1

Tema 1

IMPORTANŢA DIAGNOSTICULUI. TIPOLOGIA ANALIZELOR DIAGNOSTIC

1.1. Definiţia termenului de diagnostic Acesta provine din limba greacă (diagnostikos) şi reprezintă capacitatea de a discerne, de a delimita

cu obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia. Potrivit unui alt autor, diagnosticul corespunde unei capacităţi de analiză şi înţelegere a performanţei.

Analiza diagnostic reprezintă mijlocul prin care o firmă poate să-şi identifice propriile-i puteri şi slăbiciuni, în raport cu mijloacele de care dispune, precum şi cu oportunităţile ivite şi ameninţările la adresa ei. Astfel, conducerea firmei dobândeşte posibilitatea de a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sau optimizare a dezvoltării activităţii1.

Diagnosticul este un rău necesar pentru entitate. El este indispensabil pentru a localiza şi măsura oportunităţile şi vulnerabilităţile, dar nu are nici o incidenţă directă asupra activităţii. El nu este decât un mijloc de a pregăti în mod raţional şi operaţional acţiunile manageriale. Este raţiunea pentru care diagnosticul trebuie considerat ca o fază preliminară a elaborării strategiilor de creştere.

Analiza diagnostic strategică îşi propune sa identifice soluţiile prin care organizaţia bazata pe “competenţă ” sa, poate să valorifice “atracţiile” mediului sau extern. Din această perspectivă, “competenţa” unei organizaţii se defineşte prin punctele sale “tari” şi “slabe”, iar “atracţiile” mediului extern prin oportunităţi şi restricţii.

Obiectivele analizei diagnostic constau în următoarele2: � Identificarea posibilităţilor de creştere a performanţelor; � Stabilirea alternativelor pentru organizaţii aflate în dificultate; � Restructurarea organizaţiei; � Informarea celor interesaţi cu privire la starea organizaţiei, performanţele acesteia sau

dificultăţile cu care se confruntă; � Fundamentarea strategiei etc.

1.2. Metodologia analizei diagnostic

Procedeele de lucru trebuie alese în coerenţă cu obiectivele diagnosticului enunţate mai sus, astfel

încât să răspundă următoarelor cerinţe adresate acestuia: - să descrie structurile firmei şi relaţiile ei – diagnosticul global este în acest caz organic; - să descrie activităţile specifice firmei şi procesele de transformare (prelucrare) - diagnosticul

global este în acest caz funcţional; - să descrie situaţia actuală a firmei, istoricul activităţii sale şi evoluţiile posibile - diagnosticul

global este în acest caz strategic. 1 Staicu, Florea – în articolul Diagnosticul intern – premisă a investiţiei unei firme, publicat în revista „Tribuna economică”, nr. 13/2002, p. 16 2 Maxim, Emil – Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Ed. SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2008, pp. 103-104

2

În realizarea unei analize-diagnostic se parcurg mai multe etape3, 4, 5: a. studiul caracteristicilor tipologice ale firmei: furnizează date generale de identificare cu

privire la activitatea managerului şi a echipei manageriale, orientează analiza pe baza unor criterii ştiinţifice;

b. pregătirea acţiunii în concordanţă cu obiectivele urmărite şi resursele disponibile. c. culegerea şi sistematizarea datelor, are ca scop selectarea tuturor datelor şi informaţiilor

relevante pentru domeniul investigat în cadrul analizei. Datele se culeg şi se analizează prin sistematizarea lor după anumite criterii pe şase grupe cum sunt: criterii economico-financiare, criterii manageriale, criterii de calitate şi competitivitate a produselor şi serviciilor, criterii tehnice şi tehnologice, criterii socio-umane, criterii ecologice. Sursele de informaţii pot fi interne (documente financiar-contabile; documente oficiale; contracte; evidenţe tehnico-operative pentru personal, manageri, active imobilizate; documente privind terţii şi relaţia cu firma; documente privind operaţiunile particulare cum ar fi participarea la licitaţii, târguri, expoziţii, activitatea promoţională; documente diverse precum: organigrame, remunerarea conducerii, activităţi social-culturale, studii efectuate, reclamaţii, amenzi, penalităţi, rapoarte interne de gestiune etc.) şi externe (preluate din statistici, de la Camera de Comerţ, publicaţii de specialitate etc.)

d. elaborarea raportului-diagnostic pentru eliminarea disfuncţionalităţilor, generalizarea aspectelor pozitive şi creşterea capacităţii de adaptare a firmei la cerinţele mediului extern. Elementele unui raport sunt următoarele: pagina de titlu, cuprinsul, rezumatul, introducerea, obiectivele analizei diagnostic, prezentarea întreprinderii şi a mediului, metodologia de cercetare utilizată, rezultatele analizei, concluzii şi recomandări, bibliografie, anexe.

e. formularea concluziilor şi a recomandărilor; Metode de culegere a informaţiilor: vizite în cadrul firmei, fotocopiere de documente,

completarea unor tabele, fişe, preluare de informaţii din bazele de date ale firmei, interviuri, chestionare. Componenţa diagnosticului: juridic, comercial, operaţional (tehnic), resurslor umane, financiar-

contabil, managementului.

1.3. Utilitatea analizei diagnostic pentru obţinerea avantajului competitiv Competitivitatea a apărut în teoria economică în primul rând ca o preocupare micro, cantonată la

activitatea firmei. În general, se poate spune că firmă este competitivă dacă îşi vinde produsele la preţul pieţei, acoperindu-şi costurile şi obţinând un profit. Aceste condiţii primare de viabilitate sunt necesare atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.

Competitivitatea este un concept complex şi ambiguu, fiind deseori confundat cu alte noţiuni, cum ar fi de exemplu profitabilitatea. O firmă este competitivă dacă nivelul preţului său de vânzare este durabil egal sau inferior celui al concurenţilor. Dar preţul nu reprezintă singura condiţie pentru competitivitate. Simultan, nivelul ratei profitului trebuie să îi asigure autofinanţarea necesară continuităţii şi dezvoltării. O competitivitate reală implică faptul ca nivelul profitului rezultat să fie „normal”, în condiţiile în care structura şi nivelul costurilor nu sunt nefavorabile6.

Managerii trebuie să se orienteze către identificarea şi analizarea forţelor competitive din mediul afacerilor pentru a putea determina oportunităţile şi ameninţările vis-a-vis de firma pe care o conduc, în scopul obţinerii avantajului competitiv. Michael Porter a descoperit o teorie care să vină în sprijinul

3 Androniceanu, Armenia; Miles, Michael – Managementul schimbării organizaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp. 92-98 4 Domokos, Ernö – Management ieri, azi, mâine, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, pp. 107-111 5 5 Maxim, Emil – Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Ed. SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 2008, pp. 109-116 6 Chivu, Luminiţa – în articolul Competitivitatea – concept şi criterii, publicat în revista „Marketing. Management”, nr. 2-3/2003, p. 142

3

managerilor pentru a putea realiza această analiză. Acest model este focalizat pe cinci forţe care conturează forma competiţiei în cadrul mediului de afaceri7:

� riscul noilor concurenţi veniţi pe piaţă; � gradul de rivalitate dintre firme; � aşteptările vis-a-vis de puterea cumpărătorilor; � aşteptările vis-a-vis de puterea furnizorilor; � ameninţarea produselor substituibile. Avantajele şi dezavantajele competitive ale unei firme reprezintă rezultanta acţiunii combinate a

numeroşi factori specifici diferitelor laturi ale activităţii firmei, factori ce constituie obietul de studiu al diagnoisticului. Factorii sunt evidenţiaţi de fiecare dintre domeniile majore de activitate ale firmei, astfel8:

a. Factorii marketing-distribuţie, reflectaţi prin: structura pieţei; segmentul de piaţă acoperit de firmă; eficacitatea propriului sistem de cercetare a pieţei; eficacitatea politicii de preţ; eficacitatea şi eficienţa activităţii de vânzări; reclamă şi alte forme promoţionale; gama şi calitatea serviciilor post-vânzare; prezenţa firmei pe pieţele internaţionale etc.;

b. Factorii cercetare-dezvoltare, ce determină potenţialul inovaţional al firmei, capacitatea acesteia de a ţine pasul cu progresul tehnic şi tehnologic;

c. Factorii producţie, managementul operaţiilor reflectaţi prin: nivelul costurilor totale; capacitatea de satisfacere a cererii; nivelul, calitatea şi eficienţa facilităţilor existente; eficacitatea şi eficienţa sistemului de gestiune a stocurilor; rigoarea, frecvenţa şi fermitatea controlului calităţii producţiei şi a produselor etc.;

d. Factorii financiari-contabili, sub a căror acţiune se determină starea de sănătate financiară a firmei şi forţa ei financiară în comparaţie cu cea a firmelor concurente. Analiza atentă a acestor factori evidenţiază măsura în care resursele financiare disponibile permit firmei efectuarea unui efort de durată pentru a-şi crea şi menţine avantaje competitive. Dintre aceşti factori menţionăm: nivelul total al resurselor financiare şi forţa financiară a firmei determinată de acest nivel; costul capitalului raportat la cel mediu pe industrie şi la cel al firmelor concurente, determinat de preţul acţiunilor şi de politica de dividende; structura capitalului; flexibilitatea capitalului disponibil; profitabilitatea firmei; capacitatea de lichiditate a firmei; nivelul îndatorării; mijloacele de constrângere financiară de care dispune firma; relaţiile conducerii firmei cu proprietarii şi acţionarii acesteia; calitatea planificării financiare; nivelul capitalului de lucru şi eficienţa utilizării acestuia; calitatea procedurilor de bugetare; calitatea sistemului de contabilitatea managerială, dar şi a celui de contabilitate financiară; nivelul procedurilor de control şi audit financiar; politicile de evaluare a stocurilor etc.;

e. Factorii personal şi relaţii de muncă, sintetizaţi prin: nivelul de pregătire profesională; climatul de muncă; nivelul absenteismului şi al fluctuaţiei salariaţilor; atractivitatea motivaţională; nivelul costurilor forţei de muncă, funcţionalitatea echipei de conducere etc. prin potenţialul său creativ şi de lucru practic nelimitat, personalul firmei contribuie, în măsura cea mai importantă comparativ cu ceilalţi factori, la crearea şi menţinerea avantajului competitiv al firmei;

f. Factorii resursele organizaţiei, respectiv dimensiunea firmei, structura organizatorică, sistemul informaţional, sistemul managementului strategic calitatea evidenţelor tehnico-operative, contabile, financiare şi statistice contribuie la amplificarea sau, dimpotrivă, la diminuarea factorilor precedenţi la crearea şi consolidarea avantajului competitiv.

7 Constantinescu, Dan Anghel (şi colaboratorii) – Soluţii inovative la problemele economice de actualitate, Colecţia Naţionala, Bucureşti, 2001, p. 15 8 Russu, Corneliu – Management strategic, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 217-223

4

TEMA 2

MEDIUL DE AFACERI

Analiza mediului de afaceri este o preocupare reală a oamenilor de ştiinţă, fapt ce se reflectă prin

diferitele abordări ce există în literatura de specialitate. Acest aspect trebuie să preocupe nu numai teoreticienii, dar şi cadrele din cadrul firmelor, care au în vedere păstrarea poziţiei pe piaţă, precum şi extinderea firmei şi mărirea cotei de piaţă. Cunoaşterea factorilor de mediu este necesară oricărei firme, instituţii sau bănci. Este, în mod special necesară, dacă organizaţia activează pe piaţa externă, unde trebuie înţelese deosebirile legale, economice şi socioculturale ale unei ţări străine.

În lucrarea “Managementul Marketingului”, ed. Teora, Bucureşti, Philip Kotler consideră că factorii care influenţează activitatea firmelor, aparţin atât micromediului, cât şi macromediului firmelor, fiecare având factori distincţi.

2.1. Micromediul

Micromediul este reprezentat de ansamblul relaţiilor dezvoltate de agentul economic cu

furnizorii si beneficiarii săi, legături ce implică, de regulă si alţi participanţi intermediari,

concurenţi, public.

a. Furnizorii Furnizorii sunt parteneri în cadrul pieţei care procură diverse materiale sau servicii ce concură

la asigurarea fluxului complex al fiecărui produs prezent pe piaţă. Influenţează activitatea firmei în general, şi activitatea de marketing în special. În cadrul procesului de cumpărare, atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, după identificarea problemei, descrierea generală a nevoii, formularea specificaţiilor produsului, vor trece la identificarea furnizorilor cei mai potriviţi.

Acest lucru se poate face în urma cercetărilor de birou, în urma reclamelor, sau pot fi recomandaţi de alte companii. După evaluarea furnizorilor potenţiali, cumpărătorul va întocmi o listă restrânsă cu furnizorii agreaţi. Aceştia vor fi invitaţi să înainteze oferte. Se trece la analiza atributelor furnizorilor şi la realizarea unei ierarhii în funcţie de preferinţe. Cele mai importante atribute sunt: preţul, siguranţa livrării, asistenţa tehnică, flexibilitatea furnizorului, fiabilitatea produsului, reputaţia furnizorului. După ce au fost aleşi furnizorii, se va întocmi un contract cadru, care cuprinde specificaţiile tehnice, cantitatea necesară, data livrării, garanţiile, preţul. Furnizorii sunt puternici când sunt bine organizaţi, când există puţini înlocuitori ai produselor pe care ei le oferă, când produsele lor sunt foarte importante pentru clienţii lor, când costurile de schimbare a furnizorilor sunt ridicate. Cel mai bun mod de apărare îl constituie stabilirea unor relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii, sau utilizarea unor surse multiple de aprovizionare.

b. Intermediarii

Intermediarii sunt indivizi sau organizaţii de afaceri specializate în realizarea diferitelor funcţii de marketing. Cele mai importante funcţii ale intermediarilor sunt: informarea consumatorilor, promovarea produselor, negocierea contractului, lansarea comenzii, finanţarea, asumarea riscului, posesia fizică a produselor, plata şi transmiterea dreptului de proprietate.

Decizia privind tipul de canale de distribuţie care ar trebui folosit presupune: � identificarea nevoilor consumatorilor � stabilirea obiectivelor canalului de distribuţie � identificarea şi evaluarea variantelor de distribuţie

5

Clasificarea intermediarilor � intermediari comerciali: deţin produsele pe care le manipulează, cumpără si vând pe cont

propriu. � vânzătorul cu amănuntul: cumpără produse care sunt destinate consumului final. Pot realiza

toate funcţiile de marketing. � vânzătorul cu ridicata: Vinde vânzătorului cu amănuntul, consumului industrial şi

consumului colectiv. � agenţii de intermediere: acţionează ca reprezentanţi ai clienţilor lor. Veniturile lor sunt din

comisioane sau onorarii după caz, ca diferenţă între preţurile de vânzare sau cumpărare. � brokerul: nu deţine controlul fizic asupra produsului, are mai puţină putere în negocierea

preţului decât comisionarul. � comisionarul: preia manevrarea fizică a produsului, aranjează termenele vânzării, îşi reţine

onorariul. � intermediarii speculativi: sunt aceia care cumpără si vând produse cu scopul major de a

profita de evoluţia preţurilor. Aceştia îşi asumă riscuri mari. � procesorii şi manufacturierii: există pentru a realiza anumite acţiuni de schimare a

produsului. � organizaţii facilitare: sunt bursele de mărfuri, licitaţiile de produse, etc.

Intermediarii au rolul de a prelua anumite costuri şi riscurile. Totodată pot asigura o anumită

uniformizare a ofertei. Dezavantajul lor în raport cu clienţii constă în majorarea preţurilor produselor şi serviciilor achiziţionate. Comportamentul distribuitorilor şi în mod deosebit, tipul şi sensul deciziei lor de distribuire, de a extinde sau nu ponderea anumitor produse, a diferitelor forme de vânzare, au un rol important în derularea vânzărilor fiecărei, bănci, instituţii, firme producătoare, cât şi în evoluţia de ansamblu a pieţei şi îndeosebi, în ce priveşte structura acesteia.

c. Clientela

Clienţii pot fi actuali, efectivi sau pot fi potenţiali. Crearea unei clientele fidele duce la creşterea veniturilor firmei. Pentru firmele orientate spre client, satisfacţia clienţilor reprezintă atât un obiectiv cât şi un instrument de marketing.

Pierderea clienţilor profitabili, poate afecta drastic profiturile unei firme. Se estimează că totalul costurilor necesare pentru atragerea unui client, nou sunt de cinci ori mai mari decât cele necesare pentru păstrarea unui client existent. De aceea una dintre principalele preocupări ale firmelor este păstrarea clientelei. Pentru a asigura o satisfacţie de durată a clienţilor, firmele pot oferi, alături de produse, avantaje financiare sau sociale, sau pot crea legături structurale între ei si clienţii lor. Fiecare activitate în cadrul firmelor - studiile de piaţă, instruirea personalului de vânzări, asistenţa pentru clienţi - trebuie realizată la cele mai înalte standarde.

d. Concurenţa

Cunoaşterea propriilor concurenţi este un element de importanţă vitală pentru o orice firmă cu activitate eficientă. Orice firmă trebuie să aibă în vedere activitatea de distribuţie şi de promovare ale concurenţilor. În acest fel, ea poate identifica zonele de avantaj şi dezavantaj concurenţial. Din punct de vedere al gradului în care se poate vorbi de produse substituibile între ele, putem distinge:

� concurenţa la nivel de marcă; � concurenţa la nivel de sector de activitate; � concurenţa la nivel de formă.

Companiile trebuie să identifice strategiile, obiectivele, atuurile, slăbiciunile si reacţiile

concurenţilor lor. Informaţiile despre concurenţi trebuie colectate, interpretate si distribuite fără întrerupere. Totodată trebuie să ştie cum să proiecteze un sistem eficace de supraveghere a concurenţilor, să ştie pe care concurent să-i atace si pe care să-i evite. Managerii trebuie să efectueze o analiză a valorilor apropriate de clienţi pentru a evidenţia atuurile si slăbiciunile proprii în raport cu cele

6

ale concurenţilor. În viaţa de zi cu zi, companiile moderne trebuie să-şi urmărească cu atenţie atât clienţii cât şi concurenţii. Concurenţa există şi este o forţă, chiar dacă nu perfectă.

Porter a identificat următoarele elemente de bază de care o firmă trebuie să ţină seama pentru a face faţă concurenţei:

� Concurenţii din industria de profil sunt competitori aproape de neuitat ai unei firme mai cu seamă pentru produsele sau serviciile care pot fi uşor copiate. Cu toate acestea, pentru a-şi menţine segmentul de piaţă, firmele în cauză trebuie să răspundă oricăror schimbări pentru a rămâne competitive.

� Concurenţii potenţiali sunt firmele care ar putea intra pe piaţă. Pentru ca o firmă să aibă succes ea are nevoie de o bază de clienţi, produse competitive, capital adecvat de investit, îndemânare în vânzarea cu amănuntul şi un program eficient de marketing.

� Substituenţii sunt produsele sau serviciile care se pot dezvolta pentru înlocuirea celor existente.

� Clienţii, atât cei curenţi cât şi cei potenţiali, sunt cu toţii importanţi pentru o activitate profitabilă. Pierderea unui client poate să nu fie atât de importantă, dar dacă se pierd mai mulţi atunci firma poate avea într-adevăr probleme.

� Furnizorii unei firme pot afecta afacerile acestuia. Orice întârzieri sau amânări pot crea probleme. Aşadar planurile de marketing care se întocmesc trebuie să aibă în vedere furnizorii şi capacitatea lor de distribuţie, puterea de negociere a furnizorilor.

2.2. Macromediul

Macromediul unei firme este locul de unde aceasta trebuie să pornească în identificarea

ocaziilor favorabile şi a ameninţărilor la adresa sa. El constă din totalitatea factorilor şi a forţelor care afectează acţiunile si rezultatele firmei. Macromediul unei firme este format din şase forte majore:

� elementul demografic � elementul cultural � elementul economic � elementul natural � elementul tehnologic � elementul politic

A. Mediul demografic

Mediul demografic se caracterizează prin modificări ale populaţiei, schimbări în structura

grupelor de vârstă, etnice si educaţionale, apariţia unor tipuri de familii, deplasări geografice ale populaţiei si segmentarea pieţelor de masă în micropieţe. Deci mediul demografic caracterizează consumatorii. Prima forţă care trebuie urmărită este populaţia, deoarece oamenii formează pieţele. Firmele sunt extrem de interesate de dimensiunea şi ritmul de creştere a populaţiei diferitelor oraşe, regiuni şi state, de repartizarea ei pe grupe de vârstă şi pe categorii etnice, pe niveluri de pregătire, pe tipuri de familii, pe caracteristici si evoluţii regionale.

Modificarea structurii populaţiei determină modificarea consumului. Există preocupări cu privire la modificarea numărului populaţiei existente:

� caracterul limitat al resurselor, resurse necesare pentru asigurarea vieţii � faptul că rata cea mai ridicată de creştere a populaţiei se înregistrează în ţările sau

comunităţile cele mai slabe. Creşterea numărului de copii orientează cererea către produse şi servicii specifice acestei

categorii. Totodată o populaţie îmbătrânită solicită produse şi servicii aferente preocupărilor şi vârstei respective. În acest caz serviciile de sănătate sunt mai solicitate, se cumpără mai multe medicamente, se pot deschide cluburi pentru bătrâni. Populaţia unei ţări variază mult din punct de vedere al grupelor de vârstă. (spre exemplu în Mexic existp populaţie foarte tânără şi un ritm rapid de creştere, Japonia - una din cele mai îmbătrânite populaţii din lume).

7

Populaţia poate fi împărţită în şase grupe de vârstă 14: preşcolarii, copii de vârstă şcolară, adolescenţii, adulţii tineri între 25-40 de ani, adulţii cu vârstă medie între 40-65 de ani, adulţi vârstnici peste 65 de ani.

Firmele trebuie să caute în permanenţă, să identifice subgrupe de vârstă în cadrul gupelor mari de vârstă. Fiecare subgrupă se caracterizează printr-un set de nevoi de produse si servicii, precum si prin preferinţe legate de tehnicile de comercializare şi de mijloacele mass-media, elemente care le sunt extrem de utile operatorilor de marketing în vederea adoptării ofertelor lor.

Pieţe etnice

Ţările variază, de asemenea, în privinţa elementului etnic şi al celui rasial. (exp. Japonia - 100% japonezi, SUA - cu locuitori aparţinând aproape tuturor naţiunilor). Fiecare etnie are o cultură proprie, tradiţii proprii şi deci cerinţe bine definite. În acest caz operatorii de marketing nu încearcă să modifice cultura, dar încearcă să-şi adapteze oferta către cerere. Astfel unele firme din domeniul alimentar, firme producătoare de mobilier, şi-au orientat ofertele si activităţile promoţionale către una sau mai multe dintre aceste categorii.

Grupuri educaţionale Populaţia unei ţări se împarte în cinci categorii educaţionale: analfabeţii, persoanele cu studii

elementare, persoanele cu studii medii, persoanele cu studii superioare şi persoanele cu studii post-universitare. Oamenii au început să fie tot mai conştienţi de faptul că bunăstarea unei naţiuni nu depinde în primul rând de resursele sale naturale, ci de resursele sale umane. Astăzi firmele se confruntă cu o clientelă din ce în ce mai pretenţioasă, care cunoaşte valoarea mărfurilor şi care apreciază corect raportul calitate / preţ.

Structura familiei Se consideră că familia tradiţională este compusă din soţ, soţie şi copii (uneori si bunici). În

prezent, familiile sunt formate din: � persoane necăsătorite care locuiesc singure � adulţi care locuiesc împreună (de acelaşi sex sau de sexe diferite) � familii cu un singur părinte � cupluri căsătorite fără copii � părinţi ai căror copii mari, s-au mutat la caselor lor

La baza dezvoltării tipurilor netradiţionale de familie se află diverse motive, cum ar fi faptul că

unele persoane decid să nu se căsătorească sau să se căsătorească mai târziu, ori se căsătoresc fără intenţia de a avea copii, precum si creşterea frecvenţei despărţirilor şi divorţurilor. Fiecare din aceste familii are un set distinct de nevoi si deprinderi de cumpărare. Operatorii de marketing trebuie să acorde o atenţie sporită nevoilor familiilor de tip netradiţional, ca urmare a faptului că numărul lor creşte mai repede decât cel al familiilor tradiţionale

Deplasări geografice ale populaţiei Deplasări ale populaţiei se înregistrează în diferite condiţii. Populaţia migrează din zonele rurale

către cele urbane, din est către vest. Localizarea populaţiei influenţează preferinţele sale pentru anumite produse si servicii.

Trecerea de la pieţele de masă la micropieţe Efectul tuturor acestor schimbări îl constituie fragmentarea pieţei de masă în numeroase

micropieţe, diferenţiate prin vârstă, sex, structura etnică, educaţie, repartizarea populaţiei, stil de viaţă etc. Fiecare categorie de consumatori are preferinţe si caracteristici de consum proprii şi este abordată

8

prin canale specifice de comunicaţii şi distribuţie Tendinţele demografice prezintă un grad ridicat de stabilitate pe termen scurt si mediu. Aceasta nu este însă o scuză pentru firmele luate prin surprindere de evoluţiile demografice. Firmele trebuie să identifice principalele tendinţe demografice, să analizeze impactul lor probabil şi să stabilească direcţiile de acţiune corespunzătoare.

B. Mediul cultural Mediul cultural este format din ansamblul elementelor care privesc valorile, obiceiurile,

credinţele, normele care guvernează statutul oamenilor în societate; se caracterizează prin tendinţe pe termen lung orientate spre autorealizare, automulţumire. Societatea în care se nasc şi se formează oamenii, le modelează acestora convingerile, valorile şi normele de comportament. Ei îşi însuşesc, deseori inconştient, o viziune asupra lumii care defineşte relaţia cu ei înşişi, cu cei din jur, cu natura şi cu universal.

Firmele trebuie să aibă în vedere următoarele caracteristici şi tendinţe culturale: � Valorile culturale fundamentale rezistă în timp astfel persoanele care trăiesc într-o anumită

societate păstrează convingerile şi valorile profunde, care au tendinţa de a rezista în timp. Convingerile şi valorile fundamentale se transmit din generaţie în generaţie şi sunt întărite de principalele instituţii sociale: şcoala, biserica, agenţii economici si guvernul.

� Convingerile şi valorile secundare ale oamenilor sunt supuse în mai mare măsură schimbărilor. Firmele nu trebuie să încerce schimbarea valorilor de bază, ci trebuie să se adapteze.

� Fiecare cultură este compusă din culturi secundare. Orice societate este alcătuită din culturi secundare, adică din grupuri diverse de oameni care împărtăşesc aceleaşi valori rezultate din experienţa proprie de viaţă. În măsura în care grupurile culturale secundare manifestă dorinţe şi comportamente de consum distincte, operatorii de marketing le pot considera drept pieţe-ţintă pentru acţiunile firmelor lor.

� Valorile culturale secundare se transformă în timp. Firmele trebuie să manifeste un profund interes pentru identificarea schimbărilor culturale, care ar putea semnala apariţia unor noi ocazii favorabile sau a unor noi dificultăţi. Există mai multe firme specializate în realizarea de prognoze socio-culturale. Studiile efectuate prezintă ponderea populaţiei care împărtăşeşte o anumită atitudine, precum şi ponderea celor care se opun acesteia.

C. Mediul economic Este alcătuit din ansamblul elementelor ce compun viaţa economică a spaţiului în care

acţionează organizaţia. Factorii de mediu se oglindesc, direct sau indirect în situaţia pieţei. Existenţa cererii, presupune o anumită putere de cumpărare din partea populaţiei , care să-i dea gradul necesar de solvabilitate, iar pe de altă parte o anumită ofertă care să-i asigure obiectul. Într-o economie, puterea de cumpărare depinde de: veniturile curente, preţuri, mărimea economiilor, mărimea datoriilor, mărimea posibilităţilor de creditare în vederea cumpărări. Procesul de cumpărare are loc dacă există bani, ofertă şi o nevoie reală.

Analiza în timp a raportului dintre cele două fenomene reliefează apropierea cererii de mărfuri de nivelul trebuinţelor de consum material al oamenilor, cuprinse în nevoia reală.

Firmele trebuie să acorde atenţie tendinţelor majore ale mărimii veniturilor si structurii cheltuielilor de consum ale pieţei.

Distribuţia veniturilor Există mari diferenţe între statele lumii în cea ce priveşte nivelul si distribuţia veniturilor. Unul

din factorii principali îl prezintă profilul industrial al statului respectiv. Se disting patru tipuri de profiluri industriale:

- Economiile de subzistenţă. În acest tip de economie cea mai mare parte a populaţiei este angajată în agricultură. Majoritatea produselor sunt destinate consumului intern, iar surplusul

9

este folosit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii simple. Este un tip de economie care oferă operatorilor de marketing puţine ocazii de afaceri.

- Economiile bazate pe exportul de materii prime. Aceste economii sunt bogate în una sau mai multe resurse naturale, dar sărace în alte privinţe. Cea mai mare parte a venitului naţional se obţine din exportul acestor resurse.

- Economiile în curs de industrializare. Într-o economie în curs de industrializare, producţia internă reprezintă între 10 si 20% din produsul intern brut. Pe măsură ce producţia creşte, statul apelează din ce în ce mai mult la importul de materii prime, oţel şi utilaje industriale şi mai puţin la importul de produse textile finite, produse din hârtie sau produse alimentare. Industrializarea duce la apariţia unei clase bogate şi a unei clase mijlocii mai puţin numeroase, dar în expansiune. Ambele se caracterizează prin cererea pentru mărfuri noi, o parte a acesteia neputând fi satisfăcută decât prin importuri.

- economiile industrializate: Sunt principalele exportatoare de produse finite şi capital. Ele fac schimburi de produse finite, dar le şi exportă către alte economii, în schimbul unor materii prime sau produse semifabricate. Activităţile productive variate, desfăşurate la scară largă, şi o clasă de mijloc bine reprezentată constituie atributele unor pieţe bogate pentru toate tipurile de produse.

Distribuţia veniturilor nu depinde numai de profilul industrial al unui stat, ci şi de sistemul

politic al acestuia. Operatorii de marketing împart ţările în funcţie de modul de distribuţie a veniturilor astfel:

� ţãri cu venituri foarte scăzute � ţãri cu venituri mai ales scăzute � ţãri cu venituri foarte scăzute şi foarte ridicate � ţãri cu venituri scăzute, medii şi ridicate � ţãri cu venituri în mare parte medii.

Economii, datorii, posibilităţi de creditare Mărimea cheltuielilor de consum depinde în mare măsurã de nivelul economiilor, datoriilor şi

posibilităţilor de creditare. Firmele trebuie sã urmărească foarte atent evoluţia unor elemente ca veniturile, costul vieţii, rata dobânzilor, nivelul economiilor sau structura creditelor acordate, elemente care au un impact deosebit, în special asupra firmelor ale căror produse se adresează persoanelor cu venituri mari şi celor care sunt sensibili la preţ sau a căror produse sunt încadrate în categoria celor de folosinţă îndelungată.

D. Mediul natural Mediul natural se caracterizează prin scăderea rezervelor de materii prime, variaţia costului

energiei, creşterea gradului de poluare şi a amploarea mişcării ecologiste. Deteriorarea calităţii mediului natural este una din problemele majore cu care se confruntã firmele şi consumatorii în momentul actual. Spre exemplu, firmelor de exploatarea lemnului li se cere sã pună în aplicare programe de împădurire în urma tăierilor, pentru protejarea solului şi asigurarea necesarului de masã lemnoasã pentru generaţia viitoare. Hrana poate deveni o problemã majorã, având în vedere faptul cã suprafeţele de teren destinate agriculturii rămân relativ aceleaşi, în timp ce zonele urbane se extind continuu.

Firmele ale căror produse înglobează petrolul, cărbunele argintul etc. se confruntã cu o creştere substanţialã a costurilor, acestea fiind din ce în ce mai dificil de transferat pe seama cumpărătorilor. Firmele implicate în activităţi de cercetare-dezvoltare beneficiază în aceastã situaţie de posibilităţi excelente de creare a unor noi înlocuitori

E. Mediul tehnologic Analiza mediului tehnologic pune în evidentã accelerarea progresului tehnologic, existenţa unor

posibilităţi nelimitate de inovaţie, a unor bugete substanţiale destinate cercetării-dezvoltării,

10

concentrarea asupra îmbunătăţirilor minore în dauna descoperirilor majore şi înmulţirea reglementãrilor referitoare la transferul de tehnologie. În cadrul mediului tehnologic există mai multe tendinţe.

� Accelerarea ritmului schimbărilor tehnologice. Foarte multe din produsele obişnuite în zile noastre nu existau în urmã cu 30 de ani. Timpul scurs între apariţia unei idei şi punerea ei cu succes în practicã se reduce tot mai mult, la fel şi timpul dintre introducerea în producţie şi atingerea producţiei de vârf. În cadrul accelerării ritmului schimbărilor tehnologice se are în vedere şi perfecţionarea continuă a producţiei şi a tehnologiei utilizate, sporirea nivelului calitativ al produselor.

� Posibilităţi de inovaţie nelimitate. Oamenii de ştiinţã contemporani lucrează la o mare varietate de tehnologii noi, care vor revoluţiona produsele şi procesele de producţie. Pentru toate aceste idei şi produse, dificultăţile nu sunt numai de naturã tehnică, ci şi comercialã, acestea din urmã contând în crearea unor versiuni ale produselor în cauză care sã fie accesibile consumatorilor din punctul de vedere al preţurilor.

� Mărimea diferitã a bugetelor de cercetare-dezvoltare. SUA se aflã pe primul loc în lume în privinţa cheltuielilor destinate activităţilor de cercetare şi dezvoltare. Însă aproximativ 60% din aceste cheltuieli sunt destinate aplicaţiilor în domeniul apărării. Se impune aşadar transferarea unor fonduri mai substanţiale către alte domenii.

� Sporirea regimului reglementãrilor în domeniul tehnologic. Pe măsurã ce complexitatea produselor creşte, publicul consumator trebuie sã aibă garanţia siguranţei lor. Prin urmare, organismele guvernamentale şi-au extins atribuţiile, investigând şi interzicând acele produse care nu prezintă siguranţã.

F. Mediul politic-legislativ Mediul politic se caracterizează printr-o îmbogăţire a legislaţiei de afaceri, creşterea atribuţiilor

organismelor guvernamentale şi creşterea numărului grupărilor de acţiune publicã. Mediul politic are o mare influenţã asupra deciziilor din cadrul firmei. Acesta se compune din:

� legi � organisme guvernamentale � grupuri de presiune care influenţează şi limitează acţiunile diferitelor organizaţii şi membri ai

societăţii.

Principalele tendinţe politice actuale constau în creşterea numărului reglementãrilor din sfera afacerilor şi creşterea numărului grupurilor de interes public.

11

TEMA 3

STRUCTURI UTILIZATE ÎN DIAGNOSTICUL ORGANIZAŢIILOR

În diagnosticul organizaţiilor se operează cu o serie de structuri contabile, respectiv9: a. Activele entităţii, care pot fi:

� Active imobilizate: imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare; � Active circulante (curente): stocuri, creanţe, investiţii financiare, disponibilităţi băneşti.

b. Datoriile entităţii, care pot fi: � Datorii pe termen scurt; � Datorii pe termen lung.

c. Capitalurile proprii, formate din: � Capital social; � Prime de capital; � Rezerve din reevaluare; � Rezerve; � Rezultatul reportat; � Rezultatul exerciţiului.

d. Cheltuielile, formate din: � Cheltuieli de exploatare; � Cheltuieli financiare; � Cheltuieli extraordinare.

e. Veniturile, formate din: � Venituri din exploatare; � Venituri financiare; � Venituri extraordinare.

f. Rezultatul, respectiv: � Rezultatul din exploatare; � Rezultatul financiar; � Rezultatul curent � Rezultatul extraordinar; � Rezultatul brut; � Rezultatul net.

3.1. Activele entităţii Conform OMFP 3055/2009, activele reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat

al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil.

Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potenţialul de a contribui direct sau indirect la fluxul de numerar sau echivalente ale acestuia către întreprindere.

Activele entităţii economice pot fi grupate, funcţie de natura lor, în două mari categorii, respectiv active imobilizate şi active circulante (curente).

3.1.1. Activele imobilizate Activele imobilizate cuprind acele active destinate utilizării pe o bază continuă, în scopul

desfăşurării activităţilor entităţii; sunt active generatoare de beneficii şi deţinute pe o perioadă mai mare de un an. Activele imobilizate sunt delimitate pe următoarele diviziuni:

9 A se vedea Ciuhureanu Alina Teodora, Balteş Nicolae – Contabilitate. Fundamente teoretice şi practoce, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2009, pp. 83-112

12

a. Imobilizări (active) necorporale. Reprezintă un activ identificabil, nemonetar, fără suport material şi deţinut pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau pentru scopuri administrative. Un activ necorporal trebuie recunoscut dacă şi numai dacă se estimează că va genera beneficii economice viitoare pentru entitate şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil. În esenţă, se poate spune că imobilizările necorporale sunt caracterizate prin faptul că nu au o formă fizică.

În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: � cheltuielile de constituire; � cheltuielile de dezvoltare sunt generate de aplicarea rezultatelor cercetării sau a altor

cunoştinţe, în scopul realizării de produse sau servicii noi ori îmbunătăţite substanţial, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării;

� concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi valorile similare şi alte imobilizări necorporale;

� fondul comercial (goodwill); � imobilizările necorporale în curs; � avansuri acordate pentru imobilizări necorporale; � alte imoblizări necorporale în cadrul cărora se cuprind, de regulă, programele informatice

create de entitate sau achiziţionate de la terţi.

b. Imobilizări corporale. Reprezintă acele active care: (a) sunt deţinute de entitate pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor, sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi (b) sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.

Conform reglementărilor legale româneşti, pentru ca un bun să fie încadrat în categoria imobilizărilor corporale trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv durata de viaţă mai mare de un an şi valoarea mai mare de 1.800 lei.

În cadrul imobilizărilor corporale, conform structurii bilanţului contabil, se includ: � terenuri şi amenajări de terenuri; � construcţii; � instalaţii tehnice, mijloace de transport; � animale şi plantaţii; � mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale; � imobilizări corporale în curs. Imobilizările corporale în curs reprezintă investiţiile

neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriză, evaluate la costul de producţie sau achiziţie, reprezentând preţul de deviz al investiţiei. Sunt trecute în categoria imobilizărilor corporale numai după recepţia, darea în folosinţă sau punerea în funcţiune a acestora, după caz;

� avansuri acordate pentru imobilizări corporale.

c. Imobilizări financiare. Includ atât instrumentele primare, cum ar fi titlurile de creanţă, de debit sau participaţie (acţiuni obligaţiuni) cât şi instrumente derivate, cum ar fi opţiunile financiare (drepturi de vânzare sau cumpărare a unui produs la o anumită scadenţă), contractele futures (contracte la termen negociate pe pieţele organizate, care presupun partizi bine definite, cotate la scadenţe precise) şi operaţiunile forward (produse aproximativ echivalente, tratate pe pieţe ocazionale), swap-urile de rată a dobânzii şi swap-urile valutare (presupun un schimb de contracte care permite, în general, să se treacă de pe o poziţie pe alta, de la situaţia de instabilitate la cea de stabilitate; pe piaţa dobânzilor, un swap se poate concretiza, spre exemplu, în schimbarea unei datorii cu dobândă fixă contra uneia cu dobândă variabilă).

Un activ financiar este orice activ care reprezintă: numerar; un drept contractual de a încasa numerar sau alte active financiare de la altă întreprindere; un drept contractual de a schimba instrumente financiare cu altă întreprindere în condiţii care sunt potenţial favorabile; un instrument de capitaluri proprii al unei alte întreprinderi10.

Imobilizările financiare, aşa cum sunt prezentate în OMFP nr. 3055/2009, cuprind:

10 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pp. 752-753

13

� acţiuni deţinute la entăţile afiliate; � împrumuturi acordate entităţilor afiliate11; � interese de participare, care reprezintă drepturile în procentaj mai mare de 20% în capitalul

altor entităţi, reprezentate sau nu prin titluri, care, prin crearea unei legături durabile cu aceste entităţi, sunt destinate să contribuie la activităţile entităţii;

� împrumuturi acordate entităţilor cu care compania este legată în virtutea intereselor de participare;

� titluri puse în echivalenţă reprezintă elemente ce apar în situaţiile financiare consolidate; � alte imobilizări financiare (creanţe imobilizate), cuprind garanţiile, depozitele şi cauţiunile

depuse de entitate la terţi. 3.1.2. Activele circulante (curente) Un activ se clasifică ca activ circulant atunci când: a) este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă

să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului; b) este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; c) este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este

restricţionată. Ciclul de exploatare al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor

prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie sau sub forma unui echivalent de trezorerie. Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.

Activele circulante ale întreprinderii îmbracă forma stocurilor, creanţelor, investiţiilor pe termen scurt şi a disponibilităţilor băneşti.

A. Stocurile, definite conform IAS 2 “Stocuri”, ca fiind activele: (a) deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii; (b) în curs de producţie în vederea unei vânzări în aceleaşi condiţii ca mai sus; (c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.

În categoria stocurilor se cuprind12: � mărfurile; � materiile prime; � materialele consumabile; � materialele de natura obiectelor de inventar; � semifabricatele; � produsele finite; � produsele reziduale; � animalele şi păsările; � ambalajele; � producţia în curs de execuţie; � bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignaţie la terţi.

B. Creanţele reprezintă drepturi de încasat sau de primit ale întreprinderii de la alte persoane

fizice sau juridice, pentru produsele sau mărfurile livrate, lucrările executate sau serviciile prestate acestora ori din alte operaţiuni cu caracter necomercial.

În acest sens, creanţele includ:

11 Împrumuturile acordate sunt evidenţiate la creanţe imobilizate 12 OMFP nr. 3055/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, M.Of 766 şi 766 bis/10 noiembrie 2009

14

� creanţe comerciale (clienţi, clienţi-facturi de întocmit, avansuri acordate furnizorilor, creanţe din materiale şi ambalaje de restituit);

� avansuri acordate personalului; � sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului; � sume de încasat din interese de participare; � creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat; � creanţe sociale; � creanţe în legătură cu bugetul statului şi fondurile speciale; � creanţe din debitori diverşi. Anumite creanţe pot fi evidenţiate prin intermediul efectelor de comerţ care reprezintă titlul de

credit prin intermediul căruia se constată obligaţia unei întreprinderi, numită debitor, de a da ceva sau a efectua un serviciu unei alte întreprinderi, numită creditor, la o anumită dată numită scadenţă. În cadrul acestora se cuprind:

� biletul la ordin ce reprezintă un înscris prin intermediul căruia o persoană, numită emitent, se obligă expres şi necondiţionat să plătească o anumită sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar, care, în temeiul unui contract, are dreptul să o încaseze;

� cambia este instrumentul de plată prin care întreprinderea emitentă, numită trăgător, dă dreptul unei alte persoane, numită tras, să plătească o anumită sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, la o dată numită scadenţă şi într-un anume loc. Este transmisibilă prin andosare şi negociabilă pe piaţa capitalurilor;

� trata reprezentată printr-un ordin scris, necondiţionat, emis de creditor (trăgător) asupra debitorului (trasului) de a plăti, la prezentare sau la un anumit termen, o sumă de bani unui beneficiar sau la ordinul acestuia;

� cecul conţine ordinul dat de trăgător (titularul sau împuternicitul unui cont la banca în care este depozitat numerarul) unei persoane numită tras (o bancă) de a plăti la vedere o anumită sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar (cec de casă) sau de a o vărsa în contul ţinut beneficiarului la aceeaşi bancă (cec de virament);

� mandatul, un document contract, o împuternicire de a reprezenta întreprinderea şi de a acţiona în numele şi pentru interesele acesteia;

� warantul reprezintă o variantă a biletului la ordin, un titlu de proprietate asupra mărfurilor, eliberat de către depozitele în care acestea sunt păstrate. Mărfurile păstrate în depozite rămân în proprietatea exportatorului până în momentul în care importatorul achită contravaloarea acestora şi dobândeşte warantul.

