andrei makine muzica unei vieti

Vraja începe, cititorule, în momentul în care pă-răsind gara înzăpezită, uitată de lume, vei urcaîn trenul de Moscova şi bărbatul acesta aproa-pe bătrîn; cu înfăţişare comună, va începe să-şipovestească viaţa. Nici chipul şi nici degetelebutucănoase nu te-ar fi făcut să ghiceşti că epianist şi, totuşi, el e cel pe care l-ai auzit cîn-tînd, adineauri, în gară. A avut mai multe vieţi.A furat identitatea unui mort. A fost cît pe ce săfie omorît. A rămas cu o cicatrice pe frunte. As-cuns sub pielea lui de împrumut, se îndrăgos-teşte de o fată. Ea învaţă să cînte la pian. Ea îlînvaţă să cînte la pian. Se joacă de-a stăpîna cuel şi-i place asta. Nu ştie cine e el. Şi, ca în atîteapoveşti, singurul lucru pe care el nu are voie să-lfacă este să-şi scoată masca ridicolă şi să-şi aratechipul de prinţ. Dacă n-ar fi pianul şi balul ei...ANDREI MAKINE, născut la Novgorod în 1957,trăieşte de mai mulţi ani în Franţa. Apariţia, în1994, a celui de-al treilea roman al său Au tempsdu fleuve Amour a fost urmată de cea a cărţii LeTestament francais, recompensată cu premiileMedicis şi Goncourt.*ANDREI MAKINE<titlu>MUZICA UNEI VIEŢITraducere din franceză deEMANOIL MARCUHUMANITASBUCUREŞTI

Colecţie îngrijită deIOANA PÂRVULESCUCoperta colecţieiIOANA DRAGOMIRESCU MARDAREDescrierea CIP a Bibliotecii NaţionaleMAKINE, ANDREIMuzica unei vieţi/Andrei Makine; trad.:Emanoil Marcu.-Bucureşti: Humanitas, 2002112 p.: 18 cm - (Cartea de pe noptieră; 24)ISBN 973-50-0216-7I. Marcu, Emanoil (trad.)821.133.1-31=135.1ANDREI MAKINELA MUSIQUE D'UNE VIE© Editions du Seuil, ianuarie 2001, pentru ediţia franceză© HUMANITAS, 2002, pentru prezenta versiune româneascăISBN 973-50-0216-7*Aş putea data uşor întîlnirea aceea. A fostacum un sfert de secol. Mai precis, în anul încare un filozof celebru, refugiat la Miinchen,a propus o definiţie ajunsă repede la modă,un termen pe care gînditorii, politicienii şichiar oamenii simpli aveau să-1 foloseascătimp de cel puţin un deceniu — iar asta înlumea întreagă. Extraordinarul succes al for-mulei ţinea de un merit evident: în două cu-vinte latineşti, filozoful izbutise să descrieviaţa celor două sute patruzeci de milioanede fiinţe umane ce populau, pe atunci, ţaraîn care m-am născut. Femei, bărbaţi, copii şiadulţi, bătrîni sau nou-născuţi, morţi sau vii,bolnavi sau sănătoşi, inocenţi sau asasini, sa-vanţi sau ignoranţi, truditori în fundul mine-lor de cărbuni, cosmonauţi pe traiectoriilelor celeste — pe toţi aceştia şi alte mii de cate-gorii, acest termen novator îi lega de o esenţă5comună. Toţi începeau să existe sub un numegeneric.Şi înainte, şi după această formulă inspi-rată s-au inventat cuvinte pentru a numi taraîn chestiune. „Imperiul răului", „barbaria cuchip uman", „imperiul dezintegrat"... Fieca-re din aceste vocabule a marcat, pentru o vre-me, spiritele din Occident. Totuşi, definiţiafilozofului miinchenez a fost, de departe, ceamai citată şi mai durabilă.Aşa se face că, la numai cîteva luni de laapariţia formulei, am auzit-o din gura unuiprieten, trăitor ca şi mine pe malurile Nevei,care asculta pe ascuns, ca atîţia alţii, posturilede radio occidentale, şi care prinsese un in-terviu al filozofului. Da, aşa se face că, la în-toarcerea dintr-o călătorie în Extremul Orient,si blocat de viscol undeva în Urali, mi-am amin-tit acest termen faimos în Occident şi interzisla noi. O bună bucată de noapte, mi-ampetrecut-o încercînd să-1 aplic pasagerilorce mă înconjurau în sala de aşteptare a unei

gări îngheţate şi întunecoase. Termenul in-ventat de filozof dovedea o redutabilă efici-enţă conceptuală. Acoperea vieţile celor maidiferite persoane: cei doi soldaţi care beaupe rînd, direct din sticlă, ascunşi în spateleunei coloane, bătrânul care — băncile fiindocupate — dormea pe un ziar întins lîngă pe-rete, tînăra mamă al cărei chip părea luminat6uşor de-o lumînare invizibilă, prostituata carepîndea lîngă o fereastră astupată de zăpadă,şi cîţi alţii.Pierdut printre semenii mei, adormiţi sauchinuiţi de nesomn, elogiam în gînd clarvizi-unea filozofului... Şi atunci, în miezul uneinopţi izolate de restul lumii, a avut loc întîlni-rea.A trecut, de atunci, un sfert de secol. Im-periul căruia îi fusese prezisă căderea s-a pră-buşit. Barbaria si răul s-au manifestat şi pealte meleaguri. Iar formula filozofului dinMunchen (e vorba, desigur, de Alexandr Zi-noviev), acea definiţie azi aproape uitată, îmiserveşte doar ca punct de reper, marcînd, încurgerea mîloasă a anilor, clipa acelei scurteîntîlniri.

7*Mă trezesc, am visat o muzică. Ultimulacord se stinge în mine în timp ce încerc săsimt pulsul vieţilor înghesuite în lunga salăde aşteptare, în amestecul de somn si obo-seală.Chipul unei femei, acolo, lîngă fereastră.Trupul ei tocmai a potolit dorinţa încă unuibărbat, privirea ei îl caută printre călători peurmătorul. Un feroviar intră în grabă, stră-bate sala, iese pe uşa cea mare dinspre peron,dinspre noapte. Pînă să se închidă, în salăintră un vîrtej violent de zăpadă. Cei aşezaţilîngă uşă se foiesc pe banca îngustă şi tare,îşi ridică gulerul paltonului, îşi scutură zgri-buliţi umerii. Din celălalt capăt al sălii seaude un rîs înfundat, apoi scrîşnetul unuiciob de sticlă sub un bocanc, o înjurătură. Doisoldaţi, cu căciula dată pe ceafă, cu mantauadescheiată, îşi taie pîrtie prin masa trupurilor

9încovrigate. Se aud sforăieli încrucişate, uneleacordate în chip comic. Un plîns de copil,foarte clar, se detaşează în întuneric, se stingeîn scîncete slabe (acum suge), încetează. Oceartă lungă, moleşită de plictiseală, se pre-lungeşte în spatele unei coloane ce susţine ogalerie din lemn lăcuit. Pe perete, difuzorulpîrîie, şuieră, şi deodată, cu o voce sur-prinzător de duioasă, anunţă întîrzierea unuitren. Un val de oftaturi străbate sala. în fapt,nimeni nu mai aşteaptă nimic. „Şase oreîntîrziere. .."Ar putea să fie şase zile, ori şasesăptămîni. Toropeala revine. Vîntul biciuieşteferestrele cu rafale grele şi albe. Trupurile seproptesc în băncile tari, necunoscuţii se strîngunii într-alţii, ca solzii unei singure carapace.Noaptea îi topeşte pe cei adormiţi într-o sin-gură masă vie — un animal savurând printoate celulele norocul de a fi la adăpost.Din locul meu, nu văd orologiul agăţat dea-supra caselor de bilete, îmi descopăr încheie-tura mîinii, cadranul ceasului reflectă luminiledin noapte: unu fără un sfert. Prostituata ela postul ei, silueta i se detaşează pe geamulastupat de zăpada albăstrie. Nu e înaltă, dare foarte lată în solduri. Se profilează pestecălătorii adormiţi ca peste un cîmp de luptăacoperit cu morţi... Uşa dinspre oraş se des-chide, noii sosiţi aduc un val de frig, ostili-tatea spaţiilor măturate de viscol. Magma10umană se înfiorează şi, fără tragere de inimă,îşi primeşte noile celule.Mă scutur, încercînd să mă smulg din con-glomeratul de trupuri. Să-i smulg pe cei caremă înconjoară din devălmăşia masei. Pebătrînul care abia a sosit şi care, fără a pre-tinde un loc în sala ticsită, aşterne un ziar pepardoseala murdară de mucuri de ţigară sizăpadă topită, se întinde, cu spatele la perete.Pe femeia cu şalul ce-i ascunde chipul şi vîr-sta, fiinţă fără identitate, înfofolită într-un pal-ton grosolan. Adineaori, a vorbit prin somn:cîteva vorbe rugătoare, venind probabil dinanii de demult ai vieţii ei. „Singurul detaliuomenesc ce-mi va rămîne de la ea", îmi spun.Pe cealaltă femeie, tînăra mamă aplecată pestepruncul înfăşat, învăluindu-1 parcă într-unhalou invizibil făcut din teamă, uimire, dra-goste. La cîţiva paşi de ea, prostituata, aflatăîn tratative cu soldaţii: bîiguielile excitate alecelor doi bărbaţi şi suşotitul ei cam dispre-ţuitor, dar cald si parcă mustind de promi-siuni. Cizmele soldăţeşti tropăie pe ciment,ghiceşti, fizic, nerăbdarea pe care o provoacătrupul cu şolduri late şi pline, pieptul ceumflă paltonul... Şi, aproape la nivelul ciz-melor, chipul unui bărbat care, pe jumătatealunecat de pe bancă, doarme cu capul pe

spate, cu gura căscată, cu un braţ atîrnînd11pe jos. „Un mort pe cîmpul de luptă", îmirepet.Efortul meu de a salva din acest tot ano-nim cîteva siluete individuale slăbeşte. Totulse amestecă în întuneric, în luminescenţa tul-bure, de un galben soios, a becului de dea-supra ieşirii, în neantul ce se întinde lanesfîrşit în jurul acestui oraş îngropat subviscol. „Un oraş din Urali", îmi spun, încer-cînd să leg gara asta de un loc, de o direcţie.Dar asemenea veleitate geografică se do-vedeşte derizorie. Un punct negru pierdutîntr-un ocean alb. Uralii, ce se întind pe două,trei mii de kilometri, oraşul, undeva pe lamijloc, şi, spre răsărit, infinitul siberian, infini-tul infernului de zăpadă... In loc să le situeze,gîndul meu rătăceşte si oraşul, si gara pe oplanetă albă, pustie. Umbrele omeneşti pecare le zăream în jurul meu se topesc iarăşiîntr-o unică masă. Respiraţiile se amestecă,mormăitul povestirilor nocturne se stinge înbolboroseala somnului. Cîntecul de leagănmai mult recitat decît cîntat de tînăra mamăajunge la mine în acelaşi timp cu şuşoti tul sol-daţilor ce pleacă pe urmele prostituatei. Uşase închide-n urma lor, valul de frig străbatesala. Murmurul tinerei mame se coloreazăcu un văl de abur. Bărbatul care doarme cucapul pe spate scoate un horcăit prelung şi,trezit de propria-i voce, se ridică brusc pe12bancă, priveşte îndelung orologiul, adoarmedin nou.Ştiu că ora pe care a văzut-o nu însemnanimic. Nu ar fi fost mai mirat să constate cătrecuse o noapte întreagă. O noapte sau douănopţi. Sau o lună. Sau un an întreg. Neant dezăpadă. Mai nebulos ca un nicăieri. O noaptefără sfîrsit. O noapte azvîrlită la periferia tim-pului.Deodată, muzica aceea! Somnul se retrageca un val în care un copil încearcă să prindăo scoică abia întrezărită, iar eu cele cîteva notepe care tocmai le-am visat.Gerul se face mai pătrunzător: uşa s-a trîn-tit de două ori. Mai întîi, soldaţii care intrăşi se cufundă în întuneric, îi aud rînjind.După cîteva minute, prostituata... Aşadar,somnul meu durase cît... absenţa lor. „Acu-plarea lor!", exclamă în mine o voce ener-vată de pudibonderia acestei „absenţe".Bun loc ca să visez la muzică! îmi amintesccă la începutul nopţii, cînd mai era o speranţăde a pleca, am ieşit pe peron cu un calcul su-perstiţios: să provoc sosirea trenului sfidîndfrigul. Gîrbovit sub violenţa rafalelor, orbit dealicele zăpezii, am mers de-a lungul clădiriigării, fără a îndrăzni să trec mai departe:

capătul peronului părea deja în plină stepă.Apoi, zărind un pătrat de lumină incertă la13

una dintre anexele cufundate între nămeţi,am început iar să merg, sau mai curînd să mălegăn ca pe catalige, intrînd în zăpadă pînăla genunchi, încercînd să pun piciorul în ur-mele, aproape şterse, care mă precedaseră înaceeaşi direcţie. Uşa, lîngă ferestruica lumi-nată, era închisă. Am făcut cîţiva paşi spreşinele înzăpezite, sperînd măcar într-un miraj— farul unei locomotive în viitoarea albă aviscolului. Drept consolare, întorcîndu-măcu spatele la vînt, mi-a revenit vederea. Şiatunci, pe neaşteptate, 1-am văzut pe omulacela. Am avut impresia că fusese proiectatafară din mica anexă. Uşa blocată de zăpadăse înţepenise şi, ca să poată ieşi, se izbise înea cu toată greutatea. Poate chiar de mai mul-te ori. în cele din urmă uşa cedase azvîrlin-du-1 afară, în viscol, cu faţa biciuită de rafale,orbit de zăpadă, dezorientat. Buimăcit, i-autrebuit mai multe secunde ca să închidă uşace mătura, cu partea de jos, stratul gros dezăpadă, în acel răstimp, am văzut interiorulmicii clădiri: un soi de tindă, inundată delumina vie, galbenă ca lămîia, a becului gol;în spate, o cameră, încadrată de tocul uşii, amvăzut străfulgerarea unei nudităţi greoaie,albeaţa masivă a pîntecului, şi mai ales ges-tul frust al unei mîini care apuca un sîn, apoiun altul, sînii aceia enormi uzaţi de mîngîieribrutale, şi-i îndesa în sutien... însă deja, cu14un chirăit de panică, în pragul tindei apăreao femeie înfofolită într-o pufoaică (paznicadepozitului, mi-am spus, care-1 închiria pen-tru aceste amoruri feroviare) şi uşa se în-chidea, trântită cu ciudă...Masa umană doarme. Singurul zgomotnou e molfăitul acesta în întuneric: bătrânulculcat pe ziare s-a ridicat într-un cot, a deschiso conservă şi acum mănîncă, leorpăind caştirbii. Capacul închis cu un scrâşnet metalicce-ţi sfredeleşte creierii îmi smulge o grimasă.Bărbatul se culcă, îşi caută o poziţie mai co-modă foşnindu-şi ziarele şi curînd începe săsforăie.Gîndul pe care încercam să-1 alung măasaltează, făcut din milă dar şi din mînie.Mă gîndesc la magma umană ce respiră ca osingură fiinţă, la resemnarea ei, la dezinte-resul ei înnăscut pentru un minim de confort,la puterea ei de a suporta absurdul. Şase orede întîrziere. Mă întorc, privesc sala cufun-dată în întuneric. Ar mai putea petrece aşacîteva nopţi. S-ar putea obişnui să-şi trăiascăviaţa aici! Aşa, pe nişte ziare întinse pe jos,cu spinarea la calorifer, cu o conservă dreptsingură hrană. Această ipoteză îmi pare dintr-odată plauzibilă. Un coşmar extrem de pla-uzibil. De altfel, din ce-i făcută viaţa în orăşeleca ăsta, la mii de kilometri de civilizaţie? Din

aşteptări, resemnări, căldură jilavă în pîslari.Iar gara asta asediată de viscol nu-i decîtrezumatul istoriei acestei ţări. A naturii saleprofunde. Spaţii ce fac să pară absurdă oricetentativă de a acţiona. Exces de spaţiu careînghite timpul, nivelează toate termenele,toate duratele, toate proiectele. Mîine înseam-nă „poate, cîndva", cînd spaţiul, zăpezile,soarta o vor îngădui. Fatalismul...Trec în revistă, mai curînd de năduf, aces-te clişee ale caracterului naţional, acesteblestemate întrebări asupra firii ruseşti pecare si le-au pus atîtea minţi luminate. O tarăîn afara Istoriei, moştenirea grea a Bizanţului,două veacuri de jug ta târăsc, cinci veacuride iobăgie, revoluţii, Stalin, East is East...După aceste ocoluri, gîndul revine la bo-nomia obtuză a prezentului şi tace, neputin-cios. Formulele astea frumoase explică totulşi nimic. Pălesc în faţa realităţii acestei nopţi,a masei adormite ce duhneşte a paltoanejilave, a trupuri moleşite, a damf de alcool şiconserve călduţe. De altfel, cum să-1 judeci pebătrînul ăsta culcat pe ziarul lui, înduioşătorîn resemnarea lui, insuportabil din acelaşimotiv, un om care cu siguranţă a trecut princele două mari războaie ale imperiului, a su-pravieţuit terorii, foametei, şi căruia nici nu-idă prin gînd că merită mai mult decît acestculcuş pe cimentul plin de flegme şi mucuri?16Şi cum s-o judeci pe tînăra mamă care tocmaia adormit şi, din madonă, s-a prefăcut în idolde lemn cu ochii oblici, cu trăsături asiatice?Să-i trezesc şi să-i întreb ce viaţă duc? — Arrăspunde fără să şovăie că ţara în care trăiesce un rai, dacă trecem cu vederea cîteva trenuriîntîrziate. Iar dacă dintr-o dată difuzorul aranunţa cu voce metalică izbucnirea unui răz-boi, toată masa aceasta s-ar pune în mişcare,gata să-1 accepte ca pe un lucru de la sine în-ţeles, gata să sufere, să se jertfească, accep-tînd în chipul cel mai firesc foamea, moarteasau viaţa în noroiul gării acesteia, în frigulcîmpurilor care încep dincolo de linia ferată.îmi spun că o asemenea mentalitate areun nume. Un termen pe care 1-am auzit recentîn gura unui prieten, ascultător clandestin alposturilor de radio occidentale. Un numecare-mi stă pe vîrful limbii şi pe care doaroboseala mă împiedică să mi-1 amintesc. Măscutur, iar cuvîntul, luminos şi definitiv, iz-bucneşte: Homo sovieticus!Forţa lui năruie grămada opacă a vieţilordin jurul meu. Homo sovieticus acoperă inte-gral această băltire umană, pînă la ultimul eisuspin, pînă la scrîşnetul unei sticle pe buzaunui pahar, pînă la paginile Pravdei de subtrupul firav al bătrînului în palton tocit, pa-gini pline cu reportaje despre recorduri şi fe-

