1.introducere micro
DESCRIPTION
...TRANSCRIPT
INTRODUCERE
Obiectul de studiu al microbiologiei
Obiectul de studiu al microbiologiei este biologia microorganismelor: forma, structura şi activitatea fiziologică a acestora.
Microorganismele = organisme mici, vizibile doar la microscop (micros (gr.) = mic, bios (gr.) = viaţă, logos (gr.) = ştiinţă); termenul de microbiologie ar însemna ştiinţa despre organisme cu viaţă scurtă, provenind de la cuvântul „microb”, introdus de Sedillot (1878)(termen care se referă în special la microorganismele patogene, dar care nu este ştiinţific).
Obiectul de studiu al microbiologiei
Noţiunea de microorganism reuneşte un grup foarte vast, heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică, dar care prezintă o serie de caractere comune: dimensiuni microscopice [µm (10-6m)]; prezintă organizare în general unicelulară, sub două forme:
celule de tip procariot celule de tip eucariot;
Chiar dacă unele microorganisme formează asociaţii pluricelulare, acestea nu prezintă diferenţiere celulară pentru a forma ţesuturi şi organe, iar o celulă izolată din aceste asociaţii îşi păstrează viabilitatea, creşte, se divide şi reface asociaţia;
structura lor internă este în general simplă.
Heterogenitatea microorganismelor este definită prin:
poziţia sistematică diferită; activitatea biologică diversă; morfologia şi structura internă a diferitelor grupe de microorganisme
sunt de asemenea diverse.
Obiectul de studiu al microbiologiei În categoria microorganismelor intră:
celule procariote: Eubacterii (bacterii adevărate) Cianobacterii (bacterii albastre-verzi) Actinomicete (bacterii filamentoase, cu organizare de tip micelial) Arhebacterii (microorganisme foarte asemănătoare din punct de
vedere morfologic şi structural cu bacteriile adevărate, care se găsesc în medii de viaţă variate şi corespund bacteriilor extremofile)
celule eucariote: Fungi microscopici, care includ:
levuri (drojdii) mucegaiuri (fungi filamentoşi, cu organizare pluricelulară)
Alge microscopice Protozoare.
Microbiologia studiază şi virusurile şi entităţile moleculare infecţioase cu organizare subvirală (viroizii şi prionii), deşi acestea nu sunt microorganisme şi nu au structură celulară.
Poziţia microorganismelor în lumea vie
În 1969 Whittaker a propus un sistem de clasificare în 5 regnuri: Monera (organisme unicelulare, cu organizare de tip procariot: bacterii,
cianobacterii, actinomicete); Bergey a schimbat numele regnului Monera în cel de Procaryota
Protista (microorganisme eucariote: alge microscopice, protozoare); Fungi (organisme eucariote imobile, ce formează spori); Plantae (plante nevasculare şi vasculare); Animalia (organisme pluricelulare, cu nutriţie de tip ingestiv).
Criteriile de clasificare în 5 regnuri se bazau pe:
trei niveluri de organizare: procariot, eucariot unicelular şi eucariot pluricelular,
modalităţile de nutriţie: fotosintetică, absorbtivă, ingestivă.
Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi. Ele sunt entităţi moleculare infecţioase fără organizare celulară şi nu se pot încadra alături de celelalte microorganisme.
Rolul microorganismelor
în natură microorganismele sunt prezente pretutindeni: în aer, în apă, în sol, în alimente, în organismele umane, animale și vegetale;
majoritatea microorganismelor sunt inofensive pentru organismul uman, unele specii sunt chiar utile omului;
un număr redus de microorganisme este reprezentat de microorganisme patogene, provocând infecții organismelor umane, animale sau vegetale;
Rolul microorganismelor
POZITIV:
În natură:
Circuitul elementelor în natură: C, N, S, Fe, P;
Descompunerea materiei organice, fertilizarea solului;
Formarea de zăcăminte utile (petrol, cărbuni);
În industrie și agricultură:
Fermentația alcoolică, acetică, lactică – fabricarea pâinii, alcoolului (vin, bere), acidului acetic, produselor lactate, murăturilor;
Biosinteză de vitamine și antibiotice;
Producerea de îngrășăminte.
