[] geografie fizica generala sem i+sem2

226
TOMESCU VIORICA (coordonator) MARINESCU EMIL POPESCU LILIANA MARA CRISTINA GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI UMANĂ GENERALĂ CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR 2009

Upload: lumi-romanescu-cimpoi

Post on 28-Dec-2015

597 views

Category:

Documents


23 download

TRANSCRIPT

Page 1: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

TOMESCU VIORICA (coordonator) MARINESCU EMIL POPESCU LILIANA MARA CRISTINA

GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI

UMANĂ GENERALĂ

CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR

2009

Page 2: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

PARTEA I GEOGRAFIE GENERALĂ. GEOGRAFIE FIZICĂ

Page 3: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

CUPRINS: PARTEA I: GEOGRAFIE GENERALĂ. GEOGRAFIE FIZICĂ

INTRODUCERE

7

CAPITOLUL 1. GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ 9 1.1 Definiţia geografiei şi obiectul său de studiu 9 1.2 Importanţa studiului geografiei 15 1.3 Legăturile geografiei cu alte ştiinţe 15 1.4 Sistemul ştiinţelor geografice. Subramurile geografiei 16 1.5 Istoricul dezvoltării geografiei generale fizice şi umane 18 1.6 Dezvoltarea geografiei în România

24

CAPITOLUL 2. UNIVERSUL 31 2.1 Definirea Universului. Date generale şi caracteristici ale Universului 31 2.2 Structura Universului 32 2.3 Originea şi evoluţia Universului. Etapele de evoluţie a Universului 36 2.4 Galaxia noastră – Calea Lactee 37 2.5 Sistemul Solar. Concepţii privind alcătuirea Sistemului Solar. Ipoteze privind formarea Sistemului Solar

2.5.1 Sistemul Solar parte a sistemului stelar al galaxiei Calea Lactee 2.5.2 Concepţii privind alcătuirea Sistemului Solar 2.5.3 Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar

40 40 41 42

2.6 Soarele. Caracteristici generale. Geneza Soarelui şi evoluţia sa. Structura Soarelui şi activitatea solară

44

2.7 Planetele din Sistemul Solar.Trăsăturile sistemului planetar. Planetele interioare

49

2.8 Sistemul Pământ-Lună-Soare. Planetele exterioare

54

CAPITOLUL 3. PĂMÂNTUL – PLANETA VIE, COMPONENT AL SISTEMULUI SOLAR

67

3.1 Forma şi dimensiunile Pământului. Coordonate geografice 67 3.2 Mişcările Pământului 3.2.1 Mişcarea de rotaţie a Pământului 3.2.2 Mişcarea de revoluţie a Pământului

73 73 78

3.3 Structura internă a Pământului 83 3.4 Proprietăţile geofizice ale Pământului 87 3.5 Geosferele Terrei şi unitatea lor terestră 3.5.1 Litosfera şi structura sa în plăci. Tectonica plăcilor şi fenomenele asociate – vulcanismul şi seismele 3.5.1.1 Relieful Terrei. Relieful planetar (macroforme), relieful major (mezoformele), relieful mediu şi minor 3.5.2 Hidrosfera. Caracteristici generale. Repartiţia unităţilor ei pe Glob. Dinamica apelor marine. Relaţia ocean-atmosferă 3.5.3 Atmosfera şi importanţa ei pentru Pământ. Evoluţie, compoziţie şi structură; dinamica atmosferei 3.5.4 Biosfera - scurtă evoluţie. Factorii care influenţează repartiţia organismelor. Organizarea biosferei. Domenii de viaţă 3.5.5 Pedosfera. Factorii pedogenetici. Proprietăţile solului. Profilul solului

92 93 104 112 119 126 131

5

Page 4: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

CUPRINS: PARTEA A II-A: GEOGRAFIE GENERALĂ. GEOGRAFIE UMANĂ

INTRODUCERE

139

CAPITOLUL 1. MEDIUL, PEISAJUL ŞI SOCIETATEA OMENEASCĂ

139

1.1 MEDIU, PEISAJ, OM – DEFINIRE, CARACTERISTICI

139

1.2 INTERACŢIUNEA DINTRE OM ŞI MEDIUL TERESTRU. MEDII NATURALE, MEDII ANTROPIZATE ŞI MEDII ANTROPICE

142

1.3 TIPURILE DE MEDIU ŞI SOCIETATEA OMENEASCĂ 1.3.1. MEDIILE INTERTROPICALE ŞI GRADUL DE ANTROPIZARE

1.3.1.1. Mediul ecuatorial şi tropical-umed. Intervenţia omului în peisaj 1.3.1.2 Mediul de savană şi influenţa omului în peisaj 1.3.1.3 Mediul tropical-uscat de deşert, semideşert şi activitatea umană în cadrul său

147 147 150 156 159

1.3.2. MEDIILE EXTRATROPICALE ŞI GRADUL DE ANTROPIZARE. TIPURI DE MEDIU GEOGRAFIC TEMPERAT

1.3.2.1. Mediul mediteranean şi evoluţia antropizării sale 1.3.2.2. Mediul de prerie şi stepă. Intervenţia omului în peisajul stepei. Subregiunea aridă 1.3.2.3. Mediul pădurilor de foioase şi de amestec. Varietăţile mediului temperat forestier antropizat 1.3.2.4. Mediul montan al regiunilor temperate şi tipurile de activităţi umane 1.3.2.5. Mediul taigalei sau al pădurii boreale şi specificul activităţii umane

164 164 169 174 178 182

1.3.3. MEDIILE RECI. CARACTERE GENERALE 1.3.3.1 Mediul polar antarctic 1.3.3.2 Mediul polar arctic 1.3.3.3 Mediul de tundră. Activitatea omului

186 187 189 190

1.4 MEDII ANTROPIZATE ŞI MEDII ANTROPICE 1.4.1 Mediul rural şi componentele sale. Tipuri de peisaje agricole 1.4.2 Mediul aşezărilor urbane 1.4.3 Mediile industriale. Tipuri de industrializare şi influenţa asupra mediului 1.4.4. Căile de comunicaţie şi transporturile. Influenţa lor asupra mediului 1.4.5. Schimburile economice internaţionale. Caracterizare generală. Comerţul mondial cu servicii 1.4.6 Turismul şi influenţa sa asupra mediului. Aspecte generale

195 195 201 204 209 217 220

CAPITOLUL 2. DEZVOLTAREA UMANĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ. ASPECTE GENERALE

225

BIBLIOGRAFIE I 227 BIBLIOGRAFIE II 228

6

Page 5: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

INTRODUCERE

Conţinutul disciplinei de învăţământ superior intitulată Geografie fizică şi umană generală cuprinsă în documentele curriculare ale facultăţii cu profil geografic este sintetizat în acest material-suport sau curs universitar pentru studenţi, structurat în două părţi: a) partea întâi: Geografie fizică generală şi b) partea a doua: Elemente de geografie umană generală, fiecare dintre ele cu o serie de capitole şi subcapitole care dau structura unitară şi logică a conţinutului.

Sistemul de competenţe asumabile prin intermediul educaţiei prin geografie sunt urmărite în cadrul cursului prin atingerea competenţelor generale şi a celor specifice, care derivă din acestea, aşa cum au fost subliniate în programa analitică de studiu.

PARTEA I: GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ

Competenţe generale: - cunoaşterea ansamblului geografic, a corelaţiilor generale şi legilor de bază ale macrosistemului geografic – Terra ca sistem unitar şi ca parte a mediului extraplanetar care i-a dat naştere (Sistemul Solar); - înţelegerea teoretică a noţiunilor de bază privind sistemul şi diferenţierile ierarhizate, legile naturii, interrelaţiile, legăturile, metodele etc.; - aspecte generale privind cunoaşterea evoluţiei în timp şi spaţiu atât a ansamblului geografic, cât şi la niveluri inferioare.

Competenţe specifice: - definirea geografiei ca ştiinţă şi a obiectului său de studiu (mediul natural, mediul geografic, geosistemul, sociosistemul – sociogeosistemul); - precizarea legăturilor geografiei cu alte ştiinţe, a subramurilor ei, precum şi a istoricului evoluţiei geogarfiei în timp (din antichitate până în prezent), toate în capitolul I – Geografia ca ştiinţă; - identificarea datelor cosmice despre Pământ , ca parte a Sistemului Solar şi a Universului cunoscut, cu sublinierea realţiilor dintre corpurile cosmice ale Sistemului Solar şi influenţa lor asupra Terrei – în capitolul al II-lea - Universul; - caracterizarea generală a planetei Pământ – planetă vie, componentă a Sistemului Solar, urmărind trăsăturile specifice (forma şi dimensiunile, mişcările Pământului şi consecinţele acestora asupra fenomenelor desfăşurate pe pământ inclusiv asupra vieţii şi activităţilor umane; - evidenţierea „arhitecturii generale a Terrei” prin explicarea alcătuirii sale sub formă de geosfere concentrice cu precizarea trăsăturilor generale ale fiecărei geosfere, privind evoluţia temporală şi spaţială a acestora insistând asupra unor fenomene de bază din cadrul lor, urmând ca elementele de detaliu să fie studiate la disciplinele subordonate - Capitolul al III-lea, intitulat Pământul – planetă vie, componentă a Sistemului Solar”, care poate să răspundă la întrebarea „Cine suntem pe acest Pământ şi ca parte a întregului Univers” (Gr. Posea, Iuliana Armaş, 1998). PARTEA A II-A: ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

Competenţa generală din această parte a cursului caracterizează relaţionarea realităţilor din natură şi din sfera ştiinţelor despre natură cu cele ale societăţii umane şi din sfera ştiinţelor despre mediul înconjurător ca întreg şi o disciplină de sinteză – geografia, care studiază această realitate integrată.

Competenţele specifice precizează: - definirea mediului înconjurător, a peisajului, caracteristicilor acestora şi interacţiunea dintre om şi mediul terestru; - caracterizarea generală a tipurilor de mediu (intertropicale, extratropicale, mediile reci) şi gradul lor de antropizare;

7

Page 6: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- caracterizarea generală a mediilor antropizate şi a mediilor antropice cu exemplificări de tipuri de activităţi umane (agricole, industriale, de transporturi, servicii, turism) – capitolul I, intitulat „Mediul, peisajul şi societatea omenească”; - definirea conceptului de dezvoltare durabilă şi precizarea obiectivului general al dezvoltării durabile, în capitolul al doilea, intitulat Dezvoltarea umană şi dezvoltarea durabilă”, în care se precizează rolul şi locul pe care societatea omenească îl ocupă în Sistemul geografic; - dezvoltarea capacităţii de autoinformare (autoinstruire) a studiului pe baza cuprinsului acestui curs (material-suport), în care, conţinutul ştiinţific este ilustrat cu elemente cartografice, scheme logice, tabele cu date statistice, grafice, ilustraţii, care completează şi accesibilizează informaţia. Deasemenea, fiecare temă tratată este însoţită de obiectivele operaţionale care dirijează atenţia cititorului de a însuşi elementele esenţiale, precum şi teste de autoevaluare.

La fiecare parte a cursului este adăugată bibliografia cu principalele lucrări ale autorilor în domeniu, precum şi cu citarea corectă a informaţiei.

Menţionăm în mod deosebit lucrările bibliografice de referinţă care au stat la baza documentării şi redactării cursului de faţă pentru studenţi şi care aparţin unor autori consacraţi în domeniu pe care îi cităm şi în prefaţa cursului: Grigore Posea, Iuliana Armaş, Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi Sistemul Solar, (1998), Editura Enciclopedică, Bucureşti; Arthur Strahler, Geografie fizică, (traducere), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1973; Mihai Ielenicz, Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000; Richard B. Primack, Maria Patroescu, Laurenţiu Rozylowicz, Cristian Ioja, Fundamentele conservării diversităţii biologice, (2008), Edit. Agir; George Erdeli, C. Braghină, D. Frăsineanu, Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000; Alexandru Ungureanu, Geografie umană generală, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2000; Dan Bălteanu, Mihaela Şerban, Modificările globale ale mediului, Editura Coresi, Bucureşti, 2001.

Cursul de Geografie generală fizică şi umană se adresează studenţilor de la formele de învăţământ zi şi învăţământ la distanţă (ID), cursuri cu frecvenţă redusă (FR), profesorilor în formarea continuă şi pentru pregătirea examenelor de definitivare în învăţământ.

Conţinutul cursului cuprinde informaţii generale despre planeta Terra cu privire la geneza, evoluţia şi locul ei în Univers, trăsăturile geosferelor şi relaţiile dintre ele, mediul înconjurător şi interacţiunea sa cu societatea umană, iar elementele de detaliu pot fi completate din bibliografia amexată şi disciplinele subordonate geografiei generale fizice şi umane.

Autorii

8

Page 7: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

CAPITOLUL 1. GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

1.1 Definiţia geografiei şi obiectul său de studiu. Geografie fizică generală şi geografie umană generală

Obiective • Precizarea cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească geografia ca ştiinţă. • Evidenţierea principalelor etape istorice în care a evoluat geografia ca ştiinţă

(Antichitatea, Evul mediu, Epoca Marilor descoperiri Geografice, sec.XVIII-XIX şi sec.XX).

• Sublinierea apariţiei principalelor ramuri ale geografiei în secolele XIX şi XX şi a autorilor implicaţi prin lucrările lor.

• Definirea geografiei ca ştiinţă după mai mulţi autori consacraţi şi după Dicţionarul Enciclopedic, vol.II, 1996.

• Precizarea obiectului de studiu al geografiei, inclusiv prin abordarea sistemică în geografie.

• Argumentarea importanţei studiului geografiei şi a legăturilor cu alte ştiinţe. • Prezentarea ştiinţelor geografice, a ramurilor şi subramurilor geografiei, ca urmare a

evoluţiei ei. a) Evoluţia geografiei – scurtă prezentare Geografia, ca oricare altă ştiinţă, este definită prin cel puţin trei cerinţe: să aibă obiectul

său de studiu, să se bazeze pe legi proprii, în afara legilor generale şi să dispună de metode proprii de cercetare.

Până să ajungă la acest stadiu, geografia a trecut printr-o evoluţie îndelungată, paralel cu dezvoltarea societăţii umane. Geografia este una dintre ştiinţele care a apărut încă din antichitate, din nevoia omului de a cunoaşte mediul în care trăia.

În timp, s-a acumulat un fond vast de observaţii şi date, o multitudine de analize şi înregistrări ale elementelor şi fenomenelor geografice petrecute atât pe spaţii restrânse, cât şi la nivel planetar.

• În Antichitate, cerinţele comerciale ca şi cele militare impuneau geografiei să studieze

„teritoriile locuite”. Ea se baza pe observaţii şi explorări ale spaţiilor restrânse devenind o geografie regională (chorografie). Pe de altă parte, se dezvoltă ideile matematice şi filosofice, fizice şi astronomice, având ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. Pentru prima dată, această ştiinţă a fost denumită Geografie de către Eratostene (cca 276-194 î.Hr.).

• În perioada timpurie a Evului Mediu (sec IX-XII), se reţin descrierile geografice ale

oamenilor de cultură arabă. • În Epoca Marilor Descoperiri Geografice s-a marcat începutul Renaşterii geografiei , a

acumulării unui fond bogat de date care au pregătit conţinutul obiectului geografiei şi definirea acesteia în secolele următoare.

S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute, s-au stabilit corelaţii între elementele cadrului natural, om şi activităţile sale precum şi formularea unor legi naturale ce le determină. Se realizează primele hărţi numite „grafii” ale feţei Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne şi areale.

• În secolele XVIII-XIX, pe baza descrierilor acumulate s-a ajuns la studii geografice în

care detaliile privind relieful, apele, clima, vegetaţia, omul şi activităţile sale au condus la

9

Page 8: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

sinteze ştiinţifice şi la îmbogăţirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni geografice.

S-au remarcat câteva personalităţi în dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă: Bernard Varenius, Alexander von Humboldt, Karl Ritter, Friederich Ratzel, F. Von Richthofen, Paul Vidal de la Blache şi alţii.

• În secolul XIX şi începutul secolului XX, se acumulează noi date din teren, se realizează

experimente, conducând la noi informaţii care dau un sens nou conţinutului obiectului Geografiei şi distingerea ramurilor Geografiei care se impun treptat ca ştiinţe moderne.

Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi mare călător, în lucrarea „Cosmos” fundamentează geografia ca ştiinţă, punând bazele metodelor de observaţie la toate disciplinele geografiei fizice şi defineşte geografia ca „ştiinţa vieţii fizice şi organice de la suprafaţa Globului”. Pune în lumină două principii esenţiale:

- principiul cauzalităţii, potrivit căruia orice fenomen trebuie studiat şi înţeles prin cauzele care l-au produs, pentru a-i urmări apoi consecinţele;

- principiul geografiei comparate sau al geografiei generale, potrivit căruia fenomenele locale trebuie privite în comparaţie cu cele analoage din alte regiuni, studiul părţilor locale şi regionale nu poate fi independent în raport cu datele care privesc ansamblul Terrei. Acest principiu a clarificat ideea care separa geografia regională de cea generală, făcând din cele două o singură ştiinţă, născându-se geografia modernă care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional.

Karl Ritter, istoric şi filosof, nuanţează mai mult principiile aplicate de Humboldt şi emite

la rândul său, principiul extensiunii spaţiale care vizează arealul de extindere a unui fenomen. În concepţia sa se subliniază introducerea elementului uman în geografie „Pământul fiind teatrul activităţii umane”, prin care sublinia sistematic raporturile dintre om şi planetă.

F. von Richthofen în cursul de geografie din 1883 dă o definiţie mai completă:

„Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. După opinia sa, Geografia trebuie să studieze suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după acelaşi puncte de vedere, adică în raport cu natura înconjurătoare.

• La sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a ajuns la conturarea definiţiei geografiei iar

termenul de geografie s-a impus, cu toate că s-au vehiculat mai multe denumiri, ca de exemplu: Geografie comparată la Karl Ritter, Geofizică, Geomorfologie, Geografie generală la alţii.

Se dau primele denumiri obiectului de studiu al Geografiei, între care se reţine noţiunea de mediu geografic, care aparţine lui Élisée Reclus (în 1876) care cuprinde componentele fizice dar şi omul cu activitatea sa între care sunt relaţii de reciprocitate.

Tot în această perioadă se individualizează unele ramuri ale ştiinţei geografice care au ca obiect de studiu învelişurile Pământului între care se identifică: Bernard Varenius (1622-1650) în lucrarea Geographia Generalis pune bazele hidrologiei; Alexander von Humboldt evidenţiază existenţa unui înveliş biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă; în 1854 K. Newmann introduce noţiunea de geomorfologie pentru studiul reliefului; la sfârşitul secolului al XIX-lea, Friederich Ratzel (1844-1904) pune bazele geografiei umane – antropogeografia - şi ale geopoliticii; Paul Vidal de la Blache (1900) subliniază geografia umană şi raporturile cu geografia vieţii.

Apariţia acestor ramuri ale geografiei şi aprofundarea unor părţi din conţinutul său pun în

discuţie o serie de diviziuni ale obiectului său de studiu astfel:

10

Page 9: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- geografie generală, în care se studiază diferitele componente şi raporturile dintre ele la nivelul planetar;

- geografie fizică, cu studiul componentelor din cadrul celor patru învelişuri şi interferenţa dintre ele;

- geografia umană (antropogeografia) – introdusă de Ratzel, care are în vedere omul şi activitatea sa.

• În secolul XX, mulţi geografi separă o geografie fizică, având ca obiect de studiu mediul

natural, bazat pe legile ce acţionează în natură şi o geografie economică, care studiază procesele economico-sociale, bazate pe legile sociale, punând în centrul preocupărilor omul, atât prin intermediul producţiei, cât şi a altor activităţi.

Unii geografi neagă această împărţire, considerând geografia ca ştiinţă unică, indivizibilă, deoarece o serie de legi comune actioneză atât în natură, cât şi în societate, iar între componentele naturale şi cele sociale există relaţii de interacţiune.

b) Definiţia geografiei Geografia se interferează cu numeroase domenii ale cunoaşterii făcând legătura între

ştiinţele naturii şi cele sociale. Denumirea de „geografie” este de origine greacă şi provine de la cuvintele „ge”= pământ

şi „graphein” = a scrie. De-a lungul timpului, s-au dat geografiei mai multe definiţii, cu încercări de a se preciza

obiectul de studiu şi metode specifice de investigaţie, între care precizăm: - Eratostene (276-194 î.Hr.) definea geografia ca ştiinţa care se ocupă cu definirea şi

măsurarea formelor şi dimensiunilor Pământului sau “grafia” feţei Pământului, respectiv harta - Strabon (63 î.Hr.-19d.Hr.) definea geografia ca ştiinţa care studiază cadrul natural (în

special relieful şi hidrografia), resursele naturale şi particularităţile etnice (în lucrarea “Geografia”, 17 cărţi, cea mai importantă operă de geografie a Antichităţii).

- Alexander von Humboldt (1769-1859), în lucrarea sa „Cosmos”, definea geografia ca ştiinţa care se ocupă cu descrierea fizică a Universului, „Cosmosul”, sau „ştiinţa ştiinţelor”, în sens de sinteză despre Pământ şi Cosmos, pe baza rezultatelor altor ştiinţe şi în sensul că geografia este necesară oricui şi peste tot.

- Karl Ritter (1779-1859) : geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul Pământului ca o casă de educaţie a geniului omenesc, sau studiul relaţiei dintre om şi mediul său planetar.

- Napoleon Bonaparte (1769-1821): geografia este mama istoriei iar istoria este geografia în mişcare.

- Emmanuel de Martonne (1873-1955): geografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul repatiţiei la suprafaţa Globului a fenomenelor fizice, biologice şi umane, cauzele acestei repartiţii şi raporturile fizice ale acestor fenomene.

- Simion Mehedinţi (1869-1962) a dat una dintre cele mai complete definiţii în perioada interbelică astfel: geografia este ştiinţa despre Pământ sau ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare, atât din punct de vedere static (formă, dimensiune, poziţie), cât şi din punct de vedere dinamic (direcţie, intensitate, ritm). (lucrarea „Terra”, vol. I, Editura Naţională „S.Ciornei”, Bucureşti, 1930, p.61)

- Grigore Posea (1986) a dat una dintre cele mai noi definiţii care reflectă în prezent nivelul cunoaşterii din acest domeniu: geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un sistem dinamic şi unitar pentru geografia generală dar şi diversificat local şi regional, pentru geografia regională. Geografia studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera), având ca obiect specific de studiu mediul geografic în varietatea, complexitatea lui locală şi regională dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către om.

