30802235-invatarea-teorii-ale-invatarii.pdf

Învă area. Teorii ale învă ăriiț ț

1.DEFINI II ALE ÎNVĂ ĂRII 2Ț Ț

2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂ ĂRII 4Ț

2.1. Teoria ac iunii mintale ( teoria formării pe etape a ac iunilor mintale). 4ț ț

2.2. Teoria organizării ierarhice a învă ării 4ț

3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII 8

3.1. Teoria condiţionării clasice: 8

BIBLIOGRAFIE 11

1


1.DEFINI II ALE ÎNVĂ ĂRIIȚ Ț

Conform DEX, „ a învă a” provine din cuvântul latinescț „invitiare-vitium=viciu” i înseamnă: „ a- i însu i cuno tin ele dintr-ș ș ș ș țun domeniu teoretic sau practic, a studia; a transmite în mod sistematic cuno tin e dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a ini ia; aș ț ț (se) obi nui, a (se) deprinde cu ( ceva); a arăta cuiva cum săș procedeze, a sfătui; a trage învă aminte, a căpăta experien ă”.ț ț

Învăţatul rus A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind "procesul dobîndirii experienţei intelectuale de comportare", înţelegînd prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decît atît, formarea gîndirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.

După F. Dors i P. Mercier, „ învă area constă în a dobândi sauș ț modifica o reprezentare a mediului.”

Conform lui A. Woolfolk, 1990, „ învă area este procesul careț determină o modificare în cunoa tere sau comportament”.ș

După cum men ionează i defini iile de mai sus ÎNVĂ AREAț ș ț Ț nu este altceva decât acumularea de noi cuno tin e, înmagazinareaș ț unor foldere în calculatorul propriu care vor fi activate în momentul în care se va avea nevoie de ele.

Învă area este un proces care generează performan a, este oț ț precondi ie a performan ei: „ nu orice performan ă este un rezultat alț ț ț învă ării i nu orice învă are va avea ca rezultat o performan ăț ș ț ț observabilă.”(F. J. Landy, 1987).

De i învă area nu se confruntă cu maturizarea, oboseala,ș ț manifestările instinctuale, actele înnăscute, ea nu poate fi totu iș separată de acesti factori. Schimbările pe care le produce învă area potț fi în cunoa tere i în comportament.ș ș

Pe această baza se face distinc ia între teorii ale învă ăriiț ț comportamentale ( behavioriste- * behavior*- comportament, lb. Engleză) i teorii ale învă ării cognitive.ș ț

2


Cele behavioriste se concentrează asupra comportamentului observabil; schimbările în comportament fiind considerate scopuri principale ale învă ării. Aceste schimbări nu sunt decât efecte aleț stimulilor externi asupra răspunsurilor subiectului. Teoria condi ionării clasice i teoria condi ionării operante suntț ș ț reprezentative pentru acest punct de vedere ( I.P. Pavlov, J. B. Watson, B. F. Skinner).

De cealaltă parte, speciali tii cognitivi ti consideră că învă areaș ș ț trebuie abordată ca fiind un proces intern care nu poate fii observat nemijlocit.

Deosebirea dintre cele două concep ii se centrează asupraț obiectului învă ării. A. Woolfolk afirma: „ În viziunea cognitivăț cunoa terea însă i este învă ată iar schimbările în cunoa tere duc laș ș ț ș schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală noile comportamente sunt ele însele învă ate.”ț

Se disting două forme ale învă ării: învă area spontanăț ț (neorganizată, are loc în familie, pe spa iile de joacă) i ceaț ș sistematică ( care se realizează în coli). Aceasta din urmă mai poateș fi o învă are senzorie- motorie ( învă area scrisului, a cititului)- acte înț ț care esen ial este răspunsul prin mi cările adecvate la anumi i stimuli-ț ș ț i învă area verbală- cuprinzând însu irea de cuno tin e i formarea deș ț ș ș ț ș