ricire.17

Cu o plăcere puerilă, petrec o vreme jucîn-du-mă: cuvîntul, adevărat cuvînt-cheie — da,o cheie! — deschide toate lacătele vieţii noas-tre, pătrunde taina tuturor destinelor. Chiarsi taina iubirii, aşa cum e trăită în această ţară,cu puritanismul ei oficial şi, contrabandăaproape tolerată, cu prostituata ce-si face me-seria la cîţiva paşi de marile panouri cu chi-pul lui Lenin şi cu lozinci mobilizatoare...înainte de-a adormi, apuc să constat căposesia acestui cuvînt magic mă izolează demulţime. Sînt ca şi ei, neîndoielnic, dar eu potnumi condiţia noastră umană si, prin urmare,îi pot scăpa. Trestia plăpîndă, dar care îşi cu-noaşte condiţia, şi deci... „Vechiul şi ipocri-tul tertip al intelighenţiei...", şopteşte în mineo voce mai lucidă, însă confortul mental pecare mi-1 oferă acest Homo sovieticus înăbuşărapid orice obiecţie.Muzica, iar! De data asta, am timp să prindecoul ultimelor note, fir de mătase ieşind dinurechea acului. Cîteva clipe rămîn nemişcat,pîndind noi sunete în mijlocul trupuriloradormite. Acum ştiu că nu am visat, şi chiaram desluşit, cu aproximaţie, de unde veneamuzica. Erau de altfel, la intervale rare, doarscurte încercări ale clapelor, înăbuşite de cori-doarele ticsite, acoperite de sforăituri.18Mă uit la ceas: trei şi jumătate. Mai multdecît ora şi locul în care se naşte această mu-zică, mă surprinde detaşarea ei. Ea face ca mî-nia mea filozofică de adineaori să devinătotal inutilă. Frumuseţea ei nu îndeamnă săfugi de mirosul de conserve si alcool ce plu-teşte peste mulţimea celor adormiţi. Mar-chează pur şi simplu o graniţă, schiţează o altăordine a lucrurilor. Totul e brusc luminat deun adevăr ce se lipseşte de cuvinte: noapteapierdută într-un neant de zăpadă, călătoriiîncovrigaţi de frig — fiecare părînd că suflăuşor în scînteia precară a vieţii sale —, garacu peroane dispărute sub nămeţi, si noteleacestea picurînd ca clipele unei nopţi totaldiferite.Mă ridic, traversez sala şi urc scara vechede lemn. Orbecăind, ajung la uşa vitrată arestaurantului. Beznă totală. Pipăind cu mînaperetele, ajung la o fundătură, mă-mpiedic deun teanc de pături de la vagoanele de dor-mit, hotărăsc să renunţ. Un acord foarte lentvibrează îndelung la celălalt capăt al corido-rului. Mă îndrept într-acolo, condus de su-netul care se stinge, împing o uşă si măpomenesc într-un culoar de trecere unde răz-bate un pic de lumină. Rezemate de perete,zeci de drapele, pancarte cu portretele condu-cătorilor de Partid, toată recuzita defilărilor.Culoarul dă spre o încăpere şi mai ticsită.19

Două dulapuri deschise, piramide de scaune,teancuri de cearşafuri, în spatele dulapurilorstrăluceşte un fascicul de lumină, înaintezcu sentimentul că prind capătul unui vis şiintru în el. Un bărbat, pe care-1 văd din pro-fil, stă pe un scaun în faţa unui pian mare cucoadă. Lîngă scaun, o valiză cu colţuri meta-lice, nichelate. Aş putea crede că e bătrînulcare dormea pe paginile Pravdei. E îmbrăcatcu un palton asemănător, mai lung poate,poartă aceeaşi căciulă neagră. O lanternă,aşezată în stînga claviaturii, îi lumineazămîinile. Degetele lui nu au nimic din degeteleunui muzician. Falange groase şi aspre, defor-mate, pline de riduri arse de soare. Degetelese mişcă peste clape fără să apese, fac pauze,se însufleţesc, îşi accelerează goana tăcută, sepierd într-o fugă febrilă, aud zgomotul un-ghiilor atingînd fildeşul clapelor. Deodată,în toiul acestui vacarm tăcut, o mînă, pierzîn-du-si controlul, se abate pe clape, izbucneşteo jerbă de note. Văd că bărbatul, probabilamuzat de stângăcia lui, îşi întrerupe gamelemute şi începe să scoată mici chicoteli, un rîsînfundat de bătrîn mucalit, îşi pune şi mînăla gură ca să-şi potolească accesele de rîs...Brusc, îmi dau seama că plînge.Mă retrag cu paşi inegali, ezitanţi, pipăindcu o mînă la spate ca să găsesc uşa. Ajunslîngă ieşire, agăţ cu piciorul băţul unui drapel20care cade; după el, într-o zgomotoasă reacţieîn lanţ, se năruie un şir întreg de portrete co-coţate pe prăjinile lor... Fasciculul lanterneimătură peretele şi mă orbeşte. Bărbatul îl în-dreaptă imediat spre podea, vrînd parcă săse scuze că m-a orbit, în secunda de tăcerejenată care urmează, îi zăresc fruntea brăz-dată adînc de o rană albită de vreme, şi la-crimile, îmi cobor privirea, bîigui:— Căutam un scaun... Acolo, jos, e lumepeste lume...Bărbatul stinge lanterna, în întuneric, îiaud cuvintele, şi mai ales un foşnet scurtcare-mi îngăduie să-i ghicesc gestul: cu o mî-necă a paltonului, îşi şterge rapid ochii.— A, păi scaune sînt aici cîte vreţi. Numaică, fiţi atent, cele mai multe au picioarelerupte. Eu am un divan întreg doar pentru mine,cu cîte va arcuri ieşite, ce-i drept...îmi dau seama că întunericul din încăperenu e chiar total, în beznă se decupează douăferestre, luminate de un felinar, de palele deviscol ce se învîrtejesc neîncetat în jurul sur-sei de lumină. Văd silueta bărbatului careocoleşte dulapurile, dispare într-un ungherde unde se aude un scîrţîit de arcuri.— Dacă cumva se anunţă vreun tren, tre-ziţi-mă, vă rog, îmi spune el de pe divan.Şi îmi urează noapte bună. Trag un scaun,

mă aşez printre portretele împrăştiate, hotărît21să mă prefac pînă la capăt: am venit doar săcaut un scaun, şi nu 1-am auzit plîngînd...Mă prefac atît de bine că în curînd adorm,doborît de somnul violent din zori, după onoapte albă. Mă trezeşte pianistul, mă atingecu mîna pe umăr, în timp ce lanterna pro-iectează umbre pe zid: scaune încălecate, uncuier-pom, capacul ridicat al pianului...— Au anunţat trenul pentru Moscova!Dacă pe ăsta-1 aşteptaţi, grăbiţi-vă, or să deanăvală ca tătarii.Are dreptate. E un adevărat asalt. Un văl-măşag de chipuri, un du-te vino de valize uri-aşe, de răcnete, de tropăieli în şanţurile cebrăzdează zăpada de pe peron. Prins în mij-locul busculadei, îl pierd curînd din ochi pebărbatul care m-a trezit. Un controlor îmi taieelanul pe scara vagonului în care voiam săurc: „Sîntem deja înghesuiţi ca sardelele, nuvezi?" Uşa vagonului următor e încuiată, înjurul celui de-al treilea se adună o mulţimedin care se înalţă o larmă cînd plîngăreaţă,cînd ameninţătoare. Controlorul verifică bi-letele, acceptă cîţiva rari norocoşi, după cri-terii nici lui desluşite, împleticindu-mă înzăpada răscolită de paşi, alerg de-a lungultrenului. O bătrînică, împotmolită într-unnămete, se jeluieşte că i-au căzut ochelarii. Unsoldat, în genunchi, scurmă zăpada ca uncîine. Camaradul lui, ceva mai departe, uri-22nează pe un stîlp de felinar. Primul soldatgăseşte ochelarii cu un pomelnic de înjură-turi triumfale...Trec de la un vagon la altul, din ce în ce maisigur ca voi petrece încă o zi în orăşelul-cap-cană. Ideile nocturne îmi revin, stîrnite defrig, de furie: Homo sovieticus! Mai poţi săadaugi ceva? Dacă li s-ar propune acum săurce pe acoperişul vagoanelor sau, mai rău,să alerge în urma trenului, unul n-ar protes-ta... Homo sovieticus!Deodată aud un şuierat. Nu şuieratul tre-nului. Un şuierat scurt, golănesc, o chemarestridentă şi autoritară, adresată unui com-plice. Ridic capul pe deasupra mulţimii ceasaltează vagoanele. La capătul garniturii, îlvăd pe pianist agitînd braţul.— Uneori ataşează unul suplimentar, maiales în caz de întîrziere, ca acum, îmi explicăel cînd ne instalăm în vechiul vagon de clasaa treia. N-o să fie căldură, dar, o să vedeţi,ceaiul e chiar mai bun aici...Şi, pînă spre seară, nu mai deschide gura.Concertul lui nocturn îmi pare acum aproapeireal. Oricum, să-1 întreb ce-i cu muzica aceeatăcută ar însemna să recunosc că 1-am văzutplîngînd. Aşa că... întins pe scîndura goală

a banchetei, încep să-mi imaginez bivuaculuman văzut astă-noapte în sala de aşteptareşi care-acum trăieşte, fără să-i dea vreo atenţie,23

o experienţă fabuloasă: trecerea din Asia înEuropa! Europa... în spatele ferestrei, în o-chiul de geam rămas neîngheţat, defilează, cîtvezi cu ochii, acelaşi infinit de zăpadă, impa-sibil în fata înaintării gîfîite a trenului. Albulvălurit al pădurilor. Sub gheaţă, un fluviuimens, cenuşiu, semănînd cu un braţ de mare.Si iarăşi somnul planetei albe, nelocuite. Măîntorc puţin, mă uit la bătrînul de pe banchetadin fată, nemişcat, cu ochii închişi, cu de-getele împletite pe piept. Degete care ştiu săcînte melodii mute. Se gîndeşte oare la Eu-ropa? îşi dă oare seama că ne apropiem decivilizaţie, de oraşele în care timpul poate în-semna joc social, schimburi de idei, întîlniri?Unde spaţiul e îmblînzit de arhitectură, curbatde viteza unei autostrăzi, umanizat de surî-sul unei cariatide care se vede din aparta-mentul meu, nu departe de Nevski?Conversaţia noastră se leagă abia tîrziu,spre seară, în legătură, ciudat, cu frumuseţeaunor străzi. Tocmai lăsăm în urmă un mareoraş de pe Volga. Garnitura noastră a fostformată din nou, o clipă m-am temut chiarcă ne vor uita pe o linie moartă. Sînt multelocuri libere, oamenii nu se înghesuie aici,ca şi cum ar fi sub demnitatea lor să urce învagonul arhaic de clasa a treia.24Tovarăşul meu de drum se ridică, scoatedouă pahare. Cînd află că sînt un bun cunos-cător al Moscovei, se însufleţeşte, îmi vorbeş-te despre capitală cu o precizie neaşteptată,cu un ataşament sentimental pentru cutarestradă, pentru cutare staţie de metrou. „Ata-şamentul unui provincial, îmi spun, care-atrăit în capitală si care vrea să-şi uimeascăinterlocutorul cît de bine-o cunoaşte." Darpe măsură ce vorbeşte, constat că Moscovalui e un oraş straniu, cu vădite lacune, cu unlabirint de străduţe în locuri unde memoriamea vede bulevarde şi esplanade. Devin maiatent şi observ în relatarea lui cîteva ezitări,pe care încearcă să le evite fie oprindu-se lajumătatea frazei, fie povestind o anecdotă,„înainte de război...", „în anii treizeci..." —aceste indicii ale trecutului îi scapă lăsîndu-măsă înţeleg că se plimbă într-un oraş care numai există. Pînă la urmă îşi dă seama şi el,tace. Probabil că momentul acesta de stinghe-reală îi sună în urechi la fel ca astă-noapte,cînd 1-am surprins la pian. Ca să schimb vorba,încep să mă plîng de timp, de legătura pe careo voi pierde la Moscova, din cauza întîrzierii.Ne pregătim să mîncăm: ouă tari pe care lescot din rucsac, pîinea pe care, spune el, o areîn valiză. Scoate un pachet, îl desface. O jumă-tate de pîine neagră, însă ceea ce-mi atrageprivirea e ambalajul — nişte foi vechi şi boţite,25

cu partituri, îşi ridică ochii spre mine, apoiîncepe să netezească foile cu muchia bătucităa mîinii. Nu mai vorbeşte cu tonul unui călă-tor sentimental, ca adineaori, însă tot despreaceleaşi străduţe moscovite vorbeşte, si de-spre un tînăr („Pe atunci, mă credeam celmai fericit om din lume", spune el cu o amă-răciune senină), un tînăr cu o cămaşă albăudată de o ploaie de mai, un tînăr care seopreşte în faţa unui afiş şi, cu inima strînsăde emoţie, îşi citeşte numele: Alexei Berg.26*înainte, căuta pe afişe numele tatălui său,autor dramatic, şi din cînd în cînd pe cel alVictoriei Berg, mama sa, pe vremea cînd dă-dea recitaluri, în ziua aceea, pentru primaoară, afişul anunţa numele lui. Intîiul lui con-cert, peste o săptămînă, pe 24 mai 1941.Din cauza ploii, hîrtia devenise aproapetransparentă, lăsînd să se vadă afişul prece-dent (un concurs de paraşutism); pe hîrtiaondulată, profilul lui Ceaikovski părea chi-pul unui bufon regal. De altfel, concertul urmasă aibă loc la casa de cultură a uzinei de rul-menţi. Dar nimic din toate acestea nu-i puteaîntuneca bucuria. Fericirea pe care o degajaafişul de un albastru spălăcit era mult maicomplexă decît o simplă mîndrie. Era şi bucu-ria serii luminoase şi umede ce se ivea, cuprospeţimea unui abţibild, de sub furtunacare se îndepărta. Şi mirosul frunzişului sub27

stropii care străluceau în soare. Şi bucuriastrăzilor ude de ploaie pe care, lăsînd în urmăperiferia, casa de cultură, le străbătea cu unpas distrat, îndreptîndu-se către centru. Pînăşi sala în care urma să cînte, o sală cu pereţiiplini cu fotografii de maşini-unelte şi cu oacustică ce lăsa de dorit, i se păruse sărbă-torească, eterică.Moscova, în seara aceea, era eterică. Uşoarăsub paşii lui, în labirintul de străduţe pe carele ştia pe de rost. Uşoară şi fluidă în gîndurilelui. Oprindu-se un minut pe Podul de pia-tră, privi spre Kremlin. Cerul schimbător,albastru-cenuşiu, da acelui mănunchi de cu-pole şi creneluri un aer instabil, aproape dan-sant. La stînga, privirea cădea în golul imenslăsat de catedrala Isus Mîntuitorul, dinami-tată cu cîţiva ani înainte.Cîtiva ani... Reluîndu-şi mersul, Alexei în-cercă să-şi reamintească anii care urmaseră.Catedrala fusese distrusă în 1934. El împlinisepaisprezece ani. Ce fabuloasă senzaţie desurescitare, să simţi trotuarul tresărind dupăfiecare explozie! Erau ani fericiţi. 1934, '35,'36... Apoi, deodată, cade lunga carantină, caîn vreme de molimă, în jurul familiei lor, ora-şul devine de plumb. Intr-o seară, pe scarablocului, aude şuşotitul unui bărbat care, unetaj mai sus, urcă cu paşi greoi, adîncit într-unmonolog aproape mut, dar febril. „Nu, nu,28nu mă puteţi acuza... iar dovezile... dove-zile..." Alexei aude crîmpeiele de vorbe, ră-reşte pasul, stingherit de această confidenţăfurată, apoi, deodată, îl recunoaşte pe taică-său. Acest bătrânel care mormăie, tatăl lui!...Carantina durează. Anumite cuvinte sînt pusela index. Dicţionarul teatrului pe care tatăl său1-a publicat la începutul anilor '30 e scos dintoate bibliotecile. O parte din numele citateîn el trebuie să dispară, căci tocmai au dispă-rut cei care le purtaseră. La cursuri, Alexeiobservă manevre rapide de şah: colegii lui semută în alte bănci ca să nu rămînă lîngă el.„Fac rocade", se gîndeşte el cu amărăciune.La plecare, fug de el, se depărtează pe traiec-torii sinuoase ca nişte schiori ce coboară opîrtie presărată cu obstacole. Are impresia, laconservator, că oamenii pe care-i întîlneşte audevenit saşii cu toţii, privesc cruciş ca să-ievite privirea. Chipurile lor îi aduc aminte demăştile văzute într-o carte de istorie, măşti cunasuri lungi, înfricoşătoare, pe care le purtaulocuitorii oraşelor bîntuite de ciumă. Prieteniiîi răspund la salut, dar pieziş, pe ascuns, în-torcînd capul, iar această postură —jumătatefaţă, jumătate profil — le lungeşte nasul cao trompă de insectă, lungă şi încovoiată, îiaude bîiguind un pretext ca să plece şi suspi-nîhd de parcă ar mirosi plantele aromatice