11

Page 10: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Dicţionarul Enciclopedic (vol.II, 1996) precizează: geografia este ştiinţa care studiază Pământul sub aspectul fenomenelor care se desfăşoară înăuntrul învelişului geografic şi al activităţilor omeneşti, al producerii şi reproducerii lucrurilor necesare întreţinerii şi dezvoltării populaţiei; se subdivide în geografie generală (a planetei întregi) şi geografie regională (a regiunilor de diferite întinderi); geografie fizică (studiază elementele naturale ale învelişului geografic) şi geografie economică (interacţiunea dintre factorii fizico-geografici şi cei social-economici, repartiţia teritorială a producţiei, condiţiile şi particularităţile ei de dezvoltare), geografie umană sau antropogeografie.

Definiţiile pot continua. Se observă însă că majoritatea lor se referă, în privinţa obiectului de studiu, fie la Terra sub forma unei sinteze, fie se limitează la geosferele „externe”, fie la mediile de la suprafaţa Pământului (ecosfera), fie la raporturile om-natură.

c) Obiectul de studiu al geografiei şi abordarea sistemică în geografie Din conţinutul definirii geografiei ca ştiinţă, rezultă că „obiectul său de studiu îl

reprezintă mediul geografic (spaţiul terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului), care este un sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază alcătuirea lui naturală, relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale), dintre componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă) şi influenţele activităţii omului asupra lui”. (Mihai Ielenicz, 2000, Geografie generală, p.10).

În prezent, geografia nu mai poate fi redusă la o descriere simplă a realităţii ci reprezintă o ştiinţă care implică analiza şi sinteza care conduc în final, la legi generale şi particulare ce asigură evoluţia şi repartiţia fenomenelor geografice şi rezultatele producerii lor.

Conţinutul obiectului geografiei, la fel ca şi în cazul altor ştiinţe a fost diferit de la o etapă de dezvoltare a societăţii la alta şi în funcţie de nevoile sociale. În antichitate, pe de o parte, cerinţele militare, comerciale au impus geografiei ca spaţiu al cercetării teritoriile locuite, iar pe de altă parte, nevoia explicării unor noţiuni teoretice a implicat cunoaşterea Pământului ca întreg.

În secolele următoare, dar mai ales, începând cu secolul XVIII, XIX, XX şi în prezent, întelegerea realităţii din orice teritoriu sau la nivel planetar, a impus un nou mod de analiză a proceselor, fenomenelor şi rezultatelor producerii acestora, conducând la amplificarea obiectului de studiu al Geografiei, adică al spaţiului în care procesele, fenomenele, toate formele rezultate se condiţionează reciproc şi se află înlănţuite în sisteme spaţiale bine definite.

Obiectul de studiu al geografiei a fost denumit diferit: mediu geografic (E. Reclus, 1876), înveliş geografic (I.P.Braunov, 1910), înveliş geosferic sau terestru (G. Vâlsan), iar în ultimul timp, geosistem, sociosistem, sociogeosistem, mediu înconjurător etc.

Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V.B. Soceava (1963) pentru a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice. Ulterior, sfera noţiunii a căpătat, în accepţiunea unor geografi, un conţinut mai larg, incluzând, la geosistem (ca rezultantă a întrepătrunderii învelişurilor Pământului) şi ansamblul de legături ale antroposferei şi ca urmare al a fost raportat la geografie pe ansamblu.

Sociosistemul este considerat ca obiect de studiu al Geografiei umane şi economice, de alţi geografi (I.Donisă, 1977), deoarece omul şi activitatea sa au devenit un factor component tot mai important în mediul înconjurător, intrând în studiul geografiei sub numele de antroposferă sau sociosferă.

Geografia care înglobează cele două ramuri (Geografie fizică şi geografie umană şi economică) şi avându-se în vedere interferenţele şi intercondiţionările dintre mediul natural şi societatea omenească, geosistemul şi sociosistemul alcătuiesc obiectul unitar de studiu al Geografiei numit sociogeosistem. (fig.1)

12

Page 11: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.1. Sociogeosistemul

13

Page 12: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Abordarea sistemică în Geografie Prin abordarea sistemică în Geografie (Gr. Posea, Iuliana Armaş, 1998, Geografie

generală.Geografie fizică) se aprofundează şi se clarifică obiectul de studiu al său. Abordarea sistemică devine un principiu metodologic de cercetare care impune în mod

obligatoriu şi prezenţa unui obiect propriu de studiu, adică un anume sistem, care în cazul Geografiei este Terra sau planeta Pământ. Din perspectiva abordării sistemice, obiectul Geografiei nu mai poate fi limitat la „suprafaţa” Pământului, ci trebuie luat „întregul organic” (cum sublinia S.Mehedinţi în lucrarea „Terra”, 1931), care este sistemul Terra vazut prin prisma sistem-subsistem-elemente dar şi raportarea sa la Sistemul solar din care face parte.

Unitatea geografiei fizice şi a geografiei economice nu trebuie privită prin prisma deosebirii dintre legile naturii şi cele sociale, ci prin tipurile de sisteme teritorial-spaţiale care se formează în urma efectului activităţii umane într-un anumit mediu.

Sistemele teritorial-spaţiale reprezintă sisteme geografice, care au structuri specifice naturale cât şi socio-teritoriale, de unde se desprinde concluzia că geografia este o ştiinţă dualistă deoarece ea abordează şi cercetează ambele tipuri de sisteme. Raportul dintre Geografia generală şi cea regională sau raportul dintre general şi local arată că nu se poate realiza un studiu regional concret de tip sistemic dacă nu se posedă cunoştinţele teoretice necesare despre categoria respectivă de teritoriu care se impune a fi integrat în subsistem iar subsistemele formează întregul sistem numit mediul terestru.

Pentru că Geografia operează cu sisteme spaţiale, geografii au alcătuit o scară geografică spaţio-temporală (similară celor geologice).

Grigore Posea şi Iuliana Armaş (1998) delimitează trei tipuri de sisteme spaţiale ordonate ierarhic astfel:

1. Sisteme planetare în care intră acele sisteme ale căror elemente şi relaţii interferează cu problematica Terrei în ansamblul ei;

2. Sisteme teritorial-spaţiale, adică acele sisteme care cuprind relaţiile specifice dintre geosferele de la suprafaţa scoarţei Pământului (reliefosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera);

3. Sisteme socio-spaţiale sau sisteme în cadrul cărora se interferează mediul natural cu cel social.

În această concepţie sistemică, atât Pământul ca planetă, cât şi fiecare fragment al spaţiului natural sunt sisteme. Caracterele sistemice se recunosc uşor în relaţii ca de exemplu: alternanţa dintre zile şi nopţi, dintre anotimpuri, relaţiile dintre curenţii oceanici şi clima uscaturilor continentale limitrofe, formarea zonelor climatice, amplasarea unor industrii în porturi etc. Redăm pe scurt alcătuirea sistemelor prezentate mai sus:

1. Sistemul planetar al Terrei este alcătuit dintr-o suită de învelişuri cu caracteristici proprii: nucleu, manta, litosferă, hidrosferă, atmosferă, magnetosferă, biosferă, pedosferă, sociosferă, care alcătuiesc subsisteme ale căror interrelaţii, fluxuri de materie şi energie prezintă importanţa corespunzătoare pentru planeta Pământ, asigurându-i unitatea.

2. Geosistemul teritorial-spaţial sau învelişul geosferic denumit de G.Vâlsan este un subsistem al Terrei rezultând din relaţiile care se stabilesc între geosfere. În sens mai analitic interacţiunea elementelor primare, relief, hidrosferă, atmosferă cu cele derivate, vegetaţie, faună, soluri, creează la suprafaţa Pământului un mediu geografic complet care aprofundează geosistemul şi poate fi urmărit în toată varietatea locală, regională, zonală şi globală formând mediile terestre care au favorizat ulterior apariţia vieţii şi societăţii umane (fig.1).

3. Sistemele socio-spaţiale reprezintă configuraţii spaţiale rezultate din interferenţa mediului natural cu elementele construite de om: populaţia Globului, aşezări umane, naţiuni, state, viaţă economică, social-politică etc. Toate acestea sunt privite în varietatea lor dar sistematizate teoretic la nivel local, regional şi global.

În concluzie, în concepţia actuală, obiectul de studiu al geografiei îl constituie planeta Terra, sub două aspecte:

14

Page 13: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

a) Terra ca sistem unitar – geosistemul (structura, energia, evoluţia sa, geosferele naturale componente şi relaţiile de interacţiune dintre ele, inclusiv relaţiile de integrare a omului în peisaj;

b) Sociosistemul – mediul fizic pentru societatea umană care şi-a creat „propria sa natură” şi o istorie a civilizaţiilor în mediul de la suprafaţa Pământului unde a apărut şi există viaţă.

Altfel spus, Geografia are ca obiect de studiu mediul complex – natural şi social de la suprafaţa terestră sau sociogeosistemul.

1.2 Importanţa studiului Geografiei Importanţa studiului geografiei constă în faptul că are şi un rol formativ dominant prin

perspectiva globală pe care o oferă în înţelegerea fenomenelor particulare care se petrec în mediul geografic.

• Dă răspuns la întrebarea „Cine suntem pe acest Pământ şi ca parte a întregului Univers”; • Demonstrează unitatea lumii naturale şi unicitatea mediilor noastre de existenţă, aflate

într-un echilibru extrem de sensibil; • Ne localizează în spaţiu, ne arată particularităţile şi individualitatea mediului în care

trăim ca parte a aceluiaşi întreg planetar, care reacţionează în mod global la intervenţia omului în peisaj;

• Geografia este ştiinţa despre Pământ în calitate de obiect de învăţământ, contribuie la educaţia şi cultura oricărui om.

1.3 Legătura geografiei cu alte ştiinţe Geografia, în cercetările ei atât de complexe în abordarea geosistemului (în cadrul

geografiei fizice) şi sociosistemului (în cadrul geografiei umane), deci a sociogeosistemului, pentru argumentarea detaliată a multor fenomene geografice, se foloseşte şi de alte discipline deoarece, ea însăşi se poziţionează la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale.

Geografia are legături cu ştiinţele: • De la filosofie împrumută o serie de legi generale ale dezvoltării lumii; • De la astronomie ia o serie de date despre locul Pământului în Univers; • De la geologie împrumută o serie de date despre alcătuirea interioară a planetei, studiul

mineralelor şi rocilor care au mare influenţă asupra reliefului; • Biologia oferă date privind cerinţele vieţuitoarelor în diferitele spaţii geografice

determinând răspândirea plantelor şi animalelor pe Glob; • Cartografia oferă date matematice şi procedee în realizarea hărţilor indispensabile

geografiei; • Statistica şi matematica oferă date în aprecierea cantitativă a elementelor şi

fenomenelor geografice; • Cu economia politică se interferează în special în sfera socio-economică, respectiv în

relaţiile ce se stabilesc între oameni şi valorificarea, gestionarea resurselor din diferite medii geografice;

• Cu fizica şi chimia, geografia prezintă legături deoarece dinamica fenomenelor, proceselor şi componentelor mediului geografic se desfăşoară după legităţi specifice şi acestor discipline;

• Cu ştiinţele medicale, geografia are legături prin studiul influenţei factorilor şi elementelor geografice asupra sănătăţii omului.

15

Page 14: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

1.4 Sistemul ştiinţelor geografice. Ramurile şi subramurile geografiei

Geografia, având ca obiect de studiu sociogeosistemul – o rezultantă a interacţiunilor dintre

geosferele Pământului inclusiv antroposfera îşi împarte cercetarea în două mari ramuri (fig.2): I. Geografia generală – studiază la modul general fenomenele geografice la nivel

planetar II. Geografia regională – utilizează cercetările generale din prima ramură şi analizează

elementele şi fenomenele geografice pe regiuni, ţări sau continente.

I. Geografia generală, la rândul său are două subramuri principale: A. Geografia fizică generală studiază fenomenele fizice, mai concret, fiecare geosferă

a Pământului precum şi interrelaţiile dintre aceste învelişuri. Din detalierea studiilor pentru fiecare geosferă s-au desprins o serie de subramuri:

1) geomorfologia studiază scoarţa terestră şi relieful; 2) meteorologia şi climatologia studiază fenomenele legate de atmosferă; 3) hidrologia studiază hidrosfera (învelişul apelor); 4) biogeografia studiază aria geografică a vieţuitoarelor; 5) pedogeografia studaiză învelişul solurilor. B. Geografia umană generală – studiază elementele generale despre populaţie şi

activitatea sa care se întrepătrunde cu celelalte geosfere ale Pământului. Şi în cadrul acesteia se desprind o serie de discipline:

1) Geografia populaţiei (demografia); 2) Geografia aşezărilor omeneşti: - rurale - urbane 3) Geografia economică: - geografia resurselor - geografia industriei - geografia agriculturii - geografia transporturilor - geografia schimburilor economice - geografia turismului 4) Geografia socială: -geografia medicală - geografia lingvistică - geografia comportamentală 5) Geografia politică 6) Geografia culturală 7) Geografie istorică şi toponimie geografică

II. Geografia regională cuprinde: 1) Geografia Europei: - geografia României - geografia Franţei 2) Geografia Asiei: - geografia Japoniei - geografia Indiei 3) Geografia Africii: - geografia Egiptului 4) Geografia Americii: - geografia S.U.A. 5) Geografia Australiei 6) Geografia Antarcticii

16

Page 15: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 2. Subramurile geografiei

17

Page 16: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Test de autoevaluare 1) Identificaţi cel puţin trei cerinţe pe care le îndeplineşte geografia ca ştiinţă. 2) Sintetizaţi principalele etape istorice în care a evoluat geografia ca ştiinţă. 3) Prezentaţi câţiva autori de seamă şi lucrările lor care au contribuit la apariţia principalelor ramuri ale geografiei în sec.XIX şi XX. 4) Definiţi geografia ca ştiinţă după opiniile mai multor autori consacraţi şi după Dicţionarul Enciclopedic, vol.II, 1996. 5) Analizaţi obiectul de studiu al geografiei, rezultat din evoluţia geografiei ca ştiinţă şi denumirile diferite date de mai mulţi autori. 6) Care sunt direcţiile principale care atestă importanţa studiului geografiei? 7) Argumentaţi legăturile geografiei cu alte ştiinţe.

Aplicaţii practice

a) Analizaţi şi interpretaţi schema logică de la Fig.1: Sistemele spaţiale ale Terrei; descoperiţi influenţa Soarelui ca sursă de energie pentru planeta Terra, precum şi interacţiunile dintre geosferele Pământului care alcătuiesc conţinutul obiectului de studiu al geografiei denumit mediu geografic sau sociogeosistem. b) Analizaţi şi interpretaţi schema logică de la Fig.2: Subramurile geografiei; argumentând apariţia acestora paralel cu evoluţia conţinutului geografiei. Argumentaţi prin exemple.

1.5 Istoricul dezvoltării geografiei generale fizice şi umane

Obiective • Sublinierea preocupărilor geografice din Antichitatea greacă şi romană cu

exemplificarea unor personalităţi ştiinţifice din această perioadă. • Prezentarea elementelor de progres în evoluţia geografiei fizice şi umane din etapa

medievală şi perioada Marilor Descoperiri Geografice cu precizarea personalităţilor arabe, a marilor navigatori portughezi, a celor spanioli (Cristofor Columb, Fernando Magellan), precum şi a personalităţilor ştiinţifice din perioda Renaşterii.

• Evidenţierea principalelor direcţii în dezvoltarea geografiei din etapa modernă şi contemporană izvorâte din lucrările geografilor germani şi francezi (B. Varenius, Al.von Humboldt, K.Ritter, Fr. Ratzel, Paul Vidal de la Blache etc.).

• Precizarea noilor elemente care au favorizat dezvoltarea geografiei în condiţiile socio-economice specifice sfârşitului sec.XIX, cu sublinierea rolului Societăţilor de Geografie din ţările Europei, inclusiv din România şi introducerea cursurilor de geografie în universităţi odată cu înfiinţarea facultăţilor de profil geografic.

• Sublinierea dezvoltării geografiei în secolul XX prin sistematizarea cunoştinţelor în două direcţii principale: geografie fizică şi geografie umană cu specificarea contribuţiei autorilor grupaţi în şcoala geografică franceză, cea anglo-saxonă şi a celei americane şi ilustrarea acţiunii tot mai complexe a omului asupra mediului înconjurător tot mai antropizat.

• Precizarea caracterului practic-aplicativ al geografiei prin interpretarea observaţiilor de teren şi implicarea ei în problematica sistematizării şi amenajării teritoriului şi a aşezărilor, precum şi a perfecţionării regionărilor geografice în perioada contemporană. Dezvoltarea geografiei s-a realizat în stransă legătură cu dezvoltarea societăţii şi în funcţie

de lărgirea şi adâncirea orizontului cunoştinţelor geografice, de perfecţionarea reprezentărilor cartografice şi de evoluţia cugetării ştiinţifice în general. Omul a început să facă observaţii cu caracter geografic din cele mai vechi timpuri, împins de inventarea scrisului şi după diviziunea

18

Page 17: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

muncii, care a permis unor oameni să se îndeletnicească şi cu cercetări ştiinţifice. Primele descrieri datează încă din mileniile III şi II î.Hr.

Evoluţia concepţiilor geografice se poate urmări din antichitate până în prezent. a) Etapa antichităţii Vechii greci au lăsat lucrări importante asupra lumii cunoscute de ei (peripluri, descrieri de

călătorie din cele văzute ori auzite), între care Hippark, Strabon, Homer. Începând din secolul al III-lea î.Hr., cel mai important centru ştiinţific a devenit Alexandria unde a trăit şi Eratostene de numele căruia se leagă şi noţiunea disciplinei de geografie pentru prima dată în Antichitate dându-i sensul de geografie matematică, determinând desprinderea ei din cadrul filosofiei. Obiectul de studiu se referea la problematica legată de definirea şi măsurarea formei şi dimensiunilor Pământului, aşa cum reiese din lucrarea „Geographica hipomnemata” („Comentarii geografice”), cunoscută de obicei sub numele de „Geografia”, în care a inclus şi probleme de geografie generală.

În sec. VI-V î.Hr. se mai remarcă Anaximandru (610-546 î.Hr.), naturalist şi filosof care emite concepţia despre Pământ şi Univers privind originea lor materială şi întocmeşte prima hartă a Pământului.

Hekateu din Milet este considerat ca întemeietor al cartografiei deoarece îmbunătăţeşte mult harta lui Anaximandru.

Hipocrat (cca. 460-375 î.Hr.), părintele medicinei, a evidenţiat importanţa mediului fizic în apariţia bolilor, dar şi rolul acestuia în vindecarea lor.

Pitagora (570-496 î.Hr.), tot grec dar stabilit în Italia, întemeiază şcoala matematică-filosofică ce-i poartă numele în care şi prin studiul astronomiei ridică geografia la rang de ştiinţă, mai ales în sudul Italiei.

Se ajunge astfel, la ideea sfericităţii Pământului şi se deduc zonele climatice diferite precum şi existenţa anotimpurilor.

Aristotel (384-322 î.Hr.) pune bazele mai multor discipline şi scrie lucrarea „Meteorologia”, în care se schiţează primele capitole de geografie fizică, în aceasta apărând şi date referitoare la mediul Mediteranei. El emite teoria geocentrică prin care Pământul se află în centrul Universului.

Hippark (190-125 î-Hr.) este considerat cel mai mare astronom al antichităţii deoarece a determinat durata anului solar, a aplicat Globului diviziunea de 360°, a introdus noţiunile de longitudine şi latitudine şi a elaborat teoria climatelor.

Contribuţia grecilor la dezvoltarea geografiei generale bazată pe geometrie, fizică şi astronomie se remarcă şi în direcţia unei geografii regionale sau chorografia (descrierea unor regiuni geografice cunoscute numite şi oikumena), legată de numele lui Strabon.

El scrie o vastă lucrare, „Geographia”, cuprinsă în 17 cărţi, în care evidenţiază mai ales trăsăturile esenţiale ale reliefului şi hidrografiei. În cărţile sale se fac referiri la resursele naturale, la locuitorii diferitelor teritorii, inclusiv la teritoriile locuite de daci. El devine precursorul geografiei umane din antichitate.

Romanii au dat o serie de descrieri geografice, iar pe planul geografiei generale se poate menţiona ideea zonalităţii termice elaborată de către Posidonius (136-517 î.Hr.), care în lucrările sale subliniază şi mişcările scoarţei terestre precum şi informaţii despre Oceanul Planetar.

În direcţia geografiei regionale se remarcă Polibiu (203-120 î.Hr.), care scrie o istorie universală în 40 de cărţi în care se evidenţiază şi descrieri geografice ale regiunilor cunoscute.

Claudiu Ptolemeu (90-168 d.Hr.) este cel mai important geograf al perioadei romane care a scris lucrarea „Tratat de astronomie”, tradus de arabi sub numele de „Almagesta”, precum şi Tratatul de geografie matematică. Introduce în cartografie proiecţiile conică şi pseudoconică, iar harta lumii construită de el în aceste proiecţii este folosită de geografi până în Evul Mediu. Opera sa a constituit un deosebit izvor de informaţii atât pentru geografia veche a sec. al II-lea d.Hr., cât şi mai departe până în sec. al XVI-lea. Folosind însemnările de drum ale mai multor călători şi comparând sursele de informare între ele, a reuşit să precizeze mai bine o serie de elemente geografice pe Pământ cu ajutorul gradelor de longitudine şi latitudine.

19

Page 18: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Pe baza ideilor ştiinţifice ale Şcolii din Alexandria încearcă să pună baza ştiinţifică a geografiei publicând lucrarea „Geographia” (în 8 cărţi), însoţită de numeroase hărţi dar care susţinea teoria geocentrică admisă unanim în Antichitate prin influenţa personalităţii lui Aristotel, deşi Aristarh din Samos conturase ideea heliocentrismului încă din anul 265 î.Hr., care susţinea că Pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în acelaşi timp în jurul Soarelui.

Totuşi, Claudiu Ptolemeu la romani şi Strabon la greci rămân cei mai reprezentativi geografi pentru această perioadă.

