ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI DISCURSULUI

AFIRMAŢIA

1. PRELIMINARII

În sens larg, afirmaţia este termenul nemarcat al raportului polar afirmativ (pozitiv) / negativ, care caracterizează propoziţiile şi enunţurile. Un enunţ afirmativ (sau pozitiv) descrie o stare de lucruri, o acţiune sau un obiect ca existente (Cartea a apărut.); enunţul negativ corespunzător îl contrazice, exprimând neadevărul său, nonexistenţa sau nerealizarea respectivei stări (Cartea nu a apărut.) (vezi Negaţia). Spre deosebire de negaţie, afirmaţia nu are însă o marcă specifică, forma pozitivă a propoziţiilor fiind indicată de absenţa mărcilor negaţiei. Propoziţia pozitivă are însă o trăsătură caracteristică: existenţa unui substitut, profraza da, aflat într-o relaţie de simetrie cu profraza negativă nu.

În sens restrâns, afirmaţia este enunţul asertiv în formă pozitivă. Elementele specifice unui enunţ asertiv pozitiv (profraza da, diverse adverbe

modale de întărire) se pot folosi, în plan pragmatic-dialogic, şi pentru exprimarea acordului, a acceptării (aşa cum mijloacele negaţiei se folosesc pentru exprimarea dezacordului). Expresia acordului este sensul cel mai larg (şi în esenţă impropriu) în care se foloseşte termenul afirmaţie.

Aşadar afirmaţia, ca şi negaţia, apare la nivelul predicaţiei semantico-sintactice (pentru care este preferabilă desemnarea ca formă pozitivă), la nivelul enunţiativ (ca tip de enunţ, afirmaţia propriu-zisă) şi la nivel dialogic (ca acceptare a unei propoziţii sau ca exprimare a acordului între interlocutori). Între cele trei niveluri există destule legături şi mai ales mijloace de expresie comune; acestea, ca şi paralela cu negaţia, justifică tratarea lor într-un cadru unitar.

Diferitele tipuri de enunţuri se pot realiza în formă propoziţională pozitivă sau negativă. Enunţul asertiv (vezi Enunţul) pozitiv – tipul de enunţ propriu-zis afirmativ – are o intonaţie specifică, cu un contur descendent (vezi Organizarea prozodică a enunţului, 1.4.1) şi anumite preferinţe de ordine a cuvintelor, reprezentând topica standard, cea mai frecventă. Esenţial este faptul că predicatul enunţului afirmativ nu apare în formă negativă; alte componente sintactice ale propoziţiei pot fi însă supuse unor negaţii parţiale (Nu ieri a venit scrisoarea., Nu cu ei am vorbit.), fără ca acest lucru să transforme enunţul într-unul negativ.

Enunţurile exclamative cu formă pozitivă nu constituie afirmaţii propriu-zise, ci doar presupun o afirmaţie implicită: Ce frumoasă e! [= e frumoasă].

Unele enunţuri exclamative cu formă pozitivă au o semnificaţie negativă relativ fixată în limbă, prin ironie: Asta-mi mai trebuia! [= Nu-mi mai trebuia asta.] şi marcată prin intonaţie. Nu este însă vorba de negaţii

698

propriu-zise, enunţiative, ci de efecte pragmatice plasate la nivelul implicitului.

Şi enunţurile interogative pot avea formă pozitivă sau negativă, forma pozitivă fiind cea nemarcată. Interogaţia parţială pozitivă primeşte de preferinţă un răspuns pozitiv, fără a exclude însă posibilitatea răspunsului negativ (în contexte în care există presupoziţii suplimentare care trebuie contrazise): – Unde ai fost ieri? – La Ploieşti. vs Unde ai fost ieri? – N-am fost la Ploieşti. (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5.2.5).

Idiomatic şi în combinaţie cu o intonaţie exclamativă, unele interogaţii parţiale pozitive au căpătat valoare retorică, presupunând un răspuns cu polaritate negativă: Cine să-l asculte?, De unde să aibă el bani?!

Interogaţia totală pozitivă nu orientează (în absenţa unor mărci speciale) polaritatea răspunsului: Ai fost la Ploieşti? – Da. / – Nu. Orientarea pozitivă a răspunsului poate fi însă realizată prin marcare suplimentară, de exemplu cu ajutorul profrazei da transformate în semnal al cererii de confirmare: Ai fost la Ploieşti, da? Această orientare indică presupoziţia locutorului, răspunsul real putând fi şi negativ (dar de obicei întărit, tocmai pentru că neagă o presupoziţie).