În protecția mediului:
Descompunerea deșeurilor rezultate din diferite activități;
Rolul microorganismelor
POZITIV:
În medicină:
Obținerea prin inginerie genetică a unor vaccinuri, a insulinei, interferonilor etc.;
Microbiota saprofită a organismului uman, ca barieră biologică împotriva pătrunderii patogenilor în organism;
Rolul microorganismelor
NEGATIV:
Degradarea alimentelor;
Coroziunea metalelor;
Deteriorarea microbiană a hârtiei, materialelor plastice, cauciucului, fibrelor textile;
Producerea de boli organismelor (chiar și microorganisme condiționat patogene):
Umane,
Animale,
Vegetale.
Diviziunile microbiologiei
Clasificarea diferitelor domenii se poate face: după criterii taxonomice (bacteriologie, virologie, algologie,
micologie, protozoologie), după criterii funcţionale (fiziologia, biochimia, ecologia, genetica
microorganismelor), după mediul din care provin microorganismele (microbiologia
solului, hidromicrobiologia, geomicrobiologia) după aplicaţiile practice ale diferitelor categorii de
microorganisme (microbiologie industrială, medicală, biotehnologie).
Microbiologia medicală studiază microorganismele patogene pentru om şi animale, patogenitatea şi virulenţa acestora, factorii care condiţionează virulenţa, modul lor de transmitere şi modalităţile de combatere. Microorganismele patogene determină diferite boli infecțioase, care pot fi sau nu boli transmisibile (contagioase).
Istoricul microbiologiei
Descoperirea microorganismelor - în 1676 Anton van Leevenhoek a examinat picături de apă din diferite surse naturale, picături de salivă, picături de puroi, cu ajutorul unui un aparat optic propriu de mărire a imaginii, care mărea de 270 de ori; în descrierile sale, printre alte organisme, se recunosc şi bacteriile, pe care Leevenhoek le-a denumit animalicule, considerându-le nişte „pui” ale animalelor acvatice mai mari (24 aprilie 1676 este considerată ziua de naştere a microbiologiei);
Întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă este considerat Ferdinand
Cohn (1875), cercetător care a intuit caracterele aparte ale microorganismelor, iar lucrările lui Louis Pasteur (1822 - 1895) au avut o importanţă deosebită pentru evoluţia acestei ştiinţe.
Anton van Leevenhoek
Istoricul microbiologiei Louis Pasteur (1822 - 1895):
a înfiinţat primele laboratoare de cercetare microbiologică, a studiat procesele fermentative, demonstrând că fermentaţiile
sunt procese biologice produse de acţiunea unor microorganisme facultativ anaerobe, fiecare fiind determinată de o categorie specifică de germeni,
a studiat bolile fermentaţiilor, cauzate de contaminarea acestora cu organisme străine care le deviază cursul normal şi a pus la punct o metodă de evitare a contaminării fermentaţiilor cu agenţi nedoriţi (pasteurizarea),
a înlăturat concepţia generaţiei spontanee care data din antichitate, conform căreia vieţuitoarele ar putea să apară spontan din materie organică, prin experimentele sale cu baloane de sticlă prevăzute cu un tub în formă de gât de lebădă,
a pus la punct teoria originii microbiene a bolilor infecţioase studiind îmbolnăvirea viermilor de mătase,
a deschis era prevenirii bolilor infecţioase prin vaccinarea antibacteriană şi antivirală, practică medicală de o importanţă deosebită, ce a dus la crearea unui domeniu nou, imunologia.
Louis Pasteur
Istoricul microbiologiei Robert Koch (1843 – 1910):
a avut contribuţii importante la dezvoltarea domeniului bacteriologiei, fiind considerat fondatorul acestei ramuri microbiologice,
a introdus în practica de laborator folosirea mediilor solide pentru cultivarea tulpinilor bacteriene,
a descoperit mai multe specii de bacterii patogene, printre care bacilul tuberculozei şi vibrionul holerei,
a elaborat principiile generale prin care un anumit germen poate fi considerat agentul etiologic al unei boli (cele 4 postulate ale lui Koch): 1. Microorganismul trebuie să fie găsit cu regularitate în
leziunile bolii respective; 2. Microorganismul trebuie să fie izolat de la gazda infectată şi
cultivat într-o cultură pură; 3. Inocularea culturii pure obţinute în laborator la un animal
sensibil trebuie să reproducă boala; 4. Microorganismul trebuie să se regăsească din nou cu
regularitate la noua gazdă în leziunile caracteristice bolii.