C. Investiţiile pe termen scurt cuprind titlurile de valoare achiziţionate în vederea obţinerii

unui profit pe termen scurt, cum sunt: acţiuni deţinute la entităţile afiliate, acţiuni achiziţionate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni achiziţionate, instrumente de trezorerie (spre exemplu bonurile de tezaur) precum şi alte instrumente de acest gen. Condiţia care trebuie îndeplinită pentru a fi incluse în categoria activelor circulante este ca deţinerea lor să nu depăşească 12 luni.

D. Casa şi conturile la bănci (disponibilităţi băneşti) conţine elemente de natura valorilor de încasat, numerarului în lei sau valută din casieria întreprinderii, depozitele bancare precum şi alte valori financiare care, datorită naturii lor, sunt convertibile imediat în disponibilităţi băneşti. Din categoria altor disponibilităţi băneşti amintim:

� acreditivele (lichidităţile păstrate în bancă şi aflate la dispoziţia furnizorului, într-un cont distinct, din care urmează să se efectueze plăţile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor contractate);

� carnetele de cecuri (exprimă disponibilităţile băneşti sub forma unor documente-valoare folosite pentru efectuarea de plăţi);

� avansurile de trezorerie (exprimă disponibilităţile băneşti repartizate pentru a fi girate de către administratorii sau anumiţi salariaţi ai întreprinderii);

� alte valori financiare sau de trezorerie (timbre fiscale şi poştale, bilete de călătorie, bilete de tratament şi odihnă).

15

3.2. Datoriile entităţii O datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin

decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. Decontarea unei datorii implică, de obicei, renunţarea de către entitate la anumite resurse care

încorporează beneficii economice, în scopul satisfacerii cererilor celeilalte părţi şi se poate efectua prin plata în numerar, transferul altor active, prestarea de servicii, convertirea unor obligaţi în participări la capitalul social etc.

3.2.1. Datoriile pe termen scurt şi pe termen lung În funcţie de gradul de exigibilitate, datoriile întreprinderii sunt împărţite în două mari categorii:

datorii pe termen scurt (curente) şi datorii pe termen lung. a. Datoriile pe termen scurt (curente) sunt cele care se aşteaptă să fie achitate în cursul

normal al ciclului de exploatare sau să fie exigibile în termen de 12 luni de la data bilanţului. În cadrul datoriilor pe termen scurt sunt incluse: � Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni; � Sumele datorate instituţiilor de credit; � Avansurile încasate în contul comenzilor nu presupun o datorie bănească ci evidenţiază faptul

că întreprinderea a încasat o anumită sumă în schimbul căreia trebuie să livreze o cantitate de produse sau să presteze un serviciu;

� Datoriile comerciale se creează în cadrul relaţiilor de decontare cu furnizorii pentru aprovizionările de care întreprinderea a avut nevoie;

� Sumele datorate societăţilor din cadrul grupului; � Sumele datorate privind interesele de participare, se referă la obligaţiile întreprinderii

privind achitarea sumelor generate de achiziţionarea intereselor de participare; � Alte datorii, inclusiv datoriile fiscale şi alte datorii pentru asigurările sociale. În cadrul

acestora se includ: datoriile faţă de personal, datoriile faţă de asigurările sociale şi protecţia socială, datoriile faţă de bugetul statului, bugetul local şi fondurile speciale, datoriile faţă de asociaţi sau acţionari.

b. Datoriile pe termen lung sunt cele care nu se încadrează în definiţia datoriilor curente. În

cadrul acestei grupe sunt incluse toate categoriile prezentate anterior, cu menţiunea că trebuie să fie exigibile într-o perioadă mai mare de 12 luni.

3.2.2. Provizioanele Tot ca şi datorii ale întreprinderii apar provizioanele, definite ca fiind datorii incerte din punct

de vedere al perioadei de exigibilitate sau al valorii. Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care: � entitatea are o obligaţie curentă generată de un eveniment anterior; � este probabil ca o ieşire de resurse să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă; şi � poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei. Criteriile care diferenţiază datoriile de provizioane sunt determinate de incertitudinea legată de

exigibilitate sau de valoarea finală a provizioanelor. Din punct de vedere valoric, provizioanele nu pot depăşi sumele care sunt necesare stingerii

obligaţiei curente la data bilanţului. Provizioanele se constituie pentru elemente cum sunt: a. litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte;

16

b. cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia acordată clienţilor;

c. acţiunile de restructurare cum sunt: vânzarea sau încetarea activităţii unei părţi a afacerii, închiderea unor sedii ale entităţii, modificări în structura conducerii, reorganizări fundamentale care au un efect semnificativ în natura si scopul activităţilor entităţii;

d. pensii şi obligaţii similare; e. impozite, respectiv sumele viitoare de plată datorate bugetului de stat, în condiţiile în care

acestea nu apar reflectate ca datorie în relaţia cu statul; f. alte provizioane.

3.3. Active şi datorii contingente

Un activ contingent este un activ potenţial care apare ca urmare a unor evenimente anterioare datei bilanţului şi a căror existenţă va fi confirmată numai prin apariţia sau neapariţia unuia sau mai multor evenimente viitoare nesigure, care nu pot fi în totalitate sub controlul entităţii (OMFP 3055/2009). În această situaţie poate fi un utilaj a cărui recepţie, punere în funcţiune şi trecere în proprietate este condiţionată de atingerea unor parametri calitativi; de asemenea, o creanţă ce constituie obiectul unui proces în care este implicată întreprinderea (de exemplu o despăgubire) şi al cărui rezultat este incert este considerată un activ contingent.

Activele contingente sunt generate, de obicei, de evenimente neplanificate sau neaşteptate, care pot să genereze intrări de beneficii economice în entitate.

O categorie specială a datoriilor întreprinderii este cea a datoriilor contingente definite, conform OMFP 3055/2009, astfel:

� o obligaţie potenţială, apărută ca urmare a unor evenimente trecute şi a cărei existenţă va fi confirmată numai prin apariţia sau neapariţia unuia sau mai multor evenimente viitoare nesigure, care nu pot fi în totalitate sub controlul entităţii; sau

� o obligaţie curentă, apărută ca urmare a unor evenimente trecute, dar care nu este recunoscută deoarece nu este sigur că vor fi necesare ieşiri de resurse (care să afecteze beneficiul economic) pentru stingerea acestei obligaţii ori valoarea datoriei nu poate fi evaluată suficient de credibil.

3.4. Capitalurile proprii – imaginea entităţii

Conform reglementărilor legale în vigoare, capitalurile proprii reprezintă “interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale”.

Exceptând situaţia unei pure coincidenţe, mărimea capitalurilor proprii ale întreprinderii nu este egală cu valoarea de piaţă:

� a totalităţii acţiunilor sale; � a activelor sale, evaluate individual; � a entităţii în sine, evaluată într-o perspectivă de continuitate a exploatării. În structura capitalurilor proprii ale unei entităţi, conform OMFP nr. 3055/2009, se includ

următoarele categorii: aporturile de capital, primele de capital, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului financiar.,

a. Capitalul, poate fi reprezentat de capitalul social, patrimoniul regiei etc., în funcţie de forma juridică a entităţii. Prin componenta capital social se înţelege sursele iniţiale de finanţare ale întreprinderii, la data constituirii fiind format, de regulă, din sume da bani, acţiuni, alte titluri de valoare, imobilizări corporale etc. În etapa în care apare intenţia de constituire a întreprinderii sau majorare a capitalului deja existent, prin întocmirea unor documente legale, acţionarii sau asociaţii îşi iau angajamentul de a subscrie capitalul şi de al pune la dispoziţia întreprinderii. Apare, astfel, noţiunea de capital subscris nevărsat. Ulterior, în măsura în care capitalul subscris este depus de către cei

17

implicaţi, el devine capital subscris vărsat. Valoarea iniţială a capitalului social este egală cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului în natură sau în numerar a acţionarilor sau asociaţilor.

Majorarea capitalului social se poate realiza prin următoarele operaţiuni: � Subscrierea şi emisiunea de noi acţiuni, ce are ca obiectiv atragerea de fonduri necesare

finanţării activităţii. În această situaţie, firma are posibilitatea emiterii a două tipuri de acţiuni: acţiuni preferenţiale şi/sau acţiuni comune.

� Încorporarea rezervelor sau a primelor legate de capital constituie operaţiuni interne şi contribuie atât la întărirea capitalului cât şi la creşterea credibilităţii financiare a întreprinderii faţă de proprii acţionari. Majorarea efectivă a capitalului social se realizează prin emisiunea de acţiuni noi care se distribuie gratuit vechilor acţionari sau prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni, ceea ce nu modifică situaţia netă a întreprinderii sau totalul capitalurilor proprii. În cazul emisiunii de noi acţiuni care sunt destinate vânzării către noi solicitanţi, vechii acţionari sunt protejaţi prin intermediul drepturilor de atribuire ce le sunt acordate gratuit. Sunt drepturi negociabile iar valoarea lor se determină ca diferenţă între valoarea contabilă stabilită înainte şi după emisiunea noilor acţiuni13;

� Încorporarea profitului net realizat în exerciţiile precedente, destinat majorării capitalului social (rezultatul reportat);

� Încorporarea profitului net realizat în exerciţiul precedent, destinat majorării capitalului social (rezultatul exerciţiului financiar).

În activitatea oricărei întreprinderi, având în vedere apariţia unor dificultăţi în legătură cu

gestionarea capitalului, retragerea unor asociaţi sau acţionari etc. se impune reducerea capitalului social. Operaţiunile legate de diminuarea capitalului social se pot concretiza în următoarele:

� reducerea numărului de acţiuni sau părţi sociale; � reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale; � răscumpărarea şi anularea propriilor acţiuni; � acoperirea unor pierderi realizate în exerciţiile financiare precedente; � acoperirea pierderilor realizate în exerciţiul curent.

b. Primele de capital (de emisiune, de fuziune, de aport, de conversie) reprezintă excedentul

dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, inclusiv din conversia obligaţiunilor în acţiuni.

c. Rezervele din reevaluare reprezintă plusul sau minusul de valoare rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale, respectiv dintre valoarea înregistrată în contabilitate şi valoarea actuală a acestora.

d. Rezervele. Constituirea şi utilizarea acestora prezintă aspecte particulare de la o categorie la alte de rezerve, existând:

� Rezerve legale care, în prezent, se constituie la închiderea exerciţiului financiar din profitul brut într-o cotă de 5% până în momentul în care acestea ating 20% sau 25% din capitalul social, după cum întreprinderea dispune de capital naţional şi respectiv capital mixt. Acestea nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social, pentru acoperirea pierderilor din exerciţiile anterioare sau pentru acoperirea pierderii curente;

� Rezerve statutare sau contractuale ce se constituie anual, din profitul net al entităţii, conform prevederilor din actul constitutiv al acesteia;

� Alte rezerve ce pot fi constituite facultativ din profitul net şi sunt utilizate pentru acoperirea unor pierderi provenite din răscumpărarea acţiunilor proprii, acordarea de dividende în exerciţiile financiare încheiate cu pierderi, majorarea capitalului social etc.

e. Rezultatul reportat se referă la rezultatul sau la o parte din rezultatul exerciţiilor precedente,

concretizat în profit sau pierdere, a cărui repartizare sau acoperire a fost amânată de către adunarea

13 Staicu, Constantin – Contabilitate financiară armonizată cu Directivele europene, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2002, p. 61

18

generală a acţionarilor sau asociaţilor. Profitul reportat conduce la majorarea capitalurilor proprii iar pierderea reportată are drept consecinţă diminuarea acestora.

f. Rezultatul exerciţiului este reprezentat de profitul sau pierderea înregistrată în exerciţiul financiar curent şi care contribuie la majorarea sau diminuarea capitalurilor proprii ale firmei.

Alte concepte privind capitalul: � Capital fix, reprezentat de acea parte a capitalurilor întreprinderii formată din bunuri de

folosinţă îndelungată create în procesele economice anterioare cu scopul de a produce, cu ajutorul lor, alte bunuri materiale şi valori14 (active imobilizate);

� Capital circulant, format din bunuri materiale şi valori de utilizare curentă, care s-au creat în ciclurile economice anterioare, cu scopul de a contribui la producerea altor bunuri materiale şi valori (active circulante);

� Capital economic, reprezentat de totalul activului brut al bilanţului contabil; � Capital permanent, format din suma capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen lung; � Capital de lucru (fondul de rulment). În esenţă, capitalul de lucru sau fondul de rulment

reprezintă capitalul permanent din care se scad activele imobilizate la valoarea lor netă. Mai poate fi întâlnit sub denumirea de capital de lucru brut, fiind asimilat pur şi simplu activelor circulante ale firmei.

3.5. Structuri privind valorile rectificative şi valorile de regularizare

Valorile sau poziţiile rectificative corectează, prin adunare sau scădere, valoarea celorlalte

structuri determinate de obiectul contabilităţii. Semnificative în acest sens sunt: � amortizările ce evidenţiază diminuările ireversibile de valoare a activelor imobilizate; � provizioanele reprezentând datorii cu exigibilitate sau valoare incertă, constituite pentru

elemente cum sunt: litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte; cheltuielile legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia acordată clienţilor; alte provizioane;

� ajustări pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor necorporale, corporale şi în curs de execuţie; pentru deprecierea stocurilor şi creanţelor;

� ajustări pentru pierderea de valoare în cazul imobilizărilor financiare şi conturilor de trezorerie (acţiuni, obligaţiuni şi alte investiţii pe termen scurt şi creanţe asimilate).

Valorile de regularizare reprezintă, după caz, structuri create prin activarea cheltuielilor şi

pasivizarea veniturilor. În această situaţie întâlnim: � cheltuielile înregistrate în avans ce reprezintă acele cheltuieli înregistrate în prealabil în cursul

exerciţiului curent dar care se raportează direct la rezultatul exerciţiului următor (spre exemplu, chiriile plătite în avans, abonamentele, taxele de locaţiune, primele de asigurare, dobânzile plătite anticipat etc.);

� veniturile înregistrate în avans, se referă la veniturile încasate anticipat sau în avans ce privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare cum sunt: încasări din chirii, abonamente, vânzări de locuinţe cu plata în rate, asigurări etc.;

� decontări din operaţii în curs de clarificare.

14 Vasilescu, Ion; Românu, Ion; Cicea, Claudiu – Investiţii, Ed. Economică, 2000, p. 363

19

3.6. Cheltuielile entităţii

Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor sau creşterii datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.

Într-o altă abordare15, cheltuielile reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru: � consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază entitatea; � cheltuieli cu personalul; � executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc. Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel: a. Cheltuielile de exploatare sunt generate de desfăşurarea normală, curentă a activităţii

întreprinderii şi cuprind: � cheltuieli privind consumurile de materii prime, materiale consumabile, costul de achiziţie al

materialelor de natura obiectelor de inventar consumate, costul de achiziţie al materialelor nestocate, costul de achiziţie al energiei şi apei consumate, valoarea animalelor şi păsărilor, costul mărfurilor şi al ambalajelor vândute;

� cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi: întreţinere şi reparaţii, locaţii de gestiune şi chirii, studii şi cercetări, alte cheltuieli cu servicii efectuate de terţi (colaboratori, comisioane şi onorarii, protocol, reclamă şi publicitate, transportul de bunuri şi personal, deplasări, detaşări, transferări, servicii poştale şi bancare);

� cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate suportate de întreprindere (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxe pentru folosirea terenurilor, taxe asupra mijloacelor de transport etc.);

� cheltuieli cu personalul (salarii şi alte drepturi de personal, asigurările şi protecţia socială, pregătirea şi perfecţionarea profesională şi alte cheltuieli cu personalul suportate de persoana juridică);

� alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi, despăgubiri, amenzi şi penalităţi, donaţii şi alte cheltuieli similare, cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc.).

b. Cheltuielile financiare sunt legate de activitatea financiară a firmei şi cuprind: � pierderi din creanţe legate de participaţii; � cheltuieli privind investiţiile financiare cedate; � diferenţele nefavorabile de curs valutar; � dobânzile privind exerciţiul financiar în curs; � sconturile acordate clienţilor; � pierderi din creanţe de natură financiară; � alte cheltuieli financiare.

c. Cheltuielile extraordinare nu sunt legate de activitatea normală, curentă a întreprinderii şi

cuprind pe cele legate de exproprieri, calamităţi naturale şi alte evenimente extraordinare. d. Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere

de valoare sunt grupate funcţie de natura acestora pe următoarele categorii: � cheltuieli de exploatare privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere; � cheltuieli financiare privind amortizările şi ajustările pentru pierdere de valoare. e. Cheltuielile cu impozitul pe profit/venit, reprezentând impozitul pe profit/venit calculat şi

datorat de entitate bugetului statului potrivit reglementărilor legale.

15 OMFP nr. 3055/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, M.Of 766 şi 766 bis/10 noiembrie 2009

20

3.7. Veniturile entităţii

Veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor sau descreşteri ale datoriilor, care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuţii ale acţionarilor.

Într-o altă abordare, veniturile sunt reprezentate de sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente precum şi câştigurile din orice alte surse. Cuprind:

a. Veniturile din exploatare, reprezentate de veniturile legate de desfăşurarea normală, curentă a activităţii entităţii şi cuprind:

� venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor executate şi servicii prestate; � venituri aferente costurilor stocurilor de produse, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau

în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi producţie în curs de execuţie de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere constituite. Reprezintă o corecţie a cheltuielilor de producţie pentru a reflecta fie faptul că producţia a mărit nivelul stocurilor, fie faptul că vânzările suplimentare au redus nivelul stocurilor;

� venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul de producţie al imobilizărilor necorporale şi corporale realizate prin efort propriu;

� venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile primite de entitate din surse guvernamentale sau alte surse, destinate acoperirii diferenţelor de preţ, pierderilor, finanţării activităţii de cercetare etc.;

� alte venituri din exploatare: venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi precum şi alte venituri din exploatare ;

b. Veniturile financiare, rezultate din activitatea financiară a entităţii, în categoria cărora se

cuprind: � venituri din imobilizări financiare; � venituri din investiţii financiare pe termen scurt; � venituri din creanţe imobilizate; � venituri din investiţii financiare cedate; � venituri din diferenţe de curs valutar; � venituri din dobânzi; � venituri din sconturi obţinute; � alte venituri financiare.

c. Veniturile extraordinare, reprezintă acele venituri ce nu sunt legate de activitatea normală,

curentă a entităţii şi rezultă din compensaţiile primite pentru cheltuieli sau pierderi din calamităţi sau alte evenimente extraordinare.

d. Veniturile din provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, se creează în momentul în care se diminuează sau anulează provizioanele sau ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, în cazul în care nu se mai justifică menţinerea acestora, are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibilă. Sunt grupate în contabilitate pe două categorii:

� venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare; � venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare.

3.8. Rezultatul exerciţiului financiar

Rezultatul exerciţiului financiar se concretizează în profit sau pierdere şi se stabileşte cumulat de la începutul exerciţiului financiar în urma închiderii conturilor de venituri şi cheltuieli. În funcţie de activităţile desfăşurate, rezultatul cuprinde:

� rezultatul din exploatare;

21

� rezultatul financiar; � rezultatul curent; � rezultatul extraordinar; � rezultatul brut (contabil); � rezultatul fiscal; � rezultatul net. Rezultatul din exploatare reprezintă profitul sau pierderea aferente activităţii de exploatare a

entităţii şi se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare, conform relaţiei:

RE = VE – CE unde: RE = rezultatul din exploatare; VE = veniturile din exploatare; CE = cheltuielile din exploatare.

Rezultatul financiar reprezintă profitul sau pierderea aferente activităţii financiare şi se determină ca diferenţă între veniturile financiare şi cheltuielile financiare, conform relaţiei:

RF = VF – CF

unde: RF = rezultatul financiar; VF = veniturile financiare; CF = cheltuielile financiare.

Rezultatul curent reprezintă profitul sau pierderea aferente activităţii curente a întreprinderii şi

se determină ca diferenţă între veniturile din operaţiile curente, respectiv veniturile din exploatare şi veniturile financiare şi cheltuielile curente, respectiv cheltuielile de exploatare şi cheltuielile financiare:

RC = (VE + VF) – (CE + CF)

unde: RC = rezultatul curent.

Rezultatul extraordinar (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile extraordinare, conform relaţiei:

REX = VEX – CEX

unde: REX = rezultatul extraordinar; VEX = veniturile extraordinare; CEX = cheltuielile extraordinare.

Rezultatul brut sau contabil (profit sau pierdere) se obţine prin adăugarea sau scăderea la rezultatul curent a rezultatului extraordinar, conform relaţiei:

RB = RC ± REX

unde: RB = rezultatul brut.

Rezultatul fiscal (profitul impozabil) se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Rezultat fiscal = RB + Cheltuieli nedeductibile – Deduceri fiscale (venituri neimpozabile)

22

În situaţia în care rezultatul fiscal se concretizează în profit brut, acesta se impozitează potrivit legii. Prin scăderea din profitul brut a impozitului pe profit (venit) se obţine rezultatul net (profitul net).

RN = RB – I

unde: RN = rezultatul net; I = impozitul pe profit/venit.

3.9. Situaţiile financiare anuale – suport informaţional în analiza diagnostic Situaţiile financiare se constituie ca un element de bază al activităţii contabile deoarece ele

reprezintă mijloacele fundamentale de comunicare a informaţiilor către utilizatori. IAS 1 “Prezentarea situaţiilor financiare” precizează că “situaţiile financiare sunt acelea menite să satisfacă nevoile utilizatorilor care nu sunt în situaţia de a cere rapoarte adaptate nevoilor lor specifice de informaţii. Ele sunt o reprezentare financiară structurată a poziţiei financiare a unei întreprinderi şi a tranzacţiilor efectuate de aceasta având ca obiectiv acela de a oferi informaţii despre poziţia financiară, performanţa şi fluxurile de numerar, utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice. De asemenea, ele prezintă rezultatele gestiunii resurselor încredinţate conducerii întreprinderii”. În acest sens, informaţiile vizează activele, datoriile, capitalurile proprii, veniturile, cheltuielile, câştigurile, pierderile, fluxurile de numerar.

Setul complet al situaţiilor financiare are următoarele componente: Bilanţul; Contul de profit şi pierdere; Situaţia modificărilor capitalului propriu; Situaţia fluxurilor de numerar; Notele explicative la situaţiile financiare anuale.

3.9.1. Bilanţul contabil: imaginea poziţiei financiare a firmei

Bilanţul contabil este definit ca fiind documentul contabil de sinteză prin care se prezintă

elementele de activ, datorii şi capitaluri proprii ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege (lichidări, fuziuni, încetarea activităţii etc.). Reflectă poziţia financiară a firmei.

Bilanţul contabil cuprinde toate elementele de activ şi de pasiv (datorii şi capitaluri proprii) grupate după natură şi lichiditate, respectiv natură şi exigibilitate. Bunurile economice constituie ACTIVUL, iar sursele de finanţare reprezintă PASIVUL bilanţului.

Ecuaţia de verificare a bilanţului contabil este:

CAPITALURI PROPRII (SITUAŢIA NETĂ) = ACTIVE – DATORII Obiectivele fundamentale ale analizei pe baza bilanţului se pot reflecta în următoarele: � pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al entităţii; � studiază posibilitatea elementelor de pasiv de a deveni scadente la un anumit termen şi a

elementelor de activ de a fi transformate în bani; � pune la dispoziţie informaţii privind valoarea activului realizabil; � concură la determinarea echilibrului financiar pe termen lung sau pe termen scurt etc.

23

3.9.2. Contul de profit şi pierdere: imaginea performanţelor firmei

Informaţiile privind performanţa sunt oferite, în primul rând, prin intermediul contului de profit şi pierdere. Dar despre ce performanţă este vorba? În literatura de specialitate se regăsesc mai multe accepţiuni referitoare la performanţă16:

� performanţa cu sensul de succes, ea fiind dependentă de modul de reprezentare a reuşitei de către diferitele categorii de utilizatori ai informaţiei contabile;

� performanţa ca rezultat al acţiunii, este opusă primei accepţiuni şi nu reţine judecata de valoare a utilizatorilor; măsurarea performanţelor este înţeleasă ca “evaluarea expost a rezultatelor obţinute”;

� performanţa ca acţiune în sine, adică procesul şi nu rezultatul care apare la un moment dat.

Performanţa explicată de situaţia financiară denumită “Contul de profit şi pierdere” este una de natură financiară, deoarece fiecare utilizator de informaţie contabilă are în realitate un interes financiar în interiorul întreprinderii. Astfel, profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune.

Contul de profit şi pierdere reprezintă situaţia financiară care sintetizează veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate de întreprindere, deci care măsoară performanţele acesteia, pe parcursul unei perioade delimitate. Mulţi îl consideră cel mai important şi transparent raport financiar, pentru că arată dacă entitatea şi-a atins obiectivul fundamental: acela de a obţine profit.

Principalele elemente componente sunt următoarele: � cheltuieli şi venituri aferente activităţii de exploatare; � cheltuieli şi venituri aferente activităţii financiare; � cheltuieli şi venituri aferente activităţii extraordinare; � cheltuieli şi venituri rezultate din ajustarea unor elemente din bilanţul contabil, acestea fiind

incluse în categoria celor din exploatare.

3.9.3. Situaţia modificărilor capitalului propriu

Ca şi componentă separată a situaţiilor financiare, situaţia modificărilor capitalului propriu

prezintă, detaliat, toate variaţiile pe care activul net (capitalurile proprii) le-a suferit între momentul de început şi cel de sfârşit al exerciţiului financiar.

În esenţă, evidenţiază17: profitul net sau pierderea netă a perioadei şi influenţa asupra capitalului propriu al întreprinderii; tranzacţiile de capital cu proprietarii şi repartizările către aceştia; modificări ale capitalului propriu la începutul şi sfârşitul perioadei.

Acest document se constituie ca o bază informaţională în analiza capacităţii de menţinere (sau erodare) a capitalului, precum şi a profitului general sau pierderii generale înregistrate de firmă.

3.9.4. Situaţia fluxurilor de trezorerie

Situaţia fluxurilor de trezorerie arată de unde au provenit lichidităţile şi cum au fost cheltuite,

explicând astfel cauzele variaţiilor dintre soldul final al perioadei precedente şi cel al perioadei curente. Astfel, situaţia fluxurilor de numerar a primit calitatea de document obligatoriu de rapoarte pentru entităţile mari şi, opţional pentru celelalte.

Fluxurile de trezorerie (cash-flows) desemnează ansamblul intrărilor (inflows) şi ieşirilor (outflows) de numerar şi de echivalente de numerar. Nu se includ în această categorie mişcările între elemente care constituie numerar sau echivalente de numerar, deoarece aceste componente fac parte din

16 Bunea, Ştefan – Lumini şi umbre în prezentarea şi interpretarea performanţei, Revista “Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor”, nr. 3/2001, p. 23 17 Balteş, Nicolae (coord.); Ciuhureanu, Alina Teodora; Stoica, Stela – Contabilitate financiară: demers teoretic şi pragmatic din perspectiva integrării în spaţiul euroatlantic, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2001, p. 270

24

gestiunea trezoreriei entităţii, iar un tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi ieşirile de fonduri, generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.

Numerarul (cash) cuprinde disponibilităţile băneşti şi depozitele la vedere. Echivalentele de numerar (cash equivalents) sunt investiţiile financiare pe termen scurt,

extrem de lichide, care sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii. Pentru ca un plasament să fie inclus în categoria echivalentelor de numerar, scadenţa acestuia trebuie să fie mică (cel mult trei luni) iar riscul de schimbare a valorii să fie nesemnificativ (spre exemplu, acţiunile preferenţiale achiziţionate în cursul unei perioade scurte înaintea scadenţei lor şi cu o dată de răscumpărare specificată).

O cerinţă importantă în elaborarea situaţiei fluxurilor de trezorerie este ca aceste fluxuri să fie prezentate pe activităţi de exploatare, de finanţare şi de investiţii.

3.9.5. Note explicative la situaţiile financiare anuale

Notele explicative trebuie: să prezinte informaţii despre reglementările contabile care au stat la

baza întocmirii situaţiilor financiare anuale şi despre politicile contabile folosite; să ofere informaţii suplimentare care nu sunt prezentate în bilanţ, contul de profit şi pierdere şi, după caz, în situaţia modificărilor capitalurilor proprii şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie, dar sunt relevante pentru înţelegerea oricărora dintre acestea.

Notele explicative trebuie să răspundă la trei exigenţe principale: � să fie la îndemâna unui număr mare de utilizatori, motiv pentru care informaţiile furnizate nu

trebuie să fie excesiv de tehnice; � să furnizeze toate datele semnificative; � să fie clare şi succinte deoarece calitatea informaţiei ţine mai mult de pertinenţa datelor decât

de volumul lor. Politicile contabile reprezintă principiile, bazele, convenţiile, regulile şi practicile specifice

aplicate de o entitate la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare anuale. Exemple de politici contabile sunt următoarele: amortizarea imobilizărilor (alegerea metodei şi a duratei de amortizare), reevaluarea imobilizărilor corporale sau păstrarea costului istoric al acestora, capitalizarea dobânzii sau recunoaşterea acesteia drept cheltuială, alegerea metodei de evaluare a stocurilor etc.

Reglementările legale cu privire la structurarea şi conţinutul informaţiilor din notele explicative sunt riguroase. Conform acestora, notele explicative trebuie să conţină următoarele secţiuni:

� Nota 1. Active imobilizate; � Nota 2. Provizioane; � Nota 3. Repartizarea profitului; � Nota 4. Analiza rezultatului din exploatare; � Nota 5. Situaţia creanţelor şi datoriilor; � Nota 6. Principii, politici şi metode; � Nota 7. Participaţii şi surse de finanţare; � Nota 8. Informaţii privind salariaţii şi membri organelor de conducere, administraţie şi

supraveghere; � Nota 9. Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari; � Nota 10. Alte informaţii.

În concluzie, pot să existe situaţii financiare corecte, dar care să lase în umbră anumite puncte

ale activităţii firmei. De aceea, notele explicative însoţesc Bilanţul contabil şi Contul de profit şi pierdere, fiind considerate parte integrantă a lucrărilor de sinteză contabilă anuale.

Notele completează şi explică datele prezentate în cadrul celorlalte componente ale situaţiilor financiare, ele neavând rolul de a le substitui sau de a justifica insuficienţa lor.

25

TEMA 4

METODE ŞI TEHNICI DE ANALIZĂ

Activităţile sau fenomenele sunt cercetate din punct de vedere economic prin intermediul analizei, pentru a scoate în evidenţă relaţiile cauză – efect şi relaţiile structural – funcţionale. Analiza, fiind un instrument operaţional, impune1 :

♦ stabilirea tipului de analiză economico-financiară; ♦ stabilirea conţinutului procesului de analiză economico-financiară; ♦ stabilirea metodelor şi tehnicilor de analiză economico-financiară. Stabilirea tipului de analiză derivă din caracteristicile specifice fiecărui fenomen sau proces. În

funcţie de diferite criterii pot fi stabilite tipuri ale analizei (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1. Clasificarea analizei18

Criterii de clasificare Tipuri de analiză Explicaţia

1. Din punctul de vedere al momentului de desfăşurare a analizei şi momentului desfăşurării fenomenului sau procesului

Analiza post-factum

Cercetarea trecutului şi prezentului unui fenomen sau proces economic.

Analiza previzională

Presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui fenomen sau proces economic.

2. Din punctul de vedere al însuşirilor esenţiale ale fenomenului sau procesului

Analiza calitativă Cercetarea esenţei fenomenului sau procesului, precum şi cercetarea factorilor de determinare.

Analiza cantitativă Presupune cercetarea fenomenului sau procesului economic pe baza determinărilor cantitative (volum, durată, etc.).

3. Din punctul de vedere al nivelului la care se desfăşoară fenomenul sau procesul economic

Analiza microeconomică

Presupune cercetarea fenomenului sau procesului economic la nivelul firmei.

Analiza macroeconomică

Presupune cercetarea fenomenului sau procesului economic, la nivelul întregii economii naţionale sau mondiale.

4. Din punctul de vedere al modului de urmărire în timp a fenomenelor sau proceselor

Analiza statică Presupune cercetarea fenomenului sau procesului economic la un anumit moment.

Analiza dinamică Presupune cercetarea fenomenului sau procesului ţinând cont de schimbările survenite la diferite momente.

5. Din punct de vedere al obiectivului supus cercetării

Analiza pe ramuri

Cercetarea fenomenului sau procesului economic pe ramuri ale economiei naţionale.

Analiza pe probleme

Presupune cercetarea fenomenului sau procesului economic pe tipuri de indicatori.

Stabilirea metodelor şi tehnicilor de analiză presupune găsirea acelui mod de cercetare care să

valorifice întreg fenomenul sau procesul supus analizei, care să contribuie la realizarea obiectului ei. Metodele de analiză sunt grupate în două categorii: calitative şi cantitative.

1 Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., - Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pp. 11-35 18 Balteş Nicolae (coord) – Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2002, pp. 6-7

26

A. Metodele analizei calitative19 a. Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economice şi

financiare prin prisma unui criteriu de referinţă şi în stabilirea de asemănări şi deosebiri între acestea. Această metodă oferă analizei posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice nu ca o mărime în sine ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi ritmurile de dezvoltare ale acestora.

Această metodă impune necesitatea asigurării comparabilităţii datelor, atât din punct de vedere al omogenităţii conţinutului cât şi al modului de exprimare, în etaloane unice. Totodată este foarte important criteriul de comparaţie, la ce ne raportăm. În principiu baza de comparaţie o constituie realizările proprii din perioadele precedente, prevederile (planurile, programele firmei), realizările concurenţei, etc.

În activitatea practică de analiză se utilizează mai multe tipuri de comparaţii, cum ar fi: � Comparaţia în timp – compararea fenomenului în diferite momente ale evoluţiei; � Comparaţia în spaţiu – între rezultatele unor verigi organizatorice interne ale firmei, între

firmă şi rezultatele activităţii pe ramură, etc; � Comparaţii mixte – în timp şi spaţiu; � Comparaţii în funcţie de criteriu prestabilit – plan, norme, normative, standarde; � Comparaţii cu caracter special – comparaţia variantelor în vederea alegerii celei optime. b. Diviziunea sau descompunerea rezultatelor asigură profunzimea studierii faptelor,

pătrunderea în structurile fenomenelor şi proceselor cercetate pentru a se localiza rezultatele şi cauzele în timp şi spaţiu.

În analiză se disting următoarele tipuri de diviziuni: � Diviziunea în timp – permite sublinierea abaterilor de la tendinţa generală de desfăşurare în

timp; � Diviziunea rezultatelor după locul de formare – semnalează locurile unde efectul obţinut nu

corespunde condiţiilor create; � Descompunerea pe părţi sau elemente componente – permite localizarea rezultatelor

favorabile sau nefavorabile pe categorii de resurse angajate sau consumate. c. Gruparea separă colectivitatea cercetată, pe categorii omogene de unităţi, după variaţia uneia

sau mai multor caracteristici alese în funcţie de scopul cercetării, natura fenomenului studiat. d. Generalizarea şi evaluarea rezultatelor reprezintă o metodă calitativă de reunire într-un

ansamblu coerent a concluziilor rezultate din studiul factorial – cauzal al fenomenelor, reţinându-se doar aspectele esenţiale procesului decizional.

B. Metodele analizei cantitative a. Metoda substituirilor în lanţ. Se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist, care iau

forma matematică de produs sau de raport între factori (există relaţii de proporţionalitate directă sau indirectă) şi au forma unei funcţii: y = f(x,z).

Această metodă se bazează pe variaţia succesivă şi corelată a factorilor specifici fenomenului analizat. Substituirea presupune înlocuirea, într-o anumită relaţie a valorii unui factor cu o altă valoare.

Metoda substituirilor în lanţ se aplică cu respectarea următoarelor trei principii: 1. aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau de raport, se

face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi;

19 19 Balteş Nicolae (coord) – Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2002, pp. 8-16

27

2. substituirile se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu factorii de structură şi încheind cu factorii calitativi, pornind de la factorii cu influenţă directă spre cei cu influenţă indirectă;

3. valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare. Spre exemplu, să considerăm relaţia: R = a x b x c, unde a – factor cantitativ, b – factor de

structură, c – factor calitativ. Pentru datele perioadei de bază R0 = a0 x b0 x c0, iar pentru datele perioadei curente: R1 = a1 x b1 x c1. Modificarea absolută a lui R va fi:

)()( 00011101 cbacbaRRR ××−××=−=∆ .

Pentru a determina influenţa fiecărui factor asupra modificării totale a lui R vom aplica metoda

substituirilor în lanţ, respectând principiile mai sus enunţate: - influenţa factorului a:

0001000001 )()()()( xcxbaacbacbaaR −=××−××=∆ ;

- influenţa factorului b:

0011001011 )()()()( xcbbxacbacbabR −=××−××=∆ ;

- influenţa factorului c:

)()()1()( 011101111 ccxxbacbacbacR −=××−××=∆ ;

)()()( cRbRaRR ∆+∆+∆=∆ .

b. Metoda balanţieră. Se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului studiat există

relaţii de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţii (relaţii balanţiere) este următorul:

R = a + b – c

Pentru perioada de bază R0 = a0 + b0 – c0 iar pentru perioada curentă R1 = a1 + b1 – c1.

Modificarea în mărime absolută a lui R în perioada curentă faţă de perioada de bază este:

)()( 00011101 cbacbaRRR −+−−+=−=∆ .

- influenţa factorului a:

01000001 )()()( aacbacbaaR −=−+−−+=∆ ;

- influenţa factorului b:

01001011 )()()( bbcbacbabR −=−+−−+=∆ ;

- influenţa factorului c:

10111111 )()()( cccbacbacR −=−+−−+=∆ ;

)()()( cRbRaRR ∆+∆+∆=∆

28

c. Cercetările operaţionale. Reunesc un ansamblu de metode care sunt utilizate în adoptarea deciziilor în cazul în care intervin numeroşi factori care trebuie avuţi în vedere.

Cercetările operaţionale se caracterizează prin: � caracter interdisciplinar – vizează cercetarea unor sisteme organizate, în care intervine un

complex de factori; � aplicarea unor metode ştiinţifice pentru a scoate în evidenţă legăturile de interdependenţă, a

le exprima într-o formă matematică şi a atribui ponderi tuturor elementelor şi factorilor; � raţionalizarea deciziilor pe baza informaţiilor şi a unor metode ştiinţifice de analiză post-

operatorie şi analiză previzională. d. Metoda calculului matriceal. Se aplică în cazul existenţei unor relaţii funcţionale de produs

sau raport între fenomenul analizat şi factorii de influenţă. Metoda calculului matricial se poate aplica în toate domeniile analiza activităţii economice, iar

utilizarea calculatorului electronic îi conferă un mare grad de detaliere, exactitate, operativitate, eficienţă.

e. Metoda corelaţiei. Se utilizează în cazul relaţiilor de tip stocastic, între fenomenul analizat şi

factorii săi de influenţă. Etapele care trebuie parcurse sunt următoarele: � analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat şi a factorilor

de influenţă; � determinarea legăturilor de cauzalitate şi a formei lor matematice, respectiv stabilirea ecuaţiei

de regresie care poate fi de tip liniar, hiperbolic, parabolic, exponenţial; � determinarea valorii parametrilor ecuaţiei, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate; � stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în vederea

evidenţierii factorilor esenţiali de cei neesenţiali; � evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat.

29

TEMA 5

DIAGNOSTICUL JURIDIC

Pentru a aprecia legalitatea înfiinţării şi funcţionării organizaţiei, este necesară investigarea mai multor documente, unele informaţii urmând să fie utilizate şi în alte etape ale analizei20:

Elementele de verificat în cadrul diagnosticului juridic sunt prezentate schematic mai jos: Legiferări privind

• constituirea: contract de societate, statut; • funcţionarea: registrele AGA, registrul acţionarilor, registrul acţiunilor; • asocierea: contracte de asociere în participaţie.

Dreptul civil

• situaţia juridică a construcţiilor şi terenurilor; • drepturi de proprietate intelectuală deţinute; • situaţia creditelor acordate, a garanţiilor constituite, modul de rambursare, plăţi restante; • asigurarea bunurilor etc.

Dreptul comercial

• contractele de închiriere, concesiune, leasing; • contractele cu partenerii de afaceri; • contractele de credit; • acţiunile juridice în curs cu persoane fizice sau juridice pentru litigii cu caracter comercial

etc.

Dreptul muncii • contractele de muncă colective şi individuale; • actele privind protecţia muncii; • evidenţele privind personalul (fişe de prezenţă, de pontaj, state de plată); • eventualele litigii cu salariaţii; • datele ultimului control al organismelor de asigurare şi protecţie socială; • acţiunile sindicatului etc.

Dreptul fiscal

• respectarea reglementărilor fiscale; • informaţii privind ultimul control; • litigiile fiscale.

Dreptul mediului

• existenţa autorizaţiilor de mediu; • respectarea legislaţiei de mediu; • existenţa unui pasiv ecologic (cheltuieli viitoare de depoluare, daune interese de plată);

valoarea unei proprietăţi contaminate se determină prin proceduri specifice, conform Standardelor internaţionale IVS-APG2, europene EVS 6.01 şi ANEVAR SEV 6.01;

• eventuale litigii pe probleme de mediu cu alte întreprinderi sau cu autoritatea statală.

20 Maxim, Emil – Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Ed. SIDECOM LIBRIS, Iaşi, 2008, p.138

30

Exemplificare

Pentru realizarea diagnosticului juridic în cadrul SC Alfa SA au fost analizate elementele prezentate mai jos.

Dreptul societăţii comerciale. Documentele verificate sunt:_________________________________________________ Pentru a realiza diagnosticul juridic asupra SC Alfa SA, s-a analizat documentul de constituire,

din care reiese că societatea funcţionează legal şi este constituită în baza legii 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sub formă de societate comercială.

Durata de funcţionare este nelimitată şi a fost înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului cu nr. J32/2897/2000. În perioada analizată societatea nu a suferit nicio modificare.

Dreptul civil. Documentele verificate sunt:________________________________________________ In această etapă a dreptului civil s-a analizat situaţia actelor de proprietate. SC Alfa SA deţine dreptul de proprietate a unui teren şi a unui sediu administrativ, situat in

Sibiu, Calea Dumbrăvii, nr 12, cod 550135, aparţinând domeniului privat al statului Român.

Dreptul comercial. Documentele verificate sunt:_________________________________________________ În această etapă a diagnosticului comercial s-au analizat contractele de prestări de servicii de

către /către SC Alfa SA, cu diverşi clienţi. Din analiza acestora rezultă că s-a respectat cadrul legal de întocmire a contractelor de prestări

servicii, în care sunt stipulate părţile, obiectul şi clauzele contractuale.

Dreptul fiscal. Documentele verificate sunt:_________________________________________________ Societatea este înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice Sibiu cu codul unic de

înregistrare RO 23908765. Declaraţiile fiscale au fost depuse la termenele legale. În evidenţa fiscală a Administraţiei Finanţelor Publice, societatea nu figurează cu datorii

(impozite, taxe, contribuţii, etc.) restante. În data de 20.02.2008, societatea a avut un control fiscal al cărui obiectiv a constat în verificarea

modului de calcul a rezultatului exerciţiului. Urmare a acestor verificări s-a întocmit un proces verbal de control înregistrat la SC Alfa SA sub nr 156 din 07.03.2008, prin care s-a primit un avertisment referitor la modul de completare a Registrului de evidenţă fiscală.

Dreptul muncii. Documentele verificate sunt:_____________________________________________ Societatea funcţionează în baza unui regulament intern, având întocmite fişa postului pentru

toate categoriile de personal, date sub semnătură în momentul încheieri contractului de muncă individual cu persoanele pe care le angajează, asigură controlul medical obligatoriu la angajare precum şi instruirea pe linie de protecţia muncii şi PSI cu personal calificat.