Enunţurile imperative pozitive beneficiază în paradigma morfologică de forme verbale speciale, diferite de cele negative (dă! / nu da!) (vezi I, Verbul. Modul, 5.1.2).

2. PROFRAZA DA

Da substituie o propoziţie pozitivă, reluând integral sau parţial conţinutul propoziţional al antecedentului său (vezi Anafora, 5.5).

2.1. Relaţia cu antecedentul

Antecedentul profrazei poate fi asertat ca atare (explicitat de un enunţ asertiv), ca în (a), sau este presupus de un enunţ exclamativ (b) ori de o interogativă totală (c):

(a) – Afară plouă. – Da, e tare urât. (b) – Cum mai plouă afară! – Da, e tare urât. (c) – Afară plouă? – Da, e tare urât.Antecedentul poate fi o propoziţie negativă, eventual redusă la profraza nu,

cu care da intră într-o asociere contrastivă: Ieri n-au plecat toţi; azi, da.; Puteau să mai încerce: acolo nu, aici da.

Antecedentul poate fi o ipoteză sau o supoziţie, asertată sau presupusă de o interogativă totală; în acest caz, profraza apare într-o structură condiţională: Poate că a plecat. Dacă da, e păcat.; Poate exista o soluţie? Dacă da, care este?.

Interogativele totale, faţă de care da este răspuns sau parte din răspuns, apar în dialogul real (A: Student? B: Da, la masterat., IVLRA), în mimarea lui monologică (Oare să fi plecat? Da, cred că da.) sau în reproducerea acestuia în stil indirect (M-a întrebat dacă au plecat. I-am răspuns că da.).

Nu este însă posibilă reluarea anaforică a unei aserţiuni presupuse de o interogativă parţială: De când plouă afară? *Da, de o oră.

699

În cazul imperativelor, antecedentul e conţinutul propoziţional (nu şi cel modal, transpus din injoncţiune în aserţiune):

(d) – Aruncă ziarele, te rog! – Ziarele da, dar revista o păstrez. Antecedentul profazei da poate fi şi o secvenţă mai lungă de text, reluată (în

dialog sau în monolog) prin anaforă globalizantă sau anticipată cataforic: Dincolo de culme există însă întotdeauna cealaltă pantă a muntelui. De o

parte şi de alta a abscisei curbele sunt de sens contrar, dar identice. Da, fiecare cucerire umană a fost iniţial un act de nesupunere, dar în asemenea măsură s-a impus acest adevăr, încât în cele din urmă orice act de nesupunere a fost socotit o cucerire umană. (A. Blandiana, Calitatea).

Profraza poate relua conţinutul propoziţional al antecedentului cu modificări implicite ale reperelor deictice: – Te duci acolo? – Da [= mă duc acolo].

2.2. Aspecte pragmatice

Profraza da poate constitui ea însăşi un enunţ de tip asertiv (– E acasă? – Da.) sau interogativ (– E acasă. – Da?); enunţul interogativ cu antecedent obligatoriu (asertiv) contrazice însă condiţia normală a interogaţiei (ignorarea răspunsului), de aceea tinde să se transforme într-o simplă marcă dialogică, într-un semnal de apel.

Există două situaţii principale de folosire a lui da interogativ:(a) în contextul unei aserţiuni a interlocutorului, faţă de care da? reprezintă o

cerere de reconfirmare: Au venit mulţi. – Da?; A: Are-aici la... librărie. B: Da? A: Da. (IVLRA);

(b) în contextul unei interogative totale, formulate ca aserţiune pozitivă urmată de profraza cu rol de semnal de apel, de cerere de confirmare: Au venit mulţi, da?. În această situaţie, este la fel de posibilă (şi echivalentă funcţional) marcarea prin profraza nu?, ca şi prin alte semnale de apel: aşa-i?; nu-i aşa?; este? etc.

O interogativă totală formulată în prima sa parte ca o aserţiune este dezambiguizată de o secvenţă finală alcătuită din perechea de profraze da / nu, în structură disjunctivă: da sau nu?. Această secvenţă reprezintă anticiparea interogativă a răspunsului, prin explicitarea posibilităţilor de răspuns: A plecat, da sau nu?.

