Adaptarea la efort şi efectele sale asupra organismului

Efortul fizic  determină schimbări funcţionale, biochimice, morfologice şi în acelaşi timp ajută la educarea laturilor de personalitate. Între dozarea şi adaptarea efortului fizic există relaţii strânse de care trebuie să se ţină seama în conducerea metodică a procesului de antrenament. Procesele de adaptare la efort se declanşează numai atunci când excitaţiile ating o intensitate proporţională cu capacitatea de efort individuală. Un volum mare de excitaţii, fără ca acestea să aibă şi intensitatea minimă necesară, precum şi excitaţiile intense cu un volum minim nu pot favoriza adaptarea.

Procesul de adaptare decurge cu atât mai bine cu cât dozarea se apropie de valoarea optimă dependentă de capacitatea organismului la efort şi de randament.

Cu cât ne îndepărtăm faţă de valoarea optimă (dozări mai mici sau mai mari), cu atât efectul antrenamentului se reduce. Dacă cerinţele depăşesc capacitatea organismului de efort sau dacă raportul dintre componentele volumului şi intensităţii este greşit, atunci capacitatea de adaptare şi cea de reglare scade, în consecinţă apare o stagnare sau o regresie a performanţei.

Procesul de adaptare este rezultatul alternării corecte între efort şi odihnă - refacere.

Sub aspectul biochimic nu are loc numai refacerea resurselor consumate, ci urmează şi una generală peste nivelul iniţial, ca proces de supracompensare, care este de fapt baza creşterii funcţionale a randamentului sportiv.

Adaptarea organismului la efortul fizic este definită ca ansamblul reacţiilor sistemului biologic care menţin stabilitatea funcţională în cazul modificării mediului înconjurător şi are loc în mai multe etape:

Faza de decompensare, oboseală reziduală, epuizare mai mult sau mai puţin accentuată a rezervelor energetice şi o alterare a calităţilor fizice de viteză, forţă, coordonare, percepţie, viteză de reacţie. Această stare de oboseală provoacă transformări biochimice ale mediului intern.

Faza de compensare, revenire, este cea în care are loc refacerea rezervelor organismului la valorile anterioare efortului.

Faza de supracompensare, de resinteză a rezervelor energetice la un nivel superior nivelului iniţial poate avea o durată variabilă, variind în funcţie de intensitatea stimulului aplicat, frecvenţa antrenamentelor, gradul de încărcare a pregătirii şi calitatea metodelor de refacere postefort.

Faza ondulatorie în care substanţele tind progresiv spre nivelele iniţiale.

Faza de stabilizare a capacităţii de efort la un nivel nou, mai înalt decât nivelul iniţial.

 Este demonstrat experimental că aplicarea unor eforturi fizice repetate în condiţiile în care organismul nu a încheiat fazele procesului de adaptare conduce la nerealizarea adaptării şi în final la o stare de supraîncordare fizică şi la creşterea receptivităţii la îmbolnăviri.

Pentru realizarea adaptării organismului la efort este indiscutabil necesar un antrenament sportiv care să fie abordat pe principii fiziologice:

accesibilitatea antrenamentului este capacitatea de acces la procesul de antrenament, ceea ce presupune: standard sanogenetic, stare funcţională

optimă a organismului şi capacitate de efort, motivaţie psihoafectivă, bază tehnico-materială, factori de macro-/microclimat adecvaţi;

gradarea efortului fizic sub aspectul volumului, intensităţii, complexităţii factorilor tehno-tactici;

multilateralitatea antrenamentelor, folosind nu numai metode specifice ci şi de antrenament mental.

continuitatea asigură un caracter sistematic antrenamentului. individualizarea în limitele posibilităţilor impuse de sportul practicat,

existând variantele ca un acelaşi efort să fie perceput diferit de indivizi: pentru unii să fie subdozat, pentru unii în limitele tolerate de organismul lor, iar pentru aţii să fie supradozat.

utilizarea eforturilor susţinute în antrenament asigură perfecţionarea sistemelor funcţionale adaptative: modificări ale homeostaziei, specializarea economiei organismului, ridicarea potenialului de efort.

respectarea regulilor generale de igiena antrenamentului  sub aspectul locului de desfăşurare, orarului, echipamentului, succesiunii de exerciţii.

realizarea unei refaceri adecvate tipului de sport şi consumului predominant ce a avut loc în timpul acestuia: refacere nervoasă, neuro-endocrină, neuro-metabolică, cardio-vasculară şi respiratorie, mixtă.

Efectele antrenamentului asupra aparatului locomotor

În timp, antrenamentele determină la nivelul aparatului locomotor următoarele modificări:

hipertorfia şi/sau hiperplazia fibrelor musculare, produse sub acţiunea intensităţii contracţiei sistematice şi a aprovizionării insuficiente, iniţiale cu oxigen;

ameliorarea substratului energetic şi enzimatic al contracţiei musculare:

antrenamentele de viteză şi forţă măresc substratul energetic antrenamentele de anduraţă stimulează formarea mioglobinei

şi a depozitelor de glicogen; creşterea numărului de capilare pe unitatea de secţiune

musculară; scăderea valorilor reobazei şi cronaxiei exprimă

îmbunătăţirea excitabilităţii musculare.

Efectele antrenamentului asupra sistemului nervosÎn urma antrenamentelor la nivelul sistemului nervos se pot

înregistra următoarele efecte: procesele de excitaţie şi de inhibiţie sunt mai intense, mai

mobile, mai echilibrate; îmbunătăţirea stabilităţii faţă de factorii perturbatori prin

optimizarea localizării şi alternării focarelor dominante de la nivelul scoarţei cerebrale;

creşterea gradului de percepţie la modificările mediului şi a celui de a elabora decizii, de a răspunde adaptat la stimuli variaţi.

Efectele antrenamentului sportiv asupra aparatului respirator se pot sistematiza în:

+ creşterea debitului respirator maxim;

+ desfăşurarea economică a ventilaţiei prin frecvenţă moderată a mişcărilor respiratorii şi volum curent mare;

+ îmbunătăţirea raportului ventilaţie-perfuzie;

+ creşterea intensă şi persistentă a consumului de oxigen.