capacită i (memorarea unor formule, solu ionarea unor probleme).ț ț

3


2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂ ĂRIIȚ

2.1. Teoria ac iunii mintale ( teoria formării pe etape aț ac iunilor mintale).ț

Această teorie a fost elaborată de psihologul sovietic P. J. Galperin. Conform acestei teorii ac iunea mintală considerată caț scop al învă ării este rezultanta unui proces de interiorizare careț parcurge mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond, de trecerea de la ac iunea materială sau materializată cu obiectul , laț ac iunea mintală; trecerea din afară în interior”. Prima etapă este ceaț a familiarizării cu sarcina învă ării. Cea de a două etapă este cea aț ac iunii materiale cu obiectul ( Galperin nume te această etapăț ș „ac iune materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajuluiț exterior cu voce tare fără obiecte”. Ac iunea materializată esteț transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern cu voce tare fără sprijin pe materialul obiectiv ca i în etapele anterioare. Cea de a patraș etapă desemnează nivelul ac iunii în forma „ limbajului extern pentruț sine”. Limbajul fiind o metodă de comunicare cu ceilal i prin aceatăț etapă devine o metodă de comunicare cu sine i deci un instrument alș gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează nivelul ac iunii în formaț limbajului anterior. Acum are loc interiorizarea ac iunii materiale înț cea mintală.

2.2. Teoria organizării ierarhice a învă ăriițAceastă teorie apar ine neobehaviorismului i este promulgatăț ș

de Robert M. Gagne. Acesta a analizat factorii din via a de zi cu ziț care influen ează învă area i astfel a determinat o diversitatea deț ț ș factori în care se produce aceasta. Aceste situa ii ale vie ii reale auț ț fost clasificate i dispuse îmtr-o ordine ierarhică , pentru fiecare dintreș ele elaborându-se un set de condi ii „ care guvernează producereaț învă ării” i care oferă posibilitatea descrierii „ factorilor careț ș

4


determină învă area” (Robert M. Gagne). Prin această metodă el aț identificat „ opt feluri de învă are”, fiecare presupunând douăț categorii de condi ii: cele interne ( se exprimă prin anumite capacită iț ț dispuse ierarhic considerate ca premise) i cele externe ( se referă laș situa iile-stimul apar inătoare contextului în care se desfă oarăț ț ș învă area). ț Astfel o învăţare mai complexă presupune realizarea prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simple:

• Învăţarea de semnale (cazul sugarului care începe să-şi recunoască mama după imaginea ei vizuală şi nu doar după voce)- repetarea semnalului în asocia ie cu reac ia pe care dorimț ț să o ob inem conduce la învă area reac iei asociate acestuiț ț ț stimul;

• Învăţarea stimul - răspuns (cînd la un anumit stimul, se reacţionează cumva)- acest tip presupune ca individul să reac ioneze atunci când dore te. Schematic acest tip de învă areț ș ț a fost reprezentat de Gagne astfel Ss-R ( S- semnalul exterior, s- stimularea proprioceptivă internă, R- răspunsul). În terminologia lui Skinner capacitatea implicată aici este „ operant discriminantă”;

• Înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicleta, înotul)- presupune o înlăn uire de activită i care devin verigi ale aceluia i lan care seț ț ș ț generează automat;

• Învăţarea prin discriminare (cînd facem distincţii fine)- se exprimă prin capacitatea individului de a diferenţia stimulii şi cazurile foarte asemănătoare ; esenţa acestui tip de învăţare constă în reducerea sau prevenirea interferenţelor ;

• Învăţarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele- cel care învăţă dobândeşte capacitatea de a da un răspuns comun unei clase de stimuli: „ Învăţarea unui concept înseamnă învăţarea de a clasifica situaţiile stimul după proprietăţi abstracte ca formă , culoare poziţie, număr şi altele.” ( R. Gagne)

• Învăţarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice- o regulă este o noţiune abstractă care se obţine prin înlănţuirea mai multor noţiuni concrete. Astfel: dacă A, atunci şi B, unde A şi B sunt noţiuni însuşite anterior;

5


• Rezolvarea de probleme constituie tipul de învăţare cel mai complicat (cînd trebuie să combinam regulile pentru a soluţiona situaţii, probleme noi)- acest tip de învăţare este tipul superior de învăţare fiind expresia cumulativă a celorlalte tipuri.

Teoriile de mai sus se pot constitui într-o ordine ierarhică, de la simplu la complex. Datorită acestui fapt teoria lui Gagne se mai poate numi „ teoria transferului”: învăţarea unei capacităţi superioare fiind dependentă de însuşirea uneia inferioare.