În geografia antică s-au schiţat două direcţii de bază: - cea descriptiv-regională sau chorografică (descrierea unei regiuni cunoscute şi locuite) şi, - direcţia geografico-matematică sau de geografie generală care se ocupa de Pământ ca

întreg şi de reprezentarea grafică a lui. b) Etapa medievală În această etapă geografia nu mai apare ca ştiinţă independentă ci este inclusă geometriei,

astrologiei sau cosmografiei. O revitalizare a ştiinţei geografice se resimte în sec. IX-XII prin intermediul oamenilor de cultură arabi, renumiţi geografi şi călători.

Ibn Battutah din Tanger (născut în Maroc, 1304-1368), cel mai mare călător arab, scrie lucrarea „Călătoriile lui Ibn Battutah”, în care descrie o serie de regiuni ale imperiului arab, precum şi cele din Europa de răsărit.

Al Idrisi (1100-1165), considerat cel mai mare cartograf arab, întocmeşte în anul 1154 o hartă a lumii şi alte hărţi pentru regele Siciliei, Roger al II-lea.

Sub influenţa arabă în sec. al XIII-lea, se dezvoltă un mare interes pentru geografia fizică, din care se nasc idei ce vor sta la baza marilor descoperiri geografice. Apar chiar unele ghiduri despre diferite itinerarii, informaţii despre aşezări umane şi cele legate de activităţi comerciale, dar toate cu caracter regional renunţându-se la problematica planetei ca întreg.

c) Perioada Marilor Descoperiri Geografice Aparţine secolelor XV-XVII. La începutul acestei perioade au apărut state centralizate:

Franţa, Anglia, Portugalia, Spania, iar în Orientul Mijlociu, Turcia care a oprit căile pe uscat ale comerţului european cu Asia. Cerinţele mari de mărfuri orientale, în special mirodenii dar şi aur (ca urmare a extinderii relaţiilor băneşti) au stimulat căutarea unor drumuri noi spre Orient, îndeosebi drumuri maritime. Astfel se declanşează expediţiile maritime organizate de portughezi, spanioli, francezi, englezi şi ulterior de olandezi.

În 1492, Cristofor Columb descoperă America, în 1498 Vasco da Gamma înconjoară Africa stabilind drumul maritim spre India. În anii 1519-1521, călătoria lui F.Magellan în jurul lumii demonstrează forma sferică a Pământului. Mulţi navigatori şi misionari încearcă să descrie cu cât mai multe detalii noile teritorii cucerite, cu o serie de elemente specifice.

În planul general al gândirii, al dezvoltării artelor şi ştiinţei, perioada aceasta este cunoscută sub semnul „Renaşterii”, care începuse în Italia încă din secolul al XIV-lea. Personalităţi ca Leonardo da Vinci, Nicolaus Copernic, Rene Descartes, Giordano Bruno, Galileo Galilei, ş.a., au dat strălucire acestei perioade, dezvoltând ştiinţa şi gândirea umană.

Descoperirile şi influenţa gânditorilor „Renaşterii” au stimulat şi dezvoltarea geografiei, care se baza pe o experienţă mai complexă de cunoaştere a lumii la „faţa locului” prin călătorii şi observaţii a noilor medii geografice.

Una dintre operele importante apărute în anul 1544 este „Cosmografia” lui Sebastian Munster, care avea un conţinut despre date economice, politice şi populaţia din diverse oraşe.

În domeniul geografiei generale se realizează progrese, prin introducerea concepţiei heliocentrice a lui Nicolaus Copernic, măsurarea unui arc de meridian şi calcularea cercului meridian de 40002 km (de către Jean Fernel în 1525), apoi, elaborarea teoriei curenţilor marini şi a ideii unui nivel oceanic unic în lucrarea „Hidrologia” a lui George Fournier în anul 1643 şi altele.

20

Page 19: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Se dezvoltă mijloacele de investigaţie prin inventarea unor instrumente care măresc precizia observaţiei şi determinărilor. În 1612 Galileo Galilei inventează termometrul după ce a inventat luneta, iar în 1648, Toricelli a inventat barometrul.

S-au obţinut progrese în domeniul cartografiei prin întocmirea de diverse hărţi ale unor părţi din Europa, inclusiv hărţi topografice; Gerardus Mercator, binecunoscut prin elaborarea şi utilizarea în cartografie a proiecţiei ecuatoriale ce-i poartă numele – „proiecţia Mercator” -, publică în 1595 lucrarea cartografică „Atlas”.

d) Etapa modernă şi contemporană În sec. XVII şi XVIII se detaşează mai mulţi naturalişti prin spiritul cercetărilor de teren, în

special geologii care sistematizează observaţiile făcute şi fac descrieri rezonabile ale fenomenelor terestre.

La jumătatea sec. al XVII-lea, în 1650 apare lucrarea geografului german Bernard Varenius intitulată „Geographia generalis”, care a avut influenţă asupra dezvoltării ulterioare a geografiei. El a subliniat în cartea sa împărţirea geografiei în „generală” şi „specială”, a sistematizat toate diviziunile geografiei generale: oceanografia, climatologia, orografia (uscatul cu vegetaţia şi animalele).

În cartografie apar hărţi tematice ca cea a curenţilor marini, a vulcanilor şi a declinaţiei magnetice, harta vânturilor publicată de Observatorul astronomic de la Greenwich, în 1686 şi altele.

Studiile de geologie şi geodezie formează respectivele discipline care devin ajutătoare pentru geografie şi anume pentru geomorfologie.

La începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1725 se conturează disciplina oceanografie prin lucrarea lui Marsigli intitulată „Istoria fizică a mării”, care cuprinde problematica marină.

În această perioadă apar preocupări ale unor gânditori privind explicarea unor fenomene sociale prin intermediul cadrului geografic, ca de exemplu, variaţia locală a numărului populaţiei depinde de condiţiile de mediu.

Bazele geografiei moderne se regăsesc în activitatea a doi importanţi oameni de ştiinţă germani.

Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist, geograf şi călător, fundamentează geografia ca ştiinţă, punând bazele metodelor de observaţie aproape la toate disciplinele geografiei fizice. Lucrarea sa capitală este intitulată „Cosmos” şi defineşte geografia ca ştiinţa vieţii fizice şi organice de la suprafaţa Globului.

Ca importanţă deosebită pentru geografie a formulat două principii esenţiale: - principiul cauzalităţii, potrivit căruia, orice fenomen nu trebuie studiat şi înţeles în

sine, ci trebuie să-i fie căutate cauzele, pentru a-i urmări apoi consecinţele, inclusiv cele sociale şi istorice;

- principiul geografiei comparate sau al geografiei generale prin care fenomenele locale trebuie privite în comparaţie cu cele analoage, din alte regiuni; astfel, studul părţilor locale şi regionale nu pot fi independente în raport cu datele privind ansamblul Terrei.

Prin acest principiu s-a îndepărtat bariera care separa geografia regională de cea generală, făcând din cele două o singură ştiinţă. Acest fapt a dus la naşterea geografiei moderne, care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional.

Karl Ritter (1779-1859), istoric şi filosof de formaţie, s-a apropiat de geografie prin vocaţia sa de profesor şi a adăugat la principiile formulate de Humboldt, pe cel al extensiunii spaţiale, care se referă la arealul de extindere al unui fenomen.

El introduce rolul elementului uman în geografie, considerându-l ca fiind partea cea mai de preţ a planetei. Defineşte geografia ca ştiinţă despre Pământ, care începe să se ocupe sistematic de raporturile dintre om şi planetă. A fost combătut pentru această opinie, deoarece a redus orizontul de studiu al geografiei doar la acest aspect.

Friederich Ratzel (1844-1904), geograf, tot de origine germană, se ocupă cu studii de etnografie dar reia studiul raporturilor dintre om şi mediul natural într-un sens ştiinţific

21

Page 20: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

restabilind unitatea geografiei. Ratzel a pus bazele antropogeografiei, dar este şi fondatorul geopoliticii, pornind uneori, de la principiile determinismului.

Contribuţiile lui Ratzel sunt remarcabile şi în cadrul geografiei aşezărilor umane, subliniind rolul pe care îl are poziţia geografică, influenţele cardului natural, social şi politic în evoluţia tipurilor de aşezări.

Geografia concepută de Ratzel se plasează la graniţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele despre om, lăsând un „loc decisiv determinismului faptelor naturii”, în sensul că influenţele mediilor naturale se exercită asupra grupelor umane şi asupra repartiţiei lor pe suprafaţa Globului.

Paul Vidal de la Blache este fondatorul geografiei umane în Franţa şi un al doilea întemeietor al geografiei umane. De la începutul carierei sale, s-a dovedit un adversar al determinismului introdus de Friederich Ratzel. El sublinia că nu se poate trasa o graniţă între fenomenele naturale şi cele culturale (antropice), deoarece acestea trebuie privite ca unite şi inseparabile. În lucrarea sa „Principes de Geographie humaine”, lansează principiul „natura oferă, omul dispune”, prin care arată că mediul natural nu explică totul în mod direct, dar omul se adaptează mediilor naturale pe care le transformă. Natura îi oferă o serie de posibilităţi dintre care poate să aleagă, în funcţie de gradul său de civilizaţie, aptitudini sau mentalităţi. De aici rezultă o amenajare a naturii de către om, realizând un peisaj umanizat care exprimă o combinaţie între factorii naturali şi cei umani.

Spre deosebire de Ratzel, în opera lui Paul Vidal de la Blache se desprinde raportul intim care există între pământ, oameni şi istoria acestora şi că diversitatea umană se explică în „diversitatea peisajelor aflate în continuă înnoire”.

Mediul de viaţă, regiunea, peisajul, prin care se materializează legăturile între mediul natural şi om şi se perpetuează în prezent, urmele trecutului, devin obiectele specifice ale geografiei.

După opinia sa şi a discipolilor săi (Jean Bruhnes, Albert Demangeon, Max Sorre, Max Derruau etc.), „mediul geografic încetează de a mai fi un element brut al geografiei fizice, deoarece el a devenit un mediu complex, rezultat al interacţiunilor multiple dintre om şi natură”.

Pentru a sublinia unitatea dintre geografia fizică şi cea umană, Vidal de la Blache defineşte geografia ca fiind „ştiinţa locurilor şi cea a oamenilor”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX, geografia modernă iniţiată de savanţii germani se amplifică şi se consolidează prin aportul unor cantităţi mari de informaţie, obţinută în urma cercetărilor de teren şi a aparaturii şi mijloacelor tehnice utilizate.

Condiţiile socio-economice specifice sfârşitului de secol XIX, care au favorizat dezvoltarea geografiei sunt:

• Lărgirea orizontului de cunoaştere despre planeta Terra prin dezvoltarea geologiei, a meteorologiei, oceanografiei, topografiei, statisticii etc. Se fac expediţii ştiinţifice în interiorul necercetat al continentelor (valea Nilului, lanţurile muntoase ale Asiei, Americii, studii de oceanografie etc.);

• Conceperea şi construirea instrumentelor de lucru performante şi înfiinţarea de servicii sau centre permanente de culegere şi înregistrare a datelor referitoare la meteorologie, statistică, hidrologie etc.

• Editarea de hărţi topografice, geologice. În România ridicarea de hărţi moderne de către specialişti militari români începe către sfârşitul sec. al XIX-lea (1873), deoarece până la înfiinţarea statului naţional român, nici în Moldova şi nici în Muntenia nu a existat un serviciu topografic. Abia după 1859, dupa unirea Principatelor Române, printr-un ordin dat de domnitorul Cuza a fost înfiinţat Corpul de Stat Major General care avea ca atribuţii întocmirea şi a unor lucrări de geodezie, topografie şi cartografie. Abia în 1864 fotograful Szathmary, angajat de guvernul domnitorului Cuza reproduce o hartă austriacă a Dobrogei şi Munteniei, fiind prima

22

Page 21: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

hartă topografică tipărită în ţară, în care apare şi numele de România. Harta lui Szathmary a mai fost numită şi harta lui Cuza şi face trecerea de la hărţile întocmite de străini la hărţile româneşti

• Apariţia de numeroase lucrări geografice cu un conţinut geografic complex care cuprind noutăţi în domeniul descoperirilor geografice; se exemplifică lucrările lui Élisée Reclus intitulate „La Terre” (1869) şi „Nouvelle Geographie universelle” (1894) în 18 volume.

Élisée Reclus (1830-1903) în lucrările sale, consolidează ideile şcolii franceze cu privire la relaţia inseparabilă dintre om şi mediul natural, considerând că „omul este capabil să transforme faţa Pământului în procesul muncii iar influenţa condiţiilor naturale ale mediului geografic devine din ce in ce mai puţin determinantă pe măsură ce progresează tehnicicle umane”.

• Înfiinţarea Societăţilor de geografie datorită interesului lărgit al publicului pentru explorări şi pentru geografie, începând cu cea din Paris, Berlin, Londra, Sankt Petersburg, cea din Italia, iar a şasea din Europa şi din lume a fost la Bucureşti sub denumirea de Societatea Română Regală de Geografie înfiinţată în 1875.

• Introducerea cursurilor de geografie în universităţi odată cu înfiinţarea facultăţilor de profil geografic.

În secolul XX geografia îşi restrânge treptat tendinţele enciclopedice şi devine specific

procesul de specializare pe diferite direcţii. Geologia şi topografia ajută la dezvoltarea geomorfologiei, ştiinţele naturale facilitează biogeografia iar cele social-istorice contribuie la punerea bazelor geografiei umane.

Se remarcă o serie de contribuţii ale autorilor, care se consacră geografiei umane cum sunt: Pierre George, Georges Chabot, J.B. Garnier, J.Labasse, Max Derruau etc., aparţinând şcolii franceze, J. Clark, J.Short de la şcoala anglo-saxonă sau a celei americane prin S. Whittlesey, J. Glassner etc.

În a doua jumătate a sec.XX, studiile de geografie umană se referă la ariile de cercetare din domeniul geografiei economice, geografiei sociale, geografiei urbane.

Acum, geografia umană se detaşează mai mult de datele fizice sau naturale şi arată rolul decisiv, jucat de structurile sociale, factorii demografici şi marile sisteme economice care împart lumea.

Geografia economică are mai mult în atenţie modul în care omul utilizează resursele, cum aplică tehnologia în agricultură şi industrie, modul cum dezvoltă căile de transport şi reorganizează spaţiul în avantajul său.

Lucrările geografice de sinteză s-au făcut pe două direcţii: geografie fizică şi geografie economică, iar în ultima perioadă au apărut tendinţe de unificare a obiectului geografiei prin geografia mediului înconjurător, dar şi prin geografia regională.

După al doilea război mondial, revoluţia tehnico-ştiinţifică are o influenţă deosebită asupra dezvoltării geografiei, determinând creşterea numărului de cercetători şi de şcoli geografice, de perfectare a sistemului de culegere a unor date cât mai precise şi de interpretare a lor. Au apărut fotogramele executate din avion sau din sateliţi şi din diferite tipuri de aparatură electronică plasată în spaţiu sau pe Pământ care înregistrează mesaje din interiorul sau exteriorul Terrei, cu importanţă pentru mediul geografic.

În procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-matematice, cea experimentală precum şi abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile, inclusiv pentru disciplinele geografice ca şi pentru geografie în general.

• S-a trecut la o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinţe pe plan ştiinţific şi metodologic, ca de exemplu studiile geofizice asupra fundului Oceanului Planetar au condus la consolidarea teoriei tectonicii globale, preluată şi adaptată de către toate geoştiinţele.

• În ce priveşte aspectul practic al geografiei se subliniază că a apărut din cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale, funcţionale, a fenomenelor geografice de pe un anume teritoriu utilizându-se noile cercetări şi metodologii. Prin interpretarea observaţiilor de teren şi ale datelor se poate reface evoluţia reală a unui anumit mediu local, precum şi prognoza

23

Page 22: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

dezvoltării sale în condiţiile intervenţiei diverse a omului; se pot propune soluţii de ameliorare a eficienţei economice a teritoriului respectiv, de oprire a degradării mediului.

• Deasemenea, geografia s-a implicat în problematica sistematizării şi a amenajării teritoriului şi a aşezărilor, ca şi în cea a dezvoltării durabile.

Sistematizarea înseamnă o altă aranjare a elementelor spaţiului geografic sau numai a unora dintre acestea. Reducerea unor funcţionalităţi şi amplificarea sau introducerea altora, crearea de noi relaţii în sistem, scoaterea unei cantităţi de materie şi energie precum şi alte modificări. În urma acestora, sistemul teritorial poate să-şi menţină echilibrul sau se pot declanşa dezechilibre.

De aceea, practica a solicitat şi perfecţionarea regionărilor geografice. Gr. Posea arată că „regionarea înseamnă conturarea de unităţi teritoriale de diferite mărimi taxonomice cu caracteristici geografice omogene şi cu un anume potenţial economic şi cu o anume posibilitate de folosire optimă.

„Regionarea stă la baza amenajării teritoriului, dar şi la baza geografiei regionale. Ea nu se poate realiza convingător decât pe baza unor studii aprofundate bazate pe multe date şi indici cantitativi” (Gr. Posea, 1997, „Aspecte privind geomorfologia aplicată în agricultură, amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului”, Revista de geomorfologie I, Bucureşti).

Test de autoevaluare

1) Prezentaţi ideile cu conţinut geografic ale învăţaţilor din Antichitatea greacă şi romană care au contribuit la apariţia geografiei ca ştiinţă. 2) Care sunt călătorii arabi care, prin lucrările lor, au contribuit la lărgirea orizontului geografic. 3) Identificaţi marii navigatori din sec.XV-XVI care au contribuit prin expediţiile lor la Marile Descoperiri geografice. 4) Enumeraţi câteva personalităţi care au contribuit la evoluţia ştiinţei şi artei, stimulând şi dezvoltarea geografiei în perioada Renaşterii. 5) Analizaţi contribuţia oamenilor de ştiinţă germani care au pus bazele geografiei moderne din secolele XVII şi XVIII (Bernard Varenius, Alexander von Humboldt, Karl Ritter). 6) Prezentaţi contribuţia la dezvoltarea geografiei umane a geografilor Friederich Ratzel de origine germană şi Paul Vidal de la Blache, fondatorul geografiei umane în Franţa. 7) Precizaţi noile acţiuni şi lucrări în domeniul geografiei pe fondul condiţiilor de dezvoltare socio-economică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, cu sublinierea rolului Societăţilor de geografie din Europa, inclusiv din România. 8) Analizaţi dezvoltarea geografiei din prima jumătate a secolului XX, cu specificarea contribuţiei autorilor grupaţi în şcolile franceză, anglo-saxonă şi americană, orientaţi pentru geografia umană. 9) Identificaţi cele două direcţii în care s-au grupat lucrările geografice de sinteză dar şi noile tendinţe de unificare a obiectului geografiei. 10) Caracterizaţi influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului XX asupra evoluţiei geografiei. 11) Argumentaţi caracterul practic-aplicativ al geografiei în perioada contemporană.

1.6 Dezvoltarea geografiei în România

Obiective • Identificarea primelor informaţii geografice despre teritoriul României de la nord de

Dunăre apărute în scrierile învăţaţilor greci şi romani din Antichitate precum şi din perioada Evului Mediu (călătorii arabi).

• Sublinierea contribuţiei unor autori români cu lucrări publicate spre sfârşitul sec.al XV-lea.

24

Page 23: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Evidenţierea cărturarilor români din sec.XVII şi începutul sec.al XVIII-lea: spătarul Nicolae Milescu, cronicarul Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, care prin lucrările lor au contribuit la evoluţia geografiei.

• Sublinierea apariţiei unor şcoli pe lângă mănăstiri în sec.al XVIII-lea unde se predau în limba română cunoştinţele de geografie.

• Precizarea condiţiilor din sec. al XIX-lea, când se amplifică dezvoltarea ştiinţelor, inclusiv informaţiile de geografie cu apariţia manualelor de geografie (al lui Iosif Genilie, Ioan Rus) şi în special, înfiinţarea Societăţii Regale Române de Geografie (a şasea din Europa).

• Caracterizarea condiţiilor din prima parte a secolului al XX-lea când se pun bazele geografiei moderne în România prin contribuţia lui Simion Mehedinţi – întemeietorul şcolii geografice româneşti.

• Evidenţierea activităţii ştiinţifice în dezvoltarea geografiei, a marilor discipoli ai lui Simion Mehedinţi: George Vâlsan, Constantin Brătescu, Alexandru Dimitrie Aldem, Vintilă Mihăilescu.

• Prezentarea contribuţiei unei noi generaţii de geografi din prima jumătate a sec. al XX-lea cu studii de geografie regională, geografie istorică şi politică, toponimie.

• Descrierea contribuţiei marelui geograf francez Emmanuel de Martonne la cercetarea geografică din România şi publicarea a peste 60 de lucrări consacrate teritoriului României.

• Aprofundarea cercetărilor şi publicaţiilor geografice în a doua jumătate a sec. al XX-lea la care au contribuit cu mare pondere catedrele universitare de profil şi Institutul de Geografie al Academiei Române. Informaţii cu conţinut geografic despre teritoriul României se întâlnesc începând din

antichitate în scrierile învăţaţilor antici: Herodot, Strabon, Plinius cel Bătrân, Claudiu Ptolemeu ş.a. („Geografia României”, vol.I, 1983).

În evul mediu informaţiile geografice apar tot sub formă de descrieri care sunt furnizate de călători şi cronicari de origine bizantină sau de arabi cum este marele călător şi geograf Ibn Battutah.

La sfârşitul secolului al XV-lea şi sec. XVI, prin Marile Descoperiri Geografice efectuate de europeni, apar cele mai multe descrieri geografice. Astfel, Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist român din Transilvania, publică două lucrări istorico-geografice: „Chronicon” şi „Hungaria”, iar Johannes Honterus (1498-1549), umanist, sas, de origine din Braşov, redactează un fel de manual de geografie „Rudimenta Cosmographiae”.

În sec. al XVII-lea se remarcă spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) cu descrieri despre China şi Siberia prin care face o serie de comparaţii cu ţinuturile din ţara noastră.

Urmează cronicarul Miron Costin (1633-1691), cu „Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei” (1677) şi stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716), cu „Harta Ţării Româneşti”, publicată la Padova în Italia, în anul 1700 şi descoperită mult mai târziu la British Museum din Londra.

