VII. VOCAŢIA (CHEMAREA) PENTRU PREOŢIE

voco, vocare = a chema

Tot cel chemat de Dumnezeu la fiinţă are în viaţa prezentă un rost şi un scop împlinit. Cu alte cuvinte, are de împlinit o vocaţie. împlinirea acestei vocaţii este sinonimă în Evanghelii cu o „rodire" (cf. Galateni 6, .9), iar judecata viitoare va fi o apreciere a roadelor pe care credinciosul le oferă acum lui Dumnezeu, ca semn al bunei sale vieţuiri pe pământ. Fiecare om ce se naşte în lume este înzestrat cu anumite potente creatoare şi, ca o sămânţă minunată, este semănat în ogorul temporalităţii, pentru a-şi aduce rodul la „vreme potrivită".

Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, „exemplu frumos pentru toţi, gata de a învăţa pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii, nebeţiv, nebătăuş, neiubitor de câştig ruşinos, - blând" - zice Teofan al Niceei.

Criteriu pentru alegerea şi promovarea candidaţilor la preoţie, vocaţia nu se cunoaşte numai din faza copilăriei. Copilul vine pe lume doar cu unele aptitudini individuale, dar nu cu o vocaţie certă şi precisă, bine definită. Sunt rare cazurile de vocaţii precoce, certe, care să se manifeste şi să se impună de timpuriu

• Vocaţia obiectivă este chemarea exterioară, din partea lui Dumnezeu sau a Bisericii. Ea poate fi de două feluri, după modul în care se.realizează.- naturală sau firească: chemarea din partea Bisericii, adică învestirea cu darul preoţiei prin hirotonie, prin intermediul înaltei ierarhii bisericeşti. Hirotonia este încununarea vocaţiei subiective, dezvoltată prin pregătire, - extraordinară (neobişnuită sau supranaturală), rezervată marilor personalităţi, chemate de-a dreptul de către Dumnezeu însuşi, cum au fost, de exemplu, Moise şi profeţii Vechiului Testament, sfinţii apostoli, în general, şi în special Sfântul Ap. Pavel (Romani 1,1: „Pavel... chemat apostol").

• Vocaţia subiectivă, psihologică sau propriu-zisă- înclinaţia firească sau predispoziţia lăuntrică spre preoţie - predispoziţia sau atracţia puternică spre slujba preoţiei- înzestrarea naturală de la Dumnezeu, dobândită prin naştere, care angajează întreaga noastră fiinţă- şi se dovedeşte prin aptitudinile cerute pentru îndeplinirea acestei sfinte chemări.

Semnele vocaţiei se identifică în Familie, Şcoală, Biserică:o fire afectivă şi contemplativăo atenţie deosebită faţă de oameni şi de creaţie ,o înclinare spre meditaţie, interiorizare şi sobrietate

o religiozitate sau evlavie (bucuria de a se ruga)o dragostea pentru frecventarea bisericii şi a sfintelor slujbeo împlinirea poruncilor morale şi a practicilor religioaseo râvnă pentru cântările bisericeştio respect şi preţuire faţă de slujitorii Bisericii şi faţă de lucrările sfinte ale Bisericii,o comuniune neîntreruptă cu părinţii duhovniceştio spovedanie şi împărtăşire frecventeo rugăciunea frecventă, fierbinte şi stăruitoare

vocaţie - pregătireOricât de puternică ar fi vocaţia, fără pregătire ea nu este suficientă pentru realizarea succesului în pastoraţie; ea este doar o sămânţă, care poate creşte, se poate întări sau dezvolta prin studiu, rugăciune şi viaţă curată, mai ales când este ajutată şi de un mediu favorabil, de o adevărată trăire religioasă.Siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică alegerea voastră, fiindcă, făcând aceasta, nu veţi greşi niciodată.... (II Petru 2, 10).

Crizele in vocaţia sacerdotală- întunecare momentană, slăbire aparentă a vocaţiei pentru preoţie,- uneori, îndoieli în propriile puteri, conştientizarea greutăţii şi răspunderilor

misiunii preoţeşti, a propriilor neputinţe; de aceea, un tânăr scrupulos s-ar putea considera la un moment dat nevrednic pentru preoţie.

Soluţia:• lipsurile şi slăbiciunile noastre omeneşti pot fi împlinite prin ajutorul dumnezeiescului har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte-*.• Duhul vine în ajutor slăbiciunilor noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).• încrederea în milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu.• momentele de criză, de îndoială, de slăbire a interesului pentru preoţie nu trebuie întotdeauna socotite ca motive de îngrijorare şi de primejdie pentru cei in cauză. Ele le pot fi trecătoare şi cei în cauză revin. Uneori, chiar această frământare, această nevoie de lămurire şi de certitudine lăuntrică pe care o presupun fenomenele de criză şi frământările sufleteşti constituie o dovadă că asupra celor în cauză acţionează o putere deosebită, care îi face să nu fie mulţumiţi de ei înşişi şi să năzuiască spre o înţelegere superioară a rosturilor preoţiei şi la certitudini săvârşite în materie de credinţă şi de viaţă religioasă. Unii ca aceştia nu trebuie să deznădăjduiască; ei pot fi socotiţi, dimpotrivă, nişte privilegiaţi, fiindcă frământarea este, de fapt, o calitate a sufletelor. alese (furtunile mari ating în primul rând culmile munţilor şi agită mai ales vârfurile copacilor celor mai înalţi).

Tu nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit - spune Dumnezeu, în chip paradoxal, unor- asemenea suflete (Blaise Pascal). Cel ce caută pe Dumnezeu are toate şansele să-L şi găsească; acela crede în existenţa Lui, fără să-şi dea seama, şi tocmai această căutare constituie lucrarea tainică a lui Dumnezeu în adâncul sufletului.• Fericitului Augustin: Dacă nu eşti chemat, fă să fii chemat.

Sf. Ioan Gură de Aur:- „Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost

ales prin vot omenesc. Deci, să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu”.