2.3. Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale (teoria echilibrării progresive a asimilării şi acomodării)

Această teorie este creaţia lui J. Piaget şi se bazează pe principiile genezei şi se concentrează asupra intelectului uman: se are în vedere interacţiunea subiectului cu obiectele realităţii, aceasta ducând la interiorizarea şi formarea structurii mintale. Această teorie mai poartă şi denumirea de teorie a acţiunii. În timp ce teoria clasică consideră că în dezvoltarea gândirii rolul principal îl au imaginile perceptive, J. Piaget îl atribuie acţiunii. Acţiunea implică relaţia subiect-obiect. Coordonarea acestora poartă denumirea de adaptare (asimilare şi acomodare). Asimilarea reprezintă recepţionarea datelor pe care le oferă obiectul iar acomodarea reprezintă modificările ce se produc în structura internă în funcţie de influenţele mediului extern. Epistemologia genetică" fondată de Piaget a influenţat în mod pozitiv psihologia contemporană şi studiile asupra învăţării. Teoria genetic-cognitivă a lui J. Bruner a fost fondată pe baza operei lui Piaget.

2.4. Teoria cognitivă ( teoria accesibilităţii)

Fondatorul acesteia este Jerome S. Bruner. El a preluat idei din teoria lui Piaget. El prezintă posibilitatea cunoaşterii lumii astfel:

• Modalitatea activă , realizată prin manipularea liberă a obiectelor şi exersare (indispensabile în formarea priceperilor şi deprinderilor, dar şi în achiziţionarea primelor cunoştinţe). Această modalitate este caracteristică primilor ani ai vieţii.

6


• Modalitatea iconică se bazează pe imagini mai ales vizuale fără manipulare efectivă (caracteristică vîrstei cuprinse între 5 şi 7 ani).

• Modalitatea simbolică , atunci cînd simbolurile (cuvintele sau alte semne convenţionale) înlocuiesc imaginile, permiţînd apariţia conceptelor, a noţiunilor.

J. S. Bruner consideră că o teorie a instruirii trebuie să aibă atât un caracter prescriptiv în sensul că „ enunţă reguli privind modul cel mai eficient de realizare a unui anumit nivel de cunoştinţe sau de priceperi„ , cât şi unul normativ ea fiind cea care „ fixează criterii şi proclamă condiţiile necesare pentru realizarea lor”. Astfel în „Procesul” el afirmă: „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes orice obiect de învăţămînt într-o formă intelectuală adecvată.”

Luând în considerare teoriile prezentate, E. Hilgard şi G. Bower consideră: „ Cu cât deţinem o cunoaştere fundamentală mai solidă asupra proceselor învăţării, cu atât mai eficiente vor fi aplicaţiile tehnologice în instrucţie şi educaţie, în general.”

7


3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII

Luând în considerare termenul de „teorie” E. Hilgard şi G. Bower consideră: „ Psihologii cu preferinţe manifeste pentru sisteme consideră ca esenţială existenţa unei teorii a învăţării, deoarece majoritatea comportamentelor omeneşti nu sunt altceva decât rezultate ale învăţării.

3.1. Teoria condiţionării clasice:

Se întemeiază pe tezele reflexologiei elaborate de I. P. Pavlov: prin asocierea repetată a stimulului condiţionat cu cel necondiţionat se ajunge la învăţarea unei reacţii condiţionate la stimulii care, în faza iniţială, erau relativ neutri. Experimente asemănătoare a realizat psihologul american J. B. Watson. Învăţarea este posibilă numai în măsura în care se repetă asocierea dintre cei doi stimuli până în momentul în care subiectul va dobândi un răspuns automatizat. De exemplu profesorul poate obţine cu ajutorul condiţionării clasice metamorfozarea unor răspunsuri emoţionale; elevii concentraţi asupra performanţei sunt de obicei dominaţi de frică şi teama de eşec dar utilizând condiţionarea clasică ei pot fi ajutaţi să înveţe răspunsuri pozitive faţă de astfel de situaţii. Întemeietorii acestei teorii au efectuat experimente pe animale; în cazul oamenilor reacţiile pot fi diferite şi contradictorii. De exemplu, gesturile profesorului pot fi semnale condiţionate ca să le atragă elevilor atenţia asupra ceea ce urmează să recepţioneze: „Se poate chiar ca ceea ce se numeşte – concentrarea atenţiei- către ceva să fie constituită din asemenea răspunsuri anticipatorii învăţate.” ( R. Gagne, 1975).