care împodobeau măştile contra ciumei... În29

timpul iernii lui '39, surprinde sfatul de tainăal părinţilor săi, apoi, în toiul nopţii, îi vedepunîndu-şi planul în aplicare, în cuptorul dela bucătărie, ard vechea vioară a tatălui. Ma-reşalul Tuhacevski, prieten de familie şi bunviolonist, cîntase cu ea de vreo două-trei ori,după cină, pentru invitaţi. Mareşalul esteexecutat în '37, iar mica vioară cu lacul cră-pat se transformă într-o probă teribilă... Oard în noaptea aceea, de teama arestării, ainterogatoriilor, în teroarea momentului, tatăluită să slăbească strunele şi Alexei, în came-ra lui, la pîndă în spatele uşii întredeschise,aude scurtul arpegiu al corzilor care plesnescîn foc... Din noaptea aceea, aerul din jurul lordevine mai respirabil. O piesă a tatălui săue jucată din nou. Foarte rar, pe afişe reaparenumele mamei. In timpul anului 1940, Alexeiîntîlneşte din ce în ce mai multe priviri di-recte. Un soi de lecuire oculară, cum ar veni.Face revelionul împreună cu falşii saşii. Unuldin tangourile ce se dansează în seara aceease numeşte Privire de catifea. Cît despre langu-roasa „catifea" şi privirile celor pe care le ţineîn braţe, anii de frică şi umilinţă 1-au învăţatsă nu-si facă iluzii. Dar Alexei nu are decîtdouăzeci şi unu de ani şi o mulţime de tan-gouri, de îmbrăţişări şi de săruturi de recu-perat. Şi e ferm hotărît să le recupereze, chiardacă, pentru asta, ar trebui să uite noaptea,30mirosul de lac ars, geamătul scurt al corzilorîn flăcări.Se îndepărtă de Kremlin, intră sub crengile,grele de ploaie, de pe bulevarde. Povesteacu vioara, teroarea nocturnă, anii singurătăţiilui de ciumat îi reveneau în minte uneori,dar mai ales ca să dea gust fericirii pe care-otrăia în prezent. Tot ce rămînea din cei trei aninegri — '37, '38, '39 — era şuşotitul părinţilorîn noapte şi mirosul înţepător de lac ars.Nu mare lucru pe lîngă bucuriile de tot felulce-i umpluseră viaţa de atunci. Uite, cămaşaudă ce i se lipea de piept, plăcerea de a-şisimţi trupul tînăr, suplu, musculos ştergeauspaima anilor de molimă. Dar mai ales con-certul, peste o săptămână, părinţii săi pe careşi-i imagina aşezaţi în fundul sălii (negociaseaprig acest incognito), şi, în primul rînd defotolii, una din partenerele cu care, în noap-tea de revelion, dansase Privire de catifea. Lera.Se gîndi iarăşi la abţibild. Lumea întreagăsemăna cu acest joc de culori: era destul sădezlipeşti foiţa subţire şi cenuşie a aminti-rilor urîte şi izbucnea bucuria. La fel cum, laînceputul lui mai, izbucnea trupul gol al Lereide sub rochia cafenie pe care-o smulgeauîmpreună, în febrilitatea săruturilor încă tăi-nuite, ciulind urechea la coridorul vilei: tatălei, un bătrîn fizician, lucra pe terasă şi din

cînd în cînd cerea o ceaşcă de ceai sau o per-niţă. Era o nuditate foarte sănătoasă, unuldin trupurile care, pe vremea aceea, puteaufi văzute mărşăluind în maiou subţire desport, la defilările în cinstea tineretului. Opi-niile Lerei erau şi ele foarte sănătoase. Vorbeadespre familie, despre viitorul lor aparta-ment, despre copii. Alexei ghicea că aceastăcăsătorie avea să-1 facă aidoma celorlalţi,definitiv, ştergînd silueta adolescentului carepîndea sunetul corzilor muşcate de flăcări.Mai mult decît la cuibul lor familial, el visa,în realitate, la limuzina tatălui ei, o Emka nea-gră, mare şi confortabilă ca o cabină de luxde pe un transatlantic, pe care ştia deja s-oconducă. Ca să scape o dată de adolescentulînfricoşat, îi era destul să-şi imagineze limuzi-na, pe el, pe Lera, panglica vineţie a păduriila orizont.Gîndul îi fuge la zilele petrecute la vilă, însatul cu nume muzical: Bor. La prospeţimeatrupului ce lepădîndu-şi rochia de liceanaîngăduie mîngîierile cele mai îndrăzneţe, lao luptă corp la corp, la violenţa voioasă dincare ies vlăguiţi, cu ochii umeziţi de lacrimi-le dorinţei reprimate. Tînărul trup se smulgeîn ultimul moment, se retrage ca un melc, învirginitatea-i. Lui Alexei îi place jocul aces-ta. In rezistenţa Lerei, citeşte un legămînt deviitoare fidelitate, al unei fete serioase şi înţe-32lepte. O singură dată ţîşneşte îndoiala. Dupăce aţipise un moment, Alexei se trezeşte încamera însorită iar printre gene o vede peLera, deja trezită, lîngă uşă. Ea se întoarce şi,crezîndu-1 adormit, îi aruncă o privire care-1îngheaţă. I se pare că recunoaşte privireamăştilor cu nasul lung. Ca să alunge aceastăvedenie, sare din pat, o ajunge în pragul uşii,o trage spre pat într-o luptă făcută din rîsete,muşcături uşoare, încercări de-a se elibera.Cînd în sfîrşit Lera izbuteşte să-i scape, Alexeinu simte exaltarea fericirii, ci o sfîrşeală su-bită, ca la finalul unui spectacol jucat cu de-asila. Şi ghiceşte că acest trup feminin, oferitşi în acelaşi timp interzis, acest trup catifelatşi împlinit aparţine unei vieţi ce nu va fi nicio-dată a lui. Ba da, desigur, se corectează el deîndată, se poate însura cu Lera iar viaţa lorva fi ca această după-amiază de primăvară.Va trebui să uite însă melodia corzilor ples-nind în flăcări. Viaţa lor va avea sonoritateaunei muzici compuse pentru o defilare pestadion, îşi aminteşte că într-o zi încercasesă-i povestească Lerei despre notele slobozitede corzile arse. Ea îi tăiase vorba cu un sfatentuziast, exact acesta: „Ce-ar fi să scrii unmarş sportiv!"...In curtea blocului, nu putu să evite scurtatrezire a spaimei: „Jocul cu vapoarele!" Aşa

i-au apărut într-o zi, pe vremea anilor de te-roare, ferestrele clădirii, şi cele din mijloculfaţadei, de la apartamentul lor — pătrăţele pecare o mînă invizibilă, imprevizibilă!, le bifaaruncîndu-i pe locatari în duba neagră carevenea pe la sfîrşitul nopţii şi pleca ducîn-du-si prada. Dimineaţa aflau că, de acumînainte, cutare sau cutare apartament era gol.„Atins, scufundat..."Privirea îi lunecă pe cele trei ferestre, treipătrăţele neatinse în mijlocul atîtor naufragii.Vechea frică dispăruse. Fericirea de-acum eraprea intensă ca să-i lase vreun loc. Alexei re-greta doar un lucru: anii aceia blestemaţi îiamputaseră viaţa de o etapă foarte impor-tantă, pe care cu greu ar fi putut-o defini.Vremea primei tinereţi, o vîrstă visătoare,exaltată, cînd poetizezi femeia, îi divinizezitrupul inaccesibil, trăieşti într-o aşteptareînfrigurată a miracolului iubirii. Nu avuseseparte de nimic din toate acestea. Avea impre-sia că, din copilărie, de pe trotuarul zguduitde năruirea catedralei dinamitate, fusese pro-pulsat cu un salt brusc pe deasupra anilor deteroare — într-o viaţă deja adultă, la goliciu-nea superbului trup musculos pe care Lerai-1 dăruia aproape în întregime, păstrînd pu-ţinul rămas pentru căsătorie.Urcă scara şi, la fiecare etaj, socoti numărulde plecări şi sosiri, mai ales în toiul „bătăliei34navale" din '37, '38, '39. Oameni smulşi dinsomn, trăind acea plecare ca pe un vis ce setransforma în coşmar. Apartamentul acela,deasupra lor, o familie, o fetiţă care, cu puţinînaintea plecării nocturne, îl întîlnise pe stra-dă si îi vorbise despre noul sortiment deîngheţată ce se vindea pe bulevarde...Grăbi pasul şi începu să fredoneze o ariede operă, din repertoriul mamei sale, o ariecu modulaţii pasionate, exaltante. Mama îlauzi prin uşă şi veni, surîzînd, să-i deschidă.

35*Cu două zile înainte de concert, reveni lacasa de cultură a uzinei, pentru o ultimă re-petiţie. „Repetiţia generală", cum le spusesepărinţilor săi la prînz. Munci toată după-amia-za, repetă programul da capo al fine, apoi seopri, amintindu-şi sfatul maică-sii: de preamult repetat, pierzi uneori acea vibraţie lăun-trică, acea prospeţime, acel crîmpei de mira-col sau de prestidigitaţie de care arta nu sepoate lipsi. „In fine, la fel se întîmplă cu tra-cul, adăuga ea. Dacă nu ai deloc, e semnrău../'Pe drumul de întoarcere, se gîndi la teamaaceasta binefăcătoare, la fiorul care stimu-lează. De data asta îi lipsise, la repetiţie. „Săcînţi în asemenea baie de aburi...", se scuzael. Ziua era apăsătoare, lăptoasă, foarte caldă.O zi fără culori, fără viaţă. „Fără trac", îşispuse el surîzînd. Mama îi vorbea şi despre37

tinerele actriţe care declarau că nu au tracniciodată şi cărora Sarah Bernhardt le pro-mitea cu o îngăduinţă ironică: „Mai aşteptaţi,o să vină o dată cu talentul..."Chiar sub verdeaţa bulevardelor, toropealajilavă băltea, înăbuşind zgomotele, învăluindarborii, băncile, stîlpii felinarelor într-o lu-mină cenuşie, cea a unei zile deja trăite şi încare ai intrat din greşeală. Alexei părăseaaleea principală vrînd s-o ia pe o scurtătură,cînd deodată, dintre arborii unei alei, se des-prinse o siluetă pe care o recunoscu de îndată:vecinul lor, un pensionar pe care-1 vedea ade-sea în curte, aplecat pe o tablă de şah. Acumînainta cu un pas grăbit şi mecanic, bizar;venea drept în întîmpinarea lui şi totuşi nupărea să-1 observe. Alexei se pregătea să-1salute, să-i strîngă mîna, dar bărbatul, fără a-1privi, fără a încetini pasul, trecu mai departe.In ultimul moment al acestei întîlniri ratate,buzele bătrânului se mişcară încet. Cu o voceslabă dar foarte clară, şopti: „Nu te du acasă."Şi grăbi pasul, coti pe o mică alee transver-sală.Şocat, Alexei rămase o clipă nehotărât, fărăsă-şi creadă urechilor, fără măcar să înţeleagăce auzise. Apoi se repezi pe urmele bătrânu-lui, îl ajunse din urmă la o intersecţie. Darpînă să-i poată cere o explicaţie, vecinul şopti,continuînd să-i ocolească privirea: „Nu te du38acasă. Fugi. Nu e în regulă, acolo." Şi bătrânultrecu grăbit — era deja pe roşu — prin faţaunei maşini care claxona. Alexei nu-1 urmă.Pe chipul care se îndepărta, tocmai văzuseuna din măştile cu nasul lung.Revenindu-si, constată cît de absurde eraucuvintele bătrânului. „Nu e în regulă, acolo."Delira! Un accident? O boală? Se gîndi lapărinţi. Bun, dar de ce nu vorbea limpede?Ezită, apoi, în loc să intre direct în curte,ocoli tot cvartalul, urcă în blocul de vizavi:de aici, din casa scărilor, putea vedea faţadablocului lor. La ultimul etaj nu erau aparta-mente, doar intrarea la pod. Ştia postul aces-ta de observaţie pentru că acolo fumase primalui ţigară, îl încerca acelaşi sentiment ca atunci,de vagă vinovăţie: printr-un geamlîc îngust,vedea toată curtea, banca pe care pensionariiîşi citeau ziarul sau jucau şah, iar dacă îşi li-pea obrazul de geam vedea ferestrele de lade la camera părinţilor şi de la bucătărie. Pîn-da aceasta îi readuse în gură gustul primelorfumuri de ţigară.Aşteptă o vreme cu faţa lipită de geam.Ştia faţada pînă în cele mai mici amănunte,ştia pînă şi modelul perdelelor de la ferestre.Frunzişul unui tei care se înălţa aproape lanivelul apartamentului lor rămînea neclintitîn căldura ternă a serii şi părea că aşteaptă

un semn. Pentru o seară de mai, în curte era39ciudat de puţină lume. Cei care-o traversaulunecau în tăcere si dispăreau rapid în som-nolenţa străduţelor. Pînă şi casa scărilor ră-mînea mută, parcă nu mai intra şi nu maiieşea nimeni. Singurul zgomot: scîrtîitul uneimici biciclete pe care pedala neobosit un co-pil, în jurul unui strat de campanule. La unmoment dat, se opri, îşi înălţă privirea. Alexeitresări, se depărta de geamlîc. I se păru că bă-iatul îl fixa, cu o privire precisă, dură, o pri-vire de adult. Copilul ăsta chiar avea o faţăde adult. Un mic adult prefăcut, pe bicicletalui.Scîrtîitul roţilor începu iarăşi. Alexei se gîndică teama lui e prostească. La fel ca aşteptareaîn spatele unui geam prăfuit, la fel ca alarmabătrânului şahist, care desigur îl confundasecu altul.Vru să coboare imediat, să se ducă acasăpentru a-şi alunga teama. „Tracul", se gîndiel în tăcere, şi începu să coboare scara. Insădouă etaje mai jos se opri. Un cuplu intraseşi începea să urce, silindu-1 să revină la as-cunzătoare. Privi din nou ferestrele de laapartamentul lor, ferestrele apartamentuluide dedesubt, şi dintr-o dată înţelese ce-1 ţineaaici...în anii terorii, acel apartament cunoscusetrei plecări. Mai întîi a fost ridicat construc-torul de avioane cu familia, în curte se zvonea40că l-ar fi denunţat chiar asistentul lui, ca să-iia postul şi apartamentul. Asistentul se mu-tase cu familia, apucase să-şi cumpere mobilăde sufragerie nouă şi să simtă perenitateanoii sale situaţii. Şase luni mai tîrziu, înnoaptea cînd le-a venit rîndul, s-a auzit strigă-tul copilului lor: somnoros, îşi cerea păpuşapreferată pe care, în graba arestării, nu segîndise nimeni s-o ia. Peste o săptămînă, înlocul lor se muta bărbatul acela în uniformaSecurităţii Statului. Cînd îşi întîlnea pe scarăvecinii, se oprea, îi privea stăruitor, aşteptasă fie salutat. Fiul lui semăna cu un godac demistreţ. Oricum, cu forţa obtuză a animalu-lui din el, într-o zi îl lipise pe Alexei de pereteşi mîrîise printre dinţi: „Ia zi, intelighenţie pu-tredă, mai clămpăneşti mult la afurisitu' ălade pian? Aşteaptă puţin, pînă iau un ciocanşi-i bat capacu'n cuie, la muzicuţa ta!" Alexeinu le spusese nimic părinţilor săi. De altfel,puţin după aceea, spre sfîrşitul lui 1938, apar-tamentul se eliberase din nou...îşi lipi fruntea de geam. I se păru că per-delele de la camera părinţilor se mişcă. Ba nu,nimic. Se gîndi iar la omul-mistreţ, la faţa luiumflată, la dispreţul lui. Si mai ales la ame-ninţarea lui, total fantezistă, desigur, dar care

îi părea, adesea, realizabilă: pianul, capaculţintuit în piroane mari de dulgherie. în fapt,dacă acum pîndea în spatele geamului acope-41

rit cu pînze de păianjen era din cauza aceluitînăr mistreţ. Dispariţia lui, într-o noapte dedecembrie, îl făcuse să înţeleagă că rumeni nuera la adăpost. Nici măcar învingătorii. Nicimăcar cei care luptaseră eroic cu duşmaniipoporului. Nici măcar copiii acelor eroi.în clipa aceea, îl văzu pe jucătorul de şahcare traversa curtea cu un pas domol. Bă-trînul flutură braţul, salutînd o femeie care-siuda florile la fereastră, apoi dispăru pe unadin intrări. Amurgul împiedica deja să i sevadă expresia feţei. Şi, ca răspuns la aceastăimpresie, lumina coloră perdelele de la ca-mera părinţilor săi. O umbră se decupa,foarte familiară. Crezu că o recunoaşte pemaică-sa. Zări chiar şi o mînă, mîna ei, desi-gur, care trăgea perdeaua. „Sînt un cretin totalşi ultimul dintre fricoşi", îşi zise el umflîndu-şipieptul cu o senzaţie voluptuoasă. Acumprivirea îi luneca lin pe şirurile de ferestrecare începeau să se lumineze. Calme, aproapesoporifice în pacea serii de mai. Jos, la intrareablocului în care era ascuns, cineva trînti uşa.Zgomotul cheii în broască, voci, tăcerea. Ho-tărî să mai aştepte un minut, acum doar casă evite privirile curioase, „în plus, sîmbătăam concertul...", rostea în el o voce plină deîncredere. Acest argument părea să alungedefinitiv primejdia pe care-o născocise bătrînul42nebun întîlnit pe bulevard. „Mă duc acasă,mai am un ceas ca să repet, pînă încep veciniisă bată în calorifere."Aruncă o ultimă privire spre bloc. în spa-tele ferestrei negre de la bucătăria lor, privirealui deja relaxată şi obosită de încordare dis-tinse un ofiţer care, de sus în jos, observacurtea.Scara i se părea interminabilă. Etaj dupăetaj, într-o goană nebună, urma zigzagulbalustradelor care se prelungeau la nesfîrşit,ca printr-o iluzie optică. Pe străzi, apoi peculoarele metroului, la gară, avea senzaţiacă se cufundă continuu în lugubra spirală acasei scărilor, că ocoleşte uşi ce riscau să sedeschidă în orice moment. Iar privirea luiducea imaginea unei ferestre pe care se detaşasilueta unui bărbat încins cu centiron. Nualerga, se prăbuşea.Căderea încetă în faţa casei de bilete. Dintr-ocutie de bomboane, casiera scoase o bilută rozpe care şi-o vîrî în gură. în timp ce degeteleei luau banii şi dădeau restul, buzele i semişcau sugînd bomboana. Alexei o priveacu stupoare: în spatele ghişeului începeaaşadar o lume aproape vrăjită, cu delicioasarutină a bomboanelor, cu surîsul somnorosal casierei. O lume din care el tocmai fuseseexclus.43