Dimitrie Cantemir, mare cărturar al vremii, publică lucrarea „Descriptio Moldaviae” (în 1716). La început, cartea a fost scrisă în limba latină, apoi tradusă în germană (la Hamburg, 1769-1770), în limba rusă (1789) şi în română la 1825 la Mănăstirea Neamţ. Cartea a fost însoţită şi de o hartă tipărită la Haga în 1737 şi descoperită de George Vâlsan în Biblioteca Naţională din Paris.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea apar o serie de şcoli pe lângă mănăstiri unde se predă în limba română „Geografia nouă” în anul 1790 şi „De obşte gheografia” în 1795.

La începutul secolului al XIX-lea, după revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, geografia se afirmă tot mai mult ca obiect independent de predare în şcoală.

Se răspândesc unele manuale şi apar o serie de scrieri istorice, statistice, economice cu multe informaţii geografice care vor pune baza modernă a geografiei. Se exemplifică manualul

25

Page 24: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

lui Iosif Genilie din 1835 în Ţara Românească, al lui Ioan Rus din 1842 în Transilvania şi altul mai vechi în Moldova, al lui Amfilohie Hotinul din 1795 intitulat „De obşte gheografia” .

Ca lucrări geografice de mai mare complexitate se disting: „Geografia României”, autor Philipide care descrie întreg teritoriul României şi lucrarea „Terra Noastră”, autor Aurelian, apărută în 1875.

Un eveniment important pentru geografie se petrece tot în anul 1875, când se înfiinţează Societatea Regală Română de Geografie (a şasea din lume după cele din Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg, din Italia şi Bucureşti, România), care revigorează dezvoltarea geografiei publicându-se un „Buletin de geografie” cu lucrări de specialitate precum şi preocupări în promovarea de cadre specializate. La început, activitatea geografică din cadrul Societăţii, în lipsă de geografi, era desfăşurată de istorici (Tocilescu, Ionescu Gion etc.), de geologi (Gregoriu Ştefănescu, Matei Drăghicescu ş.a.), meteorologi (cum a fost Ştefan Hepites), ofiţeri, topografi şi alţii.

Dacă la început activitatea Societăţii cuprindea o serie de preocupări geografice cu caracter enciclopedic şi descriptiv, ulterior s-au conturat tendinţe de specializare pe probleme de climatologie şi chiar studiul reliefului.

Începutul secolului XX este marcat în geografie prin înfiinţarea primelor catedre universitare din ţara noastră, în 1900 la Bucureşti, 1904 la Iaşi, în 1919 la Cluj-Napoca şi 1924 la Cernăuţi, perioadă în care se pun bazele geografiei moderne cu conţinut cauzal-explicativ şi sintetic.

Întemeietorul şcolii geografice româneşti este Simion Mehedinţi (1868-1962), care a fost şi primul profesor al catedrei de geografie din Bucureşti. El introduce ideile geografiei globale sub aspectul obiectului şi metodei, precum şi concepţia lui Humboldt şi Ritter într-o nouă formă de interpretare şi înţelegere. Pătrund de asemenea, influenţele şcolilor franceză, americană şi chiar germană (personalitatea lui Albrecht Penck) şi în special prin intermediul lui Emmanuel de Martonne care propulsează o geografie specializată pe ramuri, cu preocupări de cercetare în teren, ca şi americanul William Davis care se dedică studiului reliefului, a evoluţiei lui sub acţiunea factorilor endogeni şi exogeni. De la prima lecţie de geografie susţinută la deschiderea Universităţii în 1900, S. Mehedinţi abordează „Obiectul Geografiei”, concepţie care este analizată în opera sa capitală intitulată „Terra, introducere în geografie ca ştiinţă” apărută în două volume în anul 1931.

Conţinutul cărţii constituie o replică modernă la lucrarea „Cosmos” a lui Humboldt ca şi la cea a lui Alfred Hettner. De asemenea, subliniază limitarea geografiei la studiul suprafeţei terestre ca la Ferdinand Richthofen sau Alfred Hettner care concepea geografia ca pe o ştiinţă a regiunilor, ţărilor.

De la Al. von Humboldt, Simion Mehedinţi preia şi dezvoltă principiile cauzalităţii, al interdependenţei şi convergenţei formulând definiţia geografiei ca „Ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp”). („Terra”, 1931., p.61)

El sintetizează obiectul şi definiţia geografiei şi precizează metodele şi mijloacele cercetării (observarea, descrierea, condiţiile descrierii cartografice), categoriile geografice, descrierea geosferelor, clasificările şi legile geografice, metodologie care este valabilă şi în zilele noastre.

Personalitatea geografică a lui Simion Mehedinţi impune a cunoaşte câteva date biografice. Absolvent al Universităţii din Bucureşti, cu studii în domeniul filosofiei, istoriei şi filologiei, S.Mehedinţi devine în 1893 primul bursier al Societăţii regale Române de Geografie în străinătate. După un an de studii la Paris, unde se constituia şcoala de geografie regională a lui Paul Vidal de la Blache, S.Mehedinţi îşi continuă studiile la universităţile din Berlin, Leipzig, audiind cursurile lui Ferdinand von Richthofen şi Friederich Ratzel, iar în 1899 susţine la Leipzig teza de doctorat cu tema „Die Kartographische Induktion”. Din anul 1900 este numit profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti, unde activează până în anul 1938 când se

26

Page 25: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

retrage la pensie. Este primul geograf ales de Academia Română ca membru corespondent în 1905, iar în 1915, devine titular.

Dintre cadrele numeroase formate şi educate de S.Mehedinţi în spiritul geografiei moderne, s-au impus în mod deosebit, prin contribuţia lor la dezvoltarea cercetării şi gândirii geografice: George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Alexandru Dimitrie Aldem.

George Vâlsan (1885-1935) a fost discipolul lui S.Mehedinţi de la care a preluat preocuparea pentru problemele teoretice ale geografiei iar de la alt mare profesor al său, Emmanuel de Martonne, şi-a însuşit pasiunea pentru cercetarea de teren.

După terminarea studiilor universitare, în anul 1908, pleacă la Berlin, unde are ca profesor pe Albrecht Penck şi apoi la Paris unde, sub conducerea lui Emmanuel de Martonne îşi va elabora teza de doctorat în geografie intitulată „Câmpia Română”, susţinută în 1915 în ţară şi care a fost prima teză de doctorat în geografie la Universitatea din Bucureşti.

În anul 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1920 membru titular.

El introduce noţiunile de înveliş geografic şi complexe naturale în care se subdivide suprafaţa Pământului şi care rezultă dintr-o „polarizare locală sau regională a unor intensităţi, extensiuni şi interdependenţe variabile”, concepţie susţinută în studiile „Sensul geografiei moderne”, publicate în 1930.

Constantin Brătescu (1882-1945), un alt discipol al lui Simion Mehedinţi, împărtăşeşte concepţia acestuia în gândirea sa geografică. Defineşte geografia ca fiind o ştiinţă a descrierii şi a variatelor aspecte ale suprafeţei Pământului dar şi o ştiinţă de cugetare într-un vast domeniu de cunoaştere, o „sinteză a numeroase discipline ştiinţifice” (Analele Dobrogei, V-VI, 1926). S-a preocupat şi de probleme de geografie istorică şi umană, consacrate mai ales Dobrogei.

Vintilă Mihăilescu (1890-1978), discipol de seamă al şcolii lui Simion Mehedinţi, cu contribuţii însemnate în mai toate domeniile geografiei. S-a ocupat mai ales de problemele teoriei şi practicii geografice ca şi ale istoriei cercetării geografice din România.

Scrie lucrări însemnate cum sunt: „Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă” apărută în 1945 (la Biblioteca I.C.C.R., seria A1, Editura Socec), lucrarea „Geografie teoretică” (1968), în care abordează problema geografiei ca ştiinţă. Consideră drept domeniu de cercetare geografică învelişul geografic, după conceptul introdus de George Vâlsan.

A abordat probleme de geomorfologie, în climatologie a introdus noţiunea de topoclimă, a promovat conceptul de hidrogeografie. În mai multe articole dezvoltă problema „regiunii” sau a regiunilor geografice, problemă care a fost reluată ulterior de alţi geografi.

Vintilă Mihăilescu, student şi colaborator al lui Simion Mehedinţi, preia de la magistrul său o serie de influenţe în orientarea ştiinţifică, dedicând primele lucrări domeniului antropogeografic, între care exemplificăm lucrarea publicată sub titlul „Bucureştii din punct de vedere antropogeografic şi etnografic”, în anul 1915, realizată mai înatâi ca teză de licenţă la îndemnul şi sub îndrumarea mentorului său, Simion Mehedinţi.

Vintilă Mihăilescu pune bazele geografiei urbane româneşti şi tot el a realizat prima clasificare morfostructurală, care este folosită şi azi de geografi şi etnografi în analiza fenomenului rural.

Această idee este preluată şi aplicată în studiile regionale realizate de mai mulţi geografi: Romulus Vuia în lucrarea „Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor” (1926), Nicolae Orghidan în lucrarea „Ţara Bârsei” (1927, 1929), Ion Conea în lucrările „Depresiunea Subcarpatică a Olteniei”(1932) şi „Ţara Loviştei” (1935), Ştefan Manciulea cu lucrarea „Câmpia Tisei” (1932), Nicolae Alexandru Rădulescu - lucrarea „Vrancea” (1937), Victor Tufescu – lucrarea „Dealu Mare – Hârlău” (1938).

Opera ştiinţifică a profesorului Victor Tufescu s-a realizat în mai mult de 60 de ani şi cuprinde peste 250 de lucrări (dintre care, 15 volume), unele premiate de Academia Română, al cărui membru a fost ales după anul 1989.

În perioada interbelică, se accentuează o serie de teme izvorâte din ocupaţiile româneşti între care exemplificăm: „Viaţa pastorală la români”, valorificată în câteva teze de doctorat, cum

27

Page 26: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

au fost: „Viaţa pastorală în Munţii Rodnei”, autor Tiberiu Morariu, „Viaţa pastorală în Munţii Călimani”, autor Laurian Someşan sau ceva mai târziu, în anul 1964, importanta lucrare „Păstoritul la români”, autor Romulus Vuia, geograf ca formaţie şi considerat de majoritatea etnografilor ca fondatorul etnografiei ştiinţifice româneşti.

Tot în această perioadă, după desăvârşirea statului român unitar (România Mare), geografii români se orientează spre mai multe probleme de geografie istorică, de geografie politică şi de toponimie, în care se reamarcă Ion Conea, considerat în zilele noastre, fondatorul toponimiei geografice româneşti.

Cercetările complexe din secolul XX au condus la dezvoltarea disciplinelor de geografie fizică şi de geografie economică. Astfel, studiul reliefului în strânsă legătură cu cercetarea geologică, se leagă de contribuţia unor geologi ca: Ludovic Mrazec (1900), R.Sevastos (1903), Gheorghe Munteanu Murgoci de la începutul secolului XX.

În aceeaşi perioadă se adaugă contribuţia marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (1873-1955) care a început investigaţiile în Carpaţii Meridionali, extinse apoi şi la alte regiuni. Din bogata operă geografică a lui Emmanuel de Martonne, de peste 60 de lucrări consacrate teritoriului României, se menţionează mai întâi, cele două teze de doctorat: „La Valachie” (1902), ce poate fi considerată ca un model de monografie şi „Evolution morfologique des Alpes de Transylvanie” (1907), ce a apărut reeditată în anul 1981. Sub influenţa lui de Martonne pătrunde în geografia fizică românească, concepţia ciclurilor de eroziune normală (suprafeţe şi niveluri de eroziune), prin care se descifrau suprafeţele de nivelare şi procesele de modelare a reliefului carpatic.

Se pun bazele geomorfologiei care se consolidează ulterior printr-o serie de studii privind terasele, glacisurile, procesele geomorfologice etc.

Un rol de seamă în această direcţie l-au avut G.Vâlsan, C.Brătescu, V.Mihăilescu, Victor Tufescu, D.Burileanu şi geografii care slujeau cele trei catedre universitare de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi.

După al doilea război mondial, în afară de teoria regiunii geografice şi a regionării, care s-a conturat tot mai mult, a apărut o nouă concepţie asupra geografiei generale şi anume, teoria sistemelor.

Termenul de geosistem este folosit pentru prima dată de Victor Soceava în anul 1963, care subliniază încă o dată esenţa concepţiei lui Simion Mehedinţi şi anume, că obiectul geografiei este Pământul ca sistem integrat suprasistemului solar, cu geosferele sale subordonate ierarhic în subsisteme.

În anul 1987, Ioan Donisă defineşte sociogeosistemul ca obiect al geografiei generale prin care se subliniază rolul omului şi activitatea sa (sociosfera), integrată în mediul geografic.

Se renunţă treptat la ciclul eroziunii ca teorie de bază şi se conturează teoria evoluţiei paleogeomorfologice pe baza cartografierii geomorfologice potrivit căreia, toate ştiinţele care au ca obiect de studiu realitatea spaţială de la suprafaţa scoarţei, procedează la cartarea concretă a fenomenelor, după care se face interpretarea şi explicarea lor, în special pe calea reconstruirii evoluţiei lor paleogeografice şi istorice.

În baza acestei concepţii, a fost realizată o lucrare de sinteză „Relieful României”, autori: Grigore Posea, Nicolae Popescu, Mihai Ielenicz (Edit. Ştiinţifică, 1974), având la bază principiile geomorfologiei generale şi regionale. Concepţia paleogeografică a acestei lucrări a fost concretizată în sens teoretic general în alcătuirea scării morfocronologice – o scară temporală şi spaţială a evoluţiei pământului românesc, dar care se poate aplica şi la restul formelor continentale.

În anul 1976, Grigore Posea formulează o scară taxonomică a regionării pentru geomorfologie în lucrarea „Geomorfologie” şi aplicată concret la întregul teritoriu al României în anul 1984, de către Grigore Posea şi Lucian Badea în harta intitulată „România. Unităţile de relief”, scara 1:750.000, Editura Ştiinţifică.

Pe plan internaţional, are loc în anul 1960 Congresul Uniunii Internaţionale de Geografie la Stockholm, unde se afirmă clar problematica fundamentală a geografiei umane prin înfiinţarea

28

Page 27: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Comisiei de Geografia Populaţiei. În perioada următoare, se fac demersuri şi în România pentru a se organiza în cadrul Societăţii de Geografie din România „Subcomisia Naţională de Geografie a Populaţiei şi Aşezărilor Umane” afiliată la Uniunea Internaţională de Geografie (U.I.G.). În anul 1965, se introduce în planul de învăţământ superior disciplina fundamentală „Geografia Populaţiei şi a Aşezărilor Umane”, iar în anul 1974 are loc la Bucureşti Conferinţa Mondială a Populaţiei, prilej cu care s-a elaborat lucrarea cu acelaşi nume de către Vasile S.Cucu, actualizată în anii 1981 şi 1994.

Multitudinea de studii geografice de mare diversitate au condus la diversitatea disciplinelor geografice în scopul aprofundării fenomenului analizat, dar, pentru asigurarea conţinutului unitar al geografiei se impune respectarea permanentă a principiului geografic prin care „orice parte a întregului, studiată iniţial separat, se impune a fi raportată neîntrerupt la întregul teritorial din care face parte”.

Metodele cantitative şi calitative noi au contribuit la adunarea unui material faptic bogat, care prelucrat şi apoi prin metode analitice, reprezintă baza unor sinteze regionale dar şi generale. Exemplificăm în acest sens, o serie de lucrări realizate cum sunt:

• Harta geomorfologică generală (Grigore Posea, N.Popescu, 1964); • Geografia Văii Dunării româneşti (colectivul de autori, Institutul de Geografie al

Academiei Române, 1969, Edit.Academiei Române); • Principii şi metode de cercetare în geografia fizică (Tiberiu Morariu, Valeria Velcea,

Editura Academiei, 1971); • Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief (M.Grigore, Editura

Academiei, 1979); • Principii, metode şi tehnici de lucru în geografie (Petre Coteţ, E.Nedelcu, Editura

Didactică, 1976); • Morfometria bazinelor hidrografice (Ion Zăvoianu, Editura Academiei, 1978); • Morfologia şi dinamica albiilor de râuri (I.Ichim, Maria Rădoane, Editura Tehnică,

1989) şi altele. Cercetările geografilor din cadrul catedrelor de geografie din marile centre universitare,

Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Institutul de Geografie al Academiei Române se constituie în colective de autori de mare valoare ştiinţifică materializate în lucrări fundamentale ale geografiei româneşti, cum sunt: „Atlasul Geografic Naţional” (1972-1979), „Geografia României. Geografie fizică.Volumul I”, 1983, Editura Academiei, „Geografia României. Geografie umană şi economică.Volumul II”, 1984, Editura Academiei, ca şi volumele regionale: „Geografia României. Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei” (1987), „Geografia României. Regiunile pericarpatice” (1992), „Geografia României. Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma Continentală. Volumul V” (2005), toate în aceeaşi editură – Editura Academiei Române.

După 1989, cercetările geografice româneşti s-au amplificat prin realizarea schimburilor de experienţă cu specialişti din numeroase ţări ale lumii.

Test de autoevaluare

1) Exemplificaţi numele unor învăţaţi din Antichitatea greacă şi romană care au consemnat în lucrările lor informaţii geografice despre teritoriul României de la nord de Dunăre şi locuitorii acestor ţinuturi. 2) Dar în Evul Mediu, cine au fost cei care au furnizat aceste informaţii? 3) Identificaţi unii autori români din a doua parte a sec. al XV-lea care au publicat lucrări cu conţinut geografic în urma influenţei Marilor Descoperiri Geografice efectuate de europeni. 4) Precizaţi cărturarii români din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi lucrările lor care au contribuit la dezvoltarea geografiei.

29

Page 28: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

5) Care sunt autorii primelor manuale de geografie după care geografia este predată în şcoli ca obiect independent de învăţământ? 6) Când se înfiinţează Societatea Regală Română de Geografie, ca eveniment important pentru geografie (şi a câta este în Europa, în ordinea înfiinţării)? 7) Când s-au înfiinţat primele catedre universitare de geografie din România? 8) Precizaţi contribuţia lui Simion Mehedinţi – întemeietorul şcolii geografice moderne româneşti. 9) Care sunt marii discipoli formaţi de Simion Mehedinţi şi prin ce au contribuit la dezvoltarea cercetării şi gândirii geografice? 10) Exemplificaţi principalele studii de geografie regională şi autorii lor care s-au remarcat în prima jumătate a secolului al XX-lea dintr-o nouă generaţie de geografi care s-au afirmat. 11) Care este contribuţia marelui geograf francez Emmanuel de Martonne cu privire la cercetările geografice asupra unor regiuni din România şi principalele lucrări publicate despre aceste ţinuturi? 12) Identificaţi autorii care au introdus termenii de geosistem şi sociogeosistem în a doua parte a secolului al XX-lea cu privire la denumirea obiectului de studiu al geografiei generale. 13) Care sunt autorii şi lucrările principale în care s-a concretizat teoria evoluţiei paleogeomorfologice pe baza cartografierii geomorfologice prin alcătuirea scării morfocronologice – o scară temporală şi spaţială a evoluţiei pământului românesc? 14) Exemplificaţi principalele acţiuni desfăşurate în domeniul geografiei umane şi principalele lucrări în acest sens. 15) Exemplificaţi titlurile unor lucrări fundamentale ale geografiei româneşti, rod al cercetărilor geografilor de la catedrele de tradiţie din marile centre universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Institutul de Geografie al Academiei Române.

30

Page 29: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

CAPITOLUL 2. UNIVERSUL

Obiective

• Prezentarea unui scurt istoric al evoluţiei concepţiilor privind modul de alcătuire a Universului – concepţia geocentrică din Antichitate şi concepţia heliocentrică conturată în secolul al XVI-lea – , precum şi a savanţilor care au contribuit la elaborarea lor.

• Definirea Universului sau a Cosmosului, inclusiv a termenilor de Univers observabil, univers fizic şi Univers total sau necunoscut în raport de modul cât au putut fi cunoscute.

• Enumerarea unor caracteristici generale ale Universului. • Analiza structurii Universului alcătuit din macrostructuri cosmice, mezostructuri

cosmice şi microstructuri cosmice sau materia interstelară. • Enumerarea concepţiilor privind alcătuirea şi formarea Universului. • Evidenţierea teoriei expansiunii Universului după modelul Big-Bang sau Marea

Explozie Iniţială, teorie susţinută de mai mulţi savanţi (W. Sitter, E. Hubble) • Descrierea procesului evolutiv al Universului pe etape, faze şi momente. • Caracterizarea pe scurt a galaxiei noastre – Calea Lactee: poziţie, componenţă,

denumire, formă, mişcare de rotaţie şi precizarea poziţiei Soarelui – steaua noastră – în cadrul său.

2.1 Definirea Universului. Date generale şi caracteristici ale Universului

Din cele mai vechi timpuri oamenii au contemplat bolta înstelată întrebându-se: “Ce este

cerul?”, “Ce legi îi guvernează mişcarea?” Au observat circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber, că acestea răsar şi apun, le-au notat poziţiile şi grupările lor în aşa numitele constelaţii.

La popoarele de agricultori din antichitate (egipteni, babilonieni, chinezi), poziţia stelelor pe bolta cerească, constituia repere în aprecierea succesiunii sezoanelor ploioase şi secetoase şi prin aceasta stabilirea intervalelor cu lucrări agricole. Navigatorii se orientau tot după poziţia stelelor. De la oamenii antici s-au păstrat multe denumiri de stele sau constelaţii iar de la Ptolemeu a rămas cel mai complex studiu al Universului în concepţia geocentrică (Pământul se află în centrul Universului iar Soarele, Luna şi toate plantele se învârtesc în jurul său).

De-a lungul mileniilor şi secolelor, observaţiile tot mai amănunţite şi rezultatele acestora asupra corpurilor cereşti, au permis descrierea lor, stabilirea originii, evoluţiei şi structurii lor precum şi a legilor care stau la baza mişcării acestora.

Se disting în sec. XVI opiniile lui N. Copernic cu privire la sistemul heliocentric, apoi contribuţiile lui G. Galilei, Johanes Kepler, Isaac Newton, Albert Einstein, la care se adaugă explozia informaţională din sec. XX în special din ultimele trei decenii.

S-a constatat că planeta Pământ constituie o unitate în Sistemul Solar şi prin acesta, se integrează Cosmosului sau Universului ca întreg, în cadrul căruia se află alte sisteme între care se stabilesc o serie de legături genetice, funcţionale sau influenţe energetice.