3.2. Teoria întăririi operante ( a condiţionării instrumentale, condiţionării operante):

Această teorie este creaţia psihologului american Edward Thorndike care s-a întrebat ce se întâmplă după ce asocierea dintre

8


stimul şi reacţie s-a produs. Astfel a descoperit că se produce o întărire: efect sau succes. El a formulat legea efectului. A. Woolfolk considera: „ Orice act care produce un efect de satisfacţie într-o situaţie dată tinde să se repete în altă situaţie.” Când conexiunea este urmată de satisfacţie forţa ei creşte –legea efectului pozitiv- iar când este urmată de insucces, insatisfacţie –legea efectului negativ-. E. Thorndike afirmă: „ o satisfacţie fiind definită ca o stare de lucruri pentru care individul nu face nimic să o evite, adesea făcând în aşa fel încât s-o obţină şi s-o păstreze, pe când o insatisfacţie este acea stare de lucruri pe care individul o evită sau o schimbă.” E. Thorndike mai este recunoscut şi ca reprezentant al conexionismului ( S-R). E. Hilgard şi G. Bower afirmă cu privire la Thorndike: „ Nici o teorie asupra învăţării nu-şi poate permite să ignore moştenirea pe care ne-a lăsat-o Thorndike.” Efectuând alte experimente acela i Thorndike aș formulat teoria „ condiţionării operante sau instrumentale”: într-o boxă special amenajată pisica poate ajunge la hrană doar dacă manevrează o pedală. Se ajunge astfel la concluzia că o mare parte din tipurile de învăţare umană reclamă acţiuni deliberate din partea celui care învăţă. A. Woorfolk afirma:” condiţionarea operantă este procesul învăţării comportamentale care implică asemenea acţiuni deliberate.”

3.3. Teoria învăţării intuitive (teoria insight-ului):

A apărut în secolul nostru ca o reacţie împotriva tendinţelor asociaţionist-behavioriste asupra învăţării, îndeseobi faţă de teoria lui Thorndike. A fost formulată de trei mari psihologi: Wolfang Kohler, Max Wertheimer şi Kurt Koffka şi are la bază „teoria gestaltului”. Conform acesteia, fenomenele psihice nu sunt derivate din părţi mai mici ci trebuie considerate ca întreguri structurale care s-ar derula în mod brusc şi automat. Pornind de la această premiză apare teoria intuiţiei ( insight-ului): învăţarea constă în restructurarea bruscă a câmpului de experienţe descoperind astfel răspunsul la o situaţie problemă. Intuiţia având sensul de iluminare intelectuală care se produce în mod brusc. R. Gagne considera că această teorie apare atunci când: „ învăţăm prin rezolvarea de probleme”.

9


3.4. Teoria imitaţiei ( învăţarea prin imitaţie sau învăţarea prin observarea altora):

Această teorie face parte din teoria învăţării sociale, concept introdus de N. E. Miller şi J. Dollard prin lucrarea: „Învăţarea socială şi imitaţia”. Se are în vedere premiza că în societate apare imitaţia, adică o persoană preia gesturile, mişcările unei persoane, comportamentul acesteia, învăţând noi modalităţi de autodefinire. Învăţarea unui comportament prin imitaţie depinde de personalitatea modelului, de prestigiul său, de personalitatea celui care imită şi de interacţiunea dintre cei doi poli. În 1963, A. Bandura a studiat mai profund teoria imitaţiei şi o denumeşte „ învăţare mecanică”. Astfel prin observarea subiectului model se pot observa trei tipuri de comportament: dobândirea unor reacţii noi, reacţii inhibatorii existente se pot diminua sau accentua, reacţiile deja dobândite pot fi consolidate.

10


BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Nicola, TRATAT DE PEDAGOGIE ŞCOLARĂ, Editura Aramis, 2003;

2. Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, Editura Polirom, 2005.

11

30802235-invatarea-teorii-ale-invatarii.pdf

Documents