aplicare lege in timp

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Aplicarea legii penale în timp

CUPRINS

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE……………………………………… 3

SECŢIUNEA I: Noţiunea de aplicare a legii penale şi elementele în raport cu

care se aplică legea penală………………………………………………………… 3

SECŢIUNEA a II-a: Noţiunea de aplicare a legii penale în timp………… 6

SECŢIUNEA a III-a: Cadrul legal privind aplicarea legii în raport cu

timpul……………………………………………………………………………… 8

CAPITOLUL II: Principiul activităţii legii penale ………………………………. 9

SECŢIUNEA I: Conceptul, noţiunea şi conţinutul principiului activităţii

legii………………………………………………………………………………… 9

SECŢIUNEA a II-a: Forţa obligatorie a legii……………………………. 15

SECŢIUNEA a III-a: Criteriile de determinare a infracţiunii săvârşite sub

legea penală în vigoare…………………………………………………………… 24

SECŢIUNEA a IV-a: Concursul de legi penale…………………………. 28

CAPITOLUL III: Extraactivitatea legii penale…………………………………… 31SECŢIUNEA I: Noţiunea………………………………………………… 31

SECŢIUNEA a II-a: Legile penale care retroactivează………………….. 33

SECŢIUNEA a III-a: Legile penale care ultraactivează…………………. 38

SECŢIUNEA a IV-a: Extraactivitatea legii penale în cazul unor instituţii ale

dreptului penal……………………………………………………………………. 39

1. Pluralitatea de infracţiuni……………………………………. 39

a) Concursul de infracţiuni………………………………… 39

b)Contopirea pedepselor pentru infracţiunile

concurente………………………………………………….. 46

1

LUCRARE DE DIPLOMĂ


c) Recidiva………………………………………………… 49

2. Prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei……… 56

3. Reabilitarea………………………………………………….. 59

SECŢIUNEA a V-a: Aplicarea legii penale în situaţiile tranzitorii……... 62

CAPITOLUL IV: Legea penală mai favorabilă………………………………….. 65

SECŢIUNEA I: Principiul mitior lex în dreptul pozitiv…………………. 65

SECŢIUNEA a II-a: Criterii de determinare a legii penale mai

favorabile……………………………………………………….. 67

SECŢIUNEA a III-a: Aplicarea legii penale mai favorabile asupra faptelor

nedefinitv judecate……………………………………………………………… 69

SECŢIUNEA a IV-a: Aplicarea legii penale în cazul pedepselor

definitive……………………………………………………………………….. 72

1. Aplicarea obligatorie………………………………………… 72

2. Aplicarea facultativă………………………………………… 73

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………... 75

2

LUCRARE DE DIPLOMĂ


CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE APLICARE A LEGII PENALE ŞI

ELEMENTELE ÎN RAPORT CU CARE SE APLICĂ LEGEA

Normele de drept penal au eficienţă din momentul intrării lor în vigoare,

reglementând din chiar acest moment relaţiile de apărare socială1. Ele se realizează, în

primul rând, prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de

comandamentul normei (eficienţă activă), iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii

şi de săvârşire a faptei interzise, prin constrângerea ce se aplică sub forma pedepsei,

în cadrul raporturilor penale de conflict (eficienţă reactivă). În ambele situaţii, ordinea

de drept penal se înfăptuieşte prin realizarea legii penale, adică prin „convertirea

eficienţei juridice virtuale a normelor de drept penal în eficienţă reală, prin efectiva

folosire a acestor norme la realizarea concretă a ordinii juridice”.2 Aplicarea legii

penale înseamnă, deci, executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede

şi poate avea loc fie de bună voie, ca în cazul conformării, fie silit ca în cazul

săvârşirii faptei interzise.

Altfel spus, aplicarea legii penale înseamnă executarea dispoziţiilor acesteia,

aducerea lor la îndeplinire.3 De asemenea, aplicarea legii penale este îndeplinirea

1 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. ALL , Bucureşti, 1997, pag. 88.2 V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de ştiinţe penale, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 2000, pag. 94.3 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 7.

3

LUCRARE DE DIPLOMĂ


îndatoririlor pe care ea le prevede, ce poate avea loc fie de bună voie, prin respectarea

prescripţiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei interzise.4

Aplicarea legii penale înseamnă, însă, nu numai realizarea dispoziţiilor pe care

aceasta le cuprinde, ci şi corecta lor folosire. Din acest punct de vedere, procesul de

aplicare implică şi determinarea întinderii acesteia în raport cu timpul, teritoriul,

persoanele şi faptele cărora li se aplică. Astfel, elementele în raport de care este

reglementată aplicarea legii penale sunt:

Timpul-este un element determinant al limitelor incidenţei legii penale, fiindcă

aceasta, ca expresie a voinţei organului legiuitor, are o durată determinată, în sensul

că are forţă obligatorie din momentul intrării în vigoare şi până în momentul în care

este scoasă din vigoare. Totodată, este ştiut că relaţiile de apărare socială, pe care

legea le reglementează, au şi ele o durată determinată, astfel încât trebuie să se

stabilească legea care reglementează acele relaţii în momentul respectiv. În mod

firesc, deci, legea penală trebuie studiată sub raportul limitelor aplicării sale în timp.5

Teritoriul-pentru aplicarea legii penale este necesar să se stabilească o anumită

corespondenţă între ea şi relaţiile pe care le reglementează în raport cu teritoriul pe

care acestea se desfăşoară. Această corespondenţă este necesar de stabilit întrucât o

infracţiune poate fi săvârşită în străinătate (în tot sau în parte) ori pe teritoriul ţării, de

un cetăţean propriu, străin ori apatrid şi se pune problema dacă eficienţa legii penale a

unui stat se întinde pretutindeni unde se întâlneşte o activitate incriminată de aceasta

şi indiferent de calitatea de cetăţean sau apatrid sau are anumite limite.6

Persoanele-întrucât legea penală reglementează relaţii dintre oameni, ea se

adresează, cu prescripţiile sale, oamenilor, care sunt destinatarii şi totodată

4 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 47.5

? C. Bulai, op. cit., pag. 89.6 C. Barbu, op. cit., pag. 9.

4

LUCRARE DE DIPLOMĂ


beneficiarii reglementărilor sale. De aceea, studiind aplicarea legii penale, nu se poate

face abstracţie de persoanele cărora li se adresează sau ale căror interese le ocroteşte

prin reglementarea relaţiilor de apărare socială. Limitele aplicării legii penale sunt

determinate, aşadar, şi de sfera persoanelor care pot fi subiecte ale relaţiilor sociale.

Faptele-reglementând relaţiile de apărare socială, legea penală interzice faptele

periculoase pentru valorile sociale, fie că sunt acţiuni, fie că sunt omisiuni. De aceea

aplicarea legii penale se raportează la fapte. În cazul relaţiilor de conformare,

raportarea se face la faptele prevăzute de lege şi interzise sub sancţiune penală, iar în

cazul raporturilor de conflict raportarea se face la fapta concretă generatoare de astfel

de conflicte.

Este de remarcat că incidenţa legii penale trebuie examinată ţinând seama de

toate aceste elemente, însă Codul penal în vigoare reglementează incidenţa legii

penale numai în raport cu spaţiul şi timpul, întrucât, în mod inevitabil, aceasta

presupune şi raportarea la fapte şi persoane.7

7

? V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 11.

5

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a II-a: NOŢIUNEA DE APLICARE A LEGII PENALE ÎN TIMP

Aplicarea legilor penale în raport cu timpul implică soluţionarea prealabilă a

unor probleme privind determinarea legii incidente şi deci aplicabile în reglementarea

relaţiilor de apărare socială la un moment dat.8 Asemenea probleme apar în procesul

de aplicare a dreptului penal, fiindcă legile penale nu sunt eterne. Ele sunt adoptate şi

puse în vigoare la un moment anumit, îşi exercită acţiunea lor asupra relaţiilor de

apărare socială o perioadă mai mult sau mai puţin după care sunt scoase din vigoare

atunci când nu mai corespund intereselor societăţii. Există, deci, o permanentă

mişcare a legislaţiei penale care se manifestă prin adoptarea şi punerea în vigoare a

unor legi şi prin abrogarea altora. În acelaşi timp, relaţiile de apărare socială

reglementate prin legile penale, în special relaţiile de conflict, sunt legate în timp de

momentul săvârşirii faptei care le-a generat şi de legea penală care prevede acea faptă

ca infracţiune. Datorită acestui fapt, în procesul de continuă modificare a legislaţiei

penale, prin abrogarea unor legi şi prin înlocuirea lor cu altele, se creează situaţii de

trecere de la o lege la alta, situaţiile tranzitorii, în care nu se poate stabili care este

legea aplicabilă în raport cu faptele stabilite în trecut, dar nesoluţionate sub legea

veche, care nu mai este în vigoare, sau nu se poate stabili dacă o lege nouă, care

abrogă expres ori nu mai prevede ca infracţiuni anumite fapte care erau incriminate

până atunci se aplică numai pentru viitor sau priveşte şi fapte săvârşite în trecut, până

în momentul intrării sale în vigoare.

Astfel, principala sursă a problemelor privind aplicarea legii penale în timp o

constituie succesiunea legilor penale, abrogarea sau înlocuirea lor cu altele noi.

În acest context, prin norme penale care privesc aplicarea legii penale în timp

se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea

8

? C. Bulai, op. cit., pag. 121.

6

LUCRARE DE DIPLOMĂ


legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la

răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.9

SECŢIUNEA a III-a: CADRUL LEGAL PRIVIND APLICAREA LEGII ÎN

RAPORT CU TIMPUL

9 V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., pag. 92.

7

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Pentru a asigura aplicarea corectă a legii penale în raport cu timpul, problemele

pe care le ridică trebuie să-şi găsească reglementare prin prevederea în lege a unor

principii de aplicare a legii penale în toate situaţiile care se pot ivi. În sistemul

dreptului penal român această reglementare este făcută prin dispoziţiile prevăzute în

Titlul I al părţii generale a Codului penal, în capitolul II, secţiunea a II-a, intitulată

„Aplicarea legii penale în timp” şi cuprinzând articolele 10-16. Aceste dispoziţii

prevăd principiile de aplicare a legilor penale în diferite situaţii, fiind de generală şi

permanentă aplicare.

Pe lângă aceste dispoziţii cu caracter general şi permanent, diverse probleme

ale aplicării legii penale în timp, în special cele privitoare la situaţiile tranzitorii create

prin succesiunea codurilor sau a unor legi penale mai importante, sunt reglementate şi

prin dispoziţii speciale, cu acţiune limitată în timp, prevăzute în însuşi conţinutul legii

penale noi10, fie prin dispoziţii cu caracter tranzitoriu cuprinse în legea de punere în

aplicare a Codului penal11.

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL ACTIVITĂŢII LEGII PENALE10

? Este cazul „ dispoziţiilor finale” din Codul penal de la 1968, art. 362 şi 363.11 De exemplu, Legea nr. 30 din 12 noiembrie 1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal.

8

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA I: CONCEPTUL, RAŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL

PRINCIPIULUI ACTIVITĂŢII

Principiul fundamental care domină întreaga materie privind aplicarea legii

penale în timp este principiul activităţii legii penale, care nu este altceva decât un

corolar al principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.12 Potrivit acestui principiu,

răspunderea penală se stabileşte după legea în vigoare în momentul săvârşirii

infracţiunii.

Activitatea legii penale, care în codul anterior nu era prevăzută expressis verbis,

şi-a găsit reglementarea în art. 10 din Codul penal: „ Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.”

Legea penală nu se aplică faptelor care la data săvârşirii lor nu erau prevăzute

ca infracţiuni şi nici faptelor săvârşite după ieşirea ei din vigoare.

Fundamentul activităţii legii penale constă în aceea că, aplicându-se numai

faptelor săvârşite în timpul cât se află în vigoare, legea penală nu este nici retroactivă

nici ultraactivă. Raţiunile pentru care aceasta nu se poate aplica faptelor săvârşite

înainte de intrarea ei în vigoare sau celor săvârşite după ieşirea ei din vigoare explică

în mare măsură principiul activităţii legii penale.

Puternice argumente de raţiune, echitate şi interes social-economic dictează

neretroactivitatea legii penale. 13

Trecutul scapă în general acţiunii legii noi. Norma de drept fiind esenţialmente

o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică o regulă de conduită, nu se poate aplica

trecutului. Nu se poate cere nimănui să se supună unei legi care nu există. Nu poate fi

12

? M. Basarab, Drept penal, partea generală,vol. I, Ediţia a III-a, editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996, pag. 52.13 C.Barbu, op. cit., pag. 154.

9

LUCRARE DE DIPLOMĂ


învinovăţit nimeni pentru că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci dimpotrivă

permisă la data săvârşirii.

Raţiunea cere ca o lege să fie mai întâi cunoscută şi apoi aplicată. Regula

“nemo censetur ignorare legem” care obligă pe toţi locuitorii unei ţări să cunoască

legea, nimeni neputându-se sustrage imperativelor ei, îi ocroteşte totodată, în sensul

că nu vor putea fi traşi la răspundere penală decât pentru încălcarea legii pe care

aveau obligaţia să o cunoască.

Numai legea penală în vigoare este aceea care aduce la cunoştinţa cetăţenilor

care fapte constituie infracţiuni şi deci numai aceasta trebuie respectată. “A aplica

legea penală, care nu era în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, pe care cetăţenii nu

au cunoscut-o şi a-i pedepsi după o asemenea lege, înseamnă că oamenii sunt înşelaţi.

Ei ar privi aplicarea legilor care nu erau în vigoare cu sentimentul nevinovăţiei, iar o

pedeapsă aplicată în asemenea condiţii nu şi-ar mai ajunge scopul ei reeducativ”.14

Majoritatea autorilor văd în regula neretroactivităţii un corolar al principiului

„nulum crimen et nulla poena sine lege”. Acest principiu, consacrat în art. 2 din

Codul penal exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru fapte pe care

legea nu le consideră infracţiuni, în momentul săvârşirii ori supunerea la executarea

unei pedepse neprevăzute de lege.

În dreptul penal răspunderea penală fiind subiectivă, se bazează pe posibilitatea

omului de a prevedea urmările faptei sale. Dacă asupra a ceea ce s-a făcut în

conformitate cu legea în vigoare s-ar reveni mereu printr-o lege nouă , orice prevedere

în timp ar fi cu neputinţă şi s-ar ajunge la o răspundere fără culpă, obiectivă. Ordinea

juridică însăşi ar fi ameninţată şi o dată cu ea siguranţa şi libertatea individuală. S-ar

da astfel câmp liber arbitrariului şi s-ar stimula abuzurile.15

14

? I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.117-138.15 C. Barbu, op. cit., pag.156.

10

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Legea penală apără împotriva infracţiunilor ordinea socială şi de stat, drepturile

şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dacă legea ar retroactiva s-ar lovi în însuşi

scopul legii penale, în autoritatea sa. Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost

făcut în cadrul prevederilor vechii legi, încrederea ar dispărea şi o dată cu ea ar fi

atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi

opririlor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel care s-a supus lor

nu ar fi sigur că procedând astfel, va sta sub scutul legii.

Ca şi neretroactivitatea, nesupravieţuirea legii penale îşi găseşte suportul în

principiul legalităţii încriminării. Totdeauna infracţiunea şi pedeapsa trebuie să-şi

găsească consacrarea într-o normă penală în vigoare. Dacă forţa activă a legi penale s-

a stins, infracţiunea şi pedeapsa respectivă nu mai au nici un suport legal.

Există însă şi alte considerente menite a pune mai mult în evidenţă conţinutul

principiului activităţii legii penale.

Legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres din punct de vedere

tehnico-juridic faţă de legea veche, care pe planul dreptului de expresie a progresului

realizat în dezvoltarea bazei economice a societăţii pe care normele juridice o

oglindesc şi o ajută în dezvoltarea sa.

Nevoile apărării sociale se exprimă cel mai bine în legea penală în vigoare.

Reflectând condiţiile social-economice dintr-un anumit moment dat, aceasta exprimă

o anumită poziţie a societăţii în acel moment faţă de faptele considerate infracţiuni şi

consecinţele lor. Cadrul de incriminări şi pedepse, prin conţinutul lor social-politic,

exprimă relaţiile sociale specifice momentului respectiv şi răspund importantelor

preocupări de a le ocroti. Or, legea penală care nu este încă în vigoare sau nu mai este

în vigoare, nu poate realiza scopurile şi obiectivele prevăzute de o altă lege care este

în vigoare.

