Analiza stilistică a părţilor de vorbire

SubstantivulSubstantivul fiind una dintre cele mai „uzuale” părţi de vorbire, substantivul dezvoltă nelimitate posibilităţi de valorificare artistică a categoriilor sale gramaticale. Fiecare categorie gramaticală a acestei părţi de vorbire poate fi abordată din punct de vedere stilistic graţie faptului că utilizarea lor , într-o formă originală, constituie inepuizabile surse de formare a conotaţiei, care se ştie , este considerată baza de construire a figurilor de stil. Se vorbeşte despre valoarea stilistică a părţilor de vorbire şi a categoriilor gramaticale mai cu seamă atunci cînd ele se utilizează cu valoare de substituţie , adică una în locul alteia şi aceasta găseşte justificare în intenţia autorului de a sugera cititorului altceva decît se spune la nivel de simplă informaţie textuală. La nivel lexical, valorile stilistice ale substantivului, ca , de altfel, şi ale tuturor celorlalte părţi de vorbire, sînt determinate de aspectul relaţional al vocabularului (sinonime, antonime, omonime, paronimie) şi de polisemia cuvintelor. Considerăm că este corect să vorbim şi despre aşa-zisul aspect relaţional al categoriilor gramaticale. Prin aceasta se înţeleg posibilităţile de înlocuire a unei categorii gramaticale prin alta în vederea procurării efectelor stilistice, a comunicării informaţiei conceptuale ( cea care este utilizată pentru formarea suportului ce reflectă viziunea, concepţia autorului ), acelei din / de sub text ( ceea ce poate fi citit printre rînduri). În context, orice cuvînt prezintă realizări sintagmatice/ de combinatorică diferite. Este vorba despre sensurile pe care la poate avea cuvîntul în îmbinare cu alte cuvinte. De regulă , aceste sensuri sunt fapte de limbă şi se conţin în dicţionarele explicative ale limbii. În alte cazuri, cuvintele pot fi utilizate cu sensuri noi, atît lexicale cît şi gramaticale, neobişnuite, care nu sînt atestate de dicţionarele explicative şi care, în esenţă, formează sursa inefabilului în limbă, servind la procurarea efectelor stilistice. Este cunoscut că sensurile lexicale sunt de mai multe feluri : principale şi secundare, proprii şi figurate, denotative şi conotative, ocazionale şi uzuale, primare şi derivate, neologice şi arhaice/învechite etc. Sensurile gramaticale sînt numite grameme şi sunt redate de categoriile gramaticale ale cuvintelor , în dependenţă de parte de vorbire în care se încadrează cuvîntul. De exemplu, în enunţul : Da să te ferească Cel de Sus de3 gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi verbul „să ferească „ are următoarele sensuri gramaticale/grameme : persoana a III-a , nr. Singular, modul conjunctiv, timpul prezent, diateza activă, tranzitivitate; substantivul „satului” îi sunt proprii următoarele grameme : substantiv comun, concret, genul neutru, numărul singular, articulat, cazul genitiv. Este clar că fiecare cuvînt, în contexte concrete, se caracterizează prin grameme specifice, în dependenţă de categoria lui gramaticală şi de forma gramaticală cu care este utilizat şi este folosit cu semne diferite.

Prin conotaţiile lui contextuale, substantivul serveşte la constituirea diferitor valori stilistice. El are la bază pentru formarea tuturor figurilor de stil; a metaforei, a comparaţiei, a metonimiei, a epitetului, a personificării etc. Acest fapt se realizează graţie polisemiei lui foarte ramificate şi bogate; fiecare sens al lui cumulează variate valori conotative. Sensurile gramaticale ale substantivului au valoare stilistică atunci cînd sunt preferate anumite forme de gen, număr, caz etc.

Realizarea categoriei numărului În mod obişnuit, se ştie, numărul singular este folosit pentru redarea ideii de unicitate a fiinţei, obiectului, acţiunii, stării, fenomenului, etc., în raport cu mai multe fiinţe, obiecte, acţiuni, stări, fenomene etc. Atunci cînd desemnează ceva unic, izolat, substantivul la numărul singular redă valori conotative doar în anumite cazuri. Este sugestivă utilizarea singularului cu valoare de plural, dar este sugestivă şi valoarea de singular propriu-zisă, atunci cînd este evidentă intenţia autorului de epata, de a comunica ceva suplimentar, mai mult decît se conţine în simpla idee de unicitate.

Azi noi zidim, noi ocrotim lumina Cu gîndul la acei ce vor veni,Cu inima aproape de bărbaţiiCe-au fost, ce sunt, ce pururea vor fi. Vasile Romanciuc

Aici, substantivele „gîndul,inima” , utilizate la singular, redau, de fapt, ideea de plural : este vorba de gîndurile şi de inimile noastre, ale tuturor. Această idee de mulţime, de colectivitate este redată în primul vers de pronumele „noi”. Bineînţeles, dacă aceste substantive ar fi fost utilizate cu sensul gramatical de plural, ele ar fi pierdut de valoarea lor stilistică , iar poezia, prin aceasta, nu ar fi decît o simplă relatare. În versul „Copiii mei, îşi toarce steaua firul” , substantivul „steaua”, utilizat la numărul singular, inserează o generalizare. Or, nu este vorba despre o singură stea sau despre o stea anumită; tot metaforic vorbind, toate stelele îşi torc firul, dar, la singular , acest substantiv prezintă o multitudine, mulţimea formată din absolut toate stelele din galaxie. Sensul gramatical de singular al cuvîntului „steaua” implică valoarea stilistică de plural, de mulţime, de ansamblu, iar de aici se desprinde şi ideea de coeziune, de solidaritate.