În urma verificărilor, s-a constatat faptul că toate contractele de muncă au fost depuse în termenul legal la Inspectoratul Teritorial. S-au constatat în două cazuri întârzieri la depunerea actelor adiţionale (se exemplifică). Cărţile de muncă sunt ţinute în cadrul societăţii şi sunt completate la zi. Nu au fost înregistrate litigii de muncă.

Dreptul mediului. Documentele verificate sunt:_________________________________________________ Activitatea societăţii se desfăşoară în conformitate cu legislaţia de mediu, drept pentru care s-a

eliberat autorizaţia de mediu cu nr. 1183 din 2000, reînnoită la data de 30 octombrie 2008. Menţionăm ca nu s-au înregistrat litigii cu autorităţile de mediu sau cu alte societăţi.

31

TEMA 6

DIAGNOSTICUL COMERCIAL Elementele de verificat în cadrul acestui diagnostic sunt prezentate schematic mai jos:

Aprovizionările şi furnizorii a. Aprovizionări:

• intrările de produse pe grupe, sortimente, furnizori • ritmicitatea aprovizionărilor • asigurarea continuităţii aprovizionărilor şi a stocului de siguranţă • caracteristicile aprovizionărilor: preţ, calitate, facilităţi comerciale

b. Furnizori: • relaţiile cu furnizorii tradiţionali • distanţa faţă de furnizori • durata creditului comercial primit din partea furnizorilor • dacă există sau nu relaţii de dependenţă faţă de furnizori • dacă se întreţin relaţii privilegiate cu furnizorii din cadrul grupului căruia îi aparţine

întreprinderea

Cifra de afaceri şi clienţii a. Vânzări:

• principale surse de venituri, evoluţia în timp şi tendinţa lor; • raportul dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată a unei perioade care se analizează în

dinamică; • structura pieţei firmei (internă sau externă) şi posibilităţi de extindere.

b. Clienţi: • relaţiile cu clienţii tradiţionali; • dacă există clienţi de care firma este dependentă; • ponderea şi evoluţia principalilor clienţi interni şi externi; • riscuri legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău platnici, clienţi pentru care se prefigurează

schimbări ale conducerii, în structura acţionariatului; • preocupări de atragere a unor noi clienţi şi de dezvoltare a pieţei actuale.

Distribuţie

• reţea de distribuţie: dependenţă de distribuitori, cointeresarea distribuitorilor, căi de transport existente şi potenţiale

Produse (servicii)

• tipurile de activităţi în cadrul cărora se obţin produsele sau serviciile; • tipurile, volumul şi ponderea diferitelor produse, grupe de produse şi servicii oferite în

totalul producţiei (ofertei); • oferta firmei prin raportarea la standardele specifice sectorului său de activitate; • asigurarea ritmicităţii producţiei; • viteza de rotaţie a stocurilor (producţiei) obţinute; • caracteristicile produselor: calitate, sezonalitate, grad de învechire, de înnoire, perisabilitate,

preţuri; • promovarea produselor şi serviciilor firmei;

32

6.1. Dimensiunea şi structura pieţei

Capacitatea pieţei (Cp) reflectă posibilitatea acesteia de a absorbi un anumit bun, indiferent de preţul la care se vinde.

Cp = N x I = N x Vcs x fc

unde: N = numărul persoanelor luate în considerare la calculul capacităţii pieţei; I = intensitatea de consum, respectiv cantitatea consumată de o persoană în perioada de

timp la care se referă capacitatea pieţei (de regulă un an); Vcs = volumul cumpărăturii specifice (cantitatea achiziţionată de o persoană la o

cumpărare); fc = frecvenţa de consum, dată de perioada de timp la care este reluată cumpărarea. Se

exprimă ca număr de cumpărări într-o anumită perioadă de timp şi se calculează ca raport între durata perioadei de referinţă şi durata medie în zile a intervalului dintre două cumpărări.

Potenţialul pieţei (Pp) evidenţiază valoarea totală a vânzărilor dintr-un produs în condiţii de

preţuri şi venituri date.

pxCP pp =

unde:

p = preţul mediu al produsului. Gradul de saturare a pieţei (Gs) se calculează ca raport între volumul vânzărilor (cantitatea

vândută într-o anumită perioadă de timp) şi capacitatea pieţei. Cota de piaţă (CP) este cea deţinută de firmă. Frecvent, aceasta se calculează ca raport între

volumul cantitativ al vânzărilor firmei şi volumul cantitativ total al vânzărilor pentru produsul respectiv. O altă modalitate este redată mai jos.

100xPT

PICP

i

ii = sau 100x

PCPI

PICP

ii

ii +

=

unde: CPi = cota de piaţă a firmei pentru produsul i; PIi = piaţa firmei pentru produsul i (exprimată prin număr de clienţi, volum vânzări etc.) PTi = piaţa totală a produsului i

PCi = piaţa concurenţei pentru produsul i

33

6.2. Fişe de lucru utilizate în diagnosticul comercial21

6.2.1. Analiza globală a ofertei

Produs/serviciu U.M. Firma „X” Total piaţă Cantitate

vândută (q)

Preţ mediu

(p)

Cifra de

afaceri

Pondere % (g)

Cantitate vândută

(Q)

Preţ mediu

(P)

Cifra de

afaceri

Pondere % (g’)

A 1 10 100 9 B 7 5 100 4 C ...

TOTAL - -

Dacă indicele vânzărilor firmei creşte mai repede decât indicele total al vânzărilor pe piaţă, putem concluziona că firma se află într-un proces de extindere a pieţei, iar valoarea acesteia va creşte. Dacă indicele scade, sunt necesare analize detaliate pentru a afla cauzele şi a propune măsuri de redresare. Analiza trebuie realizată atât global, cât şi pentru fiecare produs în parte. Astfel de fişe vor fi elaborate pentru o perioadă de minimum 3 ani.

Indicii se calculează ca raport între valoarea perioadei curente şi valoarea perioadei anterioare.

6.2.2. Analiza sezonalităţii vânzărilor

Acest tip de analiză completează analiza globală şi reflectă existenţa sau inexistenţa unor abateri semnificative de la un trimestru la altul, de la o lună la alta, determinate de factori cu acţiune sezonieră. Sezonalitatea vânzărilor poate fi pusă în evidenţă în două moduri:

� direct, analizând volumul vânzărilor, încasările, profitul pe luni sau trimestre; � indirect, analizând dinamica stocurilor şi a facturilor neîncasate pe luni sau trimestre.

Dinamica indicatorilor de vânzări

Indicatori Anul N-4 ... Anul N

I II III IV I II III IV I II III IV Producţia (mărfuri)

vândută

Cifra de afaceri 1000 1500 200 0 Vânzări pe produse, din

care: 1000 1500 200 0

- produsul A 1000 1000 200 0 - produsul B 0 500 0 0

... Profit din exploatare

21 Maxim, Emil – Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Ed. SIDECOM LIBRIS, Iaşi, 2008, pp.203-220

34

Dinamica stocurilor şi a facturilor neîncasate

Indicatori Anul N-4 ... Anul N

I II III IV I II III IV I II III IV Stocuri de produse totale, din care - produsul A - produsul B - ...

Stocul de mărfuri 1000 200 3000 4000 - A 700 200 2500 3000 - B ..... 300 0 500 1000 Facturi neîncasate 2000 3200 1500 1000 Cifra de afaceri 4000 7000 8000 6000 Ponderea stocului de produse în CA

Ponderea stocului de mărfuri în CA

Ponderea facturilor neincasate in CA

6.2.3. Analiza adaptării ofertei la cerinţele pieţei Global, adaptarea ofertei la cerinţele pieţei poate fi apreciată prin analiza onorării comenzilor.

Analiza onorării comenzilor în anul ....

Produse Capacitate

de producţie Cerere trimestrială Vânzări trimestriale

Gradul de acoperire a cererii

(%) I II III IV I II III IV I II III IV

1. Contracte, din care - produsul A - produsul B - .....

1800 1000

200 700

400 200

800 0

1000 0

200

300

500

1200

2. Convenţii, din care - produsul A - produsul B - .....

3. Comenzi ocazionale, din care - produsul A - produsul B

- .....

Cu cât gradul de acoperire a cererii este mai aproape de 100% la toate categoriile de comenzi, cu

atât oferta firmei are un nivel mai ridicat de adaptare la cerinţele pieţei. Adaptarea poate fi apreciată indirect şi prin analiza dinamicii stocurilor de produse (mărfuri).

35

Dinamica stocurilor de produse (mărfuri)

Categorii de stocuri Anul N-4 ... Anul N

I II III IV I II III IV I II III IV Stocuri de produse (mărfuri) - produsul A - produsul B - ...

Stocuri de semifabricate - semifabricat X1

- semifabricat X2

- .....

Facturi neîncasate Cifra de afaceri (CA) Ponderea stocurilor de produse în CA

6.2.4. Analiza diagnostic a clienţilor

Pentru cazul cel mai general, când firma are clienţi din mai multe categorii de cumpărători, se

întocmesc fişe cu structuri (ponderi) care reflectă dependenţa de anumite categorii de clienţi şi permit efectuarea unor calcule previzionale.

Structura clienţilor în anul ....

Nr. crt.

Categorii de cumpărători

Numărul de cumpărători

Valoarea produselor

cumpărate (CA)

Pondere (%)

În cadrul categoriei

În total vânzări

Total CA 11000

I. Cumpărători industriali - societatea A - societatea B - ....

1 1

9000 9000

II. Cumpărători revânzători - societatea V1

- societatea V2

- ....

1 2 40

200 400 2000

III. Cumpărători publici - instituţia P1

- instituţia P2 - ....

Cumpărătorii industriali sunt întreprinderi, organizaţii care achiziţionează pentru a realiza cu

elementele cumpărate produse sau servicii. Aceste achiziţii se realizează de cele mai multe ori pe bază de contracte sau comenzi, sunt în volum mare şi au o periodicitate relativ constantă.

Cumpărătorii revânzători sunt intermediari pe lanţul distribuţiei până la vânzătorii cu amănuntul. Aceştia pot fi grupaţi în funcţie de fidelitate, volumul achiziţiilor specifice etc.

Cumpărătorii publici sunt organisme, instituţii ale statului care cumpără sau închiriază bunuri şi servicii pentru desfăşurarea activităţii. Majoritatea acestor achiziţii se realizează prin licitaţie.

36

Diagnosticarea acestora cuprinde: identificarea categoriilor de clienţi ce organizează licitaţii care prezintă interes pentru firmă; numărul participanţilor la licitaţii; numărul licitaţiilor câştigate; cantitatea şi valoarea vânzărilor; analiza condiţiilor de vânzare comparativ cu cele de ofertă.

În mod distinct se analizează activitatea firmei pe piaţa externă (intracomunitară). Analiza poate fi făcută global, pe zone geografice, ţări, clienţi (în cazul în care firma are relaţii semnificative ca volum cu anumiţi parteneri externi). În cazul în care se lucrează în lohn, analiza se detaliază pe produse.

Evoluţia vânzărilor la export (intracomunitare)

Nr. crt.

Ţara Clienţii Unitatea monetară

Valoare / Pondere (%)

N-4 .... N-1 N

1. Germania E1 Simens E2 Zipo

.....

Lei Valută Lei Valută

7000 1500 4000 900

2. Olanda E3

E4

......

Lei Valută Lei Valută

3. ..... ...... 4. TOTAL Lei

Valută

Dinamica vânzărilor la export (intracomunitare) pe produse

Nr. crt.

Produsul Ţara

/ Clientul Unităţi de

măsură

Vânzări

N-4 .... N-1 N

1. P1 A Bucăţi Valută Lei

2. P2 A

Bucăţi Valută Lei

3. ..... ...... 4. TOTAL Lei

Valută

Utilizând informaţiile din cele două fişe se pot realiza analize mai complexe privind evoluţia

exporturilor (livrărilor intracomunitare) pe ţări şi clienţi principali, eficienţa globală şi pe produse. Această analiză a eficienţei necesită unele informaţii suplimentare prezentate în tabelul de mai jos.

37

Informaţii pentru analiza eficienţei exporturilor (livrărilor intracomunitare)

Nr. crt.

Produsul Specificaţie Unitatea monetară

Vânzări

N-4 .... N-1 N

1. P1 Costul producţiei Cheltuieli speciale la export Consum materiale importate Consum materiale exportabile

Lei Lei Lei, valută Lei, valută

2. P2 .....

Pe baza informaţiilor din aceste tabele, se pot calcula cursuri de revenire pe ani.

e

seirb V

CVC

+=

unde: Crb = cursul de revenire brut la export, pentru întreaga producţie exportată şi pe fiecare

produs în parte; Vi = valoarea internă a producţiei la preţuri de producţie medii (lei); Cse = cheltuieli speciale aferente produselor exportate, altele decât cele incluse în costul

de producţie pentru produsele livrate pe piaţa internă (adaptarea unor caracteristici de calitate, taxe de export, cheltuieli suplimentare de publicitate şi distribuţie pe piaţa externă, comisioane etc.)

Ve = încasări valutare din vânzarea produsului la export. Indicatorul arată ce avantaje are firma prin obţinerea valutei din producţia exportată, comparativ

cu alternativa cumpărării acesteia de pe piaţa valutară. Se poate deci aprecia ca eficient sau ineficient exportul, comparând cursul de revenire brut cu nivelul cursului leului, în raport cu valuta avută în vedere, în anul pentru care se face calculul.

Pentru a vedea efortul pe care îl face firma pentru a obţine valută se calculează cursul de revenire corectat care ţine seama numai de cheltuieli:

e

seire V

CCC

+=

unde Ci = costul intern al produsului (producţiei) la intern. Având în vedere faptul că unele produse încorporează resurse materiale imprtate, se poate

calcula şi un curs de revenire net.

ive

isein MV

MCVC

−−+

=1 sau )(

)(2

evive

eisein MMV

MMCVC

+−+−+

=

Primul indicator include în calcul valoarea materialelor importate exprimată în lei (Mi) şi în

valută (Mv). Cel ce al doilea indicator include în plus valoarea materialelor exportabile incluse în produse exportate, exprimată în lei (Me) şi în valută (Mev). Acest indicator are în vedere eficienţa exportului pentru economia naţională sau alternativa ca firma în loc să fabrice produse ar exporta materiile prime achiziţionate de pe piaţa internă.

38

6.3. Principalii indicatori utilizaţi în diagnosticul comercial

Se pot construi în diagnosticul comercial rate de gestiune22 ce presupun comparaţii între cifra de afaceri (CA) şi diferite elemente ale activelor. Literatura de specialitate evidenţiază două modalităţi de exprimare a acestor rate:

� ca număr de rotaţii (Nr.rot.) prin cifra de afaceri, exprimându-se de câte ori un element de activ sau de pasiv se transformă în lichidităţi. Se determină conform relaţiei:

bilanţdepost

CArotNr =.. 23

� durata în zile a unei rotaţii (Dz) arată durata medie în care elementul analizat parcurge

întregul ciclu economic şi se reîntoarce în firmă sub forma iniţială bănească. Modelul general de calcul este dat de relaţia:

365×=CA

bilanţdepostDz

RATELE DE GESTIUNE A ACTIVELOR CIRCULANTE24

a. Rata de rotaţie a creanţelor clienţi

Este recomandat ca în managementul financiar această rată să fie exprimată în zile, reflectând astfel intervalul mediu de timp în care are loc încasarea creanţelor firmei de la clienţi. Valoarea optimă ar trebui să fie de maxim 30 de zile, o durată mai mare putând avea ca efect blocajele financiare care, la rândul lor, generează consecinţe dintre cele mai grave pentru firmă (imposibilitatea de achitare a datoriilor, apelarea la surse externe de finanţare, cheltuieli etc.)

b. Rata de rotaţie a stocurilor Constituie unul dintre cei mai relevanţi indicatori legaţi de activitatea firmei. Valoarea minimă care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii stocurilor este de 8 rotaţii, respectiv 45 de zile. Căile de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante sunt variate, ele fiind specifice fiecărei faze a activităţii: aprovizionare (asigurarea unei aprovizionări ritmice, existenţa permanentă a unui stoc de siguranţă, reducerea pierderilor prin îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare etc.), producţie (reproiectarea produselor şi asimilarea de noi produse cu consumuri mai reduse, perfecţionarea proceselor şi procedeelor tehnologice, organizarea corespunzătoare a producţiei şi muncii, organizarea raţională a transportului intern şi a aprovizionării locului de muncă, creşterea nivelului calitativ al produselor etc.) şi vânzare (creşterea ritmului vânzărilor, sporirea ritmului de încasare a producţiei livrate etc.)25. Pentru a obţine o imagine mai detaliată asupra gestiunii lor, se analizează pe principalele categorii.

22 Deoarece relaţiile generale de calcul sunt respectate pentru toate categoriile de rate calculate, fie că este vorba de numărul de rotaţii sau de durata în zile a unei rotaţii, nu vom mai prezenta fiecare relaţie de calcul, oferind doar câteva explicaţii acolo unde este cazul. 23 În calculul cifrei de afaceri nu se iau în considerare taxele (TVA şi alte taxe recuperabile) precum şi reducerile primite. 24 Au capacitatea de a sintetiza aspectele legate de desfăşurarea procesului de producţie, de reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producţie, a perioadei de desfacere şi încasare a clienţilor. 25 Cişmaşu, Irina Daniela; David, Iulia – Analiza vitezei de rotaţia a activelor circulante, Revista “Tribuna Economică”, nr. 23/2002, p. 28

39

a. Rata de rotaţie a creditelor-furnizori

Măsoară perioada medie la care firma îşi onorează datoriile faţă de furnizori, respectiv durata medie de timp cât ea beneficiază de creditul furnizor ca sursă de finanţare a activelor circulante. De menţionat că, atât în suma datoriilor, cât şi în cea a aprovizionărilor, se va lua în calcul suma brută, adică ea conţine şi taxele datorate (taxa pe valoarea adăugată). Valoarea optimă a indicatorului este de maximum 30 de zile. Trebuie urmărite două corelaţii fundamentale legate de această rată26: � durata de rotaţie a creditelor furnizori > durata cumulată a

stocurilor de materii prime, produse în curs de fabricaţie şi produse finite (firmă cu activitate de producţie) sau durata de rotaţie a creditelor furnizori > durata de rotaţie a stocurilor de mărfuri (firmă cu activitate comercială), prin asigurarea căreia firma ar putea fi capabilă să finanţeze întregul ciclu de producţie (comercializare) pe seama resurselor procurate de la furnizori;

� durata de rotaţie a creditelor furnizori > durata de rotaţie a creanţelor-clienţi, prin asigurarea căreia firma ar fi capabilă să obţină un excedent financiar din diferenţa dintre resursele procurate de la furnizori şi cele puse la dispoziţia clienţilor.

Exemplificarea calculului acestor rate se regăsește în capitlul 7. 6.3. Politica de credit

Succesul sau insuccesul unei afaceri depinde, în principal, de cererea care există pentru

produsele sale – de regulă, cu cât volumul vânzărilor este mai mare, cu atât firma este mai profitabilă. Volumul vânzărilor, la rândul său, depinde atât de unii factori externi, cât şi interni şi care pot fi controlaţi. Cele mai importante variabile controlabile, care influenţează volumul vânzărilor sunt preţul produselor, calitatea acestora, reclama şi publicitatea, politica de credit a firmei. Politica de credit, la rândul său, conţine următoarele 4 elemente:

1. Perioada de credit, definită ca fiind intervalul pe care firma îl oferă cumpărătorilor până în momentul în care ei trebuie să efectueze plata; de exemplu, creditul poate fi extins pentru 30, 60 sau 90 de zile. În general, există o relaţie între perioada de deţinere a stocurilor, pentru cei care cumpără de firmă şi perioada de credit stabilită de firmă. astfel, produsele perisabile se vând, în mod obişnuit, cu perioade foarte scurte de credit, pe când la produsele mai scumpe sau de folosinţă îndelungată se poate folosi o perioadă de credit de 90 de zile. Lungimea perioadei de credit stimulează vânzările, dar există şi un cost al fondurilor blocate în efecte comerciale de încasat. Altă problemă care apare o dată cu lungimea perioadei de credit este diminuarea probabilităţii de colectare a sumelor. Prin acordare unei perioade de credit mai lungi se ajunge la o perioadă de timp mai lungă necesară pentru ca firma vânzătoare să identifice dificultăţile financiare ale clientului său.

2. Reducerile comerciale şi financiare. Deciziile cu privire la mărimea reducerilor practicate se

stabilesc în urma analizei costurilor şi beneficiilor aduse de diferite tipuri de reduceri. De exemplu, o schimbare a termenilor ar trebui să aducă beneficii precum: atragerea de noi clienţi care consideră că reducerile cash sunt un fel de reducere a preţului şi deci volumul brut al vânzărilor ar trebui să crească; diminuare perioadei medii de colectare a creanţelor deoarece unii clienţi mai vechi vor plăti mai repede pentru a beneficia de avantajul reducerii. Dezavantajele acestei politici sunt costurile care apar ca urmare a oferirii acestor reduceri

26 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar, Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 205

40

cash. Reducerea optimă posibilă se află în punctul în care beneficiile obţinute egalează costurile ce trebuie suportate.

3. Standardele creditului se referă la stabilirea unui minim de cerinţe financiare care trebuie

îndeplinite de client pentru a beneficia de un eventual credit comercial. Modalitatea tradiţională de a măsura calitatea creditului este aceea de a investiga potenţialii clienţi, care vor beneficia de acesta, prin metoda celor cinci factori, numită „cei 5 C ai creditului”: � Caracterul se referă la probabilitatea ca un client să încerce să onoreze plata chiar dacă

apar dificultăţi. Astfel de informaţii se pot obţine de la banca firmei care solicită creditul comercial, de la alţi furnizori ai acesteia, de la clienţi şi chir de la concurenţi;

� Capacitatea este o estimare subiectivă a abilităţii clientului de a plăti. Se apreciază după performanţele din trecut ale clientului, după metodele folosite în afaceri, toate completate cu observaţii cu privire la spaţiul de producţie, spaţiul de desfacere sau alte facilităţi ale clientului;

� Capitalul se măsoară prin analizarea condiţiilor financiare generale ale firmei; această analiză se face pornind de la documentele financiare, mai ales de la datele de risc – rata îndatorării (total datorii / total active), rata de acoperire a dobânzilor (profit înaintea dobânzii şi impozitelor / cheltuielile cu dobânzile);

� Colateralul sau garanţia este reprezentat de activele pe care clientul le poate oferi ca garanţie, în scopul obţinerii creditului;

� Condiţiile se referă atât la impactul tendinţelor economice generale asupra firmei, cât şi la impactul unor evenimente mai puţin generale, cu caracter regional sau sectorial, care pot influenţa abilitatea clientului de a-şi onora datoriile.

Informaţiile privind cei 5 factori se pot obţine din experienţele anterioare pe care firma le-a avut

cu clienţii, completate de un sistem bine dezvoltat de culegere a informaţiilor din exterior. Firma vânzătoare poate folosi informaţiile obţinute pentru a grupa clienţii pe clase de risc, adică grupări de clienţi cu aceeaşi probabilitate de pierderi pentru firma vânzătoare în comparaţie cu vânzările realizate pentru fiecare grup în parte. O astfel de grupare este prezentată în tabelul de mai jos.

Clasă de risc a

clientului Rata estimată a pierderii (%)

1 nici una (vânzare cu termeni obişnuiţi de credit) 2 0 - 0,5 (vânzare cu termeni obişnuiţi de credit) 3 0,5 - 1 (vânzare cu termeni obişnuiţi de credit) 4 1 - 2 (vânzare cu termeni obişnuiţi de credit) 5 2 – 5 (vânzare cu termeni obişnuiţi de credit) 6 5 – 10 (vânzare cu termeni de credit mai restrictivi, ca plata la livrare) 7 10 – 20 (vânzare cu termeni de credit mai restrictivi, ca plata la livrare) 8 peste 20 ( vânzare cu plata în avans)

4. Politica de colectare se referă la procedeele pe care le utilizează o firmă pentru a colecta

efectele comerciale de încasat. Dacă un client a depăşit termenul de plată, există mai multe alternative. De exemplu, unui client care a depăşit termenul de plată cu 10 zile i se poate trimite o scrisoare; dacă plata tot nu este realizată, după 30 de zile i se trimite o scrisoare mai severă, dublată de un apel telefonic; după 90 de zile clientul poate fi predat instanţei. Politica de colectare trebuie să conţină o tehnică de monitorizare pentru ca firma să fie informată asupra vitezei cu care efectele comerciale de încasat se transformă în numerar. În plus, trebuie să se stabilească un mecanism care să evalueze eficienţa politicii de colectare. În acest sens, sunt foarte utile măsurile combinate, cum ar fi perioada medie de încasare şi schema vârstei efectelor comerciale de încasat

Analiza modificării variabilelor politicii de credit

41

Dacă politica de credit a unei firme este relaxată, prin luarea unor măsuri cum ar fi mărirea

perioadei de credit acordată, modificarea standardelor de credit sau oferirea de sconturi, cifra de vânzări ar trebui să crească. Relaxarea politicii de credit stimulează în mod normal vânzările. Totuşi, dacă politica de credit este relaxată şi vânzările cresc, vor creşte de asemenea şi costurile deoarece: va fi nevoie de mai multă forţă de muncă şi mărfuri pentru a răspunde cererii, efectele comerciale de încasat vor creşte, crescând în consecinţă costurile legate de acestea; cheltuielile cauzate de datoriile irecuperabile sau reducerile oferite ar putea, de asemenea, să crească. Astfel, întrebarea care se pune, atunci când se iau decizii referitoare la modificarea politicii de credit, este următoarea: vor creşte veniturile din vânzări mai mult decât costurile sau nu? Exemplu27 Societatea Alfa are încheiate contracte de vânzare ce prevăd termene de încasare de 45 de zile. În aceste condiţii, firma realizează o cifră de afaceri de 8.000.000 lei/an şi un profit de 2.000.000 lei/an. La nivelul curent al cifrei de afaceri firma înregistrează o perioadă medie de rotaţie a stocurilor de 50 de zile şi o perioadă de plată a furnizorilor de 75 de zile. Urmărind creşterea cotei de piaţă, firma analizează eficienţa modificării perioadei de acordare a creditului comercial la 60 de zile, estimând că această relaxare va genera o creştere a cifrei de afaceri de 20%, în condiţiile menţinerii marjei de profit. De asemenea, se va accelera durata de rotaţie a stocurilor cu 5 zile şi plata furnizorilor la 60 de zile. Decizia va fi adoptată numai dacă se va obţine o rentabilitate a investiţiei suplimentare de 60%. Analizaţi impactul modificării perioadei de creditare în două situaţii: a. perioada de creditare de 60 de zile se aplică pentru toţi clienţii firmei. b. perioada de creditare de 60 de zile se aplică numai pentru clienţii noi. Înainte de modificarea perioadei de creditare, situaţia se prezintă astfel: Cifra de afaceri 8.000.000 lei Profit 2.000.000 lei Marja de profit 25% Stocuri (50 de zile) 1.111.111 lei (50 zile x 8.000.000 lei / 360 zile) Clienţi (45 de zile) 1.000.000 lei (45 zile x 8.000.000 lei / 360 zile) Furnizori (75 de zile) 1.666.667 lei (75 zile x 8.000.000 lei / 360 zile) Necesarul de fond de rulment 444.444 lei (active curente – datorii curente) După modificarea perioadei de creditare, situaţia va fi următoarea: Situaţia a. Situaţia b. Cifra de afaceri

Profit

Stocuri (50 zile – 5 zile)

Furnizori (60 zile)

Clienţi

Clienţi actuali

27 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar, Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp. 325-333

42

Clienţi suplimentari

Necesarul de fond de rulment (active curente – datorii curente)

Profit suplimentar

Investiţie suplimentară 60% 60% Variaţia NFR

Rentabilitatea investiţiei suplimentare

Deoarece societatea urmăreşte obţinerea unei rentabilităţi a investiţiei suplimentarea de minimum 60%, va modifica termenul de creditare numai în situaţia în care poate menţine aceleaşi condiţii de plată cu clienţii actuali, relaxând termenele de plată numai pentru clienţii noi (rentabilitatea investiţiei suplimentare 94,74% mai mare de 60%). Dacă acest lucru nu este realizabil (se pot pierde clienţii actuali prin aplicarea de condiţii preferenţiale pentru noii clienţi), firma va aplica condiţii uniforme de creditare comercială pentru toţi clienţii (45 de zile) numai dacă renunţă la obţinerea unei rentabilităţi de 60% Monitorizarea situaţiei efectelor comerciale de încasat Exemplu. Firma ALFA aplică următorul model de încasare a creanţelor-clienţi:

� 30% din cifra de afaceri lunară se încasează în momentul vânzării; � 25% din cifra de afaceri lunară se încasează în luna următoare vânzării; � 20% din cifra de afaceri lunară se încasează în a doua lună de la momentul vânzării; � 15% din cifra de afaceri lunară se încasează în a treia lună de la momentul vânzării; � 10% din cifra de afaceri lunară se încasează în a patra lună de la momentul vânzării.

Firma trebuie să ţină evidenţa lunară a sumelor încasate lunar şi a creanţelor la sfârşitul fiecărei luni; Exemplu Presupunem că societatea Alfa aplică următorul model de încasare lunară a creanţelor clienţi:

- 30% din cifra de afaceri lunară se încasează în momentul vânzării; - 25% din cifra de afaceri lunară se încasează în luna următoare vânzării; - 20% din cifra de afaceri lunară se încasează în a doua lună de la momentul vânzării; - 15% din cifra de afaceri lunară se încasează în a treia lună de la momentul vânzării; - 10% din cifra de afaceri lunară se încasează în a patra lună de la momentul vânzării;

În luna ianuarie cifra de afaceri este de 265.300 lei iar schema de încasare a creanţelor din luna ianuarie se prezintă astfel: Luna Modalitatea de

încasare Sume încasate în fiecare lună din CA ianuarie

Sume de încasat la sfârşit de lună din CA ianuarie

Ianuarie 30% 79.590 185.710 Februarie 25% 66.325 119.385 Martie 20% 53.060 66.325

43

Aprilie 15% 39.795 26.530 Mai 10% 26.530 0 Presupunem că evoluţia cifrei de afaceri este următoarea:

� în primul trimestru se înregistrează o creştere lunară cu 4%; � în al doilea trimestru se înregistrează o creştere lunară cu 5%; � în al treilea trimestru să înregistrează o scădere lunară cu 2%; � în al patrulea trimestru se înregistrează o scădere lunară cu 1,5%.

În condiţiile în care modelul de încasare rămâne constant pentru tot anul, schema de încasare se realizează, urmărind încasările lunare aferente cifrei de afaceri din fiecare lună, astfel: Schema de încasare a creanţelor firmei pentru cifra de afaceri aferentă întregului an

Luna Modif. lunară

CA lunară

Încasări aferente cifrei de afaceri din luna respectivă

Ian. Feb. Mart Apr. Mai Iunie Iulie Aug. Sept. Oct. Noi. Dec.

Ian. 265.300 79.590 66.325 53.060 39.795 26.530 Febr. 4% 275.912 82.774 68.978 55.182 41.387 27.591 Martie 4% 286.948 86.085 71.737 57.390 43.042 28.695 Apr. 5% 301.296 90.389 75.324 60.259 45.194 30.130 Mai 5% 316.361 94.908 79.090 63.272 47.454 31.636 Iunie 5% 332.179 99.654 83.045 66.436 49.827 33.218 Iulie -2% 325.535 97.661 81.384 65.107 48.830 32.554 Aug. -2% 319.024 95.707 79.756 63.805 47.854 31.902 Sept. -2% 312.644 93.793 78.161 62.529 46.897 Oct. -1,5% 307.954 92.386 76.989 61.591 Noiem. -1,5% 303.335 91.000 75.834 Dec. -1,5% 298.785 89.635 Sume încasate în fiecare lună

79.590 149.099 208.123 257.103 295.539 309.636 317.867 321.111 320.119 316.400 310.925 305.859

Sume de încasat la sfârşit de lună

185.710 312.523 391.349 435.542 456.364 478.906 486.575 484.489 477.013 468.567 460.977 453.903

Pentru a urmări eficienţa politicii de creditare se calculează perioada medie de încasare după relaţia: Valoarea totală a sumelor de încasat / Cifra de afaceri medie zilnică. Acest indicator trebuie comparat cu perioadele de creditare stabilite, realizându-se o analiză a trendului, pentru a urmări dacă clienţii plătesc conform termenelor stabilite. Deoarece cifra de afaceri nu este constantă, valoarea perioadei medii de încasare depinde de mărimea perioadei pentru care se calculează, conform tabelului de mai jos. Determinarea perioadei medii de încasare Ian. Febr. Martie Aprilie Mai Iunie Iulie Aug. Sept. Oct. Noiemb. Dec. Calcul lunar

21 33,98 40,91 43,37 43,28 43,25 44.84 45,56 45,77 45,65 45,59 45,57

Calcul trimestrial

42,53 45,38 44,85 44,89

Calcul semestrial

48,48 43,75

Calcul anual

44,83

Perioada medie de încasare lunară = sume de încasat la sfârşit de lună / (cifra de afaceri aferentă lunii respective / 30). De exemplu, pentru luna decembrie: 453.903 / (298.785 / 30) = 45,57 zile. Perioada medie de încasare trimestrială = sume de încasat la sfârşit de trimestru / (cifra de afaceri aferentă trimestrului respectiv / 90). De exemplu, pentru ultimul trimestru: 453.903 / [(307.954 + 303.335 + 298.785) / 90] = 44,89 zile.

44

Perioada medie de încasare semestrială = sume de încasat la sfârşit de semestru / (cifra de afaceri aferentă semestrului respectiv / 180). De exemplu, pentru ultimul semestru: 453.903 / (1.867.278 / 180) = 43,75 zile. Perioada medie de încasare anuală = sume de încasat la sfârşit de an / (cifra de afaceri aferentă anului respectiv / 360). De exemplu, pentru anul analizat: 453.903 / (3.645.274 / 360) = 44,83 zile. Analiza perioadei medii se poate realiza, în mod similar, pentru fiecare client, astfel încât să se asigure o comparaţie a perioadei efective de creditare faţă de cea convenită prin contract; în cazul în care se constată o depăşire a perioadei de creditare stabilite, firma poate aplica penalizări de întârziere sau, în cel mai defavorabil caz, încheierea relaţiilor comerciale cu clientul respectiv. O analiză mai detaliată a creanţelor-clienţi se realizează prin schema vârstei creanţelor-clienţi, prin care se face o clasificare a creanţelor-clienţi la sfârşitul fiecărui trimestru, pe diferite categorii de vârstă (vârsta fiind determinată de schema de încasări). Deoarece în exemplul dat plata se realizează la sfârşitul fiecărui trimestru, vor exista patru grupe de vârstă:

� creanţe-clienţi cu termen de 1 lună: 15% din cifra de afaceri a primei luni din respectivul trimestru + 20% din cifra de afaceri a lunii a 2-a din trimestrul respectiv + 25% din cifra de afaceri a ultimei luni din trimestrul respectiv + (exceptând primul trimestru) 10% din cifra de afaceri a ultimei luni din trimestrul precedent (de exemplu, 10% din cifra de afaceri aferentă lunii martie se va încasa în luna iulie, astfel încât va reprezenta o creanţă cu termen de 1 lună la sfârşitul trimestrului II);

� creanţe-clienţi cu termen de 2 luni: 10% din cifra de afaceri aferentă primei luni a trimestrului respectiv + 15% din cifra de afaceri a celei de a 2-a luni a trimestrului respectiv + 20% din cifra de afaceri a ultimei luni din trimestrul pentru care se face calculul;

� creanţe-clienţi cu termen de 3 luni: 10% din cifra de afaceri a penultimei luni din trimestrul respectiv + 15% din cifra de afaceri a ultimei luni aferente trimestrului curent;

� creanţe clienţi cu termen de 4 luni: 10% din cifra de afaceri a ultimei luni a trimestrului pentru care se face evidenţa.

Cifra de afaceri Sume de

încasat la sfârşit de trimestru

Din care pentru Cifra de afaceri medie zilnică calculată pentru:

Perioada medie de încasare la sfârşit de trimestru pentru:

Schema vârstei creanţelor-clienţi

1 lună 2 luni 3 luni 4 luni 30 zile 90 zile 30 zile

90 zile

Grupe de vârstă

% din total

Trimestrul I 39.795 55.182 71.737

26.530 41.387 57.390

0 27.591 43.042

0 0 28.695

8.8436

9.197 9.565

91-120 61-90 31-60 0-30

7,33%10

18,05% 32,02% 42,60%

Ian. 265.300 66.3251

Febr. 275.912 124.1602

Mar. 286.948 200.8643

Total trimestrul I 391.3494 166.715 125.306 70.633 28.695 9.2027 40,918 42,539

Trimestrul II 28.695 45.194 63.272 83.045

0 30.130 47.454 66.436

0 0 31.636 49.827

0 0 0 33.218

10.043 10.545 11.073

91-120 61-90 31-60 0-30

6,94% 17,01% 30,07% 45,98%

Preluate din trim I 28.6955

Apr. 301.296 75.324 Mai. 316.361 142.362 Iunie 332.179 232.525 Total trimestrul II 220.206 144.019 81.463 33.218 10.554 43,25 45,38

Trimestrul III 33.218 48.830 63.805 78.161

0 32.554 47.854 62.529

0 0 31.902 46.897

0 0 0 31.264

10.851 10.634 10.421

91-120 61-90 31-60 0-30

6,55% 16,52% 29,96% 46,96%

Preluate din trim. II 33.218 Iulie 325.535 81.384 August 319.024 143.561 Septembrie 312.644 218.851 Total trimestrul III 224.014 142.936 78.799 31.264 10.636 45,77 44,85

45

Trimestrul IV 31.264 46.193 60.667 74.696

0 30.795 45.500 59.757

0 0 30.333 44.818

0 0 0 29.878

10.265 10.111 9.959

91-120 61-90 31-60 0-30

6,58% 16,56% 29,97% 46,89%

Preluate din trim III 31.264 Octombrie 307.954 76.982 Noiembrie 303.335 136.501 Decembrie 298.785 209.149 Total trimestrul IV 453.903 212.821 136.053 75.151 29.878 10.112 45,57 44,89

(1) Cifra de afaceri a lunii ianuarie de 265.300 lei se încasează astfel: 79.590 în ianuarie, 66.325 în februarie, 53.060 în martie, 39.795 în aprilie, 26.530 în mai. Astfel, la sfârşitul trimestrului, din cifra de afaceri aferentă lunii ianuarie mai este de încasat suma: 265.300 – 79.590 – 66.325 – 53.060 = 66.325. (2) Cifra de afaceri a lunii februarie de 275.912 se încasează astfel: 82.774 în februarie, 68.978 în martie, 55.182 în aprilie, 41.387 în mai şi 27.591 în iunie. Astfel, la sfârşitul trimestrului, din cifra de afaceri aferentă lunii februarie mai este de încasat suma: 275.912 – 82.774 – 68.978 = 124.160. (3) Cifra de afaceri a lunii martie de 286.948 se încasează astfel: 86.085 în martie, 71.737 în aprilie, 57.390 în mai, 43.040 în iunie şi 28.695 în iulie. Astfel, la sfârşitul trimestrului, din cifra de afaceri aferentă lunii martie mai este de încasat suma: 286.948 – 86.085 = 200.864. (4) Valoarea creanţelor-clienţi la sfârşit de trimestru se determină prin adunarea sumelor rămase de încasat aferente fiecărei luni a trimestrului respectiv. (5) 10% din cifra de afaceri a lunii martie se încasează în iulie, astfel că reprezintă o creanţă care se va încasa peste o lună de la sfârşitul trimestrului II. (6) Cifra de afaceri medie zilnică calculată pentru fiecare lună = cifra de afaceri a lunii respective / 30 zile. (7) Cifra de afaceri medie zilnică calculată pentru fiecare trimestru = cifra de afaceri aferentă trimestrului respectiv / 90 zile. (8) Perioada medie de încasare la sfârşit de trimestru pentru 30 de zile = total sume de încasat la sfârşit de trimestru / cifra de afaceri medie zilnică calculată pentru ultima lună a trimestrului respectiv. (9) Perioada medie de încasare la sfârşit de trimestru pentru 90 de zile = total sume de încasat la sfârşit de trimestru / cifra de afaceri medie zilnică calculată pentru trimestrul respectiv. (10) Ponderea creanţelor-clienţi cu încasare la termen de 4 luni (între 91 şi 120 de zile) din totalul sumelor de încasat la sfârşit de trimestru. Analizând schema vârstei pentru creanţele firmei, se constată că situaţia reală a încasărilor nu este stabilă – cum ar fi trebuit, ţinând cont de faptul că modul de încasare stabilit de firmă este constant. Acest fenomen este determinat de variaţia cifrei de afaceri şi nu prezintă corect evoluţia performanţelor politicii de creditare. De exemplu, în al doilea trimestru, pentru care se înregistrează o creştere a cifrei de afaceri, ponderea creanţelor pe termen de o lună este de 45,98% (faţă de 42,60%), creştere care ar fi greşit interpretată ca o îmbunătăţire a politicii de creditare (creşterea se datorează ultimei încasări din cifra de afaceri aferentă lunii martie). În concluzie, în ciuda faptului că aceste metode se folosesc constant în cadrul firmelor cu activitate de comerţ, se recomandă ca rezultatele să fie atent analizate înainte de a se trage concluziile. Tocmai de aceea, pe lângă metodele prezentate, se recomandă şi abordarea pe scheme de plată. Abordarea pe scheme de plată caută să depăşească dificultăţile apărute atunci când se utilizează perioada medie de încasare şi schema vârstei. Se remarcă că o schemă de plată constantă implică faptul că un acelaşi procent din vânzări este colectat în diferite luni. Prin această abordare, efectele comerciale de încasat sunt întotdeauna raportate la cifra de vânzări din luna respectivă şi nu la o medie a vânzărilor pe o perioadă mai lungă. Prin urmare, abordarea bazată pe scheme de plată, spre deosebire de metodele care folosesc perioada medie de încasare sau schema vârstei, nu este influenţată de scăderile sau creşterile cifrei de vânzări.

46

6.4. Analiza diagnostic a furnizorilor

Pentru desfăşurarea activităţii firma achiziţionează mărfuri pentru care plata se realizează la momentul cumpărării sau ulterior, dacă firma parteneră oferă credit comercial. Valoarea postului „Furnizori” din bilanţul firmei este determinată de ritmul de realizare a plăţilor şi de volumul cumpărărilor. Valoarea totală a postului „Furnizori” se poate determina ca produs între valoarea cumpărărilor şi perioada medie de plată. Perioada medie de plată este influenţată de politica de creditare comercială a firmei furnizoare. Plata ulterioară a cumpărărilor de mărfuri echivalează cu obţinerea unui credit pe termen scurt (fără dobândă!), această sursă reprezentând cea mai importantă sursă de temporară de finanţare.

Prin diagnosticul furnizorilor se urmăreşte aflarea răspunsurilor la următoarele întrebări: � Care sunt condiţiile contractuale cu furnizorii? � Care este intervalul de timp stabilit contractual între momentul cumpărării mărfurilor şi

momentul plăţii efective? � Este mai avantajoasă plata anticipată? etc.

În scopul atragerii de resurse financiare pe termen scurt, firma urmăreşte obţinerea unor termene

avantajoase de plată (eventual chiar prelungirea perioadei dintre momentul cumpărărilor şi momentul plăţilor în acele perioade în care firma nu are disponibilităţi), totodată menţinându-se bune relaţii cu furnizorii.

Prelungirea perioadei de plată nu reprezintă un scop în sine – de exemplu, dacă furnizorul oferă un scont pentru realizarea anticipată a plăţii, se poate dovedi mai avantajoasă plata imediată (pentru a beneficia de reducere) decât atragerea de resurse temporare. În situaţia în care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea plăţii la respectivul termen echivalează cu atragerea de resurse temporare costisitoare (cu o dobândă implicită); decizia privind termenul de plată se va realiza în funcţie de avantajul comparativ al costurilor şi beneficiilor aferente:

� costul pierderii scontului prin nerealizarea plăţii la termen se calculează pe baza relaţiei:

td

d 365

1×

−

unde: d = scont (exprimat în procente); t = perioada de creditare – perioada de creditare cu scont = micşorarea perioadei de plată necesare pentru a beneficia de scont.