11

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Numai prin aplicarea legii penale în vigoare se poate realiza acţiunea de

prevenire generală a infracţiunilor, care constituie principala funcţie a acesteia.

Această acţiune de prevenire se sprijină pe însăşi existenţa normelor care prevăd

incriminări şi pedepse.

Conţinutul principiului activităţii legii penale, conceput în mod riguros, rezidă

în aplicarea imediată, obligatorie, integrală şi continuă, pe toată durata existenţei sale,

a legii penale.

Dacă legea penală nu se aplică trecutului, ea se aplică de îndată viitorului, adică

tuturor faptelor pe care le reglementează, ivite după intrarea sa în vigoare şi până la

ieşirea din vigoare. În legea adoptată şi neabrogată trebuie să caute judecătorul

reglementarea faptului supus judecăţii.

Domeniul propriu de aplicare al legii penale este deci ţărmurit la un capăt, de

domeniul opririi acţiunii acesteia asupra trecutului – neretroactivitatea -, iar la celălalt

capăt, de domeniul neaplicării ei după ieşirea din vigoare – nesupravieţuirea - (Non si

estendendo oltri i casi e tempi in esse espressis –legile penale şi cele care restrâng

liberul exerciţiu al dreptului, nu pot fi întinse peste cazurile şi timpul prevăzut în

ele)16.

Fiecare din cele două legi se aplică cu stricteţe în domeniul său. Legea nouă

respectă ceea ce s-a făcut în trecut, dar guvernează singură de la data intrării sale în

vigoare.

Distincţia între aplicarea imediată a legii noi şi retroactivitatea ei, mult

discutată în dreptul civil, deoarece situaţiile juridice care nasc, modifică sau sting

raporturi juridice, se pot întinde pe o lungă perioadă, nu are aceeaşi importanţă în

dreptul penal unde faptele, ca regulă generală, îşi produc efecte imediat. Totuşi aceste

situaţii nu se confundă. Aplicarea imediată are ca obiect fapte în curs, săvârşite după

intrarea în vigoare a legii, iar retroactivitatea, faptele în întregime consumate în trecut.

16 C. Barbu, op. cit., pag.153.

12

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Normele de drept penal constituind forma cea mai energică de reglementare a

ordinii sociale se deosebesc de cele nepenale prin intensitatea forţei lor obligatorii.

“Toate regulile de drept sunt obligatorii şi irefragabile, dar pe când obligativitatea

normelor extrapenale este eventuală, adică devine activă numai în momentul când s-

ar ivi situaţiunea la care se referă normele extrapenale, dimpotrivă obligativitatea

normelor de drept penal este imediată, adică devine activă din chiar momentul în care

normele penale au fost edictate”17. Din această cauză se spune că normele penale sunt

dinamice în sensul că din chiar clipa intrării lor în vigoare exercită înrâurirea lor

asupra tuturor persoanelor cărora se adresează. În acest sens spunem că normele de

drept penal sunt imperative. În raport cu faptele pe care le reglementează şi cu

persoanele, aplicarea acestor norme este generală şi obligatorie, neputând constitui o

facultate pentru anumite organe sau persoane.

Dacă exerciţiul acţiunii şi executarea unei hotărâri sunt lăsate, în cazul

normelor nepenale, în general, la latitudinea părţii interesate, în dreptul penal

acţiunea, ca şi executarea sentinţelor, se exercită de organele statului din oficiu.

Voinţa anumitor persoane sau organe nu poate împiedica, în principiu, aplicarea legii

penale care interesează în cel mai înalt grad ordinea politică, socială şi economică a

statului.

Activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei

imediată, dar şi aplicarea ei continuă, pe toată durata eficacităţii sale acţionând cu

conţinutul său integral. Nu se poate concepe suspendarea legii penale ori ieşirea ei din

vigoare prin desuetudine. De regulă generală, o dată ce o lege a intrat în vigoare, forţa

ei obligatorie rămâne indefinită. Nici scurgerea de timp, nici toleranţa, nu au influenţă

asupra ei. Legile sunt deci durabile în timp.

17 V. Dongoroz, Drept penal, pag. 16.

13

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a II-a FORŢA OBLIGATORIE A LEGII PENALE

Durata legii penale. Principiul aplicării legii penale în vigoare arată că legea

penală are o forţă activă limitată la timpul cât este în vigoare, adică are o anumită

durată. Activitatea legii penale este marcată de momentul intrării ei în vigoare, ca

moment iniţial al începerii eficienţei sale, şi de momentul ieşirii din vigoare, ca

moment al încetării acestei eficienţe.

14

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Prin durata legii penale înţelegem deci intervalul de timp cât ea este obligatorie,

cât este în vigoare.

Intrarea în vigoare. Pentru ca o lege să dobândească forţă obligatorie este

necesar să intre în vigoare.

Doctrina face deosebire între existenţa legii şi durata ei18. Existenţa legii nu

implică şi eficienţa ei juridică. O lege există din momentul în care au fost votată şi de

la acel moment începe vechimea ei. Durata legii începe însă de la data intrării în

vigoare. În măsura în care un text se referă la data legii, vom înţelege data votării ei,

iar dacă se referă la data punerii în aplicare, vom înţelege data difuzării Monitorului

Oficial care o conţine.

De la regula potrivit căreia legea intră în vigoare în momentul publicării, există

următoarele excepţii:

a) Legea penală retroactivă,

b) Situaţia în care se stabileşte o altă dată pentru intrarea ei în vigoare. Este

cazul legilor mai importante când data ulterioară se arată fie printr-o dispoziţie

cuprinsă în chiar corpul legii respective, fie într-o lege specială. De exemplu, Codul

Penal al României deşi a fost publicat la 21 iunie 1968, prin art. 363 se dispune că va

intra în vigoare la 1 ianuarie 1969. Prin aceasta se dă posibilitatea publicului şi

organelor de stat să studieze noile reguli şi să ia măsuri pentru o bună aplicare.

c) În cazul infracţiunilor începute sub legea veche şi continuate sub noua

lege, când pentru întreaga infracţiune se va aplica legea nouă.

Din momentul intrării în vigoare, legea penală devine obligatorie pentru toţi

locuitorii ţării care nu o pot înlătura sub motiv că nu au cunoscut-o. Impusă de

necesităţi practice, regula nemo censetur ignorare legem, consacrată în art. 51 alin.

final din Codul penal şi consecinţa sa error juris non prodest, are în dreptul penal cea

mai indiscutabilă raţiune şi utilitate. Raţiunea acestei maxime rezidă în faptul că legea

18 V. Dongoroz, op. cit., pag. 93-95.

15

LUCRARE DE DIPLOMĂ


penală incriminează fapte care prin periculozitatea lor socială, prin felul cum sunt

apreciate de conştiinţa socială, formează opinia fiecărei persoane asupra caracterului

lor ilicit.

S-a considerat19 că regula nemo censetur ignorare legem va fi ineficientă când

necunoaşterea legii provine dintr-un caz de forţă majoră ori dintr-o imposibilitate

reală de a lua cunoştinţă de existenţa legii (întreruperea comunicaţiilor prin inundaţii,

zăpadă, război, o călătorie în străinătate şi mai ales pe mare, etc.). În aceste cazuri

inculpatul ar putea face proba evenimentului extraordinar pentru a înlătura caracterul

penal al faptei. Această concluzie nu poate fi admisă în dreptul nostru penal faţă de

dispoziţia din art. 51 alin. ultim care prevede explicit că necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Eroarea asupra

legii penale provenind din împrejurările arătate nu poate fi privită ca o justificare

pentru cel care a săvârşit o infracţiune, ci în cel mai bun caz poate fi socotită ca o

circumstanţă atenuantă.

Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a normelor de drept extrapenale, atunci

când prin aceste norme se reglementează vreo stare, situaţie ori împrejurare a cărei

existenţă este necesară pentru caracterizarea faptei ca infracţiune sau o împrejurare

care ar constitui o circumstanţă agravantă este asimilată cu eroarea de fapt şi produce

aceleaşi efecte. În literatura juridică se arată pe bună dreptate că necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a unei norme extrapenale nu este verosimilă decât în cazul unor

norme căzute într-o cvasidesuetudine prin îndelungă neaplicare sau modificări foarte

recente, privind sfera reglementărilor din care face parte acea normă20.

Normele din legile extrapenale care prevăd că nerespectarea dispoziţiilor din

acele acte normative constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit prevederilor din

19 R. Garraud, citat in C. Barbu, op. cit., pag, 156.20 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, vol. I, pag. 421.

16

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Codul penal, sunt norme penale şi eroarea asupra lor nu înlătură caracterul penal al

faptei.

În situaţia în care o dispoziţie din legea penală nu a fost multă vreme

aplicată ori eroarea provine din greşita interpretare a legii de instanţele judecătoreşti,

unii autori consideră că aceste împrejurări vor fi apreciate ca circumstanţe atenuante21,

iar alţii că inculpatul trebuie achitat nu pentru eroare de drept, ci pentru lipsă de

intenţie.

Rigoarea regulii în sensul că asupra legii penale nu poate greşi nimeni, cât şi

faptul că desuetudinea nu este cauză de abrogare, iar practica judiciară nu este izvor

de drept, nu autorizează asemenea soluţii.

În practică s-au pronunţat soluţii neunitare în cazul în care inculpatul şi-a retras

recursul pentru a beneficia de graţiere şi după ce i s-a respins, a introdus contestaţie

împotriva hotărârii pe motiv că nu a cunoscut legea de graţiere. Unele instanţe au

admis asemenea contestaţii pe motiv că consimţământul celui ce şi-a retras din eroare

calea de atac a fost viciat. Alte instanţe în mod just au respins contestaţia pe motiv că

eroarea de drept nu scuză pe contestator de necunoaşterea legii de graţiere care este şi

ea o lege penală.22

Mulţi autori consideră că străinul ar putea invoca buna sa credinţă, când a venit

de curând în ţară şi a săvârşit o infracţiune neînsemnată şi neprevăzută de legea ţării

sale. Principiul teritorialităţii nu oferă, însă, nici un temei pentru a admite o astfel de

soluţie, străinul, chiar dacă a venit întâmplător pe teritoriul ţării noastre este obligat să

cunoască legea noastră23.

Ieşirea din vigoare. Ieşirea din vigoare a unei legi are loc printr-o dispoziţie de

ieşire din vigoare numită abrogare. Abrogarea este deci actul organului legiuitor prin

care unei legi i se ia cu totul forţa obligatorie, fie că dispoziţiile ei sunt suprimate pur

21 V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag. 111.22 C. Barbu, op. cit., pag. 158.23 V. Dongoroz, Drept penal, pag 112.

17

LUCRARE DE DIPLOMĂ


şi simplu, fie că sunt înlocuite cu altele. Acest act trebuie să fie, în ierarhia actelor

normative situat cel puţin la acelaşi nivel cu cel abrogat, să fie emis cel puţin de

acelaşi organ.

Abrogarea este expresă sau tacită, totală ori parţială.

Abrogarea este expresă ori de câte ori se prevede în mod explicit, se declară

formal că o lege sau o dispoziţie de lege este desfiinţată. Fie că legiuitorul indică

concret actul normativ, norma juridică, articolul sau dispoziţia abrogată, fie că

prevede o clauză generală de abrogare a dispoziţiilor contrarii. Art. 1 din Legea nr.

30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, foloseşte ambele variante când

dispune: “Pe data intrării în vigoare a Codului penal a R.S. România din 21 iunie

1968 se abrogă:

- Codul penal din 18 martie 1936;

- Codul justiţiei militare din 20 martie 1937;

- Legile penale speciale şi dispoziţiile penale din legile speciale, contrare

prevederilor Codului penale, precum şi dispoziţiile penale din hotărâri ale Consiliului

de Miniştri”.

Când dispoziţia de abrogare este generală , abrogarea expresă se confundă cu

cea tacită, criteriile pentru determinarea concretă a dispoziţiilor abrogate fiind cele de

la abrogarea tacită.

Abrogarea este tacită (implicită) când legea nouă disciplinează exact aceeaşi

materie ca şi cea veche şi între dispoziţiile acestora există incompatibilitate. În acest

caz se înţelege implicit că legea nouă înlătură dispoziţiile legii vechi în virtutea

principiului lex posterior derogat priori.

Admisibilitatea acestei forme de abrogare a fost pusă la îndoială de unii autori,

considerându-se că abrogarea implicită ar fi un oarecare jus interprendi, care ar da

instanţelor posibilitatea ca printr-o interpretare abuzivă să înlăture aplicarea unor

18

LUCRARE DE DIPLOMĂ


norme în realitate neabrogate. Cum practica judiciară nu este izvor de drept, o astfel

de abrogare apare inadmisibil.

Această teză nu corespunde realităţii, întrucât abrogarea tacită nu este un act de

aplicare ci o manifestare de voinţă a organelor competente, exprimată într-un act

normativ corespunzător sistemului izvoarelor noastre de drept, destul de des folosită

în practică.24

Abrogarea tacită poate interveni într-o lege generală sau una specială şi invers,

ori între legi generale şi speciale între ele.

Se vor face, deci, următoarele distincţii:

a) Dacă legea specială este ulterioară celei generale, caracterul ei derogator

este evident în temeiul principiului lex specialis derogat legii generali.

b) Situaţia în care legea generală este ulterioară nu este chiar simplă.

Aceasta, pentru că s-a spus că o lege generală nu abrogă una specială decât dacă

prevede expres acest lucru, ceea ce nu este totdeauna exact, după cum nu este exact că

abrogarea tacită ar opera numai între dispoziţii de aceeaşi natură (generale sau

speciale).

Principiul este că legea specială are preferinţe faţă de legea generală, chiar

atunci când cea generală este posterioară, numai dacă conflictul dintre acestea nu este

legal (prin lege) curmat. Când însă legea generală posterioară pune ea însăşi capăt

coliziunii, fie prin absorbirea materiei cuprinse în legea specială (abrogare implicită),

fie printr-o dispoziţia care înlătură expres normele din legea specială (abrogare

expresă), atunci legea specială este abrogată. Şi aceasta indiferent că dispoziţiile legii

speciale ar fi contrare sau identice cu cele ale legii generale şi indiferent dacă legea

generală prevede că abrogă dispoziţiile speciale contrare sau nu. Este, de asemenea,

indiferent dacă legea generală nouă înlocuieşte o altă lege generală anterioară sau este

24 C. Barbu, op. cit., pag.159

19

LUCRARE DE DIPLOMĂ


o lege cu totul nouă, singura condiţie fiind să absoarbă reglementarea din legea

specială anterioară.

Când legea generală ulterioară nu tratează materia din legea specială anterioară,

dar prevede că abrogă dispoziţiile contrarii, iar legea specială conţine astfel de

dispoziţii, aceste dispoziţii sunt abrogate. Aceasta se exprimă în regula legi speciali

per generalem non derogatur, nec general per specialem.

Dar se poate ca şi o lege generală ulterioară să deroge de la una specială

anterioară. Este situaţia în care legea specială anterioară prevede un sistem de

infracţiuni, iar legea nouă generală conţine numai nişte dispoziţii răzleţe asupra

acestora. În acest caz dispoziţiile din legea specială rămân în vigoare, în măsura în

care prin chiar acele dispoziţii răzleţe, legea generală nu a derogat.

Dacă norma specială anterioară era o derogare de la vechea lege generală şi

derogă şi de la noua lege generală, care abrogă dispoziţiile contrare, norma specială

este abrogată.

c) Când ambele legi sunt generale, legea nouă o abrogă pe cea veche.

d) Dacă ambele legi succesive sunt speciale şi privesc aceeaşi materie, cea

nouă abrogă pe cea veche. Dacă nu privesc exact aceeaşi materie, întinderea abrogării

se restrânge la limitele incompatibilităţii constatate. Dacă incompatibilitatea priveşte

numai o dispoziţie, numai acea dispoziţie este abrogată. Dacă contrarietatea priveşte

chiar principiul care servea de bază vechii legi, întreaga lege veche este abrogată.

e) Dacă legea specială este abrogată pur şi simplu, se revine la dreptul

comun. Fapta prevăzută de legea penală specială abrogată, nu va fi considerată

discriminată dacă se încadrează într-un text din partea specială a Codului penal care

conţine o reglementare mai largă.