Această viaţă ce continua senin fără el îlului într-atît, că nu mai fu mirat de ceea ceurmă la vila din Bor. Tatăl Lerei, profesorul,de obicei zăvorit în birou, surd la sonerie sila chemări, îi deschise aproape imediat. Launsprezece noaptea. Alexei nu se miră nicică bătrînul, aproape fără să-1 asculte, se grăbisă-i ofere o cină ce părea să aştepte pe masadin bucătărie. De altfel, la încercările lui dea-i spune ce se întîmplă cu părinţii săi, profe-Sorul avu un singur răspuns: „Mănîncă,mănîncă bine! Şi încearcă să dormi. Noapteae un sfetnic bun." Şi repetă proverbul de maimulte ori, maşinal, cu aerul că-si termină ungînd întrerupt de sosirea tînărului.în mod straniu, deşi era scuturat de febră,căzu rapid într-un somn greu şi scurt. Vru săse ascundă în el, cu speranţa că se va trezi decealaltă parte a ghişeului în spatele căruia ofemeie sugea o bomboană. In visul lui, ghi-şeul era foarte jos, aproape de sol, iar el tre-buia să se aplece pentru a zări, în răsuflătoareaaceea, chipul care-1 substituia pe al casierei:era chipul Lerei, însă o Lera echivocă, sur-prinsă într-o postură ruşinoasă, îl mai visă pebătrînul jucător de şah stînd pe o bancă udăde ploaie. Alexei juca şah cu el, dar mutapiesele nu pe tabla de şah, ci pe paginile unuiatlas anatomic cu imagini legate de jocul lorîntr-un mod neştiut. Iar somnul îi era bîntu-44it de spaima că nu va ghici aceste legături,evidente pentru bătrîn. Visă, la urmă, silue-ta maică-sii: recita nişte versuri, apoi bruscle cîntă cu o voce atît de ascuţită si dispera-tă, că se trezi cu un strigăt mut în gîtlej.Se uită la ceas: trei şi jumătate, în spateleferestrei, începea să mijească de ziuă. Alexeiprivi camera, conturul mobilelor, apoi segîndi, aproape senin: „O să mă denunţe..."Într-o străfulgerare, toate ciudăţeniile trecutecu vederea în ajun s* legară într-o logică im-placabilă. Profesorul care nu se culca nicio-dată tîrziu, îi deschisese la primul ţîrîit alsoneriei, gata îmbrăcat. Nevastă-sa, fără decare nu făcea un pas, era absentă. La fel şiLera. In cameră, totul era pregătit, parcă, pen-tru a primi un oaspete... „Nu, n-o să mă de-nunţe, pur si simplu o să le deschidă..."Sări din pat, se îmbrăcă, puse zăvorul lauşă, încalecă pervazul ferestrei...Pe cărarea ce ducea la un iaz unde mergeaadesea la scăldat cu Lera, şovăi totuşi, cotispre magazia veche din spatele casei, hotărîtsă aştepte. Nu avu de aşteptat prea mult. Dinstrada principală, ce împărţea în două loturilede vile, auzi zgomotul unui motor. Maşinase opri. în liniştea nopţii, auzi bătăile în uşă,murmurul unor voci bărbăteşti şi, mai dis-tinctă, pe un ton plîngăreţ, dar încercînd să-şi

păstreze demnitatea, vocea profesorului:45

„Tovarăşi, mi-aţi promis... E un tînăr foartefragil. Vă rog! Sînt sigur că părinţii lui..."Cineva îi tăie vorba pe un ton enervat: „Auzi,profesore, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala!O să vorbeşti cînd o să fii întrebat.Repezindu-se pe cărare, Alexei auzi unduruit ca de tobe care venea din interiorulcasei.Mult mai tîrziu, cînd va descoperi cruda,smintita aplecare a vieţii pentru paradoxuri,va înţelege că de fapt îşi datora salvarea nem-ţilor. Din luna aprilie a acelui an, 1941, şichiar înainte dar mai confuz, la Moscova sevorbea despre ameninţarea ce ar veni dinVest. în astfel de ocazii, maică-sa îşi aminteade familia surorii ei, care trăia într-un sat izo-lat din Ucraina. Rude sărace, cum s-ar zice,niciodată invitate la Moscova. Şi-i imaginauîn cătunul lor, chiar lîngă graniţa poloneză,expuşi războiului din ce în ce mai previzibil.„Niciodată, mă auzi, niciodată armata noas-tră nu-i va lăsa pe nemţi să treacă graniţa, oîntrerupea tatăl. Şi chiar dacă, prin absurd,ar izbuti să arunce cîteva bombe, nu-i un mo-tiv de panică. Mă sui în maşină, trag o fugăpînă la soră-ta, şi ţi-i aduc la Moscova cît aiclipi." Acest proiect de evacuare cu maşinarevenea din cînd în cînd în discuţiile lor fa-miliale.46Alexei îşi aminti de el atunci cînd, spreşase dimineaţa, ajunse pe jos la periferia Mos-covei, în minte îi zumzăiau numele unor co-legi de conservator care ar fi putut să-1 ajute,nume care, cîntărite unul cîte unul, se dove-deau nesigure. Se gîndi atunci la mătuşa dinUcraina, îşi aminti proiectul de călătorie cumaşina, se grăbi să se agate de idee înaintesă-i pară absurdă.Garajul era la cîteva străzi de blocul lor,lipit de zidul unei mînăstiri demolate. La oraaceea, locul încă era pustiu, uşile celorlalte ga-raje închise. Merse pe vîrful picioarelor şi, ţi-nîndu-şi respiraţia de parcă ar fi vrut săprindă un fluture, întinse mina spre o scobi-tură de sub acoperişul de tablă ondulată.Taică-său, distrat, lăsa uneori acolo o dublurăa cheii. Degetele pipăiră febril fundul ascun-zătorii, simţiră metalul.Puse în portbagaj două canistre de ben-zină, păstrate ca rezervă, apoi, înainte de ase aşeza la volan, privi în jurul lui. Mintea,golită de oboseală si de teamă, i se trezi: gara-jul cu becul chior atîrnat de tavan, mirosul debenzină, obiectele pe care tatăl său le atinse-se — asta să fie ultima imagine a vieţii lor?Pietrişul scrîsni sub paşii cuiva. Alexei seaşeză la volan, cu mintea golită din nou, cuinima strînsă, gata să execute şirul gesturilorştiute pe de rost şi să propulseze maşina

greoaie pe uşa întredeschisă... Afară însă,zgomotele fură urmate de altele, liniştitoare:clinchetul unei legături de chei, scîrţîitul uneiuşi, plecarea.Oprindu-se la o intersecţie, îşi dădu seamacă nu mai avusese ocazia să conducă în afaraMoscovei decît o singură dată: ca s-o ducă peLera la vila din Bor.In maşină găsi un teanc de hărţi rutiere,printre care si cea a regiunii din Ucraina undetrăia mătuşă-sa. Pe bancheta din spate erauaruncate o haină şi o şapcă veche. Le îmbrăcăsi, mai tîrziu, constată că deghizat astfel treceamult mai uşor de posturile de miliţie. Părea,mai ales din cauza şepcii, şoferul unui per-sonaj sus-pus, grăbit să ajungă la domiciliulşefului. Cu cît se depărta de Moscova, cu atîtmarea limuzină neagră impresiona mai mult.La sfîrsitul celei de-a doua zile, pe un drumde ţară, întîlni o căruţă; vizitiul, un ţăran tî-năr, rămase cu gura căscată în faţa maşinii nă-zărite în mijlocul lanurilor. Cu un accentfoarte nazal, amestecînd cuvinte ruseşti şiucrainene, îi explică pe unde s-o ia. Alexei erala vreo douăzeci de kilometri de ţintă.înainta pînă la căderea nopţii, apoi coti,intră pe un drum ce se înfunda în pădure. Seopri cînd un trunchi căzut îi bară calea.48Mîncă o pîine întreagă cumpărată în orăşelulprin care trecuse la amiază, se simţi ameţit dehrană, de somnul care-1 toropea. Pădurea dinjurul maşinii părea nesfîrşită. Vru să ştie cîtera ora, să-şi amintească data, să se agate deele ca de o geamandură în oceanul de ramurişi umbre. Culcat pe banchetă, ridică braţulspre lumina ce se cernea prin frunziş. Eradoar opt şi jumătate seara. 24 mai...„Concertul meu!" şopti el trezindu-sebrusc. Pe parbriz se zbătea un fluture denoapte superb, iar aripile lui acoperite cu oscriitură fină, misterioasă, lăsau pe geam dîrede polen. Şi, tot ca printr-un geam, îşi imagi-nă sala, scena luminată, un tînăr înaintîndspre pian. într-o iluzie sfîşietoare, preţ de oclipă, privi la viaţa care continua undeva,fără el.în zori, plecă din pădure pe jos. Privi în ur-mă de mai multe ori: soarele dimineţii inun-da interiorul maşinii abandonate cu o luminăaurie, părea maşina unei familii risipite prin-tre arbori, la cules de fragi.Mătuşa îl ascultă în tăcere, îl lăsă să vor-bească îndelung, să repete. Simţea că în felulacesta băiatul se va deprinde cu noua lui viaţă.Unchiul se întoarse din oraş spre amiază.Nici el nu fu mai vorbăreţ. Alexei avea să în-ţeleagă, peste mai multe săptămîni, că această49

acceptare mută a sosirii lui ascundea dorinţatacită de a-i da de înţeles: „Vezi, noi, ţărănoii,te primim cu braţele deschise. Nu le purtămranchiună rudelor care ne-au uitat." Pentrumoment însă, Alexei simţea nevoia să po-vestească, să fie aprobat, să i se confirme căoricum, rămas la Moscova, tot nu ar fi pututface nimic pentru ai săi. De asemeni, îşi dăduseama că-i pregăteau deja, cu cîteva gesturirapide, existenţa clandestină în casa lor.Această zgîrcenie de vorbe şi gesturi îi amintică epidemia de frică pe care ei o cunoscuserăîn '37 se abătuse asupra acestor oameni cumult înainte. La sfîrşitul anilor '20, o dată cuînceputul colectivizării în ţinut, îşi pierduserăcei doi copii în foametea care urmase, si nuera întîia oară că ascundeau fugari.Unchiul îl duse la una din aceste ascunză-tori. Merseră la hambar şi, în lumina slabă cetrecea printre scînduri, Alexei văzu un spaţiugol, fără ferestre, fără nici un cotlon care săpoată servi de adăpost. Inţelegîndu-i nedu-merirea, unchiul surîse şi, cu voce scăzută, îiexplică: „E o valiză cu fundul dublu." Apăsăo scîndură care cedă, iar Alexei, vîrîndu-şicapul prin deschizătură, descoperi între doipereţi din lemn un spaţiu îngust, de cel multcincizeci de centimetri, cu o laviţă si o măsuţăprinse de perete, o găleată, un ulcior, o stra-chină. „Va trebui, adăugă unchiul, să-ţi de-50prinzi nasul fin de moscovit,cu mirosul de bălegar. Pun bălegar împrejur, în caz că vaveni cu un cîine..."Peste două zile, unchiul îi spuse, puţin în-curcat: „Ştiu că e dureros, dar... maşina tre-buie s-o scufundăm în lac. O să-ti arăt un locde unde o putem împinge."Alexei învăţă repede să-şi mlădieze trupul,mişcările în spaţiul strimt dintre pereţi. Reuşisă-şi suspende viaţa secretă la jumătatea ges-tului atunci cînd, într-o zi, de cealaltă partea pereţilor se auzi o voce care-1 certa pe unchi:„Nu poate fi departe nepotul tău, 1-au văzut oa-menii. Ai tot interesul să ne ajuţi înainte să-1găsim noi la tine în hambar..." Unchiul, foar-te calm, răspundea cu o voce albă: „Nepotulăsta, nu 1-am văzut în viaţa mea. Dacă-1 găsiţi,abia o să am şi eu ocazia să-1 cunosc..." Alexeirămase încremenit, cu un dumicat oprit lajumătatea drumului, neîndrăznind nici măcarsă alunge o muscă ce i se aşezase pe frunte.Ieşea din adăpost la miezul nopţii, se schim-ba, îşi dezmorţea picioarele. Liniştea cîm-purilor, cerul, stelele aburite de căldură, totulîl îndemna să aibă încredere, să se bucure deviaţă. Totul minţea.După un timp, studiase şi cea mai micăcrăpătură dintre scînduri, ştia ce cîmp de ob-servaţie oferea fiecare. Prin cea de deasupra

51măsuţei, putea vedea o fîşie îngustă din dru-mul ce lega satul de centrul de comună. Princealaltă, de lîngă laviţă, vedea un gard dincrengi uscate.Intr-o zi, sub gardul acela, văzu un om ador-mit, beat, prăvălit ca şi cum ar fi fost culcatde un glonte. Poalele hainei se întindeau încolbul drumului, sforăitul beţivului ajungeapînă la el. Trupul acela năruit exprima atîta— fericită — nepăsare faţă de tot ce puteauceilalţi gîndi despre el, atîta abandon în moar-tea lui trecătoare, atîta uitare de sine, că Ale-xei simţi o invidie violentă. Sau mai curîndo ispită: să meargă la cadavrul ce sforăia, să-1scotocească, să-i fure actele, să se deghizezeîn hainele lui, să revină la viaţă sub numeleacela furat...Aşchiile peretelui de scîndură îi înţepauobrazul. Alexei îl privea pe beţivan ca pe oapariţie miraculoasă. Insul nu-i semăna deloc,era mult mai în vîrstă, roşcat, cu nasul tur-tit. Dar gîndul unui furt de identitate, absurdpe moment, i se înfipse în minte.într-o seară, prin una din aceste crăpături,văzu cum se îndepărta căruţa unchiului: elţinînd hăţurile, mătuşa stînd între coşurilecu legume pe care le duceau la tîrgul de du-minică, la centrul de comună.52Noaptea, un tropot de copite îi pătrunse însomn. „S-au şi întors?", se miră el, pe jumă-tate adormit. Tropotul se făcu mai greu, parcătuna. Cu umărul lipit de scîndurile peretelui,simţi că vibrau. „Atîţia cai!", îi şopti visulplin cu herghelii al căror galop cutremurapămîntul. Dar imediat, ghicind iluzia visu-lui, sări de pe laviţă, împinse scîndură intrăriisecrete şi, ieşind în noapte, văzu orizontulîn flăcări. Valurile de bombe răsunau acummai distinct, într-o cadenţă ce devenise regu-lată. Foarte jos, aproape atingînd acoperi-şurile satului, trecu un avion, apoi altul. Păreaun număr de acrobaţie aeriană. Drumul seumplea totuşi de oameni care fugeau. Alexeise strecură grăbit în ascunzătoare, în cîmpullui vizual, printre două scînduri, intră o fe-meie ce se împleticea tîrînd după ea doi copiisomnoroşi, o bătrînă ce mîna o vacă. Şi, mairapid, în sens invers, soldaţi ce se loveau devalurile de fugari. Apoi, în mai puţin de unceas, fumul, răpăitul gloanţelor ce muşcautencuiala de pe ziduri şi, brusc, masa aceeade metal asurzitoare care trecu razant pelîngă hambar şi brazdă cu şenilele grădinaabia udată, în ajun, de mătuşă-sa.O vreme, rămase lungit la pămînt. Ici şicolo, pereţii adăpostului erau străpunşi degloanţe. Apoi gama zgomotelor deveni maisimplă, mai săracă. Cîteva strigăte, scrîşnetul

şenilelor, o rafală deja îndepărtată. La urmă,şuieratul flăcărilor. Alexei privi prin una dingăurile făcute de gloanţe. Lîngă gard, exactîn locul unde, cu două săptămîni în urmă, vă-zuse un beţiv adormit, zăcea trupul unui sol-dat, cu obrazul însîngerat întors spre soarelece răsărea, vrînd parcă să se bronzeze.îi trebuiră două zile ca să-şi găsească omul,donatorul de identitate. Căutările în satul in-cendiat eşuaseră. Nimerise peste nişte supra-vieţuitori, fusese nevoit să fugă. Pe drum,găsea mai ales trupuri de femei şi de copii,sau de bărbaţi prea vîrstnici.La sfîrşitul celei de-a doua zile de mers,ajunse la un rîu. Pe mal, la capătul poduluidistrus de bombe, văzu un întreg cîmp deluptă, zeci de soldaţi surprinşi de moarte înpoziţii cînd foarte banale (cadavrul acela cupicioarele îndoite), cînd patetice (tînărul in-fanterist ce-şi azvîrlea braţul într-un gest detribun). Pitit în spatele mărăcinişului, Alexeiaşteptă cu urechea ciulită, dar nu auzi nici ungeamăt. Cînd îndrăzni într-un sfîrsit să seapropie, văzu în lumina serii chipurile celorucişi, expuse cu o candoare dezarmată. Ob-servă că nu erau soldaţi germani, probabilridicaţi deja de ai lor.Le privea ochii, adesea larg deschişi, cu-loarea părului, statura. Din timp în timp, sub54vraja morţii, uita ce caută, cădea într-o indi-ferentă de automat, se transforma într-unobiectiv fotografic care cadra hipnotic, unadupă alta, acele vieţi curmate. Apoi îşi reve-nea, începea iar să-şi caute geamănul. Cu-loarea părului, trăsăturile, statura.Chiar lîngă rîu, găsi un chip ce-i semăna,dar soldatul avea părul închis, aproape negru,îşi zise că putea să-şi radă părul blond si că,pe fotografia unui act de identitate, aceastădiferenţă de nuanţă ar fi puţin vizibilă. Cudegete tremurînde, îi descheie buzunarul tu-nicii, scoase un livret cu stea roşie, îl deschisegrăbit, în fotografie, soldatul nu-i semănadeloc, părul îi încadra figura cu o tuşă ca decărbune.Oprindu-se lîngă un altul, remarcă asemă-narea trăsăturilor. Dar brusc observă că ure-chea stîngă a soldatului era sfîşiată de unglonte. Se depărta rapid, apoi îşi dădu seamacă rana aceea nu anula întru nimic asemă-narea, dar nu avu curaj să revină la capulînsîngerat.Pe celălalt mort îl găsi din întîmplare atuncicînd, ca să scape de duhoarea ce plutea pesterîu, întră în apă pînă la genunchi şi începusă-şi spele faţa, gîtul. Sub o grindă a podu-lui distrus, văzu trupul pe jumătate strivit alunui soldat. I se vedea doar ovalul blond alcapului, o mînă adusă la piept. Se apropie,