2.3. Aspecte sintactice

Din punct de vedere sintactic, profraza da funcţionează: (a) ca un enunţ complet, inanalizabil, care poate apărea singur, dar poate intra

şi în relaţii de coordonare (copulativă şi disjunctivă) cu o altă profrază: A greşit? Şi da, şi nu.; Nici da, nici nu.; Vii, da sau nu?; (popular) Spune: da ori ba?. Enunţul propoziţional da poate stabili relaţii de coordonare cu alte propoziţii; raportul adversativ este foarte frecvent, pentru că ilustrează mişcarea dialogală a unui acord urmat de o obiecţie:

A: E asfalt.B: Da, dar întuneric. (IVLRA).

700

Profraza da poate îndeplini rolul de regent pentru orice tip de circumstanţial: Da, dacă vrei.; Da, mâine. Da, acolo. Profraza poate fi însoţită de enunţuri eliptice, juxtapuse, alcătuite doar dintr-un modalizator:

B: Complică intriga puţin.A: Da, exact. (ibid.)

sau din orice alt constituent; enunţul complet se reface pe baza repetiţiei din dialog: – Cumpără cărţi pentru cineva? – Da, pentru nepotul ei.;

(b) ca o propoziţie subordonată (faţă de operatori modali, expresii de declaraţie, verbe psihologice etc.); în acest caz, este precedată de conectorul specific. Destul de frecvent sunt reduse la secvenţa conjuncţie + profrază propoziţiile subiective:

Este exagerată afirmaţia că toată cultura noastră se dovedeşte a fi de acest tip? Poate că da. (C. Noica, Mathesis);

Nu ştiu dacă auzisem de Petre Ţuţea înainte de 1950; probabil că da, însă nu intrase în repertoriul meu de nume. (Al. Paleologu, Despre lucrurile)sau completivele directe: Cred că da.; Zice că da. De asemenea, este frecventă construcţia ca propoziţie condiţională:

Există totuşi competenţă etică reală? Şi dacă da, cine o întruchipează? (A. Pleşu, Minima moralia);

(c) ca un predicat, din al cărui grup verbal se actualizează anumiţi actanţi şi complemente, de exemplu subiectul (Divinul, aşadar, nu poate lua orice mască; omul, în schimb, da., Noica, Modelul), numele predicativ (E simpatică? – Simpatică da.), complementul direct (Ioana citeşte? – Romane da, poezii nu.) etc.

Între valoarea de enunţ şi cea de predicat diferenţa o fac adesea intonaţia şi pauza (asociate unor variaţii de ordine a cuvintelor):

Acceptă cineva? – Eu da. (da = predicat, cu subiectul eu actualizat);Acceptă cineva? – Da, eu. (da = enunţ afirmativ, urmat de enunţul eliptic eu

[accept]).

2.4. Structura adversativă ba da

Secvenţa ba da este specializată pentru antecedente negative care apar în aserţiuni (a), interogative totale (b) şi imperative (c); adversativul ba contrazice negaţia, în vreme ce profraza da reia conţinutul propoziţional în formă pozitivă:

(a) – Otilia, tu nu mă iubeşti.– Ba da, ba da, Felix. (G. Călinescu, Enigma Otiliei);

(b) – N-aţi observat scrisori prin casă?– Ba da, maică, avea multe. (G. Călinescu, Bietul Ioanide);

(c) – Nu pleca acum!– Ba da!

Spre deosebire de da, care poate fi folosit şi în afara dialogului, în contrast cu nu (El nu vine, ea da.), secvenţa ba da apare doar în context dialogal (inclusiv în dialogul mimat în monolog).

2.5. Marcă fatică

Unele fenomene conversaţionale ies cu totul din sfera afirmaţiei şi chiar a acordului: profraza da şi multe dintre echivalentele sale funcţionale (aşa, bine, O.K. etc.) pot fi, de exemplu, folosite ca simple semnale de recunoaştere, de verificare a contactului între interlocutori: – Alo! – Da.; – Ana! – Da. În dialogurile

701

reale, această funcţie fatică este foarte frecventă, da apărând suprapus peste replica interlocutorului, fără să o întrerupă:

A: Mie mi-a spus domnu C*** că ar fi supăraţi pe noi...B: Da.A ... că de ce nu i-am anunţat...B: Da.A: ... şi domnu C*** a zis că nu este treaba lor, că este autonomie

universitară şi toate cele...B: Da. (IVLRA) .Ca semnal de răspuns (confirmare a contactului), da nu vizează un conţinut

asertiv, deci nu mai poate fi considerat afirmaţie.