Numărul singular poate reda şi ideea de general, exprimînd cele mai caracteristice semne, esenţa unei categorii întregi de obiecte: „copilul oricînd rămîne copil”; „frunza cade toată la pămînt”; „pomul face umbră, dar nu întotdeauna şi rod”, etc. Evident, este vorba despre „copil, frunză,pom „ nu ca entităţi separate, unice, izolate, dar despre aceste realeme în calitate de reprezentanţi ai clasei respective de elemente de acelaşi fel. În ipostaza lor de reprezentanţi ai unei clase de obiecte

omogene, cuvîntul la numărul singular înglobează , întruneşte, reprezintă caracteristicile relevante, specifice tuturor obiectelor ce fac parte din clasa respectivă, de aceea, la analiza valorilor stilistice pe care le poartă vom specifica acest fapt estimînd că printr-un singur cuvînt, la numărul singular se înţelege o multitudine, un grup, un ansamblu, iar din aceasta derivă ideea de solidaritate , de coeziune, de similitudine a realemelor. De exemplu, în versul:

Să fim ca rîul, rîul ţine minteIzvoarele din care s-a născut... Vasile Romanciuc

Cuvîntul „rîul” prezintă toate rîurile, căci nu este vorba de un rîu anumit,deci, în acest caz singularul este folosit cu valoare de plural. Evident, prezintă interes cazurile cînd nu este vorba despre un simplu exerciţiusau despre o utilizarehazardată a sensului gramatical de numărul singular cu valoare de colectivitate, ci despre o selectare riguroasă, bine gîndită a utilizării acestui gramem. Aşadar, numărul singular poate avea valoare generală sau colectivă, sugerîndu-ne , astfel, ideea de integritate, de ansamblu, de totalitate a obiectelor. Aceleaşi substantive, utilizate la plural, devin mai concrete: „Copiii oricînd rămîn copii,frunzele cad, toate, la pămînt, pomii fac umbră, dar nu întotdeauna şi rod”:

Dintre sute de catarge care lasă malurile,Cîte oare le vor sparge rîurile,valurile? Mihai Eminescu

În aceste două versuri, substantivele catarge, maluri, rîuri, valuri, prin faptul că se folosesc cu forma de plural, desemnează realeme concrete, palpabile, în comparaţie cu situaţia în care aceste substantives-ar folosi la singular. Substantivele cu sens colectiv, care denumesc un ansamblu de obiecte de acelaşi fel, au aceeaşi funcţie ca şi substantivele utilizate la numărul singular cu valoare colectivă: nobilime, stol, oaste,roi, popor etc. Numărul singular poate fi întrebuinţat şi cu valoare distributivă; aceasta înseamnă că fiecărei persoane sau obiectîi aparţin aceleaşi obiecte în egală măsură: Noi după ei ne-aflăm vechimea, anii... (Vasile Romanciuc). Aici, „vechimea, snii” ni se împart nouă, tuturor, în egală măsură. Noi toţi suntem posesorii lor.

Numărul de plural redă ideea de colectivitate, de grup de obiecte, fiinţe, fenomene etc. Nu toate substantivele pot avea numărul plural, la fel cum nu toate pot avea numărul singular. Este vorba despre despre substantivele singularia tantum (care au numai numărul singular, de exemplu : aur, soare, făină, aluniş) şi substantive pluralia tantum (care au numai numărul plural : pantaloni, ochelari, tăieţei). În anumite cazuri, bineînţeles, pentru a valorifica potenţialul stilistic al limbii, se admite folosirea substantivelor singularia tantum cu forma sau valoarea de plural şi invers, a celor pluralia tantum cu forma sau valoarea de singular. Este vorba, în special, de utilizarea la numărul plural a substantivelor abstracte care nu au numărul singular, a substantivelor proprii care, de asemenea, în mod normal, nu pot fi folosite la numărul plural.

Numele proprii , utilizate la plural, desemnează toţi membrii unei familii: Cărăbuşii, Ciobenii, Morarii.

Numărul plural desemnează persoane care au trăsături comune cu anumite figuri istorice sau personaje cunoscute : feţi-frumoşi, narcişi, donchihoţi. Acest fapt se realizează după ce se produce apelativizarea : numele propriu trece în nume comun: „Făt-Frumos (personaj din basm) – făt-frumos ( peraoană curajoasă sau frumoasă), America (continent) – americă ( pînză din bumbac , de calitate inferioară), Cognac (oraş în Franţa) – coniac (ăutură alcoolică tare).