Robert Koch
Istoricul microbiologiei
Ilia Ilici Mecinikov (1845 - 1916) a studiat digestia intracelulară a particulelor de carmin la echinodermele marine la Institutul Pasteur de către celule pe care le-a denumit fagocite. Prin descrierea fenomenului de fagocitoză a pus bazele teoriei imunităţii celulare.
Alexander Fleming a descoperit în 1921 lizozimul şi
în 1929 penicilina, antibiotic produs de Penicillium notatum, care a fost ulterior purificată de către savanţii britanici Florey şi Chain (1940). Cei trei cercetători au primit în 1945 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea acestui antibiotic.
Istoricul microbiologiei Victor Babeş (1854 - 1926):
a lucrat la Institutul Pasteur din Paris şi a fost colaborator al lui Robert Koch,
a studiat numeroase boli (lepra, holera, tuberculoza, turbarea, febra tifoidă), descoperind peste 50 de microbi,
împreună cu Victor Cornil a scris în 1885 primul tratat de bacteriologie din lume, intitulat „Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses”,
a descris corpusculii Babeş-Negri în creierul animalelor moarte de turbare, importanţi pentru diagnosticul bolii, precum şi corpusculii Babeş-Ernst din citoplasma unor bacterii Gram pozitive.
Ioan Cantacuzino (1863 - 1934), întemeietorul Institutului din
Bucureşti care îi poartă azi numele, a fost elev al lui Mecinikov: a studiat imunitatea şi fagocitoza la nevertebrate, dar şi numeroase
boli ca scarlatina, holera, tuberculoza, difteria, producând numeroase seruri şi vaccinuri pentru prevenirea diferitelor boli infecţioase,
a emis prima lege sanitară din România (1910) şi a avut contribuţii importante la dezvoltarea învăţământului medical românesc.
Victor Babeș Ioan Cantacuzino
Istoricul microbiologiei
Alţi cercetători români care au avut contribuţii la dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă: Constantin Ionescu – Mihăeşti (1883 - 1962), cu realizări în
prevenirea infecţiilor poliomielitice, Mihai Ciucă (1883 - 1969), renumit pentru descoperirea
fenomenului de lizogenie determinat de bacteriofagi, Dumitru Combiescu (1887 - 1961) care a studiat antraxul,
leptospirozele, rickettsiozele, Nicolae Nestorescu (1901 - 1969), continuator al şcolii create
de Ioan Cantacuzino, Constantin Levaditi (1874 - 1953), elev al lui Babeș, studii în
imunologie, virusologie, bacteriologie, parazitologie şi chimioterapie,
Ştefan S. Nicolau (1896-1967), elev al lui Levaditi, studii asupra virusurilor hepatitice, herpetice, asupra oncogenezei şi imunologiei virale.
CONCEPTUL DE BACTERIE
Conceptul de bacterie trebuie definit în funcţie de organizarea de tip procariot şi numai prin antiteză cu celula eucariotă.
Caracterul Procariote Eucariote
Dimensiuni Foarte mici, 1-10µ; unele pot fi mai
mari, spiralate sau de tip filamentos,
dar celulele sunt identice în cadrul
filamentului
Celule mai mari, 10-100 µ;
unele sunt microorganisme;
cele mai multe sunt unităţi
de structură ale
organismelor de talie mare
Peretele
celular
Prezent constant la bacterii, cu o
structură caracteristică; necesar
existenţei acestora în condiţii naturale;
în compoziţia peretelui intră constant
mureina (marker biochimic al celulei
bacteriene), iar la unele bacterii se
întâlnesc şi acizii teichoici, acidul
diaminopimelic.
Există diferenţe între
celulele animale (delimitate
doar de membrană celulară,
fără perete celular) şi
celulele vegetale sau ale
fungilor, la care peretele
celular este prezent şi are o
compoziţie chimică variată
(celuloză, polioze, Si).
Membrana
plasmatică
Structural asemănătoare cu cea a
eucariotelor, cu particularităţi datorate
compoziţiei chimice:
-permeabilitate selectivă;
-bacteriile dispun de sisteme membranare de
transport activ (permeaze de natură proteică,
proteine de legare, care asigură transportul
substanţelor prin membrane)
-sterolii lipsesc din compoziţia chimică a
membranei (cu excepţia micoplasmelor).
Celulele animale au membrana
caracterizată printr-o mare
plasticitate, capabilă de endocitoză
(fagocitoză sau pinocitoză). Cele
vegetale şi fungii au membrana
acoperită de peretele celular rigid,
care îi anulează proprietăţile speciale.
