edmundo avea două inimi paparuz - samanatorul.ro filedublu infarct edmundo avea două inimi una mai...
Post on 05-Sep-2019
19 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Dublu infarct
Edmundo avea două inimi una mai mare şi una mai mare aşa se născuse singur într-o duminică după Paşte şi asta fiindcă Speranzza mama lui îl făcuse din flori floarea- soarelui şi ochiul-boului…
nu obosea niciodată iar în inimile lui încăpeau o mulţime de oameni chiar şi un elefant trist pe care îl găsise într-un bordel
se îndrăgostise însă brusc de gemenele mexicane aduse în coliba sa de un tsunami nebotezat
iar acum când iubirile luise dezumflaseră fără preaviztotal şi irevocabilEdmundo omul cu două inimise decise să moarăde dublu infarct!
Două cuvinte
Împrumută-mi te rog două cuvinte de ieri de la prânz am rămas fără litere… mi-am răscumpărat Adevărul ipotecat înainte de naşterea mea….
eu ştiu că tu nu împrumuţi cuvinte niciodată
dar măcar azi de ziua mea fă o excepţie…. îmi doream adevărul aşa cum te doresc pe tine
doar două cuvinte îţi cer acelea pe care le ţii în servanta creierului tău mic
promit să ţi le înapoiezcu camăta cuvenitădupă miezul nopţiicând îmi voi fi vândutsufletul….
Răstignire
te-am îngropat cândva în mine şi egoist acolo te-am uitat toţi îngerii te căutau pe tine dar şi speranţa eu ţi-am luat
făţarnic îi spuneam ” iubire” şi tu o vreme ai crezut că dacă te-am zidit prin vine eu sânge de vampir n-am mai avut
zâmbeai doar trist cu ochii goi din colivia minţii mele fără să ştii că din noroi nu poţi să-ţi faci mărgele
te-am vrut a mea şi tu ai fost tot ce-aş fi vrut vreodată dar te-am ucis fără de rost
şi nu mai văd vreo poartă
Nimic
apoi nimicte opreşti şi spui simplu„va ploua”parcă viaţa şi-ar ţine respiraţia
alergi cu viteza unui tren sălbaticşi brusc te izbeştide zidul singurătăţii
linişte
mintea ta încearcă să iasăsă explodezechiar dacă degetele ţi-au rămasînţepenitepe mânerul iubiriiapoi nimicsimplu
un chiştoc aruncat
râzideşi ştii că n-ar fi trebuit să plouăcă n-ar fi trebuit să exişti
te opreşti şi uimitîţi priveşti umbraplecând înainte
apoi nimic
Fluturi
azi fluturi mi-au dansat pe pieptde-atât târziu se făcusedevremeprea multă luminăscăpase prin lutşi visurile se-ndreptau spre cină
tu nu poţi credenici nu vreisă-ntorci clepsidra goalăcă mai existşi chiar te vreauşi-mi este încă teamă
m-ai petrecut cândvaaicipe ţărmul unei liniştifadeiar timpul ţi-a ucis încetşi chipul meu de pe retină
nu-i vina taa nimănuică mi-este încă sete
azi fluturi mi-au dansatprin pieptşi nu sunt tristdoar te aştept
Altă viaţă...
dar cuvintele tale nu mai sunt aici
nici buzele tale nu mai sunt
alte cuvinte ascultalte buze sărut
viaţa aleargăîn jurul meu
râde stupidăşi-mi face instantanee
din sentimentelemele - puzzlecroşetează şosetepentru întoarcerea ta
Deşert
din amorţeala minţiimintea nu mă scoatemi-i sufletul smochinăla un geam
cuvintele se spargcrăpatede umbra ta rămasăpe tavan
lumina raţiuniise topeşteam devenit secundă de nisip
e prea târziu să-mi fie sete
doar curg încetspre nesfârşit
Lupii
eu bat la uşa ta din nouşi-n inimă îmi urlă lupii
te vreau flămândşi bat mereula poarta-ţi grea din suflet
nu-ntrebi nimicnu zici nimicdar ştiu că eşti acolorâzând că plângitot aşteptândsă-ţi înţelegi destinul
mi-a mai rămas un lupîn pieptşi te mai strig o dată cuvintele se sparg de cern-am să-ţi mai cer nimic
rămâiîţi las la uşă lupul istovitşi urletul din mine
de vei deschide într-o zimă vei găsii în tine
Karmă
ai timpmă-ntreabă moarteaastă searăironică Sybillăgoalăprin patul meutot căutând hârjoanăai timpai timpşi râde nimfomanauitând că-n fiecare ceasi-am dăruit săruturi
legământurică-n fiecare noapte am muritşi râde râdenesătulade parcă ar fii un clown plătit
dar nu va ştii nicicând nebunacă eu renasc prin tine nesfârşit
Întreabă-mă mai departe
doar şase ţigări până la rasărit(răsăritul cui)
cum să-mi împartdisperarea în şase ţigări
întreabă-mă străine cevae noaptea întrebărilor
tu şi cu mineam putea fii prieteni pânăla ziuăsemănăm atât de bine cu noaptea
întreabă-măoricum nu-ţi voi răspunde
dar e plăcut să crezică exişti
să nu fugi şi tumai avem atâta noapte
întreabă-mămai mergemvreme de şase ţigăriapoi te voi ruga să mă ucizi
şi să mă-ntrebi mai departe
Nud
dar tu erai goalăşi cuvintele ţi se scurgeaupe bărbiepe sâniaproape nemestecate
erai goalăşi lumea se îmbulzeasă te umpleca şi cum n-ai fi fostsau poate tocmai de aceea
iar lacrimile ţi se învârteauîn jurul capuluica un nimb sfidător
erai goală în mijloculcelor plini de eica o păpuşăca o lunăca un paharşi sufletul tău golîmi sorbeatoate sentimenteleîngrămădindu-le aşa la un locca într-o gaură neagră
aş fi putut muridar tu erai goalăpe piedestalul ochiului meu de sticlă(şi oricum aş fi murit cu ochii deschişi)
Albastrumă tem şi acum de albastru„eşti bolnav”zice doctorul„eşti pierdut”spune prietenul„e tâmpit” şuşotesc vecinii
mă tem şi acumpentru ce altceva mi-aşpune ochelari de orbcând tu mă priveşti uimită
„eşti bolnav”„eşti pierdut”„e tâmpit”
doar tu ştii adevărulsunt mort de dor de albastru
visată femeie
prinde-măpicioarele tale sunt mai lungi cu câteva lacrimiuimeşte-măcât de repede poţi tu inventa ceva cu care să mă ţii legatde verdele ochiului tău dreptde căldura sânului stâng
haivisată femeiemirată poţi sa rămâicât de mult semănămdar fă-mă să credtrebuie să credcă eşti unică
Râd
şi râd ca un nebunsau poate nebunul din mine râde
cine ştiecine mai ştie ce e nebunia sau cine de cine râde
şi râd ca un nebunsau întocmai bunde sălbatica mea agonie
tu tacio piatră vieun gheţarori poate numai disperare
şi râd şi râd de râsul meusau poate râde Dumnezeu
tu şi cu mineeu fără tineun cerc pătratminciunăpăcat
Viaţa
dar viaţa mergea înaintecineva ar fi trebuit să numereclipele irositepăcatelesperanţeleşi lacrimile s-ar fi pututîntoarce în ochi
dar viaţa mergea înainteînaintea noastrăcineva ar fi trebuits-o oprească şi să o trimită
înapoi spre începuturispre fericire
Ziua aceea
ce nume să-i dămacestei ziledintre miercuri şi joidintre astăzi şi mâine
cu ce cuvânt vom umpleacest goldintre mine şi ieridintre tine şi mâine
cum îi vom spune clipei dintre dor şi minciunăcând vom ştii să murim împreună
De ce
de ce sunt păsările viicând pleacă unde pleacăde ce nici tu n-ai să mai fiicând ploaia o să-mi treacă
cum stau de ceruri agăţatearipi de inimi inimi de destinde ce ai lacrimi sfărâmatede ochii mei când se închid
unde visezi când norii plângpe îngeri cu umbrelăşi sentimentele se frângbolnave de ciroză
de ce sunt nopţile pictatepe pânze de cearcefurişi gemetele talecântate de tarafuri
de ce atâtea întrebărirăsar în mintea-mi goalăcând tu încă mai dormişi lumea se destramă
Judecata
Mă strângeai de lacrimi anostcurcubeul se-adăpa într-o mare
prin copaci un vultur ghebosaştepta să murim în picioare
sub tălpile tale tăcutealeeile făcuseră riduri
furasem două litere mutede-un copil agăţate pe ziduri
tu aveai inima jumătate afarăaripile mele erau în cătuşe
un surd dirija o fanfarăîn suflet mai aveam o căpuşe
............................................
mergem clatinaţi de iubirelângă noi Dumnezeua-nceput Judecata
vom mai fii în această Zidire?trimite-ne Doamne plata!