Realizarea formelor cazuale

Nominativul are rol stimulator în titlu: „Moromeţii”, „Ion”, „Plumb”, „Testament”. Un astfel de titlu, în comparaţie cu titlurile sintagme sau cu titlurile-enunţuri, sunt mai incitante prin faptul că doar anunţă, prezintă ideea (care urmează a fi reluată în text) înglobată în sensul cuvîntului-titlu. Aceasta deschide perspectiva unei abordări de interpretare creatoare a formulei de titlu, prin presupunere, prin stabilirea prealabilă a unor conexiuni între mesajul textului şi ceea ce se enunţă în titlul lui. Sunt semnificative, în acest sens, titlurile care nu spun direct ceea ce ar urma să fie expus în text, dar cele care au o puternică forţă de sugestie. De exemplu , titlurile de genul: Primăvara, Soarele, Despărţirea, Copilăria, Prima dragoste nu sunt prea relevante din punctul de vedere al sugestiei artistice . Or, ele indică direct despre ce se va vorbi în cele ce urmează şi, bineînţeles, un asemenea titlu nu prezintă nici un interes sub aspectul valorificării resurselor stilistice ale cazului nominativ şi nici nu prea provoacă la lectură. Este de cu totul altă natură situaţia în cazurile următoare : Regatul pîinii, Ultima noapte de dragoste, Întîia noapte de război, Cel mai iubit dintre pămînteni. O situaţie similară este şi în cazurile cînd substantivul în nominativ se află la începutul enunţului. În această poziţie , nominativul declanşează reacţii de ordin emoţional, solicitîndu-ne atenţia prin faptul că doar enunţă , nominalizează ceva, constituind impulsul iniţial al unei întregiri realizate între această formă de caz şi relatarea ce va fi prezentată în continuare, şi acest ceva urmează, ulterior, să fie depistat, sesizat, identificat, analizat. De exemplu : Copiii mei, îşi toarce steaua firul... ( Nicolae Dabija), Pădurile bătrîne-şi cască spre tine gurile-nsetate, iar cîmpul răscolit de oameni şi rumenit adînc de soare te-nghite lacom (Geore Bacovia). Nominativul poate fi impulsul iniţial al unei întregiri ulterioare, pe care o aşteptăm sau o căutăm. Substantivele neanimate în nominativ devin animate, personificate graţie faptului că au funcţie de subiect în enunţ, iar subiectul, dat fiind că este agentul realizării acţiunii, implicit, presupune activitate, mobilitate. Aşadar, subiectele-substantive la nominativ sunt dinamice, vii, flexibile : Călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărîmuri (Mihail Sadoveanu). Substantivele la nominativ se folosesc în descrierea personajelor, fenomeneleor, întîmplărilor: Pămînt sfînt al strabunilor, pămînt al părinţilor pămînt al copiilor noştri, şi nuştiu cum ar mai putea fi ea numită, acea matcă a neamului, acel fior dulce al inimii ce te zguduie de fiecare dată cînd rămîi faţă în faţă cu el (Ion Druţă).

Genitivul exprimă ideea de posesie.Posesia poate fi de mai multe feluri: posesie faţă de obiect, de persoană, de activitate, posesie a acţiunii faţă de agentul ei: bătaia vîntului, interesul copiilor, floarea-soarelui, activitatea profesorilor etc. Genitivul mai poate exprima raportul faţă de loc, timp : capul dealului, începutul zilei. În aceste cazuri se realizează o mai mare coeziune la nivel semantic între cuvîntul

regent şi cuvîntul la genitiv. În locul genitivului, poate apărea acuzativul prepoziţional – bătaie de vînt, activitate de genist, cap de deal, început de zi;

Sufletul ce se avîntă, cîntă cu frunză, cu apă,Şi cu parfumul din floare de închisoare se scapă...

(A. Macedonski) În aceste cazuri, legătura dintre regent şi determinativul său slăbeşte considerabil, relaţia are un caracter exterior, de simplu cadru. Prezenţa posesiei este atenuată de lipsa articolului, materializată prin folosirea construcţiei prepoziţionale. Se vorbeşte, în acest caz, de genitiv sintetic şi acuzativ analitic. Construcţiile cu genitiv pot exprima sensul, însuşirea, starea şi purtătorul unei însuşiri, atitudini, stări etc.: necazul părinţilor, bruma toamnei, agentul acţiunii, rostul vieţii.

Substantivele cu genitiv se utilizează frecvent pentru construirea diverselor metafore: aurul toamnei, carte de plai, argintul de la tîmple, personificări: plînsul viorii, geamătul codrilor, şoaptele frunzelor.

Dativul are valoare stilistică atunci cînd numele nu este indiferent, ci manifestă interes deosebit în realizarea acţiunii.Dativul relevă interesul sau dezinteresul în realizarea acţiunii. Atunci cînd numele prezintă interes în realizarea acţiunii avem aşa-numitul dativ etic, numit şi dativ al interesului: „Cine mi-a văzut, Cine-a cunoscut...” Uneori, dativul este mai sugestiv decît genitivul: fetei îi tremura vocea, copacului îi căzuseră frunzele, în comparaţie cu vocea fetei îi tremura, frunzele copacului căzuseră, prin faptul că relevă elementul care este supus acţiunii, insistîndu-se asupra lui. Este deosebit de expresiv dativul antic: mie mi se cuvine cinste, îi ţine de urît mamei. Dativul prepoziţional exprimă un sens mai concret, graţie prepoziţiei, care materializează, concretizează sensul : spun basme la nepoţi, aduc daruri la copii. Este deosebit de expresiv aşa-numitul dativ locativ : Aşterne-te drumului . .. Iar noi locului ne ţinem...

Acuzativul Gîndirea concretă îşi găseşte realizare materială în utilizarea construcţiilor prepoziţionale ale acuzativului: la început de mileniu, spre stradă, cu prietenii.

Către ziuă, către soare,

Către struguri, către sat,Către frunză, către floare,Către spic de grîu bogat. Dumitru Matcovschi

În aceste versuri, prepoziţia către indică obiectul care formează interesul autorului; prin aceasta, substantivele ziua,soare,struguri,sat, frunză, floare, spic îşi materializează, îşi concretizează esenţa, devin mai reale, mai apropiate. Pe de altă parte, acuzativul serveşte şi la crearea atmosferei de basm: La mijloc de codru des toate păsările ies... (M.Eminescu) Acuzativul are sens pasiv, material:

Să zboriaproape de soareşi să nu-ţi vină niciodatăîn gîndsă-i zgîrii obrazulcu gheara. (Vasile Romanciuc)

Utilizat cu prepoziţia pe, acuzativul individualizează obiectul: L-ai văzut pe elevul cela?