20

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În cazul legilor temporare, data ieşirii din vigoare este data când se

împlineşte termenul prevăzut chiar în legea respectivă, ori încetează starea

excepţională care a prilejuit adoptarea legii. În acest caz, există o autoabrogare.

Indiferent că este expresă sau tacită, abrogarea poate fi totală sau parţială.

Este totală când legea este scoasă din vigoare în întregul ei, şi parţială când numai

anumite dispoziţii dintr-o lege sunt scoase din vigoare.

Legile de abrogare (modificare, înlocuire) îşi produc efectele pe data intrării

lor în vigoare, dată care, în lipsă de dispoziţie contrară, este data publicării dispoziţiei

de ieşire din vigoare. Această dată coincide deci cu data ieşirii din vigoare a legii

vechi.

Se poate întâmpla ca anumite dispoziţii dintr-o lege penală abrogată să

supravieţuiască acelei legi. Este situaţia normelor de trimitere care se întregesc cu

elementele altor dispoziţii, adică împrumută disciplinarea juridică din acele norme25.

Conţinutul normei împrumutate (complinitoare) fiind absorbit în norma de trimitere,

modificarea ulterioară sau abrogarea normei complinitoare nu influenţează cu nimic

norma de trimitere care supravieţuieşte mai departe cu conţinutul fixat în momentul

adoptării ei. De exemplu, dacă o normă împrumută sancţiunea din alta, abrogarea

normei care conţine sancţiunea, nu influenţează cu nimic norma de trimitere care-şi

conservă şi mai departe caracterul şi natura fixată în legea veche supravieţuind astfel

normei abrogate. Altfel spus, dacă norma de împrumut se abrogă, nu înseamnă că

fapta din norma de trimitere ar fi dezincriminată.

Alta este situaţia în cazul normelor de referire care îşi subordonează

conţinutul normei la care se adresează referirea26. Conţinutul normei de referire se va

întregi cu elementele pe care le va procura norma la care se face referire. Norma de

referire urmează deci soarta normei complinitoare. Dacă se modifică sau se abrogă

25 V. Dongoroz, op. cit., pag. 93.26

? V. Dongoroz, op. cit., pag. 92-93.

21

LUCRARE DE DIPLOMĂ


aceasta va fi modificată sau abrogată şi norma de referire. Aceasta înseamnă, de

exemplu, că dacă o dispoziţie dintr-o lege specială se raportează în mod generic la o

lege generală, această referire priveşte legea generală care ar fi în vigoare în

momentul în care s-ar simţi nevoia de a se uza de ea, fiind indiferent că este o lege

sau alta, abrogarea sau modificarea legii generale se va răsfrânge asupra legii speciale

care va fi şi ea abrogată sau se va referi pentru viitor la dispoziţiile noii legi speciale.

Tot aşa modificarea unei norme extrapenale de care un text leagă incriminarea, va

modifica corespunzător acel text.

Se poate ca anumite norme să devină inaplicabile când dintr-o împrejurare

oarecare au rămas fără obiect (fără substanţa care a determinat crearea lor). Acest

lucru se va întâmpla în cazul în care relaţiile sociale ocrotite prin norma penală dispar

în urma desfiinţării lor prin acte normative. Este vorba de abrogarea indirectă care

poate fi expresă sau tacită. De exemplu, prin înlăturarea monarhiei şi proclamarea

Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 şi-au încetat aplicarea dispoziţiilor

din art. 204-206 din Codul penal anterior care sancţionau violenţele sau ofensele

aduse persoanei regelui ori membrilor familiei regale. Ulterior, prin Legea nr. 13 din

2 februarie 1948 acele norme au fost abrogate expres.

Unele relaţii sociale pot dispărea însă şi independent de măsurile normative în

urma transformărilor sociale sau a conştiinţei. În acest caz, norma penală nu-şi mai

găseşte aplicare. Acest mod (desuetudinea) nu este admis ca mijloc de abrogare a

normelor juridice. De asemenea, nu este admis ca mijloc de abrogare, obiceiul.

Dreptul penal fiind în mod esenţial un drept scris, nu este cu putinţă să se recunoască

o putere juridică desuetudinii sau obiceiului care nefiind izvoare de drept ori cât ar fi

de generale şi îndelungate, nu pot desfiinţa juridiceşte legea. La fel, schimbarea

circumstanţelor care au determinat o anumită reglementare, cu alte cuvinte, dispariţia

22

LUCRARE DE DIPLOMĂ


raţiunii legii (ratio legis) care în dreptul civil produce anumite efecte, nu poate

conduce la considerarea ca abrogată a unei legi penale.

SECŢIUNEA a III-a CRITERII DE DETERMINARE A INFRACŢIUNII

SĂVÂRŞITE SUB LEGEA PENALĂ ÎN VIGOARE

Pentru determinarea infracţiunilor săvârşite sub legea în vigoare se va avea în

vedere durata legii penale care se va compara cu momentul săvârşirii infracţiunii. Prin

săvârşirea unei infracţiuni se înţelege comiterea oricăreia din faptele pe care legea le

pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la

comiterea acestora ca autor, instigator sau complice (art. 144 C.pen.). Se raportează

deci durata legii penale la momentul săvârşirii oricăreia dintre activităţile enumerate

în art. 144.

Cu privire la stabilirea momentului săvârşirii infracţiunii s-a considerat că

aplicându-se principiul activităţii legii penale, acest moment coincide cu realizarea

conduitei umane, adică cu realizarea activităţii, fără a se lua în considerare timpul

23

LUCRARE DE DIPLOMĂ


producerii rezultatului. De exemplu în caz de omor, săvârşirea infracţiunii coincide cu

activitatea de ucidere, indiferent când s-a produs moartea victimei. Acest criteriu este

greşit pentru că atâta timp cât nu s-a produs moartea victimei, nu s-a realizat întregul

conţinut al infracţiunii şi nu poate fi vorba decât de o tentativă.27 Fapta va fi

infracţiune în raport cu legea care era în vigoare în momentul când s-a produs

rezultatul.

De aceea, în privinţa momentului consumării infracţiunii se distinge după cum

aceasta este dintre cele zise materiale (de rezultat) sau formale (de atitudine, de

simplă acţiune). În cazul infracţiunilor materiale, dacă s-a realizat numai acţiunea şi

nu s-a produs rezultatul, există numai o tentativă. Aceasta, pentru că infracţiunea se

consumă numai când la capătul activităţii fizice integrale s-a produs rezultatul

material cerut de textul de incriminare (de exemplu, infracţiunea de omor se consumă

în momentul în care s-a produs moartea victimei). Infracţiunile formale la care

urmarea constă într-o stare periculoasă, se consumă în momentul în care activitatea

fizică s-a desfăşurat integral, adică în momentul terminării executării (de exemplu,

mărturia mincinoasă este consumată în momentul facerii depoziţiei, indiferent dacă a

servit sau nu la soluţionarea pricinii). La acesta infracţiuni nu este posibilă decât

tentativa neterminată.

Infracţiunile continuate se consumă în momentul când a fost săvârşită ultima

infracţiune componentă, potrivit cu rezoluţia unică a făptuitorului sau în momentul

când activitatea infracţională a fost descoperită. Propriu-zis, infracţiunea se consumă

în forma ei simplă prin săvârşirea primei acţiuni (inacţiuni) care întruneşte trăsăturile

respectivei infracţiuni. Faza executării se prelungeşte însă cu fiecare nouă repetare a

acţiunilor de acelaşi fel încât activitatea infracţională, deşi consumată în forma ei

simplă de la prima acţiune, se epuizează abia în momentul când a avut loc ultima

acţiune.

27 C. Barbu, op. cit., pag.164.

24

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Infracţiunile continue şi de obicei se consumă în momentul epuizării activităţii

infracţionale. Pentru existenţa laturii obiective a acestora este necesară fie o

prelungire în timp (pentru cele continue), fie o repetare de acte care să indice o

obişnuinţă, o îndeletnicire (pentru cele de obicei).

Pentru aceste infracţiuni se pune problema care lege se va aplica atunci când au

început sub imperiul unei legi şi au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că

ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt de acord că în această situaţie

nu se pune problema aplicării legii mai favorabile, ci se va aplica totdeauna legea

nouă. “În toate aceste cazuri, activitatea ilicită efectuându-se şi sub imperiul legii noi,

această lege va fi totdeauna aplicabilă, fiindcă, făcând abstracţie de ceea ce s-a

petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită penală efectuată sub legea

nouă, pentru a justifica aplicarea acestei legi”28. Infracţiunea având caracter unitar, nu

poate fi scindată şi nu pot fi privite separat actele anterioare şi cele posterioare legii

noi şi nici făcută socoteala în ce timp s-a săvârşit cea mai mare parte a infracţiunii, ci

va primi aplicare legea din momentul când infracţiunea s-a consumat.

În situaţia în care infracţiunea începută sub legea veche şi continuată sub legea

nouă a primit în legea nouă o disciplinare mai completă se va aplica legea nouă dacă

sub imperiul acesteia s-au realizat şi modalităţile din legea nouă. Ori de câte ori legea

nouă schimbă calificarea unei infracţiuni ori agravează pedeapsa, acea infracţiune va

primi calificarea şi va fi urmărită după legea nouă, dacă ea s-a prelungit fie ca

infracţiune continuată, fie ca infracţiune continuă, pentru că prin această continuare se

înfrânge şi legea nouă. Infractorul trebuie să se oprească în momentul apariţiei legii

noi pentru a evita agravarea. Dacă nu s-ar aplica legea nouă s-ar încuraja continuarea

infracţiunilor. În plus, este bine cunoscut că în cazul acestor infracţiuni, calificarea

cea mai gravă dată unuia dintre actele infracţiunii, atrage calificarea pentru toate

celelalte, ceea ce justifică aplicarea legii noi, chiar atunci când agravează situaţia

28 V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag. 133.

25

LUCRARE DE DIPLOMĂ


infractorului. Singura condiţie este ca cel puţin printr-un act al infracţiunii să fie

realizate toate cerinţele din legea nouă.

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei cere ca şi în cazurile în care legea

nouă schimbă calificarea faptei în favoarea infractorului sau reduce pedeapsa, aceasta

să primească, de asemenea, aplicare în toate cazurile. Legea nouă este cea sub care s-a

consumat infracţiunea şi o agravantă sau un plus de pedeapsă din legea veche nu mai

poate fi menţinută.

În cazurile analizate, sub o formă sau alta, infracţiunea este prevăzută şi

sancţionată şi de legea veche, ceea ce justifică soluţiile menţionate, adică

retroactivitatea legii noi.

Când nu a existat o lege care să incrimineze fapta anterior, faţă de regula nemo

censetur care are şi rolul de a proteja pe cetăţeni, soluţiile vor fi altele. S-a reţinut, de

exemplu, că fapta imputată inculpatului (abandon de familie), deşi începută sub

imperiul legii vechi care nu o prevedea, dar continuată sub imperiul legii noi care o

sancţionează, va cădea în întregime sub legea nouă. Această soluţie este evident

greşită, pentru că fiind vorba de o incriminare nouă, legea care o prevede nu

retroactivează, fiind eminamente activă. Deci infracţiunea va fi sancţionată numai

dacă condiţia prelungirii în timp, necesară pentru existenţa infracţiunii, s-a realizat

integral sub legea nouă.

Pentru aceleaşi motive, în cazul infracţiunilor de obişnuinţă, dacă unele acte au

fost săvârşite sub legea veche şi aceasta nu le incrimina, aceste acte nu pot fi

pedepsite şi deci nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea obişnuinţei29.

29 S. Kahane, în op. cit. pag. 82

26

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a IV-a: CONCURSUL DE LEGI PENALE

Este posibil ca legile penale nu numai să se succeadă, ci şi să coexiste în timp,

să fie deopotrivă active. Aceasta aduce uneori în discuţie aşa-numitul concurs de legi

penale sau de texte.

Coexistenţa a două sau mai multor legi penale sau texte care reglementează

concomitent aceleaşi instituţii de drept penal, dar în mod diferit, constituie concursul

de legi penale.

Acest concurs nu se confundă cu situaţia în care există aşa-numitul conflict de

legi penale. Conflictul este rezultatul succesiunii a două sau mai multor legi penale,

dintre care numai una, cea nouă, este în vigoare celelalte fiind abrogate. Legea nouă

le exclude pe celelalte, chiar dacă în unele cazuri acestea ultractivează, ca legi mai

blânde.

27

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În cazul concursului de care ne ocupăm ambele sau toate legile în prezenţă se

află în vigoare, sunt active. Una dintre legi nu le exclude pe celelalte, numai că

modul lor de aplicare se face diferit.

Situaţia tipică a concursului de legi penale se realizează în cazul în care două

sau mai multe legi cuprind norme care disciplinează concomitent aceeaşi materie, însă

una dintre legi conţine o disciplinare generală (comună, ordinară), iar cealaltă o

disciplinare specială (particulară, extraordinară).

Legea generală (Codul penal) conţine dispoziţii de principiu privind, de

exemplu, infracţiunea, formele infracţiunii, vinovăţia, pedepsele, răspunderea penală

etc.

Legea specială cuprinde norme privind incriminarea şi pedepsirea anumitor

infracţiuni ori dispoziţii care constituie o aplicare la un caz particular a unei dispoziţii

generale, adică norme derogatorii de la dispoziţiile de principiu. Au caracter de lege

specială şi dispoziţii cuprinse în partea specială a Codului penal în raport cu

dispoziţiile din partea generală a aceluiaşi cod. Ipoteza fiind că ambele legi (generală

şi specială) se află în vigoare, principiul este că dispoziţiile din legea specială, fie

anterioară, fie posterioară sau concomitentă cu cea generală, se aplică în primul rând.

Legea specială are preferinţă faţă de cea generală şi exclude aplicarea acesteia cu

privire la tot ceea ce reglementează în mod expres. Legea generală se va aplica în

completarea celei speciale, pentru tot ceea ce aceasta nu prevede expres ca o

derogare. Este situaţia la care se referă art. 362 din Codul penal: “Dispoziţiile din

partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale,

afară de cazul când legea dispune altfel.” Acest text reiterează dispoziţia din art. 20

alin. 2 din codul anterior.

28

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Dacă se modifică legea generală, cea specială se va completa cu noua lege

generală. Instituţiile create de noua lege generală se vor aplica şi legii speciale dacă

sunt inconciliabile cu dispoziţiile ei.

Există concurs de legi penale şi în cazul în care o faptă socialmente periculoasă

se pare că ar putea primi mai multe calificări datorită existenţei unor texte cu

reglementări asemănătoare ca şi în cazul în care ar putea întruni conţinutul material al

mai multor infracţiuni, deşi în realitate constituie o singură infracţiune (complexă sau

continuată). Aceste două situaţii sunt denumite în literatura juridică şi pluralitate

aparentă de infracţiuni30.

În primul caz, al concursului de texte, se va avea în vedere principiul

specialităţii legii penale. Dacă o infracţiune este reglementată într-un fel în partea

specială a codului penal, iar o lege specială reglementează şi ea aceeaşi infracţiune în

alt fel, particularizând-o în raport cu o anumită împrejurare, dacă acea împrejurare se

verifică, se va aplica legea specială, iar dacă nu se verifică, se va aplica dispoziţia din

codul penal. Normele din partea specială a codului penal constituie în acest caz

dreptul comun faţă de reglementarea din legile speciale. Aceste norme vor primi însă

aplicare numai în lipsă (dacă norma din legea specială nu se aplică) şi niciodată în

completare. Dacă două texte din codul penal sau din legi speciale disciplinează

aceeaşi materie, dar în mod deosebit, se va cerceta dacă coexistenţa lor nu poate fi

conciliată găsind o notă specifică care să diferenţieze situaţia reglementată de fiecare,

aşa încât fiecare să aibă o sferă proprie de aplicare. Dacă nu se poate face nici o

diferenţiere, se va aplica numai dispoziţia de dată mai recentă31.

În cel de-al doilea caz, al infracţiunilor complexe sau continuate, pe baza

principiului indivizibilităţii acestora se va aplica numai textul de lege care

incriminează fapta în complexul ei.