Specificul planetei Terra este generat de o anume poziţie a sa în Sistemul Solar iar mecanismele structurii şi funcţionării sistemelor geografice terestre nu-şi pot găsi pe deplin înţelegerea decât în contextul realităţii Universului, înscriindu-se în aceleaşi legi generale ale naturii.

Universul sau Cosmosul constituie imensul spaţiu care ne înconjoară ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia componentă se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie.

Oamenii de ştiinţă cu ajutorul instrumentelor tehnice n-au reuşit să cunoască decât o parte restrânsă a acestuia pe care astronomii o denumesc sub termenul de Univers observabil sau

31

Page 30: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Metagalaxia în care se află stele, galaxii şi alte structuri descoperite prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. Datele actuale despre limitele Metagalaxiei se află la 5 miliarde ani lumină (a.l.)1 limită optică şi până la 10-15 miliarde a.l. cât arată limita undelor radio recepţionate.

Se mai folosesc şi alte două noţiuni despre Universul care nu se poate observa direct: Universul fizic se află dincolo de Universul observabil pe care îl înconjură şi constituie

spaţiul în care corpurile sau structurile cosmice nu pot fi observate, dar prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care ele le exercită asupra unor structuri din zonele observabile ca de exemplu, unele abateri în deplasarea normală a lor.

Universul total sau necunoscut a cărui deducţie se face pe baza relaţiilor matematice şi a ideilor filosofice.

Caracteristici ale Universului: • Cunoaşterea sa este relativă, mai clară în partea Universului observabil, respectiv până la

10 miliarde a.l. depărtare de Pământ şi doar deductivă la depărtările foarte mari din Universul fizic sau acea parte numită Universul necunoscut.

• Universul este omogen fiind alcătuit din elemente ale tuturor elementelor chimice cunoscute grupate în diverse componente de la cele uriaşe la cele mai mici

• Volumul Universului se apreciază la 1080 m3, iar masa la 2,5x1054 Kg în cadrul căreia 90% sunt particule elementare de tipul neutronilor, fotonilor, electronilor, nucleolilor.

• Densitatea are valoare extrem de redusă, aspect care a condus frecvent la supoziţia că “apare ca vid”. Precumpănesc atomii de H, He şi la distanţă mare, cei de O, C, N etc. Z. Folescu, 1990, apreciază că din cca 1000 atomi, 920 sunt de H, 78 de He şi restul celelalte elemente.

• În Univers acţionează patru forţe (M. Ielenicz, 2000): - gravitaţia care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor, sateliţilor etc. (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele):

- forţa electromagnetică – ce influenţează particulele cu sarcină electrică – determină emisia de unde radio, radiaţii luminoase şi sinteze moleculare etc., iar valoarea ei este mai mare decât cea dată de gravitaţie.

- forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv al particulelor elementare.

Cea nucleară este de sute de ori mai puternică în raport cu forţa electromagnetică dar acţionează pe un spaţiu limitat manifestându-se în ansamblul reacţiilor nucleare din stele. Forţa slabă este de circa 1000 de ori mai slabă decât cea nucleară şi se manifestă la nivelul particulelor elementare (ale protonilor, neutronilor, electronilor etc.).

În Macrocosmos, prezenţa acestor forţe este legată de radiaţiile stelelor datorate reacţiilor termonucleare. Acţiunea complexă a tuturor acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului, concentrarea materiei în anumite zone şi de aici, individualizarea unor structuri cosmice de dimensiuni diferite: galaxii, stele, planete, sateliţi, comete etc.

2.2. Structura Universului Corpurile cosmice care intră în componenţa Universului se pot ierarhiza în trei categorii

principale: a) macrostructurile b) mezostructurile c) microstructurile (materia interstelară).

1 Calculul distanţelor până la diferite corpuri cereşti din Universul vizibil se realizează pe baza radiaţiei luminoase directe sau reflectate şi a undelor electomagnetice ce vin de la acestea. Sunt mai multe unităţi de măsură): a) unitatea astronomică (u.a.) reprezintă distanţa medie dintre Soare şi Pământ iar valoarea ei este de 149,6 mil.km; b) anul lumină (a.l.) care corespunde distanţei parcursă de lumină în timp de un an adică aproximativ 9,5 mii miliarde km; c) parsecul (p.c.) este egal cu 206265 u.a. (3,26 a.l.)

32

Page 31: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

a) Macrostructurile Universului cuprind cele mai mari componente între care galaxia. Ea reprezintă o mare asociere de milioane sau miliarde de stele şi sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi dispersaţi etc., care se rotesc cu viteze diferite pe orbite în jurul centrului său de greutate.

În Universul observabil se află peste 100 miliarde de galaxii care se asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii.

Galaxiile au o mişcare de rotaţie în jurul axei lor şi în funcţie de viteza acesteia, ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică. În centrul galaxiei sunt grupate cele mai multe stele (îndeosebi cele foarte bătrâne şi nori de plasmă iar la margini stele mai tinere din materie gazoasă).

• Galaxia în care se află Sistemul nostru Solar se numeşte Calea Lactee, care face parte din aşa-numitul Grup Local de galaxii; cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee sunt Norii lui Magelan, la 140-160 a.l. şi Andromeda la 2 mil.an.l. Primele măsurători asupra vitezelor de deplasare a galaxiilor au fost realizate de E. Hubble în 1924 care a ajuns la concluzia următoare: “cu cât galaxiile sunt la o distanţă mai mare, cu atât viteza de depărtare a unora faţă de celelalte este mai mare”. Ideea a stat la baza teoriei expansiunii Universului.

După forma lor, Edwin Hubble distinge mai multe tipuri de galaxii (fig.3): - galaxiile spirale sunt cele mai numeroase, reprezentând peste 60% din total; sunt turtite,

au nucleul sferic şi braţele spirale, aplatizate, de unde şi aspectul de disc. Turtirea lor este în funcţie de viteza mişcării de rotaţie şi de conţinutul de gaze.

Nucleul este alcătuit din stele bătrâne iar braţele în formă de spirală sunt cuprinse ca număr între două până la şapte (Andromeda) şi au o deschidere diferită. În componenţa lor intră gaze în formă de nori gigantici, praf cu dimensiuni de ordinul micronilor şi stele tinere;

- galaxiile eliptice sunt mai puţin numeroase (cca 23%), mai evoluate, dar au dimensiuni variabile, turtire diferită în funcţie de viteza de rotaţie, contururi mai clare datorită diminuării prafului şi gazelor, o luminozitate mare în centru şi scăzută la periferie. Stelele sunt bătrâne, de culoare roşie şi se deplasează pe orbite alungite;

- galaxiile neclarificate (12%) şi - galaxiile neregulate (2%) din total sunt tinere, în curs de evoluţie; posedă un nucleu şi

formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.

Fig.3. Tipuri de galaxii (spirale şi eliptice)

• Grupul de galaxii Reprezintă un sistem alcătuit din galaxii, cu mărimi şi forme diferite, distribuite neuniform.

De exemplu, Galaxia noastră împreună cu încă două galaxii spirale gigante (Andromeda, Triunghiul) şi alte 20 de galaxii mici, vecine cu noi, eliptice şi neregulate, formează Grupul Local.

• Roiuri de galaxii Conţin grupuri de galaxii care au în componenţă sute sau mii de galaxii şi, ca urmare,

diametrul este de câteva milioane de a.l. Se cunosc roiuri deschise cu formă neregulată şi o

33

Page 32: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

slabă concentrare spre centru (ex. roiul din constelaţia Fecioara) şi roiuri globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru (roiul din constelaţia Como Berenices).

• Superroiuri de galaxii Zona centrală a lor este de regulă ocupată de o galaxie puternică numită şi “monstruoasă”,

cu masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale iar celelalte galaxii ale superroiului gravitează în jurul ei.

b) Mezostructurile cosmice Cuprind: roiuri de stele şi stelele; materie interstelară Roiurile de stele sunt alcătuite din grupuri de stele de ordinul sutelor, miilor şi sutelor de

mii, între care există forţe de atracţie şi au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată. În cadrul roiurilor se distinge un nucleu format dintr-o aglomerare mare de stele care-i dau densitatea şi o zonă largă cu stele mai puţine.

Se disting două tipuri: - roiuri deschise, neregulate, sărace în stele ca de exemplu cele din vecinătatea Căii

Lactee (peste 500 de roiuri), între care Pui, Ursa Mare; au viteză de rotaţie mică, în jur de 20 Km/s

- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de mii de stele), amplasate în centrul galaxiei; aici domină stelele bătrâne care au viteza de rotaţie de cca 150Km/s.

În Galaxia noastră sunt mai puţine la număr, dar apar şi în alte galaxii, cum este Andromeda.

Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie. Ele au o mare concentrare de materie şi au luat naştere în cea mai mare parte după formarea galaxiilor iar unele au apărut concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a unei părţi din materia acesteia. Cu ochiul liber se pot observa câteva mii de stele, iar cu ajutorul lunetei peste un milion. Raza stelelor variază între 1/100 şi de câteva sute de ori raza Soarelui (690.000 Km). Cele mai mici sunt stelele neutronice care au diametrul în jur de 10 Km iar cele mai mari sunt stele supragigantice.

Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele (cca 150 mil. km.), iar cea mai apropiată de Sistemul Solar este ”α” din constelaţia Proxima Centauri.

Stelele se caracterizează prin: - luminozitate care reprezintă energia emisă pe secundă de o stea şi depinde de mărimea şi

temperatura acesteia; - temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent

între 2500K-50.000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin, notată cu K); stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000K, sunt considerate stele reci iar cele la care aceasta este mai mare, sunt stele fierbinţi;

- culoarea depinde de mărimea temperaturii şi variază între albastru şi roşu; - compoziţia chimică, la cele mai multe este cuprinsă între 70%-75% H, 20-25% He, 5%

alte elemente; - structura unei stele cuprinde: "atmosfera stelară" (frecvent cu H, He, O, C etc) şi

interiorul stelei din materie gazoasă sub formă de particule elementare cu temperaturi de milioane K şi presiuni de miliarde de atmosfere;

- vârsta stelelor variază între 1-2 milioane de ani până la peste 10 miliarde ani. Cele mai mari stele au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi o viaţă scurtă sub 2 mil. ani.

În interiorul acestor stele prin procese de fuziune nucleară şi în condiţiile unor presiuni ridicate se produc temperaturi de milioane de K şi ca urmare, rezultă nuclee de He, C, O, N, Mg, Si şi ulterior, Fe, Ni, Co. În stelele mici nu sunt condiţiile create pentru asemenea sinteze. În faza finală, unele stele ajung la explozie şi îşi împrăştie materia în spaţiu iar din "cenuşa" lor pot lua naştere alte stele.

După principalele caracteristici: luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie se pot diferenţia mai multe tipuri de stele.

34

Page 33: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

a) stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, raza de 0,5-5 raze solare şi au o evoluţie lentă; b) stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10-150 raze solare, luminozitate de peste 100 ori faţă de cea a Soarelui. Au o viaţă scurtă; c) stele supragigant au cele mai mari caracteristici: luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 luminozitatea Soarelui; raze de peste 1000 ori raza lui şi cea mai scurtă viaţă (sub 1 milion ani); d) stele pitice au dimensiuni mici (diametrul uneori cât al unei planete). Culoarea recepţionată de la cenuşiu la alb, derivă denumirile ca: pitica albă, pitica galbenă; pitica neagră şi au o viaţă lungă; e) pulsari – stele aflate în faza finală de evoluţie rezultând prin explozia unei stele gigant. Au această denumire deoarece emit radiounde cu perioade scurte (de la sutimi de secunde până la câteva secunde); mai sunt denumite stele neutronice pentru că sunt compuse în special din neutroni. În centrul lor, se mai află şi alte particule elementare ca: protoni, electroni. Diametrul pulsarilor este de câţiva Km dar masele lor sunt mai mari decât masa Soarelui densitatea foarte mare (câteva sute milioane tone pe cm3). Se cunosc circa 100 de pulsari (primul a fost descoperit în 1964); f) găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate dar în care densitatea este atât de mare încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă, făcându-le invizibile; g) novele reprezintă stele surprinse într-un moment termonuclear produs de obicei între o stea normală şi una pitică (aflate într-un sistem binar); cea pitică are o densitate mare şi un câmp magnetic foarte puternic care atrage materie gazoasă de la steaua normală care produce la rândul său, o încălzire a stelei pitice. Astfel, se ajunge la declanşarea reacţiilor termonucleare ce eliberează violent energie şi la o erupţie explozivă (Z. Folescu, 1990). În urma acesteia se produce o strălucire mare, o luminozitate de zeci de mii până la sute de mii de ori mai mare; h) supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele gigant. În interiorul acesteia are loc un lanţ de reacţii nucleare ce produc temperaturi de miliarde de grade; în jurul nucleului stelei, care este alcătuit dominant din Fe, se formează învelişuri ce conţin Si, Mg, O, C, He, H care se menţin la distanţe diferite datorită energiei emise de acesta. Când nucleul epuizează energia, se produce o contractare puternică a acestuia (o implozie), în urma căreia rezultă o energie uriaşă iar purtătorii acesteia sunt neutrinii. Aceştia invadează învelişurile exterioare cu viteze de 2000-3000 Km/s unde sunt captaţi de diferite nuclee. Se produce o altă explozie a învelişurilor exterioare care vor forma o nebuloasă iar din steaua gigant rămâne doar nucleul cu o densitate uriaşă ce va constitui o stea neutronică.

c) Materia interstelară (microstructurile cosmice). Este alcătuită din materie foarte

rarefiată sub formă de gaze, praf, particule subatomice reprezentând 2% din masa galaxiei şi dispersată în spaţiul dintre stele, sub formă de gaze şi pulberi, dar care nu sunt uniforme.

Gazele sunt formate cu precădere din ioni, atomi, molecule ionizate de O, C, H etc. Gazele uşoare au provenienţă dublă, din materia cosmică iniţială şi din explozia supernovelor; gazele grele au rezultat numai în urma exploziilor stelelor gigant.

Pulberile sunt reprezentate de particule extrem de mici, din cristale de gheaţă, grafit etc., amestecate cu mase de gaze provenite numai în urma exploziilor stelare.

Au temperatură redusă iar norii cu concentrare mare de pulberi formează nebuloase. Într-o perioadă îndelungată de evoluţie, prin concentrare şi reacţii chimice (hidrogenul favorizând realizarea de molecule de apă, amoniac, metan, hidrocarburi etc.), se pot genera structuri complexe de tipul protostelelor.

În spaţiul interstelar este prezentă şi radiaţia cosmică ce pătrunde din afara galaxiilor; a fost descoperită în sec. XX şi este alcătuită din particule elementare electrizate ce se deplasează cu viteză mare, apropiată de cea a luminii. Ciocnirea ei cu diverse particule din atmosfera Pământului duce la diverse reacţii şi dezintegrări din care rezultă alte particule elementare (perechi de electroni, protoni, neutroni de energie mare etc), ce ajung la suprafaţa terestră.

35

Page 34: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

2.3 Originea şi evoluţia Universului. Etapele de evoluţie a Universului Această problemă a preocupat oamenii de ştiinţă încă din cele mai vechi timpuri, fapt care

a condus la apariţia mai multor concepţii grupate pe etape: - etapa sistemului geocentric datată din antichitate până la începutul secolului al XVI-lea

(1543); - impunerea modelului heliocentric din 1543 când apare teoria lui Copernic continuată de

Giordano Bruno şi consolidată de G. Galilei şi I. Newton, în sec. XVII; - etapa demonstrării expansiunii Universului şi a modelului Big-Bang, care apare în sec.

XX. Începând cu anul 1915, este publicată teoria generală a relativităţii formulată de Albert

Einstein iar în 1919, W. Sitter foloseşte ecuaţiile sale şi susţine teoria expansiunii Universului, în care galaxiile se depărtează unele de altele.

La acest argument matematic s-au adăugat observaţiile astronomice ale astronomului american Edwin Hubble din anul 1924 care a descoperit mai multe galaxii ce se depărtau de Terra.

Ideea expansiunii Universului este demonstrată de Hubble, descoperind că lumina primită de la celelalte galaxii se deplasează spre roşu cu cât acestea sunt mai departe, iar sursa de lumină se îndepărtează de noi cu atât mai repede cu cât se află la o distanţă mai mare (viteza este proporţională cu distanţa).

După 1970 s-a impus modelul Big Bang sau Marea Explozie Iniţială, teorie bazată pe: ideea expansiunii Universului demonstrată de Hubble, pe compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi He) şi pe radiaţia de fond care în prezent are 2,7 K (″K″ - în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin notată cu K).

Această radiaţie a apărut după cca 300.000 de ani de la Big Bang, când plasma ajunsă la o temperatură de cca 3000 K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate pregătind viitoarele galaxii şi spaţii intergalactice.

În această concepţie, de la momentul Big-Bang-ului, vârsta Universului este apreciată la 15-18 miliarde de ani. Înainte de momentul Big Bang, Universul era redus la o particulă extrem de mică (mai redusă decât un proton) numită holon sau particula întregului.

Concentrarea masei impunea valori enorme ale densităţii şi temperaturii (1032 K) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizicii cunoscute în prezent. Acel stadiu iniţial al Universului a fost denumit Universului quarcurilor.

Procesul evolutiv al Universului începând de la momentul Big Bang-ului a parcurs două etape uriaşe, fiecare cu mai multe faze şi momente cu un anumit specific:

a) Etapa Universului timpuriu care a durat circa un milion de ani, timp în care, pe fondul general al expansiunii, s-au produs scăderea rapidă a temperaturii, densităţii şi presiunii, dominând particulele elementare iar în final, primele sinteze de nuclee ale elementelor uşoare de H şi He. Principalele faze sunt:

- un rol esenţial l-a avut temperatura de la prima secundă a dilatării Universului, atingând pragul de 1010 K, fenomen care determină trecerea quarcurilor în protoni, neutroni şi fotoni. Energia mare a fotonilor a împiedicat combinarea particulelor elementare pentru a se forma atomii stabili de H şi He;

- faza în care temperatura scade la 1 miliard K când, încep să se desfăşoare reacţii nucleare din care să rezulte primele nuclee de H şi He, fază care a durat circa 700.000 ani;

- faza din ultimii 300.000 de ani ai etapei marchează scăderea în continuare a temperaturii, care micşorează numărul fotonilor şi scăderea acţiunii acestora; trece în prim plan sinteza nucleelor iar la forţele nucleare se adaugă cele electromagnetice de unde se conturează structurile stabile ale atomilor de H şi He iar temperatura ajunge la 3000 K.

Universul va fi format dintr-un gaz difuz din H şi He.

36

Page 35: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

b) Etapa Universului material începe după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează prin predominarea materiei asupra radiaţiei. Şi în cadrul acestei etape s-au înregistrat câteva momente semnificative.

- În primele 200 de milioane de ani, substanţa s-a concretizat mai întâi sub formă atomică şi moleculară. Sub efectul gravitaţiei s-a ajuns la aglomerări, iar prin concentrarea acestora au rezultat ”norii cosmici” de tipul “protogalaxiilor” alcătuiţi predominant din H şi He. Între aceştia s-au conturat spaţii cu materie extrem de rarefiată numite şi “goluri intergalactice”.

- Protogalaxiile aveau o mişcare de rotaţie cu o viteză mai mare în centru şi mai redusă la exterior. Viteza de rotaţie diferită s-a răsfrânt în forma mai mult sau mai puţin turtită a acestora.

- Prin concentrarea materiei, într-o nouă fază de evoluţie s-a format primul sistem de galaxii. Galaxiile care au avut o mişcare de rotaţie mai mare şi un câmp magnetic mai intens, pe lângă turtire şi o concentrare ridicată a materiei spre centru, au căpătat şi un număr de braţe. Pe măsura evoluţiei lor galaxiile se depărtau unele de altele.

- Marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de la începutul etapei a doua sau etapa materială a Universului.

- În cadrul galaxiei, din ciocnirea atomilor şi moleculelor antrenate în mişcarea de gaze, au rezultat particule şi grăunciori de substanţă solidă. Când dimensiunile lor au depăşit posibilităţile de antrenare în mişcare de către gaze, sub impulsul gravitaţiei, grăunciorii cad spre zona planului central al nebuloasei galaxiei, unde se înscriu pe anumite orbite.

În aceste orbite, prin acelaşi proces de aglomerare şi comprimare a materiei sub efectul gravitaţiei se formează stelele primare sau protostelele.

De-a lungul perioadei de peste 10 miliarde de ani au rezultat mai multe generaţii de stele. Soarele aparţine generaţiei a treia de stele.

În protostea materia comprimată sub efectul gravitaţiei se încălzeşte determinând temperaturi de câteva mii de grade, fenomen ce conduce la ionizarea ei. Sub impactul fotonilor, moleculele se disociază în atomi care îşi pierd electronii. Când temperatura ajunge la câteva milioane de grade, se declanşează reacţiile termonucleare ce asigură radiaţii electromagnetice care se răspândesc în spaţiu făcând-o vizibilă ca o nouă stea. Când temperaturile ajung la pragul de 5 milioane K, se trece la o nouă fază în evoluia stelei, deoarece intră în reacţie hidrogenul care are pondere mare (70-75%) şi este transformat prin reacţii nucleare în heliu, proces însoţit de eliberare de energie care asigură creşterea continuă a temperaturilor.

În concluzie, în evoluţia Universului în general, a galaxiei, au rezultat mai multe generaţii de stele cu mase diferite. Cele mai vechi se află în partea centrală a galaxiei iar generaţiile mai noi sunt legate de porţiunile exterioare, în special, în braţele acesteia.

2.4 Galaxia noastră - Calea Lactee

Calea Lactee sau galaxia noastră face parte din Grupul Local alcătuit din 24 de galaxii.

Sistemul cosmic al Căii Lactee este compus din circa 150 miliarde de stele grupate în diferite roiuri şi de vârste variate; inclusiv, steaua noastră – Soarele. Mai conţine în spaţiul interstelar o masă însemnată de atomi; particule atomice, pulberi de ordinul micronilor etc.

Calea Lactee a fost observată încă din antichitate când i s-a dat şi numele datorită apariţiei sale pe bolta cerească sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele. Abia în secolul XVII odată cu descoperirea lunetei astronomice a fost separată ca un sistem stelar asupra căruia s-au realizat măsurători.