se aplecă, surprins să vadă ce mult îi semă-na chipul necunoscut, apucă grinda, trase deea... Si sări înapoi: ochii soldatului se însu-fleţiră iar de pe buze ţîşni un şuvoi rapid decuvinte şoptite, într-un geamăt de uşurare, îngermană! Apoi un jet lung de sînge. Şi, iarăşi,rigiditatea morţii.Cu paşi mari, încercînd să nu revadă chi-purile cunoscute, porni de-a lungul rîului. Nuîncercă să-şi justifice fuga, nici să-şi dea curajspunîndu-şi că poate altundeva... Era conta-minat de moarte, gonit din trupul său de toţiimorţii aceia pe care-i vedea în hainele lui, întimp ce se vedea, pe el, în ale lor. Vorbi rit-mîndu-şi paşii, vrînd să se umple de ceea cefusese înainte... Se opri însă brusc. La distan-ţă de ceilalţi, cu capul spălat de curent, zăceaun soldat. Cel pe care îl căutase.Alexei începu să-1 dezbrace, cu gesturi ceaparţineau altcuiva, gesturi cam brutale, efi-ciente. .. îmbrăcat, constată că-1 strîngeau ciz-mele. Se întoarse la pod şi, cu aceeaşi absenţăde sine, scoase cizmele altui soldat. Cea dreap-tă nu voia să iasă. Se aşeză, privi, buimăcit,trupul pe care efortul lui îl mişcase din loc,se privi cu o privire exterioară — un tînărîntr-un superb amurg de vară, pe rîul cu ma-luri nisipoase — lîngă zecile de cadavre. Dincînd în cînd, în stufăriş, un peşte înota leneş,bătea apa cu un clipocit sonor... Alexei se ri-56dică, prinse cizma lipită de picior, începu s-ozgîlţîie, să tragă de ea cu violenţă. Nu-şidădea seama că, de la o vreme, plîngea şivorbea cu cineva, crezînd chiar că aude răs-punsuri.Continuîndu-şi drumul, se linişti. Noapteaşi-o petrecu într-o căruţă abandonată, în toiulnopţii, se trezi, aprinse un chibrit, citi numelesoldatului care era de-acum înainte. In buzu-narul tunicii, găsi fotografia unei fete şi ocarte poştală împăturită în două, cu o vederea Palatului de Iarnă.îşi imagină în detaliu prima sa întîlnire cusoldaţii printre care trebuia să se piardă, săse facă acceptat, să nu se trădeze. Interogatorii,controale, se gîndea el. Si neîncrederea.în fapt, nimic din toate acestea. Pur şi sim-plu, la intrarea într-un oraş necunoscut, pestrăzile răsunînd de împuşcături, fu prins îngoana haotică a unor soldaţi care fugeau dinfaţa unui pericol încă nevăzut, care cădeau,trăgeau, aproape fără să ochească, în norulde fum de la capătul unui bulevard.Alergă alături de ei, culese o puşcă, îi imitătrăgînd la întîmplare, le imită pînă şi panicadeşi pe moment n-o simţea, nefiind conştientnici de epuizarea lor, nici de enormitateaforţei pe care încercau s-o înfrunte. La cădereanopţii, cînd un ofiţer izbuti să adune cîteva

rămăşiţe ale armatei risipite, Alexei constatăcă soldaţii veneau din cele mai diverse uni-tăţi, din companii nimicite, din regimentedecimate. Era aşadar unul ca ei. Cu diferenţacă uneori mai mult se temea să-i scape adevă-ratul său nume decît să nimerească subgloanţe. Frica aceasta, concentrarea cu carecopia gesturile celorlalţi făcură ca, în primelesăptămîni, să nici nu aibă sentimentul că e înplin război. Iar cînd în sfîrşit putu slăbi coar-da aceasta întinsă în permanentă, se des-coperi în pielea soldatului îmbătrînit, zgîrcitla vorbă şi respectat pentru sîngele rece, unom printre mii de oameni ca el, indistinct încoloana ce mărşăluia pe un drum noroios,îndreptîndu-se spre greul războiului.în primii doi ani de front, Alexei primi patrusau cinci scrisori adresate celui căruia îi purtaacum numele. Nu răspunse, şi se gîndi căprin minciuna lui le da mai multor oameniforţa de a spera, tăria de a supravieţui.De altfel aflase de mult că, în război, adevă-rul şi minciuna, generozitatea sau asprimea,inteligenţa sau naivitatea nu sînt la fel declare ca în viaţa de pînă la el. Imaginea ca-davrelor de pe malul rîului îi revenea adeseaîn minte, însă oroarea acelor momente îşidezvăluia acum faţa ascunsă: dacă n-ar fiumblat printre morţii aceia, cu siguranţă că-\ 58tînărul moscovit care era pe atunci ar fi cedatpsihic la primele lupte, la vederea trupurilorsfîrtecate. Cizma smulsă cadavrului fusesepentru el ca un vaccin dureros dar inevitabil.Iar uneori, în sinea lui, recunoştea că, pe lîngămortul acela descălţat, măcelurile la care eramartor i se păreau mai uşor de suportat.într-o zi, cînd fu rănit prima oară, desco-peri un alt paradox. Venit printre soldaţi casă fugă de moarte, risca o moarte mult maisigură decît într-un lagăr de reeducare, undear fi ajuns după arestarea părinţilor săi. Maila adăpost ar fi fost în spatele sîrmei ghim-pate, într-un lagăr, decît în posesia acesteilibertăţi mortale.La fel, n-ar fi crezut vreodată că în răstim-pul unei săptămîni, convalescent, cu braţulîncă bandajat, în spitalul răsunînd de gemete,va fi posibil să iubească, să se apropie de ofemeie, cu sentimentul că-i ştie dintotdeau-na ochii, vocea uşor voalată, trupul. Dar maiales, dacă în fosta lui viaţă, la Moscova, unprieten i-ar fi vorbit de o asemenea iubire,Alexei i-ar fi rîs în nas, nevăzînd în ea decîtun şir de acuplări grăbite, de tăceri stupide în-tre o infirmieră şi un convalescent care aveaude oferit doar trupurile lor. Şi ar fi rîs de aces-te detalii comice, de roman siropos: buchetul59

zburlit, cules cu mîna teafără pe margineadrumului, cerceii cu poleiala de aur ştearsă,degetele înnegrite de tinctură de iod ale fe-meii.Toate acestea au fost cu-adevărat, în săptă-mîna de convalescentă. Spitalul care, înain-tea ofensivei în pregătire, trăia un răgaz decîteva zile în aşteptarea noilor convoaie curăniţi. Mirosul greu de sînge şi de carne zdro-bită. Femeia cu cincisprezece ani mai maredecît el, care părea să simtă iarăşi că existăanotimpuri, că suflul cald al ţarinii, florilealbe de liliac se cheamă primăvară, că un băr-bat, soldatul cam stîngaci cu care începuseîntr-o zi să vorbească, putea să-i devină foarteapropiat, că deveneau foarte apropiaţi, fărăvoia ei, fără voia lui, în ciuda grozăviei dinjur. Iar cînd el o surprinse, într-o seară, pedrumul ce ducea de la spital la izba unde lo-cuia femeia, apărîndu-i în faţă cu braţul ban-dajat şi cu buchetul de flori, ea simţi că voceai se îneacă: „E prima oară că..." El n-o lăsăse termine, se grăbi să glumească, s-o facă sărîdă. Apoi tăcu şi, în săptămîna rămasă pînăla plecare, încercă să-şi astîmpere foamea detrupul ei, să soarbă tot ce-i dăruia ea. Nuizbuti: probabil, se gîndea el, din cauza braţu-lui care încă-1 durea.In tranşee, această sete nepotolită va re-veni, amplificată. Acum dorea pînă şi colbul60drumului care ducea la izbă (ar fi făcut oricesă poată măcar atinge făgaşele călduţe lumi-nate de soarele asfinţitului), şi reflexul stro-pilor care, după o scurtă aversă nocturnă,lunecau pe acoperiş iar în cădere captau lu-cirea lunii. Va înţelege că dorea pînă şi mi-rosul amar de tinctură de iod degajat depalmele puţin cam aspre, a căror mîngîiereo simţea şi acum pe obraz. Mirosul acesta re-zistă în timp mai mult decît amintirea tru-pească, ştearsă de vederea atîtor corpuri fărăviaţă, de întîlnirile grăbite cu femei ce nu-ilăsau nici amintirea unui chip, nici un talis-man ca acea tinctură de iod.Singurele momente în care îi reveneateama de a fi demascat erau acelea cînd aveaşansa — pentru el ghinionul — să fie propuspentru o decoraţie. Mai ales cînd era vorbade un ordin, comisia verifica trecutul milita-rului, să nu fie vreun fost deţinut sau un indi-vid exclus din Partid. Alexei învăţase de multsă pară un individ cenuşiu şi, cu toate că ade-sea pornea la atac primul, ştia să dispară lasfîrşitul lui, cînd comandantul îşi nota nu-mele celor mai bravi.I se mai întîmplă să audă muzică — mu-zici militare sau, uneori, la popasuri, tîngu-irea veselă a unui acordeon. Pîndind în sufletul61

său o reacţie sentimentală, constata că nimicde genul acesta nu răzbătea la suprafaţă, nicio emoţie specială care să amintească de ti-nereţea lui de pianist.Piane... Văzu unul în oraşul lituanian undeofensiva regimentului său se împotmoli osăptămînă întreagă, înaintarea le era oprităde numeroşi trăgători de elită care ţineau subfoc toate intersecţiile şi ucideau ofiţerii dupăo selecţie precisă şi tehnică. Unul din trăgă-tori era ascuns într-o clădire cu geamuri spar-te de suflul exploziilor, la al cărei parter sevedea un salon cu fotolii de pluş şi un piancu coadă. La vreo sută de metri distanţă, Alexeistătea lungit în holul unei clădiri şi, din timpîn timp, preţ de o secundă, scotea în cadruluşii momeala: un oval din placaj cu o cas-chetă de ofiţer si, sub ea, două rondele decu-pate dintr-o cutie de conserve. Un ofiţerprivind cu binoclul, ţinta preferată a lune-tistilor. Alexei o scotea şi o trăgea rapid înapoicu un fluierat scurt — semnalul pentru cei doicamarazi care, la ultimul etaj, ţineau stradasub observaţie... Glonţul lovi cînd nu se maiaştepta, ridicatul momelii devenise un gestmaşinal. Trosnetul placajului fu acoperit ime-diat de rafale pornite de la ultimul etaj, apoide tropăitul cizmelor pe scări. „L-am plesnit!"strigă soldatul care ducea o mitralieră peumăr. Glonţul găurise placajul exact deasupra62celor două rondele din tinichea. Au privitgaura, au atins-o, au izbucnit în rîs. Apoi,trecînd strada, s-au dus să recupereze armaneamţului.Alexei se opri lîngă pian, îşi lăsă o mînă peclape, ascultă, închise capacul. Bucuria de anu simţi în el prezenţa unui tînăr pasionat demuzică era liniştitoare, îşi privi mîna, de-getele pline de cicatrice, de zgîrieturi, palmacu bătături gălbui. Mîna altui bărbat. Se gîndică, într-o carte, un om în situaţia lui ar fi tre-buit să se repeadă la pian, să cînte uitînd detoate, să plîngă, poate. Surise. Gîndul aces-ta, ideea aceasta livrescă era probabil uniculfir care-1 mai lega de trecut. Ajungîndu-şi dinurmă camarazii, întîlni privirea fără viaţă alunetistului german întins pe parchet şi îşispuse că pentru omul acela el era doar un ofi-ţer rus imprudent, căruia îi sclipeau lentilelebinoclului. Ofiţerul de placaj cu ochii decu-paţi dintr-o cutie de conserve.Spera să treacă prin acest război fără aatrage atenţia asupra identităţii celui căruiaîi trăia acum viaţa. Voia să fie şters, lipsit derelief sau personalitate, cam ca ovalul aceladin placaj, însă războiul, cu fanteziile lui caretotuşi nu-1 mai mirau, hotărî să-si pună pe-cetea pe fotografia unui tînăr blond cu caresemăna atît de mult.

A urmat a doua rană, cu mult mai gravădecît cea dintîi, şi, după două săptămîni întreviaţă şi moarte, prima imagine într-o oglindă,cînd îi schimbau bandajele: un craniu golaş,fără vîrstă, şi o cicatrice coborând pieziş dela linia părului spre tîmplă.Făcu orice ca să nu fie demobilizat. Se pre-făcu sănătos în ciuda durerii surde, persis-tente, ce-i pătrundea toate celulele, în ciudatăcerii de moarte ce-i invadase gîndurile. Me-dicul îi vorbi ca unui copil ce se agată de mînamamei care trebuie să plece: „Ascultă, stai olună la tine în sat, mănînci bine, prinzi cevagreutate, pe urmă mai vedem." Alexei voiasă rămînă nu din cine ştie ce spirit de abne-gaţie eroică, ci pur si simplu pentru că nuavea un loc în care să se ducă.Drumurile încă erau îngheţate, era un în-ceput de martie cu soare zgîrcit. Alexei mer-gea pe jos, uneori urca într-un camion, coboraîntr-un sat spunîndu-i şoferului că locuieşteacolo, îşi continua drumul pe jos. Din cînd încînd, oprit în mijlocul cîmpurilor pustii şialbe, în mijlocul acelui pămînt sfîrtecat derăzboi, adulmeca aerul, crezînd că simte oadiere călduţă. Ghicea că stropul de viaţă cemai pulsa în el era concentrat în adierea aceeavag primăvăratică, în lumina uşoară şi vapo-64roasă a soarelui, în mirosul apelor ce se tre-zeau sub zăpadă. Şi nu în trupul lui descăr-nat, ce nu mai simţea nici şfichiuirea vîntului.In mod confuz, îşi dădea seama că drumu-rile acestea, oricît ar fi ocolit, îl duceau înspreMoscova. Sau mai curînd spre un oraş nebu-los, nocturn, spre un loc înceţoşat de somn:o casă a scărilor, ultimul etaj, cartoane vechiîntinse pe jos, un calorifer cald de care să-sipoată rezema spatele, unde să rămînă mut,nemişcat, fără să ceară nimic, conştient căacolo e singurul lui adăpost pe pămînt, capă-tul rătăcirii sale fără sfîrşit.In ziua aceea, mergea la marginea unei pă-duri de brazi ce-şi păstra aspectul iernatic —închis şi împovărat de zăpadă. La o cotitură,în faţă lui apăru o femeie, mergînd în aceeaşidirecţie şi trăgînd după ea o sanie. Grăbi pa-sul, bucuros că nu e singur pe drum. Gheaţascîrţîia sub cizmele lui, însă femeia nu întoar-se capul. Se pregătea să-i vorbească, dar deo-dată recunoscu obiectul de pe sanie. Un micsicriu din scînduri negeluite: nu erau îmbră-cate în pînză ieftină, după obicei, şi nici măcarvopsite. Scîndura îi aminti lădiţele de obuze.Se salutară în tăcere şi merseră alături. Ci-mitirul, sub zăpadă, semăna cu o poiană.Mormîntul părea săpat în dimineaţa aceea,era puţin adînc şi deja albit de ninsoare.65

Lopeţile de ţărînă îngheţată pe care le arun-ca femeia loveau lemnul sicriului cu o sonori-tate vie. La sfîrşit, Alexei se aplecă să punăultimii bulgări pe movilita de pămînt. Cîndvru să se ridice, arborii, silueta femeii, cru-cile ţîşniră într-o curbă rapidă, zburînd spregolul palid al cerului. Nu avu senzaţia decădere.îşi recapătă cunoştinţa în mişcarea aceealină, fluidă. Văzu liziera crenelată a păduriice defila încet în dreapta lui, apoi, ridicîndpuţin capul, observă, mai întîi fără a înţelege,două picioare, cizmele grele, soldăţeşti, celunecau pe drumul îngheţat. Ghici că trupulinert pe care femeia îl tîra pe sanie era chiarel. Cizmele lunecau cînd pe călcîie, cînd pe-oparte. Cu pleoapele pe jumătate închise, ur-mărea cursa aceea care îl scutura puţin şisimţea că nu-i aparţine nimic — nici umbraîngheţată care era trupul acela, nici ceea cevedeau ochii săi, nici ceea ce se vedea dinsine însuşi. Din el nu rămînea nimic. In faţaunui urcuş, femeia se opri să-şi tragă sufle-tul. Se priviră îndelung, nemişcaţi, înţelegîndtotul.Ea pleca dimineaţa la vreo zece kilometride sat, unde, pînă în noapte, un furnicar umanforfotea pe malul abrupt al unui fluviu, înjurul unui pod în construcţie. Practic, erau66doar femei. Munceau nemîncate, înotînd înmocirla de lut si de gheaţă. Multe din elescuipau sînge, înroşind zăpada. La sfîrşitullui martie, cu orice preţ, primele convoaiemilitare trebuiau să treacă pe pod. Era, li sespunea, ordinul personal al lui Stalin.Ea aducea pîine, peste uscat, si mai ales,cum le numea surîzînd, „darurile pădurii":seminţe de pin, lăstari de brad pe care-i pu-nea în fiertura de hrişcă. Cu uimire, el sesimţea din ce în ce mai distinct de vînt, de ţă-rînă, de frigul în care fusese pe punctul de ase pierde. Dar şi mai surprinzătoare era sim-plitatea acelei fericiri: conturul călduţ al tru-pului femeii atingîndu-1, noaptea, pe al lui.Doar linia aceea, o frontieră blinda, vie, maisolidă decît orice alt adevăr al lumii acesteia,într-o noapte, se trezi, văzu că e singur,auzi în spatele uşii un acces de tuse care sedomolea. Adesea, femeia pleca de lingă el casă-şi ascundă boala. Alexei rămînea lungit, cuochii deschişi, simţind cu intensitate viatarevenită în el, plăcerea de a respira, agerimearegăsită a privirii. Luna fin decupată în în-tuneric lăsa să se ghicească o noapte diferită,vestind întîia adiere călduţă a primăverii.Abia dacă se recunoştea în acea revenire. Eraalt om. „Un bărbat, se gîndea el, culcat lîngăo fereastră, într-o casă străină, într-un sat denegăsit pe vreo hartă, un bărbat care-a văzut