3. RĂSPUNSUL AFIRMATIV ŞI EXPRIMAREA ACORDULUI PRAGMATIC

Sub denumirea extinsă de afirmaţie sunt cuprinse mai multe forme, specifice dialogului, de răspuns afirmativ, de acceptare a unei propoziţii deja exprimate sau a presupoziţiei acesteia, de exprimare a acordului cu intervenţia dialogală precedentă; tipurile şi valorile lor depind de antecedent, de intervenţia precedentă cu rol de stimul: aceasta poate fi o întrebare, o aserţiune, un enunţ imperativ etc.

Mijloacele acordului sunt caracteristice dialogului; în textul monologic, ele apar atunci când este mimat dialogul, prin formularea unei întrebări la care se răspunde imediat:

Prevederea este adevăratul curaj ? Da, numai dacă ea există pentru a face posibil un curaj mai mare; da, dacă ea este complicatul drum al unei mari îndrăzneli; da, numai dacă la capătul ei vom putea fi mai liberi, mai fericiţi şi mai puţin prevăzători. (A. Blandiana, Calitatea).

De asemenea, în monolog se poate autoconfirma o afirmaţie deja exprimată sau presupusă, împotriva unei posibile contestări:

Există o formă supremă a acestei curiozităţi: stupiditatea cu care ne privim unii pe alţii. Da, stăm la geam şi ne privim unii pe alţii. (C. Noica, De caelo).

Mijloacele acordului nu sunt numai de natură verbală: există gesturi convenţionalizate care pot îndeplini singure funcţia de marcare a acordului sau care pot însoţi expresiile lingvistice (mişcarea de sus în jos a capului, semne făcute cu mâinile etc.).

3.1. Răspunsul afirmativ la o întrebare totală

Răspunsul afirmativ constă în asertarea unei propoziţii căreia prin întrebare i s-a presupus doar posibilitatea; se produce astfel o afirmaţie propriu-zisă, adică un enunţ asertiv afirmativ: Ai trimis scrisoarea? – Da.

În descrierea lingvistică a cuplului întrebare-răspuns trebuie incluse în parte şi actele de limbaj indirecte, care folosesc interogaţii cu alte valori pragmatice; unele structuri de răspuns pot fi nespecifice, comune atât răspunsului afirmativ cât şi acceptării unei cereri: – Ai putea să închizi geamul? – Da., dar altele sunt specifice doar acceptării: – Ai putea să închizi geamul? – Bine.

Răspunsul afirmativ la o interogativă totală utilizează mai multe mijloace lingvistice. Implicarea locutorului este un fenomen gradual şi continuu, care poate

702

fi descris simplificat prin trei trepte: ca exprimare neutră, întărită şi atenuată a afirmaţiei. Primele două situaţii sunt cuprinse de obicei în categoria afirmaţiei sigure sau categorice: grupare justificată, pentru că mijloacele de întărire ajung, prin uz, echivalente ale unei afirmaţii simple (Desigur.). Ultima situaţie este numită a afirmaţiei nesigure sau necategorice şi e normal să reunească doar acele elemente care orientează răspunsul în sens afirmativ. Există şi mijloace de expresie apropiate mai curând de negaţie, precum şi unele care ar putea alcătui o clasă separată, de răspunsuri indecise, plasate la distanţă egală între negaţie şi afirmaţie (– E frumos afară? – Aşa şi-aşa.).

3.1.1. Exprimarea neutră se realizează prin: (a) profraza da, care poate fi repetată, chiar de mai multe ori; repetarea poate

fi, după caz, un simplu automatism (mijloc fatic de menţinere a contactului) sau o formă de subliniere (care o apropie de afirmaţia întărită): – Ai înţeles? – Da, da...;

(b) interjecţii, secvenţe sonore bisilabice a căror marcare în scris nu este complet fixată: aha, îhî, ăhă, mhm (CORV). Stilistic, acestea aparţin registrului informal, popular şi familiar;

(c) repetiţia (totală sau parţială, cu omisiuni sau modificări, cu intonaţie descendentă) a întrebării: – Mai plouă afară? – Plouă. (vezi Repetiţia, 4.3.1.1).