Ca formă este o galaxie spirală lenticulară cu patru braţe principale ce pleacă din centrul galaxiei. Soarele – steaua noastră, se află între braţul Săgetător şi braţul Perseu la o depărtare de centrul galactic de 30.000 ani lumină (fig.4).

Haloul, la exteriorul discului apare ca o sferă cu materie gazoasă extrem de rarefiată cu un diametru de 150.000 a.l., iar masa galaxiei este de 110-160 miliarde mase solare.

37

Page 36: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Galaxia Calea Lactee are o mişcare de rotaţie în jurul axei mici cu viteze diferite de la un nivel la altul, crescând din centru spre exterior.

Soarele are o viteză de cca 220-250 Km/s şi parcurge o orbită eliptică în aproape 200 milioane de ani. Stelele din nucleu şi din vecinătatea acestuia au orbite circulare iar celelalte se deplasează pe orbite oblice înclinate în raport cu planul Ecuatorului galactic.

Stelele au vârsta de la câteva milioane la peste mai multe miliarde de ani, iar vârsta Galaxiei este presupusă a fi de cca 12 miliarde de ani. Stelele emit radiaţii sub formă de fluxuri de particule subatomice (protoni, electroni, ioni, nuclee, etc.), în mod frecvent cu viteze mai mici sub formă de vânt stelar, iar în timpul exploziilor stelare (nove, supernove) cu viteze mari sub formă de radiaţie cosmică.

Fig. 4. a) Calea Lactee. Aspectul schematic al galaxiei pentru un observator aflat în planul ei

median

Fig. 4 b) Calea Lactee. Imagine frontală asupra galaxiei

38

Page 37: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 4 c) Calea Lactee. Imagine frontală asupra galaxiei

Test de autoevaluare 1) Precizaţi concepţiile privind alcătuirea Universului şi enumeraţi oamenii de ştiinţă care le-au susţinut. 2) Definiţi Universul sau Cosmosul. 3) Cum au fost denumite părţile din Univers în raport de cât au putut fi cunoscute de oamenii de ştiinţă până în prezent? 4) Enumeraţi caracteristicile principale ale Universului. 5) Care sunt cele trei categorii principale care alcătuiesc structura Universului? 6) Descrieţi macrostructurile Universului, respectiv galaxiile şi tipurile de galaxii după forma şi mărimea lor. 7) Ce cuprind mezostructurile cosmice? 8) Cum sunt alcătuite roiurile de stele şi cum se grupează după forma lor? 9) Definiţi stelele şi principalele lor caracteristici. 10) Cum se pot diferenţia stelele după caracteristicile lor principale (luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie)? 11) Din ce este alcătuită materia interstelară sau microstructurile cosmice? 12) Enumeraţi concepţiile privind alcătuirea şi formarea Universului grupate pe etape evolutive. 13) Explicaţi originea şi evoluţia Universului după modelul Big-Bang sau Marea Explozie Iniţială şi ce argumente aduc oamenii de ştiinţă în acest sens? 14) Caracterizaţi procesul evolutiv al Universului din momentul Big-Bang-ului pe cele două etape uriaşe, fiecare cu mai multe faze şi momente specifice. 15) Prezentaţi pe scurt trăsăturile galaxiei noastre – Calea Lactee cu precizarea poziţiei Soarelui în cadrul său.

39

Page 38: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

2.5 Sistemul Solar. Concepţii privind alcătuirea Sistemului Solar. Teorii privind formarea sa

Obiective • Precizarea componenţei Sistemului Solar. • Prezentarea concepţiilor, grupate în sisteme, privind alcătuirea Sistemului Solar –

sistemul geocentric şi sistemul heliocentric – precum şi autorii care le-au susţinut. • Descrierea ipotezelor clasice privind formarea Sistemului Solar. • Prezentarea ipotezelor actuale privind formarea Sistemului Solar. • Evidenţierea caracteristicilor generale ale Soarelui. • Sublinierea genezei Soarelui şi a evoluţiei sale. • Analizarea structurii interne a Soarelui şi a modului de funcţionare a învelişurilor

acestuia cu privire la transmiterea energiei solare către spaţiul exterior planetar. • Sublinierea interdependenţelor actuale dintre Soare şi Pământ.

2.5.1. Sistemul Solar face parte din sistemul stelar al Galaxiei Calea Lactee. Este compus dintr-o stea de mărime mijlocie – Soarele şi dintr-un sistem de alte corpuri

cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia: - planetele în număr de 9: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto; - asteroizi în număr de 50-100.000; - numeroşi meteoriţi; - comete.

O imagine generală a sistemului se prezintă ca un disc cu Soarele în centru şi cu planete aflate la depărtări ce cresc în progresie geometrică de la 0,4 u. a. la 50 u. a., care se învârtesc în jurul Soarelui iar în jurul planetelor se rotesc sateliţi cu dimensiuni variabile (fig.5).

Diametrul maxim al sistemului considerat până la nivelul orbitei ultimei planete, este de cca 50 de unităţi astronomice.

Soarele care ocupă poziţie centrală în cadrul sistemului, cuprinde aproape întreaga masă a acestui sistem, respectiv 99,87% (2 x 1030 kg).

Diametrul Soarelui este de 1,39 milioane km, iar cel al planetelor, între 3000 km (la Pluton) şi 142 796 km la Jupiter.

În jurul planetelor gravitează 60 de sateliţi cunoscuţi până în prezent. În sistemul solar foarte bine structurat se mai găsesc o serie de corpuri mici care grupează

mii de asteroizi circa 50.000-100.000 la număr ce apar ca o centură între Marte şi Jupiter. Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui iar sateliţii în jurul

planetelor, în baza legii atracţiei universale. În jurul planetelor se exercită unele atracţii care impun unele perturbaţii în mişcarea

generală ca cele dintre Pluton şi Neptun. Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul.

Orbitele planetelor sunt cuprinse în planuri cu oblicitate redusă. Sateliţii descriu orbite circulare situate în planul ecuatorial al planetelor. În jurul planetei Jupiter, sateliţii au orbite foarte înclinate şi excentricitate mare în raport cu planul ecuatorului planetei.

Cometele şi asteroizii au orbite oblice ale căror planuri intersectează planul ecuatorial al Soarelui prin unghiuri mari. Numărul cometelor este apreciat la cca 2 milioane. În prima jumătate a secolului nostru existenţa lor era pusă în legătură cu norul Oort (după numele olandezului Oort care l-a stabilit prin calcule). Un exemplu de cometă periodică, care revine la o perioadă de 77 ani este cometa Halley. Alte comete (aperiodice) au orbite extrem de lungi care ies din spaţiul Sistemului Solar.

40

Page 39: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.5. Sistemul Solar

2.5.2. Concepţii privind alcătuirea Sistemului Solar. Încă din antichitatea greco-romană s-au impus o serie de concepţii grupate în două sisteme: a) Sistemul geocentric a fost întemeiat de Aristotel (384-322, î. Hr.), care considera că în

jurul Pământului există mai multe sfere transparente, pe cea mai depărtată sunt aşezate stelele iar pe celelalte, mai apropiate se află planetele, Soarele şi Luna. Acestea se învârtesc în jurul Pământului considerat ca un centru fix, mişcare parcursă cu viteze diferite.

Claudiu Ptolemeu (90 - cca 168 d. Hr.) elaborează teoria geocentrică în lucrarea “Sintaxa matematică” sau “Almageste”, potrivit căreia centrul întregului sistem este Pământul care stă fix iar în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna, Soarele, planetele şi stelele.

b) Sistemul heliocentric Aristarh din Samos (265 î.Hr.) este primul gânditor care considera Soarele imobil în

centrul unei sfere a stelelor iar planetele se mişcă în jurul său, conturându-se ideea dublei mişcări a Pământului: rotaţia de o zi şi translaţia (mişcarea de revoluţie) de un an.

Nicolaus Copernic (1473-1543) elaborează concepţia heliocentrică în detaliu în lucrarea “De revolutionibus orbium coelestium” (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti) apărută în primul exemplar în 1543 pe care l-a văzut când era pe moarte. El susţinea:

- Soarele este în centrul sistemului în poziţie fixă iar Pământul şi planetele se învârtesc cu o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite circulare;

- Pământul execută o mişcare de rotaţie în 24 de ore şi una de revoluţie într-un an. Teoria sa a fost negată atunci de religia catolică. Galileo Galilei cu ajutorul lunetei descoperită în 1609 a demonstrat că Soarele este doar o

stea printre multe stele ale Căii Lactee. A descoperit cei patru sateliţi ai lui Jupiter care realizează mişcări de rotaţie în jurul planetei respective, aducând prima dovadă împotriva ideii că Pământul ar fi singurul centru al mişcării tuturor corpurilor cereşti. Galilei analizează fazele planetei Venus indicând rotaţia acesteia în jurul Soarelui iar concluzia privind deplasarea petelor de pe suprafaţa Soarelui, demonstrează rotaţia acestuia în jurul axei. Condamnat la închisoare (în 1633) pentru îndrăzneala ideilor sale, sub ameninţarea torturii, a fost nevoit să se dezică formal de convingerile sale ştiinţifice.

Giordano Bruno porneşte de la teoria lui Copernic şi creează o imagine a Universului în care Soarele devine doar centrul sistemului solar. Un cer de stele fixe care să închidă acest sistem nu există. El proclamă infinitul spaţiului cosmic în care se află nenumărate stele iar invariabilă şi veşnică este numai energia care stă la baza lor, pe când sistemele de “lumi” ale Universului

41

Page 40: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

variază mereu, toate având un început şi un sfârşit. Pentru ideile sale, Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17 februarie 1600 în oraşul Roma.

2.5.3. Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar Principalele teorii au fost elaborate începând cu secolul XVIII pe măsura acumulării de

date din observaţii şi a progresului în matematică, fizică şi astronomie. - Ipoteza lui Buffon (1747) Susţine că Pământul şi celelalte planete ar fi rezultat din materia desprinsă din Soare în

urma ciocnirii acestuia cu un alt astru. Este numită şi “ipoteza stelară”. Acestei teorii i s-a opus argumentul că din cauza temperaturilor foarte ridicate ale Soarelui, apropierea acelui astru ar fi dus la volatilizarea sa înaintea producerii impactului.

- Ipoteza lui Immanuel Kant (1755) A apărut în lucrarea “Istoria generală a naturii şi teoria cerului” şi susţinea existenţa unui

Univers timpuriu haotic în care particulele componente în stare solidă de mărimi diferite impuneau forţe de atracţie între ele formând nebuloase stelare. Treptat prin concentrarea materiei spre centru, s-a format Soarele, care a devenit incandescent iar restul materiei din nebuloasa iniţială a dus la formarea prin condensare a planetelor şi a sateliţilor lor.

- Ipoteza lui Pierre Simon de Laplace (1796) A fost formulată în 1796, în lucrarea “Despre sistemul lumii”, plecând de la aceeaşi idee a

existenţei unei mase difuze de particule solide şi gaze sub formă de nebuloasă de tip incandescent antrenată într-o mişcare proprie. În urma mişcării, s-a ajuns la concentrarea materiei spre centru formând Soarele. Creşterea vitezei mişcării de rotaţie a determinat şi creşterea forţei centrifuge care a condus la formarea unor inele de materie gazoasă în jurul Soarelui. Materia acestor inele s-a concentrat ulterior, prin răcire, în jurul unor centrii de condensare, formând planetele.

- Ipoteza lui James Jeans (1916) Fizicianul englez pleacă de la ipoteza că Soarele ar fi fost o simplă stea lipsită de sateliţi,

până în momentul când a trecut pe lângă el un astru imens. Datorită atracţiei exercitate, s-ar fi desprins din Soare o protuberanţă care se învârtea în jurul Soarelui şi din care s-ar fi format ulterior planetele.

- Ipoteza lui Otto I. Schmidt (1943) Schmidt pleacă de la ideea că în planul ecuatorial al galaxiei se află numeroase concentrări

de nori cosmici. Soarele i-a captat treptat intersectându-i în mersul său galactic. Norul de particule şi gaze captate se vor roti în jurul său sub influenţa forţei de atracţie, iar din ciocnirea particulelor vor rezulta concentrări ale materiei în mai multe sectoare.

Particulele din apropierea Soarelui au fost captate de acesta iar altele au fost respinse de presiunea radiaţiei solare. Componenţii situaţi la o distanţă mai mică au fost volatilizaţi din cauza căldurii, iar la distanţe foarte mari materia iniţială s-a păstrat sub formă de gaze şi particule. Astfel, în apropierea Soarelui au luat naştere planete mici, cu densitate mare, rotirea înceată şi fără sau cu puţini sateliţi, iar la distanţe mari s-au născut planete-gigant cu densitate mică rotire rapidă şi cu mai mulţi sateliţi.

- Ipoteze actuale După 1970, au apărut şi alte teorii şi ipoteze care au dus la imaginarea altor modele de

formare şi evoluţie a Sistemului Solar. Ele sunt bazate pe observarea fenomenului de naştere şi de dispariţie a stelelor în Univers.

Una din teoriile acceptate de majoritatea specialiştilor arată că Soarele şi planetele s-au format dintr-un nor de materie interstelară alcătuit din gaze şi praf rezultat din rămăşiţele milioanelor de stele explodate de tipul novelor şi supernovelor.

Aceşti nori, prin concentrare, sub influenţa forţei gravitaţionale, se contractă luând forma unei nebuloase sferice care prin rotire se turteşte; forţa centrifugă favorizează dezvoltarea unui

42

Page 41: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

disc de acreţie alcătuit dominant din hidrogen şi heliu şi praf interstelar. Acesta este stadiul iniţial în Sistemul Solar cu 4,6 miliarde de ani în urmă (fig.6).

În centrul discului de acreţie temperaturile erau foarte mari, dar scădeau treptat spre periferie unde, pe măsura răcirii aveau loc condensări şi naşterea diferiţilor compuşi: Ca, Al, Mg, Ti (care au apărut la 2000 K), oxizii metalici (la 1000 K) sulfurile şi fierul (la 700 K), iar moleculele de metan (la 50-20 K).

Datorită mişcării de rotaţie a discului de acreţie, atomii elementelor grele care făceau parte din praful interstelar erau antrenaţi de mişcarea gazului formându-se molecule ce se ciocneau între ele. Ca rezultat al coliziunii se formau componenţi mai mari care au început să se concentreze în centrul discului formând protosteaua sau proto-Soarele, care se încălzea treptat datorită presiunii create.

Restul materiei de pulbere şi gaze continua să exercite mişcări de rotaţie în jurul nucleului fierbinte, să colizioneze şi să se contopească crescând în dimensiuni care treptat, au format un ansamblu de inele, în cuprinsul fiecăruia dezvoltându-se mai întâi planetoizii.

Conform ipotezei protoplanetelor, un mare nor de gaz şi praf a dus la formarea treptată a Soarelui, planetelor şi sateliţilor naturali, ducând la individualizarea Sistemului Solar: a. un nor de gaze şi praf care, din cauza mişcării de rotaţie, se contractă; b. gravitaţional, cea mai mare parte a materiei se concentrează în centru, formând proto-Soarele; c. concentrarea materiei din exteriorul nucleului fierbinte duce la formarea protoplanetelor; d. definitivarea actualei stări a Sistemului Solar.

Planetoizii au continuat să se deplaseze pe orbite în jurul nucleului fierbinte din centrul discului de acreţie. După declanşarea “focului nuclear” din nucleul fierbinte al proto-Soarelui, s-a format Soarele iar prin procesul de concentrare a materiei din restul nebuloasei sau a discului de acreţie, planetoizii au evoluat în planete, fenomen care a durat timp îndelungat de sute de milioane de ani. (Fig.6)

Fig. 6. Formarea Sistemului Solar

Planetele şi-au continuat deplasarea în jurul Soarelui pe orbite, cu excentricităţi diferite

alcătuind sistemul planetar. Apariţia Soarelui a produs modificări asupra planetelor, datorită căldurii degajate şi anume:

pe cele din apropiere, Mercur, Venus, Pământ, Marte, a avut loc topirea gheţii de amoniac şi metan rezultând vapori eliberaţi în spaţiu. La planetele îndepărtate, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto, acest efect nu s-a produs, ele fiind alcătuite din aceste elemente ce au rămas în stare solidă.

În procesul evolutiv al planetelor a avut loc diferenţierea internă a elementelor componente care au proprietăţi fizice (în special sub aspectul densităţii) şi chimice determinând separarea lor. Elementele grele au coborât lent spre centrul lor iar cele uşoare s-au ridicat spre

43

Page 42: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

suprafaţă. În cadrul Pământului gazele au fost expulzate rezultând o atmosferă în care domina azotul şi oxigenul.

Evoluţia a continuat prin formarea scoarţei şi a marilor denivelări din cadrul ei: continentele şi marile depresiuni oceanice. Circuitul apei, radiaţiile solare au favorizat procesele de modelare iar într-o fază ulterioară pe Pământ au apărut vieţuitoarele care au urmat un proces îndelungat până la apariţia omului.

2.6. Soarele

A) Caracteristici generale Soarele este o stea de mărime mijlocie (pitica galbenă) făcând parte din Calea Lactee în

care este amplasat, într-un braţ spiralat al acesteia, la circa 26.000 a. l. faţă de centrul galactic. El efectuează o rotaţie completă în jurul acestui centru, ca întreaga materie galactică timp de peste 200 milioane de ani cu o viteză de 200 Km/s.

Soarele este alcătuit din H şi He, având o densitate medie de 1,41 g/cm3. Mişcarea sa de rotaţie este lentă efectuându-se în 25-27 de zile la Ecuator şi de 35-37 de zile în zonele polare. Diferenţa este determinată de structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli să fie aproape neglijabilă.

Este steaua cea mai apropiată de Pământ la cca 150 mil. Km (149,6 mil. Km) parcurşi de lumină în 8’20’’.

Ca formă este o sferă de gaz incandescent care cuprinde 99,9% din masa întregului Sistem Solar. Are un volum de 1,4 x 1027 m3 (sau de 1,3 milioane ori volumul Pământului).

Temperatura în interiorul său (în centru) este de 15 milioane K, iar la suprafaţă de 5700 K.

Forţa de gravitaţie este de 27,9 ori mai mare ca a Pământului. Raza Soarelui este de 700.000 Km. Soarele constituie sursa existenţei tuturor fenomenelor de pe Pământ deoarece căldura şi

lumina solară reprezintă elemente esenţiale ale mediului terestru. Fenomenele de la suprafaţa Pământului sunt guvernate de energia solară, fapt care impune

importanţa studiului său atât pentru cunoaşterea Universului cât şi pentru aspectele practice, privind mediul în care trăim.

B) Geneza Soarelui şi evoluţia sa Soarele şi-a început evoluţia dintr-un nor de gaz şi praf cosmic situat în spaţiul interstelar.

Norul, prin procesul de concentrare (condensare) datorită colapsului gravitaţional a devenit o protostea. Gazul din interiorul protostelei s-a încălzit treptat şi presiunea a crescut iar condensarea gravitaţională a fost puternic accelerată durând cca 1000 de ani. Se conturează nucleul dominat de mişcări convective.

După aproximativ 100 de milioane de ani se atinge momentul principal când se declanşează reacţiile nucleare, ce conduc la “arderea” hidrogenului. Această fază a început în urmă cu 4,6 miliarde de ani şi va dura încă cca 5 miliarde de ani.

După aceea, nucleul Soarelui va cuprinde numai heliu, se va contracta iar partea exterioară a învelişului cu hidrogenul rămas se va dilata transformând Soarele într-o gigantică roşie. Această fază este estimată la cca un miliard de ani, când Soarele va pierde cea mai mare parte a materiei sale, devenind o pitică albă. Cu timpul, pitica albă se va răci, mai întâi repede, apoi tot mai lent, va înceta să mai lumineze şi va deveni o pitică neagră, rece sau o stea neutronică, proces ce va dura timp de 20-30 de miliarde de ani.

C) Structura internă a Soarelui Structural, globul solar este compus din două părţi:

1) interiorul (centrul) Soarelui şi

44

Page 43: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

2) partea externă sau atmosfera Soarelui, fiecare cu mai multe învelişuri (fig.7). 1) Interiorul Soarelui sau corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două

învelişuri. a) Nucleul situat în centrul Soarelui, se desfăşoară pe o distanţă de 0,2-0,3 părţi din rază.

Este alcătuit din H (cca 50%), He (40%), elemente grele (2%) etc. Densitatea materiei este de 158 g/cm3, iar presiunea în jur de 100-200 miliarde atmosfere. Se produc reacţii termonucleare în care se realizează temperaturi de peste 15 mil. K. În cadrul acestor reacţii atomii de H sunt reduşi la nucleu, electronii fiind smulşi de pe orbite. Atunci nucleele se ciocnesc şi se transformă în nuclee de He. Coliziunea continuă la nivelul proton-proton sau proton-nucleu cu degajări mari de energie sub formă de radiaţii electromagnetice.

b) Zona radiativă reprezintă învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare desfăşurându-se până la 0,8 din raza acestuia. Conţinutul în H este mai mare (70%). Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub formă de radiaţie electromagnetică. Temperatura în această zonă este de cca 5 mil. K.

c) Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). Din această zonă, energia este transferată spre exterior prin curenţi de convecţie care determină o serie de procese şi fenomene în fotosferă. Se formează celule convective prin care se produce transferul căldurii la suprafaţă.

2) Atmosfera solară Este alcătuită din trei părţi sau straturi externe: fotosfera, cromosfera şi coroana solară. a) Fotosfera (fotos = lumină în limba greacă) este principala parte a atmosferei solare de la

care se propagă spre exterior aproape întreaga lumină emanată de Soare. Are o grosime de 300-500 Km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. În fotosferă se produc temperaturi de 7000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin, notată cu K).

Principalele fenomene din fotosferă sunt: - Granulele ce apar ca “puncte” dese şi sunt provocate de curenţii de convecţie care

străpung uneori fotosfera. Au diametre cuprinse între 200-2000 Km (dar frecvent, 700 Km) cu o durată de manifestare de 5-10 minute şi temperaturi de 100-300 K.

- Faculele sunt areale cu strălucire mai mare, decât restul fotosferei şi apar în jurul petelor solare. Se formează datorită intensificării locale a câmpului magnetic şi el rezultat datorită creşterii activităţii convective. Temperatura este de 200-300 K mai mare decât a restului fotosferei şi o durată medie de 15 zile.