30 I. Fodor, în lucrarea colectivă Explicaţii teoretice…, vol. I, pag. 257-258.31 V. Dongoroz, op. cit., pag. 85-86.

29

LUCRARE DE DIPLOMĂ


CAPITOLUL III

EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNE

Din conţinutul principiului legii penale active rezultă că legea penală nu trebuie

să producă efecte nici retroactiv, adică cu privire la fapte care au fost săvârşite

anterior intrării ei în vigoare. Dintre aceste reguli derivate din principiul aplicării legii

active, o importanţă specială este acordată neretroactivităţii legii penale, deoarece

acest principiu dă răspuns la întrebarea dacă legea penală se aplică numai pentru

30

LUCRARE DE DIPLOMĂ


viitor sau are eficienţă şi în raport cu faptele anterioare intrării ei în vigoare, şi aceasta

în afara oricărei succesiuni a legilor penale.32

Datorită importanţei sale politice şi juridice, neretroactivitatea legii penale a

fost ridicată în Constituţia în vigoare la rang de principiu constituţional33 prin

dispoziţia din art. 15 alin. 2, care prevede că „ Legea dispune numai pentru viitor, cu

excepţia legii penale mai favorabile”.

În dreptul penal actual, principiul neretroactivităţii legii penale este prevăzut

prin dispoziţia din art. 11 C.pen., care arată că legea penală nu se aplică faptelor care,

la data săvârşirii lor, nu erau prevăzute de lege ca infracţiuni. Astfel formulat,

principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penală care prevede ca

infracţiuni fapte care până atunci nu erau incriminate ( incriminatio ex novo) nu se

aplică faptelor săvârşite înaintea intrării ei in vigoare.34

Principiul neretroactivităţii legii penale este de fapt un aspect, o latură a

principiului legalităţii în dreptul penal, fiindcă şi el conţine regula care este de esenţa

principiului legalităţii, că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal pentru o faptă

care, în momentul săvârşirii nu era prevăzută ca infracţiune ( nullum crimen sine lege

praevia). Aceasta înseamnă că legea penală nu se poate aplica faptelor săvârşite

înainte de intrarea ei în vigoare. Cu toate acestea, de la principiul activităţii legii

penale şi, implicit de la cel al neretroactivităţii legii penale, există o excepţie, aceea a

extraactivităţii legii penale.

În materia aplicării legii penale în timp această extraactivitate a legii este

acceptată în mod excepţional şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie

înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare.35

32 C. Bulai, op. cit., pag. 127.33 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Bucureşti, 1993, pag. 228.34 C. Bulai, op. cit., pag. 128.35 V. Dobrinoiu şi colectivul, op. cit., pag. 73-74.

31

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Prin efectele pe care le produce extraactivitatea creează în fapt unele excepţii

de la principiul activităţii legii penale şi anume: retroactivitatea şi ultraactivitatea.

Prima dintre aceste excepţii constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite

legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de momentul intrării ei în vigoare.

Cu alte cuvinte, legile retroactivează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost

săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare. Corelativ, ultraactivitatea legii penale

există atunci când legea penală se aplică în viitor, chiar şi după ce a ieşit din vigoare,

asupra faptelor ce s-au săvârşit sub imperiul lor.

SECŢIUNEA a II-a: LEGILE PENALE CARE RETROACTIVEAZĂ

Retroactivitatea legii penale este, aşadar, situaţia în care legea penală se aplică

şi faptelor săvârşite anterior momentului în care aceasta a intrat în vigoare. Este, deci,

situaţia opusă principiului neretroactivităţii legii penale şi a celui al legalităţii. Totuşi,

retroactivitatea contrazice numai formal principiul legalităţii, fiind în realitate de

acord cu conţinutul acestuia şi cu toate celelalte principii fundamentale ale dreptului

penal şi ale politicii penale.

În doctrina penală, aproape în unanimitate, autorii de drept penal consideră că

au un caracter retroactiv următoarele categorii de legi penale:36

Legea dezincriminatorie - Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii

penale este acela al legii penale prin care se scot din sfera ilicitului penal anumite

fapte care. În raport de evoluţia stării infracţionale şi a realităţii socio-economice, nu

mai prezintă gradul de pericol social specific unei infracţiuni.

36 V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., pag. 74.

32

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Pentru a se da eficienţă legii dezincriminatoare, ea trebuie să acţioneze

retroactiv asupra faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare şi care nu mai sunt

incriminate ca infracţiuni potrivit noilor dispoziţii legale.

Forţa retroactivă a legii penale dezincriminatorii rezultă din prevederile art. 12

C.pen. în care se precizează că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea

veche, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă. Se prevede, totodată, că de la data

intrării în vigoare a legii care nu mai prevede fapta ca infracţiune încetează executarea

pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii

vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la

faptele dezincriminate. Astfel, dacă nu s-a pornit încă procesul penal, acesta nu va

mai putea fi pornit, iar dacă procesul se află în curs, el va înceta de îndată, organele

judiciare competente pronunţând, după caz, clasarea sau scoaterea de sub urmărire

penală, atunci când procesul penal se află în această fază sau achitarea atunci când se

află în faza judecăţii. Când pentru fapta dezincriminată a fost pronunţată o hotărâre

definitivă de condamnare, pedeapsa (pedepsele, în cazul în care s-au aplicat şi

pedepse complimentare) nu se mai execută. De asemenea, nu se mai execută măsurile

educative sau măsurile de siguranţă luate ca urmare a săvârşirii faptei dezincriminate.

În fine, dezincriminarea produce efecte şi când pedepsele aplicate fuseseră

executate în întregime până la data intrării în vigoare a legii dezincriminatoare. În

acest caz se înlătură orice alte consecinţe penale ale hotărârii judecătoreşti privitoare

la fapta dezincriminată, cum ar fi posibilitatea ca existenţa condamnării pentru acea

faptă să constituie primul termen al recidivei ori un antecedent penal care să

influenţeze pedeapsa ce ar urma să se aplice fostului condamnat pentru infracţiunea

săvârşită ulterior. Sub acest aspect, dezincriminarea (abolitio criminis) echivalează cu

o reabilitarea de drept a fostului condamnat, care se bucură, din momentul intrării în

33

LUCRARE DE DIPLOMĂ


vigoare a legii de dezincriminare, de toate drepturile, fără nici un fel de incapacităţi şi

decăderi decurgând din condamnare.

Efectele dezincriminării sunt deci radicale, obligatorii şi nelimitate în timp,

legea dezincriminatoare producând efecte retroactive nelimitate şi făcând să fie

înlăturate pentru viitor toate efectele penale ale faptei dezincriminate.37

Legea penală interpretativă, care explică înţelesul unor dispoziţii ale unei legi

anterioare, aflate în vigoare la data apariţiei normei de interpretare are şi ea caracter

retroactiv. Este vorba de o interpretare autentică a legii penale, dată însă printr-o lege

separată, interpretativă. De regulă, legea interpretativă este adoptată atunci când se

iveşte necesitatea explicării înţelesului unor dispoziţii dintr-o lege anterior adoptată şi

care au fost înţelese în practică într-un mod necorespunzător voinţei reale a

legiuitorului.

Având drept scop explicarea înţelesului unor dispoziţii penale dint-o lege

anterior adoptată, este firesc ca legea interpretativă să aibă eficienţă retroactivă până

la data intrării în vigoare a legii interpretate, deşi aceasta constituie formal o excepţie

de la principiul neretroactivităţii legii penale. Se admite că ea nu reprezintă pe fond o

excepţie de la principiul legalităţii deoarece legea interpretativă nu conţine incriminări

noi, ci face explicite dispoziţii cu caracter penal existente deja în legea interpretată.38

Legea penală mai favorabilă are şi ea caracter retroactiv, aceasta în

conformitate cu art. 13 C.pen, în care se arată că „ În cazul în care de la săvârşirea

infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi

penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Astfel, dacă legea nouă este cea mai

favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.

Această retroactivitate se rezumă numai la legea penală mai favorabilă de drept

substanţial nu şi de procedură penală. Limitarea rezultă, în primul rând din raţiunea

37 C. Bulai, op. cit., pag. 130-131.38 C. Bulai, op. cit., pag. 131.

34

LUCRARE DE DIPLOMĂ


reglementării constituţionale care o prevăd în mod expres şi din prevederile Codului

penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile (art 13 alin. 1.).39

Există în literatura de specialitate opinia că şi alte categorii de legi penale ar

avea un caracter retroactiv. Astfel, se afirmă că acesta apare şi în cazul legii penale în

conţinutul căreia se prevede în mod expres că urmează să se aplice şi unor fapte

săvârşite anterior intrării ei în vigoare. S-a susţinut40 că, atâta timp cât

neretroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituţional, în anumite

cazuri excepţionale legiuitorul poate conferi caracter retroactiv unei legi penale.

Această măsură trebuie să fie bine justificată de cerinţele momentului istoric şi arătată

expres în cuprinsul legii căreia i s-a conferit caracter retroactiv. În acest sens se

citează ca lege penală cu caracter retroactiv Decretul nr. 318 din 1958 care se referă la

infracţiuni îndreptate împotriva avutului obştesc. În prezent, aşa cum am mai arătat,

neretroactivitatea legii constituie principiu constituţional, astfel încât nu se mai poate

recunoaşte ca fiind legal caracterul retroactiv conferit de voinţa legiuitorului dintr-un

moment dat.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin, 2 C.pen., şi legile care prevăd măsuri de

siguranţă sau măsuri educative au caracter retroactiv. În acest sens, dacă de la

săvârşirea faptei şi până la judecarea definitivă a acesteia a intervenit o lege nouă care

prevede cu privire la aceeaşi faptă măsuri de siguranţă sau educative pe care legea

veche nu le prevedea, ele urmează să fie luate faţă de făptuitor, chiar dacă ele nu erau

prevăzute de lege la data comiterii faptei.

Caracterul retroactiv al acestor legi s-ar justifica pe raţionamentul conform

căruia măsurile de siguranţă au un caracter preventiv, iar cele educative unul educativ,

astfel încât ele ar avea un rol deosebit în asigurarea unei eficienţe sporite în lupta

39 H. Diaconescu- Cu privire la incidenţa-într-o situaţie tranzitorie –a principiului aplicării legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauţiune, în R.D. nr. 5/1998, pag. 69-72.40 G. Antoniu, în lucrarea Codul penal comentat şi adnotat, partea generală, autori T. Vasiliu, G: Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşi, 1972, pag98.

35

LUCRARE DE DIPLOMĂ


împotriva infracţionalităţii. Totuşi, susţinerea anterioară nu-şi mai găseşte suport în

noua Constituţie, întrucât sunt încălcate dispoziţiile cu privire la ocrotirea drepturilor

şi libertăţilor cetăţeneşti. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, vizează

anumite restricţii cu privire la libertăţile şi drepturile individuale ale persoanei fizice,

iar prin aplicarea lor retroactivă se aduce atingere principiului legalităţii sancţiunilor

de drept penal.41

S-a exprimat, de asemenea, opinia că nici caracterul retroactiv al legilor

interpretative nu ar trebui să fie recunoscut şi asta din cel puţin două considerente.42 În

primul rând că, în toate cazurile în care legiuitorul consideră să dea un alt înţeles unor

termeni sau expresii o poate face în cuprinsul legii, cu prilejul adoptării ei. De altfel,

acest procedeu este cel folosit în practica elaborării legii penale, iar la o sumară

analiză a legislaţiei penale în vigoare, nu se observă nici o lege cu caracter exclusiv

interpretativ.

În al doilea rând, procedura de elaborare a legilor penale, în condiţiile actuale,

face aproape imposibilă necesitatea explicării ulterioare a înţelesului unor dispoziţii

din conţinutul său. Dacă, totuşi, această necesitate s-ar ivi, se poate recurge la

modificarea legii respective.

În aceste condiţii şi dacă ţinem seama de dispoziţiile art.150 alin. 1 din

Constituţie, în conformitate cu care „ Legile şi celelalte acte normative rămân în

vigoare , în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”, se poate afirma că

art. 12 alin. 2 C. pen. a fost abrogat implicit.

41

? V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit.,pag. 74-75.42 Idem.

36

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a III-a: LEGILE PENALE CARE

ULTRAACTIVEAZĂ

Ultraactivitatea legii penale constă, deci, în aceea că ea se aplică în mod

obligatoriu şi după ieşirea ei din vigoare, atunci când este vorba de soluţionarea

conflictelor de drept penal născute în timpul cât ea era în vigoare.43 Constituind o

excepţie de la principiul activităţii legii penale, ultaactivitatea nu este admisă decât în

cazul legilor temporare, a celor excepţionale şi a legii penale mai favorabile.

În dreptul penal român ultraactivitatea este prevăzută în dispoziţiile art. 16

C.pen., care prevede că legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în

timpul cât se afla în vigoare, chiar dacă respectiva infracţiune nu a fost urmărită sau

judecată în acel interval de timp. Deşi legea se referă numai la legile penale

temporare, ea are în vedere şi legile penale excepţionale.

Într-adevăr, atât legea penală temporară propriu-zisă, cât şi cea excepţională

sunt adoptate din necesitatea de a se reacţiona mai sever împotriva unor fapte care

prezintă un pericol social deosebit într-o anumită perioadă, chiar şi după ce

respectivele legi au ieşit din vigoare prin ajungerea la termen. Legea rămâne în

43

? C. Bulai op. cit., pag. 131.

37

LUCRARE DE DIPLOMĂ


vigoare o perioadă de timp redusă, astfel încât nu este posibil să fie descoperite şi

judecate toate faptele incriminate de ea, astfel încât este justificată aplicarea ei şi după

ajungerea la termen.

O altă categorie de legi penale care ultraactivează este, aşa cum am mai văzut,

legile penale mai favorabile, atunci când fapta s-a comis când legea favorabilă era în

vigoare iar urmărirea penală şi judecata au loc sub o lege nouă, mai aspră.

SECŢIUNEA a IV-a: EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE ÎN CAZUL

UNOR INSTITUŢII ALE DREPTULUI PENAL.

1. PLURALITATEA DE INFRACTIUNI.

a) Concursul de infracţiuni.

Aplicarea legii penale în timp este deosebit de dificilă datorită modului deosebit

de reglementare în ceea ce priveşte tratamentul concursului de infracţiuni în codul

penal în vigoare faţă de cel anterior, atât cu privire la pedepsele principale, cât şi cu

privire la pedepsele complimentare şi măsurile de siguranţă.44. Aceste deosebiri de

reglementare privind tratamentul concursului se grefează pe diferenţele de

reglementare privind texte de incriminare şi pedepse, încât, aplicarea legii în timp,

dificilă în general, devine aici şi mai dificilă.45

Ipoteza din art.33 lit. a. corespunde concursului real din Codul penal anterior

(art.101 şi 104). Tratamentul acestui concurs este deosebit în noul cod penal faţă de

cel anterior întrucât a fost conturat un sistem unitar, cel al cumulului juridic, pentru

ambele categorii de pedepse principale (închisoarea şi amenda), faţă de codul anterior

care prevedea cumulul juridic numai pentru pedepsele cu închisoare, iar pentru

44

? V. Rămureanu, Concursul de infracţiuni în reglementarea noului Cod penal, în RRD. Nr. 9/1969, pag.18-32.45 C.Barbu, op. cit., pag.258.

38

LUCRARE DE DIPLOMĂ


pedepsele cu amendă cumulul aritmetic, lăsând nereglementată situaţia când în

concurs se află o pedeapsă cu închisoarea şi una cu amendă.

La o privire generală normele privind tratamentul concursului real în noul cod

penal pot părea mai favorabile în unele privinţe (când pedepsele în concurs sunt

amenzi ori amenzi şi închisoare şi urmează a se aplica cumulul juridic, faţă de cel

aritmetic din legea veche ), ori pot apărea mai severe în alte privinţe (când toate

pedepsele în concurs sunt cu închisoare şi când se poate aplica un spor mai mare

decât în codul penal anterior ).

Faţă de criteriul aprecierii concrete, nu se poate spune dinainte care este legea

mai favorabilă. De aceea vor fi cercetate pe rând două situaţii posibile : când toate

infracţiunile în concurs s-au săvârşit sub legea veche şi când numai una (sau unele)

din acestea s-au săvârşit sub legea veche.

A. Toate infracţiunile în concurs s-au săvârşit sub legea veche şi urmează a fi

judecate după legea nouă. In acest caz s-au propus mai multe sisteme de aplicare a

legii penale în timp :

a.) Normele privind tratamentul concursului fiind de procedură vor primi

aplicare imediată. Drept urmare, pentru fiecare infracţiune în parte se va aplica legea

mai favorabilă (cea nouă s-au cea veche), iar în privinţa tratamentului concursului

numai legea nouă care are o aplicare imediată procedural şi retroactiv substanţial.