Poveste de dragoste
tu te-ai născut bătrânăşi nu ai curs niciodată-n avalîţi ţineai bunicii de mânăşi de Crăciun întinereai cu-n an
eu am venit precum ceilalţimi-au tăiat buriculşi mi-au tras două palme
tu veneai spre minedinspre înţelepciune
eu din jocspre niciunde
ne-am întâlnitla jumătate
tu scăpasei de ridurieu aveam cateva fire albe
ne-am împletitşi am zburat mai susdecât îngerii
şi acum suntem împreunăeu un moşneagiar tu fetiţa ce o ţin de mână
mai avem atât de puţinşi ne vom întoarce acasă
eu în lutiar tu în speranţă
jocul cuvintelor
ne jucăm cu cuvinteletu pe o steaeu undeva prin lume
culese necoapteni le aruncăm unul altuiaşi râdemmâzgăliţide mustul lordulce-acrişor
cândva nu aveam nevoie de elepoate fiindcăte ţineam atât de strânsşi sărutul ţinea loctuturor cuvintelor
acum ne minţim îmbrăcăm cuvinteleîn staniol roşuaşa să semene cu Crăciunul
de la tine la minede la mine la tinecuvintele ne izbescaproape mortal
„încă te iubesc”„încă te doresc”
ne jucămcuvintele sunt gratuitetu pe o steaeu încă prin lume
dar cuvântul acelaadevărat îl ascundemîn fiecare zijumătate la minejumătate la tine
„adio”
Ultimul cuvânt
în cimitirul cuvintelor talede veghe stau îngeri răniţio Madonnă cu tălpile goaledesenează pe ziduri smintiţi
e prima ninsoare din lumeşi fulgii de zăpadă mă orbescaş vrea să te strig iar pe numedar demult am uitat să vorbesc
doar mă târ pe aleeile mutedin inimă mi-am făcut lumânareprintre cruci o mie de ciutevor să fie din nou căprioare
un cuvânt să fi lăsat cu minesă mă legăn cu el peste visesă-mi amintesc uneori despre tinedar le-ai vrut pe toate ucise
în cimitirul cuvintelor taleinima îmi arde mocnitun gropar pământ mai prăvalepeste ultimul tău cuvânt răstignit
Fără cuvinte
am crezut într-o zi c-am spus totulvroiam să-mi sting inimaşi să merg la culcarefără să ştiu că doar tueşti marea mea căutareai fost lângă mine o viaţăeu n-am putut să te vădacum disperato paiaţăte caut pe străzişi mă-njuram iubit doar iubirea
dar n-am ştiut să-ţi dăruiescun miligram de fericiree prea târziuce pot să-ţi spunnici nu mai ştiu de am vreun dreptsă îţi cerşesc iubireace mult aş vrea să-ţi regăsescpentru o zi măcarde ieriprivireaîn viaţa ta nu mai am locun alt bărbat îţi este mângâiereaşi totul nu mai este jociar între noi mai e numai tăcerea
Trenul fericirii
ne-am cunoscut într-o gară de viseera în noaptea de ajuntu aveai lacrimi aprinsepe peron se plimba moş Crăciunviscolea liniştit cu speranţetrenul întârzia de o viaţăamintirile fluturau peste casedoi bătrâni desenau flori în gheaţă
ne-am cunoscut într-o gară de viseera iarna din urmăsângerai din pupilele ninseeu îmi pierdusem o umbrămulţimea împingea disperareacopiii ţipau după ţâţănenăscuţii căutau prin beznă cărareacasiera vindea iluzii desculţă
te-am iubit chiar acolo în garăoricum gara era universulmi-ai donat o privire fugarăm-ai rugat să inventez sensuldin cer începuse să cadă implacabil sfârşitulun orb începuse să-l vadăpe Lucifer cum înfige cuţitul
ne-am cunoscut într-o gară de viseeram ultimii călătoriDumnezeu probabil muriseîngerii cădeau printre norim-ai iubit cu tristeţeşi tu şi eu ştiam c-acel trene condamnat să ne-nveţeultimul drum spre infernspre infern
scrisoarea fiului pierdut... (dedicată fratelui meu,fugar)
tu n-ai uitat,şi acum întrebi(dar nimeni nu îţi spune)pe care drum am rătăcit,prin care colţ de lume...cu ochi-ţi mariplutind pe lacrimi,aşezi trecutul în vitrină,îl ştergi de prafşi te prefaci că tu ai fost de vinăcă Dumnezeu a fost ucis,că m-am pierdut prin milă...şi-acum m-aştepţipe acelaşi prag , cu amintirile în poală ,miroşi a sfinţichiar sfântă eşti ,nefericită mamă !eu nu mai sunt demult copil ,voi fi bunic chiar mâine ,dar nu mai pot să mă întorcsă te privesc pe tine;mi-e viaţa , mamă ,un coşmarde când te-am părăsit pe stradă ,eu te-am vândut , şi ca un laş ,te-am răstignit în grabă...eu ştiu că m-ai iertat demult ,că dorul te ucide ,dar nu mai sunt decât un vis ,şi visele sunt vise,mamă!
Mitul
aş fi vrut într-o zi să te-ntâmpin la garăpe umerii mei să cobori dintr-un trenaş fi vrut se-nţelege să te-ngrop în garoafelăsându-mi ca pradă doar buzele-ţi reciaş fi vrut să-ţi îmbrac inelarulcu dragostea mea ponegrită de zeisă alerg cu tine în braţe şi să strig unei lumi:„existăm”dar ştiam că ziua aceea nu va fii niciodatăcă peronul acela va rămâne pustiuiar trenul,trenul sortitva rămâne un mitdoar un mit
Rădăcinile lumii
ieşiseră buruienileşi nu m-aş fi temutde şoarecele albcare mă izbise în fruntedacă nu deschideam trecutul
aş fi putut crede că sunt lacrimile sau degetele tale fierbinţi
dar l-am văzut alergândpeste numele tăuapropape şters de uitareşi atunci am venitsă privim împreună rădăcinile lumii
Temere
mă tem de purpura luminiide infinitul care curge-n noide lacrima ce-nvinge fericireade ochii tăi îndoliaţi şi goimă tem de viaţă şi mă tem de moartede roua dimineţii şi de timpde drumuri ocolite şi de şansăde neputinţa de a fii iubitmă tem de grâul pârguitde boarea rece şi de soarede chipul tău nedefinitde visul care veşnic moaremă tem de minede iubirea meadar mai ales de tinede tăcerea ta
Un timp
mai vine un timp când pleoapa muşcăşi-mi lasă ochiul sângerând de amintirise mai naşte un timpcând braţele mele întinsese rup de atâta nemângâieremai există un loc între noica şi cum casiera acestui tren fără întoarcerenu a vrut să ştie că suntem împreună
e tristcând clipele trec prin noi ca un fir de iarbă crescut prin zăpadăaflăm adevărurice n-ar fi trebuit aflatemai vine o vremecând ochiul îmi izbeşte pleoapaîn căutarea chipului tăucând braţele melete-ascund înlăuntrul meulăsând pentru un timplocul dintre noiocupat
puterea voinţei
şi-apoi,mirat de întâmplaresă cânţi pe ţărmul otrăvit...desculţ,să minţi că nu te doare ,chiar de ţi-e sufletul smintit...
să-ngropi în tine universul ,să nu mai laşi nimic din el ,în moartea lui găseşte-ţi sensul ,din timp fă-ţi glugă de oţel...
să râzi să poţi,de noaptea-ţi pareun giulgiu greu,de nepătruns ,şi să rămâi în nepăsare ,chiar dacă viaţa s-a ascuns...