� beneficiul pierderii scont = rentabilitatea obţinută prin fructificarea sumei care s-ar fi plătit în perioada de creditare cu scont.

Exemplu.

Presupunem că firma are încheiat un contract de aprovizionare cu mărfuri cu unul dintre

furnizori, în care se prevede plata la 60 de zile de la momentul livrării. În momentul unei noi comenzi, în valoare de 10 milioane de lei, furnizorul comunică firmei că va aplica un scont de 3,5% dacă plata se efectuează în 15 zile. Presupunând că firma are posibilitatea financiară de a plăti pentru achiziţionarea mărfurilor în a 15-a zi, apar două situaţii:

a) beneficiază de scontul oferit, realizând plata la 15 zile de la aprovizionare, în valoare de 9,65 milioane lei (10 milioane, mai puţin 3,5%);

b) investeşte suma pe care ar fi plătit-o dacă ar fi beneficiat de scont pentru o perioadă de 45 de zile, urmând să achite factura la termenul de 60 de zile.

Dacă alege a doua variantă, costul implicit al pierderii scontului este:

47

%04,2945

365

%5,3%100

%5,3=×

−

Amânarea plăţii nu este justificată decât în condiţiile în care firma poate investi banii respectivi

cu o rentabilitate mai mare decât costul implicit. În acest exemplu, să presupunem că firma poate plasa suma de 9,65 milioane lei, pentru 45 de zile, obţinând o rentabilitate de: a) 40%; b) 20%.

a) Dacă rentabilitatea ce se poate obţine prin plasarea sumei de 9.650.000 lei pentru 45 de zile

este de 40% (mai mare decât costul implicit de 29,04%), fructificarea duce la un beneficiu de: 9.650.000 x 40% x (45 / 365) = 475.938 lei, astfel încât costul efectiv (net) al achitării furnizorului în ziua 60 este de 9.524.062 lei. Comparând această situaţie cu cazul în care firma beneficiază de scont (plata fiind de 9.650.000 lei), realizând plata la 15 zile, ea se dovedeşte a fi mai puţin costisitoare.

b) Dacă rentabilitatea ce se poate obţine prin plasarea sumei de 9.650.000 lei pentru 45 de zile este de 20% (mai mică decât costul implicit), costul efectiv este de: 10.000.000 – (9.650.000 x 20%) x (45 / 365) = 9.762.031 lei, astfel încât este mai avantajoasă plata la termen de 15 zile.

Analiza comparativă a acceptării / neacceptării scontului

Acceptare scont (plata a 15 zile)

Neacceptare scont (plata la 60 de zile)

Plata furnizorului a) beneficiul investirii sumei de 9.650.000 lei la o rentabilitate de 40% între ziua 15 şi ziua 60

9.650.000

10.000.000

475.938

Cost –beneficiu 9.650.000 9.524.062 Plata furnizorului b) beneficiul investirii sumei de 9.650.000 lei la o rentabilitate de 20% între ziua 15 şi ziua 60

9.650.000

9.650.000

10.000.000

237.969

Cost-beneficiu 9.650.000 9.762.031

Pentru analiza acceptării / neacceptării scontului, firma poate lua în calcul rata dobânzii pe piaţă. Trebuie menţionat, că de foarte multe ori atunci când se decide acceptarea sau neacceptarea scontului se analizează şi situaţia de ansamblu a datoriilor firmei faţă de furnizori, mai ales în ceea ce priveşte termenele de plată. 6.5. Analiza diagnostic a stocurilor

Stocurile deţinute de o firmă pot fi grupate în trei categorii: materii prime, producţie neterminată şi produse finite sau marfă de vândut pentru sectorul de comerţ. Cantitatea de stocuri de materie primă este determinată de ceea ce se anticipează cu privire la volumul producţiei, sezonalitatea producţiei, posibilitatea de a apela în orice moment la sursele de aprovizionare cu materie primă şi eficienţa cu care se organizează aprovizionarea şi producţia. Nivelul stocurilor de producţie neterminată este influenţat, în mare măsură, de perioada de timp necesară procesului complet de producţie – aceasta se defineşte ca fiind timpul scurs între momentul introducerii materiei prime în procesul de producţie şi momentul finalizării produsului finit. Nivelul stocurilor de produse finite (mărfuri) este influenţat de volumul producţiei şi de vânzări.

Volumul stocurilor depinde de cifra de afaceri prognozată, însă cumpărarea sau formarea acestora se realizează înainte de încheierea vânzărilor. Astfel, în cazul realizării unei cifre de afaceri mai mici decât cea prognozată, firma va înregistra pierderi din deţinerea de stocuri supradimensionate; în situaţia opusă, prognozarea unui volum al vânzărilor mai mic decât cel potenţial, firma se va confrunta cu un număr de comenzi nesatisfăcute, livrări la termene mai mari decât cele programate, ajungându-se

48

în situaţia de a pierde clienţi. Astfel, pentru determinarea nivelului optim de stocuri este strict necesară prognoza corectă a cifrei de afaceri pentru perioadele următoare.

Factorii care trebuie luaţi în considerare în estimarea cifrei de afaceri sunt: � Tendinţa înregistrată în evoluţia vânzărilor în ultima perioadă (analiza trendului). Uneori,

ipoteza că această tendinţă va menţine în viitor poate să nu fie realistă, astfel că previziunea pe baza unei cifre de afaceri globale, determinată numai de evoluţia trecută, poate fi eronată;

� Având în vedere limita analizei trendului, va fi necesară o analiză mai profundă, bazată pe descompunerea cifrei de afaceri pe categorii de produse;

� Trebuie analizat nivelul global al pieţei respectivelor produse, estimându-se totodată cota de piaţă a firmei pe toate aceste pieţe, cotă care depinde la rândul ei de capacitatea de vânzări a firmei, de politica de preţ, de concurenţă, de termenele de creditare a clienţilor etc;

� Este foarte importantă determinarea ratei sustenabile de creştere. Astfel, prognozarea şi realizarea unei creşteri a cifrei de afaceri peste valoarea sustenabilă poate genera şi insuficienţă de fonduri;

� Previziunea se va face în preţuri constante (la nivelul ultimului an de analiză). 6.5.1. Determinarea investiţiei în stocuri

Mai întâi trebuie să se determine un stoc de lucru, care să răspundă necesarului de moment, iar

volumul acestui stoc depinde de volumul vânzărilor. Apoi, deoarece cererea poate să fie mai mare decât cea previzionată, sunt necesare stocurile de siguranţă. Costurile suplimentare de deţinere a stocurilor de siguranţă trebuie să fie comparate cu costurile generate de pierderea vânzărilor, datorită lipsei din stoc a componentelor cerute sau necesare. Nivelul total al stocurilor este suma dintre stocul de lucru şi stocul de siguranţă; acest nivel variază în funcţie de momentul în care se face înregistrarea, adică înainte sau după livrarea unei comenzi de stocuri.

6.5.2. Costurile stocurilor

Obiectivul gestiunii stocurilor este acela de a pune la dispoziţie cantităţile necesare pentru

atingerea cotelor de vânzări la costuri minime. Primul pas constă în identificarea costurilor implicate în achiziţionarea şi deţinerea stocurilor, prezentate în tabelul de mai jos.

Costuri legate de stocuri

1. Costuri legate de deţinerea stocurilor - costul capitalului blocat - costuri de depozitare şi manipulare - costuri cu asigurările - amortizare şi uzură morală - taxe de proprietate 2. Costuri legate de comanda şi primirea stocurilor - costul comenzilor, inclusiv a al organizării vânzărilor - costul de expediţie şi manipulare 3. Costurile legate de lipsa stocurilor - pierdere de vânzări - pierderea încrederii clienţilor - dereglări ale procesului de vânzare

49

6.5.3 Cantitatea optimă de comandat Este evident că stocurile sunt necesare, dar este la fel de evident că firma are de suferit dacă

deţine prea multe sau prea puţine stocuri. Una dintre abordările cel mai des utilizate pentru determinarea nivelului optim al stocurilor pe care o firmă trebuie să îl deţină este modelul cantităţii optime de comandat EOQ.

EOQ = PC

SF

×××2

unde:

EOQ = cantitatea optimă de comandat pentru fiecare comandă (cantitatea comandată economic);

F = costurile fixe de trimitere şi înregistrare a unei comenzi; S = cifra anuală de vânzări în unităţi de produs; C = costuri de deţinere exprimate ca procent din valoarea stocurilor; P = preţul de achiziţie pe care firma trebuie să îl plătească pe unitatea de stoc.

Ipotezele pe care se bazează EOQ, şi care nu întotdeauna sunt valide, sunt următoarele: � cifra de vânzări poate să fie previzionată cu exactitate; � vânzările sunt distribuite uniform de-a lungul anului; � comenzile sunt onorate fără nici un fel de întârziere; � F, C şi P sunt valori fixe şi independente de procedeele folosite pentru comandarrea

stocurilor.

Nivelul stocurilor la repetarea comenzii = Timpul de comandă şi livrare x Ritmul de vânzare stocuri = 8 zile x 10 buc/zi = 80 buc

În situaţia în care trebuie să se facă o nouă comandă înainte ca cea anterioară să fie epuizată va

apărea situaţia unor stocuri de bunuri în tranzit. Bunurile în tranzit sunt acelea care au fost comandate dar nu au fost încă recepţionate. Un stoc de bunuri în tranzit va exista în momentul în care timpul de comandă şi livrare este mai mare decât timpul dintre două comenzi succesive. Soluţia cea mai simplă este deducerea stocurilor de bunuri în tranzit, atunci când se calculează nivelul stocurilor pentru reînnoirea comenzii. Cu alte cuvinte, nivelul stocurilor la repetarea comenzii se calculează după cum urmează:

Nivelul stocurilor la repetarea comenzii = (Timpul de comandă şi livrare x Ritmul de vânzare a

stocurilor) – Bunuri în tranzit

Se remarcă că atât timpul de comandă şi livrare, cât şi ritmul de vânzare a stocurilor trebuie definite în aceeaşi unitate de măsură. Altfel spus, dacă timpul de comandă şi livrare este specificat în zile, atunci ritmul de vânzare a stocurilor trebuie să fie exprimat tot în zile şi nu în săptămâni.

Bunurile în tranzit nu reprezintă o problemă pentru firma analizată deoarece ea lansează 12 comenzi anual (300 buc) iar timpul de livrare este de 8 zile. Totuşi, să presupunem că firma comandă 150 de bucăţi la fiecare 14 zile iar timpul de livrare este de 21 de zile. Astfel, atunci când se lansează o comandă, o altă comandă se află în drum spre firmă sub formă de bunuri în tranzit. Nivelul stocurilor la reînnoirea comenzii, pentru această situaţie, se va calcula după cum urmează:

Nivelul stocurilor la reînnoirea comenzii = (21 x 10) - 150 = 60 buc

Până acum am presupus că se cunoaşte cu certitudine nivelul cererii şi că aceasta este uniform

distribuită în timp, iar timpul de comandă şi livrare nu variază niciodată. Totuşi, în anumite situaţii, una sau mai multe dintre aceste ipoteze pot fi incorecte, ducând la apariţia ncesităţii de a modifica modelul

50

EOQ pentru a lua în considerare aceste posibilităţi. Această modificare se realizează, de obicei prin adăugarea unor stocuri de siguranţă la stocul mediu, pentru a acoperi fluctuaţiile posibile ale nivelului cererii, vânzării sau expediţiei stocurilor către firmă. Stocul de siguranţă optim variază de la situaţie la situaţie dar, în general, creşte dacă: previziunea cifrei de afaceri nu se poate face cu exactitate; costurile ce ar rezulta în urma unei rupturi de stoc ar fi mai mari; probabilitatea de întârziere în livrarea comenzilor este mai mare. Stocul optim de siguranţă descreşte pe măsura creşterii costurilor de deţinere.

6.6. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri

Cifra de afaceri este formată din sumele provenind din vânzarea de bunuri şi prestarea de

servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale persoanei juridice, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adăugată şi a altor impozite şi taxe aferente. Indicatorul se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii, preluate din contabilitatea financiară. Obiectivele analizei cifrei de afaceri pot fi structurate astfel28:

� analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri; � analiza factorială a cifrei de afaceri; � analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea; � influenţa modificării cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico-financiari ai

firmei.

6.6.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Scopul unei analize de dinamică, în general, este acela de a oferi informaţii privind evoluţia unui fenomen în decursul unei perioade de timp. În ceea ce priveşte analiza structurală, aceasta trebuie să creeze o imagine de ansamblu asupra unui fenomen complex prin defalcarea acestuia pe componente, cu evidenţierea ponderilor corespunzătoare fiecăreia. Studiul dinamicii şi structurii cifrei de afaceri trebuie să evidenţieze veniturile care contribuie la formarea acesteia, evoluţia şi variaţia lor de la o perioadă la alta, precum şi să ajute la elaborarea unor modele de prognoză cu ajutorul cărora să poată fi estimată cât mai exact evoluţia acestor venituri în timp. De asemenea, analiza structurală a cifrei de afaceri combinată cu analiza în dinamică conduce la stabilirea cauzelor care au contribuit la modificarea ponderilor diferitelor categorii de venituri în total cifră de afaceri, de la o perioadă la alta, precum şi la stabilirea unor măsuri corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii în cei mai buni parametrii. Pentru analiza în dinamică şi structură a cifrei de afaceri, utilizăm informaţiile din tabelul 6.1. Tabel nr. 6.1.

Venituri (Vi) An 2010

An 2011 Indici (%) Structura CA (%)

2011 p / 2010

2011 r / 2010 p

Prevăzut Realizat 2010 2011 p 2011 r 1. Venituri din vânzarea produselor

5.845 6.465 6.581

2. Venituri din vânzarea mărfurilor

2.826 2.917 2.883

3. Venituri din prestări de servicii

623 698 726

Total CA 9.294 10.080 10.190

28 Desigur, problemele abordate diferă în funcţie de autor, existând totuşi câteva coordonate de bază urmate în majoritatea lucrărilor de specialitate.

51

6.6.2. Analiza cifrei de afaceri pe pieţe de desfacere ale produsului

Pentru formarea unei imagini concrete asupra poziţiei financiare ocupate de o firmă la un moment dat se impune aplicarea unui model de analiză a cifrei de afaceri pe pieţe geografice.

Situaţia vânzărilor pe cele trei pieţe de desfacere ale unei firme este prezentată în tabelul 6.2.

Concluzii şi propuneri 6.6.3. Analiza cifrei de afaceri pe clienţi

În analiza cifrei de afaceri se recomandă a se opera cu ponderile acesteia pe următoarele

grupări ale clienţilor: a. tradiţionali (relaţii de afaceri peste 5 ani); b. în curs de stabilizare a afacerilor (cu relaţii de afaceri între un an şi 5 ani); c. clienţi noi (antrenaţi în afaceri în cursul anului de gestiune).”29

Evoluţia cifrei de afaceri a unei firme se prezintă în tabelul 6.3.

29 Mărgulescu D., Vâlceanu Ghe., Cişmaşu I. D., Şerban C., “Analiza economico-financiară”, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999.

Tabelul 6.2. - lei -

Piaţa CA An 2010

CA An 2011 2011 r / 2010 (%)

2011 r / 2010 p (%) Prevăzut Realizat

A 7.685 8.723 8.321 B 8.923 9.983 9.396 C 4.121 4.576 4.470

Total CA 20.729 23.282 22.187

Tabelul 6.3. Clienţi CA

2010 CA 2011 2011 r / 2010

(%) 2011 r / 2010 p

(%) Prevăzut Realizat Tradiţionali 8.263 8.418 8.526 În curs de

stabilizare a afacerilor

7.382 8.324 8.125

Clienţi noi 4.256 4.895 4.566 Total CA 19.901 21.637 21.217

52

Concluzii şi propuneri

O altă modalitate de analiză a cifrei de afaceri pe clienți vizează ierarhizarea acestora în funcție

de volumul vânzărilor (tabelul 6.4), calculul indicilor de structură și dinamică (tabelul 6.5).

Tabelul 6.4. Clienţi principali - lei -

Nr. crt. Denumire client Volum vânzări 2009

Volum vânzări

2010

Volum vânzări

2011 1. S.C. Auto Sport S.R.L. Sibiu 2.451 4.745 5.350 2. S.C. Auto Zone S.R.L. Sibiu 1.789 2.330 4.866 3. S.C. West Star S.R.L. Sibiu - 2.350 4.565 4. S.C. Dual Tănase S.R.L. Sibiu - 3.555 6.437 5. S.C. Emma S.R.L. Sibiu 2.458 7.900 9.830 6. S.C. Auto Trans Service S.R.L. Sibiu - 4.322 8.570 7. S.C. Coalim S.R.L. Sibiu 765 1.240 3.950 8. S.C. Autonicos S.R.L. Sibiu 3.459 687 - 9. S.C. Servicenet S.R.L. Sibiu 2.890 1.250 5.890 10. S.C. Autovest S.R.L. Sibiu 610 1.130 1.860 13. Alţi clienţi 1.255 3.290 15.490 14. TOTAL VÂNZĂRI 15.677 32.799 66.808

Tabelul 6.5. Structură şi dinamică clienţi

- lei - Nr. crt.

Denumire client % 2009 % 2010 % 2011 2011 / 2009 2011 / 2010

1. S.C. Auto Sport S.R.L. 15,63% 14,47% 8,01% 218,28% 112,75% 2. S.C. Auto Zone S.R.L. 11,41% 7,10% 7,28% 271,00% 208,84% 3. S.C. West Star S.R.L. - 7,16% 6,83% - 194,26% 4. S.C. Dual TănaseS.R.L. - 10,84% 9,64% - 181,07% 5. S.C. Emma S.R.L. 15,68% 24,09% 14,71% 399,92% 124,43%

6. S.C. Auto Service S.R.L. - 13,18% 12,83% - 198,29% 7. S.C. Coalim S.R.L. Sibiu 4,88% 3,78% 5,91% 516,34% 318,55% 8. S.C. Autonicos S.R.L. 22,06% 2,09% - - - 9. S.C. Servicenet S.R.L. 18,43% 3,81% 8,82% 203,81% 471,20% 10. S.C. Autovest S.R.L. 3,89% 3,45% 2,78% 304,92% 164,60% 13. Alţi clienţi 8,02% 10,03% 23,19% 123,43% 470,82% 14. TOTAL VÂNZĂRI 100% 100% 100% 426,15% 203,69%

53

Din analiza datelor prezentate, concluzia generală care se desprinde este aceea că volumul vânzărilor către clienţi a crescut în anul 2011 comparativ cu 2009 cu 326,15%, respectiv cu 51.131 lei, iar comparativ cu 2010 creşterea a fost de 103,69%, respectiv 34.009 lei.

Prin calculul ponderii clienţilor remarcăm faptul că în anul 2006 cel mai important client al societăţii a fost SC Autonicos SRL (22,06% din volumul vânzărilor), client care nu se mai regăseşte însă în anul 2011. Societatea a încheiat relaţiile cu acest client datorită întârzierilor repetate la încasări dar şi pentru că adeseori se întâmpla ca acest client să emită o comandă iar ulterior să refuze marfa sau să susţină că produsul primit nu era conform cu comanda.

În anul 2008 se remarcă atragerea unor noi clienţi care deţin de altfel o pondere importantă în volumul vânzărilor mai ales dacă ţinem seama de faptul că doar în acest an au început relaţiile cu societatea analizată (SC West Star SRL – 7,16%, SC Dual Tănase SRL – 10,84%, SC Auto Trans Service SRL – 13,18%). Este de remarcat însă şi faptul că în anul 2011 cu unul dintre aceşti clienţi, respectiv SC West Star SRL, au fost încheiate relaţiile contractuale (societatea a intrat în suspendare de activitate) iar pentru ceilalţi doi se înregistrează o uşoară diminuare a ponderii în totalul vânzărilor. De altfel, în anul 2010 ponderea cea mai importantă o deţine SC Emma SRL cu 24,09% din totalul vânzărilor, fiind şi singurul client pentru care putem spune că s-a înregistrat o creştere importantă a ponderii în volumul vânzărilor în anul 2010 comparativ cu 2009 (cu 8,41%).

În ce priveşte structura clienţilor pentru anul 2011, se observă faptul că nu mai există evoluţii spectaculoase, înregistrându-se doar modificări relativ minore în structura deţinută de clienţii deja existenţi (cea mai mare modificare în anul 2011 se înregistrează pentru SC Emma SRL în sensul diminuării ponderii deţinute cu aproximativ 10% faţă de anul 2010 şi în cazul SC Auto Sport SRL pentru care ponderea vânzărilor scade faţă de 2010 cu 7,62%). Este de apreciat faptul că societatea caută în permanenţă clienţi noi, ponderea acestei categorii evoluând în sens pozitiv de la 8,02% în 2009 la 23,19% în 2011. Recomandăm însă să se încerce menţinerea relaţiilor favorabile cu clienţii deja existenţi deoarece este mult mai uşor să pierzi ceea ce deja ai decât să obţii ceva nou.

Din analiza în dinamică putem concluziona că pentru toţi clienţii existenţi se înregistrează o creştere o volumului de vânzări (cea mai spectaculoasă creştere în 2011 faţă de 2010 se înregistrează în cazul SC Servicenet SRL – cu 371,20% iar faţă de 2008 în cazul SC Coalim SRL – cu 416,34%). Totuşi, din punct de vedere valoric, în anul 2011 cel mai important client al societăţii este SC Emma SRL (un volum al vânzărilor de 9.830 lei).

6.6.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi

cererea Capacitatea de producţie şi cererea pot acţiona atât ca şi factori stimulativi, cât şi ca inhibatori ai procesului productiv. Astfel, dacă există cerere pe piaţă pentru produsele comercializate, firma poate să îşi sporească cifra de afaceri cu condiţia să obţină cantitatea de produse cerută în timp scurt. Pentru a realiza acest obiectiv poate opta pentru mărirea capacităţii de producţie. Dacă cererea scade, firma va dezafecta anumite capacităţi de producţie, existând riscul să producă pe stoc, imobilizându-şi o parte a banilor, sau îşi va adapta producţia la noile tendinţe ale cererii pe piaţă. Desigur, măsurile care vor fi luate depind de o multitudine de factori, cum ar fi: existenţa surselor de finanţare la nivelul firmei, a posibilităţilor de adaptare la cerinţele pieţei; dorinţa aparatului managerial de a elabora noi strategii de dezvoltare în concordanţă cu ideile momentului prezent; ş.a. Presupunem următoarea situaţie privind capacitatea de producţie şi cererea pentru produsele unei firme (vezi tabelul 6.6.):

54

Tabelul 6.6. - lei -

Nr. crt.

Indicatori 2009 2010 2011

Media anuală

Prevăzut Realizat

1. Capacitatea de producţie

14.200 14.500 14.350 14.800 14.767

2. Producţia fabricată 13.100 13.400 13.250 14.250 14.117 3. Cifra de afaceri 13.097 13.391 13.244 14.250 14.110 4. Cererea estimată la

începutul intervalului 14.800 15.260 15.030 14.980 14.925

5. Gradul de utilizare al capacităţii de producţie %

6. Gradul de satisfacere a cererii %

7. Gradul de valorificare al producţiei %

Concluzii şi propuneri

55

TEMA 7

DIAGNOSTICUL OPERAŢIONAL (TEHNIC) Diagnosticul operaţional (tehnic) presupune o analiză de detaliu a factorilor tehnici de

producţie, a tehnologiilor de fabricaţie, a organizării producţiei şi muncii. a. Elementele ce se impun a fi realizate de evaluatorii care au şi calitatea de experţi tehnici:

în legătură cu activele fixe incluse în patrimoniul societăţii indiferent dacă sunt în proprietate sau nu, evaluatorii trebuie să se pronunţe cu privire la: � starea de funcţionare a maşinilor, utilajelor, gradul de uzură; � performanţele acestora comparativ cu cele similare de pe plan mondial; � posibilităţi de utilizare în viitor; � mijloace fixe înregistrate care nu mai pot fi folosite datorită schimbărilor intervenite în

structura de producţie; � oportunitatea trecerii în conservare a unor active fixe, dacă este cazul; � evaluare investiţiilor în curs de execuţie, stadiul lor în raport cu graficele de execuţie,

posibilităţile de finanţare a acestora şi influenţa noilor capacităţi asupra producţiei viitoare;

� posibilităţile pe care le are societatea de a-şi asigura utilităţile necesare în vederea desfăşurării normale a activităţii, gradul de dependenţă faţă de utilităţile furnizate de companii de profil.

b. În legătură cu clădirile, experţii tehnici trebuie să se pronunţe asupra:

� concordanţei situaţiei din teren cu planurile de construcţie, modificările aduse, baza legală a acestor modificări, etc.

� existenţei unor modificări în destinaţia clădirilor precum si posibilităţile de folosire în viitor

c. În legătură cu mijloacele de transport:

� gradul de folosire al parcului propriu de mijloace de transport � starea tehnică, gradul de uzură � gradul de reînnoire � valoarea cu care sunt înregistrate comparativ cu valoarea de înlocuire � justificarea existenţei parcului de mijloace de transport

d. În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie: � se prezintă succint principalele produse fabricate � se realizează o scurtă descriere a produsului tehnologic, eventual anexat cu o schiţă � aprecieri asupra tehnologiilor în raport cu ceea ce există în domeniul respectiv � organizarea generală a producţiei � organizarea transportului intern � calitatea producţiei � impactul producţiei asupra mediului � alte aspecte referitoare la producţie sau serviciile pe care le prestează în funcţie de

obiectul de activitate al firmei

În vederea caracterizării sintetice a potenţialului tehnic se recomandă folosirea unui sistem de indicatori dintre care amintim:

a. ponderea maşinilor şi utilajelor productive în totalul activelor fixe = valoarea maşinilor şi utilajelor / total active imobilizate

b. gradul de reînnoire al mijloacelor fixe = valoarea mijloacelor fixe noi / valoarea de inventar a mijloacelor fixe

56

c. gradul de înzestrare tehnică = valoarea mijloacelor destinate explotării / numărul muncitorilor direct productivi

În esenţă, diagnosticul operaţional presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie,

a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării producţiei şi a muncii, ce poate fi realizată de către evaluatori care au şi calitatea de experţi tehnici.

Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă utilizarea indicatorilor prezentaţi în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1.

Indicatori sintetici Indicatori Formula

Gradul de folosire a capacităţii de producţie 100x

fixemijloacetotal

afaceridecifra

Ponderea maşinilor şi utilajelor în total mijloace fixe 100

__

sin___x

fixemijltotal

imasitehninst

Gradul scriptic de uzură a mijloacelor fixe 100

__

_x

fixemijltotal

totalaamortizare

Gradul scriptic de uzură pentru instalaţii tehnice şi maşini 100

__

sin___x

fixemijltotal

imasitehnamortiz

Gradul scriptic de uzură pentru mobilier 100

__

____x

fixemijltotal

mobiliersiinstalteamortiz

Gradul de reînnoire a mijloacelor fixe 100

__

___x

fixemijltotal

noifixemijloacevaloare

Gradul de reînnoire pentru instalaţii tehnice şi maşini 100

__

_sin____x

fixemijltotal

noiimasitehninstvaloare

Gradul de reînnoire pentru mobilier 100

__

____x

fixemijltotal

noumobilierutilajeinstvaloare

57

TEMA 8

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

8.1. Abordări conceptuale În cadrul organizaţiilor, în ceea ce priveşte obţinerea informaţiilor, un loc aparte revine

sistemului financiar-contabil, care, prin informaţiile pe care le oferă, permite30: • stabilirea patrimoniului net • detectarea unor eventuale situaţii de dezechilibru financiar care ar putea periclita

continuitatea exploatării • stabilirea lichidităţii şi solvabilităţii • determinarea flexibilităţii financiare a acesteia pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie • caracterizarea eficientei elementelor patrimoniale • întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli şi a planurilor de finanţare • evaluarea performanţelor firmei, etc.

8.2. Diagnosticul poziţiei financiare 8.2.1 Ratele privind structura activului

Aceste rate stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ bilanţier în totalul activului, oferind posibilitatea exprimării bilanţului în procente. Cele mai frecvent utilizate, dar şi recomandate de literatura de specialitate, se consideră a fi următoarele:

a. Rata activelor imobilizate (RI), determinată ca raport procentual între activul imobilizat net şi activul total, măsoară gradul de investire a capitalului în cadrul firmei.

b. Rata activelor curente (RC), evidenţiază pondere deţinută de activele curente în totalul activelor. În procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele curente, dintre care menţionăm: � Rata stocurilor (RS) este influenţată de natura activităţii firmei şi de lungimea ciclului de

exploatare, reflectând ponderea stocurilor în totalul activelor curente. Situaţia se poate considera normală când stocurile nu depăşesc 50% din totalul activelor curente;

� Rata creanţelor (RS) se determină ca raport procentual între creanţele firmei şi activele curente, reflectând politica comercială a firmei;

� Rata investiţiilor financiare pe termen scurt şi a disponibilităţilor băneşti (RD) evidenţiază ponderea lichidităţilor în totalul activelor curente. Valoarea ridicată reflectă o situaţie favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depăşeşte nivelul datoriilor curente. În caz contrar, firma face apel la credite bancare curente pentru finanţarea nevoilor de exploatare. Totuşi, o valoare ridicată poate fi şi semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate.

30 Lungu Camelia Iuliana – Teorie şi practici contabile privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007, p. 78

58

8.2.2. Ratele privind structura datoriilor şi a capitalurilor proprii

a. Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă ponderea deţinută de capitalul permanent (format din datoriile pe termen lung şi capitalurile proprii) în totalul resurselor. Preponderenţa capitalului permanent în resursele financiare reflectă caracterul permanent al finanţării activităţii, conferind grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare. Valoarea minimă care conferă o stabilitate acceptabilă pentru o firmă este de minim 50%.

b. Rata resurselor curente (datoriilor curente) (RC), adică gradul de finanţare curent, indică măsura în care resursele curente participă la formarea resurselor totale şi la finanţarea activităţii. Este raportul procentual dintre datoriile curente şi totalul resurselor. Este indicat ca valoarea maximă să nu depăşească 50% din totalul resurselor deoarece ar compromite stabilitatea financiară şi gradul de îndatorare.

c. Rata autonomiei financiare globale (RAFG), determinată ca raport procentual dintre capitalurile proprii şi totalul resurselor, arată cât din utilizările firmei sunt finanţate din resurse proprii. Valoarea minim admisibilă este de 33%, deşi se consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanţare într-o proporţie de cel puţin 50%. Sub valoarea minim admisibilă firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate.

d. Indicele autonomiei financiare globale (IAFG) arată atât raportul de finanţare între resursele proprii şi cele împrumutate, cât şi măsura în care datoriile totale pot fi acoperite pe seama capitalurilor proprii. Se determină ca raport procentual între capitalurile proprii şi datoriile totale.

e. Rata autonomiei financiare la termen (RAFT), ca raport procentual între capitalurile proprii şi capitalul permanent, reflectă măsura în care capitalurile proprii participă la formarea resurselor permanente. Valoarea minim admisibilă a indicatorului este de 50%, limită sub care firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate.

f. Indicele autonomiei financiare la termen (IAFT), determinat ca raport între capitalurile proprii şi datoriile pe termen lung, reflectă măsura în care capitalurile împrumutate pot fi acoperite pe seama capitalurilor proprii. Valoarea minim admisibilă a indicatorului este de 100%.

g. Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata şi originea lor, în totalul resurselor. Această rată prin natura ei este subunitară şi pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară creşte.

h. Indicele îndatorării globale (gradul de dependenţă financiară) (IIG), determinat ca raport procentual între datoriile totale şi capitalurile proprii, măsoară raportul capitalurilor împrumutate faţă de capitalurile proprii. Valoarea maxim admisibilă este de 200%, creşterea indicelui îndatorării globale determinând o diminuare a capacităţii de autofinanţare a firmei pe termen scurt, mediu şi lung. 8.2.3. Ratele de îndatorare Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a firmei. Comparând finanţarea externă prin capitaluri împrumutate, cu capitalurile proprii, ratele pun în evidenţă componenţa fondurilor împrumutate dar şi repartiţia capitalurilor permanente între fondurile proprii şi cele împrumutate pe termen lung. Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:

a. Gradul de îndatorare (GÎ) arată partea din activele firmei finanţată de creditori în comparaţie cu partea finanţată din resurse proprii. Se determină ca raport procentual între datoriile totale şi capitalurile proprii. Cu cât nivelul acestui indicator este mai mare (valoarea maximă acceptată se consideră a fi 30%), cu atât obligaţiile firmei sunt mai stricte iar situaţia sa mai riscantă;

b. Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung şi se determină ca raport procentual între capitalurile împrumutate pe termen lung şi capitalurile permanente. Firma poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 50%;

c. Rata independenţei financiare (RIF) oglindeşte măsura în care firma îşi utilizează fondurile proprii şi exprimă gradul de independenţă faţă de creditorii permanenţi. Se calculează prin raportarea

59

capitalurilor proprii la capitalurile permanente. În mod tradiţional, bancherii pretind ca acest indicator să fie mai mare de 50%;

d. Gradul de acoperire a dobânzilor (GAD), determinat ca raport între profitul înaintea impozitării şi deducerii cheltuielilor privind dobânzile şi cheltuielile privind dobânzile. Valoarea acestui indicator trebuie să fie cât mai ridicată (obligatoriu supraunitară);

e. Ponderea creditelor curente în totalul împrumuturilor exprimă alegerea managerului financiar în ceea ce priveşte posibilităţile de finanţare. O proporţie mai mare a împrumuturilor curente în totalul împrumuturilor poate semnifica o situaţie de vulnerabilitate care ţine de tipul acestor resurse şi de costul lor ridicat. 8.2.4. Ratele de lichiditate şi solvabilitate

Lichiditatea caracterizează capacitatea firmei de a-şi achita obligaţiile la scadenţă şi de a face faţă unor nevoi neprevăzute de disponibilităţi băneşti. Alături de lichiditate, managerul financiar, şi nu numai, este interesat şi de solvabilitatea firmei, respectiv capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale din resursele totale. Pe baza solvabilităţii se poate evalua riscul incapacităţii totale de plată pe termen lung. Pentru a analiza lichiditatea şi solvabilitatea firmei, cel mai adesea se utilizează:

a. Rata lichidităţii curente (RLC) care arată măsura în care datoriile curente pot fi acoperite pe seama activelor curente (raportul dintre activele curente şi datoriile curente). Valoarea minimă acceptabilă este de 1,00, sub acest nivel firma aflându-se în pericol de incapacitate de plată. Valoarea maximă acceptată este de 2,00, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente. În ceea ce priveşte evoluţia lichidităţii, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, ci este necesar ca sensul acestuia să fie crescător. O evoluţie descendentă ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind să fie circumspecţi în acordare de noi împrumuturi;

b. Rata lichidităţii rapide (RLR) exprimă capacitatea firmei de a-şi achita obligaţiile curente din creanţe şi disponibilităţi băneşti. Se determină ca raport între activele curente, mai puţin stocurile, şi obligaţiile curente. Valoarea minim acceptabilă este de 0,65, sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacităţii de plată. Valoarea maxim acceptabilă este de 1,00, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente;

c. Rata lichidităţii imediate (la vedere) (RLI), întâlnită şi sub denumirea de testul acid sau indicele quick, caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a obligaţiilor curente pe seama lichidităţilor deja existente. Se stabileşte ca raport între disponibilităţi şi obligaţii curente. Deşi teoretic o valoare ridicată a ratei indică o lichiditate bună, ea poate avea şi alte semnificaţii, cum ar fi utilizarea neeficientă a activelor curente. De asemenea, o valoare ridicată nu poate fi o garanţie a solvabilităţii, dacă celelalte active circulante au un grad redus de lichiditate;

d. Rata solvabilităţii generale (RSG), ca raport între totalul activelor şi totalul datoriilor, arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor firmei. Nivelul minim acceptabil este de 1,66, ceea ce semnifică că firma are capacitatea de a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate şi îndepărtate, faţă de terţi. Firma poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii poate avea caracter temporar dacă firma se bazează pe o solvabilitate generală; 8.2.5. Ratele de gestiune a activităţii generale a firmei Pentru a determina modul în care se derulează activitatea, se utilizează o multitudine de rate de gestiune. Toate aceste rate presupun, în principiu, comparaţii între cifra de afaceri şi diferite elemente ale activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Există două modalităţi de exprimare a acestor rate, astfel:

� ca număr de rotaţii (Nr. rot.) prin cifra de afaceri, exprimându-se de câte ori un element de activ sau de pasiv se transformă în lichidităţi. Pentru ca activitatea să fie considerată performantă, aceşti indicatori trebuie să se situeze la niveluri cât mai ridicate, adică elementul

60

de bilanţ să participe la cât mai multe cicluri de producţie. Se determină conform următoarei relaţii:

bilanţdepost

CArotNr =.. 31

� durata în zile a unei rotaţii (Dz) arată durata medie în care elementul analizat parcurge

întregul ciclu economic şi se reîntoarce în firmă sub forma iniţială bănească. În cazul în care ratele de rotaţie se exprimă în această formă, pentru ca firma să fie performantă, indicatorii trebuie să se situeze la niveluri cât mai scăzute ceea ce înseamnă o recuperare mai rapidă a elementului analizat sub formă bănească. Modelul general de calcul este:

365×=CA

bilanţdepostDz

Principalele grupe de rate sunt considerate a fi următoarele32: a. Ratele de gestiune a capitalului, în cadrul cărora se includ:

� rata de rotaţie a activului total, ce exprimă eficienţa cu care sunt utilizate mijloacele de care dispune firma. o judecată de valoare se poate face numai în cazul în care se urmăreşte evoluţia în dinamică a acesteia, exprimată în număr de rotaţii pe an. Se consideră că o rată inferioară mediei pe industrie (2,5 ori) sugerează că firma nu generează suficiente vânzări faţă de activele pe care le utilizează. O astfel de situaţie se poate datora unei gestionări ineficiente a stocurilor. Cifra de afaceri trebuie să crească, iar activele care nu aduc nici un profit ar trebui disponibilizate33;

� rata de rotaţia a activelor imobilizate, denumită şi rata de intensitate a capitalului, a cărei mărime depinde de politica de investiţii a firmei. Valoarea minimă care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii activelor imobilizate este de 4 rotaţii, care corespunde unui termen mediu de revenire sub formă bănească iniţială de 90 de zile;

� rata de rotaţie a imobilizărilor corporale pentru calculul căreia, din punct de vedere financiar, se recomandă a se lua în considerare valoarea netă, rolul analistului financiar constând în evaluarea rentabilităţii capitalurilor, cunoscut fiind că acestea se recuperează pe calea amortizării;

� rata de rotaţie a capitalurilor permanente ce arată modul de fructificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune. Valoarea minimă care asigură o eficienţă acceptabilă a gestiunii capitalurilor permanente este de două rotaţii, care corespunde unui termen mediu de revenire sub formă bănească iniţială de 180 de zile;

� rata de rotaţie a capitalurilor proprii ce relevă de câte ori firma avansează şi recuperează, pe durata unui exerciţiu financiar, resursele proprii pe care le gestionează. Valoarea minimă pentru un management eficient este de 2 rotaţii, respectiv 180 de zile;

� rata de rotaţia a fondului de rulment net34 care relevă rapiditatea cu care fondul de rulment net îşi săvârşeşte rotaţia, cu cât nivelul său critic este mai mare, cu atât fondul de rulment net – parte a resurselor permanente folosite pentru finanţarea activelor circulante – este utilizat mai eficient;

� rata de rotaţie a capitalurilor împrumutate arată numărul de refaceri (reconstituiri) ale surselor împrumutate şi atrase pe seama veniturilor totale într-o perioadă de gestiune. Valoarea minimă se consideră a fi de 4 rotaţii, respectiv 90 de zile;

31 În calculul cifrei de afaceri nu se iau în considerare taxele (TVA) 32 Deoarece relaţiile generale de calcul sunt respectate pentru toate categoriile de rate calculate, fie că este vorba de numărul de rotaţii sau de durata în zile a unei rotaţii, nu vom mai prezenta fiecare relaţie de calcul, oferind doar câteva explicaţii acolo unde este cazul. 33 Georgescu, Nicolae – Analiza bilanţului contabil, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 215 34 Trenca, I. Ioan – Managementul financiar al întreprinderii, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997, p. 180

61

b. Ratele de gestiune a activelor circulante ce pot fi caracterizate ca fiind indicatori sintetici calitativi de eficienţă, în care se reflectă toate schimbările intervenite în activitatea de exploatare şi cea financiară a firmei. Au capacitatea de a sintetiza aspectele legate de desfăşurarea procesului de aprovizionare şi producţie, de reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producţie, a perioadei de desfacere şi încasare a clienţilor. În cadrul acestora pot fi calculate:

� rata de rotaţie a stocurilor (prezentată în cadrul diagnosticului comerial) � rata de rotaţie a creanţelor clienţi, indicator ce trebuie exprimat în durata în zile,

reflectând astfel intervalul mediu de timp în care are loc încasarea creanţelor firmei de la clienţi. Practic, indică decalajul mediu în zile între data facturării şi data încasării contravalorii. Valoarea optimă ar trebui să fie de maxim 30 de zile;

� rata de rotaţie a activelor circulante în afara exploatării; � rata de rotaţie a creanţelor în afara exploatării.

c. Ratele de gestiune a datoriilor curente, cele mai semnificative fiind următoarele: � rata de rotaţie a datoriilor curente exprimă durata medie în zile de plată a contravalorii

datoriilor curente; � rata de rotaţie a creditelor-furnizori (prezentată în cadrul diagnosticului comerial) rată35 � rata de rotaţie a datoriilor de exploatare, are în vedere acele datorii, altele decât creditul

bancar pe termen scurt şi creditul furnizor, pe care le generează în mod obiectiv derularea activităţii de exploatare, cum ar fi: obligaţiile faţă de salariaţi şi alţi creditori, faţă de bugetul local, de stat şi al asigurărilor sociale, precum şi obligaţiile ce derivă din nerepartizarea pe destinaţii a profitului.

8.3. Diagnosticul performanţei financiare 8.3.1. Capacitatea de autofinanţare

Conform definiţiei prezentată în dicţionarul financiar-contabil36, capacitatea de autofinanţare

reprezintă ansamblul resurselor financiare obţinute din operaţiile de exploatare de care firma ar putea dispune pentru a acoperi nevoile financiare pentru continuarea activităţii şi pentru dezvoltare.

Într-o altă abordare, capacitatea de autofinanţare, numită şi marjă brută de autofinanţare sau capacitate de autofinanţare potenţială, este un sold rezidual de flux ce lasă la dispoziţia firmei resurse proprii disponibile pentru finanţarea diverselor necesităţi37. În varianta cea mai simplă, capacitatea de autofinanţare se determină conform relaţiei:

CAFP = (V – C – Cf – A)(1 - 100

I) + A

unde:

C = cheltuieli de exploatare; Cf = cheltuieli financiare; CAFP = capacitatea de autofinanţare potenţială; A = ajustări pentru depreciere şi pierdere de valoare a activelor; V = venituri totale din activitatea economico-financiară; I = cota de impozit pe profit.

35 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar, Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 205 36 http://www.expertizacontabila.ro/dictionar_rezultate/capacitatea%20de%20autofinantare 37 Petrescu, Silvia – Performanţă şi risc în analiza financiară, Analele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, http://74.125.77.132/search?q=cache:3_QmqwxdNu4J:anale.feaa.uaic.ro/anale/resurse/ 16%2520Petrescu%2520Sperformanta%2520si%2520risc%2520in%2520analiza%2520financiara.pdf+ capacitatea+de+autofinantare&cd=8&hl=ro&ct=clnk&gl=ro, accesat ianuarie 2009, p.123

62

Într-o abordare mai complexă, capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două procedee (tabelul 8.1.)38, 39:

� procedeul deductiv (substractiv), pornind de la excedentul brut al exploatării, şi evidenţiază originea capacităţii de autofinanţare;

� procedeul aditiv, pornind de la rezultatul net al exerciţiului, care nu explică originea capacităţii de autofinanţare şi ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează asupra utilizării acesteia în mai multe scopuri: acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioanelor); finanţarea creşterii (rezultatul pus în rezervă); remunerarea capitalului propriu (dividende) şi rambursarea împrumuturilor.