Reluarea totală e cu atât mai posibilă cu cât antecedentul este mai scurt (E deştept? / E deştept.); în cazul unui antecedent mai lung şi mai complex, reluarea totală riscă să nu mai poată fi percepută ca formă de afirmaţie, ci ca un enunţ-ecou, cu alte valori determinate contextual.

Repetiţia unor componente ale întrebării poate fi integrală sau – în cazul elementelor ancorate deictic în situaţia de comunicare – adaptată morfologic (deictic), prin modificarea persoanei şi a numărului, la instanţa enunţiativă schimbată: – Ai greşit? – Am greşit.

Se pot repeta chiar părţi din componenţa unor poziţii sintactice, de exemplu unele prepoziţii: A intrat în cabină cu bagajele? – Cu. În principiu nu se repetă cliticele, elementele atone, cele cu funcţie de instrument gramatical: Îi place să mintă? – ?Îi; – Vor pleca – ?Vor. La perfectul compus, este păstrat mai curând participiul decât auxiliarul: Au plecat? – Plecat. (–?Au).

Repetiţia depinde de structura informaţională a antecedentului: nu poate juca rolul de răspuns afirmativ decât reluarea unor elemente din secvenţa rematică, a secvenţei rematice în totalitate sau a întregului enunţ. Reluarea unor elemente tematice nu poate reprezenta un răspuns. Aşadar, este perfect posibilă secvenţa – Casa e frumoasă? – E frumoasă. / – Frumoasă., în vreme ce secvenţa – Casa e frumoasă? – Casa. – conţine o replică afirmativă, dar cu funcţie de dezacord: prin izolare, elementele nonrematice sunt emfatizate (focalizate) şi implică un contrast (Casa, da; dar...). La fel, repetiţia din secvenţa dialogală – E frumos afară. – Afară. (= Numai afară) marchează un răspuns doar parţial afirmativ. La întrebarea de identificare – Tu eşti? nu se poate răspunde *Sunt., răspunsul trebuind să conţină confirmarea elementului rematic: Eu. sau Eu sunt.

Sunt posibile şi chiar frecvente combinaţiile mai multor mijloace, dintre care cel mai des se întâlneşte profraza urmată de repetiţie: Aţi rezolvat situaţia? – Da, da, am rezolvat-o. Este posibilă şi ordinea inversă: Am rezolvat-o, da.; de fapt, marca da se poate intercala în puncte diferite ale enunţului, subliniind anumite secvenţe ale acestuia.

703

Răspunsul afirmativ la o întrebare se poate exprima şi nonverbal, printr-un gest de aprobare; de altfel, acesta poate însoţi oricare dintre mijloacele lingvistice enumerate.

3.1.2. Exprimarea întărită a răspunsului afirmativ se realizează prin: (a) modalizatori epistemici de certitudine (vezi Modalizarea, 3.1): adverbele

desigur, evident, sigur, bineînţeles, fireşte, natural, indiscutabil, adevărat, exact, corect; locuţiunile fără îndoială, fără nicio îndoială, fără doar şi poate, de bună seamă, cu siguranţă; enunţuri eliptice, cuprinzând o modalizare: (n-am) nicio îndoială.

Modalizatorii pot fi folosiţi singuri sau în combinaţie cu mijloacele neutre (profraza, repetiţia): – E frumos afară? – Desigur. / Da, desigur. / Desigur, e frumos. etc.

În aceeaşi categorie semantică intră alte structuri (diferite din punct de vedere sintactic): structuri modalizante de tipul sunt convins; sunt sigur (cu posibilă gradaţie: sunt extrem de sigur) şi (mai rar) formule modalizatoare alcătuite din verbul a fi la indicativ prezent şi un adjectiv / adverb: e clar, e sigur, e adevărat, e evident;

(b) adverbul absolut, izolat din structuri în care întărea un modalizator (absolut sigur);