Acest sistem nu poate fi acceptat, pentru că, aşa cum rezultă din definirea legii

penale, nu interesează natura normelor, ci rezultatul la care conduc, influenţa pe care

o au asupra pedepsei. Întrucât aceste norme, în aplicarea lor concretă conduc la

modificarea răspunderii penale, cad sub incidenţa legii mai favorabile.

Nu este posibil ca aplicând, pedepsele din codul anterior, să se aplice sporul

mai mare din codul penal în vigoare, pentru că s-ar încălca principiul nulla poena. S-

ar ajunge să se întreacă chiar suma aritmetică a pedepselor aflate în concurs, ceea ce

39

LUCRARE DE DIPLOMĂ


este inadmisibil. Cum retroactivitatea nu poate fi decât expresă, judecătorul n-ar putea

pe cale de interpretare să dea efect retroactiv unor norme care agravează răspunderea

penală a infractorului. Pe lângă acest neajuns, sistemul propus ar putea conduce şi la

reducerea răspunderii penale, când tratamentul din noua lege ar fi mai blând, nu mai

interesează. In plus, luându-se pedepsele din legea veche şi tratamentul concursului

din legea nouă se creează o lex tertia.

b) După un alt sistem aplicat chiar în practică, pentru fiecare infracţiune în

parte se va aplica legea mai favorabilă (cea nouă ori cea veche), iar pentru tratamentul

concursului, de asemenea, legea mai favorabilă (cea nouă ori cea veche). Se poate

deci aplica pentru pedepsirea infracţiunilor o lege, iar pentru stabilirea rezultantei, o

altă lege.46 În motivarea acestui sistem se ţine seama de autonomia infracţională şi nu

se poate spune că s-ar crea o lex tertia, pentru că stabilirea pedepsei rezultante apare

ca o operaţie separată, în care normele privind concursul de infracţiuni îşi pot găsi o

aplicare de sine stătătoare, desprinsă de fixarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în

parte.

Se mai spune, de asemenea, că în ipoteza în care faptele în concurs se judecă

separat aplicându-se pentru unele legea veche, iar pentru altele legea nouă şi după ce

pedepsele au rămas definitive se cere contopirea, instanţa nu va putea modifica

pedepsele astfel stabilite, ci va aplica lege care, cu privire la tratamentul concursului,

are dispoziţii mai favorabile.

Acest sistem este ideal însă duce realmente la o lex tertia, iar concursul de

infracţiuni fiind o instituţie care prin natura sa reclamă o reacţiune represivă mai

intensă, justifică un tratament mai sever.

Argumentul că în caz de contopire instanţa nu va putea modifica pedepsele

aplicate şi va aplica în privinţa tratamentului concursului legea mai favorabilă,

priveşte o altă situaţie. În orice caz, un element întâmplător (faptul că infracţiunile s-

46 D. Pavel, op. cit., RRD. nr. 6/1968, pag 14-15.

40

LUCRARE DE DIPLOMĂ


au judecat împreună sau separat) nu poate constitui un argument în favoarea unui

anumit mod de aplicare a legii în timp.

c) Prin eliminare, rămâne părerea că se vor aplica parte dintr-o lege şi cele

privind tratamentul concursului din aceeaşi lege şi comparându-se rezultatele se va

reţine ca mai blândă legea care în ansamblul acestor dispoziţii creează infractorului o

situaţie mai bună.

Această părere se întemeiază pe neajunsurile celorlalte şi le cumulează

avantajele.

Critica ce se aduce acestui sistem este că nu ţine seama de autonomia

infracţiunilor care implică considerarea separată a fiecărei infracţiuni şi fixarea

pedepsei pentru fiecare în parte, lucru foarte necesar în cazul discriminării, amnistiei

ori graţierii, care operează pentru fiecare în parte.47

Această critică nu este întemeiată, pentru că în realitate nu se pierde autonomia

infracţiunilor aflate în concurs. Judecătorul va stabili pedepsele tot separat pentru

fiecare infracţiune în parte şi va calcula apoi rezultanta. Nu există nici o deosebire, ca

tehnică juridică, de sistemul anterior. De altfel şi în sistemul anterior legea mai

favorabilă se stabileşte tot prin compararea rezultatelor la care s-a ajuns, numai că se

permite combinarea celor două legi.

Se pare însă că alta este critica ce s-ar putea aduce acestui sistem. Este foarte

posibil ca în raport de pedeapsa rezultantă, o lege să apară mai favorabilă pe când în

raport de fiecare pedeapsă în parte, cealaltă lege să fie mai favorabilă. Şi în acest caz

s-ar putea spune că prin aplicarea acestui sistem s-ar încălca principiul legalităţii

pedepselor.

Totuşi, principiul legalităţii este respectat faţă de ceea ce se înţelege prin lege

mai favorabilă- aceea care nu prevede pedeapsa mai uşoară, ci care, în ansamblul

dispoziţiilor ei, conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat, care aici se

47 D. Pavel op. cit., pag. 14.

41

LUCRARE DE DIPLOMĂ


apreciază după ceea ce acesta urmează să execute efectiv. Legalitatea reprezintă aici o

corelaţie între două legi privite fiecare în ansamblul dispoziţiilor aplicabile speţei şi

nu se poate raporta la o lege inexistentă care ar fi creaţia judecătorului.

Iar dacă este vorba de legi de dezincriminare, amnistie sau graţiere, apărute

concomitent cu judecarea infracţiunilor aflate în concurs, acestea fiind retroactive, vor

primi aplicarea în primul rând şi problema legii mai favorabile nu se mai pune. Dacă

aceste legi ar interveni după soluţionarea definitivă a cauzei, nu s-ar putea spune că

judecătorul a aplicat o lege care nu cade sub incidenţa acestora şi dacă ar fi aplicat

cealaltă lege inculpatul ar fi avut beneficiul lor. Aceasta, pentru că judecătorul este

chemat să aplice legea aşa cum există în momentul judecăţii, iar nu să aibă în vedere

şi speranţele inculpatului.

Aşadar, normele privind tratamentul concursului constituie o instituţie separată

de textele care prevăd incriminări şi pedepse, dar nu o lege separată.

B. Una (sau unele) dintre infracţiuni s-a săvârşit sub legea veche, iar alta (sau

altele) sub legea nouă. În acest caz se va aplica în privinţa tratamentului concursului

totdeauna legea nouă, pentru că sub regimul acesteia s-a săvârşit fapta (sau faptele)

ulterioară care a creat concursul ori sub aceasta s-a adăugat ultimul element care

caracterizează concursul.48 Săvârşind una sau mai multe infracţiuni şi sub legea nouă,

infractorul a înfrânt-o şi pe aceasta şi şi-a asumat riscul de a fi judecat potrivit

dispoziţiilor ei. Ca şi în cazul infracţiunilor susceptibile de prelungire în timp, în

privinţa tratamentului concursului, în acest caz, nu funcţionează regula legii mai

blânde. În privinţa infracţiunii sau infracţiunilor săvârşite sub legea veche se va aplica

principiul legii mai favorabile. Şi nu se va putea spune că s-a creat o lex tertia,

întrucât legea nouă primeşte aplicare în privinţa concursului independent de aplicarea

principiului legii mai favorabile, ca fiind legea activă.

48 D. Pavel, p. cit., pag. 15.

42

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Ipoteza din art.33 lit. b. corespunde concursului ideal din codul anterior

(art.103). În codul anterior, în acest caz se stabilea o singură pedeapsă pentru

infracţiunea cea mai gravă, pe când în codul actual s-a introdus acelaşi tratament ca

pentru concursul real (cumul juridic cu spor facultativ).

Fiind vorba de o singură acţiune sau inacţiune prin care se violează mai multe

dispoziţii de lege, situaţia tipică se realizează când toate faptele concurente s-au

săvârşit sub legea veche şi urmează a fi judecate sub legea nouă. De exemplu:

inculpatul a săvârşit sub codul penal anterior infracţiunea de huliganism (art. 5784) şi

vătămare gravă a integrităţii corporale (art.472), fiind recidivist (art. 111) şi în temeiul

art. 103 i s-a aplicat o singură pedeapsă de 5 ani închisoare. Declarând recurs, între

timp a intrat în vigoare noul cod penal. Instanţa de recurs a comparat pedeapsa din art.

5784 (care prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani) din codul anterior, cu cea

din textul corespunzător din noul cod, art. 321 alin. 1 (care prevede pedeapsa

închisorii de la 3 luni la 2 ani) şi făcând aplicarea art. 13 a redus pedeapsa la 2 ani

închisoare, ignorând infracţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale.49

Însă nu putea fi neglijată infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale,

întrucât şi în cazul concursului ideal infracţiunile au o materialitate şi o individualitate

proprie. De aceea, pentru huliganism se va aplica legea nouă (art. 321 alin. 1) fiind

mai blândă, pentru vătămare gravă a integrităţii corporale se va aplica lege veche(art.

472 care prevede o pedeapsă mai mică decât art. 181 din noul cod), iar în privinţa

tratamentului concursului, art. 103 din codul anterior (sistemul absorbţiei).

Ambele soluţii sunt greşite. Cea a instanţei, pentru că a ignorat una dintre

infracţiunile aflate în concurs şi a soluţionat cauza ca şi cum infractorul ar fi săvârşit o

singură infracţiune. În al doilea caz se conduce la o lex tertia, creându-se inculpatului

49

? T. J. Galaţi, dec. Pen. Nr. 22/1969, în RRD. nr. 7/1969, pag. 156-157.

43

LUCRARE DE DIPLOMĂ


o situaţie mult mai avantajoasă decât dacă ar fi fost judecat potrivit fiecărei legi în

parte numai pentru una dintre infracţiunile concurente.

De aceea, se va aplica şi aici sistemul de la concursul real, fiind mai blândă

aceea dintre legi care în ansamblul dispoziţiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă

mai mică pentru infractor.50 Această lege, aici, este cea nouă. De aceea instanţa

trebuia să aplice o pedeapsă şi în temeiul art. 181 şi să dispună executarea celei mai

mari (de 2 ani închisoare) la care putea adăuga sau nu un spor, potrivit art. 34 lit. b.

Ipoteza că faptele aflate în concurs ideal s-au săvârşit parte sub legea veche,

parte sub legea nouă, este greu de întâlnit . Se poate însă ca printr-o acţiune săvârşită

sub legea veche să se înfrângă două texte de lege, ia prin alta săvârşită sub legea nouă,

alte două texte, încât există şi concurs ideal şi real. În acest caz se va aplica pentru

infracţiunile săvârşite sub legea veche, legea care este mai blândă, iar pentru cele

săvârşite sub legea nouă, pentru că infractorul a înfrânt-o şi pe aceasta.

Aplicarea pedepselor complimentare şi a măsurilor de siguranţă în caz de

concurs. Cu privire la pedepsele complimentare codul anterior prevedea pentru cele

ce decurgeau din infracţiuni identice cumulul aritmetic (art. 105), celelalte situaţii

fiind nereglementate. Art. 35 din noul cod prevede pentru situaţia când pedepsele

complimentare sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut, că se aplică cea mai grea

dintre ele (sistemul absorbţiei), iar când sunt deosebite, că se aplică toate.

Pentru măsurile de siguranţă codul anterior prevedea fie sistemul absorbţiei, fie

al cumulului (art. 88), pe când noul cod prevede că, în cazurile când sunt de natură

deosebită, se cumulează, adică se aplică toate, având finalităţi deosebite (art. 35 alin.

ultim).

Aceste norme, privind aplicarea pedepselor complimentare şi a măsurilor de

siguranţă, pe cele ce privesc aceleaşi instituţii când este vorba de aplicarea lor în timp

(art. 12 alin. 2şi art. 13 alin. 2). Va primi deci aplicare totdeauna legea nouă,

50 Gh. Dărângă, op. cit., pag. 63.

44

LUCRARE DE DIPLOMĂ


indiferent când s-au săvârşit infracţiunile, cu singura rezervă pe care am făcut-o în

cazul pedepselor complimentare, când reglementarea din legea veche este mai

favorabilă şi au corespondent în legea nouă.

b. Contopirea pedepselor pentru infracţiunile concurente.

În caz de contopire se aplică aceleaşi norme de la concursul de infracţiuni (art.

36 din codul în vigoare şi art. 108 din codul anterior). Totuşi aplicarea legii în timp nu

este identică dat fiind caracterul definitiv al condamnărilor cu privire la care se

apreciază legea mai favorabilă. Vom distingem şi aici câteva situaţii.

Toate infracţiunile în concurs au fost săvârşite sub legea veche. În acest caz pot

apare următoarele ipoteze:

a) Toate infracţiunile au fost judecate definitiv sub legea veche urmând ca

pedeapsa să se contopească sub legea nouă. În acest caz se va aplica aceea dintre legi

care conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat fără a se combina

dispoziţiile lor. Aceasta înseamnă că la faptele definitiv stabilite se vor aplica normele

privind concursul din legea veche şi se va stabili în concret rezultanta. Se vor aplica

apoi reducerile din art. 14 şi 15, dacă va fi cazul, adică legea nouă, iar în privinţa

tratamentului concursului dispoziţiile tot din legea nouă şi se va stabili rezultanta. Se

vor compara apoi rezultatele stabilindu-se legea mai favorabilă. Nu se vor putea

aplica însă reducerile din art.14 şi 15 şi tratamentul concursului din legea veche, decât

dacă aceste norme privind tratamentul concursului sunt comune ambelor legi, pentru

că astfel s-ar crea o lex tertia. Faptul că reducerea din art. 14 este obligatorie este

valabilă pentru cazul în care infractorul a comis o singură infracţiune, nu pentru cazul

concursului de infracţiuni, când în stabilirea legii mai favorabile interesează numai

rezultanta.

45

LUCRARE DE DIPLOMĂ


b) Au fost judecate definitiv sub legea veche numai una (sau unele) dintre

infracţiunile în concurs, iar alta (sau altele) urmează a se judeca sub legea nouă. În

acest caz se vor aplica, dacă va fi cazul, reducerile din art. 14 şi 15 pentru

condamnările definitive, iar pentru cele nejudecate şi pentru tratamentul concursului,

de asemenea, legea nouă şi se va stabili rezultanta. Se va aplica apoi pentru toate

acestea (fără a opera reducerile din art. 14 şi 15) şi în privinţa concursului, legea

veche şi se va stabili rezultanta. Comparându-se rezultatele se va stabili legea

aplicabilă.

c) Una sau unele dintre infracţiunile concurente a fost definitiv judecată sub

legea veche, iar alta sau altele definitiv judecată sub legea nouă. În acest caz, s-a

considerat că instanţa, nemaiputând modifica pedepsele stabilite, se va aplica în

privinţa concursului legea mai favorabilă, indiferent dacă aceasta este legea veche sau

cea nouă. Constatarea este inexactă51, întrucât pedepsele aplicate sub legea veche vor

fi reduse în conformitate cu art. 14 şi 15 C.pen., dacă va fi mai favorabilă în

ansamblul dispoziţiilor ei legea nouă. Dacă, dimpotrivă, legea veche se va dovedi a fi

mai blândă, va primi aplicare aceasta, fără a mai opera dispoziţiile art. 14 şi 15 C.pen.

În cel de-al doilea caz, pedepsele definitiv aplicate sub legea nouă nu vor mai putea fi

modificate pentru a se putea aplica şi în privinţa lor legea veche. Este singura situaţie

în care se va recurge la calea recursului extraordinar pentru a se putea face o justă

aplicare a legii penale mai favorabile.

d) Unele infracţiuni s-au judecat sub legea veche şi s-a aplicat şi un spor, iar

sub legea nouă se descoperă o nouă infracţiune concurentă săvârşită tot sub legea

veche şi care a fost definitiv judecată sau urmează să fie judecată sub legea nouă. Este

vorba de modificarea în plus a concursului de infracţiuni.

Sporul fiind comun întregului concurs, aflarea pedepselor care s-au aplicat

pentru fiecare infracţiune în parte este întotdeauna posibilă în cazul concursului real.