Sterolii sunt prezenţi în mod constant.
Citoplasma În stare de gel permanent; în lipsa
membranelor interne şi a curenţilor
citoplasmatici menţine intacte structurile
intracelulare; schimburile dintre celula
bacteriană şi mediul extern se fac direct, fără
necesitatea circulaţiei interne a substanţelor.
Există o permanentă tranziţie
reversibilă gel ↔ sol, curenţi
citoplasmatici şi structuri membranare
intracelulare.
Organitele
celulare
Lipsesc la procariote. Mitocondriile sunt esenţiale şi perfect
delimitate; cloroplastele sunt prezente
la plantele capabile de fotosinteză.
Structura şi
funcţiile
materialului
genetic
Organizarea
materialului
genetic, sediul
acestuia şi
raportul cu
citoplasma
Procariotele nu prezintă un nucleu
propriu-zis; materialul nuclear,
sediu al informaţiei genetice
bacteriene, se găseşte scufundat în
citoplasmă într-o zonă numită
nucleoplasmă, în contact direct cu
citoplasma, neprotejat de o
membrană nucleară. Este denumit
nucleosom (nucleoid) şi e
reprezentat de o moleculă de ADN
dublu catenară, circulară, covalent
închisă.
Informaţia genetică e
disociată în nucleu şi în
organitele celulare
(mitocondrii şi cloroplaste).
Materialul nuclear e separat
de citoplasmă printr-o
membrană nucleară dublu
stratificată şi este organizat
în cromozomi. Informaţia
genetică din organite este
protejată prin membranele
organitelor respective.
Structura şi
funcţiile
materialului
genetic
Structura
moleculară
a
materialului
genetic
Informaţia genetică bacteriană e de
două feluri: esenţială, absolut
necesară existenţei celulei,
caracteristică speciei bacteriene în
ceea ce priveşte compoziţia în baze
azotate G+C (nucleosomul) şi
accesorie (plasmidele), reprezentată
de unităţi genetice
extracromozomale, de dimensiuni
mai mici, constituite tot din
molecule de ADN dublu catenar,
circular, covalent închis.
Informaţia genetică din
nucleu este reprezentată
de un număr constant,
caracteristic speciei, de
cromozomi, care
reprezintă molecule de
ADN asociate cu histone,
cu o structură
caracteristică. Informaţia
genetică din organitele
celulare este sub formă de
molecule de ADN dublu
catenar, circular, covalent
închis.
Structura şi
funcţiile
materialului
genetic
Mecanismul
replicării
materialului
genetic
Replicarea este de tip
semiconservativ: are loc
desfacerea celor două catene
ale moleculei de ADN la
bifurcaţia de replicare, fiecare
catenă separat fiind folosită
pentru sinteza unei catene
complementare. Fiecare
moleculă dublu catenară nou
formată are o catenă veche şi
una nou sintetizată
complementară.
Informaţia genetică nucleară
urmează procesul caracteristic de
mitoză, cu fazele caracteristice şi
cu apariţia fusului de diviziune.
În ciclul celular al eucariotelor
prima fază (G1) este lipsită de
sinteze, nucleul diploid (2n) este
în interfază, faza de sinteză de
ADN (S) duce la dublarea
informaţiei genetice (4n),
urmează o fază de eclipsă (G2)
care este 4n şi mitoza care reface
structurile 2n.
Informaţia genetică din organitele
celulare se replică
semiconservativ, la fel ca la
procariote.
Structura şi
funcţiile
materialului
genetic
Sediul şi
mecanismul
traducerii
informaţiei
genetice
Informaţia genetică e tradusă în
citoplasmă la nivelul
ribozomilor 70S, structuri
tipice specializate pentru
această funcţie.
Informaţia genetică e înscrisă
continuu în cadrul moleculei de
ADN, prin transcrierea ei
rezultă un ARN mesager şi prin
traducere proteinele.
Informaţia genetică nucleară este
tradusă la proteine la nivelul
ribozomilor 80S din citoplasmă, iar
cea a organitelor este tradusă la
nivelul respectiv cu ajutorul
ribozomilor 70S.
Eucariotele prezintă o structură
discontinuă a informaţiei genetice,
alcătuită din secvenţe codificatoare
(exoni) şi necodificatoare (introni).