Aşteptarea
te-am aşteptat aşa cum mi-ai spussub nucul din livada iubiriisecole de-atunci au trecutîn gineri se-mbrăcaseră periidin inimă îţi făcusem inelrepetasem jurămintele toatedoar tu puteai să mă rupi de blestemsă-nverzeşti cuvintele moarte
te-am aşteptat în parcul părăsitdin mâini făcusem garoafeprin Olimp devenisem un mitamintirilor le pusesem eşarfelumea s-a stins între timpmăcinată de urăun vis îl lăsasem aprinssperanţa mea de pe urmă
eram un copil şi-ai promisEdenul că vom renaştete-am crezut şi-am ucistrecutul în fiecare Paşte
te-am aşteptat aşa cum ai spussunt chiar aşteptarealumina de mult a apusa rămas doar chemarea
mâinile
îţi aminteştimă mângâiai pe frunteiar mâna îţi era potirsorbeam din el luminaviaţaşi adormeam în cer
acele mâini visez şi astăzieu nu mai sunt demultcopildar mâinile ce m-au ziditsculptate sunt cu dălţi de sângeîn inimărespir
prin degetele taleprivit-am lumeacum se-nvârteşi-atunci când teamaîncolţeade dincolo de eleeram stea
îţi aminteştitu poate astăzipierdut-ai toate-aceleclipeeu le-am păstraticoanemamălor încă astăzimă închin
Crăciun
te-am căutat în decembrieluna erupea cu amintirisub paşi numele tăucolinda odată cu steaua
prea frig în acest sfârşitînceput atat de devremela Viflaim la Viflaimîntuneric aprins
ler de lerpoartă de poartăte-am strigatcu covrigi şi cu merelinu-i linîn case doar braziipe străzi cerşetoriiaşteaptă minunea
te-am căutat prin decembrieca un magcu ochii în cer
dar erai deja în apriliecu ouă sub cruce
Ai crescut
ai crescut în mineîn fiecare nioembrieai suflat lumânările din sufletul meuai crescut moartea îmi bateuneori la uşăşi câteodată chiar aş vrea să-i deschidmă tem doar că tunu poţi încă să respirifără cuvintele meleai crescut din lacrimiatunci când speranţelese sfârşeau înainte de leafănu mi-ai cerut niciodatăceva ce nu ţi-aş fi putut dăruiai crescut şi mi-e fricăcăci te iubesc mai multdecât pe Dumnezeuai crescut copilealt Craciun a venit peste noiningecurând va trebui să aştepţi primăvaralângă numele meu
Un altfel de zeu
Poseidon cumpărse ghitaradintr-un bâlci de ziua măriinu ştia la ce foloseştedar îi plăcuse fiindcăsemăna cu o femeieîntinsă la soare
între timp demisionaseşi colinda prin turneeadulat ca un zeu al ghităriiuitase mareauitase de Tritonuitase tot
ghitara lui semăna tot mai multcu femeile cărora le furase inimala fel de geloasăla fel de invidioasăprecum Amfitrita
acum îmbătrânise precum un muritoriar degetele sale nu mai puteau mângâianici ghitara nici coapsele unei femei
umil ar fi vrutsă se întoarcă acasădar Cronos îl condamnasesă piară lângă ghitară
se întâmplă chiar aşadar Poseidon rămaseeternca o ghitară cu coapsede femeie
geometria sufletelor
te-am iubit rotundsaucel puţinaşa am crezutprin toate cercuriledin sufletiubirea taa fost triunghiularăizbită haoticîn unghiuriinutil şlefuisemeu naivulperfecţiunea cu lacrimi cu jurăminte cu speranţeţi-ai desenat în inimăun altfel de destinprea paralelpentru inima mea
Beduin
beduin prin inima ta călător obosit de tristeţeaştept de o viaţă o steape cerul iubirii ce-ţi trecesunt tot mai reci şi tot mai marifurtunile ce izbucnesc prin tineşi tot mai greu îmi e să para doua zi că-s binedin lacrimi iar mi-adăp cămilaiubirea mea de neînvins şi plec din nou mai mult cu silasă te renasc din focul stinso oază de mi-ai dăruica însetat să mă scufund în ea o clipăşi-apoi tăcut fără să ştiisă redevin nălucă
spovedanie
îţi răvăşisei părulsoarele curgea peste umerii tăi
erai goală pe un pat zugrăvitde o minte bolnavă
undeva in universtimpul devenise iubire
te-aş fi minţit că te urăscdoar aşa ca o răzbunare
erai mai frumoasădecât aş fi vrut
şi cuvintele deveniseră stele
mureai singurăchiar dacăînlăuntrul tău mai era cineva
iar ţipătul îndoieliisemăna atât de multcu cântecul lebedei
aş fi vrut să semăn cu tineaş fi vrut să fiu eu cel dinlăuntrul tău
prea mult credeam în iubirevisam prea des că sunt Dumnezeu
daaş putea trăi fără tinedar mai bine aş murilângă tine în fiecare zi
portret
tristeţea îţi curgea pe umeri liniştitca şi cum ar fi avut tot timpuldin lumeundeva pe fundalDumnezeu te privea cu uimirepeste sânii tăistrugurii începeau să prindăpârgul toamneiera o zi ca toate celelalteaş putea să te pictez la felîn fiecare zidoar că eudoar că eumai am atât de puţine
zbor frânt
de azi vei zbura spre alte zărichiar dacă aripile îţi vor fi rănitechiar dacă pe câmpia pe care te-ai odihnitpuii tăi fără aripite vor privi lăcrimândpână când te vor pierde-n albastru
de azi vei uita(oare cum vei putea)toate amintirile unei vieţiatât de frumoase
vei zbura râzândalături de străinuldin inima tacladindu-ţi fericireadin lacrimile noastre
poate chiar vei reuşisă râzi în fiecare clipă din care ţi-au rămas
poate cândvaînsăatunci când puii tăivor avea aripişi vei vrea să zbori cu eimăcar o singură zi
vor râde la fel de frumosşi îi vei privi străinăcum se vor pierde-n propriul loralbastru....
tu
dacă cineva ar putea să deschidă din nou ruginitele porţi ale inimii mele
să clădească în ea speranţa din disperare
dacă încă pe lume mai există pe umeri un ultim înger cu aripi de soare
şi surâsul mai poate ucide tristeţea
desigur doar tu mai poţi fi aceea femeia şi îngerul şi surâsul....
Iubire peste veacuri...
pe prispa sufletului meu,am aşternut covoareca tu să ştii, că numai eute-am aşteptat fără-ncetare....
trecut-au veacuri de atuncişi s-au schimbat popoare,dar zeii, ce mi-au dat porunci,sunt încă în picioare
chiar dacă lumea va pieri,şi sunt atâtea semne,iubirea mea nu va muriprin ploile eterne
sunt ca un sfinx în asfinţitprivind adânc în zare,îţi aminteşti cât ne-am iubit,ai lacrimi şi tu oare?
demult am blestemat destinul,şi oamenii ce ne-au proscris,dar azi s-a terminat veninul,să ne întoarcem dar, în Paradis...
colivia de aur
probabil tu nu vei ştiiar eu nu voi putea să îţi spuncine îţi aşterne petalele de trandafirpe drumul tău spre pierzaniecine te ţine de mânăprin furtunile din faţa ferestrei cine îţi înalţă zmeepe cerul speranţei
nu vei şti niciodatăcă şi lacrimile talesunt adunateîntr-o altă inimăcu mult mai maredecât aceea în care crezi
tu vei merge în fiecare zifără să simţi îngerul de pe umărul tăuvei adormi noapte de noaptealintată cu visedespre care nu-ţi vei amintişi fiecare respiraţie a tava umple încă un sufletcu viaţă
doar atunci când singurăvei dori să-ţi deschizi colivia de aursă priveşti din nou răsăritularipile mele îţi vor dăruidin nouzborul
incertitudine
cuvintele stăteau prăbuşitearuncatedin inimă...
lacrimile vorbeauîmpreuânându-se
ale meleale tale
doar amintirile dureauîntre noica un zid
aş fi vrut să îţi spuncă am uitat
dar nopţile blestemateîn care te strigampână cand cerul plângeaau rămas adânc îngropate
mai pot oare uita?