(c) elemente pragmatice care introduc presupoziţii negate, focalizarea asupra unor componente etc.: chiar (surpriză, contrazicerea aşteptărilor: – A venit singur. – Chiar!), tocmai (transformarea enunţului anterior într-un argument pentru propria teză: – Nici n-a fost ajutat. – Tocmai!), vezi bine, cum să nu, ba bine că nu, şi-ncă cum etc.;

(d) enunţul chiar aşa (e);(e) reluarea unor secvenţe, amplificate prin mijloace de gradare (E frumos

afară. – Foarte frumos.); reluarea prin sinonime care indică o intensitate mai mare, corectându-se astfel afirmaţia anterioară, fără a-i schimba însă orientarea argumentativă (E frumos. – Superb.);

(f) marca pragmatică de răspuns cert păi (interjecţie caracteristică oralităţii familiar-populare): de obicei la început de replică, precedând fără pauză profraza sau modalizatorul (Păi da.; Păi aşa.; Păi sigur.; A: – Are multe suferinţe. B: – Păi da doamnă., IVLRA) sau elementul repetat, mai ales verbul (Păi este.; Păi doarme.); mai rar folosită autonom: Păi! Marca pragmatică interjecţională ei (Ei da!) semnalează suplimentar caracterul evident al răspunsului afirmativ.

3.1.3. Mijloacele exprimării atenuate a răspunsului afirmativ sunt:(a) profraza afirmativă mda, specializată pentru a marca dubiul,

incertitudinea, neimplicarea; (b) modalizatorii epistemici de incertitudine, folosiţi singuri sau în

combinaţie cu mijloacele neutre: poate, probabil, parcă. În cadrul acestei categorii, apar diferenţe de selecţie în funcţie de caracterul obiectiv vs subiectiv al judecăţii: Afară plouă. – ?Poate / ?Probabil / Parcă.; E un prost. – Poate / Probabil / ?Parcă. Cu aceeaşi funcţie apar diverse formule modalizatoare cu verb copulativ – e posibil – şi chiar verbe şi alte expresii lexicale cu semantică modală: cred, mă îndoiesc etc.;

(c) formule de aproximare: cam, oarecum, întrucâtva, aproximativ (şi în combinare cu elemente reluate);

(d) enunţul Cam aşa (e).; (e) enunţuri la modul prezumtiv (aşa o fi) şi condiţional (aşa s-ar zice);

704

(f) formule evazive bazate pe repetiţie: aşa şi-aşa, şi da şi nu.

3.2. Replica afirmativă

Replica afirmativă urmează unei aserţiuni pozitive, exprimând acceptarea conţinutului acesteia. Mijloacele de exprimare sunt în mare măsură comune cu cele ale răspunsului afirmativ. Formele acordului depind însă în mod clar, în interiorul categoriei, de tipul semantic al aserţiunii. De exemplu, nu sunt decât în parte comune formele de reacţie la o aserţiune descriptivă, la o judecată de valoare, la un enunţ narativ, la un enunţ cu conţinut expresiv (de descriere şi manifestare a experienţelor psihice ale emiţătorului); de aici provin diferenţele de acceptabilitate dintre o secvenţă perfect posibilă, precum – Sunt un prost. – Da. şi una mai puţin probabilă, de tipul: – Mă doare capul. – Da., unde de fapt profraza funcţionează ca semnal fatic, de recepţie.

Acordul cu o aserţiune nonexpresivă – de exemplu E un prost. – se exprimă neutru (Da.), întărit (Absolut.) sau atenuat (Oarecum.).

3.2.1. Exprimarea neutră a acordului se realizează prin: (a) semnalul pragmatic da (profrază) – şi repetat – Da, da. – chiar de mai

multe ori (Da da da da da, CORV); (b) interjecţii, care sunt şi mărci de acord cu conţinutul exprimat anterior,

spre deosebire de sunetele mai puţin fixate (emisii nazale), care constituie simple semnale fatice, invitaţii la continuarea dialogului (hm, î?, ă!);

(c) repetiţia (totală sau parţială, cu omisiuni sau modificări, cu intonaţie descendentă) a enunţului anterior (E frumos. / E.); repetiţia cunoaşte aceleaşi constrângeri legate de structura informaţională a enunţului descrise pentru răspunsul afirmativ. Şi în cazul replicii afirmative mai multe mijloace se pot combina, în primul rând profraza şi repetiţia:

– Voi eraţi loviţi de alţii.– Da da. Da. Eram loviţi, da’ şi Profesoru... (CORV);(d) Specific acordului cu o aserţiune (dar imposibil ca răspuns la o

interogativă) este enunţul Aşa e. (Aşa-i.).După o aserţiune pot apărea şi mărcile discursive aşa, bine, OK; funcţia lor

esenţială este însă de stabilire fatică a acordului, mai mult decât de confirmare şi asumare a conţinutului propoziţional din aserţiunea precedentă:

D.M.A.: Eu discut de campanie, doamna M., şi de decizia pe care am dezbătut-o împreună la CNA...

