Universitatea TRANSILVANIA Brasov

Facultatea de Stiinte Economice

Specializarea: Afaceri Internationale, Anul II

Armonizarea legislaţiei româneşti la prevederile din Uniunea Europeană cu

privire la protecţia fitosanitară

Realizatori:

Introducere

Între politicile Uniunii Europene, Politica Agricolă Comună (PAC) este privită ca una din cele mai importante. Aceasta nu numai din cauza bugetului acordat de Uniune pentru finanţarea acestei politici (care este de aproximativ 50% din bugetul total al Uniunii), a numărului de persoane afectate şi a teritoriului implicat, cât şi datorită importanţei istorice şi a atributelor suverane delegate de statele membre către nivelul comunitar de decizie. Importanţa politicii agricole comune derivă şi din legăturile strânse cu piaţa unică şi cu uniunea economică şi monetară, două domenii cheie ale integrării europene.

Politica Agricolă Comună este alcatuită dintr-o serie de reguli şi mecanisme ce reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu produse agricole în Uniunea Europeană, accentul punându-se, din ce în ce mai mult, pe dezvoltarea rurală.

Agricultura a fost cel mai mare şi cel mai dur capitol de negociere pentru toate statele candidate. Principala problemă la acest capitol s-a referit la respectarea legislaţiei comunitare în sectorul agricol.

Politica Agricolă Comună are ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea unui sector agricol modern, capabil să asigure un standard de viaţă decent pentru comunitatea agricolă şi o ofertă de produse agricole la preţuri rezonabile pentru consumatori, precum şi libera circulaţie a produselor în cadrul Uniunii Europene.

Carta Alba din 1995 cu privire la ţările din Europa Centrala şi Est şi la Piaţa Internă face referire la legislaţia privind controalele veterinare, de sănătate a plantelor şi a alimentaţiei animalelor, precum şi la condiţiile de comercializare a produselor specifice. Scopul acestei legislaţii este acela de a proteja consumatorul, sănătatea publică, precum şi sănătatea plantelor şi a animalelor.

Agricultura a fost cel mai vast capitol de negociere. Cu exceptia legislaţiei din domeniile veterinar şi fitosanitar, capitolul este compus în mare parte din regulamente, respectiv legislaţia direct aplicabilă la data aderării şi care nu a necesitat transpunere din partea ţărilor candidate. Accentul în cadrul pregătirilor de aderare s-a pus aşadar pe capacitatea aplicării şi punerii în vigoare a acquis-ul comunitar. În domeniile veterinar şi fitosanitar, legislaţia comunitară constă în principal din directive. Transpunerea completă a acquis-ului din aceste domenii în legislaţia naţională reprezintă o sarcină majoră pentru România.

În cadrul documentului de poziţie, România a cerut următoarele perioade de tranziţie:

- o perioadă de tranziţie de 5 ani, până la data de 31.12.2011, în care să poată adopta măsuri de salvgardare în ceea ce priveşte importul de produse agricole din unul sau mai multe state membre ale Uniunii Europene, dacă aceste importuri produc sau ameninţă să producă perturbări pe piaţa românească de produse agricole;

- o perioadă de tranziţie de 4 ani, până la data de 31.12.2010, pentru inventarierea plantaţiilor viticole şi organizarea unui registru al acestora;

- o perioadă de tranziţie de 8 ani, până la data de 31.12.2014, pentru eliminarea din cultura a viilor hibride direct producătoare;

- o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la data de 31.12.2009, pentru a aplica la nivel national politica de nevaccinare pentru pesta porcină clasică;

- o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la data de 31.12.2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi procesare a cărnii, în conformitate cu cerinţele UE;

2

- o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la data de 31.12. 2009, pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui, precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi de standardizare a lui, în conformitate cu cerinţele UE;

- o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la data de 31.12.2009, pentru a se conforma cerinţelor UE cu privire la fermele de animale de lapte şi la calitatea laptelui crud obţinut.

Armonizarea reglementărilor fitosanitare ale ţării noastre la cea a Uniunii Europene - având ca obiectiv elaborarea Normelor Internaţionale Fitosanitar (NIMP), se realizează prin „PROGRAMUL COMUN AL FAO - OEPP/1990”. Acest program asigură directive pentru armonizarea măsurilor fitosanitare la nivel internaţional. Aceste măsuri, definesc şi decurg din respectarea principiilor care guvernează Carantina Fitosanitară.