Adio nu există
tu nu mă poţi îmbrăţişaşi astanu pentru că nu ai avea braţecipentru că nu poţi strânge la pieptul tău nu poţi să auziîmpietrita inimaa unuia care nu există
care stupida dăruit prea curândtot(ca un foc de artificii)
şi a arsîn aceiaşi vatrăincandescent cu iubirea
şi cum ai puteadacă nopţile aceleaîn care ţi-am aprins cerulnu mai sunt nici măcar amintiriprin memoria inimii tale
nici nu mă simţica sunt înlăuntrul tăucă respir prin nările talecă vad doar prin ochii tăiculoarea nemărginirii
m-am ghemuitatât cât am pututşi nici n-ai ştiut că m-ai luat în bagajeatunci când de dincolo de uşiai strigatadio
adio nu existăexistă doar blestemregret
îţi pictasei lacrimileîn culorile curubeuluicând plângeaiinfinitul îţi curgea pe obraji
tu nu ai învăţat niciodatăsa asculţi ploaiaşi să mă priveştiîn inimă
te ghemuiai într-un colţal iubiriişi timpul mureaodată cu tine
eu n-am ştiutsă-ţi dăruiescatâtea câte adunasempentru tine
iar cuvintele meleau fost atât de puţine
Ultimul sărut
nu îmi mai pot amintidacă ai existatchiar dacă sălăşuieştiprin inima meaca o stafieca si cum toate amintiriledespre tines-au încuiat în universprea departesă le mai pot atingedoar mâinile melemai păstrează urma sânilor tăişi bătăile inimii talemi-e frică să şi respirpentru a nu alungaultimul tău sărut
sărutul Iudei
Vara....fără inimă
va veni varainima mi se va topi încetşi va curgepe nisipul pe care tu ai păşitpoate chiar ierisau într-o altă viaţă
va lua urma tălpilor taleşi va mai bate poateatât cât să clatine pământulde stele
ploia o va ucideşi o voi îngropa în marealături de tălpiletale de ierisau dintr-o altă viaţă
dar oare eu voi putea trăifără inimă?
Punct...şi de la capăt
te-am făcut icoană în sufletţi-am sculptat din durereluceferipetalele viselor talele-am sădit dimineaţa în rai
în furtuni ţi-am fost adăpostulcu inima mea te-am şters pe picioareţi-am spalat universulcu lacrimiam aprins lumina în iad
singur acum privesc lumânareatăcută cum arde hoţeşte
mai spune-mi o dată adioşi râzi mai departe iubito
înger prin iad
te-am îmbrăcat în roşuprimăvara te privea uimită
alergai prin verdele lumiiflamură prin inima mea
ţi-am zidit surâsul pe Lunăla margini de timp te-am sculptat
într-o zi începuse să plouăspre soare de mână m-ai luat
apoi cineva din Gomoracălător prin inima tate-a golit stupidde lumină
unde eştiaprinde o stea
spectacolul vieţii
a mai trecut o zia câta oarede când te-a aştept cu o întrebare
şi câte zile vor mai trecede fericire pânăvom petrece
te-ai dus să fi mereu venităpe drumul meutu veşnic cea uimită
mereu frumoasăşi mereu iubitămereu de viaţă răstignită
ce mai înseamnă altă zi tot tristăpe scena ta
doar eşti artistă
blestemul cuvintelor
mai leg uneori cuvinte
noaptea şi ziuamereu sunt la fel
în curtea meaplouă cu tine
uneori cineva îmi bate în inimă
ascult
stau doar aicimă legăn pe visurile taleînnod vorbe
(de blestem să te potdezlega)
închid ochiişi ferestrelete privesc
voi face asta în fiecare zi
ce-aş mai putea altceva
lasă-mă
lasă-mă să te plimbdimineaţa prin visedesculţi prin iubiresă ne facem potecidin roua stelarăsă zidim paradisuricu genunchii să râdemde-amintirile reci
îmbracă-tedezbrăcată de fricăcu mătasea luminiicurgătoare prin pace
mai lasă-mă să tacsub pleoapele talesă te-acopăr cu inimişi să-ţi cânt
zboară femeie cu minesub noi pământul
s-a stins
dincolo de azi
am îngrămădit toate cuvintele taleîn buzunarul de la pieptmai aveam şi alteledar le-am lăsat acolopentru atunci când inima mea se va opri
să mă ţină încă o iubireîn viaţă
jurnal de pictor
ieri am pictat mirosul frunzelor
le-am aşezat nude
pe piedestalulpe care până ieriai stat tu
din profilai jura că e un Rembrand
un ochi mai adâncar găsi asemănareacu Dali
probabil doar tuvei observasublimile liniiale trupului tău
vor rămâne acoloorice voi încercasă visez
Ura
învaţă-mă să te urăscdacă iubirea nu-şi maiare rostulcând doar mirosul tăumă bântuie fără milăpe toate străzileprin toate paturile
uluit
ascult vântulumplând-mi minteacu bârfe
atâtea degete ameninţătoarerevolvere ce te ţintesc
judecătorii stau la coadăsă le semnezsentinţele ce te vor răstignită
învaţă-mă tu iubitosă te urăscsă pot arunca piatra
învaţă-mă să respirfără să-mi umplu plămâniicu tinesă visez altceva decâtsărutul tăusă nu te mai vădîn fiecare femeie
ajută-mă tot tu iubitosă te urăsc
azi uraînseamnă fericire
paradoxul iubirii
apoi îmi scriaitot mai puţin
cuvintele pe care ţi le trimiteamle împachetai grijulieşi le aşezai în frigiderlângă şvaiţer
nici măcar nu le mai puneai sareiar uneori mi le returnaidoar aşafiind prea sătulăde atâtea metafore
mai târziun-ai mai păstratnici un cuvântţi-ai schimbatchiar şi adresadin stele
preferând probabilsă ţii post negrula iubire
şi a fost aşao veşnicie jumătate
acumcândvroiam să-mi sting inimaşi să merg la culcare
poştaşul mi-a aduscele două cuvintetrimise de tine
„te iubesc”
să stingsau să laslumina aprinsă?
pagini de jurnal (1)
Dumnezeu m-a trezitşi azidoar El ştie de ce o mai face
şica în toate dimineţilem-a spălat cu tine pe faţăşi m-a şterscu surâsul tău
nu mai ştiu demultce mai sunt zilelede unde să încep să traiesc
nebuniadoarme în fiecare searăpe locul tău
chiar şi în inimă
doar căprobabile prea devremeacolosus
pentru o invitaţie
Pagini de jurnal(2)
culorile veriimi-au invadatîn dimineaţa aceastacamera
uitasemcă dincolo de zidurilepe care le-ai mângâiatviaţa îşi urmeaza destinul
mai întâialbul luminiimi-a orbit sentimenteleapoi verdele nuculuicules ultima oarăde tinemi-a îmbrăcattoate amintirile
nici n-au pututsă încapă toatedeşiîn camera meanu mai există nimic
doar chipul tăusurprinscu mine-n pupile
aş fi vrutpoatesă le invitsă rămână până la cină
dar nu le-aş fi putut oferidecâto inimă pârjolităşi sărutul tău congelat
de aceea am închis ochiişi obloanele toate
eşti din nou doar tuaicipentru încă o veşnicie
Pagini de jurnal(3)
coşmarul începela primul ţipăt de cocoş
atunci cândca la o repetiţiemereuşi mereuîn acelaşi patprintre aceiaşi pereţiochiiochii aceştia stupizise încăpăţâneazăsă rămână deschişi
de parcă ar avea ce vedeape tavanul ce coboarăîn fiecare noaptetot mai aproapeca un capac de sicriu
apoiscârbitîmi adunca într-un ritualoasele împrăştiatede spaima singurătăţiirespir ce mai găsescmăcar atâtcât să am putere
să număr clipele nenorocitece mă vor torturapână cânddeparte de acest coşmarnumit viaţămă vei lua de mână din nouşi-mi vei cânta luminaprin vise
începe o nouă zi
pot spera că e ultima?