Tabelul 8.1.

Determinarea capacităţii de autofinanţare

PROCEDEUL ADITIV PROCEDEUL DEDUCTIV

(SUBSTRACTIV) Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare = Profit net - Venituri calculate (neîncasabile) + Cheltuieli calculate (neplătibile)

Venituri încasabile40 - Cheltuieli plătibile41

Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare = Rezultatul net al exerciţiului - Venituri din cedarea activelor şi alte operaţii de capital - Venituri din subvenţii pentru investiţii virate asupra rezultatului - Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare + Cheltuieli cu amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare + Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital

Excedentul brut de exploatare + Alte venituri de exploatare - Alte cheltuieli de exploatare + Venituri financiare - Cheltuieli financiare + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare - Impozitul pe profit

Autofinanţarea sau capacitatea de autofinanţare reală (CAFR), constituie partea din

capacitatea de autofinanţare care rămâne la dispoziţia firmei după deducerea dividendelor distribuite şi a oricăror alte participaţii la beneficii.

CAFR (autofinanţarea) = CAFP – Dividende – Participaţii la beneficii

Nivelul ideal de autofinanţare este dificil de apreciat, dar pot exista cel puţin următoarele trei

situaţii42: a. autofinanţarea minimă care cuprinde numai amortismentele, când firma doreşte să se

retragă de pe o piaţă în regres, urmând să-şi producă numai sumele necesare reînnoirii mijloacelor de producţie;

38 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar, Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp. 186-187 39 Brezeanu, Petres (coord.) – Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pp. 279-283 40 Nu sunt luate în calcul veniturile neîncasabile în categoria cărora se includ veniturile din provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii virate asupra rezultatului exerciţiului, veniturile din cedare activelor şi alte operaţii de capital. 41 Nu sunt luate în calcul cheltuielile neplătibile în categoria cărora se includ cheltuielile privind amortizările, provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, precum şi cheltuielile privind activele cedate şi alte operaţii de capital (valoarea contabilă a elementelor de activ cedate). 42 Petrescu, Silvia – Analiză economico-financiară II. Concepte, metode, studii de caz, curs, 2006, p. 43

63

b. autofinanţarea de menţinere este necesară pentru păstrarea nivelului producţiei, fără dezvoltarea lui; Pe lângă amortismente, autofinanţarea trebuie să cuprindă compensarea creşterii preţurilor; mijloacele de producţie pot fi reînnoite;

c. autofinanţarea de dezvoltare este cerută în cazul în care se doreşte creşterea producţiei. Este o autofinanţare de menţinere plus un supliment pentru a pune în operă mijloace mai performante şi poate fi însoţită de alte surse de finanţare (noi aporturi ale acţionarilor).

8.3.2. Soldurile intermediare de gestiune Prezentarea economică a contului de profit şi pierdere se realizează prin intermediul soldurilor

intermediare de gestiune (SIG) (tabelul 8.2.), indicatori sub forma unor marje de acumulare bănească, potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, care evidenţiază etapele formării rezultatului net al exerciţiului în strânsă conexiune cu structura veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii firmei. Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă modul de funcţionare şi rentabilitatea firmei ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului43, 44. Tabelul 8.2.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

DENUMIREA INDICATORULUI ZONA DE RELEVANŢĂ + Venituri din vânzarea mărfurilor

(ct.45 707)

- Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607) = Marja comercială (MC)

Este principalul indicator de apreciere a performanţei comerciale. Analiza tendinţei în timp a ratei marjei comerciale (marjă comercială/cifra de afaceri) şi compararea acesteia cu cele înregistrate de concurenţi constituie elementele de bază în evaluarea performanţelor financiare ale acestora. Variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor deoarece, în mod normal o reducere a marjei ar trebui să aibă ca efect creşterea vânzărilor care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.

+ Producţia vândută (ct. 701 + 702 + 703 + 704+ 705 + 706 + 708)

+/- Venituri aferente costului producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie (ct. 711)

+ Producţia imobilizată (ct. 721 + 722) = Producţia exerciţiului (PE)

Caracterizează activitatea firmelor de producţie sau prestatoare de servicii. Este un indicator inevitabil, dar ambiguu, deoarece se determină pe baza mai multor elemente eterogene din punctul de vedere al evaluării, unele fiind evaluate la preţ de vânzare (producţia vândută) iar altele la cost de producţie (producţia stocată şi producţia imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor.

- Consumuri intermediare, inclusiv cheltuieli provenite de la terţi (gr.46 60, exclusiv ct. 607 + gr. 61 + gr. 62, exclusiv ct. 621)

43 Vintilă, Georgeta – Cuantificarea performanţelor activităţii întreprinderii, Revista “Finanţe, credit, contabilitate”, pp. 31-32 44 O prezentare detaliată este realizată de Mironiuc Marilena – Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii. Soldurile intermediare de gestiune, Revista “Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor”, nr. 5/2002, pp. 32-40 45 ct.= cont conform Planului general de conturi aplicabil societăţilor comerciale 46 gr. = grupa de conturi conform Planului general de conturi aplicabil societăţilor comerciale

64

= Valoarea adăugată (VA) Exprimă capacitatea firmei de a crea bogăţiei prin activităţile economice. Poate fi interpretată şi ca un potenţial de remunerare a asociaţilor şi salariaţilor, la care se adaugă statul. Practic, din fluxurile create de valoarea adăugată se vor suporta cheltuielile de personal, cheltuielile cu impozitele şi taxele, amortizarea, cheltuielile financiare.

+ Venituri din subvenţii de exploatare (ct. 741)

- Cheltuieli cu personalul (ct. 621 + gr. 64, exclusiv subvenţiile pentru salarii)

- Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (gr. 63)

= Excedentul brut din exploatare (EBE) Reprezintă resursa rezultată din exploatare şi folosită pentru menţinerea şi dezvoltarea potenţialului firmei şi remunerarea capitalurilor. EBE este măsurat înaintea adoptării deciziilor privind amortizarea şi a cheltuielilor financiare care decurg din politica de finanţare, indicatorul fiind cu adevărat “brut”, ceea ce permite managerilor de top efectuarea unei comparaţii în timp, respectiv urmărirea cotei din valoarea adăugată (sau cifrei de afaceri) care va fi destinată remunerării factorilor de producţie47. Sub rezerva producţiei imobilizate şi a decalajelor generatoare de creanţe, stocuri şi datorii cu consecinţe asupra trezoreriei, EBE constituie resursa financiară fundamentală pentru firmă, care va fi utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

+ Alte venituri din exploatare (gr. 75) + Venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere

privind activitatea de exploatare (ct. 781) - Alte cheltuieli din exploatare (gr. 65) - Cheltuieli de exploatare privind amortizările,

provizioanele şi ajustările pentru depreciere (ct. 681) = Rezultatul din exploatare

Reprezintă primul element de măsură a rentabilităţii economice, independent de politica financiară a firmei şi de influenţa elementelor extraordinare. Asigură compararea performanţelor firmelor care au politici financiare diferite şi exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării. Nivelul rezultatului de exploatare oferă informaţii privind mărimea resurselor din activitatea de exploatare pe care firma se poate baza pentru acoperirea cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din activitatea de exploatare, la care se adaugă eventual veniturile financiare obţinute de firmă, ar trebui să depăşească nivelul cheltuielilor financiare ale acesteia. În caz contrar va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către creditorii firmei48.

+ Venituri financiare (gr. 76 + ct. 786) - Cheltuieli financiare (gr. 66 + ct. 686) = Rezultatul curent

Este aferent operaţiilor de exploatare şi financiare efectuate de firmă în cursul exerciţiului. Se poate concretiza în profit sau pierdere.

+ Venituri extraordinare (gr. 77 ) - Cheltuieli extraordinare (gr. 67) = Rezultatul extraordinar. Se calculează independent de celelalte solduri de gestiune. Se poate

concretiza în profit sau pierdere. = Rezultatul brut

Este aferent întregii activităţi a firmei. - Impozitul pe profit / venit (gr. 69) = Rezultatul net al exerciţiului

Exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare, putându-se concretiza în profit sau pierdere.

47 Hubert de La Bruslerie – Analyse financière. Information financière et diagnostic, Dunod, Paris, 2002, pp. 145-146 48 Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar. Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 184

65

Necesitatea stabilirii soldurilor intermediare de gestiune este impusă atât de analiza economico-financiară a firmei, cât şi de întocmirea conturilor naţionale. Utilitatea cunoaşterii acestor indicatori rezidă în faptul că o parte dintre ei sunt utilizaţi efectiv la întocmirea anumitor documente financiare, atât de analiză, cât şi de previziune, din categoria cărora se detaşează situaţia fluxurilor monetare degajate de firmă (echivalentul unui “cash-flow statement”), instrument extrem de util în managementul financiar, mai ales în contextul în care lichiditatea este, şi va fi, o problemă majoră.

8.4. Diagnosticul rentabilităţii

Rentabilitatea exprimă capacitatea firmei a obţine profit. Ea nu trebuie privită doar ca reprezentând profitul, ci şi sursele lui de formare, mai cu seamă veniturile obţinute şi capitalurile care le-au finanţat. Rentabilitatea poate fi exprimată prin intermediul ratelor de rentabilitate care stabilesc legăturile dintre rezultatul unei acţiuni sau activităţi şi mijloacele necesare realizării lor. pot fi distinse: rata de rentabilitate comercială, rata de rentabilitate economică şi rata de rentabilitate financiară. Rentabilitatea comercială

În general, rata de rentabilitate comercială arată rezultatul brut din exploatare aferent cifrei de

afaceri. Indicatorul exprimă eficienţa valorificării produselor şi caracterizează eficienţa politicii comerciale şi a politicii de preţuri adoptate de firmă. Relaţia de calcul este:

CA

RERrc =

unde: Rrc = rata rentabilităţii comerciale; RE = rezultatul exploatării; CA = cifra de afaceri

Astfel, creşterea ratei în dinamică reflectă o situaţie pozitivă şi are loc atunci când indicele

profitului devansează indicele cifrei de afaceri. Principalele rezerve de creştere a rentabilităţii comerciale sunt: sporirea vânzărilor, îmbunătăţirea structurii vânzărilor, accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi optimizarea cheltuielilor.

O rată comercială redusă implică cheltuieli generale riguroase şi deci apelarea la o politică de distribuţie care să permită reducerea costurilor.

O marjă comercială ridicată reclamă cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.

De asemenea, apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi a politicii preţurilor de vânzare. Astfel, creşterea ratei însoţită de o diminuare a cifrei de afaceri semnifică faptul că firma

încearcă să-şi menţină marjele prin promovarea unor preţuri ridicate. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere, însoţită de o creştere a cifrei de afaceri

reflectă faptul că firma preferă să reducă preţurile în scopul acaparării unor noi segmente de piaţă. Cazul în care creşterea ratei marjei comerciale este însoţită de o creştere a cifrei de afaceri

relevă o situaţie favorabilă pentru firmă, respectiv punerea în vânzare a unor produse cu performanţe superioare sau ocuparea unui segment important de piaţă49.

49 Dardac, Nicolae; Moşteanu, Tatiana; Vintilă, Georgeta – Metodologii de diagnosticare financiar-bancară a întreprinderilor, Buletin Economic Legislativ, nr. 9/1996, Ed. Tribuna economică, Bucureşti, pp. 45-46

66

Rentabilitatea economică Vizează eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a firmei. În expresie

generală, rata de rentabilitate economică (Rre) se determină ca raport între profitul brut şi capitalul total (total active).

100×=AT

PCRre 100×=

AE

PERre

100×++

=financiaredatoriipropriicapitaluri

dobânzinetprofitRre

unde:

PC = profit curent; AT = total active; PE = profit din exploatare; AE = active de exploatare; CP = capital permanent.

În analiza valorilor, profesioniştii financiar trebuie să cunoască condiţiile conform cărora rentabilitatea economică poate fi considerată optimă pentru firma în cauză, respectiv50:

� să fie cel puţin la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii), altfel capitalurile nu merită să fie investite în exploatare, ci pe piaţa financiar-bancară;

� să fie mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, caz în care poate beneficia de efectul de levier (pârghie financiară) al îndatorării; în caz contrar, îndatorarea devine consumatoare de capital propriu;

� să asigure menţinerea substanţei economice a firmei, păstrarea valorii sale, ceea ce este garantat dacă rata de rentabilitate economică este mai mare decât rata inflaţiei;

� să asigure o bună recuperare a investiţiilor doar pe seama profitului, ceea ce se consideră că este asigurat de o valoare minimă de 25%;

Rentabilitatea financiară

Măsoară randamentul capitalurilor proprii pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor firmei. Remunerează proprietarii firmei prin distribuirea de dividende către aceştia şi prin majorarea rezervelor care, în fapt, reprezintă o creştere a averii lor. Poate fi determinată pe baza relaţiei:

propriicapitaluri

netprofitRrf =

Pentru a permite o analiză dinamică, se poate utiliza relaţia de mai jos51:

propriicapitaluri

iimpozituluprocentulcurentrezultatulRrf

)1( −×=

Este de dorit ca rata rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pentru a

face acţiunile firmei mai atractive şi pentru a creşte cursul lor bursier. Pentru firmele care cotează la bursă se poate calcula un randament bursier al acţiunilor, determinat de câştigul de capital prin creşterea cursului acţiunilor şi de dividendele ce revin pe acţiune.

50 Eros-Stark, Lorant; Pantea, Ioan Marius – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studiu de caz., Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 239, 242 51 Hubert de La Bruslerie – Analyse financière. Information financière et diagnostic, Dunod, Paris, 2002, p. 175

67

8.5. Diagnosticul echilibrului financiar În cadrul analizei echilibrului financiar al întreprinderii, una dintre corelaţiile importante o

constituie cea dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă. Fondul de rulment reprezintă un concept des utilizat de către analiştii financiari întrucât permite

aprecierea condiţiilor echilibrului financiar. Echilibrul financiar rezultă din comparaţia între lichidităţi (perioada necesară transformării activelor în bani) şi exigibilitatea resurselor, respectiv, respectarea regulii tradiţionale a echilibrului financiar potrivit căreia utilizările trebuie să fie finanţate din resursele rămase la dispoziţia întreprinderii o perioadă de timp egală cu durata de viaţă a acestor utilizări. Această regulă de prudenţă poate fi îndeplinită atunci când se constituie o marjă de securitate (siguranţă) denumită fond de rulment, reprezentat de excedentul capitalurilor permanente faţă de totalul imobilizărilor în sumă brută sau excedentul activelor circulante în raport cu datoriile pe termen scurt.

Modelul de calcul al fondului de rulment (FR) este următorul: FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate

Necesarul de fond de rulment. Ciclul de exploatare al întreprinderii cuprinde operaţiuni de

achiziţii, producţie şi vânzări care creează două categorii de fluxuri: - fluxuri reale: materii prime şi materiale, produse finite, mărfuri, etc; - fluxuri financiare: plăţi şi încasări. Perioada între cumpărări, producţie şi vânzări antrenează constituirea de stocuri iar decalajul în

timp dintre fluxurile reale şi fluxurile financiare dă naştere datoriilor şi creanţelor: - durata între cumpărări şi plăţi creează datorii; - durata între vânzări şi încasări creează creanţe. Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din necesarul de exploatare care nu este

asigurată din resursele de exploatare: NFR = Necesarul de finanţare a exploatării – Resursele de finanţare ale exploatării

(Active de exploatare-minus disponibilităţi) - (Datorii de exploatare) sau

NFR = Active circulante (minus disponibilităţi băneşti) – Datorii curente

Acest indicator este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt, dintre necesarul şi resursele curente.

Trezoreria netă sau trezoreria la un moment dat permite determinarea echilibrului financiar între

fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment: Trezoreria netă = FR – NFR

sau FR = NFR + Trezoreria netă

Dacă: - FR este superior NFR, înseamnă că întreprinderea dispune de o trezorerie pozitivă (excedent

de trezorerie), adică dispune de lichidităţi care îi permit atât rambursarea datoriilor, acordarea de împrumuturi terţilor şi/sau efectuarea de plasamente pe piaţa financiar-monetară;

- FR este inferior NFR, înseamnă că întreprinderea are o trezorerie negativă (deficit de trezorerie), fiind nevoită să apeleze la împrumuturi şi credite bancare pentru finanţarea în întregime a necesarului de fond de rulment.

Trezoreria netă mai poate fi determinată ca diferenţă între valorile disponibile şi datoriile bancare pe termen scurt, astfel:

Trezoreria netă = Disponibilităţi băneşti şi investiţii financiare pe termen scurt – Credite de

trezorerie

68

8.6. Riscul de faliment Modelul Altman, reprezentat de ecuaţia:

Z = 3,3 X1 + 1,4 X2 + 1,2 X3 + 1,0 X4 + 0,6 X5

unde: X1 = profit înainte de impozitare şi deducerea cheltuielilor cu dobânda / active totale;

se poate utiliza rata rentabilităţii economice; X2 = profit reinvestit52 / active totale; se întâlneşte sub denumirea de rata profitului

reinvestit; X3 = active curente nete / active totale; se întâlneşte sub denumirea de rata activelor

curente; X4 = cifra de afaceri / active totale; se utilizează viteza de rotaţie a activului; X5 = capitaluri proprii / datorii totale; se utilizează autonomia financiară Scorul „Z” este interpretat astfel: � Z < 1,8: firma se află în stare iminentă de faliment; � 1,8 < Z ≤ 3: situaţia financiară a firmei este deficitară, cu performanţe vizibil diminuate,

dar îşi poate relansa activitatea adoptând o strategie corespunzătoare; � Z > 3: riscul de faliment este aproape inexistent, situaţia financiară fiind bună şi firma

solvabilă.

Modelul Canon şi Holder se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate, conform următoarei ecuaţii:

Z = 0,24 X1 + 0,22 X2 + 0,16 X3 + 0,87 X4 + 0,10 X5 unde: X1 = excedent brut de exploatare / datorii totale; se întâlneşte sub denumirea de

capacitatea de rambursare a datoriilor; X2 = capital angajat / capitaluri totale; se întâlneşte sub denumirea de rata stabilităţii

financiare; X3 = active curente – stocuri / datorii curente; se întâlneşte sub denumirea de rata

lichidităţii rapide; X4 = cheltuieli financiare / cifra de afaceri; X5 = cheltuieli cu personalul / valoarea adăugată; Riscul de faliment depinde de valoarea scorului.

Previzionarea riscului de faliment

Valoarea scorului Situaţia firmei Riscul de faliment Z > 0,16 Foarte bună sub 10%

0,1 < Z < 0,16 Favorabilă (alertă) 10% - 30% 0,04 < Z < 0,1 Incertă (pericol) 30% - 65%

-0,05 < Z < 0,04 Nefavorabilă 65% - 90% Z < -0,05 Eşec peste 90%

Modelul Băncii Centrale a Franţei prezice riscul de faliment folosind un scor cu 8 variabile, conform următoarei funcţii:

100Z = -1,25 X1 + 2,003 X2 + 0,824 X3 + 5,221 X4 + 0,689 X5 - 1,164 X6 + 0,706 X7 + 1,408 X8 - 85,544 52 Profitul reinvestit = profit net – dividende

69

unde:53 Simbol Denumire indicator Relaţie de calcul

X1 Rata de prelevare a cheltuielilor financiare Cheltuieli financiare / Excedentul brut de exploatare X2 Rata de acoperire a capitalului investit Capitaluri permanente / Capitaluri investite

(capitaluri proprii) X3 Rata capacităţii de rambursare a datoriilor Capacitatea de autofinanţare / Datorii totale X4 Rata marjei brute de exploatare Excedentul brut de exploatare / CA (fără TVA) X5 Durata medie a creditului furnizor Datorii comerciale x 360 / Cheltuieli cu mărfurile X6 Rata de creştere a valorii adăugate VA curentă – VA precedentă / VA precedentă X7 Viteza de rotaţie a creanţelor Sold mediu clienţi x 360 / Cifra de afaceri sau (stocul

producţiei în curs – Avansuri clienţi + Creanţe din exploatare) x 360 / Producţia vândută – Producţia stocată + Producţia imobilizată

X8 Rata investiţiilor fizice Investiţii corporale / Valoarea adăugată

În funcţie de valoarea lui Z se disting următoarele zone:

a. Z < -0,25: zonă nefavorabilă, situaţia fiind riscantă şi firma având serioase dificultăţi financiare;

b. -0,25 ≤ Z < 0,125: zonă de incertitudine, neputându-se formula o concluzie definitorie; c. Z > 0,125: zonă favorabilă, situaţia economico-financiară a firmei fiind normală iar

probabilitatea de a fi falimentară foarte redusă.

Modelul Băncii Comerciale Române (B.C.R.) utilizează un set de rate şi indicatori de performanţă pentru stabilirea bonităţii firmei în baza unei grile de punctaj cu 6 criterii, respectiv:54

a. Lichiditatea: scurttermenpeDatorii

circulanteActiveL = ;

b. Solvabilitatea: pasivTotal

propriuCapitalS = ;

c. Rentabilitatea financiară: propriuCapital

brutofitRf

Pr= ;

d. Rotaţia activelor circulante: circulanteActive

afacerideCifraNac = ;

e. Dependenţa de pieţele de aprovizionare (A) şi desfacere (D) interne şi externe; f. Garanţii (depozite în lei şi valută gajate, gajuri, ipoteci, bunuri achiziţionate din credite,

cesionare creanţe).

Criteriile de evaluare a bonităţii financiare conform modelului B.C.R. sunt notate cu puncte care, însumate, servesc la clasificarea întreprinderilor în 5 categorii (de la A la E ), în funcţie de care li se apreciază credibilitatea.

53 Stancu, Ion – Finanţe. Teoria pieţelor financiare. finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 517 54 Petrescu, Silvia – Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2008, pp. 267-268

70

Tabelul 8.3. Grila de evaluare – modelul B.C.R.

NR.

CRT. CRITERIUL DE EVALUARE

LIMITE DE VALORI

PUNCTE

1. Lichiditatea

L = Active circulante/Datorii pe termen scurt

< 80 % - 2 80 ÷ 100 % - 1

100 ÷ 120 % + 1 120 ÷ 140 % + 2 140 ÷ 160 % + 3

> 160 % + 4

2. Solvabilitatea S = Capital propriu/ Total pasiv

< 30 % 0 30 ÷ 40 % 1 40 ÷ 50 % 2 50 ÷ 60 % 3 60 ÷ 70 % 4 70 ÷ 80 % 5

> 80 % 6

3. Rentabilitatea financiară Rf = Profit brut/Capital propriu

< 0 0 0 ÷ 10 % 3 10 ÷ 30 % 4

4. Rotaţia activelor circulante Nac = Cifra de afaceri/Active circulante

< 5 1 5 ÷ 10 2 > 10 4

5.

Dependenţa de pieţe (aprovizionare-desfacere)

Aprovizionare: din ţară (At); din import (Ai) Desfacere: în ţară (Dt); la export (De)

At > 50%; De >50 %

4

Ai > 50%; De >50 %

3

At > 50%; Dt >50 %

2

Ai > 50%; Dt >50 %

1

6. Garanţii

Depozite gajate 4 Gajuri, ipoteci 3

Achiziţii din credite 2 Cesionare creanţe 1

În funcţie de punctajul realizat se apreciază situaţia economică-financiară şi gradul de risc de insolvabilitate al firmei ce poate fi încadrată în una din cele 5 categorii de bonitate (tabelul 8.4.), care îi permite sau nu să beneficieze de credite: Tabelul 8.4.

Categorii de bonitate

CATEGORIA TOTAL

PUNCTE SITUAŢIA ECONOMICĂ – FINANCIARĂ - GRADUL DE

RISC A > 20 Foarte bună - se pot acorda credite B 16 ÷ 20 Bună - se pot acorda credite C 11 ÷ 15 Oscilantă - prezintă risc ridicat D 6 ÷ 10 Risc deosebit – nu prezintă garanţii pentru acordare de credite E 0 ÷ 5 Deosebit de precară - fără garanţii pentru acordare de credite

71

TEMA 9

CAZ PRACTIC PRIVIND DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Prezentul capitol se constituie ca un exemplu practic, necesar pentru fixarea cunoştinţelor dobândite de cititor. Menţionăm că acest studiu nu cuprinde toate problemele abordate în partea teoretică a lucrării dar considerăm că oferă un punct de pornire pentru toţi cei interesaţi de acest domeniu. Studiul este realizat pe baza datelor extrase din situaţiile financiare aferente perioadei 2009-2011, prezentate în tabelele 9.1. şi 9.2. Din motive de confidenţialitate, denumirea firmei este fictivă iar unele situaţii care implicau denumirea partenerilor de afaceri au fost eliminate. Obiectul de activitate al societăţii constă în comercializarea de mărfuri în sistem en-gros si cu amănuntul.

Tabelul 9.1.

Bilanţ prescurtat pe perioada 2009-2011 - lei-

Denumirea indicatorului Nr. rd.

Sold la

31.12.2009 31.12.2010 31.12.2011 A B 1 2 3

A. ACTIVE IMOBILIZATE I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 1 375 1.787 714 II. IMOBILIZĂRI CORPORALE 2 0 0 0 III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE 3 0 0 0 ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL (rd. 01 la 03) 4 375 1.787 714

B. ACTIVE CIRCULANTE I. STOCURI, din care: 5 8.788 80.203 218.516

- mărfuri gestiune depozit 5a 8.747 11.262 11.077

- mărfuri gestiune amănunt* 5b 0 68.941 207.438

- alte materiale consumabile 5c 41 0 1 II. CREANŢE, din care: 6 5.895 13.511 47.152 - creanţe clienţi 6a 4.424 2.551 21.229 - TVA de recuperat 6b 1.471 10.960 25.923

III. INVESTIŢII PE TERMEN SCURT 7 0 0 0

IV. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI, din care: 8 2.377 690 662

- casa în lei 8a 3.888 2.052 625 - conturi la bănci în lei 8b (1.511) (1.362) 37 ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL (rd. 05 la 08)

9 17.060 94.404 266.330

C. CHELTUIELI ÎN AVANS 10 0 0 0 D. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN, din care:

11 16.541 75.602 229.255

- datorii faţă de furnizori 11a 15.570 32.007 76.229 - datorii faţă de bugetul statului 11b 72 1.048 3.092 - datorii faţă de asociaţi 11c 899 28.879 109.279 - datorii faţă de salariaţi 11d 0 92 0 - datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale 11e 0 64 0 - TVA neexigibil (sold creditor) 11f 0 13.512 40.151 - dobânzi aferente creditelor bancare 11g 0 0 504

72

E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/ DATORII CURENTE NETE (rd. 09+10-11-18)

12 519 18.802 37.075

F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE (rd. 04+12) 13 894 20.589 37.789

G. DATORII: SUMELE CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN, din care:

14 0 15.000 11.844

- credite bancare pe termen lung 14a 0 15.000 11.844 H. PROVIZIOANE 15 0 0 0 I. VENITURI ÎN AVANS (rd. 17+18), din care: 16 0 0 0 - subvenţii pentru investiţii 17 0 0 0 - venituri înregistrate in avans 18 0 0 0 J. CAPITAL ŞI REZERVE I. CAPITAL (rd. 20 la 22), din care: 19 200 200 200 - capital subscris vărsat 20 200 200 200 - capital subscris nevărsat 21 0 0 0 - patrimonial regiei 22 0 0 0 II. PRIME DE CAPITAL 23 0 0 0 IV. REZERVE (rezerve legale) 24 40 40 40 V. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT (Ă) 25 654 654 5349 VI. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR

26 694 4.695 20.356

Repartizarea profitului 27 694 0 0 CAPITALURI PROPRII - TOTAL (rd. 19+23+24+/-25+/-26-27) 28 894 5.589 25.945

Patrimonial public 29 0 0 0 CAPITALURI - TOTAL (rd. 28+29) 30 894 5.589 25.945

* În bilanţ, stocul de mărfuri din gestiunea amănunt sunt evidenţiate la valoare netă, respectiv valoarea contabilă preluată din balanţa de verificare din care se scade adaosul comercial. Astfel, pentru anul 2010, valoarea contabilă a mărfurilor este în sumă de 84.631 lei, adaosul comercial fiind de 15.697 lei. În ce priveşte anul 2011, valoarea contabilă a mărfurilor este de 251.481 lei, adaosul comercial aferent fiind în sumă de 44.043 lei. Tabelul 9.2.

Contul de profit şi pierdere pe perioada 2009-2011 - lei-

Denumirea indicatorului Nr. rd.

Realizări în perioada de raportare 31.12.2009 31.12.2010 31.12.2011

A 1 2 3 1. Cifra de afaceri netă (rd. 02 + 03 – 04 + 05

+ 06) 01 15.677 99.219 205.769

Producţia vândută 02 0 0 0 Venituri din vânzarea mărfurilor 03 15.677 99.219 205.769 Reduceri comerciale acordate 04 0 0 0 Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile radiate din Registrul general şi care mai au în derulare contracte de leasing

05 0 0 0

Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete

06 0 0 0

2. Venituri aferente costului producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs de execuţie Sold C

07 0 0 0

Sold D 08 0 0 0

73

3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată

09 0 0 0

4. Alte venituri din exploatare 10 0 0 10 VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL (rd. 01+ 07 – 08 + 09 + 10)

11 15.677 99.219 205.779

5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile

12 1.070 2.043 110

Alte cheltuieli materiale 13 67 3.513 865 b) Alte cheltuieli externe (cu energie şi apă) 14 0 0 0 c) Cheltuieli privind mărfurile 15 13.148 78.869 165.222 Reduceri comerciale primite 16 0 0 0

6. Cheltuieli cu personalul (rd. 18 + 19) 17 0 1.690 117 a) Salarii şi indemnizaţii 18 0 1.320 93 b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială

19 0 370 24

7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale (rd. 21 – 22)

20 99 457 1.073

a.1) Cheltuieli 21 99 457 1.073 a.2) Venituri 22 0 0 0

b) Ajustări de valoare privind activele circulante (rd. 24 – 25)

23 0 0 0

b.1) Cheltuieli 24 0 0 0 b.2) Venituri 25 0 0 0

8. Alte cheltuieli de exploatare (rd. 25 la 28) 26 452 6.711 10.348 8.1. Cheltuieli privind prestaţiile externe 27 452 5.961 9.614 8.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

28 0 561 17

8.3. Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate

29 0 189 717

Cheltuieli privind dobânzile de refinanţare, înregistrate de entităţile radiate din Registrul general şi care mai au în derulare contracte de leasing

30

0 0 0

Ajustări privind provizioanele (rd. 32 – 33) 31 0 0 0 - Cheltuieli 32 0 0 0 - Venituri 33 0 0 0

CHELTUIELI DE EXPLOATARE – TOTAL (rd. 12 la 15 – 16 + 17 + 20 + 23 + 26 + 31)

34 14.836 93.283 177.735

PROFITUL SAU PIERDEREA DIN EXPLOATARE:

35

- Profit (rd. 11 – 34) 841 5.936 28.044 - Pierdere (rd. 34 – 11) 36 0 0 0

9. Venituri din interese de participare 37 0 0 0 - din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate

38 0 0 0

10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate

39 0 0 0

- din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate

40 0 0 0

11. Venituri din dobânzi 41 0 1 0 - din care, veniturile obţinute de la entităţile afiliate

42 0 0 0

Alte venituri financiare 43 0 78 19 VENITURI FINANCIARE – TOTAL (rd. 35 + 37 + 39 + 41)

44 0 79 19

74

12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare deţinute ca active circulante (rd. 46 – 47)

45 0 0 0

- Cheltuieli 46 0 0 0 - Venituri 47 0 0 0

13. Cheltuieli privind dobânzile 48 22 289 3.675 - din care, cheltuieli în relaţia cu entităţile afiliate

49 0 0 0

Alte cheltuieli financiare 50 0 0 3.675 CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL (rd. 45 + 48 + 50)

51 22 289 3.675

PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIAR(Ă)

52

- Profit (rd. 44 – 51) 53

0 0 0 - Pierdere (rd. 51 – 44) 22 210 3.656

14. PROFITUL SAU PIERDEREA CURENT(Ă)

- Profit (rd. 11 + 44 – 34 – 51) 54 819 5.726 24.388 - Pierdere (rd. 34 + 51 – 11 – 44)

55 0 0 0

15. Venituri extraordinare 56 0 0 0 16. Cheltuieli extraordinare 57 0 0 0 17. PROFITUL / PIERDEREA DIN

ACTIVITATEA EXTRAORDINARĂ 58

- Profit (rd. 56 – 57) 0 0 0 - Pierdere (rd. 57 – 56 ) 59 0 0 0

VENITURI TOTALE (rd. 11 + 44 + 56)

60 15.677 99.298 205.798

CHELTUIELI TOTALE (rd. 33 + 51 + 57)

61 14.858 93.572 181.410

PROFITUL SAU PIERDEREA BRUT(Ă)

62

- Profit (rd. 60 – 61) 819 5.726 24.388 - Pierdere (rd. 61 – 60) 63 0 0 0

18. Impozitul pe profit 64 125 1.031 4.032 19. Alte impozite neprezentate la elementele de

mai sus 65

0 0 0

20. PROFITUL SAU PIERDEREA NET(Ă) A EXERCIŢIULUI

66

- Profit (rd. 62 – 64 – 65) 67

694 4.695 20.356 - Pierdere (rd. 61 + 64 + 65); (rd. 64 + 65 – 62)

0 0 0

9.2. Analiza în dinamică a structurilor bilanţiere Pentru analiza în dinamică se utilizează indicii de dinamică. În scopul formulării unor concluzii

pertinente, vom efectua această analiză luând ca bază de referinţă anul 2011. Informaţiile obţinute sunt prezentate în tabelul 9.3.

75

Tabelul 9.3. Evoluţia în dinamică a structurilor bilanţiere

Denumire indicator Indici de evoluţie

2011 / 2009 2011 / 2010 I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE 190,40% (+90,40%) 39,96% (-60,04%) ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL 190,40% (+90,40%) 39,96% (-60,04%)

I. STOCURI, din care: 2486,53% (+2386,53%) 272,45% (+172,45%)

- mărfuri gestiune depozit 126,64% (+26,64%) 98,36% (-1,64%)

- mărfuri gestiune amănunt + valoric de 207.438 lei 300,89% (+200,89%)

- alte materiale consumabile 2,43% (-97,57%) + valoric de 1 leu II. CREANŢE, din care: 799,86% (+699,86%) 348,99% (+248,99%) - creanţe clienţi 479,86% (+379,86%) 832,18% (+732,18%) - TVA de recuperat 1762,27% (+1662,27%) 236,52% (+136,52%)

III. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI, din care: 27,85% (-72,15%) 95,94% (-4,06%)

- casa în lei 16,07% (-83,93%) 30,46% (-69,54%) - conturi la bănci în lei + valoric de 1.548 lei + valoric de 1.399 lei ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 1561,14% (+1461,14%) 282,12% (+182,12%) DATORII CURENTE din care: 1385,98% (+1285,98%) 303,24% (+203,24%) - datorii faţă de furnizori 489,59% (+389,59%) 238,16% (+138,16%) - datorii faţă de bugetul statului 4294,44% (+4194,44%) 295,04% (+195,04%) - datorii faţă de asociaţi 12155,62% (+12055,62%) 378,40% (+278,40 %) - datorii faţă de salariaţi 0% 0% - datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale 0% 0% - TVA neexigibil (sold creditor) + valoric de 40.151 lei 297,15% (+197,15%) - dobânzi aferente creditelor bancare + valoric de 504 lei + valoric de 504 lei ACTIVE CIRCULANTE NETE/ DATORII CURENTE NETE

7143,55% (+ 7043,55%) 197,19% (+97,19%)

TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE

4226,96% (+ 4126,96%) 183,54% (+83,54%)

DATORII MAI MARI DE UN AN, din care: + valoric de 11.844 lei 78,96% (-21,04%) - credite bancare pe termen lung + valoric de 11.844 lei 78,96% (+21,04%) I. CAPITAL, din care: 0% 0% - capital subscris vărsat 0% 0% II. REZERVE (rezerve legale) 0% 0% III. PROFITUL SAU PIERDEREA REPORTAT (Ă)

817,89% (+717,89%) 817,89% (+717,89%)

IV. PROFITUL SAU PIERDEREA EXERCIŢIULUI FINANCIAR

2933,14% (+2833,14%) 433,57% (+333,57%)

CAPITALURI PROPRII – TOTAL 2902,12% (+2802,12%) 464,22% (+364,22%)

76

Concluzii şi propuneri

77

9.3. Analiza ratelor de structură

Prin calculul ratelor de structură a activului se stabileşte ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ bilanţier în totalul activului (am realizat o sinteză a unor date, prezentate în tabelul 9.4.), oferind posibilitatea exprimării bilanţului în procente. Prin analiza structurii datoriilor şi capitalurilor proprii, se urmăreşte aprecierea principalelor strategii şi politici financiare ale firmei, privind modul de formare a resurselor financiare pe categorii de surse (proprii, împrumutate şi atrase) şi pe termene de exigibilitate (scurt, mediu şi lung). Pentru analiza în structură am utilizat coeficienţii de structură, rezultatele obţinute fiind prezentate în tabelele 9.5. şi 9.6. Tabelul 9.4.

Sinteză indicatori pe perioada 2009-2011 - lei-

Nr. crt. Denumire indicator 2009 2010 2011 1. Active totale 17.435 96.191 267.044 2. Datorii curente 16.541 75.602 229.255 3. Datorii totale 16.541 90.602 241.099 4. Capital permanent 894 20.589 37.789 5. Resurse totale 17.435 96.191 267.044

Tabelul 9.5.

Analiza în structură pe perioada 2009-2011

Nr. crt.

Indicatori 2009 2010 2011

I. RATE DE STRUCTURĂ ALE ACTIVELOR

1. Rata activelor imobilizate (Ri) = (Active imobilizate /Active totale) x 100

2. Rata activelor circulante (Rc) = (Active circulante /Active totale) x 100

2.1 Rata stocurilor (Rs) = (Stocuri /Active circulante) x 100

2.2 Rata creanţelor (Rcr) = (Creanţe /Active circulante) x 100

2.3 Rata inv. fin. pe termen scurt şi disponibilităţilor băneşti (Rd) = (Investiţii financiare pe termen scurt + Disponibilităţi băneşti /Active circulante) x 100

II. RATE DE STRUCTURĂ ALE DATORIILOR

1. Rata stabilităţii financiare (Rsf) = (Capital permanent* / Total resurse**) x 100

2. Rata datoriilor curente (Rdc) = (Datorii curente / Total resurse) x 100

3. Rata autonomiei financiare (Raf) = (Capitaluri proprii / Total resurse) x 100

4. Rata îndatorării globale (Rcp) = (Datorii totale / Total resurse) x 100

5. Ponderea resurselor curente în resursele stabile (Pr) = (Datorii curente / Capital permanent) x100

78

Notă: * Capitalul permanent = datorii pe termen lung + capitaluri proprii. ** Total resurse = total pasiv = datorii totale + capitaluri proprii.

Tabelul 9.6.

Alte rate de structură adaptate specificului activităţii

Indicatori Structură (%)

2009 2010 2011 I. STOCURI, din care: 51,51% 84,96% 82,05%

- mărfuri gestiune depozit 99,53% 14,04% 5,07%

- mărfuri gestiune amănunt 0% 85,96% 94,93%

- alte materiale consumabile 0,47% 0% 0% II. CREANŢE, din care: 34,55% 14,31% 17,70% - creanţe clienţi 75,05% 18,88% 45,02% - TVA de recuperat 24,95% 81,12% 54,98% III. CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI, din care: 13,94% 0,73% 0,25% - casa în lei 163,57% 297,39% 94,41% - conturi la bănci în lei -63,57% -197,39% 5,59% ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 100% 100% 100%

DATORII MAI MICI DE UN AN, din care: 94,87% 78,60% 85,85%

- datorii faţă de furnizori 94,12% 42,34% 33,25% - datorii faţă de bugetul statului 4,35% 1,39% 1,35% - datorii faţă de asociaţi 5,43% 38,20% 47,67% - datorii faţă de salariaţi 0% 0,12% 0% - datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale 0% 0,08% 0% - TVA neexigibilă (sold creditor) 0% 17,87% 17,51% - dobânzi aferente creditelor bancare 0% 0% 0,22% Concluzii şi propuneri În ceea ce priveşte structura activelor Din analiza structurii activelor circulante

79

Ponderea creanţelor în activele Disponibilităţile băneşti În ce priveşte rata stabilităţii financiare Autonomia financiară Rata datoriilor curente Rata îndatorării globale

80

9.4. Ratele de îndatorare şi capacitatea de autofinanţare

Ratele de îndatorare evidenţiază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a firmei. În tabelul 9.7 sunt prezentate ratele de îndatorare calculate pentru perioada 2009-2011. Tabelul 9.7.

Ratele de îndatorare pe perioada 2009-2011

Nr. crt. Indicatori 2009 2010 2011

1. Gradul de îndatorare = (Capital împrumutat* / Capitaluri proprii) x 100

2. Rata independenţei financiare = (Capitaluri proprii / Capital permanent) x 100

3. Rata capacităţii de rambursare = (Datorii pe termen lung / Capacitatea de autofinanţare)

4. Gradul de acoperire a dobânzilor = (Profit înaintea impozitării şi deducerii cheltuielilor privind dobânzile / Cheltuieli privind dobânzile) x 100

5. Costul îndatorării = (Cheltuieli privind dobânzile / Împrumuturi totale**) x 100

Notă: * Capitalul împrumutat reprezintă datoriile pe termen lung ale firmei. ** În cadrul împrumuturilor totale s-a inclus şi soldul creditor la data de 31 decembrie al contului 5121 „Conturi la bănci în lei” şi care reflectă accesarea descoperii de cont. Această descoperire se închide, de regulă în luna următoare accesării. În opinia noastră, având în vedere că pentru descoperirea de cont banca nu emite un extras de cont separat care să reflecte efectiv plăţile efectuate în momentul accesării, ar trebui ca în bilanţul contabil la rubrica „Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an” să existe prevăzut şi soldul creditor al contului 5121. Capacitatea de autofinanţare exprimă în termeni monetari capacitatea firmei de a-şi asigura dezvoltarea prin mijloace financiare proprii. Prezentăm în tabelul 9.8 informaţiile necesare pentru calculul capacităţii de autofinanţare, informaţii extrase din situaţia financiară „Contul de profit şi pierdere” şi din balanţele contabile aferente lunii decembrie din anii supuşi studiului. Tabelul 9.8.

Informaţii suplimentare necesare calculului capacităţii de autofinanţare Nr.crt. Indicatori 2009 2010 2011

1. Venituri de exploatare şi financiare (V) 2. Cheltuieli de exploatare (Ce) 3. Cheltuieli financiare (Cf) 4. Amortizarea imobilizărilor 5. Cota de impozit pe profit (I) 6. Profit înaintea impozitării şi a deducerii cheltuielilor

privind dobânzile

7. Cheltuieli privind dobânzile

8. Capacitatea de autofinanţare potenţială (CAFP) 9. Participaţii la beneficii 0 0 0

10. Capacitatea de autofinanţare reală (autofinanţarea CAFR)

81

Concluzii şi propuneri 9.5. Ratele de lichiditate şi solvabilitate

Se poate întâmpla ca firme foarte rentabile să fie lipsite de lichidităţi din cauza unor investiţii foarte mari, acumulării nechibzuite de stocuri, acordării unui credit prea mare clienţilor săi etc. Tabelul 9.9.

Rate de lichiditate şi solvabilitate

Concluzii şi propuneri

Nr. crt.