Sistemele de carantină privesc trei categorii de măsuri: 1) eradicarea organismelor dăunătoare (reglementate); 2) întocmirea listelor de carantină; 3) măsuri de prevenire a introducerii de noi organisme dăunătoare. Noua strategie în domeniul carantinei vegetale a intrat în vigoare la 1 iulie, 1993.

Legislaţia fitosanitară constituie o garanţie că problemele care privesc organismele dăunătoare plantelor şi produsele vegetale şi mediul înconjurător vor fi tratate corespunzător din punct de vedere ştiinţific şi tehnic şi că vor contribui la producerea şi distribuţia eficientă a produselor agricole de calitate asigurând libertatea comerţului şi securitatea alimentară (Perju şi Birică, 2005).

Prin intermediul organizaţiilor internaţionale de profil se fac eforturi în sensul armonizării şi reglementării legislaţiei fitosanitare.

Normele internaţionale de măsuri de protecţie a plantelor se referă la 7 sectoare, care cuprind:

1. Reglementări pentru import (comerţ);2. Certificarea la export (comerţ);3. Conformitatea cu procedurile;4. Supravegherea organismelor dăunătoare;5. Reacţia la detectarea de organisme dăunătoare exotice;6. Lupta împotriva organismelor dăunătoare;7. Carantina post-intrare.

Pentru ca legislaţia fitosanitară naţională să fie armonizată cu cea a CEE şi transpusă în practica protecţiei plantelor şi carantină fitosanitară pe lângă o organizaţie naţională de protecţie a plantelor şi delegată de autoritatea de stat, mai sunt necesare: o politică fitosanitară cu rol preventiv, sisteme de combatere a organismelor dăunătoare şi controlul fitosanitar al producţiei, transportului şi comercializării plantelor, produselor vegetale şi articolelor reglementate (Vonica, 2001).

Protecţia Plantelor şi carantina fitosanitară în UE

Directiva Consiliului nr.77/93 a CE din decembrie 1976, devenită în 1999 Directiva 2000/29 privind "Măsurile de protecţie împotriva introducerii în Comunitate a organismelor dăunătoare plantelor şi produselor vegetale şi împotriva răspândirii lor în Comunitate", stabileşte regimul fitosanitar comunitar, în prezent şi viitor, fără să modifice structurile în mod fundamental (Perju şi col, 2005).

3

Prin această Directivă se realizează următoarele deziderate:- interzice introducerea organismelor dăunătoare;- interzice introducerea plantelor şi produselor vegetale - dacă acestea sunt

contaminate cu organisme dăunătoare relevante pentru România;- interzice importul de plante/produse vegetale din anumite ţări;- prevede exigenţe speciale pentru introducerea de plante/produse vegetale din

alte ţări;- reglementeaza sistemul de paşaport al plantelor/produse vegetale, altele;- reglementeaza certificatul fitosanitar şi procedura de control pentru importul

de plante/produse vegetale, altele, originare din ţările terţe;- obligaţia de a informa apariţia unui organism dăunător listat în Anexa I sau II,

sau a unui nou dăunător încă nelistat, precum şi măsurile luate pentru eradicarea sau prevenirea răspândirii în continuare a acestui organism;

- contribuţia financiară a CE pentru acoperirea cheltuielilor Statelor Membre, cauzate de programul de eradicare/stopare a răspândirii noilor organisme dăunătoare introduse.

Concepte ale protecţiei şi carantinei fitosanitare în UE

Orice piaţă are nevoie de libertatea circulaţiei mărfurilor şi de reglementări juridice care să asigure cerinţa fundamentală a comerţului: securitatea juridică a tranzacţiilor sub toate aspectele în ceea ce priveşte carantina fitosanitară. Aceasta constituie una din componentele de bază ale sănătăţii plantelor, oamenilor şi animalelor.

Conceptul de „risc fitosanitar”

Acest concept este detaliat în Directiva pentru „Analiza Riscului Fitosanitar”(PRA) Directiva stabileşte procedura de analiză a riscului fitosanitar cu privire la organismele dăunătoare şi la elaborarea reglementărilor fitosanitare.

Analiza riscului fitosanitar cuprinde trei etape: demararea, evaluarea şi gestionarea riscului fitosanitar.

- Prima etapă - de demarare a analizei riscului fitosanitar - poate avea ca puncte de plecare: filiera importului de plante; filiera diseminării naturale a organismelor dăunătoare prin bagaje, ambalaje, etc.; informaţii referitoare la ameninţările potenţiale ale organismelor dăunătoare.

- A doua etapă - de evaluare a riscului fitosanitar:a) categorisirea organismelor dăunătoare;b) evaluarea probabilităţii de stabilire a unui organism dăunător în zona riscului fitosanitar;c) evaluarea probabilităţii de diseminare a organismelor dăunătoare.