Pagini de jurnal(4)
nu mai ştiucum aratădragostea ta
oricâtmi-aş răscoliamintirilechipul ei îmi pare din ce in cemai străin
azidin toţiarboriidin grădinăvoi sculptasărutul tău
apoi am să îl aşezca într-un sanctuarîn mijlocul inimii
voi putea astfelsă îngenunghezdinaintea saîntărindu-micredinţa
Pagini de jurnal(5)
pe cermi-am aşezat genunchiica să blestemultima oarăiubirea să-ţi renascăsă te doarăcu fiecare lacrimăsă-ţi moarăşi amăgirişi îndoileli şi spaimedin amintiri să-ţi faci cercei
din trandafiriicurţii părăsitecovoreu ţi-am ţesutdin zori
mai am atâteasă-ţi mai spunşi zilele sunt totmai numărate
Îngerul din urmă
eu vin din infernul cuvintelor de acolo de unde începe să plouăprin inimi
vin tocmai din istoria sfârşituluide pe tărâmul sărutului ucis din mijlocul Judecăţii
să nu te temimai am aripi să pot ajunge la tine
mai am priviri să te pot vedea
mă tem doar că am rămasultimul tău înger
să nu mă pierzi....
ecoul trecutului
tatiana n-a existata fost doar un personajstupidplăsmuit de Cehovîntr-o livadă de vişini
tatiana nu trebuiasă existedecât poateaşaca un afiş
nu se ştie însăde cea respiratchiar aicipe paginiledăruite miede Marquezîntr-un veac de singurătateîncurcând-mi iremediabildestinul
acumdeşitatianaa fost exilatăîntr-un singur capitol
toate literele despre minevor purtapână la sfârşitecoul trecutului
un alt personaj ratat...
Vara fericirii
nu mai ştiucu ce eram dezbrăcatcând inima taexplodase prin soare
un copil te privea încurcatcăutând-ţi iubirea prin mare
pe plaja tăceriiscriam pe nisip
picioarele taleurcau până-n vise
mă priveai firestebuimacînviindegrete ucise
nu mai ştiude ce mă iubeaiaşa golviciatde tristeţe
tu veneaide la polcu inima îmbrăcatăîn zdrenţe
dar a fostasao pictură dinEden
tu Evăeu Adam
exilaţi printre îngeri
Final?
fiecare sfârşit are un începutpisica mângâiamâna bătrâneiadormită pe balansoarulvechiprea vechi să îşi mai aducă amintecineva de când
toate sfârşiturileduc spre începuturivisa bătrânaadormitămângâiată de pisicăpe un balansoarde la marginea lumii
nimic nu se sfârşeştefără să înceapă altcevaun politicianexersa un discurstocmai în Hide Parkcând un cartuş rătăcitîi trecu prin capsfârşind un discurs ridicol
bătrâna sfârşi fără să ştiepe balansoarîn acelaşi timpcu politicianul din Hide Parkşi cu discursul
pisica începu să toarcăsingurăiar în Hide Parkîncepură să urlesirenele politiei
aceste sfarşiturile-am gasitîn New York Timesalături de anunţul inseratpentru mine
prin care mă anunţaifiresccă dragostea ta s-a sfârşit
despre începutul următornimic....
Doamna Elvira
Elvira se culcă întotdeaunaînainte să se trezeascăşiastapentru căareaşao predispoziţepentru adormire
camera ei nu are ferestre nu din vina arhitectuluicipentru că Elviranu locuieşte undeva
de aceeaîn locul acestoradimineaţadeschide mai întâiochiul albastrucând briza oceanuluie încăprea receşide-abia mai târziupe cel verdeastfel încâtspre searăsufletul ei e complet aerisitde mirosurile crude de carneşi tabacrămase de cu seară
face asta în fiecare zinumai că azide ziua ei îşi permisesă respire mai mult
altfelera o zi ca toate celelaltenumai că azicolegul ei de falezăşchiopulorbit de strălucirea matinalăa caninilor Elvireipornise tranzistorularuncat de un turist plictisitmai devreme
şipoatenu s-ar fi întâmplatnici atunci nimicdacăCelion Dionnu le-ar fi amintittocmai atunci de Titanic
Elviraînsăbruscnu am mai vrutsă se considere violată de destinciîn timpce bateriiletranzistoruluiîşi dădeauduhul obştescîl ceru de bărbatpe cel cu care împărţea de o veşnicieUniversul
devenise o Doamnă
zâmbetul tău
prin zâmbetul tăuca o fereastrăm-am sinucis în fiecare zisperând de fiecare datăcă dincolo de elsă pot găsi lumina viedintre sensuritunelul dintre a fiişi a nu fii
m-am prăbuşit cu braţele deschiseşi am plutit spre întrebăridin amintirile de tine prinsemi-am dăruitvisatele chemări
prin zâmbetul tăuluminos ca un quasaram trăit în fiecare zisperând de fiecare datăcă moartea mă va ocoli
bătrânul şi Iacob
bătrânul suduia molcomaşezatsă nu îl trezească pe Iacobarmăsarultocmai acumcând şareta cobora pe ultimul drum
ar fi vrut să strigetoată viaţa îşi dorise astadoar că strigătul luise izbea mereu şi mereude cei şapte ani de acasă
prefera să mai tragă un fumdin ţigara răsucităcu mâinile tăbăcitetremurândeşi să tacă
aşa făcuse întotdeaunachiar şi atuncicândcu aceleaşi mâiniprăvălise veşnica ţărânăpeste băiatul luisoareleluminaviaţa
până şi înjurăturilele aşeza cu grijăîn ordineîn aceiaşi ordinecu care îşi aşezaserând pe rândtoate lacrimiledeasupra disperării
doar Iacobla fel de bătrânştia ce e în inima luiiar uneorişi-ar fi dorit să se înhameîn locul bidiviului
niciodată nu-l părăsiseca şi acumpe ultimul lor drum
bătrânul suduia molcomaşezatşi mai trase un fum
Dumnezeu îi aştepta zâmbind
Ploaia albastră
şi plouă iubito albastrucum n-a mai plouat de la facerea lumiitu calci răvăşită-n buiestrufrământând în palme petunii
ne plouă tăcut până-n viseuniversul donează azurultu râzi printre lacrimi aprinseignorând voit trubadurul
şi plouă iubito de-o viaţăni-i ploia infern şi ni-i raitu sculptezi absurd nori din ceaţăeu îţi cânt despre soare şi cai
mai priveşte o dată spre minenu mai ştiu dacă plângi dacă râzimai spune-mi ceva despre tinechiar dacă mâine din ploaie m-alungi
Strada Mare
Srada Mare nu începe de la numărul treizecişiopt
ar fi absurd să înceapă de acolo
euînsăde aici am început să păşescsă râdsă iubesc
mereu am ştiutcă locul meu e aicipe această stradăla acest număr
toate visurile meles-au născut aici
aici unde am tras întâia oară cu praştiaunde am plantat primul pomunde dragosteaa răsărit din grădină
Strada Mare nu începe cu minear fi absurd să cred asta
dar pe nici o altă stradă din lumen-aş putea fi eu
Pierdut în toamnă
departe de tinee toamna aproapeîn mijlocul veriimă plouă smintitcărările lumii duc toate spre moartepotecile mele pe tine te simt te caut prin varămă ninge cumplite ultima searăşi singur mă mintcă Nordul Iubiriie la tine-n poşetă(busola din suflet rusească ruletă)
e vara pe sfârşiteşi lumea la feliubiriicoane sfinţiterevinoîn toamnă mă pierd
pagini de jurnal(6)
dimineaţa începuse firescsoarele era la locul luimarea căuta cerul
erai la fel de frumoasăca şi acum o veşnicieiar eu te iubeamla fel de multca ierica alaltăierica în fiecare zide la facerea lumii
între două săruturichiar visam cum vei arătaîn lumina asfinţituluicu inima mea în mână
nimic nu prevedeaţipătul pescăruşuluiucis de disperata mea singurătate
dimuneaţa începuse firescdoar că lumean-a mai fost la felîn urma ultimului tău cuvânt:„adio”
Credinţa iubirii
vor mai trece zilepoate lunipână când degetele meleîţi vor putea vorbicu o simplă atingere