Articolul Aricolul substantival hotărît îngustează sfera de referire a substantivului, individualizînd obiectele indicate de el şi izolîndu-le. Articolul substantival hotărît însoţeşte substantivele-simbol :

Mută-mi din ceaţă mîna ce-au strivit-o munţiiŞi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. (T.Arghezi)

Substantivele articulate cu articol hotărît introduc în text obiecte cunoscute vorbitorului; despre ele s-a mai menţionat deja, de aceea, aceste substantive sunt concrete, materializate chiar şi atunci cînd ele, de fapt, sunt abstracte. Ideea de concret, de material se conţine anume în articol. Indiferent de poziţia substantivului articulat

hotărît, el sugerează cititorului că circumstanţele, personajele îi sunt familiare, el le-a cunoscut pînă a începe relatarea faptelor: În birou... intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleaşi trăsături nu mai dădeau aceeaşi expresie. (Marin Preda) Atunci cînd substantivele sunt articulate cu articolul substantival hotărît, ele redau realităţi cunoscute: pădurile, gurile lor, cîmpul. Articolul relevă că este vorba nu numai despre substantive cunoscute din realitatea anterioară dar şi despre substantive general-cunoscute, omniprezente. De exemplu:

A căzut cerul din ochii tăişi s-a fărîmiţat.A căzut de pe faţa ta soareleSi a îngheţat. (Grigore Vieru)

Articolul substantival nehotărît evidenţiază conotaţia nedeterminării obiectului, formele nearticulate exprimă sensul sub aspectul său general, de idee vagă, neclară, conturează starea de incertitudine: ...o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră şi îi transmise şi el din bogăţia acelei tandreţi... (M.Preda) În acest context, nedeterminarea substantivului fată este determinat şi de adjectivul pronominal oarecare, foarte sugestiv. Lipsa determinării este atestată şi în următoarele versuri:

Ca un pom doborîtÎnsuşi graiulParcă se aude căzînd. (Grigore Vieru)

Articolul are valoare stilistică atunci cînd serveşte ca mijloc de construire a antitezei: Nu voi mormînt bogat... ci-mi împletiţi un pat...(M.Eminescu). Este expresivă utilizarea aceluiaşi substantiv cu articol substantival hotărît şi cu articolul substantival nehotărît în acelaşi context: m-a cuprins un dor... dorul de libertate. În acest caz, se subliniază caracterul general al substantivului cu articol nehotărît şi funcţia de concretizare a substantivului cu articol hotărît. Articolul nehotărît este folosit:

- cu valoare admirativă: esti o minune, nişte mere frumoase, se arăta o privelişte...- cu valoare depreciativă: eşti o biată bătrînă...; un oarecare Codreanu; un

nimeni; nişte ticăloşi...- pentru a exprima ideea de calitate: o frumuseţe de fată, nişte ochi mari...

Este foarte semnificativ articolul nehotărît utilizat fără substantiv: Să ajungi tu să te închini la un (o)..., redînd o atitudine negativă, depreciativă faţă de persoana despre care se vorbeşte. Substantivele cu articol hotărît contribuie la crearea fundalului static al naraţiunii, iar substantivele cu articol nehotărît reprezintă obiectele sau persoanele care acţionează pe acest fundal.

AdjectivulAdjectivul, ca şi substantivul, serveşte drept potenţial stilistic în vederea formării a numeroase figuri de stil: metaforă, epitet, comparaţie, antiteză etc. Adjectivul poate forma sinonimie gramaticală cu substantivul : purtare copilărească- purtare de copil; culoare aurie- culoare de aur; popor român – popor al României. În aceste cazuri, se cere o utilizare adecvată, o selectare riguroasă a adjectivului. Or, nu este acelaşi lucru mintea copilului şi minte copilărească sau fir auriu şi fir de aur, covor din Moldova şi covor moldovenesc, literatură pentru copii şi literatură copilărească. Sunt sugestive adjectivele relative prin sesizarea etimonului lor atunci cînd le recordăm la acest etimon: somn iepuresc(de iepure), lînă brumărie(ca bruma), stofă zmeurie (ca zmeura), pardesiu naramziu( ca naramza), privire cîinoasă(de cîine). Acestea prezintă nişte comparaţii subînţelese şi eliptice, care trimit la substantivul cu care prezintă legătură etimologică şi care le explică sensul.

Gradul pozitiv constă existenţa unei însuşiri constante, a calităţii unui singur obiect şi exprimă o atitudine, o apreciere subiectivă, de aceea el nu prezintă un interes deosebit din punct de vedere stilistic. Gradul comparativ indică o valoare relativă a unei însuşiri. Sînt mai sugestive construcţiile formate cu şi mai şi, care de care, tot mai. Aceasta prezintă o calitate, o caracteristică, o însuşire etc. exprimată de o comparaţie, determinată de vizziunea autorului mesajului, derivată din experienţa şi cunoştinţele acestuia. Gradul superlativ este foarte expresiv cînd este redat de îmbinări de cuvinte : ucigător de, înspăimîntător de, respingător de, oribil de, încîntător de, nesfîrşit de, peste măsură de, strălucitor de, etc.

Doamne, atît de singur,Atît de singurN-am fost niciodata (Grigore Vieru)

Aici adjectivul singur, utilizat cu îmbinarea de cuvinte atît de, este la gradul superlativ şi redă exhausiv ideea, starea de singurătate, cum n-ar fi exprimat-o sintagma foarte singur. Au valoare de superlativ şi anumite frazeologisme: o mamă de bătaie, o frică numarul unu, spaimă soră cu moartea, frumos de mama focului etc. Prezintă valori afective şi reduplicarea: mare-mare, dulce-dulce, adînc-adînc, negru-negru. În aceste cazuri, repetarea are efect de extindere, de amplificare a caracteristicii, calităţii etc. Sînt productive, pentru redarea intensificării absolute a însuşirii şi procedeele fonetice, intonaţionale: m-a-a-a-re nevoie, b-u-u-u-nă treabă. Ideea de superlativ este redată şi de utilizarea unor prefixe: prea-, stră-, extra-, care pot fi cu succes unele în locul altora.