- Etapa a treia - de gestionare a riscului fitosanitar - priveşte identificarea măsurilor fitosanitare posibile, care permit prevenirea sau reducerea riscului fitosanitar la un nivel acceptabil.

Principalul risc de introducere a organismelor dăunătoare îl constituie transportul cu plante, produse vegetale şi articole reglementate. Desigur că la identificarea unui nou organism dăunător trebuie să se analizeze riscul de introducere a acestuia şi prin alte filiere decât cele menţionate (Vonica, 1998, 2002).

4

Conceptul de supraveghere fitosanitară

Această normă se referă la sistemele de prospectare şi cadrul - componente ale conceptului de supraveghere fitosanitară.

Supravegherea generală permite CNPV (Consiliul Naţional pentru Protecţia Plantelor) să obţină şi să verifice datele privind organismele dăunătoare vizate, prezenţa organismelor dăunătoare vizate, folosind surse şi informaţii naţionale şi internaţionale.

Prospectările efectuate asupra organismelor dăunătoare oferă ONPV posibilitatea justificării zonelor indemne declarate, semnalării rapide a apariţiei unui nou organism dăunător, transmiterii informaţiilor la FAO, ORPV şi ONPV (organizaţia naţională de protecţie a plantelor).

Norma internaţională pentru măsuri fitosanitare obligă părţile contractante să justifice reglementările lor fitosanitare prin analiza riscului fitosanitar, bazându-se pe conceptele de zonă indemnă. Directivele de supraveghere stabilesc baza pentru prospectarea şi controlul organismelor dăunătoare plantelor şi produselor vegetale (Perju şi Birică, 2005).

Conceptul de zonă indemnă

Prin „zonă indemnă” în legislaţia CEE este definită o zonă (teritorială) în care a fost atestat ştiinţific absenţa unui organism dăunător şi dacă este cazul absenţa acestuia se menţine prin aplicarea de măsuri de combatere. Se disting mai multe tipuri de zone, în funcţie de nivelul la care s-a remarcat prezenţa unui organism dăunător. Astfel s-au definit următoarele tipuri de zone indemne: zonă ameninţată, zonă de carantină, zonă controlată, zonă reglementată şi zonă tampon.

În legătură cu conceptul de zonă indemnă s-a elaborat şi cel de "loc de producţie indemn". Între aceste două concepte nu există diferenţe, având acelaşi obiectiv; există diferenţe prin modul de stabilire. Zona indemnă cuprinde mai multe locuri de producţie şi ea poate fi o ţară întreagă sau parte din mai multe ţări, este izolată de bariere naţionale sau de zone tampon şi este administrată de organizaţia naţională de protecţie a plantelor (ONPV), de ţara exportatoare şi statutul său se păstrează timp îndelungat, fără întrerupere, până la depistarea organismului dăunător, după care dispare.

Conceptul de „loc sau punct indemn de producţie”,derivând din aceeaşi directivă a Consiliului CEE - nr. 77/93 din 1976, (revizuită în 1997) - este definit ca fiind un loc sau un ansamblu de câmpuri exploatat într-o singură unitate de producţie agricolă.

Conceptul de loc de producţie indemn permite ţărilor exportatoare să poată garanta ţărilor importatoare că transporturile de plante, produse vegetale şi alte articole reglementate, provenite din locurile şi punctele de producţie, declarate şi menţinute indemne, îndeplinesc exigenţele fitosanitare ale ţărilor importatoare, iar mărfurile respective pot fi importate fără măsuri fitosanitare, ca şi în cazul zonelor indemne.

5

Conceptul de organisme dăunătoare reglementateLegislaţia europeană de carantină distinge mai multe categorii de organisme

dăunătoare plantelor, produselor vegetale şi alte articole reglementate. Cele mai frecvent întâlnite în problemele de carantină fitosanitară sunt:

1. Organism dăunător - orice organism de origine vegetală sau animală, sau agent patogen care poate produce pagube plantelor sau produselor vegetale.

2. Organism de carantină - este un organism care prezintă importanţă economică potenţială pentru zona ameninţată, în care nu este prezent sau este prezent dar are o răspândire limitată şi constituie obiectul unei lupte oficiale.