Indicatori Relaţie de calcul 2009 2010 2011

I. LICHIDITATE 1. Rata lichidităţii curente Rlc = Active curente/Datorii curente

2. Rata lichidităţii rapide Rli = (Active curente – Stocuri)/ Datorii curente

3. Rata lichidităţii imediate (Investiţii financiare + Disponibilităţi) / Datorii curente

II. SOLVABILITATE

1. Rata solvabilităţii patrimoniale (%)

Rsp = Capital propriu / (Capital propriu + Datorii fin. pe termen lung)

2. Rata generală a solvabilităţii (%)

Rgs = Active totale / Datorii totale

82

9.6. Analiza ratelor de gestiune a activităţii generale Pentru a determina modul în care se derulează activitatea, managerii sunt în măsură să valorifice informaţiile furnizate de bilanţul contabil, construind o multitudine de rate de gestiune (tabelul 9.10.) ce vor fi utilizate pentru aprecierea nivelului de utilizare a resurselor aflate la dispoziţia firmei, respectiv viteza cu care acestea parcurg circuitul economic şi se transformă în lichidităţi, în cazul activelor, ori viteza de reînnoire a resurselor, în cazul pasivelor (tabelul 9.11). Pentru anul 2009 cifra de afaceri aferentă depozitului este 15.677 lei, pentru 2010 avem 32.799 lei iar pentru 2011 cifra de afaceri depozit este 66.808 lei. Pe baza datelor din balanţa contabilă aferentă lunii decembrie din toţi cei trei ani analizaţi, am calculat soldul mediu pentru stocuri, creanţe clienţi şi datorii furnizori conform relaţiei: sold mediu = (sold iniţial an + sold final an) / 2, rezultatele obţinute fiind următoarele:

Sold mediu stocuri 2009 = 8.747 lei Sold mediu stocuri 2010 = 44.496 lei Sold mediu stocuri 2011 = 129.284 lei Sold mediu creanţe clienţi 2009 = 4.424 lei Sold mediu creanţe clienţi 2010 = 3.488 lei Sold mediu creanţe clienţi 2011 = 11.890 lei Sold mediu datorii furnizori 2009 = 15.571 lei Sold mediu datorii furnizori 2010 = 23.789 lei Sold mediu datorii furnizori 2011 = 5.418 lei

Tabelul 9.10.

Rate de gestiune ca număr de rotaţii

Nr. crt.

Indicatori 2009 2010 2011

1. Rata de rotaţie a activului total = CA / Total active

2. Rata de rotaţie a activelor imobilizate = CA / Active imobilizate

3. Rata de rotaţie a capitalurilor permanente = CA / Capitaluri permanente

4. Rata de rotaţie a capitalurilor proprii = CA / Capitaluri proprii

5. Rata de rotaţie a capitalurilor împrumutate = CA / Capitaluri împrumutate

6. Rata de rotaţie a stocurilor = CA / Sold mediu stocuri

7. Rata de rotaţie a creanţelor clienţi = CA* / Sold mediu creanţe clienţi

8. Rata de rotaţie a creditelor-furnizori = CA / Sold mediu datorii furnizori

Notă: *La calculul cifrei de afaceri au fost luate în considerare veniturile aferente vânzărilor en-gros deoarece, la vânzarea cu amănuntul, încasarea se efectuează instantaneu.

83

Tabelul 9.11. Rate de gestiune ca număr de zile

- zile - Nr. crt.

Indicatori 2009 2010 2011

1. Viteza de rotaţie a stocurilor = Sold mediu stocuri / CA x 365

2. Viteza de rotaţie a creanţelor clienţi = Sold mediu creanţe clienţi / CA x 365

3. Viteza de rotaţie a creditelor-furnizori = Sold mediu datorii furnizori / CA x 365

Concluzii şi propuneri

9.7. Analiza creanţelor şi datoriilor în sistemul echilibrului financiar

Pentru a realiza analiza creanţelor şi datoriilor în sistemul echilibrului financiar, am calculat raportul creanţe datorii pentru cei trei ani supuşi analizei (tabelul 9.12.) şi am realizat o analiză corelată între viteza de încasare a creanţelor clienţi şi viteza de plată a datoriilor furnizori.

84

Tabelul 9.12.

Raportul creanţe - datorii

Indicatori 2009 2010 2011

Abateri )(± lei / zile Evoluţie %

2011-2009 2011-2010 2011/ 2009

2011/ 2010

Creanţe (lei) 5.895 13.511 47.152 Datorii curente (lei) 16.541 75.602 189.104

Creanţe / Datorii - - - -

Viteza de încasare a clienţilor (zile)

- -

Viteza de plată a furnizorilor (zile)

- -

Viteza de rotaţie a stocurilor (zile)

- - - -

Concluzii şi propuneri

85

9.8. Echilibrului financiar pe baza corelaţiei fond de rulment-necesar de fond de rulment-trezorerie netă

În tabelul 9.13. am calculat indicatorii de echilibru financiar pentru perioada 2009-2011.

Tabelul 9.13.

Indicatori de echilibru financiar Indicatori Relaţie de calcul 2009 2010 2011

Fond de rulment (FR) Capital permanent – Active imobilizate

Fond de rulment propriu (FRP) Capital propriu – Active imobilizate

Necesarul de fond de rulment (NFR) (Active curente – Disponibilităţi) – Datorii curente

Trezoreria netă FR – NFR 2.377 690 662 Concluzii şi propuneri Fondul de rulment

Fondul de rulment propriu

Necesarul de fond de rulment Trezoreria netă

86

9.9. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Pentru analiza cifrei de afaceri şi a rentabilităţii am extras din situaţiile financiare anuale datele prezentate în tabelul 9.14. Tabelul 9.14.

Extras din situaţiile financiare Nr. crt. Indicatori 2009 2010 2011

1. Active totale 17.435 96.191 267.044 2. Capitaluri proprii 894 5.589 25.945 3. Cifra de afaceri, din care: 15.677 99.219 205.769

3.1. 3.2.

- depozit 15.677 32.799 66.808 - amănunt - 66.420 138.961

4. Rezultatul exploatării 841 5.936 28.044 5. Rezultat curent (profit) 819 5.726 24.388 6. Profit net 694 4.695 20.356

Dinamica şi structura cifrei de afaceri este prezentată în tabelul 9.15.

Tabelul 9.15.

Dinamica şi structura cifrei de afaceri

Indicator 2009 % 2010 % 2011 % 2011 / 2009 2011 / 2010 Cifra de afaceri, din care: 100% 100% 100% - depozit - amănunt Indicele profitului

Concluzii şi propuneri

87

9.10. Ratele de rentabilitate În tabelul 9.16 am prezentat ratele de rentabilitate calculate pentru perioada 2009-2011.

Tabelul 9.16.

Ratele de rentabilitate Indicatori 2009 2010 2011

Rentabilitatea comercială Rentabilitatea economică Rentabilitatea financiară

Concluzii

88

9.11. Soldurile intermediare de gestiune

Calculul soldurilor intermediare de gestiune se realizează pe baza datelor din contul de profit şi pierdere, fiind prezentat în tabelul 9.17. Tabelul 9.17.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune Denumirea indicatorului 2009 2010 2011

+ Venituri din vânzarea mărfurilor - Cheltuieli privind mărfurile = Marja comercială + Producţia vândută

+/- Venituri aferente costului producţiei, lucrărilor şi serviciilor în curs

= Producţia exerciţiului - Consumuri intermediare, inclusiv cheltuieli

provenite de la terţi

= Valoarea adăugată (VA) + Venituri din subvenţii de exploatare - Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte

asimilate

= Excedentul brut din exploatare (EBE) + Alte venituri din exploatare + Venituri din provizioane şi ajustări pentru

depreciere privind activitatea de exploatare

- Alte cheltuieli din exploatare - Cheltuieli de exploatare privind amortizările,

provizioanele şi ajustările pentru depreciere

= Rezultatul din exploatare + Venituri financiare - Cheltuieli financiare = Rezultatul curent + Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare = Rezultatul extraordinar.

= Rezultatul brut - Impozitul pe profit = Rezultatul net al exerciţiului

Concluzii

89

9.12. Determinarea riscului de faliment prin Modelul Altman Utilizând modelul Altman, pe baza informaţiilor furnizate de situaţiile financiare ale societăţii din anii 2009, 2010 si 2011, am determinat scorul „Z”, prezentat în tabelul 9.18. Tabelul 9.18.

Determinarea scorului „Z”

Notă: *Profitul reinvestit = profit net – dividende. Valorile au fost preluate din rubrica “Rezultat reportat” a bilanţului contabil. Menţionăm că societatea nu a acordat dividende pe perioada supusă analizei. Concluzii

Rate utilizate 2009 2010 2011 Coeficient de

ponderare X1 = Profit brut / Activ total 3,30 X2 = Profit reinvestit* / Active totale 1,40 X3 = Active curente / Active totale 1,20 X4 = Cifra de afaceri / Active totale 1,00 X5 = Capitaluri proprii / Datorii totale 0,60

Scorul „Z” X

90

TEMA 10

DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE

Obiectivele diagnosticului resurselor umane se pot concretiza în următoarele: - analiza gradului de asigurare cu personal din punct de vedere cantitativ, structural şi

calitativ; - analiza gradului de stabilitate a personalului; - analiza utilizării timpului de muncă; - analiza conflictualităţii în relaţiile de muncă; - analiza eficienţei utilizării personalului; - elaborarea bilanţului social ca instrument modern de analiză a potenţialului uman al

organizaţiei. 10.1. Analiza gradului de asigurare cu personal din punct de vedere cantitativ Necesarul de personal al întreprinderii se stabileşte în funcţie de obiectivele pe care aceasta le

urmăreşte, de strategia pe care o aplică, cunoscut fiind faptul că previziunea resurselor umane trebuie să fie în concordanţă cu strategia de ansamblu a firmei. Dimensionarea raţională a numărului de salariaţi constituie o problemă deosebit de importantă în utilizarea eficientă şi crearea condiţiilor materiale pentru acţiunea întregului complex de factori motivaţionali.

Cerinţa este ca dinamica numărului de salariaţi să se realizeze în conformitate cu următoarea corelaţie:

NW II >

unde: IW = indicele productivităţii muncii în valori comparabile;

NI = indicele numărului mediu de salariaţi (pe categorii sau pe ansamblu).

În condiţiile în care această corelaţie este respectată, managerii pot avea certitudinea că numărul de salariaţi contribuie la creşterea ofertei întreprinderii concomitent cu creşterea productivităţii muncii.

Pentru ca firma să poată determina în ce măsură dispune de forţa de muncă necesară realizării obiectivelor sale, este necesară o analiză concomitentă şi cumulativă a următoarelor aspecte:

- cantitativ sau numărul personalului existent în cadrul firmei; - structural; - calitativ sau nivelul de calificare al personalului existent.

Pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii optime, una din cerinţele de bază este asigurarea

numărului de personal necesar, în conformitate cu volumul previzionat al producţiei, structura acesteia, resursele tehnice şi tehnologice disponibile.

Analiza cantitativă a personalului se realizează prin utilizarea următorilor indicatori: a) Numărul total de salariaţi (N) care include totalitatea personalului existent în cadrul

organizaţiei, indiferent de tipul contractului încheiat (pe perioadă nedeterminată sau determinată). Acest indicator oferă informaţii referitoare la întregul disponibil de personal ce poate participa la activitatea întreprinderii, neţinând cont dacă au fost prezenţi la lucru sau au absentat în perioada de calcul. Din aceste motive se apreciază ca fiind un indicator de “stoc” al resurselor umane.

b) Numărul mediu al salariaţilor ( N ) reprezintă disponibilul mediu de personal existent pentru o perioadă determinată (lună, trimestru, an), neţinând cont dacă aceştia participă sau nu la activitatea întreprinderii. Se calculează diferenţiat, în funcţie de categoria de personal (muncitori sau personal de conducere şi administraţie) şi de lungimea perioadei, astfel:

91

- pentru muncitori, se utilizează relaţia:

nzcN

n

im

∑== 1

perioadei) a zi fiecare(din N

unde: mN = numărul mediu al muncitorilor;

nzc = numărul de zile calendaristice ale perioadei.

În calcul se cuprind toate zilele aferente perioadei, pentru zilele de sărbătoare fiind preluat efectivul din ultima zi lucrătoare.

- pentru personalul de conducere şi administraţie:

( ) ( )2

perioadei finalul la perioadei începutul la ccc

NNN

+=

unde: cN = numărul mediu al personalului de conducere şi

administraţie c) Numărul permanent de salariaţi (Np) se referă doar la personalul care lucrează în cadrul

întreprinderii pe baza unui contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată. d) Numărul temporar de salariaţi (Nt) cuprinde titularii unui contract de muncă încheiat pe

perioadă determinată. e) Numărul efectiv de salariaţi prezenţi la lucru (Ne), exprimă numărul personalului prezent

la lucru într-o anumită zi, indiferent de timpul de lucru efectiv.

f) Numărul efectiv mediu de salariaţi prezenţi la lucru ( eN ) reprezintă disponibilul de

personal prezent în medie pe zi la lucru, în cadrul perioadei luate în calcul. Indicatorul se calculează astfel:

nzl

NN

n

ie

e

∑== 1

unde: nzl = numărul de zile lucrătoare aferente perioadei de calcul g) Numărul maxim de salariaţi (Nmax), evidenţiază limita superioară în care se poate încadra

întreprinderea, în funcţie de volumul de activitate şi productivitatea muncii.

O importanţă deosebită în analiza gradului de asigurare cu personal o are corelaţia dintre indicii volumului de producţie, ai numărului de salariaţi şi ai productivităţii muncii. Analiza corelaţiei se bazează pe relaţia:

WNq III ×=

unde: 0

1

Q

QIq =

0

1

N

NI

N=

0

1

W

WIW =

qI = indicele volumului de producţie;

Q = volumul producţiei;

NI = indicele numărului mediu de salariaţi;

92

WI = indicele productivităţii muncii;

W = productivitatea muncii.

Studiul corelaţiei se poate realiza în funcţie de gradul de realizare a volumului de producţie, astfel55:

Când 1>qI sau Q1>Q2

1. NI =1 şi WI >1 ⇒ întregul spor de producţie se realizează pe seama creşterii productivităţii muncii.

2. NI >1 şi WI =1 ⇒ întregul spor de producţie se realizează pe seama creşterii numărului de personal.

3. NI >1 şi WI >1 şi

NI > WI ⇒ sporul de producţie se realizează pe seama celor doi factori, o

contribuţie mai mare având însă creşterea numărului de personal.

4. NI >1 şi WI >1 şi

NI = WI ⇒ sporul de producţie este asigurat în aceeaşi proporţie de cei doi factori.

5. NI >1 şi WI >1 şi

NI < WI ⇒ sporul de producţie este consecinţă a celor doi factori, un aport mai

mare având creşterea productivităţii muncii.

6. NI <1 şi WI >1 ⇒ creşterea productivităţii muncii compensează neasigurarea cu personal şi asigură

integral sporul de producţie. Când 1=qI sau Q1=Q2

1. N

I =1 şi WI >1 ⇒ numărul de personal este asigurat la nivelul necesarului şi se respectă nivelul

normat de eficienţă a utilizării sale. 2.

NI >1 şi WI <1 ⇒ numărul de personal este asigurat, creşterea sa compensează efectele nerealizării

productivităţii muncii. 3.

NI <1 şi WI >1 ⇒ neasigurarea numărului de personal este compensată de creşterea productivităţii

muncii. Când 1<qI sau Q1<Q2

1. N

I =1 şi WI <1 ⇒ numărul de personal este asigurat, iar diminuarea volumului de producţie este

consecinţă exclusivă a nerealizării productivităţii muncii. 2.

NI >1 şi WI <1 ⇒ numărul de personal este asigurat peste necesar, dar nu suficient pentru a

compensa nerealizarea productivităţii muncii. 3.

NI <1 şi WI =1 ⇒ numărul de personal nu este asigurat, contribuind exclusiv la diminuarea

volumului de producţie. 4.

NI <1 şi WI <1 şi

NI > WI ⇒ numărul de personal nu este asigurat, la diminuarea volumului de

producţie contribuie ambii factori, dar într–o măsură mai mare nerealizarea productivităţii muncii. 5.

NI <1 şi WI <1 şi

NI = WI ⇒ numărul de personal nu este asigurat, nerealizarea volumului de

producţie se datorează în proporţie egală celor doi factori. 6.

NI <1 şi WI <1 şi

NI < WI ⇒ numărul de personal nu este asigurat, la nerealizarea producţiei

contribuie ambii factori, dar într-o proporţie mai mare neasigurarea numărului de personal. 7.

NI <1 şi WI >1 ⇒ neasigurarea numărului de personal nu a putut fi compensată de creşterea

productivităţii muncii, sau creşterea productivităţii muncii nu a fost suficientă pentru compensarea deficitului de personal.

55 Ioan Mihai (coord.) - “Analiza gradului de asigurare cu resurse de muncă” – Institutul de Studii Economice “Performer Consult” S.A. Timişoara, Ed. Mirton, 1997, p.67

93

10.2. Analiza resurselor umane în structură şi dinamică Pentru o investigare mai complexă a gradului de asigurare cu personalul se impune utilizarea

unor criterii de structură astfel: - structura personalului după funcţia pe care o ocupă; - structura personalului după vârstă; - structura personalului în funcţie de vechime; - structura personalului după sex. Necesarul de personal al întreprinderii se stabileşte în funcţie de obiectivele pe care aceasta le

urmăreşte, de strategia pe care o aplică, cunoscut fiind faptul că previziunea resurselor trebuie să fie în concordanţă cu strategia de ansamblu al firmei. Dimensionarea raţională al numărului de salariaţi constituie o problemă deosebit de importantă în utilizarea eficientă şi crearea condiţiilor materiale pentru acţiunea întregului complex de factori motivaţionali. (Duşe, 2000: 115-121)

Cerinţa este ca dinamica numărului de salariaţi să se realizeze în conformitate cu următoarea corelaţie:

WI >N

I

În condiţiile în care această corelaţie este respectată, managerii pot avea certitudinea că numărul

de salarialţi contribuie la creşterea ofertei întreprinderii concomitent cu creştere productivităţii muncii.

10.2.1. Funcţii Această structură ajută la determinarea numărului de salariaţi implicaţi in activităţile de bază ale

întreprinderii (personal direct productiv, personal tehnic-operativ, ingineri, personal financiar-contabil etc.), astfel încât managerii să poată acţiona în consecinţă în cazul implementării unor decizii strategice. Spre exemplu, în cazul implementării unor decizii de ordin tehnic, cunoaşterea structurii personalului poate determina reducerea numărului personalului direct productiv, concomitent cu creşterea numărului de personal tehnic operativ (ingineri, personal pentru supraveghere, întreţinere etc.) sau sporirea într-o mai mare măsură a acestora în raport cu numărul muncitorilor.

10.2.2. Vârstă

Grupele de vârstă constituite din diferite intervale (3, 5, 7 sau 10 ani) formează piramida vârstei salariaţilor. În general se consideră piramidă corespunzătoare dacă:

� se înregistrează o tendinţă de creştere a ponderii personalului începând cu vârsta minimă de încadrare în muncă până la 45 ani;

� se manifestă tendinţa de scădere a ponderii personalului peste 50 ani; � se asigură preponderenţa personalului între 30 si 45 ani.

Respectarea acestor tendinţe înseamnă asigurarea continuităţii în evoluţia personalului şi

îmbinarea experienţei, calificării personalului în vârstă cu nivelul pregătirii personalului tânăr.

10.2.3. Vechime Pentru a putea fi caracterizat acest criteriu este necesar ca personalul să fie grupat pe intervale de

vechime în muncă, spre exemplu: sub 1 an, 2-5 ani, 5-10 ani, etc. În aprecierea vechimii trebuie să se ţină seama de următoarele aspecte: � dacă vechimea totală în muncă asigură o distribuţie asemănătoare cu piramida vârstelor; � dacă vechimea în aceeaşi unitate reflectă preponderenţe celor cu vechime mai mare de 10 ani;

94

� dacă vechimea în aceeaşi profesie este apropiată de vechimea în muncă a salariatului; � vechimea pe post trebuie apreciată în funcţie de nivelul de pregătire, rolul îndeplinit în

activitatea unităţii, nivelul ierarhic şi dinamica transformărilor din domeniul funcţiei îndeplinite.

10.2.4. Sex

Criteriu ce trebuie interpretat ţinând seama de: profilul de activitate al unităţii, specificul proceselor tehnologice, raportul dintre solicitarea fizică şi intelectuală, dintre munca de creaţie şi cea de execuţie etc.

10.3. Analiza mobilităţii resurselor umane

Dacă în trecut mobilitatea apărea ca fiind ceva intâmplător, oricum limitată la segmente restrânse ale populaţiei şi forţei de muncă, în condiţiile actuale, mobilitatea cuprinde în sfera sa, în forme uneori extrem de diferite întreaga forţă de muncă; mai mult, în prezent aproape fiecare om se află într-o permanenta stare de mobilitate pe parcursul întregii vieţi de muncă.

În concepţia celor mai mulţi economişti şi sociologi, mobilitatea reprezintă o formă de mişcare a populaţiei şi a forţei de muncă în raport cu nevoile mereu schimbătoare ale producţiei. Din acest punct de vedere, este mobilă acea parte a forţei de muncă şi, respectiv, a populaţiei care cunoaşte deplasări de un fel oarecare într-un spaţiu, ramură sau meserie oarecare. În general, majoritatea cercetătorilor se opresc la o sferă mai restrânsă a mobilităţii, respectiv la acea parte a populaţiei care este efectiv mobilă, care şi-a schimbat locul de muncă, meseria sau domiciliul. (Işfănescu & Stănescu, 1999: 218-221)

Conceptul de mobilitate poate fi analizat în cadrul pieţei muncii din mai multe unghiuri. La nivelul ofertei pieţei de muncă şi al fiecarui individ se poate vorbi de: mobilitate teritorială, mobilitate între firme, mobilitate între ramuri, mobilitate internaţională.

Creşterea performanţei economico-financiare a oricărei întreprinderi este strâns legată de stabilitatea resurselor umane. Fluctuaţiile de personal (intrări şi ieşiri de personal) perturbă orice activitate economică care se regăseşte în nivelul presupuşilor indicatori economico-financiari. Sunt însă situaţii în care întreprinderea angajează personal (prin extinderea activităţii sau prin modificarea structurii acesteia) sau disponibilizează personal ca urmare a restrângerii activităţii sau ca urmare a pensionării. Din aceste considerente se poate spune că în cazul oricărei întreprinderi există o mişcare de personal (intrări şi ieşiri).

Mişcarea de personal se caracterizează cu ajutorul unui sistem de indicatori : a. Indicatori ai mobilităţii forţei de muncă:

� indicatori ai circulaţiei forţei de muncă: � coeficientul mediu al intrărilor de personal; � coeficientul mediu al ieşirilor de personal; � coeficientul mediu al mişcării totale.

� indicatori ai fluctuaţiei forţei de muncă. a. Indicatori ai stabilităţii forţei de muncă.

Între circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă există o distincţie clară : CIRCULAŢIA = reprezintă mişcarea personalului unei întreprinderi în cursul unei perioade, atât

din punct de vedere al intrărilor, cât şi din punct de vedere al ieşirilor din cauze normale : transfer, boală, pensionare, deces, invaliditate.

FLUCTUAŢIA = reprezintă un fenomen anormal care se referă la ieşirile forţei de muncă din întreprindere fără aprobarea conducerii întreprinderii, sau prin desfacerea contractului de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor contractului de muncă.

95

Coeficientul intrărilor de personal (Ci):

Np

ICi = ,

unde: I = intrări Np = număr mediu de personal

Coeficientul ieşirilor de personal (Ce):

Np

ECe = ,

unde: E = ieşiri Np = număr mediu de personal

Coeficientul mişcărilor totale (Cm):

Np

EICm

+= ,

unde: I + E = intrări + ieşiri Np = număr mediu de personal

Coeficientul fluctuaţiei de personal (Cf):

Np

EnCf = ,

unde: En = total ieşiri de personal din motive nejustificate Np = număr mediu de personal

Analiza pe baza acestor indicatori se realizează în dinamică de la o perioadă la alta, de cel puţin

3 până la 5 ani. O asemenea analiză pune în evidenţă tendinţele de creştere sau de scădere a fenomenului de mişcare a personalului.

Analiza intrărilor de personal trebuie realizată avînd în vedere angajările şi anume sursa acestora. Sursele de angajare provin de la :

� oficiile de forţă de muncă; � şcoli profesionale; � licee; � şcoli postliceale; � învăţămîntul superior.

Principiul care trebuie să stea la baza angajărilor trebuie să fie cel al competenţei profesionale.

În privinţa plecărilor de personal trebuie făcută o distincţie netă între categoria plecărilor normale şi cele având cauze nejustificate. Pentru a doua categorie, este necesar să fie stabilite implicaţiile unui asemenea fenomen asupra activităţii întreprinderii. (Mărgulescu & Vâlceanu, 1999: 156-163)

Cauzele care pot genera fluctuaţii se împart în 3 mari categorii şi anume : � cauze legate de desfăşurarea activităţii întreprinderii; � cauze legate de lipsa de protecţie socială; � cauze legate de personal.

Pentru limitarea tendinţei de fluctuaţie şi prin evitarea influenţei nefavorabile a fluctuaţiei se

creează premisele unei stabilităţi a forţei de muncă.

96

Gradul de stabilitate a salariaţilor se poate aprecia prin intermediul a doi indicatori56: a. stagiul în aceeaşi întreprindere (Sn), calculat după relaţia:

( )

∑

∑

=

==n

ii

n

ii

n

T

t

S

1

1

unde:

ti = vechimea în cadrul întreprinderii a fiecărui salariat (ani); Ti = vechimea în muncă a fiecărui salariat (ani). Valoarea maximă a indicatorului este 1 şi indică o stabilitate foarte bună.

b. vechimea medie în aceeaşi întreprindere (Vm), calculat conform relaţiei:

( )

∑

∑

=

=

×=

n

ii

n

iii

m

N

tN

V

1

1

unde:

Ni = numărul salariaţilor cu aceeaşi vechime; ti = vechimea în cadrul întreprinderii a fiecărui salariat (ani).

Cu cât vechimea medie va fi mai mare (ţinând cont de data la care s-a înfiinţat întreprinderea), cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai bună.

10.4. Analiza utilizării numărului mediu scriptic de personal

Întreprinderile comerciale îşi stabilesc necesarul de personal în funcţie de volumul desfacerilor,

de formele de vânzare practicate, de nivelul productivităţii muncii şi de sarcinile ce le revin pe linia realizării unor servicii de calitate, la nivelul unui comerţ civilizat. Principalul indicator care caracterizează situaţia personalului într-o întreprindere comercială este numărul mediu scriptic. Numărul mediu scriptic se planifică pe total şi pe categorii.

Numărul scriptic de salariaţi cuprinde personalul încadrat în firmă la un moment dat, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, precum şi personalul temporar sau sezonier. Acest indicator serveşte la aprecierea disponibilului de forţă de muncă la un anumit moment dat, nu furnizează informaţii privind participarea salariaţilor în procesul de exploatare.

Numărul mediu scriptic de salariaţi reflectă disponibilul mediu potenţial de personal aflat într-o societate comercială pe o anumită perioadă de gestiune (lună, trimestru sau an) ţinând seama şi de intrările şi ieşirile de personal care au loc în cursul perioadei analizate.

56 Mărgulescu D. (coord.) - “Analiza economico-financiară a societăţilor comerciale”- ,Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, p.298

97

10.5. Analiza utilizării timpului de lucru

Utilizarea integrală a timpului de lucru constituie calea extensivă de folosire a forţei de muncă.Realizarea unei producţii cât mai mari este nemijlocit legată de folosirea integrală, cu maximă eficienţă, a fondului de timp de lucru.

Economisirea timpului de lucru în cursul procesului de producţie se poate realiza pe doua căi: � pe cale extensivă, prin reducerea pierderilor de timp în zile sau în ore; � pe cale intensivă, prin reducerea cheltuielilor de timp de muncă pe unitatea de produs

(creşterea productivităţii muncii).

Analiza utilizării timpului de lucru urmăreşte descoperirea rezervelor existente pe linia utilizării complete a timpului disponibil, precum şi a cauzelor utilizării incomplete a acestuia, evidenţiind efectele economice ale mobilizării rezervelor existente. Sursa de date şi informaţii utilizată în analiză o constituie darea de seamă statistică de stat, privind utilizarea timpului de lucru al personalului, reprezentând balanţa timpului de muncă. În balanţă, timpul de muncă este exprimat în om-ore şi om-zile, prin intermediul unor indicatori statistici: fond de timp calendaristic, fond de timp maxim disponibil, timp efectiv lucrat, timpul neutilizat din fondul de timp maxim disponibil (pe total şi pe cauze).Evidenţa timpului de munca în om-zile nu caracterizează complet gradul de folosire a acestuia, deoarece nu dezvăluie pierderile de timp din cadrul zile. De aceea se utilizează exprimarea timpului în om-ore pentru stabilirea mai exactă a pierderilor de timp şi influenţa lor asupra volumului producţiei.

Analiza cantitativă a personalului pe baza indicatorului „număr mediu de salariaţi” nu ia în calcul timpul de muncă utilizat sau neutilizat în activitatea desfăşurată de întreprindere, datorită faptului că acesta de fereră la persoanele aflate în evidenţa societăţii, indiferent dacă sunt prezentate sau nu la lucru, dacă lucrează sau nu integral în cadrul programului de lucru. În acest sens, timpul de muncă, maximizarea eficienţei folosirii lui reprezintă o dimensiune strategică privind resursele umane necesare realizării obiectivelor întreprinderii. Utilizarea timpului de muncă se referă atât la partea cantitativă, în sensul utilizării complete a timpilor afectaţi, cât şi la partea calitativă, în sensul economisirii timpilo consumaţi.

Pentru evidenţierea acestor aspecte se întocmeşte balanţa utilizării timpului de muncă, ce cuprinde umătorii indicatori exprimaţi în zile-om sau ore-om:

� fond de timp calendaristic (Tc); � fond de timp maxim disponibil (Tmax), adică fondul de timp calendaristic din care se scade

timpul aferent sărbătorilor legale, zilelor libere şi concediilor de odihnă; � timp efectiv lucrat (T1); � timp nelucrat (Tn), pe cauze (concedii de odihnă, zile libere aferente sărbătorilor legale,

evenimentelor familiale, învoiri personale, absenţe nemotivate).

Ecuaţia de balanţă este dată de relaţia:

Tmax = Tl + Tn

Pe baza celor prezentate mai sus, se pot calcula o serie de indicatori cu o relevanţă deosebită

pentru analiza utilizării timpului de muncă, astfel: - gradul de programare a fondului de timp calendaristic (Gc), determinat pe baza relaţiei:

100max ×=c

c T

TG

Indicatorul oferă informaţii asupra modului în care întreprinderea preconizează să îşi

realizeze obiectivele, în funcţie de timpul de care dispune.

- gradul de utilizare a fondului de timp calendaristic (Guc), calculat conform relaţiei:

98

100×=c

luc T

TG

Indicatorul relevă proporţia în care timpul calendaristic a fost utilizat de către salariaţi.

- gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gmax), calculat pe baza relaţiei:

100max

max ×=T

TG l

Indicatorul exprimă cât la sută din fondul de timp maxim disponibil reprezintă timpul efectiv

lucrat.

� structura timpului de lucru neutilizat, pe cauze, astfel încât întreprinderea să cunoască principalele cauze ale neutilizării timpului de lucru şi să ia măsurile necesare în scopul reducerii acestora.

� durata medie a zilei de lucru (Dz), determinat ca raport între timpul efectiv lucrat, exprimat în ore/om, şi timpul efectiv lucrat, exprimat în zile/om. Indică numărul mediu de ore lucrate efectiv de un salariat, în cadrul unei zile de lucru. În mod similar se poate calcula durata medie a lunii de lucru.

� gradul de utilizare a zilei de lucru (Gz), determinat ca raport între durata medie a zile de lucru şi durata normală a zilei de lucru. Exprimă cât la sută din durata normală a zilei de lucru a fost efectiv utilizată de către un salariat În mod similar se poate calcula gradul de utilizare a lunii de lucru.

� rezerva de timp pe seama utilizării integrale a zilei de lucru (Rth), exprimată în ore-om, se calculează potrivit relaţiei:

Rth = (Dnz - Dz) x Tlz

unde:

Dnz = durata normală a zilei de lucru; Dz = durata medie a zilei de lucru;

Tlz = timpul efectiv lucrat exprimat în zile-om.

Arată economia de timp care se poate face în situaţia în care ziua de lucru este folosită în întregime. Similar se poate calcula indicatorul rezerva de timp pe seama utilizării integrale a lunii de lucru, exprimat în zile-om.

10.6. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane

Datorită condiţiilor actuale ale economiei, procesului de reforme structurale, manageri, indiferent de poziţia lor ierarhică trebuie să îşi intensifice tot mai mult eforturile în ceea ce priveşte participarea lor directă la utilizarea şi dezvoltarea resurselor umane, conştienţi fiind de influenţa acestora asupra succesului organizaţiei. Apariţia unor mecanisme care să asigure adaptarea raţională a numărului şi structurii resurselor umane la necesităţile întreprinderii a fost determinată de ideea unei utilizări eficiente a acestora. 57

La momentul actual, se pare că nu există un consens în ceea ce priveşte definirea conceptului de eficienţă a utilizării resurselor umane. Cel mai adesea se face referire la modul de folosire a timpului de muncă, eficienţa resurselor umane fiind definită din punct de vedere cantitativ. Utilizarea eficientă

57 Balteş, Nicolae (coord.) – Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2003, p. 243

99

trebuie să ţină seama şi de aspectul calitativ, ceea ce include procesele de recrutare, selecţia, pregătirea, repartizarea, organizare şi folosirea resurselor umane.

Din punct de vedere economico-financiar, analiza eficienţei resurselor umane se realizează pe baza a doi indicatori, şi anume:

� productivitatea muncii; � profitul pe un salariat

10.6.1. Analiza productivităţii muncii

Productivitatea muncii este definită în literatura de specialitate ca fiind forţa productivă a muncii, adică sub forma capacităţii (posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii. Productivitatea muncii (W) este o categorie economică, complexă şi dinamică, care în primul caz, se exprimă ca raport între volumul producţiei (Q) şi cheltuielile de muncă (T) efectuate în cursul perioadei de calcul: W = Q/T, iar cel de-al doilea, utilizează raportul invers: W = T/Q. În analiza eficienţei resurselor umane, nu ne referim la productivitatea muncii în general, ci este necesar să folosim doi indicatori derivaţi: productivitatea medie şi productivitatea marginală a muncii.

Productivitatea medie a muncii poate fi definită ca fiind producţia obţinută (exprimată în cifră de afaceri, valoare adăugată, producţie fabricată) în medie prin utilizarea unui singur salariat.

Productivitatea marginală a muncii reflectă creşterea producţiei obţinute (exprimată în cifră de afaceri, valoarea adăugată, producţie fabricată) prin suplimentarea cu o unitate a forţei de muncă utilizate.

Analiza eficienţei utilizării resurselor umane pe baza productivităţii medii şi marginale a muncii are drept scop:

� analiza situaţiei generale a productivităţii muncii; � analiza volumului producţiei ca efect al utilizării resurselor umane; � analiza productivităţii medii a muncii; � analiza productivităţii marginale a muncii; � evidenţierea consecinţelor economice ale modificării productivităţii muncii asupra

indicatorilor economico-financiari.

În general productivitatea medie a muncii poate fi exprimată valoric (cifra de afaceri medie/salariat etc.) sau în unităţi fizice (natural-convenţionale). În raport de cheltuielile de muncă deosebim:

a. productivitatea medie anuală - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul mediu scriptic (total personal sau muncitori) (W a):

W a = N

Q

b. productivitatea zilnică -când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul zilnic de

timp om-zile (W z):

W z = zT

Q

c. productivitatea orară - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp om-

ore (W h):

W h = hT

Q

Pe baza productivităţii medii a muncii se pot calcula o serie de indicatori valorici, astfel:

100

1. Producţia medie anuală (Qm):

- pe salariat: N

QW m

ma =

- zilnică z

mmz T

QW =

- orară h

mmh T

QW =

2. Producţia medie destinată livrării (Qml):

- pe salariat: N

QW ml

ma =

- zilnică z

mlmz T

QW =

- orară h

mlmh T

QW =

unde:

( )∑=

×=n

iiiml pqQ

1

qi = cantitatea din produsul „i” destinată vânzării; pi = preţul de vânzare unitar corespunzător produsului „i”.

3. Cifra de afaceri medie (CAm):

- pe un salariat: N

CAW m

ma =

- zilnică: z

mmz T

CAW =

- orară: h

mmh T

CAW =

unde:

mCA = ( )∑=

×n

iii pqv

1

;

iqv = cantitatea din produsul „i” vândută;

ip = preţul de vânzare unitar corespunzător produsului „i”.

4. Valoarea medie adăugată brută (VAmb):

- pe un salariat: N

VAW mb

ma =

- zilnică: z

mbmz T

VAW =

- orară: h

mbmh T

VAW =

101

5. Valoarea medie adăugată netă (valoarea adăugată mai puţin amortizarea) (VAmn):

- pe un salariat: N

VAW mn

ma =

- zilnică: z

mnmz T

VAW =

- orară: h

mnmh T

VAW =

Analiza facorială a productivităţii medii a muncii este necesară în sensul determinării influenţei

fiecărui element component şi se efectuează pornind de la raţionamentul care rezultă din conţinutul indicatorilor productivităţii medii a muncii conform următoarelor scheme:

∆Tz ∆Wma

∆Tn

∆Wmz

∆Wmh

Conform acestei structuri, modificarea productivităţii medii anuale se poate explica pe seama

influenţei modificării timpului exprimat în zile şi productivităţii medii zilnice. Productivitatea medie zilnică poate fi influenţată de modificarea timpului exprimat în ore şi a productivităţii medii orare. Productivitatea medie orară se poate modifica datorită structurii producţiei şi a productivităţii orare pe produs.

În mod similar se determină schema analizei factoriale a productivităţii medii a muncii calculată pe baza cifrei de afaceri medie sau a valorii adăugate precum şi cea a volumului producţiei fabricate.

Analiza productivităţii medii a muncii poate fi abordată şi prin prisma legăturii dintre eficienţa muncii şi gradul de înzestrare tehnic al salariaţilor. Dotarea tehnică corespunzătoare are ca efect uşurarea condiţiilor de muncă, creşterea productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii produselor. În analiza economică aprecierea de ansamblu a eficienţei înzestrării tehnice se face prin corelaţia dintre dinamica gradului de înzestrare tehnică a personalului (ca raport între totalul mijloacelor fixe şi numărul mediu de salariaţi) şi indicele productivităţii muncii (exprimată prin cifra de afaceri medii anuală pe un salariat). Utilizarea eficientă a mjloacelor fixe impune, ca o cerinţă obligatorie, devansarea indicelui înzestrării tehnice de către indicele productivităţii muncii.

Productivitatea marginală (Wmg) se determină ca raport între sporul de producţie (∆Q) şi cantitatea suplimentară de muncă utilizată (∆T). unde:

∆Q = Q1 – Q0 ∆T = T1 – T0

Cu ajutorul productivităţii marginale se poate caracteriza elasticitatea producţiei (E), care reflectă creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a factorului muncă.

T

TQ

Q

∆

∆

= T

T

Q

Q

∆×

∆ =

W

Wm

102

De asemenea, productivitatea marginală reflectă creşterea cifrei de afaceri obţinută prin folosirea unei unităţi suplimentare de resurse umane. Se utilizează raportul dintre variaţia cifrei de afaceri şi variaţia cantităţii de muncă.

Spre deosebire de productivitatea medie, care reflectă modul de utilizare a resurselor umane în ansamblu, productivitatea marginală se referă doar la consecinţele suplimentării cu o unitate a resurselor umane utilizate. Punctul de echilibru se atinge în momentul în care productivitatea medie este egală cu cea marginală, de la acest punct orice suplimentare cu resurse umane având un efect negativ asupra productivităţii medii a muncii.

10.6.2. Analiza profitului pe salariat

Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul aferent cifrei de afaceri), prin capacitatea sa informaţională, reprezintă un indicator semnificativ pentru relevarea eficienţei muncii.În analiza eficienţei utilizării resurselor umane pe baza acestui indicator, se pot avea în vedere modele ca:

a) PrPrPr

××=××= βmaWCAQ

CA

N

Q

N

b) QT

Q

N

T

N

PrPr××=

c) CAN

CA

N

PrPr×=

Analiza factorială a profitului pe un salariat, pentru primul model, se prezintă astfel:

c

p

g

wh

gW

tWN

mh

ma

∆

∆

∆∆−

∆−

∆

∆∆

∆∆−∆

.3.3

.2.3

.1.3:Pr.3

.2

.2.2.1

1.2.1:.2.1

.1.1:.1:Pr

β

unde:

Pr = profitul mediu brut la 1 leu cifră de afaceri; t = număr mediu de ore/salariat;

Pr = profitul brut aferent cifrei de aface

10.7. Bilanţul social-instrument modern utilizat în analiza gestiunii resurselor umane

Bilanţul social se constituie ca un instrument nou de analiză a gestiunii resurselor umane, din

acest motiv fiind foarte puţin utilizat. Una din ţările în care utilizarea lui este obligatorie este Franţa, acesta fiind elaborat de către organizaţiile care au mai mult de 300 de salariaţi. Acest tip de “bilanţ” nu trebuie văzut ca o formă de contabilizare a resurselor umane ale întreprinderii în sensul în care sunt prezentate în bilanţul contabil. El se prezintă sub forma unui tablou în care regăsim informaţii de natură cantitativă, ce exprimă starea socială şi condiţiile de muncă din organizaţia care îl elaborează.

Structurile informaţionale (indicatorii) de bază care alcătuiesc bilanţul social sunt grupate în şapte capitole (tabelul 10.1.)

103

Tabelul 10.1.

Capitolele şi grupele de indicatori care alcătuiesc bilanţul social58 Capitole Grupe de indicatori

1. Posturi de muncă - Efective; - Muncitori externi; - Angajări în cursul anului considerat; - Plecări; - Promovări; - Disponibilizări; - Handicapaţi; - Absenteism.

2. Remunerare şi alte cheltuieli aferente - Suma totală a remuneraţiilor; - Ierarhia remuneraţiilor; - Modelul de calcul; - Alte cheltuieli aferente; - Cheltuieli salariale globale; - Participarea financiară a salariaţilor.

3. Condiţii de igienă şi securitate - Accidente de muncă şi pe drum; - Repartiţia accidentelor pe elemente materiale; - Boli profesionale; - Comitetul de igienă şi securitate; - Cheltuieli pentru securitate.

Capitole Grupe de indicatori 4. Alte condiţii de muncă - Durata şi organizarea timpului de muncă;

- Organizarea şi conţinutul muncii; - Condiţii fizice de muncă; - Transformarea organizării muncii; - Cheltuieli pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; - Cheltuieli de ameliorare a condiţiilor de muncă

5. Formarea - Formarea profesională; - Concedii acordate în scopul formării; - Pregătirea (perfecţionarea)

6. Relaţii profesionale - Reprezentanţii personalului şi delegaţii sindicali; - Informare şi comunicare; - Aplicarea dreptului muncii.

7. Alte condiţii de viaţă care depind de organizaţie

- Acţiuni sociale; - Alte cheltuieli sociale

Urmărindu-se înregistrarea schimbărilor intervenite pentru a putea realiza comparaţii,

informaţiile sunt prezentate pentru trei ani consecutivi astfel încât întreprinderea să poată determina efectele pe care acestea le-au avut sau le au în activitatea economico-financiară desfăşurată.