Pronumele Sub aspect stilistic, pronumele realizează anumite valori atunci cînd se folosesc nu doar cu sensul lor gramatical propriu-zis, dar cu implicaţii de generalizare, de includere, de înlocuire etc. Valorile stilistice ale pronumelui rezultă din funcţiile lor: deictică ( de înlocuire) , indicatoare şi de identificare. Pronumele personal tu, utilizat în locul lui eu, conferă naraţiunii o mai mare vioiciune, iar în unele cazuri, îi atribuie caracter dramatic: Eu am început s-o ajut... Tu îi spui una şi ea înţelege cu totul alta. Acest TU nu se referă doar la persoana a II-a singular, dar are un caracter de generalizare, văzîndu-se, prin el, orice persoană. Pronumele TU, utilizat în locul lui EU s-a cristalizat în formula nici tu... nici tu. Aici, Tu presupune un interlocutor căruia vorbitorul i se adresează. Pronumele EL, reluat, constituie un element de intensificare, de accentuare, de confirmare: Baiatul, el îi drept, mai ieşea din cuvîntul mamei.

Noi serveşte ca mijloc de accentuare a expresiei de solidaritate, a comunităţii de interese dintre vorbitor şi alte persoane: Noi, tineri şi bătrîni, mici şi mari... În anumite contexte, NOI este sinonim cu EU. Este vorba de aşa-numit Plural al modestiei : Noi considerăm că... sau de pluralul măiestăţii : Noi, voievodul acetei ţări... Aici, noi este un plural de modestie: în primul caz, pentru a nu se etala pe sine, în al doilea caz, persoana autorului nu are o valoare proprie, ci prezintă o colectivitate umană (poporul al cărui domnitor este ). Zicînd noi , voievodul exprimă voinţa poporului său. Folosirea pronumelui personal de persoana a II-a plural în corelaţie cu pronumele personal de persoana I-a sau a III-a plural accentuează o opoziţie, serveşte la construirea antitezei: Ei tot şi voi nimic; Ei cerul, voi dureri (M.Eminescu). Utilizarea concomitentă, simultană a formei accentuate a pronumelui personal şi a formei neaccentuate a aceluiaşi pronume constituie un eficient mijloc stilistico-gramatical de evidenţiere a unei sau a mai multor persoane: Vouă vă spune una, da el face alta, pe tine te ameninţă, dar ce-ţi pot face ei ţie... Dativul etic sau dativul interesului arată că cel care ascultă sau vorbitorul este interesat în realizarea acţiunii, are o atitudine faţă de cel care o realizează: cînd mi-l apucă şi cînd mi-l aruncă...; cînd ţi-l înşfacă... Pronumele posesive al meu, a mea, utilizate fără substantiv, pot avea sens de bărbatul meu, soţia mea. Ideea generală de posesie poate fi exprimată şi cu ajutorul formelor conjuncte ale pronumelui personal. Este vorba de aşa-numitul dativ posesiv, cînd formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ apar ca echivalente sinonimice ale cazului genitiv, plasîndu-se, de obicei, în postpoziţia numelui: cu numele-ţi dulce de soare...; viaţa-mi ca o carte... Pronumele nostru este folosit şi cu nuanţă depreciativă, ironică, dispreţuitoare. El poate fi utilizat atît de un substantiv cît şi singur: Ai noştri tineri la Paris... (M.Eminescu) Pronumele demonstrative pot reda o nuanţă de ură, de nemulţumire sau de dispreţ cînd sînt folosite fără substantive: Acesta nu se mai sărută; Aceea este o mare nereuşită. În astfel de situaţii, nuanţa de desconsiderare, de ignorare a numelui, de evitare a rostirii lui se identifică pe contul elipsei: acest (om), (femeia) aceea. Pronumele demonstrativ mai are funcţie de conturare, de delimitare sau de ivocare a obiectului pe care îl însoţesc: aceşti ochi obosiţi, aceste mîini trudite, această privire care te arde... În astfel de cazuri, atenţia este concentrată asupra substantivului însoţit de pronume, acesta devenit obiectul central al comunicării / mesajului. Pronumele demonstrative, prin faptul că redau ideea de apropiere sau de depărtare, apropie sau depărtează obiectul denumit de substantivul însoţit de acest pronume şi , respectiv, de aici derivă şi atitudinea noastră faţă de el- este un ceva familiar, apropiat, drag, cunoscut nouă sau, dimpotrivă, ne este străin, necunoscut, rîvnit, dorit etc.

Pronumele nehotărîte pot reda şi ele ideea de nemulţumire, desconsiderare. Funcţiile stilistice sînt condiţionate de lipsă de limpezime, de precizie: Toate-s vechi şi nouă toate. (M.Eminescu) Acest toate aduce confuzie, incertitudine, lipsă de precizie, de claritate şi, prin aceasta, creează ideea de general, de vastitate, de necuprins. Însoţite de articolul un, o, conţin sensul indefinibilului, înglobînd obiectul sau persoana într-o masă anonimă, cu intenţii depreciative, omogenizîndu-l, ştergîndu-i particularităţile care ar face ca persoana/obiectul să fie bine conturată şi, prin aceasta, amplificînd ideea şi aşa destul de relevată de neclaritate, de vag: un oarecare, un careva. Pronumele altul, alta, conţin micşorarea importanţei persoanei sau obiectului respectiv: Un frate trăieşte aici, altul – la marginea satului. În corelaţie cu unul(una), pronumele nehotărît altul (alta), serveşte ca material pentru a reda antiteza : Unul vine, altul pleacă. Aceeaşi funcţie – de a diminua importanţa obiectului sau a persoanei – o are şi pronumele cutare. El se foloseşte în locul unui obiect al cărui nume nu-l cunoaştem şi nici nu dorim să-l cunoaştem, prin aceasta, neglijîndu-l şi chiar desconsiderîndu-l.