51 I. Barbu, op. cit., pag. 267.

46

LUCRARE DE DIPLOMĂ


După aflarea acestor pedepse se vor aplica soluţiile anterioare, sporul fiind menţinut

sau mărit dacă este considerat insuficient, după care se vor compara pedepsele

rezultante pentru a se stabili legea aplicabilă.

e) Se poate ca instanţa să fie sesizată cu o cerere de contopire a unor pedepse

cuprinse în hotărâri definitive care, la rândul lor, au stabilit fiecare separat contopirea

mai multor pedepse pronunţate pentru infracţiuni concurente săvârşite sub legea

veche. Cererea de contopire poate fi formulată sub legea nouă, ori una dintre aceste

hotărâri să se fi pronunţat definitiv sub legea nouă.

În aceste cazuri se vor aplica soluţiile prezentate anterior, însă operaţia de

contopire se va face de la început pentru toate infracţiunile ca şi cum nu ar fi fost

niciodată contopite. Dacă se aplică legea veche şi pedepsele rămân nemodificate,

sporul va fi menţinut sau mărit, în nici un caz înlăturat.

Atunci când unele dintre infracţiunile aflate în concurs s-au săvârşit sub legea

veche iar altele sub legea nouă se vor aplica, dacă va fi cazul, pentru infracţiunile

săvârşite sub legea veche reducerile din art. 14 şi 15, iar pentru celelalte, ca şi pentru

tratamentul concursului, legea nouă.

Ipoteza modificării în minus a concursului priveşte situaţia în care concursul de

infracţiuni a fost definitiv soluţionat şi se modifică în minus prin înlăturarea uneia sau

unora dintre infracţiunile concurente ori prin reducerea acestora potrivit dispoziţiilor

unei legi noi ( dezincriminare, amnistie, revizuire parţială, art. 14, 15 C.pen.). Se vor

întâlni următoarele situaţii:

a) Ipoteza în care nu s-a aplicat nici un spor. În caz de dezincriminare, amnistie,

graţiere, etc., când una dintre infracţiuni sau unele dintre pedepse sunt înlăturate,

recalcularea va avea loc numai dacă acestea privesc pedeapsa cea mai gravă. În acest

caz se va substitui acelei pedepse pedeapsa imediat următoare ca gravitate şi din

pedeapsa astfel rămasă se va deduce partea executată.

47

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În cazul aplicării art. 14 sau 15 C.pen., recalcularea va avea loc numai dacă

pedeapsa care se reduce este cea mai gravă.

b) Ipoteza în care nu s-a aplica nici un spor. În acest caz recalcularea va opera

exclusiv asupra sporului când pedeapsa care s-a redus sau care s-a stins nu este cea

mai gravă. În caz contrar se va proceda atât la substituirea pedepsei imediat următoare

şi nestinse sau nereduse în locul celei mai grave care s-a stins sau s-a redus, cât şi la

modificarea sporului ( atunci când au mai rămas infracţiuni în concurs) sau la

înlăturarea lui (când concursul a dispărut).

În acest caz cauzele vor fi repuse pe rol şi se vor opera reducerile din oficiu, în

caz contrar, condamnatul sau procurorul vor introduce contestaţie la executare52.

c) Recidiva.

Şi în cazul recidivei se pot ridica probleme privind aplicarea legii penale în

timp, date fiind numeroasele modificări ce au intervenit în codul actual faţă de cel

anterior, atât cu privire la condiţiile de existenţă a recidivei, cât şi cu privire la

tratamentul ei juridic.

Aplicarea art.14 şi 15 din codul penal actual. În cazul în care infracţiunea care

constituie al doilea termen al recidivei se află în curs de judecată la data intrării în

vigoare a legii noi, independent de legea aplicabilă acestei infracţiuni şi stării de

recidivă ca atare, cu privire la primul termen al recidivei vor primi aplicare, dacă va fi

cazul, dispoziţiile din art. 14 şi 15 din codul penal în vigoare.

Dar dispoziţiile art. 14 şi 15 vor opera şi asupra unei stări de recidivă reţinute

printr-o hotărâre definitivă anterioară legii mai favorabile, indiferent că a fost

executată sau nu. Aplicarea legii mai favorabile va avea ca efect, dacă condiţiile art.

14 şi 15 sunt îndeplinite, reducerea ambelor pedepse ce constituie cei doi termeni ai

52 C. Barbu, op. cit., pag. 270.

48

LUCRARE DE DIPLOMĂ


recidivei şi înlăturarea chiar a stării de recidivă. Ca şi în cazul concursului, cei doi

termeni ai recidivei sunt constituiţi din infracţiuni autonome. De aceea, instanţa are

obligaţia să cerceteze măsura în care, faţă de dispoziţiile legii noi, mai favorabile,

fiecare condamnare în parte, a fost redusă. Aceasta, pentru că recidiva nefiind decât o

cauză de modificare a pedepsei, prin aplicarea ei nu se creează o infracţiune nouă.

Deci teza indivizibilităţii recidivei promovată de unii autori, nu poate fi acceptată.

Dacă legea nouă modifică condiţiile de existenţă a recidivei ori tratamentul ei

juridic, suntem în situaţia în care, în intervalul de la săvârşirea infracţiunii care

constituie al doilea termen al recidivei, până la judecarea acesteia, intervine o lege

care aduce modificări cu privire la condiţiile de existenţă a recidivei sau cu privire la

tratamentul ei juridic.

În asemenea situaţii principiul este că se va aplica legea mai favorabilă, adică

aceea care în complexul dispoziţiilor ei aplicabile speţei conduce la un rezultat mai

favorabil pentru inculpat. Nu se va putea lua însă pedeapsa dintr-o lege şi condiţiile

privind starea de recidivă ori tratamentul acesteia, din altă lege. Cele spuse la

concursul de infracţiuni sunt valabile şi aici. În compararea celor două legi se va avea

în vedere nu pedeapsa prevăzută în textele de incriminare din cele două legi, ci

rezultatul concret, ceea ce inculpatul trebuie să execute potrivit fiecărei legi. Şi

aceasta indiferent că legea nouă a adus modificări numai cu privire la recidivă, numai

cu privire la pedepsele prevăzute în textele de incriminare ori cu privire la ambele.

Iată şi o speţă. Prin sentinţa penală nr. 512 din 26.10.1960 a Tribunalului

militar Bucureşti, inculpatul F.A. a fost condamnat în baza art. 520 ali. 1 din codul

justiţiei militare, cu aplicarea art. 111 din codul penal anterior. Starea de recidivă s-a

reţinut, pentru că inculpatul mai mai fusese condamnat prin hotărâri definitive în 1957

la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru furt şi una de 7 luni pentru înşelăciune.

Infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat a fost comisă la 15.06.1960.

49

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În recurs inculpatul a susţinut că nu este recidivist, iar tribunalul constatând că

de la ultima condamnare a acestuia, din 1957, până la judecarea sa au intervenit mai

multe legi succesive privind recidiva, dintre care cea mai blândă privea dispoziţiile

din art. 115, care au fost abrogate prin decretul nr. 212 din 17.06.1960, a făcut în

speţă aplicarea acestui text. Potrivit art .115 abrogat, condamnările pentru

infracţiunile prevăzute în codul justiţiei militare sau în legi speciale sunt luate în

considerare, pentru stabilirea stării de recidivă, numai dacă acele condamnări sunt

prevăzute şi de codul penal, s-a reţinut că inculpatul nu este recidivist.53

După cum se arată în speţa care însoţeşte speţa, soluţia instanţei de recurs este

greşită, pentru că :

-Legea nouă mai blândă se aplică numai dacă a intervenit în intervalul de la

comiterea faptei şi până la judecarea ei definitivă. Or, în speţă intervenise după

executarea ultimei condamnări şi înainte de săvârşirea faptei supuse judecăţii.

-Fapta supusă judecăţii fusese săvârşită după abrogarea art. 115 din codul

penal.

Aşadar, legea intermediară (art. 115) ar fi primit aplicare numai dacă fapta s-ar

fi săvârşit înainte de abrogarea ei iar cauza s-ar fi judecat după această dată.

Când primul termen al recidivei este un concurs de infracţiuni, pedeapsa ce

urmează a fi luată în considerare pentru existenţa stării de recidivă ( post-

condamnatorie sau post-executorie ) este pedeapsa rezultantă unică pentru toate

infracţiunile. Aceasta este pedeapsa care s-a dovedit neândestulătoare. În măsura în

care această pedeapsă cade sub incidenţa art. 14-15 din codul penal actual, va fi

redusă în modul arătat la modificarea în minus a concursului de infracţiuni şi numai

după aceea se va aprecia dacă în raport de noua pedeapsă starea de recidivă mai

subzistă sau nu.

53 Trib. Mil. de reg. Militară Bucureşti, dec. Pen. Nr. 1843/1960, în „L.P.”, nr. 11/1961, pag. 106-107;

50

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un

concurs de infracţiuni, credeam că se va stabili mai întâi rezultanta infracţiunilor

aflate în concurs şi apoi se vor aplica normele de la recidivă. Legea mai blândă va fi

aceea care în ansamblul dispoziţiilor pe care le conţine cu privire la pedepse, concurs

şi recidivă, conduce la un rezultat mai avantajos pentru inculpat.

Cu privire la termenul după care o persoană care a mai săvârşit o infracţiune

este considerată recidivist, literatura juridică şi practica sunt împărţite. Spre pildă,

C.A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 204 /24.06.1969 a Judecătoriei Alba

Iulia la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului privat,

săvârşită la 14.05.1969. întrucât inculpatul mai fusese condamnat în anul 1959 la o

pedeapsă de 7 ani închisoare a cărei executare a terminat-o la 04.04.1962, procurorul

a cerut să se reţină starea de recidivă în temeiul art. 38 alin. ultim, combinat cu art.

135 lit. b, c, C. pen. potrivit cărora inculpatul se va afla în starea de recidivă dacă nu a

expirat termenul de reabilitare (care în speţă era de 8 ani şi 6 luni şi se împlinea la

04.10.1970). instanţa a respins cererea procurorului întemeindu-se pe dispoziţiile art.

117 pct. 1 C. pen. anterior potrivit cărora acel termen era de 5 ani şi se împlinise la

5.04.1967, înainte de săvârşirea celei de a doua infracţiune.

Pentru acelaşi motiv recursul procuraturii a fost respins.54

În prima notă, care aprobă punctul de vedere al procurorului, se va arăta că

ultima infracţiune fiind săvârşită sub imperiul codului penal în vigoare, judecarea ei

ca şi aprecierea stării de recidivă se fac potrivit acestui cod. Altfel ar fi vorba de

„drepturi câştigate” sub legea veche ceea ce este inadmisibil.

În nota care aprobă punctul de vedere al instanţei şi care ni se pare just, se arată

că, termenul fiind împlinit la data intrării în vigoare a cod penal actual, ne găsim în

faţa unei situaţii definitiv rezolvate sub imperiul codului anterior. Nu este vorba de

54 Trib. Jud. Alba, dec. Pen. nr. 667/30.10.1969, în „R.R.D.”,nr. 9/1970, pag. 151-152;

51

LUCRARE DE DIPLOMĂ


„drepturi câştigate” ci de recunoaşterea efectului activ al dispoziţiilor din legea

anterioară.

Numai în situaţia în care la data intrării în vigoare a noului cod penal nu se

împlinise termenul din codul anterior, urmează a se aplica dispoziţiile din codul penal

actual.

Descoperirea stării de recidivă după condamnarea definitivă. Dacă după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost

executată ori considerată executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de

recidivă, indiferent că este vorba de recidiva post-executorie sau post-condamnatorie,

se va proceda la modificarea sancţiunii în sensul agravării ei. Pentru stabilirea legii

mai blânde se vor aplica criteriile pe care le-am arătat la modificarea în plus a

concursului de infracţiuni.

Acţiunea legii de dezincriminare, amnistie sau graţiere asupra stării de

recidivă. Cu privire la modul în care aceste legi primesc aplicarea în cazul stării de

recidivă nu există o unitate de vederi în literatura juridică şi practica judiciară.

Spre pildă, inculpatul A.G. a fost condamnat definitiv la 2 ani închisoare pentru

infracţiunea de înşelăciune executând pedeapsa până la 19.08.1965. a săvârşit apoi o

infracţiune de violare de domiciliu prevăzută în art. 496 din codul penal anterior în

luna noiembrie 1967. În timpul judecării celei de-a doua infracţiuni a apărut legea nr.

25/28.12.1967 pentru amnistierea şi graţierea unor pedepse care prin art. 1 lit. a,

amnistia toate infracţiunile pedepsite cu închisoarea până la 3 ani, iar prin art. 9

excepta pe recidivişti. Prin sentinţa penală nr. 135/18.01.1968, inculpatul a fost

condamnat în temeiul art. 496 cu reţinerea stării de recidivă, iar tribunalul

municipiului Bucureşti a respins recursul inculpatului şi a majorat pedeapsa în

52

LUCRARE DE DIPLOMĂ


recursul procuraturii. Autorul care citează speţa şi aprobă soluţiile celor două

instanţe55, aduce următoarele argumente:

-Cei doi termeni ai recidivei constituie o unitate şi amnistia nu poate opera

separat pentru fiecare. Drept urmare, infractorul capătă calitatea de recidivist

indiferent că a fost judecat sau nu în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni şi

o lege intervenită după acel moment nu mai are nici o influenţă asupra primului

termen al recidivei.

-În soluţia contrară s-ar crea inechităţi pentru alţi recidivişti care au fost deja

condamnaţi printr-o hotărâre definitivă care constată cu putere de lucru judecat starea

de recidivă, deşi aceşti recidivişti se află în aceeaşi situaţie cu primii.

Într-o altă speţă s-a pronunţat o soluţie contrară. Inculpatul A.I. a fost

condamnat definitiv la un an şi 6 luni închisoare corecţională în temeiul art.30 din

decretul nr.832/1962 prin sentinţa penală nr. 892/1963 a Tribunalului Bucureşti şi a

executat pedeapsa. La data de 07.11.1967 inculpatul a săvârşit alte două infracţiuni

pentru care a fost trimis în judecată. În timpul judecăţii a apărut legea nr. 25/1967

care amnistia infracţiunile până la 3 ani închisoare şi excepta pe recidivişti. Întrucât

art. 30 din dec. 832/1962 prevede o pedeapsă de până la 5 ani de închisoare, instanţa

de fond şi cea de recurs au considerat că prima faptă nu este amnistiată şi inculpatul

se află în stare de recidivă. Cele două hotărâri au fost desfiinţate de Tribunalul

Suprem56 care a înlăturat starea de recidivă cu motivarea că dec. 832/1962 a fost

abrogat prin dec. 328/1966, iar prin art. 36 acest din urmă decret a redus pedeapsa

pentru infracţiunea respectivă la un an închisoare, de unde şi pedeapsa pronunţată în

cauză era amnistiată.

55

? M. Micu, În legătură cu exceptarea recidiviştilor de la aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi graţiere din legea nr. 25/1967, I, în „R.R.D.”, nr.10/1968, pag.115-119;56 Secţ. Pen., dec. Nr. 170/1969,pag. 155-156;

53

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Tribunalul Suprem a confirmat astfel teza potrivit căreia amnistia operează

independent de momentul săvârşirii celei de-a doua fapte, indiferent când ar fi

intervenit57. În cazul în care amnistia este anterioară săvârşirii celei de-al doilea

termen al recidivei, starea de recidivă este înlăturată ab initio. Termenul „recidivist”

nu este o calitate a persoanei dobândită într-un anumit moment, ci depinde de starea

de recidivă. Dacă inculpatul nu ar fi săvârşit a doua infracţiune, prima ar fi fost

considerată amnistiată şi în teza contrară. Or, nu există nici un motiv pentru a

pronunţa soluţii deosebite după cum inculpatul a mai săvârşit sau nu o infracţiune.

Aşadar, teza indivizibilităţii recidivei este inadmisibilă, infracţiunile ce

constituie termenii acesteia fiind autonome. Prin reţinerea stării de recidivă nu ia

naştere o infracţiune nouă, ci se modifică numai pedepsele pentru infracţiunile

respective, care rămân însă independente şi pot fi oricând reconsiderate în caz de

discriminare, amnistie sau graţierea operează (în cazul discriminării nu poate exista

nici o discuţie) şi asupra unei stări de recidivă reţinute ca atare printr-o hotărâre

definitivă58. Aceste vor opera asupra oricăruia dintre termenii recidivei dacă

dispoziţiile lor nu prevăd expres că se exceptează condamnările definitive. În acest

mod, însăşi sarea de recidivă (în cazul dezincriminării sau amnistiei), va putea fi

înlăturată.

2) PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE A EXECUTĂRII

PEDEPSEI

57 Mihai C. I. Vlad, În legătură cu exceptarea recidiviştilor de la aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi graţiere din legea nr. 25/1967, II, în „R.R.D.”, nr. 10/1968, pag. 119-123;58 În sens contrar , a se vedea V. Rămureanu, Recidiva în reglementarea noului cod penal, în „R.R.D.”, nr.6/1969. pag. 13-14;

54

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Reglementare anterioară. Cu privire la aplicarea în timp a legii penale în cazul

prescripţiei, art. 5 din codul penal anterior formula principiul: „în caz de conflict între

două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţia acţiunii publice sau a

pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă”, iar art. 604 din

codul de procedură penală, ca normă tranzitorie: „ în caz de stingere prin prescripţie a

incriminării sau a pedepselor pronunţate, dacă termenele stabilite prin prezentul cod

sunt diferite de cele stabilite prin legile anterioare, se aplică prescripţiilor în curs

dispoziţiile cele mai favorabile ţinându-se seama de timpul scurs sub imperiul legii

anterioare.

Actele întreruptive de prescripţie, împlinite sub legea anterioară, păstrează

efectele lor şi sub legea nouă „.

Asemenea norme nu mai sunt cuprinse în noile coduri. Aceasta nu înseamnă că

prescripţia ar fi fost scoasă de sub incidenţa legii mai favorabile, ci s-a considerat că

principiile de aplicare a legii penale în timp (art.10-16) sunt suficiente şi pentru

soluţionarea problemelor privind această instituţie.

Nu există o altă materie a dreptului penal cu privire la care să se fi manifestat o

atât de mare diversitate de păreri în legătură cu aplicarea legii penale în timp, ca în

cazul prescripţiei.

Potrivit unei opinii, care se sprijină pe teoria civilistă a drepturilor câştigate

care trebuie respectate, se aplică totdeauna legea veche, legea momentului infracţiunii

sau condamnării. Această teorie care nu are nici o raţiune în penal a fost părăsită şi în

civil, admiţându-se aproape pretutindeni că legea nouă care scurtează termenul se va

aplica, aceasta începând să curgă de la intrarea ei în vigoare, cu excepţia cazului în

care după legea veche prescripţia s-ar împlini mai înainte.

Unii autori au propus un sistem al echivalării sau al calculului proporţional.

Potrivit acestui sistem se calculează timpul care a curs sub imperiul legii vechi şi cel

55

LUCRARE DE DIPLOMĂ


curs sub imperiul legii noi şi se face astfel o proporţie care serveşte să se hotărască

dacă prescripţia este câştigată inculpatului sau nu. De exemplu, dacă prescripţia sub

imperiul legii vechi era de 4 ani, iar potrivit celei noi de 2 ani şi la apariţia noii legi

trecuseră 2 ani, îi mai trebuie 1 an, pentru că 2 din legea veche echivalează cu 1 an

din legea nouă.

Potrivit criteriului, nu se va distinge după natura normelor juridice, ci după

rezultatul la care acestea conduc în aplicarea lor concretă cu privire la răspunderea

penală pe care o pot înlătura, agrava sau atenua. Normele care au astfel de efecte cad

sub incidenţa principiului legii mai favorabile, înţeles în sensul larg, care cuprinde şi

situaţiile privind neretroactivitatea sau retroactivitatea legii penale. Potrivit acestui

criteriu se va putea da o apreciere nu numai normelor care prevăd termene de

prescripţie, ci oricăror altor norme care reglementează materia prescripţiei.

Sunt foarte numeroase aspectele sub care legea nouă poate diferi de cea veche

în reglementarea prescripţiei. Ne vom opri asupra unora dintre ele.

Durata prescripţiei, care în codul penal anterior depindea de natura şi mărimea

pedepselor, în cel actual depinde numai de mărimea acestora. Termenele sunt diferite

în codul actual faţă de cel vechi.

O lege poate să prevadă, să presupunem, că în calcularea prescripţiei executării

pedepsei se are în vedere pedeapsa aplicată de instanţă, iar alta, pedeapsa legată cu

luarea în considerare sau nu a scuzelor de modificare a pedepsei.

Sub raportul datei de când începe cursul prescripţiei pot exista, de asemenea,

diferenţe de reglementare (o lege prevede că în cazul infracţiunilor continuate

prescripţia curge pentru fiecare act în parte, iar alta că ea curge de la săvârşirea

ultimului act pentru întreaga infracţiune; în cazul participării fiecare lege poate

prevedea că termenele curg din momente diferite pentru autor şi complici).

56

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Cele două legi pot diferi sub raportul caracterizării actelor întrerupătoare de

prescripţie şi a efectelor lor. Astfel, codul anterior considera printre actele întreruptive

actele de cercetare, urmărire sau anchetare, cum şi hotărârilor judecătoreşti, chiar

nedefinitive, fără nici o condiţie (art. 166 pct. 1şi 3), pe când codul în vigoare

consideră acte întreruptive numai pe cele care potrivit legii trebuie comunicate

învinuitului sau inculpatului (art. 123). De asemenea, pot exista deosebiri după cum

actele de întrerupere produc efecte şi în viitor sau nu, ori după cum produc efecte şi

faţă de participanţi, chiar dacă nu au fost efectuate şi faţă de ei.

În cazul prescripţiei executării pedepsei codul anterior admiterea întreruperea

numai în cazul executării pedepsei (art. 171), pe când codul în vigoare o admite şi în

cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, ca şi în cazul sustragerii de la executare,

după începerea executării, adică şi în alte cazuri decât evadarea (art.127).

În toate aceste cazuri se va găsi soluţia în principiile aplicării legii penale în

timp, aşa cum sunt prevăzute în codul penal. Dacă este vorba de deosebiri privind

prescripţia răspunderii penale, după cum legea nouă ori cea veche conţine o

reglementare care aplicabilă fiind în speţă conduce la impunitate, vom aplica fie

principiul nerectroactivităţii, fie principiul retroactivităţii legii penale. Aceasta, pentru

că înlăturarea răspunderii penale echivalează cu dezincriminarea. În cazul în care este

vorba de prescripţia executării pedepsei, în măsura în care una dintre reglementări

conduce la considerarea ca împlinită a prescripţiei, vom aplica acea reglementare, în

temeiul principiului legii mai favorabile.

3) REABILITAREA

57

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Termenele de reabilitare. Normele privind termenele de reabilitare au fost

considerate de unii autori ca fiind de procedură şi deci de imediată aplicare, iar de

către alţii norme substanţiale şi deci supuse principiului legii mai blânde. Într-o părere

recentă s-a spus că deşi aceste termene aparţin dreptului material au o aplicare

imediată, pentru că reabilitarea reflectând politica penală a statului într-un anumit

moment, aplicarea legii noi se impune totdeauna. Cum art. 13-15 C. pen. limitează

aplicarea legii mai favorabile numai la pedepse, dispoziţiile acestor texte nu pot fi

extinse şi pentru reabilitare. În susţinerea acestei opinii s-a mai arătat că termenul nu

face parte dintre condiţiile (de fond sau de formă) ale reabilitării, ci este numai o

premisă necesară pentru acordarea acesteia căreia nu i se aplică principiul legii mai

favorabile59.

Practica judiciară şi o parte a literaturii juridice consideră, dimpotrivă, că

termenul de reabilitare cade sub incidenţa legii mai favorabile. Prin decizia penală nr.

1272/27.11.1969 a Tribunalului judeţean Timiş s-a reţinut că termenul de reabilitare

din codul penal anterior fiind împlinit înainte de punerea în aplicare a codului penal

actual, faptul că noua lege a prelungit acest termen nu are nici o importanţă.

Petiţionarul a dobândit dreptul de a cere reabilitarea conform legii vechi mai

favorabile, indiferent că cererea a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a

codului penal actual. Majoritatea autorilor arată că termenele de reabilitare fiind

termene de drept substanţial, cad sub incidenţa principiul legii mai favorabile60.

Totuşi, termenelor de reabilitare ca şi celor de prescripţie, li se aplică principiul

extractivităţii legii mai favorabile. Cum dispoziţiile art. 13-15 C. pen. (principiul legii

mai favorabile) nu sunt aplicabile, întrucât privesc numai pedepsele, problema

termenelor de reabilitare va fi soluţionată pe principiul neretroactivităţii legii penale.

59

? M. Sârbu, În legătură cu aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de reabilitare, I, în „R.R.D.”, nr. 11/1970, pag. 98-99;60 V. Dongoroz, Drept penal, pag. 738.

58

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Este ceea ce a confirmat Tribunalul judeţean Timiş prin decizia citată unde a aplicat

de fapt principiul neretroactivităţii (art. 11) legii noi sub imperiul căreia a soluţionat

cererea şi care a prelungit termenul de reabilitare. În situaţia inversă, când legea nouă

a scurtat termenul, aceasta ar urma să se aplice cu efect retroactivă (art. 12).

În nici un caz termenele de reabilitare nu pot fi privite izolat de restul

reglementărilor nu pot fi privite izolat de restul reglementărilor ce privesc instituţia

reabilitării în fiecare dintre cele două legi succesive. Nu s-ar putea, de exemplu, lua

termenul de reabilitare dintr-o lege şi restul condiţiilor reabilitării din cealaltă lege şi

nici nu s-ar putea raporta termenul dintr-o lege la pedeapsa din cealaltă pentru că s-ar

crea o lex tertia. Fiecare lege va fi în ansamblul dispoziţiilor pe care le cuprinde în

legătură cu reabilitarea, primind eficienţa aceea care face admisibilă cererea de

reabilitare. Când va primi aplicarea legea nouă, vor opera mai întâi reducerile din art.

14 şi 15 C. pen., dacă va fi cazul, şi în raport de pedeapsa astfel redusă se vor aprecia

condiţiile reabilitării, inclusiv termenele.

Între cele două legi succesive pot exista deosebiri de reglementare nu numai cu

privire la termene, ci şi cu privire la celelalte condiţii ale reabilitării. S-a hotărât, de

exemplu, că oportunitatea nemaifiind prevăzută ca o condiţie a reabilitării în codul

penal în vigoare, nu va mai fi examinată nici în cererile introduse înainte de intrarea

în vigoare a codului actual61. Noile dispoziţii au fost aplicate deci cu efect retroactiv

(art. 12), întrucât erau mai favorabile pentru condamnat.

S-a spus că o cerere de reabilitare respinsă ca inoportună înainte de 01.01.1969,

nu mai poate fi reiterată decât după ce a trecut termenul care permiterea

reintroducerea ei din codul penal anterior. Aceasta, deoarece hotărârea judecătorească

prin care cererea a fost respinsă, dobândind autoritate de lucru judecat, produce

consecinţe potrivit legii vechi inclusiv cele privind curgerea unui nou termen pentru

reiterarea cererii, iar art. 14 şi 15 C. pen. nu are nici o aplicare.

61 Trib. mun. Bucureşti, Secţ. I, dec. Pen. nr. 134/21.01.1969, în „R.R.D.”, nr.3/1969, pag. 175;

59

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Cu toate acestea, o hotărâre nu poate împiedica legea nouă să retroactiveze

când este mai favorabilă condamnatului. Art.12 va primi aplicare independent de

existenţa unei hotărâri definitive în care şi-au găsit expresie dispoziţiile mai severe

din legea veche.

Reabilitarea operează „conform legii din momentul în care condamnatul a

dobândit fie dreptul, fie vocaţia de a fi reabilitat, afară de cazul când legile succesive

i-ar fi mai favorabile, fiindcă, legal, situaţia condamnatului este fixată de rânduielile

din clipa în care a putut fi reabilitat, întârzierile procedurale neputând să-i agraveze

situaţia”62. Este inexplicabil să aplicăm principiul extraactivităţii legii penale

pedepselor şi să nu-l aplicăm consecinţelor ce decurg din aceasta. Prin urmare, nu se

va aplica legea din momentul în care a fost formulată cererea de reabilitare, cum

susţin unii autori63, ci legea veche sau cea nouă, după cum potrivit dispoziţiilor uneia

sau alteia, condiţiile reabilitării sunt îndeplinite. Nu se vor putea însă combina

dispoziţiile celor două legi succesive.

SECŢIUNEA a V-a APLICAREA LEGII PENALE ÎN SITUAŢIILE

TRANZITORII

62 V. Dongoroz, op. cit. pag. 738;63

? Gh. Dărângă, po. Cit. pag. 67;

60

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În ştiinţa dreptului penal prin situaţie tranzitorie se înţelege acea situaţie care se

creează prin succesiunea unei sau unor legi penale prin care se reglementează aceleaşi

relaţii de apărare socială, incriminând şi sancţionând aceleaşi fapte în condiţii diferite,

iar faptele concrete săvârşite nu sunt judecate definitiv înainte de abrogarea legii

penale în vigoare la data săvârşirii lor, din care cauză urmează a fi urmărite şi

judecate când în vigoare este o lege nouă.64 În aceste situaţii de tranziţie de la o lege

penală la alta care succedă, se pune problema determinării legii penale incidente în

raport cu faptele care nu fuseseră judecate sub legea veche, în timpul căreia au fost

săvârşite, urmând să fie judecate sub legea nouă. Trebuie, însă, să fie vorba de fapte

prevăzute ca infracţiuni nu numai de legea veche, ci şi de cea nouă.

În literatura de specialitate situaţiile tranzitorii sunt examinate uneori sub

denumirea de „conflictul legilor penale în timp”. Denumirea este, însă improprie

deoarece ideea de conflict al legilor presupune două sau mai multe legi în vigoare,

care îşi dispută incidenţa în reglementarea aceleiaşi situaţii de fapt , în timp ce în

cazul succesiunii legilor penale una dintre ele este abrogată, iar faptele nejudecate

până la abrogarea ei urmează să fie judecate sub legea nouă, singura în vigoare.65

În aceste situaţii de tranziţie nu este aplicabil principiul activităţii legii penale,

deoarece legea veche, în timpul activităţii căreia a fost săvârşită fapta, nu mai este în

vigoare în timpul judecării, iar legea nouă, care este în vigoare în momentul judecării

faptei nu era în vigoare în momentul săvârşirii ei. Este, deci, necesară formularea unor

principii de aplicare a legii penale în astfel de situaţii, principii pe baza cărora să se

determine care dintre legile succesive trebuie să fie aplicată.

64 C. Bulai, op. cit., pag 132.65

? V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., pag., 102.

61

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În teoria dreptului penal au fost formulate mai multe teorii cu privire la

determinarea legii penale aplicabile în situaţii tranzitorii.66 Potrivit uneia dintre ele,

denumită teoria ultraactivităţii, ar trebui să se aplice totdeauna legea veche, sub

imperiul căreia a fost săvârşită fapta. În sprijinul acestei teorii a fost invocat, în primul

rând argumentul derivat din neretroactivitatea legii penale noi, care nu poate avea

incidenţă asupra faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare, astfel că va continua

să se aplice legea penală veche, care ultraactivează. S-a invocat şi argumentul că

legea penală nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate în temeiul legii vechi

şi anume dreptului infractorului, pe de o parte, de a pretinde să nu i se aplice altă

sancţiune decât aceea prevăzută de legea în vigoare în momentul săvârşirii infracţiunii

şi dreptului statului, pe de altă parte, de a cere să se aplice legea pe care a încălcat-o

infractorul, adică legea penală veche. În felul acesta legea penală nouă nu se aplică

niciodată, deoarece atunci când este mai blândă, prin aplicarea ei s-ar lovi în dreptul

câştigat al statului, iar atunci când este mai severă s-ar lovi în dreptul câştigat al

infractorului.

Teoria ultraactivităţii este criticabilă, fiindcă nu poate justifica, cu argumente

convingătoare, aplicarea legii penale vechi, atunci când, prin legea nouă aceeaşi faptă

este sancţionată mai uşor, când însuşi legiuitorul recunoaşte inutilitatea pedepsei mai

grele prevăzute de legea veche.

O altă teorie, zisă a retroactivităţii, susţine o teză contrară şi anume că, în

situaţii tranzitorii, trebuie să se aplice totdeauna legea nouă, care retroactivează.

Susţinătorii acestei teorii invocă argumentul că legea nouă, sancţiunea pe care ea o

prevede este mai adecvată în raportul cu pericolul social al faptei şi cu periculozitatea

infractorului şi de aceea este firesc să se aplice totdeauna legea penală nouă.