Indicatorii cuprinşi în bilanţul social îmbracă forme de expresie multiple: nominală (valoare absolută) fiind cel mai des întâlnită, ordinală (calificare a elementelor), statistică (medii, mediane), de raport (procentuală) sau binară (da/nu). Utilizatorii datelor elaborate sunt reprezentanţii sindicali, salariaţii, acţionarii sau alţi beneficiari externi, prin faptul că oferă un diagnostic al punctelor tari şi al disfuncţionalităţilor din cadrul subsistemului social al organizaţiei. În situaţia în care contabilitatea nu este în măsură să evidenţieze costurile unei disfuncţionalităţi sociale, cum ar fi absenţa unui muncitor de la locul de muncă, nerespectarea anumitor detalii tehnologice etc., bilanţul social identifică câmpul de analiză a unor astfel de neajunsuri prin indicatori ce cristalizează insatisfacţiile şi tensiunile. 58 Emilian R.(coord.) - “Conducerea resurselor umane” - Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p.199

104

10.8. Studiu de caz privind diagnosticul resurselor umane

10.8.1. Analiza asigurării cu personal din punct de vedere cantitativ

Din analiza datelor furnizate de societate voi analiza utilizarea resurselor umane din punct de vedere cantitativ. Datele furnizate de societate se regăsesc în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1. Analiza gradului de asigurare cu personal din punct de vedere cantitativ

Nr. crt.

Indicatori U.M. Perioada de calcul

2009 2010 2011 1. Număr permanent de salariaţi (Np) pers. 95 110 125 2. Număr temporar de salariaţi (Nt) pers. - - - 3. Număr total de salariaţi (N) pers. 95 110 125 4. Numărul de zile lucratoare din luna

decembrie (nzl) zile 18 19 20

5. Suma numărului de muncitori din fiecare zi a lunii decembrie (Nm)

pers. 1710 2090 2500

6. Numărul de zile calendaristice (nzc) zile 31 31 31 7. Numărul mediu al muncitorilor

(Nm) pers. 55 67 81

8. Numărul personalului TESA la începutul lunii (Nc0)

pers. 19 21 23

9. Numărul personalului TESA la sfârşitul lunii (Nc1)

pers. 19 21 21

10. Numărul mediu al personalului TESA (Nc)

pers. 19 21 22

11. Numărul mediu la toate categoriile de salariaţi (N=Nm+Nc)

pers. 74 88 103

12. Indicele numărului mediu al muncitorilor (I_ ) Nm

- -

13. Indicele numărului mediu al personalului TESA (I_ ) Nc

- -

14. Indicele numărului mediu pentru toate categoriile de salariaţi (I_ ) N

- -

15. Suma numărului de salariaţi prezenţi efectiv la lucru în luna decembrie

pers. 1630 2049 2466

16. Numărul efectiv mediu de salariaţi prezenţi la lucru (Ne)

pers. 51 64 77

17. Volumul producţiei (Q) lei 1.541.073 2.029.281 3.017.553 18. Indicele volumului producţiei (Iq) - - 19. Productivitatea muncii (W) lei/pers. 20. Indicele productivităţii muncii (Iw) - -

105

Concluzii şi propuneri

106

10.8.2. Analiza resurselor umane în structură ANALZA PE FUNCŢII Tabelul 10.2.

Structura personalului pe funcţii

Categorii de personal Anul Pondere în total (%) Abateri

2009 2010 2011 2009 2010 2011 2010/2009 2011/2010

Muncitori direct productivi din care: 54 59 65

- ambalatoare 24 26 29 - confecţioner 30 33 36 Muncitori indirect productivi din care: 22 30 37

- mecanici 5 6 8 - tipografi 8 10 13 - manipulanţi marfă 4 6 7 - şoferi 5 8 9 Personal TESA din care: 19 21 23

- personal conducere 5 5 5 - contabil 4 3 2 - responsabil personal 1 2 2 - alţi specialişti cu studii superioare

9 11 14

TOTAL PERSONAL 95 110 125

Concluzii şi propuneri

107

ANALIZA PE VÂRSTĂ Tabelul 10.3.

Structura personalului pe vârstă

Categorii de varsta Anul Pondere în total (%) Abateri

2009 2010 2011 2009 2010 2011 2010/2009 2011/2010

Până în 30 de ani 17 16 15

Între 31-40 de ani 24 22 23

Între 41-50 de ani 35 52 51

Peste 50 de ani 19 20 36 TOTAL

PERSONAL 95 110 125

Concluzii şi propuneri

ANALIZA DUPĂ VECHIME

Tabelul 10.4.

Structura personalului după vechime

Vechime în muncă Anul Pondere în total (%) Abateri

2009 2010 2011 2009 2010 2011 2010/2009 2011/2010

Între 0-5 ani 7 9 13

Între 6-10 ani 4 3 10

Între 11-15 ani 14 16 15

Între 16-20 ani 21 25 31

Între 21-25 ani 30 37 42

Peste 26 ani 19 21 14 TOTAL

PERSONAL 95 110 125

Concluzii şi propuneri

108

ANALIZA DUPĂ SEX

Tabelul 10.5. Structura personalului pe sexe

Sexul Anul Pondere în total (%) Abateri

2009 2010 2011 2009 2010 2011 2010/2009 2011/2010

Feminin 57 81 102

Masculin 38 29 23 TOTAL 95 110 125

Concluzii şi propuneri

109

10.8.3. Analiza mobilităţii resurselor umane Pentru analiza mobilităţii resurselor umane vom folosi datele din tabelul 10.6:

Tabelul 10.6.

Analiza mobilităţii personalului

Nr. crt.

Indicatori Anul

2009 2010 2011

1. Numărul mediu de salariaţi (N) 74 88 103

2. Intrări în cursul lunii 17 21 26

3. Ieşiri în timpul lunii 5 6 8

4. Ieşiri nejustificate în cursul lunii 1 2 4

5. Coeficientul intrărilor (Ci)

6. Coeficientul ieşirilor (Ce)

7. Coeficientul de fluctuaţie (Cf) 8. Coeficientul mişcării totale (CT)

Concluzii şi propuneri

110

10.8.4. Analiza utilizării numărului mediu scriptic de personal Tabelul 10.7.

Indicatori aferenţi analizei utilizării numărului mediu scriptic de personal

2009 Luna

Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec personal direct productiv

54 53 50 50 53 51 52 53 52 51 53 54

personal indirect productiv

22 20 23 22 23 24 24 24 23 23 21 22

personal TESSA

19 20 20 20 21 21 20 18 19 21 21 19

2010 Luna

Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec personal direct productiv

59 58 59 60 60 59 58 58 61 62 60 59

personal indirect productiv

29 29 30 30 28 32 31 31 29 28 28 30

personal TESSA

20 20 21 22 24 21 23 23 19 20 20 21

2011 Luna

Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec personal direct productiv

65 67 67 66 68 68 67 67 67 64 65 65

personal indirect productiv

37 38 38 39 39 38 36 36 36 35 36 37

personal TESSA

23 22 22 21 21 20 20 20 20 21 22 23

Cu ajutorul datelor prezentate în tabel vom calcula media numărului mediu scriptic de personal:

- pentru anul 2009: Mpers.dir.prod. = 626/12 = 52 Mpers.indir.prod. = 271/12 = 22 Mpers.TESSA = 239/12 = 20

- pentru anul 2010: Mpers.dir.prod. = 713/12 = 59 Mpers.indir.prod. = 355/12 = 30 Mpers.TESSA = 254/12 = 21

- pentru anul 2011: Mpers.dir.prod. = 796/12 = 66 Mpers.indir.prod. = 445/12 = 37 Mpers.TESSA = 255/12 = 21

111

10.8.5. Analiza utilizării timpului de lucru

Pe baza datelor prezentate în tabelul 10.8 am recurs la calcularea indicatorilor aferenţi analizei utilizării timpului de muncă.

Tabelul 10.8. Indicatori aferenţi analizei utilizării timpului de muncă pentru luna decembrie

Nr. crt.

Indicatori U.M. Anul

2009 2010 2011

1. Fond de timp calendaristic (Tc) ore 23560 27280 31000

2. Timp maxim disponibil (Tmax) ore 12635 13970 14875

3. Timp efectiv lucrat (Te) ore 9814 11310 13125

4. Timp nelucrat (Tn) ore 1900 2310 2750

5. Gradul de programare a fondului de timp calendaristic Gc = Tmax x 100 Tc

%

6. Gradul de utilizare a fondului de timp calendaristic Guc = Te x 100 Tc

%

7. Gradul de utilizare al timpului maxim disponibil Guf = Te x 100 Tmax

%

8. Numărul total de salariaţi (N) pers 95 110 125

9. Numărul de zile lucrătoare (nzl) zile 21 22 20

10. Timp lucrat/total salariaţi (Tz) zile 1995 2420 2500

11. Durata medie a zilei de lucru (Dz) ore 12. Durata normală a zilei de lucru (Dnz) ore 8 8 8 13. Gradul de utilizare a zilei de lucru (Guz) %

Concluzii şi propuneri

112

10.8.6. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane

Productivitatea muncii este principalul indicator care caracterizează eficienţa utilizări resurselor umane. Ea este o categorie economică complexă şi dinamică, care exprimă însuşirea muncii de a crea un anumit volum de bunuri într-o unitate de timp.

Valoarea economică a potenţialului uman, este rezultatul unui ansamblu de componente în cadrul cărora se disting trei factori determinanţi:

� productivitatea muncii, privită ca un ansamblu de servicii ce se aşteaptă de la un individ; � transferabilitatea, reprezentând performanţa ce se aşteaptă de la un salariat transferat de la un

serviciu la un alt serviciu la acelaşi nivel ierarhic; � promovabilitatea, respectiv capacitatea individului de a-şi desfăşura activitatea la un nivel

ierarhic superior în situaţia în care va fi promovat.

ANALIZA PRODUCTIVITĂŢII MUNCII

Tabelul 10.9.

Indicatori aferenţi productivităţii medii a muncii Nr. crt.

Indicatori U.M. Anul

2009 2010 2011 1. Număr mediu de salariaţi Pers. 95 110 125

2. Număr de zile lucrătoare din an/salariat nzl

zile 228 229 230

3. Timp anual exprimat în zile lucrătoare/total salariaţi Tz =N x nzl

zile

4. Durata medie a zilei de muncă Th ore 8 8 8

5. Numărul anual de ore lucrătoare/salariat Tah = Th x nzl

ore

6. Număr ore lucrătoare/total salariaţi nhl =N x Tah

ore 173280 201520 230000

7. Producţia anuală Q lei 1541073 2029281 3017553 8. Cifra de afaceri CA Lei 13142610 19872248 22770757

9.

Productivitatea medie anuală/salariat Wma - pe baza producţiei marfă - pe baza cifrei de afaceri

Lei

10.

Productivitatea medie zilnică/salariat Wmz - pe baza producţiei marfă - pe baza cifrei de afaceri

Lei

11.

Productivitatea medie orară/salariat Wmh - pe baza producţiei marfă - pe baza cifrei de afaceri

Lei

Formulaţi concluziile şi propunerile.

113

114

10.9. Studiu de caz privind elaborarea bilanţului social Reglementări privind drepturile şi obligaţiile salariaţilor

Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare. Tuturor salariaţilor care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.

Situaţia personalului Număr de personal

Categorii de personal

Număr mediu scriptic an 2009

Număr mediu scriptic an 2010

Număr mediu scriptic an 2011

TOTAL din care: 740 749 791 Direct productiv 608 614 636

Indirect productiv 68 65 76 TESA 64 70 79

Analiza în dinamică

Categorii de personal

2011 comparativ cu 2009

2011 comparativ cu 2010

2010 comparativ cu 2009

TOTAL din care: 106,89% 105,61% 101,22% Direct productiv 104,60% 103,58% 100,99%

Indirect productiv 111,76% 116,92% 95,59% TESA 123,44% 112,86% 109,37%

Evoluţia numărului de persoane pe categorii de personal

Anul Direct

productiv Indirect

productiv TESA studii

medii TESA studii superioare

TESA conducere

2009 608 68 16 45 3 2010 614 70 17 45 3 2011 636 76 26 50 3

Ponderea personalului pe sexe

Sex 2009 Pondere 2010 Pondere 2011 Pondere Total personal, din care:

740 100% 749 100% 791 100%

- femei 511 69,05% 551 73,56% 591 74,71% - bărbaţi 229 30,95% 198 26,44% 200 25,29%

Vârsta medie pe categorii de personal

Anul Total personal Direct productivi Indirect productivi TESA 2009 38 ani 36,9 ani 39,2 ani 39,6 ani 2010 37,9 ani 36,6 ani 38,7 ani 38,9 ani 2011 39,6 ani 38 ani 39 ani 39,1 ani

115

Repartizarea personalului pe categorii de vârste şi sex în anul 2011 Vârsta Femei Bărbaţi

Sub 20 ani 73 32 21-30 185 76 31-40 202 34 41-50 81 19 51-60 47 37

Peste 60 ani 3 2

Vechimea în muncă în anul 2011 Vechime Sub 1 an 1-2 ani 2-5 ani 5-10 ani

Număr persoane 85 87 108 511

Personal cu handicap 2009 2010 2011

Gradul II de invaliditate 0 0 4 Gradul III de invaliditate 0 0 2 TOTAL 0 0 6

Politica de recrutare şi selecţie În cadrul societăţii analizate, responsabilităţile privind recrutarea resurselor umane constau în

următoarele: - Prevederea necesităţilor de recrutare - Pregătirea mesajelor de recrutare - Planificarea şi orientarea eforturilor de recrutare - Determinarea calificărilor şi anticiparea necesităţilor postului. Dintre metodele practicate pentru recrutarea personalului menţionăm: publicitatea; reţeaua

de cunoştinţe; folosirea consilierilor pentru recrutare; căutarea persoanelor; fişierul cu potenţiali angajaţi.

Indiferent de modul de organizare, activităţile procesului de selecţie sunt următoarele: - primirea; - intervievarea şi/sau administrarea de teste solicitanţilor; - conducerea investigaţiilor privind mediul din care provin solicitanţii; - programarea examinărilor medicale; - plasarea noilor angajaţi; - urmărirea integrării lor; - ţinerea dosarelor şi a rapoartelor adecvate. În ce priveşte situaţia recrutării şi selecţiei personalului, în anul 2011 din totalul ofertanţilor de

253 persoane, au fost selectate 139 de persoane şi efectiv angajate 92 de persoane. Dintre acestea, 32 de persoane au fost angajate pe posturi cu studii medii, 10 pe posturi cu studii superioare şi 50 de persoane pe posturi încadrate la categoria „muncitori necalificaţi”.

116

Plecări în funcţie de cauze

Plecări din firmă în funcţie de cauze Motive încetare contract59 2009 2010 2011 Acordul părţilor - art.55 lit. b 15 12 17 Absenţe nemotivate – art.61 lit. a 24 33 31 Pensionare – 56 lit. d 2 5 1 Restructurare, şomaj – art. 65 alin. 1 - - 45 Expirarea contractului – art. 56 lit. j 13 7 48 TOTAL 54 57 142

Indice de fluctuaţie

2009: Ifluctuaţie =2009.

2009..

nalmediupersonr

lichidnr= 100

740

54∗ = 7,30%

2010: Ifluctuaţie =2010.

2010..

nalmediupersonr

lichidnr= 100

749

57∗ = 7,61%

2011: Ifluctuaţie =2011.

2011..

nalmediupersonr

lichidnr= 100

791

142∗ = 17,95%

Indice de stabilitate Orice societate are nevoie de stabilitate în ce priveşte personalul pentru a a-şi derula activitatea

în bune condiţii. Un grad de stabilitate ridicat reflectă un management eficient al resurselor umane.

2009: Istabilitate =20091...

20091....

ianuarielapersonalnr

anvechimecuangpersonalnr ≥= 100

748

671∗ = 89,7%

2010: Istabilitate =20101...

20101....

ianuarielapersonalnr

anvechimecuangpersonalnr ≥= 100

756

698∗ = 92,32%

2011: Istabilitate =20111...

20111....

ianuarielapersonalnr

anvechimecuangpersonalnr ≥= 100

756

706∗ = 93,38%

Salarizarea

Evoluţia salariilor în anii 2009-2011

Anul 2009 2010 2011 Salariul mediu anual 11.014 12.862,92 14.498,29 Salariul mediu lunar 917,83 1.071,91 1.208,19

59 Motivele încetării contractelor individuale de muncă sunt legiferate în Titlul II, Capitolul V – Încetarea contractului individual de muncă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

117

Structura fondului de salarii în anul 2011 Fondul de salarii pentru anul 2011 se regăseşte în următoarea structură:

- 61,35% pentru timp efectiv lucrat; - 8% prime acordate, de regulă cu ocazia sărbătorilor de Paşte şi Crăciun; - 11,2% indemnizaţii pentru concedii de odihnă şi zile libere; - 1,7% pentru ore suplimentare; - 17,75% alte fonduri din cadrul cărora menţionăm indemnizaţii de conducere, sporuri de

fidelitate, spor de stres etc. Reprezentarea grafică a structurii fondului de salarii este prezentată în figura 3.9.

Salariile medii pe categorii de personal în 2011

Categorie personal Direct productiv Indirect productiv TESA Salariu mediu negociat 832 830 1164 Salariu mediu brut negociat 873 869 1200 Salariu mediu brut realizat 893 889 1220 Salariu mediu net 860 858 1179

Situaţia promovărilor într-un post de conducere

În anul 2009 au fost promovate într-un post de conducere 2 persoane, în 2010 şi 2011 nu s-a

făcut nici o promovare. Deşi sunt multe compartimente, se observă o promovare redusă a personalului în posturi de conducere, şi prin urmare o stagnare a executivilor în funcţiile lor.

Condiţii de igienă şi securitate

Societatea ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor şi asigură

securitate şi sănătate salariaţilor în toate aspectele legate de muncă. Normele şi normativele de protecţie a muncii din cadrul societăţii stabilesc:

� măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;

� măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi; � măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal; � dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a

securităţii şi sănătăţii în muncă. Angajatorul asigură toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în

condiţiile legii şi organizează instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.

Locurile de muncă sunt organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. La nivelul societăţii este constituit un comitet de securitate şi sănătate în muncă, cu scopul de a

asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.

Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

Angajatorii au obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. Serviciul medical de medicină al muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau

un serviciu asigurat de o asociaţie patronală. În cadrul societăţii s-a apelat la un serviciu autonom, având în vedere numărul mare de angajaţi şi riscurile care pot să apară. Aceasta deoarece societatea are ca obiect de activitate producţia.

118

Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă, independent în exercitarea profesiei sale.

Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii constau în: � prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; � supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă; � asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi pe durata

executării contractului individual de muncă. Medicul de medicină a muncii stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru

îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă este supus avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

Coeficienţi de frecvenţă şi gravitate a accidentelor

Pentru a reflecta frecvenţa şi gravitatea accidentelor de muncă se utilizează doi coeficienţi calculaţi conform relaţiilor de mai jos:

Coeficient de frecvenţă = ...

.

salmediunr

accidentetotal

Coeficient de gravitate = ...

......

salmediunr

absenţbdemuncădeticecalendarisziletotal

Coeficienţi de frecvenţă şi gravitate a accidentelor Anul 2009 2010 2011 Accidente 1 1 1 Zile de absenţă 15 20 10 Coeficient de frecvenţă 0,0013 0,0013 0,0012 Coeficient de gravitate 0,02 0,026 0,012

Costuri cu protecţia muncii şi a mediului în 2011

In ce priveşte costurile cu protecţia mediului, în anul 2011 suma a fost de 2.180 lei, sumă pe

care, din punctul nostru de vedere o considerăm ca fiind redusă. Remarcăm însă disponibilitatea societăţii de a organiza acţiuni pentru protecţia mediului înconjurător cu implică personalul societăţii.

Costurile cu protecţia muncii pentru anul 2011 au un nivel destul de ridicat, fiind în sumă de 59.600 lei. Această sumă, reprezentată grafic în figura 3.13., a fost repartizată astfel:

- 4.700 lei reprezentând costuri pentru măsuri tehnice; - 34.000 lei costuri pentru măsuri organizatorice; - 20.900 lei costuri pentru măsuri tehnico-sanitare. Organizarea şi condiţiile de muncă

Sunt respectate prevederile legislative.

Fond de timp calendaristic Ore An 2009 An 2010 An 2011

Timp plătit în program normal 4.776.196 5.632.591 6.572.844 Timp plătit nelucrat 996.288 1.014.960 2.009.728 Timp repaus săptămânal, sărbători legale şi alte zile nelucrate

2.452.784 2.725.696 3.932.200

Timp neplătit şi nelucrat 105.069 33.449 192.936

119

Timp plătit lucrat şi nelucrat pe anii 2009-2011

Timp plătit lucrat pe anii 2009-2011 - ore -

Ore An 2009 An 2010 An 2011 Timp plătit efectiv lucrat şi în program normal 6.572.844 6.632.591 6.776.196 Timp plătit suplimentar 65.732 79.648 135.375

Dezvoltare de competenţe

Personal participant la cursuri de formare

An 2009 2010 2011 Număr persoane 60 79 82 Costuri formare 15.000 23.700 26.240

Relaţiile profesionale. Dialogul social. Sindicatele

În cadrul firmei există format un sindicat care participă prin reprezentanţii proprii, în condiţiile

legii, la negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă, la tratative sau acorduri cu autorităţile publice şi cu patronatele, precum şi în structurile specifice dialogului social.

În baza informaţiilor obţinute din studiul întreprins, elaboraţi bilanţul social al S.C. Alfa

S.R.L. pentru anul 2011.

120

121

TEMA 11

ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND EVALUAREA ORGANIZAŢIILOR

11.1. Concepte si fundamente

Activitatea de evaluare presupune calcularea si stabilirea unui pret care sa poata fi utilizat într-o tranzactie între vânzator si cumparator. Procesul de evaluare este un proces complex care necesita respectarea unor metode, principii, standarde în stabilirea unei valori pentru firma sau difeirtele categorii de active evaluate.

Caracterul complex al activităţii de evaluare este determinat de mai multi factori: - natura si marimea firmei; - patrimoniul firmei si posibilitatea de valorificare; - reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului ei; - capacitatea echipei de conducere de a gestiona si elabora strategia firmei. În ceea ce priveste momentele în care este necesara evaluarea unei firme, acestea sunt:

- la schimbarea dreptului de proprietate asupra firmei; - la schimbarea marimii si structurii capitalului; - la schimbarea numarului si componentei asociatilor si actionarilor; - în actiuni juridice cu scop patrimonial ( faliment, succesiune, etc ); - în caz de litigii.

11.1.1. Activitatea de evaluare

Evaluarea este o activitate din sfera serviciilor profesionale. Consultanta în evaluare se finalizeaza printr-o lucrare de evaluare rezultata în urma unui proces complex, prin respectarea unor metode si standarde prin care se atribuie o valoare unor proprietati, intreprinderi etc.

O alta remarca importanta care trebuie facuta în legatura cu activitatea de evaluare este diferenta dintre valoare si pret. În urma acestei activitati, întreprinderii s i se atribuie o valoare, care este o calitate conventionala atribuita în urma unei judecati, unor calcule, unei expertize.

Pretul este o suma concreta rezultata în urma unei tranzactii, apare între vânzator si cumparator si poate fi diferit de valoare care este o marime estimata având o doza de subiectivism.

Calitatea unei lucrari de evaluare consta în acuratetea prin care evaluatorul reuseste prin opinia sa asupra valorii sa se apropie de pretul tranzactiei, pret ce apare pe piata caracteristica.

Evaluarea este o activitate efectuata de profesionisti care respecta niste principii, metode si standarde specifice prin care se determina o valoare pentru proprietate sau intreprinderea respectiva, care sa fie cât mai apropiata de cea pe care recunoaste piata în urma tranzactiilor.

Evaluarile pot fi clasificate în functie de anumite criterii astfel: a) în functie de obiectul lor: - evaluari de bunuri (mijloace fixe, stocuri etc.); - evaluari de active intangibile (licente, brevete, marci, investitii în resurse umane etc.); - evaluari de active economice (sectii, magazine, depozite etc.); - evaluari de firme, întreprinderi.

b) în functie de metoda utilizata pentru evaluare: - evaluari patrimoniale; - evaluari bazate pe actualizarea profiturilor; - evaluari bazate pe actualizarea cash flow-urilor; - evaluari bursiere; - evaluari mixte.

122

c) în functie de scopul urmarit: - evaluari economice care urmaresc stabilirea valorii de piata a unei afaceri în vederea

vânzarii ei; - evaluari administrative care urmaresc de regula stabilirea masei impozabile si sunt cerute

de catre organele fiscale. d) în functie de beneficiarii evaluarii se disting: - evaluari pentru proprietarii afacerii pentru stabilirea unei baze de negociere în vederea

vânzarii firmei; - evaluari pentru institutiile publice; - evaluari pentru institutiile financiar – bancare; - evaluari pentru instante judecatoresti în cazul existentei unor litigii legate de marimea,

miscarea sau lichidarea patrimoniului firmei; - evaluari pentru persoane fizice ( mostenitori, salariati etc.).

Evaluarea nu este un exercitiu simplu, dar nici o stiinta exacta. Pentru a avea o imagine cât mai

apropiata de realitate a valorii întreprinderii este necesara o evaluare a acesteia. Valoarea rezultata în urma unei evaluari nu trebuie confundata cu pretul de vânzare al

întreprinderii sau a unei parti din actiunile ei. Problematica valorii a fost abordata în permanenta de o serie de specialisti în domeniu,

care au formulat diferite curente. Indiferent de curentul abordat în stabilirea valorii firmelor, exista diferite tipuri de valoare care sunt folosite în practica economica.

Valoarea de piata poate fi definita ca fiind (conform Asociatia Nationala a Evaluatorilor din România - ANEVAR) “marimea estimata pentru care o proprietate ar fi schimbata la data evaluarii, între un vânzator hotarât si un cumparator hotarât, într-o tranzactie echilibrata, dupa un marketing adecvat, în care fiecare parte a actionat în cunostinta de cauza, prudent si fara constrângeri”.

Valoarea de utilizare reprezinta valoarea unei proprietati, din punctul de vedere al utilizatorului. Valoarea de înlocuire reprezinta costul producerii si procurarii din nou a proprietatii

respective. În varianta în care pentru diferite proprietati nu se pot prezenta devize sau expertize se recomanda stabilirea valorii în baza unor metodologii stabilite de specialistii din diferite domenii.

Valoarea ramasa reprezinta valoarea din nou din care se scade uzura. În cazul în care evidentele contabile nu ofera toate datele pentru determinarea gradului de uzura, aceasta se determina astfel:

- pe baza de expertiza tehnica prin experti autorizati; - pe baza de analiza tehnica, luându-se în calcul vechimea, starea de întretinere, numarul

de reparatii capitale, regimul de utilizare, calificarea personalului de deservire etc. Valoarea de impozitare reprezinta valoarea unei proprietati, conform definitiei data de

reglementarile legale cu caracter fiscal. Valoarea de lichidare reprezinta suma lichiditatilor rezultate prin vânzarea activelor unei

societati, în cazul în care aceasta îsi înceteaza activitatea. Valoarea lichidativa reprezinta valoarea rezultata din estimarea minimului sumelor ce se

pot obtine prin vânzarea activelor unei firme. Valoarea bursiera reprezinta valoarea firmei cotate la bursa, în urma aplicarii metodelor de

evaluare bursiere. Valoarea de asigurare reprezinta valoarea acceptata de asigurator pe baza evaluarii proprii, si în

baza unui contract de asigurare. Valoarea de continuitate reprezinta valoarea determinata pe baza însumarii cash flow-urilor

actualizate, generate de desfasurarea activitatii firmei. 11.1.2. Evaluatorul Definitia de baza si cerintele minime pentru un evaluator, responsabil pentru elaborarea si

supervizarea evaluarilor, pentru care poarta responsabilitatea includerii acestora în documentele financiare, este ca acesta sa fie o persoana cu o buna reputatie, care poate demonstra ca:

123

- a obtinut o diploma universitara sau postuniversitara adecvata, la un institut de învatamânt superior recunoscut, are cel putin doi ani de experienta dupa absolvire si poate demonstra ca si-a mentinut si sporit cunostintele sale profesionale printr-un program relevant de pregatire continua;

- are suficiente cunostinte si experienta locala în evaluarea activelor corporale aflate în zona si categoria respectiva;

- îndeplineste toate cerintele legale, regulamentare, etice si contractuale legate de lucrare.

Evaluatorul poate fi intern, extern sau independent. Evaluatorul extern nu are un interes financiar semnificativ în compania clientului, nici

direct, nici indirect ( prin asociati, coadministratori sau rude apropiate ). Evaluatorul independent este un evaluator extern care, în plus, nu a avut în ultimele 24 de

luni si nu are nici în prezent o relatie pecuniara cu clientul, cu exceptia platii evaluarii si a declarat în scris orice implicare trecuta sau prezenta cu proprietatea evaluata sau cu partile interesate sau legate de proprietate pentru ultimele 24 de luni.

Evaluatorul poate fi evaluator intern, fie ca administrator, director sau functionar, daca este calificat corespunzator si daca nu are un interes financiar sau politic semnificativ.

Evaluarea este un serviciu profesional fiind o activ itate complexa realizata în general de o echipa de specialisti cu pregatire din domenii variate: constructii, specialisti în echipamente, economisti, contabili, juristi etc.

În ce priveste responsabilitatea evaluatorului, aceasta poate fi: profesionala, civila sau penala. Responsabilitatea profesionala se refera la modul în care evaluatorul cunoaste si aplica

procedurile, metodele si tehnicile specifice, precum si normele de comportament etic. Responsabilitatea civila rezulta din obligatiile mentionate în contractul civil încheiat

între client si evaluator, acesta din urma obligându- se sa presteze un serviciu de calitate. Responsabilitatea penala apare atunci când evaluatorul a încalcat legea penala în legatura cu

activitatea sa. 11.2. Organizarea activităţii de evaluare Procesul de evaluare cuprinde trei etape distincte: etapa de ofertare, etapa de contractare si

etapa de evaluare. Acestea au drept scop: - -identificarea punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunitatilor si amenintarilor; - aprecierea fezabilitatii transferului de proprietate; - stabilirea unui interval de valori de referinta pentru procesul de negociere al firmei.

a) Etapa de ofertare În aceasta etapa evaluatorul prezinta oferta sa sub forma unui document firmei care

doreste evaluarea. Pentru elaborarea ofertei trebuie luate în considerare urmatoarele aspecte: - oferta trebuie sa fie astfel conceputa, elaborata în asa fel încât sa atraga clientul; - exprimarea ofertei sa fie simpla si clara; - sa reiasa din continutul ei informatiile necesare pentru activitatea de evaluare; - sa prezinte costul activitatii de evaluare; - sa cuprinda informatii referitoare la eventualii colaboratori de care sunt nevoie în procesul

de evaluare; - sa prezinte conditiile de realizare a lucrarii pentru ambele parti.

b) Etapa de contractare Daca ambele parti (evaluatorul si clientul) cad de acord asupra tuturor aspectelor prezentate în

oferta de evaluare, se va trece la etapa de contractare. Contractarea lucrarii de evaluare trebuie sa respecte standardele europene de evaluare

precum si conditiile prezentate în oferta. Elementele esentiale ale unui contract de evaluare sunt:

124

- denumirea partilor contractante; - scopul evaluarii; - termenul de evaluare; - drepturile si obligatiile evaluatorului; - drepturile si obligatiile clientului; - costul lucrarii de evaluare; - modul de aplicare si calculare a unor eventuale penalitati; - clauza de modificare sau reziliere a contractului; - semnaturi autorizate.

c) Etapa de evaluare În cadrul procesului de evaluare, etapa cea mai importanta o constituie etapa de evaluare. Aceasta

este constituita din trei faze care se deruleaza succesiv: faza initiala de pregatire a activitatii de evaluare, faza de evaluare propriu zisa si faza rezultatelor si concluziilor.

Faza de pregatire a activitatii de evaluare urmareste: - planificarea activitatii de evaluare (fazele necesare lucrarii de evaluare si durata acestora,

stabilirea personalului care se va ocupa de evaluare etc.); - culegerea informatiilor cu privire la situatia economica nationala si a domeniului în care

îsi desfasoara activitatea firma evaluata, precum si a informatiilor despre firma în cauza; - subcontractarea unor lucrari cu colaboratorii. În aceasta etapa are loc primul contact cu personalul firmei care va furniza informatiile

necesare procesului de evaluare. Echipa de consultanta trebuie sa-si formeze o vedere de ansamblu asupra firmei si asupra

problemelor cu care se confrunta: afaceri desfasurate, furnizori si clienti, retele de distributie, tehnologii utilizate, situatia economico-financiara, organizarea si conducerea firmei. Vor fi contactati cenzorii si auditorii interni si externi, se vor consulta rapoartele încheiate, se vor cere informatii de la Camera de Comert si Industrie, Registrul Comertului etc., pentru culegerea de informatii referitoare la firma evaluata.

În faza evaluarii propriu zise se realizeaza un diagnostic, si evaluarea cu ajutorul metodelor patrimoniale, metodelor de rentabilitate sau a metodelor combinate.

Pe parcursul fazei rezultatelor si concluziilor se întocmeste raportul de evaluare pe baza informatiilor obtinute în a doua faza si se prezinta acest raport clientului.

Raportul de evaluare trebuie întocmit în conformitate cu standardele de evaluare si trebuie sa tina cont de cerintele clientului. Acesta trebuie sa fie redactat clar si concis si sa dea posibilitatea clientului sa înteleaga datele prezentate în raport.

Raportul de evaluare trebuie sa contina: - prezentarea obiectului evaluat; - prezentarea obiectivului si scopului evaluarii; - prezentarea bazelor lucrarii de evaluare; - prezentarea diagnosticului de evaluare, a metodelor de evaluare utilizate; - concluzii si recomandari. 11.3. Principii generale de evaluare Evaluarile de întreprinderi se bazeaza pe anumite principii generale de evaluare, dintre care cele

mai importante sunt: A. Principiul evaluarii unitare a) valoarea unei societati nu este determinata de suma valorilor partilor componente

folosite pentru construirea ei; b) nici evaluarea partilor componente bazata pe cheltuieli de reconstructie nu duce

125

principial la valoare; c) întreprinderea trebuie evaluata global ca entitate economica; d) întregul nu este suma partilor componente; e) valoarea întreprinderii poate fi mai mare sau mai mica decât cea a partilor componente. De exemplu, o unitate comerciala, care îsi desfasoara activitatea în spatii închiriate, de altfel

ea detine un patrimoniu redus, pe baza calitatilor angajatilor sai si a managementului, obtine venituri foarte mari. În aceasta situatie valoarea firmei se afla peste valoarea elementelor componente ale patrimoniului din care s-au scazut datoriile.

B. Principiul referirii la viitor Valoarea unei întreprinderi este functie de foloasele pe care le poate produce în viitor. Cumparatorul nu va plati, numai pentru trecut. Daca se poate constata ca în viitor, comparativ cu

trecutul si prezentul, vor actiona alti factori care vor influenta, într-un mod important, dezvoltarea societatii, va trebui sa se tina cont de acestia la aflarea valorii.

La stabilirea valorii se vor lua în considerare: a) daca în momentul evaluarii se poate presupune ca preturile de procurare vor creste sau

vor scade; b) piata va cere adaptarea conditiilor de vânzare - cantitati, preturi, sortimente; c) parti din întreprindere care în trecut erau integrate direct în procesul de productie pot în viitor

sa nu mai participe (sau sa fie utilizate numai partial). Consecintele acestor fenomene vor fi luate în considerare la evaluare;

d) posibilitatea modificarii regimului fiscal al agentilor economici (schimbarea bazei de impozitare, introducerea de noi impozite, orice alte informatii fiscale).

C. Principiul analizei trecutului si a situatiei actuale Prognozele despre dezvoltarea viitoare, considerate întotdeauna ca nesigure, nu pot fi

înlaturate în procesul de evaluare; credibilitatea lor trebuie marita prin analiza temeinica a factorilor de influenta.

Prognoza credibila a viitorului nu poate fi efectuata fara analiza temeinica a trecutului si prezentului societatii care va fi evaluata.

Studiul trecutului si prezentului se face pe baza „analizei diagnostic“ a principalelor functiuni ale întreprinderii.

În masura în care nu exista cunostinte si informatii referitoare la viitor, rezultatele trecutului si prezentului pot fi folosite ca referinta pentru prognozarea viitorului.

Exemplu: O prognoza a vânzarilo r presupune analiza structurii acestora în trecut si prezent. Daca analiza nu

evidentiaza modificarea tendintelor de dezvoltare în viitor, atunci pot fi luate în considerare vânzarile prognozate prin calculele efectuate pe baza datelor din trecut.

D. Principiul luarii în considerare a „asteptarilor medii“ La evaluarea dezvoltarii viitoare a întreprinderii (firmei), se vor elimina punctele de

vedere optimiste sau pesimiste care nu pot fi fundamentate. În principiu, trebuie pornit de la previziunile medii; scenariile de viitor „pesimiste“ sau

„optimiste“ vor trebui folosite pentru evidentierea sanselor si a riscurilor. Principiul prudentei din contabilitate nu poate fi folosit la evaluarea societatii, deoarece tine

cont numai de interesele unei parti. Atunci când, la evaluarea societatii, se iau în considerare posibilitati suplimentare de dezvoltare, pe lânga sanse, trebuie avute în vedere si riscurile aferente.

E. Principiul celei mai avantajoase valorificari a patrimoniului existent La evaluare se va porni de la cea mai avantajoasa folosire a patrimoniului, în masura

în care valorificarea partilor componente este posibila din punct de vedere legal si realizabila în mod practic.

De exemplu:

126

- un teren, nu este necesar societatii si aduce, în folosinta actuala, numai venituri mici. La evaluare se va calcula valoarea de circulatie

(valoarea unui bun economic în ziua evaluarii, se stabileste pe baza preturilor de pe piata sau a opiniei expertilor);

- un teren, în centrul orasului, folosit pentru depozitarea marfurilor; depozitarea poate fi facuta si într-un spatiu închiriat la marginea orasului; va trebui sa se calculeze daca vânzarea terenului si diminuarea sumei încasate cu cheltuielile pentru chirie, nu ar conduce la o valoare totala mai mare;

- la întreprinderi nerentabile este de analizat daca încetarea activitatii este eficienta, scotându-se în evidenta si costurile aferente; dacå scoaterea din functiune este fezabila (toate costurile fiind luate în calcul), se va lua în considerare acest lucru la evaluare;

- o centrala electrica este în situatia de a fi scoasa din functiune pe baza unor asteptate norme de protectie a mediului înconjurator; în aceasta situatie este de analizat data când scoaterea din functiune a vechii centrale este eficienta si o investitie într-o noua centrala, care sa corespunda din punct de vedere al normelor de protectie, este fezabila.

F. Principiul delimitarii obiectului evaluarii Obiectul evaluarii trebuie strict delimitat din punct de vedere al timpului si al elementelor

materiale. În principiu, sunt de stabilit care din partile întreprinderii apartin obiectului de evaluat, cât si din ce moment rezultatele apartin noului investitor.

Obiectul de evaluat îl constituie toate elementele de patrimoniu detinute de societate, legal, inclusiv sarcinile care greveaza pe ele. Sarcinile fiscale care greveaza patrimoniul nu vor fi atribuite investitorului. Ziua de referinta a evaluarii este o anumita zi calendaristica în care, din motive ce tin de tehnica evaluarii, (în mod obisnuit data ultimului bilant) se va începe procesul de evaluare.

G. Principiul esentialitatii si rentabilitatii evaluarii Aflarea valorii unei întreprinderi se face într-o perioada de timp si cu costuri limitate, motiv

pentru care, în interesul calitatii evaluarii, trebuie analizati factorii esentiali de influenta asupra valorii ei. Evaluatorul trebuie sa tina seama de principiul rentabilitatii lucrarilor de evaluare: în virtutea principiului „referirii la viitor“, evaluatorul trebuie sa-si consacre o parte a timpului sau pentru a se ocupa de elementele de planificare ale întreprinderii, ceea ce înseamna renuntarea la analiza prea amanuntita a situatiei din trecut; faptul ca prognozele nu sunt sigure nu este un argument care sa-i permita evaluatorului sa se ocupe în exclusivitate de trecut; în interesul economiei de timp se pot face rotunjiri în functie de marimea întreprinderii de evaluat.

H. Principiul efectuarii controlului de plauzibilitate Valoarea unei întreprinderi reprezinta o exprimare economica ce rezulta numai din

deduceri contabile si împletiri de marimi de calcul. Presupunerile care au fost luate în calcul la stabilirea valorii trebuie verificate prin controale de plauzibilitate, în conditiile date, trebuie stabilit prin calcule alternative modalitatile prin care diversele presupuneri actioneaza asupra valorii. Independent de aceste verificari valoarea este necesar sa fie analizata si apreciata luându-se în calcul marimi comparabile cum ar fi:

- preturi platite pentru întreprinderi asemanatoare; - compararea valorii întreprinderii cu valori rezultate din proceduri derivate ale ramurii,

bransei respective, (indicatori si indici). 11.4. Necesitatea, motivul si momentul evaluarii întreprinderii Motivele pentru care se efectueaza evaluarile de întreprinderi sunt foarte importante si ele

depind de scopul urmarit. Principalele ocazii când se face evaluarea sunt:

127

A. Vânzarea–cumpararea întreprinderilor, a partilor de întreprinderi (active), a actiunilor sau participatiilor

La vânzare-cumparare are loc schimbarea proprietarului si este necesara stabilirea unui

pret care sa satisfaca, deopotriva, atât pe vânzator cât si pe cumparator. Pretul de vânzare poate fi considerat acceptabil daca se situeaza între limita minima sub care

este dispus sa vânda vânzatorul (sub aceasta limita vânzarea n-ar mai fi eficienta) si limita maxima pe care cumparatorul este dispus sa o plateasca. Pentru vânzator, valoarea obiectiva ar fi limita minima de pret, deoarece la stabilirea acesteia s-a pornit de la veniturile realizate în conditiile activitatii, în forma actuala.

Având în vedere ca la vânzarea – cumpararea actiunilor sau a titlurilor de participare are loc o schimbare a proprietatii, stabilirea preturilor se face conform regulii de mai sus.

Baza de pornire o constituie valoarea întregii întreprinderi. Valoarea participarii nu este egala întru-totul cu ponderea ei în valoarea totala. Valoarea actiunilor si a titlurilor de participare difera în functie de gradul de influenta care poate fi exercitat de cumparatori, ceea ce înseamna ca achizitionarea unui pachet de control se va face la un pret mai ridicat decât cumpararea unor actiuni care nu permit nici o influenta asupra actului de conducere.

La vânzarea - cumpararea actiunilor sunt de luat în considerare cursurile bursiere ale actiunilor asemanatoare si situatiile bursiere ale momentului.

B. Fuziunea întreprinderilor Fuziunea se face prin absorbtia unei societati de catre alta sau prin contopirea a doua sau mai

multe societati comerciale, pentru a forma o noua societate. La fuzionare trebuie stabilit în ce masura proprietarii întreprinderilor implicate participa la

capitalul întreprinderii rezultate din fuzionare. Stabilirea cotei de participare se bazeaza pe valorile întreprinderilor care fuzioneaza.

Fuzionarea este profitabila daca noile parti rezultate din fuziune le depasesc pe cele anterioare. Acest lucru este posibil când se realizeaza efecte pozitive de cooperare. Contributia întreprinderilor care fuzioneaza, la efectul de cooperare poate fi foarte importanta prin valoarea rezultata ca urmare a acestui proces.

Daca în fuzionare sunt implicate întreprinderi la care acelasi proprietar detine participari, problema valorii nu are relevanta. Valoarea devine relevanta daca întreprinderile care fuzioneaza au asociati diferiti, ceva de genul „joint-venture“ si, de asemenea, daca se vând parti unor terti.

C. Divizarea întreprinderilor Divizarea rezulta din împartirea întregului patrimoniu al unei societati, care-si

înceteaza activitatea, între doua sau mai multe societati existente sau care se înfiinteaza prin acest mod.

Daca la divizarea de întreprinderi mari în mai multe entitati economice independente, tertii, în calitate de detinatori de participatii sau proprietari - sunt participanti, atunci pentru mentinerea drepturilor de proprietate, este necesara evaluarea întreprinderii.