Pronumele relative Pronumele relative actualizează valori stilistice atunci cînd se utilizează în locul pronumelor nehotărîte. De exemplu, pronumele cine poate fi folosit în contextele unde apar pronumele nehotărîte oricine, oricare, fiecine, fiecare graţie faptului că pot forma relaţii de sinonimie cu acestea.

Pronumele cine (se referă numai la nume de persoană) poate fi sinonim cu pronumele care (acesta se referă şi la nume de persoană, şi la nume de obiecte) atunci cînd este vorba de un nume de persoană. Este clar că pronumele care, graţie faptului că este mai larg, mai general prin semnificaţia sa, are o răspîndire mai mare în raport cu cine. Atunci cînd au funcţie de element de joncţiune , legînd propoziţiile în frază, pronumele relative ţin locul unui nume şi au dublă funcţie – de jonctiv şi de subiect, înglobînd în sine ideea de persoană, instrument etc. care realizează acţiunea.

Pronumele relativ ce se întîlneşte în îmbinările: ceea ce, cele ce, cei ce etc. Deşi este sinonim cu pronumele ce s-a specializat în înlocuirea numelor de obiecte, spre deosebire de cine, care după cum am menţionat mai sus, se foloseşte în locul numelor de persoană, şi faţă de care, acesta din urmă fiind folosit atît pentru a înlocui nume de persoană, cît şi nume de obiecte.

Verbul

Valorile stilistice ale verbului se obţin prin folosirea neobişnuită, figurativă a categoriilor gramaticale ale verbului: de persoană, de mod, de timp. Folosirea figurativă a acestora rezidă în preferarea uneia în locul alteia, cu păstrarea sensului gramatical, pornindu-se de la intenţia autorului de a realiza anumite efecte, de la viziunea lui proprie asupra lucrurilor. Efectiv, toate categoriile gramaticale ale verbului sînt exploatate cu randament în elaborarea textului artistic. Este interesant şi important că la decodarea mesajului, să poţi sesiza intenţia folosirii sensului gramatical al cuvîntului. Numai în acest caz putem considera că ne-am format abilităţile necesare pentru a fi apţi de a naviga în laboratorul de creaţie al autorului operei analizate. Atunci cînd o formă gramaticală este utilizată cu sens propriu, direct, sensul gramatical şi persoana reală coincid. În astfel de cazuri, textul, sub aspect stilistic,

este neutru. Atunci însă cînd nu coincid, este vorba despre o utilizare figurată a formei gramaticale.

Persoana verbului Forma persoanei I plural poate apărea în vorbire în locul formei persoanei I singular atunci cînd vorbitorul este dominat de anumite sentimente cînd este emoţionat. Natura substituirii, în acest caz, este afectivă : Am înţeles noi, vedem noi... Această înlocuire se operează mai ales în vorbirea dialogată. Cu ajutorul ei se exprimă sentimentul propriei demnităţi; în anumite cazuri, ameninţarea. Alteori, substituirea singularului persoanei a II-a prin pluralul persoanei I serveşte pentru a reda ironia, sentimentul de superioritate. Aceeaşi substituire redă ideea de solidaritate, de parţialitate a vorbitorului cu interlocutorul său : Cum ne simţim? Cînd plecăm? Forma persoanei a II-a singular, sinonimă cu forma persoanei I a aceluiaşi număr, este colorată stilistic. Acest fapt este confirmat şi de lipsa ei totală în stilul ştiinţific şi cel oficial-administrativ. Substituirea formei persoanei a III-a prin forma persoanei a II-a este frecvent întîlnită în poveşti, basme. Substituirea persoanei I singular prin forma persoanei a II-a a aceluiaşi număr apare ca o variantă a dialogului fictiv.

Categoria timpurilor verbale

Prezentul actual sau propriu-zis este neutru din punct de vedere stilistic. Exprimă o acţiune concomitentă cu momentul vorbirii. Prezentul neactual se poate manifesta cu variate semnificaţii, în dependenţă de context. El se realizează prin următoarele tipuri de prezent: Prezentul gnomic exprimă o acţiune care se realizează indiferent de timp, exprimînd un fapt valabil pentru toate timpurile. Verbele la prezentul gnomic implică în conţinutul lor semantic ideea de durată: Mîţa blîndă zgîrie rău; Trei plus trei fac şase. Se utilizează în proverbe, maxime, în formularea legilor, regulilor etc. Prezentul etern se foloseşte în naraţiuni : relatarea faptelor la trecut se întrerupe pentru a lăsa loc unei reflecţii de ordin general, formulată la prezent: plouă, bate vîntul, timpul se răcea văzînd cu ochii şi daca nu-ţi pregăteşti sania de cu iarnă... Prezentul analitic desemnează fapte în baza cărora se desprind, apoi, diferite concluzii teoretice în diferite domenii ale ştiinţei: Raportul de echivalenţă semantică