nu te îndoi de acest adevăr simpluobişnuinţa e a doua natură
uneori sau deseoridreptatea stă în talerul de susal balanţei
nimic din ceea ce parenu este realdragostea e ca un copil
creşteînfloreştesub lacrimi
nu te-ntristafiecare clipăînclinăacel taler
e suficient sămă iubeşti
şi să crezi
pictor de suflete
El Corrado picta sufletepe plaja oceanului
nu era pictorînvăţase doar să citeascăprin inimi
nici nu era greutristeţea se născuse odată cu El
copiii veneau fericiţila uşa colibei saleşi ieşeau cu aripi de înger
femeile cerniteieşeau zâmbindchiar dacă roşul bordocu care El Corrado
le zugrăvise inimali se scurgea artisticpe sânipe coapse
nu cerea nimic nimănui
El Corrado picta sufletelecu sufletiar turiştii veneaude la marginea timpuluipentru culorile lui
îmbătrânise pictândsuflet după sufletiar uneori se amăgeacrezându-se un fel de Dumnezeudar oamenii îl iubeauîn fiecare vară
aziînsăEl Corradoîşi pictase sufletul transparentşi coliba luidevenise arcă
El Corrado n-a existatdar culorile luiau rămas pe nisipîn aşteptareasufletelor
mesaj din neant
îţi numărai sentimenteleîn faţa vântului
nici nu era greuunuunuunu
nu putea fi altfelaveai unul singur
şi văntul râdeade lacrimile taleizbite de caldarâm
ar fi trebuitpoatesă îţi numeri tristeţile
aşa ai fi ajunscu siguranţăla un milionla un miliard
dar tu n-ai ştiut niciodatăsă faci altcevadoar să aştepţi toamnaîn voia vântuluişi să numeri pâna la unu
iubireaiubireaiubirea
mă-ntrebai uneorice ai fii fără mine
n-am ştiut niciodatăce să-ţi răspund
acumcând te privesc din neantştiu
dar tututun-ai să ştii că eunu existfără lacrimile tale nenumărate
unuunuunu
cum potmăcar
o singură datăsă număr cu tinepână la doi
fusta soarelui
aveai o gaură în fustadăruită de bunicaînainte să moară
şinu o iubeaineaparatpentru acest fapt
cipentru că cinevadesenase pe eaun soare imaginarchiar în dreptul găurii
ai mai fi dormitnici câinii nu se trezescatât de devremedar porumbulnu ştie astate aşteaptăsă-i mângâi orgoliul
şi pleci fără să mănânciatârnată de sapăfericităcă şi de data aceastaMiticăva încercacu degetele lui murdaresă ajungă dincolo de soare
porumbul mai poate aşteptaşiapoice dacăbabele vor striga speriatecă te-ai îmbrăcat în eclipsă
porumbul e mulţumitşi Mitică
Universul începe din fustabunicii
sfârşitul cuvintelor
ne vom prăbuşi prin cuvinte(eşafodaj fără temeinicie)oricât de sus am crede că am ajuns
când elesingurecuvintelenu ne mai vor putea ţine atârnaţi de cerse vor rupeunul câte unulgonindu-ne nebuneşte înapoiprin toate literele adunate „te iubesc”„te doresc”„mi-e dor”şi„adio”
ne vom prăbuşipurificaţi şi goipână la primul cuvânt„mama”
şiapoistupizio vom lua de la capăt
promisiune
poate nu suntşi nu am să pot fii niciodatălumina nopţilor tale
visele mele singurenu te potdesigurajuta să mergi spre eternitate
toamna din sufletul tăunu o pot face varăeurătăcitul prin mineprin tineprin viaţă
iartă-măsunt la fel de imperfectprecum toţi ceilalţice stau la coada fericirii
dar voi fii aicilângă tineazimâineîn fiecare zi
până la sfârşit
ancora clipei
sânii tăi nu veniseră acolopentru minedar mâinile melenu ştiau astaşi nu s-au putut abţinesă frământechiar acoloîn văzul orbilorfericireaneaşteptatăchiar şi de tine
apoiTotul s-a îngrămăditde la sineîn fiecare zi mai plin
mai luminossub greutatea speranţei
eştisunto relativitate menitădin prima zi a Creaţieisă fie absurdă
nu spune „mâine”iubeşte-mă acumsânii tăimâinile meleiubireapot fi mâineo pagină de istorie
şi cui îi va păsa
doi într-o inimă
stăteai pe leagănul copilăriei melepărul ţi-era plincu frunze de nuctremurai rătăcită
era prima zi de toamnădin viaţa ta
aşa te văd şi acumcu buzele plânsestrivite inumande amintirileunei ierniîn care ajunsesemamândoi în acelaşi timpsub aceiaşi ninsoare
nu te-am iubitnici tu
iubirea se naşte din doinoi am avut o singură inimăpe care
acum nu o putem împărţi
îţi dăruiesc partea mea de inimă(eu pot să mă urăsc şi fără ea)
ai grijă tude tot ce e acolo
crez
dar tu nu vei ştiică îţi mângâi urmele din zăpadăşi pe cele din nisipul fierbintecă fiecare floare de mărpe care vântul ţi-o aşează prin păro adun şi-o păstrez la mine în suflet
tu doar alergi înaintenici nu ţi-ai cumparat biletpentru marea călătoriespre pierzaniete-ai aşezat la geamul tristeţiişi aştepţi sfârşitulresemnatărece
ar trebui doar să întorci puţincapulsă asculţi un minutţipătul venit chiar din inima tasă priveşti o secundă măcarpoteca pe care ai însengerat-ocu nepasare
eu sunt încă acolounde am rămas înainte ca dragostea tasă moară
nu mai am lacrimidar mai pot să credîn minuni
matematica iubirii
te-am iubit rotundpoate mult prea rotundpentru tine
dar în cercul imensîn care te-am închiste-ai izbit sângerândîn fiecare zide triunghiurilenestatorniciei tale
când toată ai fostdoar o ranăam descshiscercul meu perfectiar tu ai căzutprintre două liniiparalele spre infinit
poatemâinecinevaîmi va dărui un compas
clepsidra
te mai iubescdin două în două zileuneori chiar mai rarnu e vina meanisipul clepsidrei melerefuzăsă mai curgă dinspre tine spre mine
s-a stricatchiar în ziuaîn care tuîmbrăcatăîn rochia cea nouăşi în zâmbetul împrumutatdintr-o revistă pentru adulţiai plecat la întâlnirea tacu destinul
acum nisipul clepsidrei mele fisuratese pierdeîncetîn deşertul clipei
probabiltuţi-ai cumpăratdemultuna nouă
orb in trecut
te mai caut şi acum
pantofii pe care mi-ai dăruitde ziua meaîmpreună cu sărutulmă poartă sisificpe străzile pe care ai putea fi
sunt un orbce pipăie trecutulcu bastonul iubirii
privirea mi-a rămas înţepenitădeasupra patuluipe icoana pictatăcândva pentru noichiar de Dumnezeu
în ziua aceea ne făcuse îngeri
chiar dacăpantofii s-au dezlipit demultşi tălpile mele însângerateadulmecă în vanmirosul iubirii talechiar dacăunui îngeri-au căzut aripile
te caut
fără final
doar actoriise schimbăîn piesa clasică a iubiriiuneori şi regizorul
dar mereu e aceiaşi povestedespre acelaşi sărutdespre aceleaşi lacrimi
spectatorii vor aplauda mereuchiar dacă au mai văzut piesachiardacăîn rolurile secundareactorii au îmbătrânitsau poateau murit deja
aplaudăvor teatru
găsesc teatru
piesa meaare un titlu nouşi actori noi
finalulîncă nu l-am scris
poate îl vor scrieeispectatoriisaupoatenici nu e nevoiede un final
piesa e clasică
Moartea,ultima iubită
fiecare pasmă apropie de tinefiecare clipă
chiar dacă eu păşesc înapoichiar dacă nu privesc în oglindă
ştiu că îmbătrânesc
tu râzieternitatea îţi aparţineştii că mă vei aveaoricât de mult aş iubi eupe altcinevaoricât m-aş minţi că te pot ocoli
zâmbetul tău străjuie infinitatea
daraşteaptă
doar o rugă
te-am îngropat în mintea meaşi cruce ţi-am făcut din visurimă rog pierdut mereu la easă-nchidă ale mele abisuri