atîţia oameni murind, care-a ucis adesea,care-a fost la un pas de moarte şi care-acumpriveşte semiluna în văzduhul călduţ."In spatele uşii, tuşea porni din nou, înăbu-şită într-o batistă. Se gîndi la suferinţa femeiicare-1 primise, la epuizarea şi la boala ei. îşidădu seama că era prima dată cînd se gîndeala ea şi că acesta era semnul propriei lui vin-decări. Se gîndi că trebuie să existe un cuvîntpentru a exprima, o cheie pentru a înţelegesuferinţa aceea, şi luna aceea, si viaţa lui pecare n-o mai recunoştea, şi mai ales simplita-tea cu care două fiinţe îşi pot dărui — nu, nuiubirea, ci pacea aceea, răgazul acela, uitareaaceea constând în simpla căldură a unei mîini.A doua zi, se duse pînă la şantierul podu-lui. Ziua gîlgîia de soare, de pîraie eliberate dezăpadă, încă slăbit, avea totuşi senzaţia feri-cită de a călca pămîntul cu un pas elastic.Construcţia se apropia de sfîrşit. Mun-citoarele pregăteau drumul de acces. Dinmulţimea lor urca un vacarm de voci răgu-şite, de tuse, de înjurături. Plecă, de teamă sănu-1 vadă femeia care-1 vindecase. Sau maicurînd ca să n-o vadă el în mijlocul forfoteide pufoaice murdare de pămînt, printre chi-purile supte de foame. La intrarea pe pod,atîrnată între doi stîlpi, citi o lozincă: „Totulpentru front! Totul pentru victorie!"68O săptămînă mai tîrziu, trenul care-l duceala regiment trecu pe podul acela. Acelaşi fur-nicar uman acoperea malul, sub rafale deninsoare udă. Alexei se gîndi că de acumînainte, a înfrunta gloanţele va avea pentruel un înţeles personal. Nu de bravură, ca îna-inte. Va însemna, pur şi simplu, sfîrşitul răz-boiului, şi totodată, pentru femeile acelea,sfîrşitul calvarului în noroi, înjurături, dez-nădejde.Şi mai erau cuvintele auzite întîmplător îndiscuţia unor ofiţeri: „După victorie, e sigur,va fi o amnistie. Or să-i elibereze pe cei în-chişi înainte de război../' în toiul luptelordin acel ultim an de război, se surprinse ade-sea repetînd lăuntric aceste cuvinte, interzi-cîndu-şi să se gândească la ai săi şi gîndindu-senumai la ei, ca într-o rugăciune inconştien-tă: „înainte de război..."Rugăciunea asta se rostea probabil în elatunci cînd, la un popas, văzu cîţiva tinerisoldaţi care, ca să-şi omoare timpul, se dis-trau hărţuind o veveriţă. Vietatea terorizatăsărea în mijlocul unui pîlc de plopi subţiri siînalţi, iar soldaţii, beţi de fericire, scuturautrunchiurile gonind-o de la un arbore la altul.Pînă la urmă veveriţa căzu la pămînt, ucisănu de cădere, ci de o ramură care-o lovise ca69

un bici. Soldaţii au cules-o, s-au distrat apu-cînd-o de coadă şi învîrtind-o, au aruncat-o.„înainte de război..." Alexei o culese dejos, simţi un pic de căldură sub blăniţa dincăuşul palmelor sale. Soldaţii coborau sprerîu, după joc li se făcuse sete. Alexei ghicideodată în el prezenţa unui alt om, prezenţăuimitor de sensibilă sub platoşa de nepăsareşi asprime pe care si-o durase zi de zi, înluptă, „înainte de război..."întrebarea unui ofiţer îl surprinse în aceastăviaţă uitată. „Ia zi, Maltev, ştii să conduci?"De undeva, de departe, Alexei răspunse,absent: „Da... Aveam permis..."Dacă n-ar fi avut în palme trupul călduţ alveveriţei, ar fi spus „nu", cu o prudenţă de-venită reflex. Cel căruia îi purta numele, acelSerghei Maltev, venise pe front dintr-un satpierdut şi era foarte puţin probabil să fi fostautomobilist. Totuşi răspunse, tot absent, şitot cu vocea lui de altădată, „înainte de răz-boi..."Astfel ajunse să-1 înlocuiască pe şoferul,rănit, al unui general, al acestui Gavrilovcăruia pînă atunci îi ştiuse doar numele.O veveriţă, răspunsul imprudent dat ofiţe-rului, noua lui misiune care probabil îi sal-vase viata în lunile însîngerate ale ultimelorbătălii, soldaţii tineri şi veseli care hărtuiserăveveriţa, cei mai mulţi ucişi între timp, defi-70larea oraşelor în ruine şi a oraşelor intacte,păstrate în curăţenia lor europeană, cerulvuind de bombardiere şi cerul liber, cu pro-vocatoarea indiferenţa a norilor, a păsărilor,a soarelui... Se gîndi adesea la toate acestea,conştient că fluxul haotic al vieţii şi al morţii,al frumuseţii şi al ororii trebuia să aibă unsens ascuns, o cheie ce le ritma într-o armonietragică şi luminoasă.Dar totul rămînea accidental, de pildă ex-plozia care, într-o zi, le aruncă maşina de peşosea, îl asurzi, îl sili să-1 care pe generalulcontuzionat, să umble ore întregi într-o pă-dure umedă, brăzdată de mici torente reci cagheaţa. Cînd generalul îşi reveni şi află căAlexei, atins el însuşi de o schijă, îl cărasekilometri în şir, îi spuse pe un ton solemn,printre lacrimi: „Uite, Maltev, să ştii că de-acumînainte eşti ca şi fiul meu." Alexei îl ascultă,stingherit de acea efuziune, îl intriga un sin-gur amănunt: numele unui oraş zărit pe unpanou indicator, cînd traversa o şosea, îndoitsub greutatea generalului. Salzbourg... Acolo,pe drumul acela, în ciuda oboselii şi a durerii,auzise iarăşi o chemare îndepărtată, acoperi-tă de sîngele care-i pulsa în tîmple şi de geme-tele generalului, „înainte de război..."Şi mai greu de descifrat în valul acela deîntâmplări, fericite sau nefericite, a fost sfîrşitul

războiului. Nici el, nici generalul nu-l remar-caseră. Divizia lui Gavrilov lupta în Austria,unde războiul continuă mai bine de douăsăptămâni după victoria sărbătorită la Berlin.Maşina generalului străbătea drumurile muş-cate de obuze, vedeai soldaţi care se aruncauîn lupte corp la corp, comandamentul răsunade voci răguşite ce urlau ordine în telefoanelede campanie.Apoi, într-o după-amiază, cînd se făcu li-nişte, victoria era deja departe, şi un tînărlocotenent, cu mîna pe portiera maşinii, îlopri pe Alexei cu această interpelare glu-meaţă si banală: „Bă, Malţev, de două zile tecaut! Cam faci pe grozavu' în limuzina aia.Nu-ţi mai recunoşti vechii prieteni..." Con-tinua să glumească în timp ce, în spatele îm-punsăturilor, Alexei încerca să ghiceascătrecutul pe care îl ignora: prietenul ăsta, fostcoleg de şcoală, viaţa în satul lor natal... „Ai tăinu mai ştiau ce să creadă. Toţi te credeau mortsau dispărut. De ce nu le scrii, pramatie!?Bun, cum ne lasă la vatră, ne întoarcem şi-itragem un chef, de acord? Şi nu-ţi fă sînge răupentru cicatricele alea, fetele or să te placă siaşa, ba chiar mai mult!"Trăi iluzia unei treceri directe de la Vienala Moscova, ca şi cum străzile celor două ora-şe s-ar fi prelungit unele în altele, fără fron-72tiere. întîlnirea cu locotenentul, spaima deviaţa aceea care-1 pîndea, viaţa furată unuimort, au condensat săptămînile revenirii înţară, au confundat cele două oraşe, i-au arun-cat maşina de pe Graben direct pe Arbat1.Iar atunci cînd, într-o zi, după ce-1 lăsasepe general acasă, parcă maşina şi porni pe jos,pe bulevardele înverzite, Moscova i se părucu mult mai ireală decît oraşele străine princare trecuse.în curte, un copil mergea cu bicicleta înzigzag în jurul unei lăzi cu nisip, roţile re-petau scrîsnetul ascuţit de odinioară. Pentruo clipă, Alexei crezu că nici copilul nu seschimbase, că era acelaşi băiat care, într-untrecut devenit incert, îşi înălţase privirea spreun tînăr ascuns în spatele unui geamlîc pră-fuit. Pe o bancă, un jucător de şah se concen-tra asupra mutărilor. Acelaşi? Un altul? Lacapătul băncii stătea un bărbat, însă tînăr şiinvalid — nu avea un picior. Citea o revistăumoristică iar la răstimpuri izbucnea în rîs.Se vedea că era obişnuit cu starea lui si că stu-diase poziţiile cele mai comode pentru trupulsău mutilat. La fiecare hohot, jucătorul deşah tresărea, se îndrepta, privea ţintă chipulamuzat al soldatului, fără să înţeleagă.<notă>

1 Bulevarde din Viena, respectiv din Moscova.</notă>

Alexei îşi trase cascheta pe frunte, urcăscările. De la un etaj, ţîşni un cîrd de copii,se năpusti în jos într-o cascadă zgomotoasă,îşi dădu seama că anii scurşi îl mascau maibine decît cozorocul caschetei.Pe perete, lîngă uşa apartamentului lor, văzutrei butoane de sonerie, trei dreptunghiuride carton cu nume scrise pe ele. Un aparta-ment comun... Coborî în curte, reperă pe fa-ţadă două ferestre: bucătăria, camera părinţilor.La amîndouă atîrnau rufe puse la uscat, multeşi felurite. Această irezistibilă tenacitate avieţii i se păru în acelaşi timp înduioşătoareşi inutilă.74*La Moscova, în primele săptămîni, auziadesea vorbindu-se despre deţinuţi amnisti-aţi care, fără să aibă dreptul de a veni în mari-le oraşe, se puteau stabili în Urali, în Siberia,în Asia centrală. Şi-i imagina pe ai săi într-unul din aceste locuri izolate, îşi spunea că,în timp, făcînd investigaţii prudente, i-ar pu-tea regăsi. Si că, de acum înainte, singurapiedică în calea regăsirii rămînea falsa luiidentitate.Generalul fu avansat din nou iar acum lu-cra la Ministerul Apărării. Probabil îşi uitasepromisiunea de a-şi trata şoferul ca pe unfiu, dar rămînea binevoitor şi chiar, într-o zide octombrie, ajunşi la domiciliul său, îi pro-puse: „Ştii ce, urcă şi tu pînă sus. Am de cău-tat mai multe hîrtii, o să dureze... Da, da,75

doar n-o să stai să îngheţi în maşină pe ovreme ca asta..."Urcară în apartament. O menajeră vîrstni-că, tăcută, îl duse pe Alexei într-o cămăruţăde lîngă intrare, îi aduse un pahar de ceai. în-căperea, jumătate vestiar, jumătate debara,avea o fereastră îngustă, în spatele căreia plu-teau fulgii primei ninsori. Imediat se simţifoarte bine în cotlonul acela, ca şi cum în sfîr-şit s-ar fi întors acasă. Distrat, urmărea lu-necarea fulgilor care păreau să zboare într-ozi de demult, peste un oraş uitat. Şi ceaiulavea gustul de odinioară. Şi liniştea din apar-tamentul spaţios, la căderea serii. Si prezenţanevăzută a menajerei, pe care-o auzi sus-pinînd în bucătărie. Şi deodată, înăbuşite decoridor, ezitante, cîteva note. Apoi o întreagăfrază sonoră. Apoi muzica.Ieşi din odăiţă, înainta pe coridor cîţivapaşi, se opri. îi era suficient ce vedea. Rochiaaceea dintr-o catifea albastru închis, reflexulpărului de culoare deschisă, mîna dreaptăpe care-o vedea cînd luneca pe acute, mînastîngă, pe care o ghicea fără s-o vadă. Rămasenemişcat în semiîntunericul coridorului, spri-jinit de perete, conştient că în clipa aceea uni-versul atinsese perfecţiunea. Ninsoarea dinspatele ferestrei, misterul marelui apartamentnecunoscut, muzica. Si mai ales imperfecţiu-nea ei! Căci mâinile se loveau din cînd în cînd76de un ghem de note greu de descîlcit, re-veneau, îşi reluau elanul. Aceste ezitări, osimţea, erau necesare împlinirii ce tocmaiînflorise. Nu mai era nimic de adăugat. Decît,poate, privirea pe care i-o aruncă bătrîna me-najeră în timp ce traversa tăcută coridorul, oprivire rapidă ce i se păru binevoitoare şitristă. Nimic mai mult.Aceste minute, care lui i-ar fi fost suficien-te, se prelungiră totuşi, aducînd noi aşteptăriîn aceeaşi cămăruţă, apoi prima întîlnire („A,dumneata erai... da, papa ne-a vorbit despredumneata...") apoi altele, frumuseţea chipu-lui deschis şi surîzător al fetei de şaptespre-zece ani, fineţea mîinii ei la prima lor atingere(„Stella... Mama a ţinut să-mi pună numeleăsta... Cu patronimul meu de Vasilievna, mise pare îngrozitor de comic, nu-i aşa?"), cer-titudinea că albastrul închis al catifelei erasubstanţa însăşi, evidentă şi în acelaşi timpîncifrată, a fericirii. Si că celelalte elementeerau fulgii din spatele ferestrelor, începutulde crepuscul, notele uneori ezitante, trădîndslăbiciunea juvenilă a degetelor.Trăia această iubire în trecut, tras înapoi înanii de teroare cînd întîlnea doar măştile cunasul lung, cei trei ani ai tinereţii cînd ar fitrebuit să trăiască exact ce i se întîmpla acum:77

întâlnirea cu o fată de vîrsta lui, o primă iu-bire. Alexei avea acum douăzeci şi şapte deani. însă cu fata de la pian, chestiunea vîrsteiera fără obiect, căci se simţea în afara curge-rii obişnuite a zilelor, într-un timp dedublat,într-un vis care-1 făcea să retrăiască cei trei anipetrecuţi în mijlocul măştilor.Uneori se trezea, îşi observa viaţa privind-oparcă de după balustrada unei scări, simţeaun vertij: atîţia vii, atîţia morţi îl separau defata de la pian. îşi strîngea pumnii, degeteleputernice, brăzdate de cicatrice, îşi aminteacă mîinile acelea au ucis, au învăţat să mîngîiecu dezinvoltură trupul feminin — trupul fe-meii cu ochi de un galben felin, întîlnită laaniversarea unui prieten, la sfîrsitul verii, fe-meie pe care-o posedase pe jumătate ador-mită, beată, aproape cu dezgust pentru trupulacela planturos, indiferent şi leneş... Amin-tindu-şi-1, îşi spunea că ar fi fost mai bine sărămînă în maşină, să refuze invitaţia genera-lului... însă în cămăruţa unde-şi bea ceaiulsi pe care generalul, marinar în tinereţea lui,o numea „gabie"1, Alexei uita totul, se făceauna cu unduirea ninsorii, cu ecoul notelor, cuaşteptarea paşilor iuţi şi a vocii care spunea:„Ei, da' ce stai acolo, pe-ntuneric? Vino..."<notă>

1 în franceză nid-de-pie (cuib-de-coţofană), gabie,post de observaţie pe catargul unei corăbii. (N.t.)</notă>78Stella îl aşeza lîngă ea, începea să cînte, une-ori îl ruga să întoarcă paginile partiturii: „Amsă-ţi fac un semn, uite-aşa, cu bărbia." El în-torcea paginile, îi observa chipul prefăcîn-du-se că pîndeşte semnalul, uneori arunca oprivire pe partitură dar fără să-şi opreascăochii pe ea.Stella găsi în el un subiect de visare ce selăsa modelat uşor de imaginaţia-i de tînărăfată. Despre acest Serghei Malţev, credea căştie destul: originar dintr-un cătun, bărbatde douăzeci şi şapte de ani (aproape un bătrînpentru ea, care avea doar şaptesprezece), cucicatricea aceea oribilă care-i brăzda fruntea.Un bărbat care, în chip evident, nu era cel aştep-tat în taină de ea.Şi totuşi, pe de altă parte, era destul deenigmatic: un bărbat care cu siguranţă făcusemulte cuceriri feminine dar care, spunea tatălStellei, trăia singur, undeva la periferia înză-pezită a Moscovei, un bărbat tăcut care ade-sea îl aducea pe general acasă la căderea nopţiişi dispărea apoi în noapte la volanul limuzineinegre, sub rafale de ploaie sau viscol. In acelemomente, îi venea uşor să si-1 imagineze înhainele unui necunoscut misterios, remode-lîndu-i întruna chipul şi destinul. De altfel,nu spusese papa că în timpul războiului şo-

ferul ăsta îi salvase viaţa?79

Puţin cîte puţin, se lăsă furată de propriulei joc. Avea nevoie de bărbatul care-şi beaceaiul în „gabie". Simţea nevoia să-1 cheme,să-i privească şi să-i uite chipul, să nu-1 maivadă în uniforma de soldat, să şi-1 imaginezepalid, fin, frumos (în felul lui era, dar altfel),să îmbrace umbra aceea în negru, s-o împingăpe scenă, în intrigile născocite de ea în ajun.în rest, nu-i cerea acestui figurant decît să-iasculte gamele, să întoarcă paginile partitu-rilor, într-o zi, el păru să nu observe gestulenergic al bărbiei, semnalul convenit. Ea seopri din cîntat, îl văzu stînd pe scaunul delîngă ea, foarte drept, cu pleoapele strînse,prins parcă de un spasm dureros.„Nu te simţi bine?" îl întrebă ea speriată,atingîndu-i mîna. El deschise ochii, mormăi:„Ba da, ba da, e-n regulă...", privind ţintă ladegetele care-i atingeau uşor mîna. După osecundă în care nu ştiu ce să facă, ea exclamă:„Am o idee genială! O să te învăţ să cînţi unpic! Ba da, e foarte simplu, un cîntecel pen-tru copii, atît..."Melodia se numea Soldăţelul de plumb. Alexeise dovedi un elev stîngaci, puţin înzestrat.Stella era adesea obligată să tragă de degeteleţepene, să i le pună pe clapa potrivită.80Soldăţelul de plumb îi permise să-şi diver-sifice jocul. Bărbatul pe care îl avea la dispo-ziţie putea fi muştruluit, măgulit, chinuit cugraţie, lăudat pentru un arpegiu bine execu-tat, consolat pentru o greşeală. Descopereauna din cele mai vii plăceri ale iubirii, aceeade a-1 supune, de a-1 manipula pe celălalt şi,cu învoirea lui entuziastă, de a-i răpi liber-tatea.Tăcerea acelui bărbat care-şi bea liniştitceaiul, aşteptîndu-1 pe general, n-o mai puteamulţumi. Acum vroia să-1 facă să vorbească,să-şi povestească viaţa, anii de război, ca săse minuneze ori să fie geloasă ascultîndu-i is-torisirile.într-o zi, descusut cu insistenţă, el încercăsă-şi sondeze trecutul războinic şi se simţidescumpănit în fata acelor amintiri în caretotul se termina cu despărţiri, cu singurătate,cu moarte. Ghicea că fata aştepta de la el opoveste de iubire pe fundal de război, darmemoria lui se zbătea între trupuri de băr-baţi mutilate şi trupuri de femei posedate pefugă şi cufundate în uitare. Rămînea... tinctu-ra de iod pe mîinile unei femei, dar cum săvorbească despre asta, si mai ales fetişcaneicare-1 privea cu ochii larg deschişi? Să vor-bească despre el? Dar cine era el? Soldatulcare, după o luptă corp la corp, se spăla într-obăltoacă iar apa se înroşea — de sîngele lui81