3. Organism non-carantină - este un organism dăunător care nu este de carantină.

Notificarea organismelor dăunătoare cuprinde trei etape:1. Colectarea de informaţii (supraveghere fitosanitară);2. Conservarea ori utilizarea informaţiilor privind organismele dăunătoare în vederea luării deciziilor: categorisirea organismelor, analiza riscului fitosanitar şi stabilirea listei organismelor dăunătoare;3. Întocmirea raportului şi stabilirea modului de cooperare la schimbul de informaţii (notificarea focarelor, a conformităţii sau neconformităţii măsurilor fitosanitare şi verificarea situaţiei organismelor dăunătoare) (Perju şi Birică, 2005).

Conceptul tratând „Situaţia unui organism dăunător într-o zonă”Norma internaţională pentru măsuri fitosanitare intitulată "Determinarea

situaţiei unui organism dăunător într-o zonă" pune la dispoziţia ţărilor membre ale CIPV şi altor ţări interesate Directive armonizate pentru obţinerea de informaţii utile în scopul stabilirii situaţiei unui organism dăunător într-o zonă. Norma face trimitere la Normele Internaţionale de Măsuri de Protecţia Plantelor (NIEMP) - directive pentru supraveghere şi la prospectele punctuale. În Directivă sunt enumerate elementele necesare pentru semnalarea corectă a unui organism dăunător şi anume:1. denumirea ştiinţifică actuală şi planta-gazdă;2. încadrarea sistematică;3. stadiul de dezvoltare; 4.locul şi data semnalării;5. metoda şi/sau autorul identificării;

Un organism dăunător într-o zonă se poate găsi în diferite situaţii: prezent, absent sau într-o situaţie tranzitorie. Pe baza analizei riscului fitosanitar pentru situaţia tranzitorie a unui organism dăunător, norma prezintă trei tipuri de situaţii tranzitorii privind necesitatea unei acţiuni fitosanitare, respectiv funcţie de care este necesară şi/sau supravegherea acestuia şi anume:a) nu este necesară supravegherea acestuia;b) este necesară şi/sau numai supravegherea lor;c) are loc o acţiune fitosanitară de evaluare.

În conformitate cu prevederile CIPV(Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Vegetalelor), părţile contractante au obligaţia de a semnala şi a prezenta apariţia şi diseminarea organismelor dăunătoare, precum şi furnizarea de informaţii privind situaţia unui organism dăunător într-o zonă, deoarece facilitează comerţul; nefurnizarea unor astfel de date creează obstacole nejustificate pentru comerţ sau se facilitează intrarea şi diseminarea organismelor dăunătoare (Vonica, 2000).

6

Conceptul despre reglementarea diferendelor fitosanitareRezolvarea diferendelor care apar la importul/exportul de plante şi produse

vegetale, în final se rezolvă de către o Comisie a Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Plantelor (CIPV) de experţi, care are sediul la Dublin. În funcţie de situaţie, Comisia indică 3 tipuri de măsuri:

1. crearea unei solidarităţi financiare de întrajutorare a unui stat membru ce trebuie să aplice măsuri pentru combaterea sau eradicarea unor noi focare de organisme dăunătoare, provenite dintr-o ţară terţă;

2. realizarea, la nivelul comunitar a unui program de cercetări în domeniul fitosanitar, destinat să amelioreze şi să concretizeze metodele de detectare şi de cuantificare a organismelor dăunătoare;

3. crearea unui Inspectorat Fitosanitar Comunitar pentru supravegherea bunei funcţionări a noii strategii fitosanitare a UE, în vederea creşterii eficacităţii şi transparenţei acţiunilor sale. Inspectoratul Fitosanitar Comunitar a fost separat de sectorul administrativ (Bruxelles), acesta având acum sediul la Dublin (Vonica, 2000).

Noile concepte ale legislaţiei fitosanitare europene, prezentate mai sus, în cea mai mare parte sunt armonizate în legislaţia românească. Ca urmare, eventuale comentarii vor putea fi făcute după aplicarea lor în practica activităţilor fitosanitare din ţara noastră

Prevederi ale legislaţiei româneşti armonizate cu cele din UE

Abolirea barierelor din comerţul internaţional - mai ales cu plante şi produse vegetale - a condus la reexaminarea principiilor de carantină fitosanitară, a metodelor de evaluare a riscurilor fitosanitare şi a procedurilor generale de carantină fitosanitară, în vederea unei armonizări a acestora (Perju şi Birică, 2005).

Aceste principii vizează pe de o parte Comerţul şi Carantina fitosanitară, iar pe de altă parte, ele vizează metodele de evaluare a riscului fitosanitar. Toate acestea principii însă trebuie să respecte câteva exigenţe:1. - fiecare ţară are dreptul de a promulga măsuri fitosanitare;2. - măsurile şi controalele fitosanitare au ca scop evitarea răspândirii organismelor dăunătoare;3. - eliminarea oricărei forme de discriminare în aplicarea măsurilor fitosanitare.