aprindstupidstea după steala căpătâiul disperăriie zie noapte undevaeu am rămas pe marginea dureriite-am îngropat
nu te-am uciseşti mult prea viesă nu doară
întorc clepsidraşi mă rogdoar dragostea să moară
Ura iubirii
„te urăscdragul meu”îmi spuneai atârnată de lacrimiundevacinevaîţi umplea tristeţeacu patimi
„te urăsccum urăsc viaţa”liniştea buzelor talese-aşeza cumintepe mine
„te urăscte urăscmai presus de fiinţ㔺i râdeai nebuneşteîngropată în teamă
„te urăsc”mureai în fiecare clipăotrăvită de urădoartimpul se oprea uneoriîntre sânii tăica o glumă
eutăceamşi acum tacura din minen-am s-o pot striga niciodată
apoi ai plecatspre cer deodată
te urăsc azi şi eutârând după mine trecutul„te urăscdragul meu”
cine să mai îmi strige vreodată
trecutul azi
aminteşte-mi iubito să-ţi uitşi ochii şi buzele şi iubireacuvintele care vin din trecutjurămintele speranţeleşi privirea
aminteşte-mi că şi Dumnezeute-a iubit mai mult decât minedin piroanele trupului săupicură peste noi mântuire
aminteşte-mi iubito că suntcă respir odată cu tineeu mă tem să mă sting pe pământînvelit în coroane de stele
aminteşte-ţi uneori chiar şi tucă-ncepusem să scriem istoriaunei lumi fără lacrimişi-acumplânge cu noi fericirea
aminteşte-ţi şi vinocândvape tărâmul amintirilor crudemai pune o floarecevaşi râzicând soarele va apune
Răsăritul din suflet
îmi spui lucruri simplecuvintele talecrescute în inimăcoboară prin mineca apa sfinţită
sunt răstignit în cuvinteîntre ieri şi azichiar pe hotaruldintre întrebareşi răspuns
ţi-aş spune că sunt fericitdar Dumnezeu nu m-a lăsat aici pentru astaaş striga că sunt pustiitdar strigătul meu s-ar întoarce în mine
suntem singuriamândoi condamnaţi la iubireca o icoană pe sticlă
în spatele meu e pustiulprivindu-te zăresc oaza visată
te-aş putea aşeza lângă minepe crucea destinuluidar cine m-ar ţine de mânăîn noaptea ce se aşeazăîncetpeste răsăritul din suflet
Bradul din inimă
culegeam steletu aveai braţele plinemie îmi scăpau printre degete
alergăm împreunăprintre visurişi-n părul tău se adună toate
zâmbeştiCrăciunul e chiar în ochii tăi
culegeam stelerâzând ai lăsat cerul gol
o singură steami-ai lăsatsurâzând
să o pot aprindepe vârful braduluidin inima mea
Prea devreme
e prea devreme gândeşticând cerul se umple de soareprin nisip inutil rătăceşticăutând nesfârşit o culoaredemult te-ai pierdut printre visuricoloane de-amintiri ai tot clăditregină eşti printre abisuricu zâmbetul de monolit
eu umbră îţi sunt de o viaţătu vezi doar umilul nebunşi când plângi eşti semeaţăculegând cerşetorii din drumte strig în apusuri şi-n zoritrandafiri îţi aştern la picioarenu mă vezi nu m-auzi parcă zboricăutând mereu şi mereu o cărare
e prea devreme zâmbeştişi luna se-nvârte prin tineaşteptând tăcut să priveştimuritorul din mine
Lui Grigore Vieru
Îţi vor face ,Grigore,mormânt minunat,Trei zile ,trei nopţi vei fii respectat...Cu toţii vor plânge ,adânc vor jeliCuvintele tale prin noi vor trăi
Vor veni preşedinţi cu frumoase coroaneDin tine,Grigore,vor face-o cărare...Din nou vor promite că bine va fiiMăcar peste moarte de ne vom iubii
Statuie,desigur,la cap îţi vor pune,Vei privi de acolo cum lumea apune,Şi ,cândva...când toţi vom pieriPeste Prut ,români ,cu toţii vom fii!
Retorica
dimineaţa începuse mai devreme decât de obiceiiar tu fară să pot înţelegete-ai îmbrăcat în luminăşi ţi-ai aşezat migălosun zâmbet ciudatnici măcar nu m-ai sărutatşi nu mi-ai spus să cumpăr pâinenici să hrănesc papagalulde-abia puteam să te privescdintre aşternuturipoate pentru că eram prea prinsîntr-un zbor nocturn atât de firesc pentru mineşi desigur rochia tasau ce o fi foststrălucea mai puternicdecât ar fi putut suporta pupilele meleprizoniere încă ale altui eu
de aceea am adormit imediatgrăbit să mai zbor măcar peste o câmpiemai târziu mult mai târziudoar atunci când mâinile talenu mi-au mai spus nimicam înţelesmi-ai lăsat aşa doar ca un suvenir
trupul tăude dragul amintirilor semănatepe o câmpie împreună
unde eşti
azi
azi m-am gândit la tinegreşit nu mă puteam gândi la tinepentru că tu ai fost şi azişi ieri mereu de o istorie încoacechiar gândul meu
probabil vei râdeeclipsându-l pe Brahmsdin urechile meledar lasă-mă măcar să încercsă îţi spun de acel necunoscutdinlăuntrul meu care s-a născutfără să îmi ceară voiedoar din atingerea ochilor tăiabsurd de luminoşişi fără să ştiu a crescut atât de multîncât m-a azvârlit afară din minepentru a te putea cuprindecu braţele melesă te sărute cu buzele melepe când eu am rămas rătăcitîn deşertul minţii
nici nu mai ştiu de fapt ce vroiam să îţi spunpentru că e prea târziu să pot vedea altceva decât linişteamarea linişte a iubirii tale
voi adormi strângându-tede mână îţi voi visa viseleşi voi respira aerul tău
daazi m-am gândit la tine
Două lumi
tu ai avut două lumiuna în care ţi-ai păstrat lacrimiledăruite încă înaintesă înveţi să vorbeştişi cealaltăaceasta în care te trezeştiîn fiecare dimineaţăpe scena propriei vieţi
aşa eşti tudestinul ţi-a fost mâzgălitpe harta Carului Mareînainte ca noi să învăţămsă strigăm „aleluia”
eu doar îţi amintescori de câte ori potcă dragostea meas-a nascut odatăcu Timpul
al tău
am fost al tău dintotdeaunatu nu aveau cum să ştiipentru că atunci că atuncicând ţi-am fost dăruitDumnezeu te-a mai păstrato vreme pentru El
învăţasei să mergi desculţăprin ograda buniciloratunci când am respirat prima oarănu aveai cum să ştiimultă vreme nici eu nu am ştiut
te-am căutat însădin prima clipă în caream învăţat ce-i iubirea
întotdeauna am fost al tău chiar şi atunci cândtristeţea ploiifăcea ca tusă clipeşti mai des
am fost al tău joiasâmbătao eternitate
ştiu atât de bine asta
învaţă şi tu să crezi
inimi-sirene
femei fără numeveneau dimineaţa în golfsă numere inimile amanetateîn schimbul unui sărutsau al unei îmbrăţişări
în fiecare varăpe plaja părăsiriiinimile continuausă pulseze o vremeîn aşteptarea stăpânilorapoiresemnatese întorceau anonimeîn mare
doar câtevacele mai norocoasedeveneau mai târziu sireneurmărind marinariifără noroc
de la fereastra meacu privire spre eternitatenumăram odată cu elecu femeile crescutedin nisipultimile bătăiale acelor inimi
însăazinu mai pot
inima meaa devenitşi eao sirenă
Poveste niponă
micuţa japonezătrăiade pe urma găurilordin covrigii pierduţipe First Avenuede câinii înmatriculaţipe tărâmul viselor
nu mai ştia câţi ani areÎmpăratul îi luase pe toţiodată cu fiii ei-kamikazeprăbuşiţicu eşarfe albesub Soarele Roşu
acum doarîncercaumilăsă-şi arunceamintirile
într-unul din tomberoaneleecologice de pe Broadwayşisă îşi aştepte rândulla crematoriul cel nou
zâmbeacoadadevenise atât de mică
era norocoasă
Cuvânt fără litere...