sau de sîngele celui pe care-l ucisese? Sau tî-nărul care trăgea de un mort încercînd să-iscoată cizma? Sau celălalt, pîndind în spateleferestrei prăfuite, într-o altă viată, într-un tre-cut interzis? Nu, lucrul cel mai adevărat, întoţi anii aceia, fusese ziua cînd îşi pierdusecunoştinţa la cimitir, cînd, într-un fel, eramort, atunci cînd între el şi lume nu mai existadecît linia aceea incertă: o necunoscută dor-mind lîngă el şi dăruindu-i căldura ei...Hărţuit de întrebările fetei, Alexei începuatunci să-i vorbească despre veveriţă: unpopas, undeva, o zi frumoasă de primăvară,vietatea ce zboară dintr-un arbore-ntr-altul.îşi aminti brusc sfîrşitul istoriei, se opri, se în-curcă născocind un vag deznodămînt fericit.Stella surîse cu un aer îmbufnat: „Papa ziceacă te-ai luptat ca un erou... Iar dumneata...o veveriţă! Uuu...!"El tăcea, amintindu-şi căldura blăniţei mă-tăsoase în căuşul palmelor lui. Tot ce urmaseera legat, înţelegea acum, de vietatea aceeachinuită: şi repartizarea ca şofer la general,şi, foarte probabil, supravieţuirea lui, si ve-nirea la Moscova, şi întîlnirea cu tînăra Stellacare-1 tot zgîndărea. Ea bănui că omul aces-ta, pe care credea că-1 îmblînzise, domesticise,ascundea în trecutul lui, ca într-o subteranăcavernoasă, fapte de nemărturisit, umilinţe,82dureri. Iar faptul că stătea în faţa ei încurcatşi fără a-şi găsi vorbele îi da un aer copilăresc.„N-am vrut să te rănesc. Din contră, iarveveriţa aia era foarte amuzantă...", spuse eapunîndu-şi mîna pe mîna lui, care încă ţineaceaşca de ceai rece. Momentul se prelungi, înspatele ferestrei, amurgul se stingea într-unalbastru închis. Crengi de promoroacă şerpuiaupe geamuri. Undeva, la capătul coridorului,se auzea vocea generalului bombănind la te-lefon. Ea îi scutură încetişor mîna vrînd parcăsă-1 trezească: „Acum o să repetăm Soldăţelulnostru, ce zici?"Ea nici nu remarcă în care moment, în săp-tămînile acelea geroase, povestea pe care-oimagina s-a amestecat cu realitatea. Poate înseara cînd, la propunerea ei, au început să setutuiască. Sau mai tîrziu, cînd s-au întîlnit înfaţa uşii blocului: Alexei îl lăsase acasă pegeneral, ea se întorcea de la cursul de muzi-că. Cu un pas hotărît, a urcat lîngă el în ma-şină şi au făcut un tur pe străzile Moscovei,înaintînd încet prin rafalele albe.Sau mai curînd în noaptea aceea... Plecaţila Kiev, la aniversarea unui vechi tovarăş dearme al generalului, părinţii Stellei au vrutsă mai rămînă o zi şi au rugat-o să-1 anunţepe şofer. După ce-i aşteptă zadarnic la gară,Alexei sună la uşa lor. Ea îl minţi: papa avea83

să telefoneze noaptea tîrziu... Alexei văzucă-şi pusese o rochie din batist de culoaredeschisă, o rochie de vară, că-şi ridicase bu-clele într-o pieptănătură înaltă ce-i da un aersolemn. Obrajii îi ardeau ca de febră.Cu eforturi eroice, ea simula nonşalanţa, îlinvită în salon, îl pofti la cină („S-ar putea sătelefoneze abia pe la unu noaptea. Nu-i cazulsă murim de foame..."), deschise o sticlă devin. Sub ţesătura fină a rochiei, trupul îi tre-mura, gesturile trădau emoţia stăpînită cugreu, pe care încerca s-o mascheze sub o de-taşare prefăcută. Alexei îşi dădea seama cătotul în seara aceea improvizată fusese atît deatent, atît de febril pregătit, că nu-i rămîneadecît rolul de figurant. Scena putea fi jucatăşi fără el, în reveriile Stellei.Era însă acolo, şi înţelegea că dintr-un mo-ment în altul îi va veni rîndul să joace, să deareplica, să întrupeze un personaj în acelaşitimp real si absurd.Se apleca să ridice ba un şervet, ba o bucatăde pîine pe care Stella, în tulburarea ei, lescăpa pe jos, turna vin la ordinul teatral almîinii ei, dar mai ales, profitînd de condiţialui de umbră, o observa pe tînăra aproapedezbrăcată în rochia de vară. Braţele goale cuvinişoare parcă desenate cu cerneală albas-tră, gîtul roziu de emoţie, talia foarte fină şi,cînd se întorcea spre bucătărie, relieful gingaş84al omoplaţilor. Alexei îi asculta vocea din ceîn ce mai sonoră şi exaltată, ghicea că să apro-pie clipa cînd ar trebui să-i cuprindă umerii,să-i simtă în palme omoplaţii delicaţi.Nu o dorea. Sau mai curînd era o dorinţătotal diferită. Pentru această noapte cu ea, arfi fost în stare să... Se vedea retrăind toţi aniide război, şi simţea că i-ar mai fi trăit o datădoar pentru seara aceasta. Dar scena care sejuca acum era pentru altul, nu pentru el.Ea băuse deja trei pahare si îl privea cu oîndrăzneală agresivă şi în acelaşi timp dez-armată care-1 îndurera. „Poate-ar trebui sătelefonăm", sugeră el, aruncînd o privire laceas. „Nu... e încă prea devreme!" îl întrerup-se ea şi, bătînd din palme, declamă pe tonulunui prezentator de circ: „Iar acum, progra-mul nostru muzical!"Se răsuci pe taburet, luă o partitură, îi făcusemn să vină. Alexei văzu că voia să cînte ele-gia lui Rahmaninov, pe care-o studiase demai multe ori fără succes. Fata începu, depăşi,cu curajul beţiei, primele dificultăţi, eşua laurmătoarea. Reluă, fără să-si mai scundă mî-nia, se încurcă iar...El asculta, cu ochii pe jumătate închişi, ab-sent. La a treia reluare, aproape disperată, sila o nouă ezitare, Alexei murmură, fără să-sidea seama ce spune: „E, acolo, un diez..."

85Ea se opri, îl privi. Efortul de a citi parti-tura îi limpezise probabil, pentru o clipă,mintea, îl văzu pe bărbatul aşezat lîngă ea,nemişcat, cu ochii închişi, un bărbat pe care-1putuse crede capabil („M-am îmbătat de-abinelea", se gîndi ea) să spună ceea ce auzise.El părea foarte îmbătrînit, epuizat, iar cicatri-cea de pe frunte se congestionase, lăsînd săapară punctele roz de sutură.Se trezi auzind-o că plînge. Cu coatele reze-mate pe claviatură, plîngea cu sughiţuri, în-cercînd să vorbească: „Poţi să pleci... Ai meivin abia mîine... Să fii la ora nouă la gară..."în ciuda lacrimilor, vocea ei păstră un ton uşormisterios. Mărturisirea aceasta, o pregătisepentru spectacolul ei nocturn.Apoi a fost, la sfîrsit, cealaltă seară, în mar-tie, cînd străzile, casele au dispărut sub vis-col, ultimul din anul acela. A fost si ultimaoară cînd generalul 1-a poftit la ceai, în „gabie".Stella veni să-1 vadă, un moment rămaserăprivind furia albă din spatele ferestrei. In-trînd, ea închise uşa, iar vocea maică-sii ajun-se la ei înăbuşită de coridorul interminabil;îi spunea menajerei: „Vera, dă puţin la intrarecu cîrpa, şoferul ăsta iar a umplut holul cuzăpadă." Cu o grimasă, Stella făcu un gest deparcă ar fi vrut să-i şteargă vorbele, apoi seaplecă deodată spre Alexei, care stătea pe86scaun, cu ceaşca de ceai în mînă, şi-l sărută.El îi simţi buzele pe frunte, pe cicatrice... Pecoridor, se auzea frecatul cîrpei pe parchet.A doua zi, pleca împreună cu generalulcare trebuia să inspecteze mai multe garni-zoane din Nord.Inspecţia dură aproape o lună. Străbăteauţinuturi încremenite încă sub gheţuri, pe ţăr-mul Mării Albe, traversau păduri în care,pentru moment, nu se simţea nici o zvîcnirea primăverii. Parcă venise iarna din nou. Lafel cum reveniseră zilele războiului, cu co-loanele de soldaţi pe care generalul le treceaîn revistă, cu tancurile ce sfărîmau pămîntulîngheţat sub şenile, cu betonul cenuşiu al for-tificaţiilor.Pe drumul de întoarcere, cu fiecare kilome-tru, aveau impresia că ard etapele apropiin-du-se de primăvară. Iar din iernile războiuluirămase doar gheţuşul pe care, într-o zi, gene-ralul lunecă si îşi scrînri glezna. Alexei trebuisă-1 care pînă la maşină, „îţi aminteşti, Ser-ghei, cum m-ai cărat, pe front, sub nasul fri-ţilor, doisprezece kilometri?" zise el chicotind.Şi, fără s-o spună, se gîndiră că războiul eraacum cu-adevărat un lucru din trecut, dacăputeau rîde de el.La Moscova, rîsul acela primăvăratic ră-suna peste tot. în soarele de aprilie ce ardea

pielea ca vara, în zăngănitul tramvaielor peoţelul fierbinte al şinelor, în nepăsarea de pechipul mulţimilor de tineri pentru care răz-boiul nu mai era decît o amintire din co-pilărie. Iar plăcerea de a rămîne afară era atîtde vie, că generalul nici nu se mai gîndeasă-1 poftească sus, să se încălzească si să beaun ceai.Stella înţelegea că iarna fusese un vis lung,cînd vis, cînd coşmar, din care acum se trezisecu adevărat, în cămăruţa numită „gabie",Vera, femeia de menaj, punea la păstrare pal-toanele, presăra naftalină pe blănuri. Fereas-tra îngustă ciuruită de soare era astupată cuun dreptunghi gros din carton. Cu neputinţăsă-şi imagineze în locul acela un bărbat stîndpe scaun, cu o ceaşcă de ceai, un bărbat des-figurat de cicatricea albă de pe frunte, îmbră-cat în uniformă de soldat.Dar şi mai greu era să şi-1 imagineze pestrăzile primăvăratice, mergînd lîngă ea, în-tîlnindu-şi colegii de scoală. A, nu! îşi ieşeadin fire numai la ideea acestui cuplu. De alt-fel cum putuse crede că ar putea dezvăluivreodată existenţa acestui bărbat cercului deprieteni în care se concentra acum viaţa ei?Să le povestească despre cina aceea cu el, de-spre lacrimile acelea stupide? Nu, era un lungvis de iarnă pe care soarele îl risipise.88Nu-i plăcea să recunoască faptul că visulacesta o îmbogăţise, că datorită soldatuluiascuns în „gabie" învăţase o mulţime de tru-curi femeieşti, atît de necesare pentru ma-nipularea unui bărbat, că fusese jucăria ei,că se folosise de el. Ca să alunge aceste micigînduri agasante, începu, o dată, să cînte Sol-dăţelul de plumb, încercînd să-i imite greşelilepe care le făcea de obicei, şi rîse aproape fărăsă se silească. Apoi cîntă Valsul porumbeilor,pe care de asemeni îl repetase cu el, o melodiemult mai veselă, dar care deodată o întrista.Simţi aceeaşi tristeţe atunci cînd, într-o zi,îl spionă pe fereastra salonului. Maşina eraparcată în faţa intrării, aşteptîndu-1 pe gene-ral. Stella vedea portiera deschisă, o mină ceţinea o ţigară, si, oglindită în parbriz, pata deculoare deschisă a feţei. „O să-şi petreacă viaţaaşteptînd", se gîndi ea şi se simţi vinovatăcăci, pe ea, o aşteptau doar lucruri minunate:această primăvară superbă, apoi, după exa-mene, balul de absolvire, apoi universitatea,voluptuoasa libertate a studenţiei, apoi... înzilele ce-o aşteptau la orizont, vedea doar unval uriaş de lumină.în acele momente de compasiune, simţeafaţă de el şi recunoştinţă: în timpul aceleicine idioate, ar fi putut, nu-i aşa, s-o dezbrace,să... Ar fi putut rămîne însărcinată! Ideeaera atît de groaznică, de compromiţătoare

pentru viitorul ei, încît îşi scutura capul ca s-oalunge. Şi începea să-1 urască, pentru că în-tr-adevăr, aproape fără să vrea, era în staresă distrugă totul.Pînă la urmă, acest vîrtej de regrete, debucurie, de milă, de furie, de visuri voalatefăcea ca, prin contrast, noutatea acelei pri-măveri să fie şi mai exaltantă. Adevărataviaţă sta, abia, să înceapă.în timpul acelor săptămîni însorite, Alexeio văzu o singură dată. într-o seară, în loc săplece acasă, parcă maşina pe stradă, lingă unchioşc. Ştia că în ziua aceea Stella avea cursuride muzică. Ea apăru, într-un pardesiu uşor,traversă aleea pe sub arborii abia îrt/erziţi; pealbastrul asfinţitului, silueta i se detaşa cu oasemenea claritate, încît simţi că-1 dor ochii.Cînd fata dispăru, îi păstră îndelung imagi-nea, acolo, la ieşirea din alee, avînd în palmesenzaţia foarte reală că o atinge, că-i mîngîieconturul delicat al umerilor. Senzaţia îi era cu-noscută: supleţea veveriţei moarte în căuşulpalmelor sale.Demară pierzîndu-se pe străzile cînd albas-tre, cînd spoite cu arama topită a asfinţitului,îşi spunea că, în viaţa aceasta, trebuie să existeo cheie, un cod pentru a exprima, într-unlimbaj concis si univoc, întreaga complexitatea încercărilor — atît de fireşti şi atît de90dureros încîlcite — de a trăi şi de a iubi. Aceasuperbă seară moscovită, la un an de la sfîr-şitul războiului, pardesiul de culoare deschisădispărând după colţ, insuportabila durere siinutila fericire conţinute de clipa aceea, amin-tirea veveriţei, iar acolo, deasupra podului,albul argintiu al norilor, acelaşi care, iarnatrecută, se vedea pe fereastra „gabiei".Deodată, i se păru că ceea ce-1 împiedicase,adineaori, să coboare din maşină, s-o ajungădin urmă pe alee, era doar numele fals pecare, de ani de zile, îl tîra după el. Cu o por-nire violentă, încercă să se convingă că totuldepindea doar de asta.A doua zi, trimise o cerere semnată cu acestnume fals. Solicita informaţii în legătură cupărinţii săi.O săptămână mai tîrziu, generalul îi spusesă urce în biroul lui, la minister. O clipă,Alexei crezu că Gavrilov o să-i vorbească deStella, ba chiar că o să-i spună: „Ştii, fiică-meami-a spus că te iubeşte..." Această speranţănebunească dură cîteva clipe şi rămase doarca să-i amintească, mai tîrziu, cît de orb poţisă fii cînd iubeşti.„Ascultă, Serghei, începu generalul pe unton stingherit, ieri mi s-a transmis o informa-ţie în legătură cu tine... simple vorbe, sper,91

dar tu ştii bine că, în zilele noastre, e maibine să fii vigilent. Se pare că cineva s-a folositde numele tău, sau mai degrabă... cum săspun... în fine, rudele lui pretind că tu ai filuat, adică nu chiar tu, dar... Ca să n-o lun-gesc, ei cred că fiul lor trăieşte, ştiu că un pri-eten 1-a văzut chiar în ajunul demobilizării,dar că el, adică tu, nu vrei să te întorci în satsi te ascunzi, nu se ştie de ce. Of, e complicat,în fapt, e vorba de o falsă identitate, asta e.Iar cu asta, mai ales în armată, nu se glu-meşte. Nu e nevoie să-ţi explic. Ajungi lacatorgă şi pentru mai puţin... Nu, ţi-o spundoar ca să ştii la ce te poţi aştepta. Dacă simţică e ceva, cît de neînsemnat, în neregulă, spu-ne-mi. Poveştile de soiul ăsta sînt ca nişte mine,e bine să le dezamorsezi înainte să explo-deze..."Sună telefonul, generalul îl ridică, chipuli se descreţi şi începu să dicteze o listă lungăde bunătăţi, precizînd cantitatea de cîrnaţi, debatog, cîte sticle de vin... Era mama Stellei,Alexei îi recunoscu vocea în şuieratul tele-fonului. Aştepta sfîrşitul discuţiei ca să măr-turisească totul.Generalul puse telefonul în furcă, îşi linsebuzele cu satisfacţie. „Pentru mîine, pregă-tim un ospăţ pe cinste. Cu oaspeţi de seamă.Viitorii socri. Ei da, Serghei, timpul zboară.Cînd am plecat la război, Stella noastră era92o puştoaică, şi uite că acum o mărităm. A, gi-nerele e un băiat pe cinste, zău. Iar taică-su...în fine, rămîne încît noi, are un post grozavla Interne. De altfel povestea aia cu falsa iden-titate el mi-a şoptit-o. Ca între neamuri, de...Altfel, te săltau imediat. Dar despre asta vor-bim mai tîrziu. Pentru ospăţ, o să am nevoiede tine toată ziua, chiar şi noaptea. Stella şi-ainvitat toţi colegii. Logodnele din ziua de azinu se mai fac ca altădată, între patru ochi...va trebui să-i duci pe rînd, la ora aia metroulnu merge, în concluzie, alarmă roşie!"Fu trimis să aştepte în „gabia" ticsită cuhaine de iarnă. Uşa rămînea întredeschisă şiAlexei privea sosirea invitaţilor, perechi (pă-rinţii logodnicului: parfumul mamei ca unval dulceag, vocea de bas a tatălui), cîtevapersoane singure, apoi grupuri mici de colegide şcoală. Unii greşeau uşa, intrau în deba-raua unde aştepta el, îl priveau descumpăniţipe bărbatul neclintit din mijlocul paltoanelorşi cutiilor de carton, nu ştiau dacă trebuie să-1salute sau nu. De mai multe ori, generalul îltrimise după cutare sau cutare musafir maide vază. Alexei executa comanda, pe urmărevenea la postul lui. Vera, femeia de menaj,îi aduse o ceaşcă de ceai, vru să-i vorbească,se răzgîndi, îi adresă doar un surîs crispat şiamar.