Fuziunea si divizarea au ca efect dizolvarea, fara lichidare a societatii care îsi înceteaza existenta si transmiterea în întregime, a patrimoniului catre societatile beneficiare.

D. Restituirile La exproprierile fara compensatii, evaluarea în cazul unei restituiri integrale ulterioare,

trebuie sa se faca de doua ori, adica în momentul exproprierii si în cel al restituirii, pentru a preveni cresteri de valori sau devalorizari.

128

E. Majorarea capitalului social/înfiintare prin aport în natura Daca o întreprindere este folosita ca aport în natura, pentru marirea capitalului social al unei

societati, atunci trebuie stabilit câte actiuni se emit ca urmare a respectivului aport în natura. Acest lucru se realizeaza si prin evaluarea aportului în natura si al societatii primitoare.

În ipoteza ca la înfiintarea unei societati, pe lânga bani ori aport în natura, se aduce si o intreprindere, aceasta va trebui evaluata, pentru a stabili corect noile drepturi de proprietate.

F. Emisiunea de actiuni. Cotarea la bursa În acest caz este vorba de vinderea de actiuni, în cantitati mari, de catre terti privati.

Premisa pentru cotarea la bursa este dovada capacitatii productive a întreprinderii în cauza în conditiile competitiei de piata. Baza stabilirii cursului de emisiune îl reprezinta evaluarea întreprinderii. Evaluarea nu poate conduce direct la valoarea cotatiei bursiere deoarece mai sunt de luat în calcul si alti factori, cum ar fi: cursurile la bursa, raporturile curs-profit la întreprinderi comparabile cotate la bursa etc.

G. Evaluarea ca baza a deciziei de redresare sau lichidare a întreprinderii Evaluarea unei întreprinderi cu rezultate slabe poate constitui argumentul esential în

alegerea alternativelor de redresare sau lichidare. H. Evaluarea unui obiect din motive concrete În principiu se pot face distinctii între motive de evaluari care depind sau nu de o decizie care

urmeaza sa se ia. Motivele de evaluare în care modificarea conditiilor de proprietate este conditionata de o anumita decizie, pot fi împartite în:

a) Prilejuri de evaluari în care modificarea situatiei proprietatii nu se poate face de o parte împotriva vointei celeilalte parti.

Concret, în acest caz, este vorba de: vânzarea sau cumpararea de întreprinderi, domenii de afaceri, grupe de produse, marci sau parti de întreprinderi; fuzionari sau divizari de întreprinderi efectuate pe baza liberei întelegeri între parti; intrarea unui asociat într-o întreprindere care fiinteaza deja.

În literatura de specialitate cazurile în care niciuna din parti nu poate sa efectueze singura modificari ale situatiei proprietatii (însemnând ca, nu se poate impune) fara colaborarea si împotriva vointei declarate a partii celeilalte, - se mai numesc situatii conflictuale nestapânite sau nedominate.

b) Cazuri în care una din parti poate efectua modificari ale situatiei proprietatii împotriva

vointei celeilalte. Printre acestea se pot aminti: iesirea unui asociat prin rezilierea contractului de societate;

eliminarea unui membru incomod, suparator dintr- o societate de persoane; stabilirea platilor de compensatie la încheierea unui contract de asociere sau a unei asocieri în participatiune; despagubirea asociatilor minoritari în cazul unor transformari transmisibile; exproprieri. Acestea se mai numesc si situatii conflictuale aflate sub control.

Împartirea motivelor de evaluare care depind de o decizie în situatii conflictuale nestapânite si situatii aflate sub control, nu este suficienta deoarece nu cuprinde toate cazurile în care se face evaluarea, ca de exemplu: introducerea pentru prima oara de actiuni la bursa; participari la capital ale salariatilor, cazuri în care se poate spune numai partial ca este vorba de o situatie conflictuala aflata sub control, pentru ca aceste acte nu pot fi asimilate integral cumpararii de parti din întreprindere.

De asemenea, în cazul: partajului intervenit dupa divort; împartirii masei succesorale la mostenire; iesirii unui asociat din societate prin moarte sau faliment; încadrarea în categoria situatiilor conflictuale aflate sub control, se poate face numai în anumite limite.

Pentru motive de evaluare care nu sunt dependente de o anumita decizie, nu este prevazuta o modificare a raporturilor de proprietate. Aici se pot avea în vedere evaluarile legate de impozitarea patrimoniului; la stabilirea limitei de creditare la verificarea garantiei creditului; la redresarea (asanarea) întreprinderilor.

129

I. Evaluarea întreprinderii proprii sau a unor elemente(active) strategice din acestea În afara de situatiile concrete amintite mai înainte, poate sa apara si necesitatea evaluarii

propriei întreprinderi sau a unor unitati strategice de afaceri (active strategice) ale acesteia. O asemenea evaluare se face tot în vederea luarii unei decizii fara ca prin aceasta sa se schimbe

relatiile de proprietate. Motive pentru asemenea evaluari le-ar putea constitui: - compararea diferitelor concepte strategice cu cel actual; - stabilirea valorii efectelor de sinergie în propria întreprindere în cazul cumpararii unei alte

întreprinderi; - intentia înfiintarii unui joint - venture. a) Evaluarea conceptelor strategice. În cazul conceptelor strategice, decizia corecta se poate lua numai daca acestea sunt

cuantificate, ceea ce implica ca, pentru fiecare, sa fie facuta o evaluare de întreprindere. Intreprinderile sunt constituite, de regula, din diferite unitati de afaceri productive strategice. Pe

scurt, o unitate productiva de afacere strategica reprezinta, o activitate antreprenoriala (combinatie produs -piata), pentru care este posibila o strategie proprie sau mai pe larg, o totalitate de combinatie produse/piata, linii de productie, s.a.m.d., care îndeplinesc împreuna o functie si care se disting clar de alte combinatii produse/piata.

Rapaport defineste unitatea de afacere strategica (activul strategic) ca „cea mai mica unitate organizatorica pentru care are rost si este posibila o planificare

strategica integrala, în legatura cu un anume produs, pentru o piata precis stabilita“. O strategie pentru o asemenea unitate poate fi, prin urmare, conceputa ca o adunare

(acumulare) de investitii legate de o combinatie de produse/piata, iar întreprinderea, ca un portofoliu de investitii alese pe baza strategiilor, în care se apreciaza viitoarele cash-flow-uri, care intra odata cu o anumita strategie.

Valoarea economica a unei întreprinderi poate fi apreciata în functie de strategiile luate în calcul.

Strategiile de afaceri se apreciaza în functie de rentabilitatea pe care o asigura posesorilor de titluri de participatie, iar în cazul unor societati, care se negociaza la bursa, prin intermediul platilor de dividende si a modificarilor de curs al actiunilor.

Daca conducerea societatii judeca sau selecteaza anumite strategii, atunci acestea trebuie sa fie cele care asigura cel mai mare avantaj detinatorilor de actiuni.

De cele mai multe ori, elementele strategice de afaceri din cadrul unei întreprinderi necesita conceptii si strategii diferite. Din cauza marimii, a dezvoltarii diferite si a conceptelor strategice variate, este necesar ca fiecare element de strategie de afacere sa fie evaluat separat si apoi reunit într-o sinteza globala a întreprinderii.

b) Evaluarea efectelor de sinergie din propria întreprindere la cumpararea unei alte

întreprinderi. Elaborarea diferitelor concepte strategice poate conduce la concluzia ca este adecvat sa se

achizitioneze alte întreprinderi, parti din alte întreprinderi, grupe de produse straine, produse sau marci.

Numai dupa analiza si evaluarea elementelor strategice proprii de afaceri (active strategice) vor fi selectionati sistematic candidatii adecvati.

Limita superioara de pret pentru întreprinderea evaluata va cuprinde si efectele de sinergie care vor apare în propria întreprindere.

Existenta prospectului de vânzare permite evaluarea la timp a propriilor elemente strategice de afaceri în legatura cu evaluarea provizorie ale candidatelor la achizitionare, pe baza surselor de date publice accesibile si a propriilor cercetari; de exemplu analiza concurentei, implica noi întrebari puse vânzatorului în vederea modificarii rapide si sigure a limitei superioare de pret pentru întreprinderea evaluata, inclusiv calcularea efectelor de sinergie a ambelor întreprinderi.

130

c) Alte motive. Evaluarea fiecarei unitati productive strategice (activ strategic) din întreprinderea proprie,

poate: - sa permita o reactie rapida la o eventuala cerere de preluare; - sa stabileasca forma potrivita de plata (schimburi de actiuni, achizitie cu plata de

numerar) pentru întreprinderea achizitionata; - sa fie baza pentru controlul, planificarea si coordonarea investitiilor. 11.5. Standarde interne si internationale de evaluare A devenit din ce în ce mai evident ca proprietatea imobiliara are un rol vital ca o componenta

semnificativa a pietelor globale de capital si ca un element esential care afecteaza investitiile directe în strainatate.

Cererea pentru Standarde Internationale si Europene este foarte clar stabilita în acest context si va fi de o importanta crescânda în viitor.

Revolutia din tehnologia informatiilor si comunicatiilor si integrarea financiara aproape ca a provocat o prabusire a ordinii existente a Statelor Nationale care îsi organizau afacerile fara sa tina seama de structurile financiare stabilite, modelele de comert, fluxurile de capital sau de schimbarile legislative care se produc în alte tari. Ca o forma de aparare împotriva dinamicii schimbarii globale, chiar si cele mai puternice state au format cluburi polit ice sau de afaceri regionale, printre care se numara si Uniunea Europeana.

Paralel cu dezvoltarea pietelor globale si cu liberalizarea fluxurilor comerciale de bunuri, servicii si capital, a aparut necesitatea stabilirii principiului transparentei ca o baza pentru crearea unui climat de încredere si pentru eliminarea potentialelor practici de coruptie, si de aici, nevoia de standarde coerente pentru stabilirea metodologiei si a modului de realizare a rapoartelor de evaluare, atât în scopuri publice cât si private.

Comitetul pentru Standarde Internationale de Evaluare (IVSC), fondat în anul 1981, are responsabilitatea de a raspunde nevoilor comerciale ale corporatiilor transnationale si fondurilor de investitii prin elaborarea de metodologii si metode de întocmire a rapoartelor de evaluare consistente; aceste nevoi sunt cauzate si de presiunile institutionale derivate din acordurile GATT, a Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) de la 1 ianuarie 1995. Rolul proprietatii imobiliare, ca element cheie care sustine investitiile interne, atât pentru economiile dezvoltate si în curs de dezvoltare, cât si pentru cele aflate în situatii limita, a fost recunoscut si de organizatii internationale cum ar fi Natiunile Unite, OECD si BERD.

Pâna în prezent, au fost publicate patru Standarde Internationale de Evaluare si se asteapta ca, sub conducerea lui Philippe Malaquin - expert atestat, Comitetul sa puna la punct o specificatie mai cuprinzatoare, cu baze largi, prin care sa poata fi stabilite standarde mai detaliate pe plan global.

Concentrarea crescânda asupra importantei evaluarii în afacerile din afara granitelor nationale, în finante si investitii în cadrul pietei unice a Uniunii Europene si a tarilor din Europa Centrala si de Est, a generat presiuni asupra Grupului European al Asociatiilor de Evaluatori pentru a elabora standarde cu o larga aplicabilitate generala. Domeniile de afaceri unde au fost exercitate presiuni în mod particular cuprind domeniul bancar, finantele publice si sectoarele asigurarilor.

Publicare unei editii revazute total a "Standardelor Profesionale Europene Aprobate pentru Evaluarea Proprietatilor Imobiliare", cunoscute în vorbirea curenta sub denumirea de Ghidul Albastru si comandata de TEGOVA (Grupul European al sociatiilor de Evaluatori) marcheaza punctul cuminant al unei perioade de 20 de ani de claborare de asociatii profesionale europene, reprezentând pe evaluatorii de proprietati din 33 de tari, pentru a elabora si a aviza aceste standarde.

Cu toate ca activitatea de evaluare nu e reglementata de catre institutiile guvernamentale, ea se desfasoara dupa standarde si proceduri profesionale si etice specifice elaborate de catre aceste asociatii profesionale. De exemplu, Societatea Americana a Evaluatorilor a introdus noua standarde de evaluare a firmelor care privesc urmatoarele aspecte:

- terminologia evaluarii; - continutul raportului de evaluare;

131

- cerintele evaluarii firmei; - evaluarea pe baze patrimoniale; - metoda comparatiilor; - metoda de estimare a valorii de piata; - metode de evaluare bazate pe profit; - analiza rezultatelor evaluarii si opinia evaluatorului; - corectia documentelor financiare. Uniunea Europeana a Expertilor Contabili si Financiari a introdus standardul de evaluare a

firmei, TRC-1 cu privire la urmatoarele aspecte: - pozitia evaluatorului fata de client; - evaluarea prin metoda fluxurilor financiare actualizate; - evaluarea prin metoda capitalizarii profitului; - principii generale de evaluare a firmelor; - recomandari catre evaluator; - limitele raportului de evaluare; - responsabilitatea evaluatorului. Obiectivul principal al standardelor de evaluare este îmbunatatirea si mentinerea calitatii

lucrarilor atât în beneficiul evaluatorilor cât si al celor care folosesc rezultatul acestor evaluari. În Europa, calea preferata este adoptarea Standardelor Europene si, numai în mod suplimentar,

dezvoltarea de cerinte specifice la nivel national. În primul rând, standardele nu au caracter obligatoriu. TEGOVA nu are nici o putere de a

impune aceasta obligativitate, iar acest lucru nici nu este un obiectiv practic. Pe principiul subsidiaritatii, guvernele nationale vor continua sa stabileasca reglementari detailate. În mod similar, asociatiile membre vor elabora în multe cazuri standarde nationale bazate pe standardele europene sau identice cu acestea, modificând anomaliile ramase din reglementari. Calea preferata este de a adopta Standardele Europene si a dezvolta cerinte specifice la nivel national în mod suplimentar.

Marea Britanie este unica tara din Europa care are standarde foarte dezvoltate si obligatorii. Cartea Rosie se refera în Standardul nr. 1 (Practice Statement - PS 1.2.2) la statutul curent al Standardelor Europene si Internationale si stipuleaza ca "Daca o proprietate din afara granitelor Regatului Unit formeaza subiectul unui raport de evaluare pentru un client care nu este britanic sau nordirlandez (inclusiv o filiala înregistrata în strainatate a unei firme britanice sau nord-irlandeze), evaluatorul poate alege sa aplice regulile publicate de Comitetul pentru Standarde Internationale de Evaluare (IVSC), de Grupul European al Asociatiilor de Evaluatori (TEGOVA) sau de cerintele/liniile directoare ale oricarui corp profesional national din tara în care este situata proprietatea... . Prin extensie, unui client ne-britanic ce solicita o evaluare de la un expert atestat al Regatului Unit, în viziune mea, îi este interzis de standardele obligatorii din Cartea Rosie de a adopta Ghidul Albastru sau standardele nationale aplicabile în jurisdictia unde se face evaluarea.

Trebuie reflectat în ce masura o evaluare care, în Marea Britanie, este considerat un serviciu cu oferta excedentara este elementul principal pentru viitorul profesiei de evaluator. Exista o mare apropiere între evaluare si munca de consultanta. Facând o paralela exacta cu profesia de contabil care a trecut de la oferirea unui produs de audit traditional la furnizarea de consultanta manageriala care produce o valoare adaugata considerabila, evaluatorii au o noua oportunitate deschisa catre ei printr-un produs de valoare mare. În trecutul recent, evaluatorii din Marea Britanie au fost preocupati de evaluarea achizitiilor de actiuni si au încercat sa faca evaluari la costuri mai mici, omitând, cu unele exceptii notabile, oportunitatea de se concentra mai mult pe îmbunatatirea nivelului rapoartelor lor pentru a întruni cerintele clientilor.

Cei mai atenti se concentreaza acum pe piata internationala si sporesc tranzitia potentiala din cadrul modelelor de valori asa cum au fost introduse odata cu aparitia Uniunii Monetare Europene.

Existenta unei piete comune a proprietatilor din cadrul Uniunii Europene va face mai intensa necesitatea existentei unei baze consistente de evaluare pe plan european si international.

Principalele modificari ale editiei a sasea a Standardelor Internationale de Evaluare 2003 (IVS) includ introducerea unui Standard nou, Raportarea Evaluarii. De asemenea, au fost publicate trei noi

132

Standarde Internationale pentru Practica în evaluare: GN5-Evaluarea bunurilor mobile, GN10- Evaluarea proprietatilor agricole si GN11-Verificarea evaluarilor.

Important de subliniat este faptul ca potrivit Comitetului pentru Standarde Internationale de Evaluare – IVSC, standardele se împart în: Standarde Internationale de Evaluare (IVS), Standarde Internationale de Aplicatie în Evaluare (IVA), respectiv Standarde Internationale de Practica în Evaluare (GN).

Comitetul pentru Standarde Internationale de Evaluare – IVSC a adoptat aceste standarde în vederea îmbunatatirii continutului si calitatii evaluarilor de întreprinderi în cadrul comunitatii internationale, în beneficiul orientarii utilizatorilor situatiilor financiare si ai evaluarilor de întreprinderi.

11.6. Metode de evaluare a întreprinderilor Conform opiniei diferitilor specialisti în domeniu, valoarea unei firme este data de valorile

actuale ale investitiilor care au format patrimoniul existent, dar si de valoarea din prezent a CFW-rilor viitoare pe care investitiile le vor aduce. În mod fundamental, nu exista decât trei modalitati de a ajunge la valoarea unei întreprinderi:

1. Abordarea pe baza de active (patrimoniala); 2. Abordarea pe baza de venit; 3. Abordarea prin comparatie. Metodele de evaluare patrimoniale au un grad înalt de complexitate deoarece este nevoie de un

numar mare de specialisti în domenii variate, dar si de un volum mare de munca. Elementele de pornire în evaluarile patrimoniale sunt componentele bilantiere de activ si pasiv.

Valoarea întreprinderii = Valoarea Activelor - Valoarea Datoriilor

Abordarea pe baza de venit reprezinta calea generala de estimare a valorii unei întreprinderi

prin utilizarea uneia sau mai multor metode prin care valoarea este determinata pe baza convertirii veniturilor anticipate. Metodele înscrise în abordarea pe baza de venit sunt:

- metoda capitalizarii venitului ( prin multiplu de rezultate ); - metoda actualizarii cash-flow-ului net. Evaluarea prin multiplu de rezultate are ca principiu determinarea valorii întreprinderii prin

rentabilitatea ei. Aceasta se realizeaza pornind de la rezultatul (net, de exploatare, marja bruta) care se multiplica cu rata câstigurilor din domeniul de activitate al societatii.

Metoda are ca punct de plecare al evaluarii, determinarea rezultatului ce se considera a fi relevant. Se poate porni de la beneficiul net: aceasta abordare are avantajul simplicitatii, dar acest beneficiu net sau rezultat net este influentat de rezultatele exceptionale ale societatii. Se poate porni în determinarea valorii de la rezultatul de exploatare care elimina veniturile si cheltuielile financiare si exceptionale sau de la rezultatul curent (rezultat de exploatare plus rezultat financiar). Daca consideram valabile criteriile anglo - saxone, atunci rezultatul de pornire va fi EBIT (earnings before interest and tax) respectiv, rezultatul fara venituri si cheltuieli financiare si exceptionale si impozit sau EBITDA (earning before interest, tax, depreciation and amortization) respectiv rezultatul precedent la care se adauga amortizarea.

Valoarea întreprinderii = N x Rezultat

În cazul evaluarii prin fluxuri de trezorerie (cash-flows), o întreprindere poate fi

evaluata prin lichiditatile pe care urmeaza sa le generaze în viitor. Valoarea ei este data de fluxurile de trezorerie (cash- flows) previzionale susceptibile a fi obtinute în urmatorii ani.

În primul rând trebuie definita metoda de masurare a fluxurilor de trezorerie. Armonizarea reglementarilor contabile românesti cu cele europene si cu standardele internationale de contabilitate retin prin ultimul Regulament Contabil din februarie 2001 metoda din Standardul

133

International de Contabilitate IAS7. Cele doua metode, cea directa si cea indirecta, fac distinctia între fluxurile din activitati de exploatare, activitati de investitii, activitati de finantare.

Metoda indirecta porneste de la profitul net înainte de impozitare la care se adauga amortizarile, cheltuielile si pierderile financiare si se scad veniturile din investitii financiare si se ajusteaza cu + sau - diferentele de stocuri si datorii sau creante pentru obtinerea fluxului din activitati de exploatare, la care se adauga sau scade fluxul din activitatile de investitii si de finantare.

Fluxurile de trezorerie determinate prin metoda directa se bazeaza pe încasarile de la clienti, din care se scad platile catre furnizori, angajati, comisioane bancare, impozit pe profit, la care se adauga sau scade numerarul rezultat din activitati de investitii (achizitia de cladiri, echipamente sau vânzarea lor) si numerarul rezultat din activitati de finantare ( emisiuni de actiuni, cumpararea de actiuni, împrumuturi pe termen lung, plata dividendelor ).

Fluxul de trezorerie sau de lichiditati se exprima în bani, la puterea de cumparare a zilei. Actualizarea sau exprimare în preturi constante necesita ajustari ale valorilor previzionate. Aceasta ajustare se face în primul rând din cauza inflatiei, în al doilea rând, banii pe care urmeaza sa-i primim sunt bani ce nu pot fi investiti acum pentru a produce alte lichiditati imediat.

Actualizarea se poate face plecând de la rata investitiilor fara risc ( împrumuturi de stat ) la care se adauga o prima pentru riscul de tara, riscul întreprinderii si o

prima suplimentara pentru riscul datoriilor întreprinderii. Daca aceste riscuri sunt mari se poate ca investitorul (cumparatorul) sa considere investitia (achizitia) nerentabila.

Valoarea întreprinderii = Suma fluxurilor de trezorerie previzionate pentru anii viitori

Abordarea prin comparatie reprezinta calea generala de estimare a valorii unei întreprinderi

prin utilizarea uneia sau mai multor metode care compara subiectul de evaluat cu întreprinderi care au fost tranzactionate.

11.7. Problematica metodei activului net corectat Dupa modul de prelucrare a bilantului contabil, valorile folosite în evaluarea patrimoniala

sunt: a) valori patrimoniale determinate pe baza activului si pasivului: - Activul Net Contabil (A.N.C.) - Activul Net Contabil Corectat (A.N.C.C.) - Valoarea de Lichidare (V.L.) b) valori patrimoniale determinate pe baza activului utilizat în exploatare: - Activul Brut Contabil (A.B.C.) - Valoarea substantiala (V.S.) - Capitalurile Permanente Necasare Exploatarii (C.P.N.E.) Diferenta dintre cele doua categorii de valori patrimoniale este data de partile participante la

tranzactia de vânzare - cumparare a firmei evaluate. Prima categorie de metode corespunde opticii vânzatorului firmei, care este interesat de

vânzarea activelor si recuperarea investitiilor, motiv pentru care aceste valori sunt cunoscute si sub denumirea de valori matematice.

A doua categorie de metode corespunde opticii cumparatorului, interesat de reconstructia firmei sau de folosirea unor anumite active, fiind denumite si valori functionale.

În cadrul metodelor de evaluare patrimoniale, evaluatorul analizeaza si prelucreaza fiecare post de activ si pasiv în vederea eliminarii influentelor unor factori care nu dau o valore reala firmei.

Asadar, putem spune ca abordarea patrimoniala reprezinta modalitatea de estimare a valorii unei întreprinderi si/sau unui pachet de actiuni, prin utilizarea metodelor de estimare a valorii de piata a activelor individuale ale întreprinderii din care se scade valoarea de piata a datoriilor totale ( deci active totale corectate la valoarea de piata minus datorii totale corectate ).

134

Aceasta metoda încearca evaluarea întreprinderii prin patrimoniul ei. Valoarea este egala cu activul (imobilizari, stocuri, creante, clienti, disponibilitati banesti ) din care se scad datoriile exigibile (împrumuturi, furnizori, impozite, alte datorii ).

Evaluarea se realizeaza pe baza bilantului. Limitarea metodei consta în faptul ca ea nu reflecta cu exactitate realitatea economica. Bilantul contine date istorice, asa cum de altfel se gasesc în toata contabilitatea întreprinderii. Daca disponibilitatile banesti au o valoare reala identica cu cea înscrisa în bilant, valoarea unui imobil, a unor utilaje, masini sau a unui stoc de marfa poate diferi foarte mult de ceea ce este înscris în bilant.

De asemenea, creantele si obligatiile în alte monede, în conditii de inflatie au alta valoare fata de cea înscrisa în bilant. Ajustarea valorilor din bilant este uneori favorabila vânzatorului ( reevaluarea cladirilor sau terenurilor) alteori favorabila cumparatorului ( stocuri greu vandabile sau utilaje vechi sau chiar hale industriale vechi). Pentru ajustari, fie se tine cont de indicele de inflatie existent de la data achizitiei pâna la data curenta, fie se considera valorile de înlocuire ale activelor ( achizitia de noi active pentru înlocuirea celor vechi).

Vânzatorul nu trebuie sa uite ca valoarea activelor unei societati nu este data numai de cea înscrisa în bilant ca activ tangibil. Întreprinderea cumuleaza în timp un anumit nivel de cunostinte, îsi cladeste o reputatie si o clientela solida sau, într-un cuvânt, are ceea ce se numeste goodwill. Valorizarea goodwill - ului este bine a fi încredintata unui specialist. Renumele sau fondul comercial (goodwill) poate fi mai important decât activele existente într-un anume moment al existentei întreprinderii.

Aceasta metoda este retinuta si de Legea 31 art. 133 pentru cazul actionarilor ce vor sa se retraga din societate, legea numind valoarea contabila neta, activ social net, pentru societatile ce nu coteaza pe piata bursiera sau extrabursiera. Legea nu prevede si ajustarile valorilor din bilant, care ar trebui sa faca obiectul negocierii cu ceilalti actionari.

Prin urmare, esenta metodei poate fi rezumata astfel:

Activul Net Corectat = Activ total corectat – Datorii totale corectate 11.8. Principii si metode de evaluare a elementelor de activ Activul net contabil corectat se determina ca diferenta între activul corectat si pasivul

corectat. Ambele parti ale bilantului sunt supuse unor corectii, datorate influentei unor factori economici (fluctuatii valutare, regimuri de amortizare, evolutia preturilor etc.). În cazul acestei metode activul sufera cele mai multe corectii, iar elementele de pasiv sunt foarte putin sau chiar deloc corectate (eventual datoriile). Elementele din activ care se înlatura sunt considerate nonvalori.

Pentru a se corecta activele unei firme se urmareste determinarea valorii lor de utilitate. Valoarea de utilitate reprezinta pretul care trebuie platit pentru a achizitiona la un anumit moment, un activ având aceleasi conditii de folosinta, aceleasi performante, destinatii de folosire si durata prezumata de utilitate reziduala.

Corectiile care se aplica activelor se refera la: a) active necorporale - în cadrul acestei categorii de active: - cheltuielile de constituire sunt considerate nonvalori si se elimina; - cheltuielile de cercetare, dezvoltare sunt considerate nonvalori daca se refera la produsele

existente, serviciile oferite, iar în caz contrar se iau în calculul A.N.C.C.; - alte elemente (licente, brevete, marci, clientela etc.). Daca acestea nu pot fi evaluate separat de celelalte active ale firmei, sunt eliminate din

calculul A.N.C.C., calculându-se global prin metoda goodwill-ului. Aceste elemente ar putea fi evaluate (daca exista date suficiente) în functie de redeventele la

care acestea dau dreptul de încasare. b) active corporale se refera la: - terenuri care sunt evaluate în functie de amplasare, caracterul lor construibil sau nu etc.

135

Exista doua categorii de terenuri: în exploatare (evaluatorul tine seama de faptul ca firma foloseste terenurile în desfasurarea activitatii); în exces (terenul nu e folosit în scop productiv). Evaluarea tine cont de pretul pietei pe metru patrat al terenului, respetiv cu constructia aferenta, la care se aplica o diminuare procentuala pentru a se obtine valoarea terenului neconstruit.

- cladiri. În vederea evaluarii unei cladiri se tine cont de caracterul de nou al acesteia. În cazul în care cladirea este noua se poate tine seama de nivelul costurilor ocazionate de ridicarea si finisarea acesteia. Pentru constructiile mai vechi, se tine cont de suprafata construita (m.p.), costul din nou al unui metru patrat de cladire, coeficientul de functionalitate si un coeficient de vechime. Rationamentul celor doi coeficienti este dat de faptul ca vechimea influenteaza valoarea cladirilor, dar si faptul ca folosirea cladirii în anumite scopuri poate genera o uzura mai mare sau mai mica a acesteia.

- masini, utilaje, mijloace de transport - sunt evaluate la pretul de vânzare pe piata de ocazie sau la valoarea neta contabila înmultita cu raportul dintre valoarea actuala noua si valoare de intrare.

- imobilizari în leasing - se includ în valoarea activelor firmei evaluate chiar daca acestea se afla în proprietatile firmei de leasing.

Aceste imobilizari sunt reflectate la valoarea lor neta (în acest caz se ia în considerare si amortizarea aferenta). Amortizarea se scade din suma datorata lunar, fiind trecuta la cheltuieli de exploatare, iar diferenta dintre redeventa si amortizare este cheltuiala financiara. În pasiv este introdusa contrapartida acestei imobilizari, reprezentând o datorie pe termen lung.

c) Imobilizari financiare (I.F.) În ultimii ani, foarte multe firme au investit în alte firme în anumite cote de participare, în

scopul obtinerii unor avantaje. Când participatia este importanta, se considera ca filialele apartin companiei parinte, nefiind necesara evaluarea suplimentara a acestora. Pentru participatii minoritare se poate folosi valoarea bursiera, valoarea de capitalizare a dividendelor, a profitului net.

d) Activele Circulante pot fi evaluate la nivelul costurilor de achizitie (în cazul stocurilor de

materii prime), la nivelul costurilor de productie (pentru stocurile de productie în curs si produse finite), la pretul de vânzare (creante clienti). Evaluarea elementelor de pasiv conduce la determinarea valorii actuale a acestora.

e) provizioane pentru riscuri si cheltuieli Acele provizioane care se vor utiliza în mod cert se retin ca datorii latente si se scad din pasiv. f) provizioane reglementate - sunt luate în calcul la valoarea actuala din care se scade impozitul

viitor. Aceasta deoarece introducerea acestor cheltuieli în suma impozabila a profitului ofera economii fiscale.

g) impozite latente se refera la impozitul datorat pentru plusvaloarea otinuta din vânzarea activelor si din impozitul continut de subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate.

Astfel, A.N.C.C. = Activ Corectat – Pasiv Corectat = A.N.C. +/- corectii activ/pasiv

11.9. Aspecte metodologice ale evaluarii afacerii prin abordarea pe baza de venit Abordarea evaluarii prin venit (Income Approach), conform definitiei din proiectul

standardului european si celui international de evaluare a afacerilor este "calea generala de estimare a valorii unei afaceri, unei participatii la aceasta sau unei actiuni, utilizându-se una sau mai multe metode, prin care valoarea este determinata prin convertirea veniturilor anticipate".

Formele de venit utilizate în metodele înscrise în abordarea pe baza de venit (numite si metode de randament) sunt diferite, functie de tipul proprietatii supuse evaluarii. Cele mai uzuale forme de venit sunt:

• profitul net;

136

• cash-flow-ul net sau brut; • dividendul; • redeventa (bruta sau neta); • chiria (bruta sau neta); • renta (bruta sau neta). În cazul evaluarii afacerilor, deci a entitatilor producatoare de profit, pe baza capacitatii lor de

a genera profit în viitor, evaluatorul trebuie sa-si foloseasca judecata lui pentru: • alegerea celei mai adecvate metode de evaluare; • utilizarea unor ipoteze credibile referitoare la nivelul mentenabil al venitului si la durata

probabila de obtinere a acestuia; • asigurarea unor coerente între indicatorii economici utilizati în previziunea evolutiei veniturilor

viitoare astfel încât valorile rezultate din aplicarea mai multor metode bazate pe venit sa fie egale sau foarte apropiate, deoarece acestea au aceeasi baza conceptuala.

Metodele de evaluare înscrise în abordarea pe baza de venit sunt urmatoarele: • metoda DCF (Sconted Cash Flow); • metoda actualizarii dividendelor. • metoda capitalizarii profitului net; Cele trei metode pot fi modelate, functie de evolutia previzibila a formei de venit cu care

opereaza în una, doua sau trei etape: (1) o singura etapa când forma de venit anual reproductibil se va mentine la acelasi nivel sau

se previzioneaza ca va creste cu o rata anuala perpetua constanta (notata, de obicei, cu g); în acest caz, se va aplica formula capitalizarii cu o rata de capitalizare identica cu rata de actualizare si respectiv formula Gordon-Shapiro, în care rata de capitalizare (k) este mai mica cu g fata de rata de actualizare; deci:

k = t - g Aplicarea unei formule de calcul a valorii afacerii prin utilizarea unui singur stadiu este

adecvata numai pentru afacerile care au ajuns la maturitate, iar evolutia viitoare a veniturilor acesteia se va înscrie în tendinta generala de crestere a domeniului (ramurii) din care face parte afacerea supusa evaluarii sau a PIB al tarii în care se deruleaza afacerea.

(2) în doua etape, respectiv: • o etapa de crestere anuala constanta si rapida a formei de venit pe parcursul perioadei de

previziune explicita (de exemplu 5 ani); • o etapa aferenta perioadei de previziune nonexplicita, de evolutie mai lenta a venitului (de

obicei mai mica decât cea previzionata în prima etapa), sau de crestere anuala perpetua constanta a acestuia, respectiv aferenta perioadei de maturitate a afacerii subiect al evaluarii.

Aplicarea formulelor de calcul a valorii afacerii care va evolua în doua etape este adecvata în cazul afacerilor care se previzioneaza a se dezvolta într-un ritm ridicat într-o prima etapa - pâna la ajungerea lor la maturitate; ulterior acestei etape, va urma al doilea stadiu caracterizat fie prin mentinerea la acelasi nivel a venitului anual, fie printr-o crestere anuala perpetua a acestuia cu o rata anuala constanta, identica sau apropiata cu rata anuala previzionata de crestere a ramurii din care face parte afacerea evaluata sau cu PIB.

(3) în trei etape, respectiv: • o etapa de crestere rapida a formei de venit (de exemplu în urmatorii 3-4 ani cu un ritm anual de 20%); • o etapa în care ritmul de crestere a formei de venit se va dimuna, (de exemplu între anii 4-5 si

anul 8 viitor), si • o etapa de mentinere a nivelului sau de crestere moderata a formei de venit în perioada de

previziune non-explicita (de exemplu de la anul 9 viitor la infinit). O astfel de previziune în trei etape a evolutiei viitoare a formei de venit este adecvata în

137

cazul evaluarii afacerilor aflate în faza incipienta si/sau cu capacitati importante de productie neutilizate, dar cu piata potentiala în crestere.

Standardele Internationale de Evaluare contin câteva precizari referitoare la metodele de evaluare bazate pe actualizarea/capitalizarea unor forme de venit. Cele mai importante sunt urmatoarele:

• metodele bazate pe venit sunt baze de evaluare, altele decât valoarea de piata. Totusi, rezultatul utilizarii acestor metode poate sa fie valoarea de piata daca estimarile se bazeaza pe criterii derivate din piata. "Toate metodele, tehnicile si procedurile de masurare a valorii de piata, daca pot fi folosite si daca sunt folosite corect si adecvat, vor conduce la o formulare comuna a valorii de piata, daca se bazeaza pe criterii derivate de piata. Metoda comparatiei vânzarilor sau alte metode de comparatie de piata, trebuie sa se dezvolte din observatiile de piata. Costurile de constructie si deprecierea trebuie determinate prin raportarea la o analiza a estimarii costurilor si deprecierilor acumulate reflectate de piata. Metoda capitalizarii veniturilor sau metoda fluxurilor financiare actualizate trebuie sa se bazeze pe fluxurile financiare determinate de piata si pe rate de rentabilit ate derivate din piata. Cu toate ca posibilitatea de obtinere a informatiilor si circumstantelor legate de piata sau de activul însusi vor determina care metoda de evaluare este cea mai adecvata ssi mai relevanta, rezultatul folosirii oricareia dintre procedurile mentionate trebuie sa fie valoarea de piata, daca fiecare metoda se bazeaza pe informatii derivate din piata" (Standard IVSC 1);

• evaluatorul se va situa pe pozitia unui expert neutru, respectiv a celui care face o

evaluare de pe pozitia unui investitor mediu (cu abilitati manageriale medii), reflectând astfel asteptarile curente ale afacerii evaluate si excluzând influentele subiective (sau interesele speciale) ale unor investitori anumiti. Altfel spus, valoarea de piata rezultata în urma aplicarii unor metode de randament bazate pe criterii de piata si reflectând astfel comportamentul mediu al investitorilor se deosebeste esential de valoarea de investitie (sau valoarea subiectiva) care este valoarea unei proprietati pentru un anumit investitor sau pentru o categorie de investitori sau pentru obiective/scopuri de investitii identificate. Valoarea de investitie, de obicei, este superioara valorii de piata cu un excedent numit valoarea speciala. Aceasta valoarea speciala este rezultata în urma sinergiilor aparute ca rezultat al asocierii fizice, functionale sau economice a proprietatii evaluate cu alta proprietate. Rezulta deci ca daca fluxurile financiare/veniturile viitoare sunt previzionate pe baza asteptarilor unui anume investitor sau unui grup de investitori care au obiective de investitii sau criterii pentru efectuarea investitiei definite în mod clar, evaluatorul se va situa pe pozitia unui expert consultant, iar rezultatul evaluarii lui este valoarea de investitie, diferita în mod esential de valoarea de piata .

Modelul DCF Cash-flow-ul previziont are sensul de cash-flow net free cash-flow). În cazul evaluarii unor

afaceri care nu vor recurge la finantare prin credite, deci neîndatorate, se va utiliza metoda actualizarii cash-flow-ului net la dispozitia actionarilor (free cash-flow to equity owners method), care formula de calcul a acestui indicator este urmatoarea:

Cifra de afaceri neta (1) - Cheltuieli de exploatare directe (2) = Profit înainte de amortizare, dobânzi si impozit (PIADI) - Amortizare = Profit înainte de dobânzi si impozit (PIDI) - Impozit pe profit = Profit net + Amortizare = Cash-flow pentru exploatare - Investitii de capital - Modificarea anuala a fondului de rulment net (3) = Cash flow net pentru actionari (CFNA) În cazul evaluarii unor afaceri care sunt finantate si cu credite, deci îndatorate, formula de

138

calcul a CFNA este modificata prin includerea influentei capitalului împrumutat atât asupra profitului, cât si a cash-flow- ului.

Cash-flow-ul net pentru investitorii în firma, care revine tuturor proprietarilor de capitaluri utilizate de o firma îndatorata (actionarii obisnuiti, actionarii detinatori ai actiunilor privilegiate si creditorii) se calculeaza astfel:

CFNA + Dobânzi platite x (1 – 16% ) ( 16% cota impozitului pe profit) + Rate de rambursare credite - Intrari de credite + Dividende preferentiale = Cash flow net pentru investitori în firma (CFNF) CF net la dispozitia firmei = CF net pentru actionari în cazul întreprinderilor neîndatorate CF net la dispozitia actionarilor unei firme îndatorate = CF net la dispozitia firmei

minus datoriile totale purtatoare de dobânzi existente la data evaluarii (DPD)

139

Biliografie selectivă

1. Androniceanu, Armenia; Miles, Michael – Managementul schimbării organizaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

2. Balteş, Nicolae (coord.) – Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2003

3. Ciuhureanu, Alina Teodora; Balteş, Nicolae – Contabilitate. Fundamente teoretice şi practice, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2009

4. Balteş, Nicolae; Ciuhureanu, Alina Teodora – Contabilitate financiară, Ed. Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2007

5. Brezeanu, Petres (coord.) – Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

6. Bunea, Ştefan – Lumini şi umbre în prezentarea şi interpretarea performanţei, Revista “Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor”, nr. 3/2001

7. Chivu, Luminiţa – Competitivitatea – concept şi criterii, revista „Marketing. Management”, nr. 2-3/2003

8. Cişmaşu, Irina Daniela; David, Iulia – Analiza vitezei de rotaţia a activelor circulante, Revista “Tribuna Economică”, nr. 23/2002

9. Ciuhureanu, Alina Teodora – Management financiar, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2009

10.Ciuhureanu, Alina Teodora; Balteş Nicolae – Contabilitate. Fundamente teoretice şi practice, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2009

11.Constantinescu, Dan Anghel (şi colaboratorii) – Soluţii inovative la problemele economice de actualitate, Colecţia Naţionala, Bucureşti, 2001

12.Dardac, Nicolae; Moşteanu, Tatiana; Vintilă, Georgeta – Metodologii de diagnosticare financiar-bancară a întreprinderilor, Buletin Economic Legislativ, nr. 9/1996

13.Domokos, Ernö – Management ieri, azi, mâine, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999

14.Dragotă, Victor; Ciobanu, Anamaria; Obreja, Laura; Dragotă, Mihaela – Management financiar, Vol I: Analiză financiară şi gestiune financiară operaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2003

15.Eros-Stark, Lorant; Pantea, Ioan Marius – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studiu de caz., Ed. Economică, Bucureşti, 2001

16.Georgescu, Nicolae – Analiza bilanţului contabil, Ed. Economică, Bucureşti, 1999 17.Hubert de La Bruslerie – Analyse financière. Information financière et diagnostic, Dunod,

Paris, 2002 18.Kotler Philip – Managementul marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 2000 19.Lungu Camelia Iuliana – Teorie şi practici contabile privind întocmirea şi prezentarea

situaţiilor financiare, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2007 20.Maxim, Emil – Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Ed. SIDECOM LIBRIS, Iaşi,

2008, 21.Mărgulescu D. (coord.) – Analiza economico-financiară a societăţilor comerciale- ,Ed.

Tribuna Economică, Bucureşti, 1994 22.Mărgulescu D., Vâlceanu Ghe., Cişmaşu I. D., Şerban C., “Analiza economico-financiară”,

Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999 23.Merce E., Măruţă P. – Statistică economică în comerţ şi turism, Editura Universităţii Creştine

Dimitrie Cantemir, Cluj Napoca, 1997 24.Mihai Ioan (coord.) - “Analiza gradului de asigurare cu resurse de muncă” – Institutul de

Studii Economice “Performer Consult” S.A. Timişoara, Ed. Mirton, 1997 25.Mironiuc Marilena – Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii.

Soldurile intermediare de gestiune, Revista “Contabilitatea, expertiza şi auditul afacerilor”, nr. 5/2002

140

26.Petrescu, Silvia – Analiză economico-financiară II. Concepte, metode, studii de caz, curs, 2006

27.Petrescu, Silvia – Analiză şi diagnostic financiar-contabil: ghid teoretico-aplicativ, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2008

28.Russu, Corneliu – Management strategic, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1999 29.Staicu, Florea – Diagnosticul intern – premisă a investiţiei unei firme, Revista „Tribuna

economică”, nr. 13/2002 30.Staicu, Constantin – Contabilitate financiară armonizată cu Directivele europene, Ed.

CECCAR, Bucureşti, 2002 31.Stancu, Ion – Finanţe. Teoria pieţelor financiare. finanţele întreprinderilor. Analiza şi

gestiunea financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 32.Stănescu C., Işfănescu A., Băicuşi A., - Analiza economico-financiară, Editura Economică,

Bucureşti, 1996 33.Trenca, I. Ioan – Managementul financiar al întreprinderii, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca,

1997 34.Vasilescu, Ion; Românu, Ion; Cicea, Claudiu – Investiţii, Ed. Economică, 2000 35.Vintilă, Georgeta – Cuantificarea performanţelor activităţii întreprinderii, Revista “Finanţe,

credit, contabilitate” 36.*** - Standardele Internaţionale de Contabilitate 2001, Ed. Economică, Bucureşti, 2001 37.*** - OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu

directivele europene, M. Of. nr. 766 şi 766 bis/2009.