FAO(Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura) cere obţinerea unei unanimităţi în:- stabilirea şi utilizarea măsurilor fitosanitare;- punerea în practică, în fiecare ţară, a măsurilor fitosanitare;- cooperarea internaţională la aplicarea măsurilor fitosanitare. - notificarea organismelor dăunătoare;- negocierea şi reglementarea diferendelor;- aplicarea normelor, inclusiv certificarea;- gestionarea riscului organismelor dăunătoare.

La efectuarea controlului fitosanitar al mărfurilor cu destinaţie pentru export şi provenite din import, rolul principal revine poliţiei fitosanitare vamale şi teritoriale.

7

Abia în această situaţie fiind putem vorbi de un veritabil control fitosanitar al plantelor şi produselor vegetale, întrucât acesta se impune prin obligaţiile contractuale pe care şi le asumă agenţii economici, comercianţii, producătorii, pentru a produce şi oferi o marfă corespunzătoare, competitivă la export sau pe care o solicităm la import celor din străinătate (Perju şi Birică, 2005).

Cererea la export de plante şi produse vegetale se situează sub nivelul posibilităţilor agriculturii noastre. Această situaţie se datorează pe de o parte faptului că agricultura românească încă nu şi-a revenit pe deplin după evenimentele din 1989, aflându-se într-un proces continuu de adaptare la economia de piaţă, iar pe de altă parte condiţiilor climatice nefavorabile din ultimii ani: fenomene de secetă prelungită alternând cu umiditate excesivă, inundaţii, grindină, afectând mari suprafeţe cultivate şi plantaţii de vie şi pomi fructiferi. La aceasta contribuie şi nvelul necorespunzător de aplicare a măsurilor de protecţie a plantelor, de asistenţă desfăşurată de poliţia fitosanitară sub raportul îndrumării şi aplicării legislaţiei în domeniu.

O.M.A.A.P.(Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor), nr. 199/2000, stabileşte Persoanele împuternicite să elaboreze certificate fitosanitare pentru plante, produse vegetale sau articole reglementate destinate exportului. În acest ordin se precizează că, în conformitate cu art.12 din OG nr. 136/2000, privind “Măsurile de Protecţie Împotriva Răspândirii Organismelor de Carantină, dăunătoare plantelor sau produselor Vegetale din România”, sunt împuterniciţi să elaboreze certificate fitosanitare inspectorii de carantină fitosanitară care ocupă funcţiile de şef de serviciu, şef de compartiment de carantină fitosanitară din cadrul direcţiilor (unităţilor) fitosanitare judeţene şi municipiul Bucureşti, locţiitorii serviciului sau compartimentului de carantină fitosanitară din cadrul direcţiilor fitosanitare judeţene şi al municipiului Bucureşti, inspectorii de carantină fitosanitară din cadrul inspectoratelor de carantină vamală.

Concluzii

Controlul activităţilor fitosanitare - prin Poliţia Fitosanitară - trebuie realizat în mod organizat de către un personal specializat, competent şi împuternicit să constate modul în care este respectată legislaţia fitosanitară (Mihalache, 2002).

Deşi funcţională, legislaţia fitosanitară din România a fost permisivă, permiţând pătrunderea în ţara noastră a unor dăunători periculoşi pentru plantele cultivate, cum sunt: filoxera viţei de vie, în 1880; păduchele ţestos din San Jose, în 1939; păduchele lânos, în 1927; omida păroasă a dudului, în 1951; gândacul din Colorado, în 1953; tripsul californian al plantelor de seră, în 1986; gândacul vestic al rădăcinilor de porumb, în 1996; molia minieră a frunzelor de castan ornamental, în 1998.

Legislaţia europeană de carantină fitosanitară - foarte detaliată prin directive şi recomandări - funcţionează deja în ţara noastră, aceasta fiind în plin curs de armonizare si implementare.

Îmbunătăţirea sistemului de informare şi documentare a specialiştilor va contribui la documentarea şi implementarea corectă a legislaţiei fitosanitare naţionale, la armonizarea acesteia la cea a UE

8

BIBLIOGRAFIE

***. https://colt.anfdf.ro/legislatie/right_norme136an1.html***. https://colt.anfdf.ro/legislatie/OM511_2003.pdf***. http://www.maap.ro***.Perju, Teodosie, Birică, Şt., 2005. Legislaţie fitosanitară şi de mediu, IMPRIMERIA ARDEALUL, Cluj Napoca

9