Doar urma pasului tăuÎn faţa ferestrei meleCa un cuvânt fără litere....
Cuiul ...Picioarele astea ale tale,(ce au uitat că trebuiau să creascădoar până acolo unde şi-ar fii dorit Dumnezeu),mereu îmi coboară ştacheta atât de greu ridicatăla nivelul celui de-al treilea ochi,tocmai acolo,unde se presupunecă a pierit Sodoma....
mi-e atât de greusă mă opun bălăciriiîn baia comună a celor păcătoşi,
când picioarele,picioarele astea ale tale,stau înfipte în mintea meaca un cui în călcâilul lui Ahile!
Caii din inima meaPână şi caii, pe care azi îi vezialergând pe câmpia inimii mele,se tem că nestatornicia taar putea,într-o zi,să-i înhame Carului Mare,şi vor rămâne,aşa, neclintiţi,o altă constelaţie ucisăde gaura neagră a sentimentelor tale!
Ultimul Cezar
Prea legată te simt de pământ,şi nu spun asta fiindcă pământul n-ar putea ajunge la stele...dar tu,nici nu ştii că Dumnezeuţi-a lăsat două aripicu care ai putea să ajungiatât de uşor lângă mine....
te încăpăţânezi să priveştidoar ritmul egal, monotonal pantofilor tăi cui,şi să numeri zilele până la chenzină....
poate tu chiar mă iubeşti,în felul tău brutusian,numai că, necitind nimic despre Roma,rişti să mă ucizi,pe mine,ultimul tău Cezar!
Ultimul butoi
Un singur butoi mi-a rămas,(şi acela,dogit,mâncat pe alocuri de carii)în faţa ferestrei sparteprin care ţi-ai aruncatmai întâi inima,şi,apoi,chiar trupul ud de coşmaruri....
Nici acum n-am înlocuitsticla,rămasă de atunci,ameninţătoareca un rechin,ci, doar capul,strecurat printre cioburi,l-am lăsat acolo,să umple ultimul butoi cu lacrimi....pentru tine!
Deschide o uşă...
Deschide o uşă,iubito,E atât de cald în inima ta.....Ţi-am aşezat,deunăzi,timpul pe buze,Şi acum,când,secundele mi-au aburit ochelarii,Cred că am greşitCondamnându-mă să te iubescAşa,fără să îţi cer ceva în schimb...
n-ar fii trebuit să uit că flacăra de sfârşitdoar tu o poţi stinge...
Exil
Motto
Eu nu ştiu dacă tu vei plânge,Şi nu nici nu ştiu de merit lacrimile tale...De te-am iubit, a fost o întâmplare,Şi acum, tu nu-mi mai eşti datoare.....
………………………………………..
Pe mine mă poţi exilaoriunde vei voi să mă naştipe oricare adevărpe oricare minciunămă poţi ucide chiar şi aiciîn memoria inimii tale
Mă poţi aprindeca pe torţă(măcar de-aş arde destulpentru a-ţi zării calea….)poţi să mă-ngropisub rădăcinile părului tăusau să mă aşezi ca pe o statuieîn dormitor lângă veiozăînsă pune-mi iubirea la gheaţăpână când cineva îi va dona o inimă…
-----------------------------------------
Mărturisire
Te-aş putea privi în oglindădar nu ţi-aş simţii răsuflareate-aş putea zări printr-o sticlădar aş rămâne opac...
ţi-aş spune că sunt fericitdar te-aş minţişi nu mi-aş ierta-o
ţi-aş spune că sunt pustiitdar n-ai înţelege nimic
doar alerg cu tine pe braţeprintre crucile numelui meudespuiat de cuvintele toatede trecuturi flămânde mereu...
(adormită rămâiîn visele meleprimite în darla nunta din cer...)
cronica unui final
îţi spun adionu pentru a spune-oîţi spun adio azidefinitiv
te-am privegheatprea multprin minemirosul morţiinu mai pot să-l ţin
m-am îmbrăcataşa precum un ciocluşisemăn
de departecu-n călău
iubireaziţi-am scris sfârşitul
un necrologstupidşi insipid
voi arunca pământulpeste tinesolemnteatralorgolios
dar numai tu vei ştiiiubirecă îngropatăeşti şi vei rămânemereu prin veşniciedoar cu mine
2012
să ardem cuvintele-n soare în lava iubirilor sfintedesculţi sprijiniţi de dureres-alergăm docili către noaptesă ciocnim hohotind nebuneşteotrava din cupele sorţiiîn noi sfârşitul va creşteca un prunc pe braţele morţiinebunia e-atât de aproapes-o primim ca ultimul harnu-ntreba nimic mai departe răstigniţi s-aşteptăm aşadar
uitare
nici nu mai ştiuîn ce zi era
saucel puţindacă bătea vântulcând am învăţatsă păşesc prima oarăpe inimi
îmi amintesc doarrâsul meudurerea mameişi mirosul cald de plăcinte
mai târziuspre sfârşitul icoanelordincolo de câmpul inimilormai departede tot ce ne ţine aproapeam învăţat să privescsuferinţa
eu însumiinimă călcatăde primi paşiai copilului meu
Neştiinţă
niciodată n-am ştiutcum poţi tu aduna atâta iubireşi ce e la tine acoloîn suflet dimineţile în caresurâsul tău singuralungă toate nopţile acestei lumi
niciodată n-am ştiutnici măcar nu te-am întrebatunde îţi aşezipe unde mai găseşti tu locpentru atâta iubireîn fiecare zişi cum reuşeşti de fiecare datăsă-mi alungi toate fricileadunate în mine
chiar şi acumprivindu-te dormind
alături de îngerisimt deja cum visele taleau înflorit toate speranţele mele îngheţate
vrei să rămâi primăvara meapentru încă o veşnicie?
singurătate şi cafea
ai vrut deodată să fii singurăîn mijlocul singurătăţiichiar dacă în casa tademult era doar mirosul amintirilor tale
nici nu ai avut timp să observică uşa inimii ţi-a rămas deschisăcă ai plecat desculţă prin ploaie
ai vrut doar să fii singurăudă şi goalăsă nu mai ai întrebărişi să nu mai aştepţi răspunsuri
de aceea în acea ziai fost singura femeie goalăpe terasa cafenelei meledeschisă de atuncinumai singurătăţii tale
uşa...uşa inimii talepot s-o închid azipe dinauntru?
monolog
ultima bucăţică de lumetocmai am înghiţit-oîn paharul cu vodcăşi nu pot să înţelegcum s-a salvat ospătarulcare ţipă la mine
şi ce ar trebui să facacum când nu mai existăm decât noieu şi el
mă temeam până să ajung aicică tu vei fi rămas tărâmul meuşi că ziua în care m-ai părăsita fost cea de pe urmă
dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti
ar trebui credsă salvez lumea din minecu încă o vodcă
femeia fatală
eşti incredibil de frumoasăazicând toate pietrele dormcu faţa în josşi mirosul toamneis-a aşezat liniştit pe fiecare alee
ar trebui să fii arestatăpentru port ilegal de fericireşi contrabandă cu zâmbete
iar apoi e chiar inumansă te plimbi aşa despuiatăbălăngănindu-ţi sânii pe rândtocmai prin parcul în carepensionarii se îngrămădescsă-şi încălzească amintirile
chiar dacă tu nici nu ştiică în urma tagospodinele au atacuri de panicăiar bărbaţii devin brusc trubaduri
chiar dacă nu vezi că puştiialeargă stupizi cu ochii lipiţide coapsele taletot ar trebui să fii condamnatăîn acest stat de dreptpentru simplu fapt că exişti
din culpă
paradoxul tău
tu veneai de dincolo de moarteşi nici măcar nu îţi aranjaseipărul pentru astaveneai spre luminădoar cu o ciocolatăca şi cum asta o puteai faceîn fiecare zi
noi atârnam în balanţa iubiriiprivindu-te aşa ca la cinemafără să ştim că doar dragosteapentru noite purta către înviere
veneai dinspre moartesperând să ne poţi renaştepe noiîngerii şi demonii tăi
top related