M.M.: Aşa, şi? (TVR, 2003).3.2.2. Exprimarea întărită a acordului cu o aserţiune se realizează prin: (a) modalizatori epistemici de certitudine (desigur, evident, fără îndoială

etc.), eventual în combinaţie cu profraza şi cu repetiţia; (b) adverbul absolut; (c) unele elemente pragmatice care introduc şi idei suplimentare (chiar,

tocmai, vezi bine; cum să nu, ba bine că nu); (d) reluarea amplificată (Plouă. – Plouă tare.); (e) particula păi în combinaţie cu alte mijloace (Păi plouă.). 3.2.3. Acordul atenuat se exprimă prin: a) semnalul mda şi echivalentele sale

(mde; mă rog); b) modalizatori de incertitudine (poate, parcă); formule de aproximare (oarecum) etc.:

705

– În alte zone se cheamă surate. – Cam aşa, cam surate-n alte părţi. (CORV).

3.3. Acceptarea unor acte injonctive, promisive

Acceptarea unor acte de limbaj realizate cel mai adesea prin enunţuri imperative (de exemplu, a unei injoncţiuni de tipul Vino mâine!) are unele mijloace specifice de exprimare; nu poate recurge la mulţi dintre modalizatorii epistemici, nici la formule de aproximare. Acest lucru se explică prin faptul că acceptarea nu mai priveşte în aceste cazuri conţinutul propoziţional sau presupoziţional al enunţurilor, ci actul de vorbire însuşi.

3.3.1. Exprimarea neutră se realizează prin mijloace comune cu ale răspunsului afirmativ: semnalul pragmatic da (şi repetat), interjecţii (îhî), repetiţie. Specifice sunt adverbul aşa şi mai ales bine, ca şi bun folosit adverbial; locuţiunea în regulă şi – în limbajul oral – anglicismul OK [=okéĭ]. Caracteristică este şi folosirea verbului a fi la conjunctiv, ca formulă de acord concesiv, atenuat: fie. Acordul asupra unei acţiuni are mijloace proprii de expresie, care pot însă îndeplini funcţia de mărci fatice ale acordului, acţionând doar în plan pragmatic, nu şi semantic-referenţial (nu confirmă valoarea de adevăr a unor conţinuturi şi nu pot deveni răspunsuri la întrebări). De exemplu, locuţiunea de acord are funcţie specifică de replică de acceptare faţă de injonctive (a) sau de confirmare a actului de evaluare (b); nu şi de confirmare a conţinutului asertiv (c) sau de răspuns la întrebare (d); este însă posibilă ca marcă fatică şi conector argumentativ (c'):

(a) Dă-mi drumul de aici! – De acord.(b) A fost o întâmplare stupidă. – De acord.(c) Afară ninge. – (?) De acord.(c') Afară ninge. – De acord, dar te rog să nu schimbi vorba!(d) Afară ninge? – *De acord.3.3.2. Exprimarea întărită se obţine cu ajutorul modalizatorilor: pot fi folosite

unele formule de modalizare epistemică – desigur, sigur, fireşte, evident; e sigur (nu însă şi: adevărat, corect etc.) –, dar mai ales cele evaluative – perfect, super, minunat; e perfect – şi deontice: neapărat, negreşit, musai; e obligatoriu. Acestea nu pot marca răspunsul afirmativ la o întrebare totală, nici acordul cu o aserţiune.

3.3.3. Exprimarea atenuată se realizează mai ales cu ajutorul mărcilor mda, mde, al modalizatorilor deontici de posibilitate şi permisivitate, dintre care unii sunt polivalenţi (poate), iar alţii (eventual) sunt specifici actului de limbaj-stimul (– Să mergem la pescuit! – Eventual. vs Te rog să taci! –?Eventual).

706