- Petele solare sunt areale cu dimensiuni variabile în funcţie de intensitatea activităţii Soarelui şi apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate. Au diametre de sute de Km şi corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are valorile cele mai ridicate. În cadrul lor, temperatura este de 4000-4500 K, fiind mai redusă faţă de restul fotosferei. Petele pot fi izolate sau grupate.

Numărul petelor solare creşte sau descreşte cu o periodicitate de 11 ani de-a lungul unui ciclu solar, iar durata lor este de la o săptămână la câteva luni.

b) Cromosfera (cromos = culoare în limba greacă), numită astfel din cauza culorii

roşiatice, reprezintă stratul care înveleşte fotosfera având grosimi de 10-15 mii de Km şi este vizibilă în timpul eclipselor solare, când apare ca un inel purpuriu de unde a derivat şi denumirea. Temperatura în cadrul său este de 4000-4500 K la contactul cu fotosfera şi creşte treptat spre exterior, unde ajunge la 0,5 mil. K. Această creştere a temperaturii este determinată de fluxuri de unde electromagnetice formate în zona convectivă şi în fotosferă care vor deplasa haotic particulele cu viteze mari, rezultând unde de şoc care transformă energia lor în căldură. Fenomenele care se produc în cromosferă sunt:

45

Page 44: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Spiculii sunt jeturi de gaze, ceva mai reci şi dense care se ridică din cromosferă în coroana solară cu diametre în jur de 600 Km, înălţimi de 10-12 mii de Km şi viteze de 20-25 Km/s; durează 2-3 minute.

Foculii sunt areale strălucitoare la partea superioară a cromosferei şi marchează o activitate solară intensă.

Erupţiile cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din cromosferă având aspectul unor imense jerbe luminoase alcătuite din materie gazoasă. Rezultă în urma dezvoltării unor câmpuri magnetice active în petele solare ce determină unde de şoc care produc creşteri bruşte de densitate şi temperatură în jurul petelor din cromosferă. Mai sunt numite şi protuberanţe solare şi pot ţâşni la o distanţă de sute de mii de Km deasupra discului solar sub formă de arce. Prin ele se intensifică radiaţia corpusculară, razele X şi radio. Erupţiile cromosferice au o mare frecvenţă în perioadele de maximă expansiune a petelor solare.

c) Coroana solară apare asemenea unui halou alburiu sesizabil cu ochiul liber la eclipsele

totale. Constituie învelişul exterior al atmosferei solare. Coroana solară este alcătuită din gaze ionizate având o strălucire de peste 1 milion de ori mai redusă decât a fotosferei Soarelui.

La baza coroanei solare temperaturile ajung până la 1,5 mil. K după care scad la un milion în partea exterioară.

Ca fenomene importante sunt protuberanţele solare care reprezintă erupţiile din cromosferă care se extind până în coroana solară sub formă de arce uriaşe pe sute de mii de Km şi lăţimi între 6000-10.000 Km; sunt formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari.

Când ţâşnesc cu violenţă, datorită presiunilor puternice a radiaţiei din cromosferă se numesc protuberanţe explozive (sau eruptive) atingând lungimi până la 250.000 Km. cu activitate de câteva minute. Altele au aspectul unor nori alungiţi, numite protuberanţe calme cu perioadă de activitate mai îndelungată de câteva luni; uneori au aspect de draperii lungi pe distanţă de 70.000 Km.

d) Vântul solar este format din fluxuri corpusculare sub formă de electroni, protoni,

nucleu de heliu, având originea în expansiunea coroanei solare, care datorită presiunii mari, scapă în exterior din câmpul gravitaţional al Soarelui. Fluxurile se deplasează cu viteze de 150 Km/s în momente calme şi peste 500 Km/s în momente de activitate solară intensă.

Vântul solar exercită presiuni asupra câmpului magnetic terestru determinând producerea unei presiuni asupra magnetosferei, formarea aurorelor polare, furtuni magnetice etc. Tot el împinge cozile cometelor în direcţia opusă Soarelui. Vântul solar a fost sesizat pentru prima dată în 1896 de norvegianul Birkeland, definindu-l ca o radiaţie corpusculară încărcată electric.

D) Activitatea solară Totalitatea fenomenelor (granule, pete solare, spiculi, faculi, erupţii cromosferice,

protuberanţe, vântul solar, emisii radioelectrice, emisii de radiaţii X şi ultraviolete), ca şi alte fenomene care au loc în atmosfera solară, reprezintă activitatea solară. Ele exercită o influenţă deosebită asupra Pământului, cunoscută sub numele de relaţiile Soare - Pământ.

Cauza care determină această activitate solară, rezultă din rotirea masei solare alcătuită din particule subatomice, aflate într-o continuă deplasare şi a vitezei diferite a mişcării de rotaţie a păturilor ce compun globul solar.

E) Caracterul de sistem solar Caracterul de sistem este dat de geneza comună şi de evoluţia interdependentă a corpurilor

cosmice componente, cu schimburi interne de materie şi energie, totul fiind controlat de masa Soarelui, în special de forţa sa gravitaţională. La rândul său, sistemul solar devine parte componentă într-un suprasistem şi anume, Calea Lactee, cu care dezvoltă schimburi de substanţă şi energie dar, la un alt nivel.

46

Page 45: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Sistemul solar evoluează pe principiile echilibrului dinamic, întreţinut prin, forţele gravitaţionale ale tuturor corpurilor din sistem şi prin forţa centrifugă, care este maximă în plan ecuatorial.

F) Interdependenţele actuale sunt numeroase. De exemplu: la scara terestră a Pământului, ciclurile de 11 ani ale activităţii solare

provoacă o concentrare crescută a ozonului atmosferic, care se produce cu doi ani înainte de maximul solar.

Se ştie că acest gaz contribuie la reglarea gradului de încălzire a straturilor atmosferice inferioare, oprind o parte a radiaţiei ultraviolete.

Din modificarea densităţii straturilor atmosferice, ca urmare a variaţiilor de temperatură, unele regiuni de pe glob vor suferi de secetă. Aceste diferenţe de densitate şi implicit, de presiune vor duce, în acelaşi timp, şi la schimbări în forţele de tensiune ale scoarţei, care vor avea tendinţa de a elibera energie prin cutremure.

Fig.7 a. Structura internă a Soarelui

47

Page 46: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.7 b. Structura internă a Soarelui (după M. Ielenicz, 2000)

Test de autoevaluare 1) Care este componenţa Sistemului Solar? Exemple. 2) Precizaţi poziţia Soarelui în cadrul Sistemului Solar, analizând schema simbolică a acestuia. 3) Care sunt concepţiile (grupate în două sisteme) privind formarea Sistemului Solar. Descrieţi-le pe scurt cu sublinierea autorilor care le-au susţinut. 4) Prezentaţi ipotezele clasice privitoare la formarea Sistemului Solar. 5) Analizaţi ipotezele actuale privind formarea Sistemului Solar după interpretarea imaginilor de la Fig.6. 6) Enumeraţi caracteristicile generale ale Soarelui. 7) Interpretaţi geneza Soarelui şi evoluţia sa. 8) Precizaţi structura internă a Soarelui orientându-vă şi după Fig.7 – Scheme generale privind structura Soarelui. 9) Din ce este compus interiorul (centrul) Soarelui şi funcţionalitatea sa? 10) Din ce este alcătuită atmosfera solară şi care sunt principalele fenomene care asigură funcţionalitatea sa? 11) Identificaţi interdependenţele actuale dintre influenţa activităţii solare şi fenomenele care se produc pe suprafaţa Pământului.

48

Page 47: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

2.7 Planetele din Sistemul Solar

Obiective • Definirea planetelor şi enumerarea acestora. • Evidenţierea trăsăturilor Sistemului Planetar. • Precizarea grupării planetelor în cele două categorii după criteriile mărimii şi

compoziţiei lor şi o scurtă caracterizare a lor, inclusiv a sateliţilor acestora. • Sublinierea trăsăturilor generale ale planetelor din Sistemul Solar şi a celor specifice

planetei Pământ. • Prezentarea datelor generale despre Lună – satelitul natural al Pământului şi a unui

scurt istoric al cercetărilor. • Analiza fenomenelor determinate de interacţiunea celor trei corpuri cosmice din

Sistemul Soare – Pământ – Lună. • Caracterizarea corpurilor cosmice mai mici care se află în Sistemul Solar şi pot afecta

planeta Pământ: asterozi, meteoriţi, comete.

Planetele sunt corpuri cereşti care fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite. Ele nu posedă lumină proprie, reflectând o parte din lumina pe care o primesc de la stea. În Sistemul Solar se află nouă planete care gravitează în jurul Soarelui: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute încă din antichitate, la care se adaugă planeta Uranus descoperită de către W. Herschel în 1781, cu ajutorul telescopului; în 1846, planeta Neptun a fost poziţionată prin calcule matematice de către Verrier, iar Pluto a fost identificată în 1930. În jurul planetelor gravitează 62 de sateliţi cunoscuţi până în prezent.

a) Trăsăturile sistemului planetar ♦ Planetele Sistemului Solar au cunoscut o geneză şi o evoluţie comună, formându-se odată cu Soarele, astfel că, vârsta planetelor este cu puţin mai mică decât a Soarelui. ♦ Toate planetele gravitează în jurul Soarelui pe orbite precise, precum şi în jurul propriei lor axe, la distanţe precise de axul central, în conformitate cu legile descoperite de Kepler, într-o ordine desăvârşită de forţa sa gravitaţională. ♦ Orbitele planetelor sunt concentrice Soarelui şi au diametre cu atât mai mari cu cât sunt mai depărtate de centrul acestuia. De exemplu, Mercur se află la 58 milioane Km iar Pluto la 5900 milioane Km.

Distanţele din sistem se mai exprimă în unităţi astronomice (o unitate astronomică fiind de 149,6 mil.Km, adică distanţa medie Soare-Terra). Mişcarea de revoluţie a planetelor în jurul Soarelui, conform legilor lui Kepler (sec.XVII) este o consecinţă a gravitaţiei şi se poate exprima în virtutea a celor trei legi enunţate de el astfel: a) Planetele descriu orbite în formă de elipse în focarul cărora se află Soarele, respectiv într-

unul din focare; b) Raza-vector Soare- Planetă descrie arii egale în timpi egali, în consecinţă viteza pe orbită

diferă; planeta se deplasează mai repede în vecinătatea periheliului şi mai încet în vecinătatea afeliului (după legea ariilor).

c) Perioadele de revoluţie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (T) şi semiaxele mari ale orbitelor (a) sunt legate prin relaţia T2/a3 (adică pătratele perioadelor de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor sau distanţelor medii faţă de Soare) (fig.8).

Planul orbital al Pământului (planul în care are loc mişcarea de revoluţie a Terrei) se numeşte planul eclipticii. Cu excepţia planetei Mercur şi a lui Pluto, orbitele celorlalte planete sunt foarte puţin înclinate faţă de ecliptică.

• Durata unei revoluţii în jurul Soarelui creşte cu distanţa faţă de astru; de exemplu, un an pentru planeta Mercur are 88 zile, pentru Venus, 225 zile iar pentru Saturn 10759 zile; pentru îndepărtata Pluton, mişcarea de revoluţie durează 248 de ani.

49

Page 48: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.8: Legea lui Kepler: raza vectoare

(care de deplasează din a în b sau din c în d) acoperă suprafeţe egale în timpi egali. Arcele ariilor au lungimi variabile, deci viteza pe orbită a planetei se schimbă)

• Planetele execută şi o mişcare de rotaţie directă în jurul axei lor, adică în acelaşi sens

cu cea de revoluţie; excepţie fac planetele Venus, Uranus şi Pluto care se rotesc în sens invers mişcării de revoluţie, numită mişcare retrogradă. Rotirea completă a unei planete se face în general în mai puţin de 25 ore. Foarte rapid se rotesc Jupiter şi Saturn (cca 10 ore) şi foarte lent, Pluto (în 6 zile), Mercur (59 zile) şi Venus (243 zile). Înclinarea planului ecuatorial al planetelor pe planul orbital este obişnuit sub 30o, cu excepţia lui Venus 177o, Uranus 98o şi Pluto 122o. Această înclinare conduce la formarea anotimpurilor.

Când rotaţia este egală ca timp cu revoluţia se spune că este o "rotaţie sincronă" ca în cazul satelitului Luna şi al majorităţii sateliţilor care prezintă mereu aceeaşi faţă către planetă. Sincronismul a rezultat în timp prin fenomenul de maree care a redus lent rotaţia corpului respectiv, până ce s-a atins un echilibru cu revoluţia.

Mişcarea de rotaţie a planetelor poate fi perturbată şi de alte cauze (în afară de maree) ce conduc la modificarea poziţiei axei de rotaţie numită şi axa polilor planetei. Acest tip de perturbaţii se numesc oscilaţii şi determină migrarea în timp a axei polilor.

În cazul Terrei, de exemplu, axa de rotaţie se deplasează în jurul polilor eclipticii, cu care axa planetei face un unghi de 23o30', într-o rotire completă de aproape 26.000 de ani.

Este mişcarea numită precesie şi rezultă din atracţia mai puternică a Lunii şi a Soarelui asupra zonei ecuatoriale. Pe această mişcare foarte lentă se suprapun oscilări cu perioadele de 18 ani ale axei polilor numite nutaţii şi care sunt cauzate tot de către poziţia relativă a celor trei corpuri: Pământ, Lună şi Soare.

În cadrul Sistemului Solar există mai multe cauze perturbatoare ale mişcărilor orbitale dar nu conduc la hazarduri datorită forţei de interacţiune gravitaţională, care creşte sau scade, menţinând stabilitatea şi configuraţia întregului sistem.

• Masa planetelor în comparaţie cu a Soarelui arată diferenţe foarte mari; Soarele deţine 99,8% din masa întregului Sistem Solar iar planetele şi sateliţii lor 0,2%.

• Densitatea medie variază de la 3,42 la 5,52 g/cm3 şi au o atmosferă mai mult sau mai puţin densă, formată în mare măsură din gaze rezultate în procesul evoluţiei lor. După mărimea şi compoziţia lor, planetele se grupează în două categorii: - planete interne sau telurice (tellur = pământ în limba latină), din care fac parte: Mercur, Venus, Terra, Marte, - planete externe sau planete gigant – cele de dimensiuni foarte mari: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. Ca o excepţie privind dimensiunea este mica planeta Pluto, ultima din Sistemul Solar.

50

Page 49: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 9. Înclinaţia axei polare

b) Sistemul planetar Planetele interne mai sunt numite şi telurice deoarece sunt formate în principal din roci

solide, fiind şi cele mai dense din sistem, Mercur, Venus şi Terra având o densitate medie de 5,5g/cm3 iar Marte de 3,9 g/cm3. Toate sunt mai bogate în elemente grele, mai ales, silicaţi, fier şi magneziu. În cadrul lor este inclus şi satelitul Pământului – Luna care are aceeaşi compoziţie. Cu excepţia lui Mercur şi a Lunii, ele au o atmosferă secundară provenită din degazeificarea elementelor uşoare cuprinse la început în interiorul planetelor: dioxid de carbon, vapori de apă şi azot.

Terra este cea mai mare dintre planetele interne. Planetele interioare sunt mai apropiate de Soare ca distanţe şi sunt delimitate de planetele

externe prin centura asteroizilor. Planetele externe sau exterioare aflate la distanţe mari faţă de Soare, în afara centurii

asteroizilor, prezintă în majoritatea lor o aparenţă gazoasă, fiind compuse din hidrogen şi heliu, metan, amoniac. Densitatea lor este mică în jur de 1g/cm3. Mai sunt denumite şi planete gigant. Atmosfera lor este dominată de hidrogen, heliu, azot.

Planetele au primit nume de zeităţi ale mitologiei greceşti şi romane, consacrându-li-se o zi din săptămână: marţi pentru Marte, miercuri pentru Mercur, joi pentru Jupiter, vineri pentru Venus şi sâmbătă pentru Saturn. Duminica era dedicată Soarelui, iar ziua de luni era pentru Lună. Uranus, Neptun şi Pluto, invizibile cu ochiul liber, erau necunoscute lumii antice.

Sateliţii planetelor Dintre planetele interioare numai Terra şi Marte au sateliţi; planetele exterioare prezintă

sateliţi numeroşi şi de dimensiuni mari în cadrul planetelor: Saturn cu 18 sateliţi, Jupiter cu 16, Uranus cu 15, Neptun cu 8, putând fi asemuite cu un sistem miniatural în cadrul Sistemului Solar. Unii sateliţi sunt aproape de mărimea lui Mercur ca de exemplu, Ganymede cu 5262km în diametru, Titan de 5160km în diametru, Callisto de 4800 km în diametru, iar alţii au dimensiuni comparabile cu Luna (3476 în diametru) şi anume, Io de 3650km, Europa 3138km în diametru. Deplasarea sateliţilor se face în sens direct în jurul planetelor, pe orbite aproape circulare şi se află în majoritate în planul ecuatorial al planetei. Mişcarea de rotaţie a lor este egală ca timp cu mişcarea de revoluţie în majoritatea cazurilor şi se numeşte mişcare sincronă ca în cazul Lunii, satelitul Pământului; de aceea prezintă mereu aceeaşi faţă către planetă sau aceeaşi emisferă.

51

Page 50: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Sunt alcătuiţi din elemente mai uşoare decât planetele, dovadă şi densităţile mai reduse: Io 3,55g/cm3, Luna 3,34, Europa 3,04 iar restul, cu densităţi mai mici între 2,5g/cm3 şi 1,5g/cm3.

Planetele interioare MERCUR Constituie prima planetă din Sistemul Solar amplasată pe prima orbită de lângă Soare fiind

cea mai apropiată de acesta, la 58 mil.Km distanţă. Mişcarea de revoluţie se face în 88 zile pe o orbită foarte alungită. Datorită vitezei mari de

deplasare în jurul Soarelui a luat numele de Mercur de la zeul cu acelaşi nume – Mercur din mitologia greacă – însemnând "zeul-curier".

Mişcarea de rotaţie este lentă, realizându-se în 58,6 zile, fapt ce determină ca turtirea planetei să fie mică. Durata zilelor şi nopţilor este de 30 de zile terestre. Încetinirea vitezei de rotaţie a fost determinată de atracţia puternică exercitată de Soare. Este singura planetă care nu are atmosferă. Fiind foarte apropiată de Soare, din cauza luminii puternice, putea fi observată numai în amurg sau în zorii zilei. Structura planetei: Planeta prezintă în structura sa un nucleu predominant feros (cca 40% Fe) cu un miez foarte mic încă în stare de topitură, o manta extinsă formată din elemente grele şi o litosferă în care există şi elemente mai uşoare dar la suprafaţă are lavă bazaltică consolidată. Are un câmp magnetic slab determinat, fie de existenţa unor curenţi de convecţie în nucleu sau din traversarea liniilor de forţă ale câmpului magnetic solar, dar care poate crea o magnetosferă a planetei.

Relieful planetei este foarte accidentat fiind alcătuit din cratere, platouri, culmi, fracturi de dimensiuni foarte mari. Originea craterelor se datorează impactului meteoritic şi mai rar activităţii vulcanice. Dimensiunile acestora variază de la diametre mici până la 1300 km în diametru (ex: craterul – bazin cu denumirea de Caloris). Atmosfera planetei. Mercur nu prezintă sateliţi şi nici atmosferă. Deoarece masa sa este mică, gravitaţia este redusă. Fiind apropiată de Soare şi cu albedoul redus, determină o încălzire puternică a feţei însorite cu temperaturi până la +430oC.

VENUS Reprezintă a doua planetă în Sistemul Solar. După Soare şi Lună este al treilea corp ca

luminozitate pe bolta cerească. Venus este vizibilă la înălţimi nu prea mari deasupra orizontului, mai ales seara şi dimineaţa. Numele de Venus a fost dat de romani după zeiţa frumuseţii şi a dragostei. La noi se mai numeşte Luceafărul de seară când apare la apus sau Luceafărul de dimineaţă când apare la răsărit. Ca dimensiuni planeta Venus se apropie de cele ale Pământului.

În schimb durata revoluţiei este de 224 zile şi durata rotaţiei 243 zile. Planeta are o mişcare retrogradă de la est la vest foarte lentă, determinând o turtire redusă. Aceasta se datorează unei puternice atracţii solare care i-a micşorat viteza de rotaţie. De aceea planeta Venus are cea mai lungă zi din Sistemul Solar, mai lungă chiar decât anul venusian rezultat în urma mişcării de revoluţie. Planeta Venus nu are sateliţi.

Structura şi evoluţia planetei: Cu privire la structura globului planetar s-a remarcat o scoarţă bine definită, mai groasă decât a Pământului (cca 100 km grosime), cu un strat granitic (pe aproape 80% din suprafaţa planetei) şi un strat bazaltic.

Din cauza apropierii faţă de Soare, temperatura din straturile atmosferice inferioare a atins o valoare critică, de la care întreaga cantitate de apă de pe Venus s-a transformat în vapori. Astfel, întreaga cantitate de CO2 şi de H2O a fost stocată sub formă de gaz în atmosferă iar pe planetă s-a instalat un puternic efect de seră.

Relieful planetei Venus: Relieful este foarte variat: platouri întinse, depresiuni, fracturi, munţi de origine vulcanică.

Factorii genetici ai reliefului sunt: - acţiunea tectonică din perioada primară care a determinat fragmentarea crustei cu

formarea de depresiuni şi creste montane;

52

Page 51: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- erupţiile vulcanice; - impactul cu meteoriţi foarte activ mai ales pe marele platou denumit sugestiv Marea

Câmpie Venusiană. Atmosfera planetei: Studiile realizate în ultimele decenii prezintă o atmosferă dominată

de formaţiuni noroase concentrate în trei niveluri. În compoziţia atmosferei, spre baza ei dioxidul de carbon (CO2) peste 90%, azot molecular (N2) 5-7%, alte gaze într-o proporţie mai mică. Norii atmosferei formează un strat continuu şi sunt formaţi din soluţii apoase de acid sulfuric (H2SO4), produse prin intermediul unui proces fotochimic care duce la formarea moleculelor respective. Din cauza norilor groşi ce o înconjoară compact şi continuu, suprafaţa planetei nu poate fi văzută cu nici un instrument optic. Deplasarea aerului se face pe direcţia meridianelor ca urmare a diferenţelor termice.