între cuvinte se numeşte sinonimie. El constată, aşadar, sau clasifică anumite fapte sau fenomene. Prezentul istoric prezintă cele mai bogate nuanţe expresive suplimentare; redă mai viu şi mai convingător faptele într-o naraţiune. Conferă comunicării o mai pronunţată naturaleţe şi spontanitate. Se foloseşte, de obicei, în cele mai încordate momente ale povestirii. Vorbitorul retrăieşte faptele care au avut loc în trecut şi le vede desfăşurîndu-se în ochii săi şi ai ascultătorilor în prezent, la momentul povestirii: „...mă abat iar pe la tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburii...” (Ion Creangă) Prezentul narativ sau dramatic se foloseşte ca o formă temporală de bază în descrieri; menirea sa principală este de a înviora naraţiunea: „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul cînd în dreapta cînd în stînga, pînă la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia , trece rîul peste podul bătrîn de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională, care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.” Liviu Rebreanu Prezentul poate fi folosit şi cu sensul de viitor : Vine, el, şi timpul nostru. În acest caz, timpul prezent conferă unuei acţiuni viitoare nuanţa de autenticitate, de certitudine, de palpabilitate, pe care le posedă prezentul şi de care nu dispune viitorul. Imperfectul concurează cu prezentul indicativ. Produce iluzia duratei, a mişcării în curs de desfăşurare a unei acţiuni prezente. Alternanţa imperfectului cu prezentul subliniază semnificaţia de durată a imperfectului, prelungind-o pînă la momentul vorbirii:

Nigeam curat, ningeam conspirativ,Ningeam în febră rece şi-n neştire...

(A. Suceveanu) Muncea cît trei – muncea zi şi noapte, muncea pe vreme bună şi pe ploaie, muncea vara şi iarna... (I.Druţă)

În descrieri, verbul la imperfect dechide, limpezeşte tabloul: Pe verdea margine de şanţCreştea măceşul singuratic...

(A. Macedonski) La imperfect sunt utilizate verbe perfective prin semantica lor ( a muri, a (se) încleşta, a primi, a apuca, a înăduşi). Prin folosirea acestora la imperfect, pentru a exprima o acţiune terminată la trecut şi valoarea propriu-zisă a imperfectului, ia naştere un fel de contradicţie, care şi este condiţia necesară pentru apariţia nuanţei stilistico-gramaticale. Avem, în acest caz, aşa-numitul imperfect stilistic sau pitoresc ca rezultat al contradicţiei dintre nuanţa de aspect a formei temporale şi

nuanţa de aspect a verbului însuşi, precum şi al contradicţiei dintre incertitudinea obişnuită, proprie imperfectului, şi indicele precis al timpului. Imperfectul este folosit şi pentru a sugera impresia de mişcare a elementelor dintr-un tablou. În acest caz, imperfectul are valoare dorativ-dinamică : Noaptea era de o frumuseţe rară. Se auzea doar foşnetul frunzelor. Hăt departe, la marginea satului, norii grei se adunau să cearnă prima ploaie de toamnă. Imperfectul cu valoare de perfect este foarte frecvent mai ales în poezia populară, unde funcţia lui stilistică de bază e cea narativă: Ei de brîie s-apucau Şi la lupte se luau ...

Perfectul simplu şi perfectul compus redau acţiuni scurte şi succesive, realizate în trecut. Sunară trîmbiţi. Călăreţii îşi struniră caii, scînteind din coifuri şi platoşe. Măria sa privi o clipă împrejurimile. (M. Sadoveanu)

De dragul tău m-am înnorat şi-am nins,M-am recompus din nori şi fulgi, iubito,Şi m-am surpat din ceruri dinadins.Păcat de-atîta iarnă ce-ai minţit-o.

(A. Suceveanu)

Aceste aspecte ale timpului trecut pot reda şi ideea de acţiune săvîrşită recent: Ridică spre mine ochii trişti învăluiţi ca-ntr-o cenuşie şi-şi scoase anevoie din cap pălărioara veche pleoştită ca o ciupercă. (M.Sadoveanu) În descrieri, formele perfectului simplu se folosesc pentru a reda începutul brusc al unei acţiuni : O explozie puternică zgudui casa. Are valoare incoativă şi valoare momentană : Sunară trîmbiţi. Călăreţii îşi struniră caii, scînteind din coifuri şi platoşe. (M. Sadoveanu) Poate apărea cu valoare de perfect simplu, prezent sau viitor: Nu cumva să deschizi gura, că te-am şters de pe faţa pămîntului. (I.Creangă)

Mai mult ca perfectul este frecvent utilizat în graiuri şi în vorbirea orală. Scriitorii din secolul trecut au folosit mai mult ca perfectul ca mijloc stilistic de evocare a împrejurărilor anterioare naraţiunii propriu-zise: Lepădînd frîul, a trecut spre altarul ce se ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare şi a îngenuncheat. (M.Sadoveanu) Este un timp narativ , redă succesiunea acţiunilor şi modul în care sunt generate, imprimînd, astfel, profunzime celor povestite.

Viitorul este cel mai bun abstract timp, căci redă o acţiune care încă nu a avut loc:

Voi îngriji ca-n fiecare searăSă-ţi ardă-n vîrf nestinsa noastră stea,

Pe care voi aprinde-o solitarăCu sufletul şi gura mea. ( T.Arghezi)

La persoana a II-a , ambele forme de viitor adesea exprimă un ordin, o poruncă, o rugăminte şi, în acest sens, constituie echivalente ale formei de imperativ: Ai sa vii! Pe lîngă noţiune pur temporală de viitor, formele reduse ale verbului a vrea exprimă şi o nuanţă modală, adică o atitudine faţă de acţiunea respectivă: Ei vor să fie rădăcinile... (L.Blaga) În poeziile populare, formă de viitor a verbului sugerează atmosfera destinsă, intimă a idilei.