Alexei nu simţea amărăciune, nici gelozie,doar o durere atît de vie, atît de constantă,că nici o altă emoţie n-ar fi putut să existe ală-turi. Identifica distrat zgomotele din salon,după care putea ghici desfăşurarea petre-cerii. La început, larma voioasă a vocilor,punctată din cînd în cînd de un timbru debas, apoi pocnetul unui dop urmat imediatde un altul, însoţite de hohote de rîs şi de miciţipete panicate, cuvintele primului toast, ros-tit de general, în fine clinchetul cuţitelor şifurculiţelor.Ţintuit de durere, nu simţi nici o emoţieatunci cînd, o jumătate de oră mai tîrziu, dupăun cor de voci rugătoare, răsună muzica.Recunoscu uşor poloneza pe care Stella o stu-diase iarna trecută. Se gîndi chiar că momen-tul pauzei muzicale era bine găsit: întreprimul pahar, care-i făcea pe oaspeţi mai re-ceptivi, şi celelalte feluri de mîncare si bău-tură, care aveau să-i moleşească. Ascultă,absent. Sesiză totuşi cîteva ezitări în inter-pretare, ca nişte evocări secrete ce-i erau adre-sate şi care-1 izolară şi mai mult. Zgomotulaplauzelor, ovaţiile şi cele cîteva strigăte debravo îl împiedicară să audă paşii ce stră-băteau coridorul.Stella era deja în cadrul uşii. „Repede! Vino,e foarte important pentru mine!" Şuşoti tul94ei trăda surescitare şi beţie, beţia fericirii maimult decît beţia de vin.Buimăcit, el se ridică, se lăsă dus de mînăpînă în salon.„Iar acum, surpriza! anunţă Stella întinzîndbraţele spre el ca şi cum ar fi vrut să-1 aclame.Serghei al nostru ne va cînta un cîntecel. Spercă veţi aprecia muzica lui şi... modestul meutalent de profesoară. Soldăţelul de plumbVTineretul aplaudă, părinţii şi invitaţii maiîn vîrstă găsiră gluma cam îndrăzneaţă darbătură şi ei din palme de cîteva ori, ca să nupară prea austeri.După întunericul din „gabie", Alexei fuorbit de lumina salonului, stingherit de pri-virile care-1 fixau. Căutînd fără succes o calede a evita supliciul, apucă să remarce cîtevachipuri, colierul de perle mari al unei doam-ne, logodnicul, un brunet înalt aşezat prin-tre colegii de scoală. O fracţiune de secundă,în privirea Stellei trecu parcă o umbră uitată.Purta rochia de vară din batist de culoaredeschisă.Aplauzele se potoliră. El se aşeză pe tabu-ret, simţind că durerea, blocul acela de gheaţăcare-1 paraliza, se sparge devenind ruşine,umilinţă, mînie, roşeaţa idioată ce-i împur-pura gîtul, greutatea cizmelor grele aşezatepe nichelul lunecos al pedalelor.95

Cîntă, ca la lecţiile lor, cu concentrarea tîmpăa unui automat. Se rîse încă în timp ce cîhta,acest soldat care cîhta un cîntec despre un sol-dat era într-adevăr un spectacol hazliu. Cîţivatineri intonară cuvintele refrenului, pe care-1ştiau pe de rost. Vinul începea să încălzeascăatmosfera. Toată lumea aplaudă. „Bravo pro-fesoarei!" strigă un invitat căruia Stella îimulţumi cu o reverenţă. Vocea de bas (tatăllogodnicului) tună în mijlocul rîsetelor: „Iate uită, generale, nu ştiam că la ministerultău şoferii sînt şi pianişti." „Un pahar pen-tru pianist", scanda unul din tineri, susţinutde mai multe voci. Un pahar de vodcă trecudin mînă în mînă înspre pian. Stella ridicămîinile si strigă încercînd să acopere larmadin încăpere: „Iar acum, punctul forte al pro-gramului, Valsul porumbeilor*."Alexei lăsă jos paharul, se întoarse sprepian. Rîsetele, discuţiile încetară puţin cîtepuţin, dar el continua să aştepte, cu mîinile pegenunchi, stînd foarte drept, cu un aer absent.Stella şopti ca un sufleor, aruncîndu-le mu-safirilor o privire complice: „Hai, dă-i dru-mul! începi cu do, cu degetul mare de la mînădreaptă..."Cînd Alexei îşi puse mîinile pe clape, s-aputut crede că armonia ieşise din întîmplare,fără voia lui. Imediat însă, muzica izbucni, cuo forţă ce mătura îndoielile, vocile, zgomotele,96ştergea de pe feţe expresiile amuzate, privi-rile întrebătoare, îndepărta pereţii, împrăştialumina salonului în imensitatea nocturnă acerului din spatele ferestrelor.Nu avea sentimentul că ar cînta. înaintaprin noapte, respirîndu-i transparenţa delica-tă făcută din nenumărate faţete de gheaţă,de frunze, de vînt. Nu mai purta în el nici odurere. Nici teamă pentru ce avea să urmeze.Nici spaimă, nici păreri de rău. Noaptea princare înainta exprima şi suferinţa, şi teama, siiremediabila ruptură a trecutului, acum însătotul se prefăcuse în muzică si exista numaiprin frumuseţea ei.

97*în întunericul dimineţii de iarnă, trenul,apropiindu-se de Moscova, pare să bîjbîieprintre mănunchiurile de şine ce şerpuiescsub zăpadă. Ultimele cuvinte ale lui Berg sîntacoperite de ţăcănitul greu al roţilor, de vocilesi tropăitul pasagerilor pe culoar. Scoasă dinfăgaşul ei de această sosire în care nu maisperam, povestirea şovăie, se stinge în cîte-va fraze grăbite: anii petrecuţi în lagăr („Nicimăcar n-am beneficiat de amnistia de lamoartea lui Stalin, am făcut zece ani bătuţipe muchie, pînă la ultima zi"), apoi venirilela Moscova (spera s-o revadă pe Stella? — n-ospune, nu mai are timp s-o facă), veniri clan-destine, căci avea domiciliu forţat într-unorăşel din Siberia orientală, apoi, în timpuluneia din vizite, o nouă arestare, trei ani delagăr lîngă cercul polar, cînd si-a dat seamacă se obişnuise cu infernul de zăpadă... Acolo,99

sub cerul acela fără soare, avea să afle anulşi locul morţii părinţilor săi.Trenul se opreşte. Primii paşi îi facem caîntr-o stare de imponderabilitate — după zilesi nopţi de nemişcare, se imprimă în zăpadăcu supleţea unui dans. în aerul îngheţat, acidi-tatea agresivă a marilor oraşe înţeapă nările.Păşesc lîngă Berg, pe un peron neluminat,interminabil. Pasagerii care coboară dintrenul nostru rămîn un moment buimăciţi,somnambulici. Ghiceşti că unii ar vrea să seaşeze pe o valiză, ghemuindu-se iarăşi însomn. Berg mi-o ia înainte, îl văd strecurîn-du-se prin mulţimea adormită ce se tîrăştespre gară. Pentru o clipă, devine un pasagerca şi ceilalţi, un provincial debarcat la Mos-cova, la şase dimineaţa. II privesc cum mergeşi îmi spun că probabil aşa intra în capitalăodinioară, pe furiş, grăbit să se piardă în mul-ţime, îmi amintesc sfîrşitul povestirii: Mos-cova, mai plină de primejdii decît cotloaneleascunse ale taigalei, Vera, femeia de menaj ageneralului, care odinioară îi aducea ceaiulîn „gabie" iar acum îi dădea informaţii despreStella...Evocate într-un al fel, acele întîlniri ratatear fi putut fi o poveste frumoasă şi tragică.Erau însă povestite dezlînat, în zgomoteleunui tren ce sosea într-o metropolă neagră şi100îngheţată. Probabil tot aşa fuseseră trăite, cunăucitoarea simplitate a vieţilor zdrobite.Ajungem într-un hol imens iar în mijloculacelui vid, unde pare cu neputinţă să spuiceva personal, Berg îmi destăinuie, fără a în-toarce capul:— La începutul destalinizării, soţul ei a avutnecazuri la serviciu. A început să bea, a pă-răsit-o... Ea a murit de cancer, la începutulanilor şaizeci. Fiul lor avea şapte ani. L-amajutat cum am putut, prin intermediul unuiprieten. Ceva bani, în fiecare lună. Rămăse-sem în Nord, munca era o nebunie, la minuscincizeci de grade, „douăşpe luni de iarnă,restul vară", cum se spune acolo, dar leafa erafoarte bună. Băiatul însă nu trebuia să ştie.Aveam cazier de recidivist...Mă priveşte cu un surîs, îmi întinde mîna:— Ei, drum bun, şi să rămînem prieteni,îi strîng mîna, îl văd îndepărtîndu-se. Laora asta, piaţa celor trei gări e lugubră. Fe-linarele o decupează în tranşe vineţii. Ca-mioane grele îi zguduie carapacea îngheţatăcu un vacarm de fierărie. Oameni grăbiţi, îm-brăcaţi cu paltoane grosolane, cenuşii saunegre, par ieşiţi din anii stalinismului, dinanii de război, de lipsuri, de eroism mut. Bergse topeşte în mulţimea lor, se îndreaptă cătreo gură de metrou, se pierde în şuvoiul întu-necat de la ieşire. Merge cu acelaşi pas încor-

101dat, cu aceeaşi hotărîre stoică. Reuşesc să-lmai reperez în mulţime la capătul scării, apoidispare. Homo sovieticus, murmură în mine ovoce uşor dispreţuitoare. Sînt prea adormitca s-o pot reprima.Mă întorc în hol. După întîrzierea noastră,după toate fusurile orare traversate din Ex-tremul-Orient şi pînă aici, dar mai ales dupătimpul prin care m-a purtat povestirea luiBerg, orele de plecare ale trenurilor, pe panou,par suprarealiste. Dar şi mai straniu este că,pe neaşteptate, Berg apare din nou. Da, e înfaţa mea, nu e un vis.— Am plecat fără să vă întreb dacă aveţiunde trage, la Moscova. Sper că n-o să rămî-neţi toată ziua în gară...îi răspund că plec cu ultimul tren, la miezulnopţii, că vreau să văd un muzeu şi că maiîntîi o să intru la un film, la matineu, ca sădorm. El surîde, proiectul meu de a dormi lacinema (zece copeici biletul, o sală goală şi unfotoliu cald) îi aminteşte probabil trecutul luirătăcitor.— Dacă vreţi, ascultaţi sfatul unui bătrînmoscovit... (Vocea lui trădează o bucurie se-cretă.) Ştiţi, la Moscova mai uşor te cazezi laMausoleu decît la hotel. Am însă un prietenvechi, recidivist ca si mine...Mă duce prin oraş, cu metroul, cu autobu-zul, apoi pe jos, scurtînd printre blocuri,102mereu cu un fel de precipitare voioasă, feri-cit că-şi regăseşte rădăcinile, că-mi poate arătace bine cunoaşte capitala, îl urmez resemnat,ca un copil ce merge pe jumătate adormit.La hotel, oboseala mă doboară. Pe la amia-ză, mă trezesc un moment, în faţa ochilor amo privelişte ireală: pe patul lui Berg stă întinsun costum de culoare închisă, parcă ar fi unom strivit, golit de substanţă, o cravată atîrnăde spătarul unui scaun, un miros puternicde apă de colonie vine dinspre baie. Nu amputere să caut explicaţii şi adorm de îndată.Cînd Berg mă trezeşte, mai întîi nu-1 recu-nosc. Si-a pus costumul care era întins pepat, cravata. Are părul pieptănat şi lucios.— N-am vrut să vă trezesc mai devreme,dormeaţi ca un prunc... Dar e şase seara,deja.Pe masă, văd două pahare cu ceai aburind,un fierbător electric agăţat de cremona fere-strei.— Vă duceţi... la teatru? întreb eu încer-cînd să nu par surprins de schimbare.— Da... într-un fel. Mai curînd la concert.De altfel, mă gîndeam că... dacă vă interesea-ză...Bem ceai cu lămîie, mîncăm pîine, aceeaşipe care-o ţinea învelită în foile cu partituri,

şi cîteva feliuţe de cîrnat uscat. După masă,îmi fac toaleta, Berg îmi împrumută o cravată.103

Sosim primii. Sala, în celălalt capăt al Mos-covei, este a casei de cultură a feroviarilor.Rămînem o vreme într-un hol rece şi slabluminat. Berg, invizibil, tăcut, stă pe o ban-chetă într-un colţ, eu mă plimb încolo şi-ncoacede-a lungul pereţilor împodobiţi cu fotografiide locomotive — de la cele vechi, scunde şiîndesate, cu coşurile de fum evazate în chipcomic, pînă la cele mai moderne. Arunc oprivire în sală. Mi se pare prea mare: un con-cert, mai ales în cartierul ăsta, la dracu-npraznic, n-o să adune niciodată destul publicca s-o umple! Totuşi oamenii încep să apară,mai întîi ezitanţi, ca şi noi, apoi producînd,prin număr, acea uşoară electricitate dinain-tea oricărui spectacol, făcută din aşteptare, şu-şoteli şi emoţie. O dată aşezaţi, răspîndescîn sală o tensiune agreabilă. „Magia teatrului!îmi spun. Ce contează sala, scena si ce se vapetrece pe scenă. Ceva se va petrece — iatăprincipalul."Berg a ales un fotoliu în ultimul rînd, acolounde lumina nu ajunge aproape deloc. Dincolţul în care ne-am aşezat, vedem, în spatelecortinei desfăcute, în umbra culiselor de undeapar de obicei artiştii, o siluetă, ovalul unuichip.— Probabil are trac, murmură Berg, privindţintă ungherul acela.104Stă în fotoliu, cam ţeapăn, cu un aer absentşi parcă întinerit.In clipa aceea apare pianistul, tînărul pecare îl ghiceam pîndind în spatele cortinei.Sala aplaudă parcimonios, cît să-i facă o pri-mire politicoasă. Mă întorc spre Berg, vreausă-i ofer programul de sală. Dar omul pareabsent, are ochii închişi, chipul impasibil. Edeparte, deja...

105*RedactorVLAD RUSSOApărut 2002BUCUREŞTI - ROMÂNIATipărit la C.N.I. „CORESI" S.A.*Apariţii în colecţiaCartea de pe noptieră1 Yasushi Inoue, Puşca de vînătoare2 Yasunari Kawabata, Vuietul muntelui3 Yukio Mishima, După banchet4 Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare5 Yasunari Kawabata, O mie de cocori6 Yukio Mishima, Templul de aur7 Paulo Coelho, Veronika se hotărăşte să moară8 Patrick Suskind, Parfumul9 Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale10 Giovanni Arpino, Parfum de femeie11 Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici12 Mario Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul13 Marguerite Yourcenar, Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică14 Andrei Makine, Pe vremea fluviului Amur15 Nina Berberova, Cartea fericirii16 Par Lagerkvist, Baraba17 Patrick Suskind, Porumbelul18 Nina Berberova, învierea lui Mozart19 Pascal Quignard, Toate dimineţile lumii20 Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian21 Leif Panduro, Ferestrele22 Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta23 Paulo Coelho, Al cincilea munte

*Alte apariţii în aceeaşi colecţieMIHAIL BULGAKOV<titlu>Maestrul Şi MargaretaTraducere din rusă de NATALIA RADOVICICapodopera lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta, veri-tabilă parabolă literară despre destinul artistului într-osocietate totalitară, este romanul unei sensibilităţi slavetrecute prin filtrul dogmaticii creştine, într-o lume aflatăîn pragul Apocalipsei, în care răul este copleşitor şidiavolul pare să ţîşnească din fiecare fir de iarbă şi dinfiecare chip uman, tot ce-i mai rămîne de făcut unuiscriitor este fie să iubească, să creeze şi trăiască în aş-teptarea lui Mesia, fie să înnebunească.Cele trei planuri ale cărţii - politic, religios şi erotic -dau consistenţă unei arhitecturi simbolice cu multiplesemnificaţii ezoterice. De aici stranietatea acestei cărţidespre care critica literară afirma cu deplină îndrep-tăţire că este susceptibilă de atîtea interpretări cîţi citi-tori o deschid.*PAULO COELHO<titlu>Al cincilea munteTraducere din portugheză de MIOARA CARAGEACu Al cincilea munte (1996), scriitorul brazilian Paulo Coelhopătrunde în lumea Vechiului Testament. Episoadele

biblice legate de profetul Ilie (din timpul cînd se aflăîn liban pînă la întoarcerea în Israel) constituie sursaunui roman-parabolă cu trimiteri la tehnici literare foarterecente, dar şi la proza lui Borges. Intr-o lume domi-nată de superstiţii, conflicte religioase şi tradiţii adîncînrădăcinate, tînărul profet are de înfruntat o avalanşăde încercări care îl aduc faţă către faţă cu Dumnezeu.Povestea profetului Ilie devine astfel o preţioasă lecţiede speranţă.*LEIF PANDURO<titlu>FerestreleTraducere din daneză de ALEXANDRU BUDIŞTEANUUn bărbat în floarea vîrstei, al cărui secret al fericirii estecă nu ştie nimic precis despre sine sau despre alţii, cautăsă-şi aline plictiseala privind prin binoclu, de la fereas-tra apartamentului lui, spectacolul oferit de viaţa, obi-ceiurile şi patimile vecinilor, întocmai ca la teatru, gustăplăcerea de a se lăsa în voia privirii, străduindu-se să par-ticipe prin empatie la soarta altora. Miza acestui joc vo-yeurist este să ghicească ce anume se întîmplă acolounde privirea lui nu mai poate pătrunde, îşi imaginea-ză intrigi, născoceşte scenarii, caută să anticipeze dezno-dămîntul lor. Treptat însă, îşi dă seama că distanţa şiperspectiva oferită de pervazul ferestrei îi dau putinţade a-i înţelege pe oameni mai bine decît se înţeleg ei înşişi.Şi astfel, tihna pasivă cu care contemplă zi de zi viaţaaltora se preschimbă în nevoia imperioasă de a interve-ni în destinul lor. Din spectator devine actor, din privitordistrat, părtaş activ. O minunată ilustrare a paraboleivieţii ca teatru, romanul scriitorului danez Leif Panduroconfirmă un adevăr simplu: fiecare om este, fie că o ştiesau nu, un actor pătimaş ce joacă o dramă pe care spec-tatorul din el o priveşte fără putinţa de a interveni.<coperta a IV-a>Există cărţi de care rămîi cumva îndrăgostit: crezi că le-ai uitat şi totuşi le duci atît de tare dorul.. ..Sau cărţi cărora le-ai presimţit miracolul, fără să le fi cunoscut vreodată.Cărţi gata să te iubească, adunate pentru tine în colecţia Cartea de pe noptieră.*ISBN 973-50-0216-75 948353 000955</coperta a IV-a>

105 pag.

andrei makine muzica unei vieti

Documents