Transcrierea duce la formarea unui
ARN premesager, netraductibil,
care conţine secvenţe exonice şi
intronice. Maturarea ARN
premesager duce la îndepărtarea
din moleculă a secvenţelor
intronice şi legarea celor exonice
între ele, rezultând un ARNm
matur, care va fi tradus la proteine.
Echipamentul
enzimatic
oxidativ şi de
fotosinteză
Este neîmpachetat în
structuri specifice, dispus
difuz la nivelul membranei
plasmatice şi a
diverticulilor rezultaţi din
aceasta. La nivelul
membranei şi al
mezozomilor se găseşte
sinergonul respirator
(ansamblul reacţiilor
chimice care duc la
realizarea unei anumite căi
metabolice, catalizate de o
serie de enzime ce
acţionează regulat pentru a
îndeplini un anumit
proces).
Este împachetat în structuri
caracteristice: mitocondrii,
cloroplaste. Sinergonul respirator
şi cel al fotosintezei sunt
autonome, localizate în structuri
specifice.
Tipul de
diviziune
- Diviziunea simplă, simetrică: celula
creşte progresiv până la un punct critic,
apoi se divide formând două celule fiice
identice;
- Diviziunea asimetrică prin înmugurire;
- Diviziuni multiple prin fragmentare la
bacteriile filamentoase.
Lipseşte aparatul mitotic, repartizarea
egală a informaţiei genetice este asigurată
de mezozomi.
Există un aparat mitotic,
care asigură repartizarea
informaţiei genetice în
cadrul mitozei, cu faze
caracteristice.
Procesele de
sexualitate
Sunt absente; există însă procese de
protosexualitate, care constau în transferul
de material genetic de la o celulă
donatoare (♂) la o celulă acceptoare (♀).
Caracterul de masculinitate este determinat
de prezenţa unei plasmide (factor de sex,
F), transferul este unidirecţional, celulele
nu fuzionează, ci se formează o celulă
numită merozigot (zigot parţial).
Procesele de sexualitate
sunt frecvente, caracterizate
prin formarea gameţilor
haploizi, precedată de
meioză; zigotul care rezultă
prin unirea gameţilor este
un zigot propriu-zis, diploid
(2n).
Mecanisme de
trasfer de
material
genetic
Transferul de material genetic se
face intraspecific, interspecific,
chiar intergeneric, prin:
-conjugare bacteriană
-transformare bacteriană
-transducţie fagică
-sexducţie
Prezintă fuziunea
gameţilor, care este
intraspecifică, urmată de
fuziunea nucleară.
Mecanisme de
infectare cu
virusuri în
condiţii
experimentale
Datorită existenţei peretelui
celular, infectarea bacteriilor cu
un bacteriofag specific se face
prin injectarea genomului fagic
în celula bacteriană, învelişul
proteic rămânând la exterior.
Celulele animale se
infectează cu virusurile
integrale prin endocitoză,
formând o vacuolă
derivată din membrană.
Celulele vegetale se pot
infecta cu virusuri
integrale doar după
lezarea mecanică a
peretelui celular.
Sensibilitatea
la diferite
substanţe
inhibitoare
Penicilina
inhibă sinteza mureinei din
structura peretelui celular
bacterian.
Bacteriile sunt sensibile.
Cloramfenicolul, tetraciclinele,
streptomicina
acţionează la nivelul ribozomilor
70S.
Bacteriile sunt sensibile.
Cicloheximida
acţionează la nivelul ribozomilor
80S.
Bacteriile sunt rezistente.
Penicilina
Eucariotele sunt rezistente,
deoarece nu au mureină.
Cloramfenicolul,
tetraciclinele, streptomicina
Eucariotele sunt rezistente,
deoarece ribozomii lor 70S
sunt protejaţi de membranele
organitelor în care se găsesc
(mitocondrii, cloroplaste).
Cicloheximida
Eucariotele sunt sensibile.
Capacitatea
de a forma
organisme
multicelulare
Pot forma agregate multicelulare, dar
celulele sunt identice între ele. Între
celulele unei asociaţii pluricelulare pot
avea loc interacţiuni simple,
nutriţionale, dar celulele îţi păstrează
individualitatea şi prin diviziune pot
reface asociaţia.
Uneori celulele eucariote
constituie organisme
unicelulare, dar de cele mai
multe ori formează
organisme multicelulare.
Capacitatea
de
diferenţiere
celulară
Procariotele sunt incapabile de
diferenţiere celulară, cu excepţia
bacteriilor sporogene. Formarea
sporilor de rezistenţă reprezintă o
formă primitivă de diferenţiere.