Teoria retroactivităţii a fost la rândul ei critică, deoarece aplicarea cu efect

retroactiv a legii penale noi, care prevede, pentru fapta săvârşită sub legea veche,

66 C. Bulai, op. cit., pag. 133.

62

LUCRARE DE DIPLOMĂ


sancţiuni mai grave, constituie o încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor de

drept penal.

Dar teoria care a câştigat cei mai mulţi aderenţi şi care s-a impus în cele din

urmă şi în legislaţie este aceea numită a extraactivităţii legii mai blânde sau

principiul mitior lex, potrivit căreia în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea ale

cărei dispoziţii este mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, sau

legea veche. În sprijinul acestei teorii se invocă argumentul că, dacă legea veche este

mai favorabilă, trebuie să se aplice această lege, fiindcă ea a fost cunoscută de

făptuitor în momentul săvârşirii faptei, iar dacă legea nouă este mai favorabilă, trebuie

să se aplice fiindcă ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva faptelor

antisociale şi pentru că legiuitorul însuşi a recunoscut că legea veche, mai severă, nu

mai corespunde acestei necesităţi.

Principiul aplicării legii penale mai blânde este într-adevăr preferabil, însă nu

pentru că îl favorizează pe infractor, ci pentru că el corespunde cel mai bine

intereselor apărării sociale şi politicii penale contemporane.

63

LUCRARE DE DIPLOMĂ


CAPITOLUL IV

LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ

SECŢIUNEA I: PRINCIPIUL MITIOR LEX ÎN DREPTUL POZITIV

În dreptul pozitiv contemporan, principiul legii penale mai favorabile este

dominant în aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii. Cu toate acestea, în teoria

dreptului penal au existat puncte de vedere diferite cu privire la sfera de aplicare a

acestui principiu, iar aceste poziţii diferite s-au reflectat şi planul dreptului pozitiv.

Astfel, s-a susţinut de către unii autori că legii mai blânde nu trebuie să privească

decât faptele care nu au fost definitiv judecate sub vechea lege, nu şi pe cele cu care a

fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare pe baza legii mai vechi.

Pedepsele definitiv aplicate, s-a susţinut, nu trebuie să fie modificate pe baza legii

penale noi, mai favorabile fiindcă s-ar aduce atingere, în felul acesta, autorităţii

lucrului judecat, justiţiei şi ordinii de drept restabilite pe baza legii care era în vigoare

atât la momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi în momentul judecăţii.

Alţi penalişti au fost de părere că legea penală nouă, care este mai favorabilă,

trebuie să se aplice şi cu privire la faptele definitiv judecate sub legea veche, fiindcă

legea nouă trebuie să guverneze raporturile juridice penale până la stingerea acestora

prin executarea sancţiunilor aplicate şi să reglementeze cu efect retroactiv

consecinţele lor juridice, în aşa fel ca faptele săvârşite sub legea veche să nu producă

alte efecte decât acelea pe care le prevede legea nouă mai favorabilă. Restrângerea

incidenţei legii mai blânde la faptele care nu au fost judecate definitiv, înseamnă în

fond o încălcare a principiului legalităţii pedepsei, deoarece condamnaţii definitiv sub

legea veche ar fi ţintuiţi să execute un plus de pedeapsă ori să suporte consecinţe

64

LUCRARE DE DIPLOMĂ


penale sau extrapenale pe care legea nouă nu le mai prevede.66 Totodată această

restrângere aduce atingere şi principiului egalităţii în faţa legii penale, deoarece

creează o inegalitate între infractorul care a fost descoperit, judecat şi condamnat

definitiv în baza legii vechi şi acela care s-a sustras de la urmărire sau judecată ori

infracţiunea săvârşită de el sub legea noua, beneficiind astfel de dispoziţiile mai

favorabile ale acesteia.

Această din urmă opinie, care a devenit dominantă, a fost însuşită şi de

legiuitorul codului penal de la 1968, care prevede, prin dispoziţiile art. 13-15, pe de o

parte aplicarea legii penale mai blânde în raport cu faptele care nu au fost definitiv

judecate sub legea veche, adică în situaţiile tranzitorii propriu-zise (art. 13 C.pen.), iar

pe de altă parte aplicare legii penale noi, mai favorabile, în raport cu faptele definitiv

judecate şi cu pedepsele definitiv aplicate (art. 14-15 C.pen.).

66 V.Dongoroz, Drept penal,1939, pag. 135.

65

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a II-a: CRITERII DE DETERMINARE A LEGII PENALE MAI

FAVORABILE

În doctrina penală a existat o preocupare majoră în ceea ce priveşte stabilirea

legii penale mai favorabile în diferite situaţii ce pot apare în practica instanţelor

judecătoreşti.67

Se consideră că procesul de stabilire a legii penale mai favorabile trebuie să se

realizeze avându-se în vedere următoarele criterii68:

-Condiţiile de incriminare a faptei. Este posibil ca legile ce urmează să fie

comparate să incrimineze fapta comisă, dar condiţiile de incriminare să difere, în

sensul că una dintre legi prevede condiţii mai numeroase de incriminare. De exemplu,

dacă în legea veche fapta era considerată ca infracţiune în orice condiţii iar legea nouă

impune cerinţa ca aceasta să fie săvârşită într-un anume loc, timp sau un anume mod,

ea devine mai favorabilă faţă de legea anterioară şi va avea un caracter retroactiv,

atâta vreme cât acele condiţii nu sunt îndeplinite în fapt. Astfel, art. 305 lit. C din

Codul penal în vigoare cere pentru existenţa infracţiunii de abandon de familie ca

făptuitorul să se sustragă de la plata pensiei de întreţinere timp de cel puţin două luni;

în acelaşi timp, în art. 454 alin. 2 din Codul penal anterior se prevedea o perioadă de

minim trei luni. În acest caz legea mai favorabilă este cea care prevede condiţia

minimului de trei luni.

- Condiţiile de tragere la răspundere penală. În situaţia în care se constată o

identitate de legi sub aspectul condiţiilor de incriminare se va proceda la analiza lor

sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală, cum ar fi plângerea prealabilă

a persoanei vătămate, sesizarea organului competent precum şi autorizarea sau

67 M. Zolineak, Drept penal, partea generală, vol I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 188-197.68 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., pag. 79-81.

66

LUCRARE DE DIPLOMĂ


sesizarea unor organe îndrituite în acest sens. Va fi mai favorabilă legea care prevede

aceste condiţii pentru că neîndeplinirea lor împiedică declanşarea procesului penal.

De asemenea, este posibil ca una dintre legile succesive să prevadă anumite

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală, aplicarea pedepsei

sau executarea acesteia. De asemenea, va fi mai favorabilă legea care prevede că

pentru acea infracţiune împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

-Natura şi durata sancţiunii. Dacă sub aspectul celorlalte două criterii legile

care se compară s-au dovedit identice, se va putea trece la compararea lor sub

aspectul naturii şi duratei sancţiunilor prevăzute pentru o anumită faptă săvârşită. Este

evident că va fi mai favorabilă legea care prevede o sancţiune mai uşoară ca natură.

Va fi, deci, mai blândă legea care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa amenzii în

raport cu cea care prevede pedeapsa închisorii.

Când pedepsele sunt de aceeaşi natură, se ţine seama de durata, de limitele

maxime şi minime prevăzute de lege. Va fi mai favorabilă legea care prevede limite

mai reduse.

Trebuie subliniat că nu este suficient să se observe natura şi durata sancţiunii

prevăzute în normele de incriminare pentru fapta săvârşită, ci trebuie făcută o analiză

a tuturor dispoziţiilor din legile succesive cu privire la pedeapsă şi la mijloacele legale

de individualizare a pedepsei (inclusiv sub aspectul cauzelor de agravare şi de

atenuare prevăzute de legile analizate).

-Termenul de prescripţie a răspunderii penale. Dacă determinarea legii mai

favorabile nu s-a putut face cu ajutorul criteriilor anterioare, se poate recurge şi la

observarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind mai favorabilă legea

care prevede un termen mai scurt.

67

LUCRARE DE DIPLOMĂ


SECŢIUNEA a III-a: APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

ASUPRA FAPTELOR NEDEFINITIV JUDECATE

Potrivit art. 13 alin. 2 C.pen., dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la

judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea

mai favorabilă.

Din formularea „ de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă”

rezultă că fapta ce trebuia judecată era prevăzută ca infracţiune şi sub legea

anterioară, existând o continuitate sub aspectul incriminării prin prevederea ca

infracţiune şi sub legea nouă.

Se impune şi o altă precizare şi anume aceea că problema incidenţei legii

penale mai favorabile se impune numai pentru infracţiunile săvârşite în întregime

până în momentul ieşirii din vigoare a legii vechi. Dacă este vorba de infracţiuni

susceptibile de a dura în timp ori a căror activitate se prelungeşte dincolo de

momentul ieşirii din vigoare a legii vechi, acestea se consideră comise exclusiv sub

legea nouă, care devine singura aplicabilă. Este cazul infracţiunilor continuate,

continue sau de obicei, care s-au prelungit şi după momentul intrării în vigoare a legii

noi.

Iată câteva speţe ilustrative pentru această situaţie:

La data săvârşirii faptei de tentativă de omor -27 mai 1992 -inculpatule era

minor. Prima instanţă, soluţionând cauza la data de 13 mai 1993, deci după abrogarea

Decretului 218/1977 prin Legea 104/1992 şi modificarea Codului penal, urma să facă

aplicarea legii mai favorabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 C.pen, având de

ales între măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare,

prevăzută de art. 3 din Decretul 218/1977 şi pedeapsa închisorii, prevăzută de art. 109

C.pen.

68

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani închisoare în baza art 20

raportat la art. 174 C.pen., cu aplicarea art 73 lit. B) şi a art. 76 C.pen., în loc să

dispună trimiterea acestuia într-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o durată

egală, în baza dispoziţiilor Decretului 218/1997, care, fără îndoială, este mai blândă.

În consecinţă, urmează să se admită apelul declarat în cauză de către procuror,

să se desfiinţeze în parte sentinţa atacată, să se înlăture pedeapsa închisorii şi să se

dispună în consecinţă.69

Într-o altă speţă, instanţa a fost sesizată pentru o infracţiune săvârşită la 5

august 1991. Până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intrat în

vigoare Legea nr. 104/1992, prin care s-a modificat conţinutul art 64 C.pen referitoare

la cuantumul acesteia, în sensul majorării acesteia. Ţinând cont că infracţiunea de

neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 C.pen. se pedepseşte cu închisoare

sau amendă, instanţa era obligată să individualizeze amenda între limitele prevăzute

de art 63 alin. 3 din Codul penal nemodificat.70

Într-un alt caz, s-a constatat că prin Legea nr. 104/1992 s-au adus modificări în

ceea ce priveşte condiţiile instituţiei suspendării executării pedepsei, introducându-se

condiţia generală a reparării integrale a prejudiciului până la pronunţarea hotărârii

(art. 81 alin. final C.pen.). Cum până la modificarea menţionată o asemenea condiţie

se punea numai în cazul infracţiunilor prin care s-au produs pagube avutului obştesc

(public), Curtea de Apel Braşov, judecând ca instanţă de apel, a acordat, prin

admiterea apelurilor, desfiinţarea parţială a hotărârii şi rejudecarea în aceste limite a

inculpatelor S.L. şi M.Z. Cele două au fost condamnate pentru infracţiunea de

înşelăciune în dauna avutului privat şi li s-a aplicat suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, deşi prejudiciul cauzat prin infracţiune nu a fost integral acoperit.

S-a procedat astfel întrucât fapta a fost săvârşită înainte de modificarea legii penale,

69T,M.B, Secţa a II-a penală, dec. Nr. 110/1993, în C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, pag.10-11.70 C.S.J., Secţia militară, dec. Nr. 12/1994, în Culegere de decizii pe anul 1994, pag 9.

69

LUCRARE DE DIPLOMĂ


iar în cauză s-a impus a fi aplicat principiul legii penale mai favorabile, în baza căruia

sunt incidente prevederile din vechea lege, fără a se face o combinare între cele două

prevederi.71

SECŢIUNEA a IV-a: APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN

CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

71

? C. A. Braşov, dec. Pen. nr. 33/a/9 mai 1995, în Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Braşov,pe anii 1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.7.

70

LUCRARE DE DIPLOMĂ


În conformitate cu dispoziţiile Codului penal, legea penală mai favorabilă se

poate aplica şi pedepselor, în mod obligatoriu sau facultativ (art. 14 şi 15). În aceste

situaţii nu există un conflict de legi penale, deoarece în toate cazurile legea aplicabilă

va fi legea nouă, care are limitele pedepsei mai scăzute, lege care va acţiona retroactiv

asupra pedepselor definitive pronunţate sub imperiul legii vechi.72

1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive este reglementată de art. 14 C.pen. Potrivit alin. 1 al acestui articol, atunci

când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o

pedeapsă mai uşoară, aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor definitive

care nu au fost încă executate, sunt în curs de executare ori au fost deja executate în

întregime. În aceste cazuri, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special

prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, atunci ea se reduce la acest

maxim.

Dacă hotărârea de condamnare prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea

nouă prevede pentru aceeaşi faptă închisoarea, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu

maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii amendă, pedeapsa

aplicată se va înlocui cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al acesteia,

prevăzut de legea nouă. Dacă parte din pedeapsa aplicată a fost deja executată, ţinând

seama de faptă şi făptuitor, instanţa poate înlătura în tot sau în parte executarea

amenzii.

În plus, pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative

pronunţate, dacă nu au fost încă executate şi dacă nu mai sunt prevăzute de legea

72 I. Oancea, Drept penal,, parte generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 133.

71

LUCRARE DE DIPLOMĂ


nouă, nu se mai execută. Dacă sunt prevăzute şi de legea nouă, însă cu un conţinut sau

limite diferite, ele se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile se extind şi asupra

pedepselor care au fost deja executate.

2. Aplicarea facultativă îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art 15 C.pen.,

care prevede condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă în cazul

intrării în vigoare a unei legi care este mai favorabilă. Potrivit acestui text de lege,

aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni atunci când, după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a

pedepsei închisorii, a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar

sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă

pentru acea infracţiune. Ţinând cont de pericolul social al faptei, al făptuitorului,

conduita lui după condamnare sau în timpul executării pedepsei, precum şi de partea

de pedeapsă executată până în acel moment, instanţa poate dispune fie menţinerea, fie

reducerea pedepsei.

În cazul în care se va hotărî să se procedeze la reducere, pedeapsa aplicată nu

poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu

micşorarea maximului special prevăzut de lege pentru fapta săvârşită.

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive va opera şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la

data intrării în vigoare a legii noi, care este mai blândă. Pedeapsa prevăzută în

hotărârea de condamnare se reduce şi ea proporţional, indiferent de durata pedepsei

efectiv executate. Această reducere a pedepsei va putea avea efect asupra altor

instituţii de drept penal ce operează în favoarea fostului condamnat, cum ar fi:

reabilitarea sau excluderea stării de recidivă.

72

LUCRARE DE DIPLOMĂ


Reducerea facultativă a pedepsei este dispusă de instanţa de judecată din raza

teritorială în care se află penitenciarul în care condamnatul execută condamnarea, spre

deosebire de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, care operează de jure,

potrivit prevederilor art. 14 C.pen.

BIBLIOGRAFIE

1) Constituţia României;

73

LUCRARE DE DIPLOMĂ


2) Codul penal român;3) V. Dongoroz , Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000;4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;5) Th. Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat, vol I, partea generală, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;6) V. Dobrinoiu , Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997;7) C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997;8) C. Mitrache, Drepte penal, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa”, S.R.L., Bucureşti, 1994;9) M. Zolineak, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995;10) M. Basarab, Drept penal, parte generală, vol I, ediţia a III-a, editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996;11) I. Oancea, Drept penal, parte generală, Editura didactică şi penagogică, Bucureşti, 1971;12) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;13) C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996;14) H. Diaconescu, Cu privire la incidenţa- într-o situaţie tranzitorie – a principiului legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauţiune, în R.D. nr. 5/1998;15) D. Ciuncan, Reflecţii privind aplicarea legii penale mai favorabile, în Revista de Drept Penal nr. 3/1997;16) G.Antoniu, C, Bulai, Practica judiciară penală, Ed Academiei, Bucureşti, 1988;17) Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Braşov, pe anii 1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

74

aplicare lege in timp

Documents