Categoria diatezei

Diateza reflexivă are mai multe valori :

Reflexivul obiectiv exprimă coincidenţa dintre subiectul şi obiectul acţiunii: a se spăla, a se îmbrăca, a se scutura. În acest caz, verbul are utilizare neutră. Deseori, „se” îi implică verbului semnificaţie metaforică: a se cutremura „a se speria”, a se pierde „ a se emoţiona”. Reflexivul eventiv arată că în starea subiectului se produce o modificare treptată: a se înviora, a se îngălbeni, a se întrista. Schimbarea se produce sub influenţa unor factori din afară. Reflexivul reciproc Acţiunea este făcută concomitent de mai multe subiecte şi fiecare dintre ele suferă reciproc efectele acţiunii: a se certa, a se pălmui, a se saluta. Reflexivul pasiv cuprinde verbe reflexive după formă, dar pasive după conţinut şi funcţie. În acest caz, subiectul suferă acţiunea verbului al cărei autor poate fi exprimat sau nu: se vedeau oameni lucrînd, se auzeau voci. În aceste cazuri,

reflexivul poate avea valoare impersonală: se consumă mult combustibil, se bea mult. În aceste cazuri, nu se precizează cine face acţiunea. Echivalnţa acestuia cu reflexivul propriu-zis constituie un avantaj de ordin stilistic prin faptul că reprezintă un mijloc în plus de exprimare a aceluiaşi sens de pasiv. Reflexivul dinamic exprimă participarea intensă a subiectului, interesarea lui la realizarea acţiunii: a se gîndi, a se înroşi, a se ruga, a se teme, a se codi, a se odihni. De fapt, aici verbul este reflexiv numai după formă, căci pronumele de care este însoţit nu include noţiunea de subiect şi obiect, ca în cazul reflexivelor obiective. Subiectul de pe lîngă aceste verbe poate fi numai animat, cu excepţia personificărilor. Reflexivul impersonal. Pe lîngă aceste verbe, subiectul rămîne neexprimat, defapt nici nu este nevoie de el pentru ca principalul este că acţiunea se produce şi nu contează cine o face. De exemplu: se spune, se ştie, se vede, se întunecă, se încălzeşte. Valoarea reflexivului general, nedefinit, poate fi clară numai dacă verbul este introductiv: Nu se cade să crezi unor neghiobi; Nu se stă la taclale. Pentru a fi ocolit sensul de pasiv, în stilul colocvial se utilizează formule de tipul: lumea vorbeşte, oamenii spun.

Categoria modului

Indicativul se caracterizează prin certitudinea reală a acţiunii. Cu această valoare se utilizează în descrieri, în definiţii etc. Are valoare stilistică atunci cînd se foloseşte cu alte funcţii decît cele de indicativ propriu-zis. În acest context, el poate echivala semantic cu modul condiţional-optativ: Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă. Atunci azi nu mai rătăceam pe-atîtea căi răzleţe... (O.Goga) Indicativul se află în raport de sinonimie cu imperativul, exprimînd un ordin categoric: „Din valurile vremii, iubita mea răsai...” (M.Eminescu)

Conjuctivul prezintă multiple nuanţe de îndoială, de posibilitate (surprindere, îndemn, sfat, neîncredere): Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi, Să am în grijă turme mari de-omăt... (A.Blandiana)

Poate avea şi funcţie de imperativ: Să nu te-ntorci, sa nu-ndrăzneşti... Conjuctivul amputat are valoare stilistico-gramaticală de pseudo-imperativ. În acest caz, textul capătă un timbru sumbru şi solemn graţie faptului că devine similar cu imperativul. Poate avea şi nuanţă optativă: bată-l să-l bată, fie al dracului să fie. Serveşte la formarea formulelor de imprecaţie: ducă-se pe pustii, mănînce-l norocul, ardă-l focul.

Condiţionalul redă două semnificaţii distincte: condiţională propriu-zisă şi optativă: N-ar fi mai scumpă vremea selindu-se-n tăcere Decît bătută-n clopot de glas fără durele? (T. Arghezi) În formă inversată, exprimă un sens optativ-ironic: pupa-te-aş de drag ce-mi eşti. Conjuncţia dacă poate imprima enunţului o puternică expresivitate, îmbinată cu intensitatea dorinţei şi dificultatea realizării acestei dorinţe. Poate fi sinonimic cu indicativul: te-aş ruga, aş dori. În acest caz, se exprimă o anumită nuanţă afectivă de politeţe.

Imperativul poate avea nuanţă patetică, înălţătoare. Pe rpimul plan, se relevă necesitatea executării acţiunii, fiind lăsată în umbră persoana care dă ordinul. Poate avea şi sens de ameninţare: vezi, nu uita de adevăr; Nu zîmbi, eu nu glumesc. Cu sens de rugăminte, de implorare, adaugă la semantica afectivă şi o notă stilistică de lirism: O, rămîi, rămîi la mine... (M.Eminescu). Generează valori emotive şi prin îmbinarea verbelor – sinonime cu vocativul: Ia te uită, ia priveşte... Folosit în cadrul aceleiaşi naraţiuni, prezintă acţiunea ca pe una care se realizează pe neaşteptate şi nemotivat, conferind (naraţiunii) dinamism. Se utilizează şi cu sens de condiţional.

Potenţialul exprimă valoarea specifică lui mai accentuat decît conjunctivul sau condiţionalul. Utilizarea acestui mod conferă expresiei o mai mare claritate şi precizie în situaţiile în care vorbitorii simt necesitatea unei forme speciale pentru exprimarea unor acţiuni îndoielnice, presupuse.

Interjecţia este sugestivă şi serveşte la formarea valorilor stilistice prin însăşi definiţia ei: exprimă stări sufleteşti, chemări sau indemnuri, imită zgomote din natură sau sunete scoase de animale:

Doamne, atît de singur,Atît de singurN-am fost niciodată.

(Gr. Vieru)

O, drum de ape, nor şi dor,Ce voi fi cînd m-oi întoarceLa obîrşie, la izvor? (L.Blaga)