Au capacitate mare de
diferenţiere, de la
structurile sexuale până la
celule înalt diferenţiate, ca
neuronul .
Temperatura
maximă de
creştere
Eubacteriile cresc maxim până la
95˚C, arhebacteriile până la 110˚C.
Eucariotele cresc maxim
până la 60˚C.
Forma celulelor bacteriene
este controlată genetic; este în strânsă corelaţie cu peretele celular, care prezintă un
anumit grad de rigiditate; forma celulară caracteristică unei specii date este predominantă în
populaţia bacteriană dintr-o cultură pură; este un criteriu taxonomic important; se apreciază în următoarele condiţii:
în culturi pure, în condiţii artificiale, de laborator; în culturi bacteriene tinere, aflate în faza activă de creştere; în
culturile îmbătrânite apar forme aberante necaracteristice (filamentoase, ramificate), datorită degenerării celulare;
în culturi aflate în condiţii de cultură corespunzătoare: medii de cultură adecvate, condiţii optime de pH, temperatură, concentraţie a oxigenului; în condiţii improprii de cultivare apar acţiuni nocive, care determină alterări ale formei şi morfologiei bacteriene.
Principalele tipuri morfologice bacteriene
forma sferică (sferoidală) - celule izodiametrice numite coci (coccus (lat.) = sămânţă); cocii pot fi: perfect sferici – ex. Staphylococcus aureus uşor ovoidali – ex. Streptococcus pyogenes coci lanceolaţi – ex. Streptococcus pneumoniae (iniţial denumit
Diplococcus pneumoniae) coci cu aspect reniform – ex. Neisseria meningitidis
forma sferic – ovalară, intermediară între coci şi bacili - cocobacili - ex. Pasteurella pestis
forma cilindrică, alungită, de bastonaş drept sau uşor curbat - bacili;
aceştia pot avea: extremităţile rotunjite – ex. Bacillus subtilis extremităţile drepte – ex. Bacillus anthracis extremităţi în formă de pişcot sau măciucă – ex. Corynebacterium
diphteriae extremităţi ascuţite (fusiforme) – ex. Fusobacterium fusiforme
Principalele tipuri morfologice bacteriene
forma spiralată, elicoidală, care prezintă câteva subtipuri: vibrionul, cu formă de virgulă sau semilună – ex. Vibrio
cholerae spirilul, cu mai multe ture de spiră rigide – ex. Spirillum
volutans spirocheta, cu mai multe ture de spiră flexibile – ex.
Treponema pallidum
forma filamentoasă, constituită din filamente lungi şi ramificate, asemănătoare unor micelii, întâlnită la actinomicete (bacterii asemănătoare cu fungii) - ex. Actinomyces israeli
forma pătrată - caracteristică unor bacterii incluse în genul Quadra,
evidenţiate în unele ape hipersaline din Sinai (Walsby, 1980); formează placarde de 8-16 pătrate cu latura între 1,5 şi 11µm, cu o grosime inegală.
MORFOLOGIA BACTERIILOR
FORME DE BACTERII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. COCII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. BACILII
E. coli
MORFOLOGIA BACTERIILOR. BACILII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. BACTERII SPIRALATE
Gruparea bacteriilor
Modul de grupare a doi sau mai mulţi indivizi bacterieni depinde de orientarea în spaţiu a planurilor de diviziune succesive.
Gruparea cocilor
♦ indivizi izolaţi (cocul simplu)
♦ diplococi – celulele rămân grupate câte două - ex. Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis
♦ streptococi – şiraguri de celule de dimensiuni variabile - ex. Streptococcus pyogenes
♦ tetradă - grupări de 4 celule - ex. Micrococcus tetragenes
♦ sarcină - grupări de celule cu o simetrie cubică - ex. Sarcina flava
♦ stafilococi - grupări celulare asemănătoare cu un ciorchine - ex. Staphylococcus aureus
Gruparea bacteriilor
Gruparea bacililor ♦ Bacilii izolaţi (bacilul simplu) ♦ diplobacil - celulele rămân grupate câte două - ex. Klebsiella
pneumoniae ♦ streptobacil - mai multe celule rămân unite - ex. Bacillul
cereus ♦ grupări sub forma literelor V, M ori sub formă de armonică
sau palisadă – după diviziune celulele rămân împreună câte două sau mai multe, aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi ascuţit sau de 180 grade - ex. Corynebacterium diphteriae