TERRA Caractere generale Terra reprezintă a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de Soare

– 149 598 000 Km şi prima care are propriul său satelit natural – Luna. Prin dimensiunile sale este o planetă mică:

Caracteristicile Pământului ca unicat în Sistemul Solar: Dintre toate planetele Sistemului Solar, Terra beneficiază de condiţii optime ce decurg din

cea mai favorabilă poziţie faţă de astrul central. Radiaţiile sale ajung până la noi într-o cantitate moderată pentru a întreţine un mediu prielnic vieţii, prin menţinerea apei în stare lichidă. Apariţia învelişului biosferic ca rezultat al interacţiunii celorlalte învelişuri la exteriorul planetei a parcurs un timp îndelungat. Viaţa născută pe seama compuşilor carbonului, aşa cum s-a întâmplat pe Terra, nu poate să apară decât în limitele cuprinse între +70oC şi –70oC.

Planete aflate prea aproape de Soare cum sunt Mercur sau Venus se găsesc într-o baie fierbinte de căldură, condiţie în care apa se menţine în stare de vapori şi nu oferă condiţii de viaţă.

În schimb, pe celelalte planete începând cu Marte şi mai ales cu cele situate dincolo de centura asteroizilor, deficitul radiaţiei solare, determină ca apa să fie într-o stare permanent îngheţată. condiţie care nu face posibilă viaţa.

De aici, s-a ajuns la concluzia că în sistemul nostru plentar, există “o zonă a vieţii” numită “ecosferă” care este concentrică Soarelui.

Temperatura medie pe Pământ este de 10o-15oC. Extremele oscilând însă între +60oC şi – 60oC, cu diferenţieri diverse, în funcţie de anotimp, latitudine şi altitudine la care se mai adaugă şi alţi factori. Terra este singura planetă care şi-a menţinut o mare rezervă de apă lichidă care reglează toate procesele atmosferice şi respectiv, climatice.

Pe Terra apa se găseşte sub toate formele ei de agregare, trecând cu uşurinţă din una în alta, prin cedare sau consum de energie. Apa reprezintă elementul primordial pentru viaţă, având dubla funcţionalitate de mediu de dezvoltare şi component al lumii vii. Viaţa a apărut în apă iar Oceanul Planetar a constituit primul protector împotriva radiaţiei ultraviolete nocive până să se formeze stratul de ozon din atmosferă. Apa care ocupă 71% din suprafaţa Pământului reglează bilanţul termic de la suprafaţa solului, modelează scoarţa Pământului prin eroziune şi acumulare. Mediul acvatic a absorbit majoritatea dioxidului de carbon (CO2) din atmosfera primară, blocând calciul în roci şi evitând astfel, apariţia unui efect de seră excesiv.

Terra şi-a menţinut apa ca înveliş planetar din două cauze: prima este gravitaţia Pământului care a reţinut majoritatea vaporilor de apă, iar a doua, este distanţa faţă de Soare, care a impus o temperatură propice menţinerii apei în stare lichidă. De asemenea, absorbţia dioxidului de carbon şi blocarea calciului în sedimente a evitat supraîncălzirea planetei şi evaporarea apei.

Înclinarea axei pe planul orbitei sale este de 23o30’, fiind cu totul convenabil, din care cauză sezoanele sunt de durată aproape egală şi potrivit de lungi.

53

Page 52: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Atmosfera Pământului este unică. Ea este formată din azot, 78%, un gaz inert care atenuează forţa oxigenului, urmând în proporţie de 21% oxigenul; 1% reprezintă alte gaze din care, CO2 de 0,03%, argon, neon, heliu, ozon şi altele.

Atmosfera se află într-un echilibru stabil, dar foarte sensibil la schimbarea condiţiilor iniţiale ale sistemului. Menţinerea echilibrului compoziţiei sale chimice se face prin fotosinteza plantelor şi metabolismul animalelor, ca factori esenţiali în circuitul oxigenului, care asigură stabilitatea ponderii sale în atmosferă. În caz contrar, oxigenul din aer s-ar combina treptat cu unele elemente din scoarţă, în special cu fierul care l-ar fixa definitiv în roci.

Un rol esenţial în atmosferă îl are ozonul (O3) concentrat între 25-30 Km altitudine, la baza stratosferei. Deşi extrem de redus, este un element hotărâtor în menţinerea vieţii, reţinând cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi a radiaţiei cu lungimi de undă mici din domeniul razelor X.

Stratul de ozon se regenerează continuu, prezentând o concentraţie fluctuantă. O creştere a cantităţii de ozon, de exemplu o dublare a sa, ar fi iarăşi nocivă deoarece ar bloca definitiv infiltrarea ultravioletelor care distrug o bună parte din microorganismele patogene şi atunci acestea ar cunoaşte o înmulţire enormă atacând alte vieţuitoare.

Atmosfera reprezintă un scut de protecţie împotriva meteoriţilor, care sunt distruşi înainte de a ajunge la sol prin procesul de ardere datorită frecării cu atmosfera.

Magnetosfera care se dezvoltă în exteriorul atmosferei până la o distanţă de 64.000 Km în partea dinspre Soare şi la peste 130.000 Km în partea opusă Soarelui, (magnetopauza), constituie de asemenea un factor de protecţie a vieţii deoarece aceasta primeşte “şocul” vântului solar.

Liniile magnetice captează mare parte din aceste energii, pe care le dirijează în jurul planetei spre coada magnetosferei, le concentrează pe anumite centuri (centurile Van Allen, situate la 3600 Km şi între 13.000 şi 19.000 Km) sau le descarcă în proporţie redusă în zonele polare, formând aurore – aurorele polare ( deasupra cărora lipsesc centurile Van Allen).

Scoarţa şi litosfera în general, prezintă o dinamică în plăci, specifică numai Terrei, din care rezultă o diversitate de forme de relief, aflate într-o continuă evoluţie şi schimbare, în concordanţă cu energiile interne care generează continente, bazine oceanice, vulcani, lanţuri muntoase; la acestea se adaugă factorii externi care modelează un relief fluviatil, marin, glaciar, eolian etc.

2.8 Sistemul Pământ-Lună

LUNA – satelitul natural al Pământului

Pământul are un singur satelit natural – Luna. Denumirea Lunei este de origine latină, în antichitatea romană fiind considerată ca simbol al zeiţei luminii – Diana iar la greci, o reprezintă pe zeiţa Selena.

Importanţa Lunii pentru planeta Pământ se răsfrânge în special asupra vieţii. Aceasta se explică prin faptul că mareele provocate mai ales de forţa de atracţie a Lunii conduc la frânarea mişcării de rotaţie a Pământului;

• Date generale despre Lună - distanţa medie Pământ-Lună sau raza medie a orbitei lunare este de 384.401 Km; la

perigeu, adică la punctul cel mai apropiat de Terra atinge 363.300 Km şi la apogeu sau punctul cel mai îndepărtat de Pământ, se găseşte la 405508 Km;

- masa Lunii atinge 1,23% din cea a Pământului; - acceleraţia gravitaţională la suprafaţă este de 162 cm/s2, fiind foarte redusă comparativ cu

cea a Terrei, care este de 981 cm/s2 (60 Kg pe Pământ, devin 10 Kg pe Lună). Ca urmare, ea nu a permis reţinerea gazelor din primele faze ale evoluţiei sale şi nici cele rezultate din vulcanism şi din impactul meteoritic şi ca atare nu are atmosferă;

- albedoul este redus, cu uşoare creşteri în regiunile cu roci deschise la culoare; - densitatea medie de 3,34 g/cm3.

54

Page 53: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- mişcarea de revoluţie în jurul Pământului se realizează cu o viteză de 1,02 Km/s, în timp de 27 de zile, 7 ore, 43 minute, 11 secunde numită revoluţie siderală, deoarece punctul de referinţă îl reprezintă orice stea din sistem. În raport cu Soarele perioada de revoluţie este de 29 de zile, 12 ore, 44 minute, 28 secunde şi se numeşte revoluţie sinodică a Lunii. De ea sunt corelate perioadele de flux şi reflux ale Oceanului Planetar. Orbita Lunii face cu planul eclipticii un unghi mediu de 5o8’

- Luna realizează o mişcare de rotaţie lentă, egală cu cea de revoluţie, fapt pentru care va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă (vedem de pe Pământ aceeaşi faţă a Lunii).

• Scurt istoric al cercetărilor La începutul secolului al XVII-lea, Johanes Kepler identifică lipsa unei atmosfere a Lunii şi

apariţia unor diferenţe termice între zi şi noapte. Începând cu anul 1959 s-au derulat o serie de programe ştiinţifice pentru cercetarea în

detaliu a Lunii, obţinându-se numeroase fotografii de la înălţimi mici şi chiar de la nivelul solului.

În decembrie 1968 se desfăşoară misiunea navetei spaţiale americane Apollo 8 cu primul zbor cu echipaj în jurul Lunii la o depărtare de 112 km de suprafaţa acesteia.

La 21 iulie 1969, naveta spaţială Apollo 11 cu un echipaj la bord alcătuit din trei cosmonauţi: Neil Armstrong, Edwin Aldrin şi Michael Collins au realizat prima aselenizare cu activităţi de cercetare pe suprafaţa lunară timp de 21 de ore, 36 minute şi 16 secunde sub formă de fotografieri, recoltări de probe de praf şi rocă, instalarea unor staţii ştiinţifice etc. A constituit o realizare ştiinţifico-tehnică epocală din secolul al XX-lea lansându-se atunci celebrul dicton de către Neil Armstrong, primul american cosmonaut care a pus piciorul pe Lună în ziua de 21 iulie 1969: „acum s-a realizat un pas mic pentru om, dar un pas gigantic pentru omenire”.

Au urmat şi alte misiuni spaţiale spre Lună cum au fost: Luna 17, în noimbrie 1971, când s-au efectuat măsurători complexe efectuate prin intermediul primului „automobil lunar” – Lunahod, Apollo 15, august 1971, când se realizează cartografierea a 10% din suprafaţa Lunii; Apollo 17 din decembrie 1972, încheie Programul Pollo care a permis prezenţa pe suprafaţa Lunii a 12 cosmonauţi şi obţinerea unui vast material ştiinţific pentru prelucrare şi elaborare de lucrări.

• Relieful selenar Relieful lunar este destul de accidentat ca urmare a impactului cu meteoriţi şi a erupţiilor

vulcanice. Privit de pe Terra, discul lunar prezintă două categorii de suprafeţe: - zone închise la culoare sau mai întunecate numite mări (“maria” în limba latină),

depresiuni; - zone strălucitoare care ar reprezenta continente munţi care se ridică la 5000 m deasupra

sectoarelor joase. Dar fotografiile şi cercetările din timpul misiunilor lunare demonstrează existenţa unui

relief mult mai complet şi variat ca forme între care se disting mai multe tipuri: Mările sunt suprafeţe joase de formă circulară în general plane, alcătuite dominant din

bazalte. Sunt uneori, separate şi de culmi lungi de mai mulţi Km care formează sisteme de munţi. Cele mai importante mări sunt: M. Imbrium de 1600 Km în diametru, M. Crisium (1060 Km), M. Orientală (930 Km), M. Nectaris (860) ş.a. Bazinele sunt depresiuni mari de peste 3000 Km rezultate prin impact cu meteoriţi mari sau asteroizi. Pot cuprinde şi mări bazaltice. În cadrul lor apar şi grabene de subsidenţă şi creste. Cele mai mari bazine: Procellarum în diametru de 3200 Km şi Polul Sud-Aitkins de 2500 Km. Şanţurile au aspecte arcuite cu fund plat şi versanţi abrupţi, înalţi de 50-230 m. Au rezultat în mări şi bazine datorită presiunilor. Munţii reprezintă formele cele mai înalte cu lungimi de 700-900 Km şi înălţimi până la 5000m, se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari. Munţii lunari poartă numele unor sisteme terestre: Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz etc. şi sunt formaţi din roci bazaltice. Craterele sunt forme de relief complexe rezultatele precumpănitor din impactul cu meteoriţii dar şi de origine vulcanice. Au

55

Page 54: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

dimensiuni mari de circa 5 Km în diametru un număr de 5000 de cratere, între care: craterul Imbrium (1100 Km în diametru), craterul oriental (900Km). Craterele mari prezintă şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor faze ulterioare de evoluţie.

• Fenomene determinate de Sistemul Pământ - Lună – Soare Cele mai importante fenomene care se produc în urma interacţiunii dintre cele trei corpuri

cosmice, Soare-Pământ-Lună sunt: fazele Lunii, eclipsele, mareele.

A. Fazele Lunii Luna efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Pământului, care la rândul său descrie o

orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite. De pe Pământ se observă o modificare ciclică a formei şi mărimii suprafeţei lunare percepută datorită iluminării diferite a Lunii de către Soare. Aceste modificări formează fazele Lunii (fig.10) care se înscriu într-un ciclu de 29,5 zile (revoluţia sinodică), timp parcurs pentru revenirea satelitului pe orbita sa în acelaşi punct în raport cu Pământul şi Soarele.

Revoluţia sinodică începe cu: - Faza de Lună nouă, când Soarele şi Luna sunt în conjuncţie (atunci când Soarele, Luna

şi Pământul se află pe aceeaşi linie). Pentru că jumătatea iluminată a Lunii se află în întregime pe partea invizibilă de pe Pământ, Luna pare complet întunecată observatorului terestru, cu excepţia unei uşoare dâre de lumină reflectată pe ea de către planetă. În această fază Soarele şi Luna răsar aproximativ în acelaşi timp şi se deplasează împreună pe boltă dar Luna rămâne în urma Soarelui cu o întârziere de cca 12o (care echivalează o oră), la fiecare 24 de ore.

Fig. 10. Fazele Lunii

- Faza de Crai nou apare după ce Luna a parcurs de la conjuncţie încă 3 ¾ zile şi este

vizibilă pe cer sub forma unui corn subţire cu deschidere spre stânga. Între Lună şi Soare există o diferenţă de 45o. Ea va putea fi observată seara, după apusul Soarelui.

- Faza primului pătrar se formează după ce Luna a parcurs orbita timp de 7 ½ zile când, între Soare şi Lună există o diferenţă de 90o. Acum apare sub forma unei jumătăţi de disc luminos. Luna răsare în momentul când Soarele este la amiază şi se va găsi în poziţia maximă pe boltă când Soarele apune.

56

Page 55: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Faza de Lună convexă apare după 11 ¼ zile, când a parcurs 3/8 din orbita sa şi este iluminată pe trei sferturi. Între Soare şi Lună este o diferenţă de 135o, iar între trecerea lor la meridianul locului este o diferenţă de 9 ore. Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orei 21.

- Faza de Lună plină se înregistrează după 14 ¾ zile când Luna se găseşte în opoziţie cu Soarele şi apare iluminată întreaga jumătate vizibilă de pe Pământ. deoarece Luna şi Soarele se află acum de o parte şi de alta a Terrei, Luna plină atinge punctul maxim pe boltă în jurul miezului nopţii; seara la apusul Soarelui are loc răsăritul Lunii. Dacă ziua şi noaptea sunt egale ca durată atunci Luna va apune la răsăritul Soarelui.

- Cea de-a doua fază de Lună convexă are loc după 18 ¼ zile, când între Soare şi Lună există o diferenţă de 225o. Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în jurul orei 21) şi va atinge punctul maxim pe boltă în a doua jumătate a nopţii.

- Faza ultimului pătrar se produce după 21 ½ zile, când între Soare şi Lună apare o diferenţă de 270o sau în timp de 18 ore. Luna va răsări la miezul nopţii şi atinge poziţia maximă pe boltă la orele dimineţii. Va fi văzută jumătatea din stânga a discului solar.

- Faza de Corn sau Seceră are deschiderea (orientarea spre dreapta) şi se realizează după 25 ¼, când Luna va răsări în a doua jumătate a nopţii şi va atinge punctul maxim la câteva ore după răsăritul Soarelui, nefiind observabilă decât câteva ore înaintea zorilor. Astfel, după 29,5 zile Luna revine în poziţia Soare-Lună-Pământ, încheindu-se o revoluţie sinodică după care, va desfăşura în continuare o nouă mişcare orbitală, fazele Lunii repetându-se.

B. Eclipsele Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic,

umbra sa va avea formă de con ale cărui dimensiuni depind de distanţa faţă de sursa de lumină şi de diametrul corpului expus luminii. În cazul Sistemului Solar, corpul care luminează este Soarele iar planetele şi sateliţii lor formează conuri de umbră.

Producerea eclipselor are loc în cazurile în care cele trei corpuri, respectiv, Soarele, Pământul şi Luna se află pe aceeaşi direcţie. În acest caz apar două situaţii:

- când între Soare şi Lună se interpune Pământul (sau planeta), satelitul va intra în conul de umbră al planetei şi nu mai poate fi observat; se produce eclipsa de Lună (fig.11);

- când între Soare şi Pământ se interpune satelitul, planeta intră în conul de umbră al Lunii iar Soarele apare parţial sau total acoperit de satelit; are loc eclipsa de Soare (fig.12).

Eclipsele de Lună au loc în situaţia când Luna se află în poziţia de Lună plină, respectiv când poziţia Soare-Pământ-Lună urmează aceeaşi linie. Dar, eclipsele de Lună nu au loc periodic la fiecare 29,5 zile, datorită înclinării planului orbital lunar cu 5o8’ faţă de ecliptică cu care face unghiul respectiv; la aceasta se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei pământului cu cel al eclipticii (care este de 23o30’). Pentru ca eclipsa să aibă lor, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii cât mai apropiată de planul eclipticii. Momentul optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale, adică, cu locurile de intersecţie ale orbitei lunare cu planul eclipticii. În acest moment Soarele se va afla într-un punct, iar Luna în celălalt. Acum eclipsa lunară este totală, Luna intrând în întregime în conul de umbră; cu cât poziţia va fi mai depărtată de aceste momente, cu atât posibilitatea realizării unei eclipse totale lunare scade. Apar eclipse parţiale când, o parte a Lunii intră în conul de umbră.

Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii, în momentul de Lună nouă. Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distantă dintre Pământ şi Lună variază de la perigeu (363.300 Km) la apogeu (405.500 Km) faţă de valoarea medie de 384.403 Km. În consecinţă, lungimea conului de umbră al Lunii este în medie de 374.000 Km dar variază în timp. De aici, rezultă trei situaţii:

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare; Pământul străbate conul de umbră lunar;

- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră. Pământul se află în vârful conului; sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare;

57

Page 56: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul se află în conul de penumbră sau în prelungirea celui de umbră. Se produce o eclipsă inelară (în jurul porţiunii acoperite de Lună rămâne un inel luminos).

O eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen, în sensul că discul solar va fi văzut în întregime.

Fig. 11. Eclipsa de Lună

Fig. 12. Eclipsa de Soare

C. Mareele – fluxul şi refluxul Constituie mişcări periodice ale unor porţiuni de la exteriorul Pământului cuprinzând partea

exterioară a scoarţei terestre, a apei oceanice sau a atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare şi Lună. Acest fenomen se realizează în conformitate cu legea atracţiei universale formulată de Isaac Newton.

Dintre cele trei corpuri cereşti din sistem (Soare – Pământ – Lună), atracţia cea mai mare o exercită Luna deoarece, distanţa Pământ-Lună (384.000 Km) este foarte mică, în raport cu cea Pământ-Soare (de 1,5 mil.Km), diminuându-se rolul raportului dintre mase. Ca urmare, forţa de atracţie a Soarelui reprezintă 5/11 din cea a Lunii.

Mareea terestră: Nu numai apa cunoaşte fenomenul de flux şi reflux ci, şi uscatul suferă deformări, se ridică şi coboară cu cca 23 cm în zona caldă, 10-15 cm la latitudinile medii şi foarte puţin la zonele polare. Dimensiunile reduse ale mişcării sunt determinate de rigiditatea materiei solide a Terrei.

Mareea atmosferică este reprezentată prin bombarea atmosferei la Ecuator unde, contribuţia principală o are forţa centrifugă. Cu toate că specificul fizic al masei de aer ar putea

58

Page 57: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

oferi deformări mai mari, intervin alte cauze care diminuează valorile oscilaţiilor şi anume, forţa de gravitaţie a Pământului şi presiunea puternică a vântului solar.

Mareele oceanice (ale hidrosferei) Fluxul şi refluxul oceanic este foarte dinamic, deoarece specificul fizic al apei cu mare

mobilitate, răspunde la forţele de atracţie. Mareele Oceanului Planetar constau în ridicarea şi coborârea succesivă a apei de la suprafaţă cu valori care diferă în raport de atracţia celor două corpuri, Luna şi Soarele, de efectul lor conjugat, de timpul şi spaţiul în care se desfăşoară.

În largul oceanului, mareele apar ca o mişcare ondulatorie cu amplitudine în general mică, pe când în vecinătatea ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie. În cazul ţărmurilor înalte se manifestă sub fromă de ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate, sau sub formă de înaintări ale valului de apă (flux) şi regresiuni (reflux), în cazul ţărmurilor joase.

Fenomenul mareelor nu este uniform în timp datorită poziţiei Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul, când atracţia lor se însumează în fazele de conjuncţie şi opoziţie (sizigii-syzygia= unire în greceşte) sau se subsumează în fazele de primul şi al doilea pătrar (cuadratură).

În faza de conjuncţie (Lună nouă) când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi linie în poziţia Pământ-Lună-Soare, atracţia exercitată de Lună şi Soare este însumată. Mareea va fi maximă la meridianul locului.

În partea opusă a Terrei, pe antemeridian, se va înregistra tot un flux maxim impus, însă, de forţa centrifugă care va acţiona mult mai intens deoarece forţa centripetă este diminuată de atracţia celor două corpuri cereşti.

În faza de opoziţie (Lună plină), cele trei corpuri cereşti vor fi tot pe aceeaşi linie, dar Pământul se va afla între Lună şi Soare. Cele două forţe vor acţiona pe aceeaşi direcţie (zonă) a Pământului realizând o însumare dar cea a Soarelui va fi mai redusă ca a Lunii (de 2,17 ori) datorită distanţei foarte mari faţă de Pământ în raport cu Luna. Amplitudinea fluxului va fi tot maximă iar la antemeridian va fi realizată de forţa centrifugă.

La primul şi ultimul pătrar, poziţia celor trei corpuri formează un unghi drept de 90o, Luna se află în cvadratură, forţele se descompun iar mareele au valoare minimă. În aceste faze, forţei lunare i se opun celelalte forţe, a Soarelui şi a Pământului. Deci în timp de 29,5 zile cât durează mişcarea de revoluţie a Lunii în jurul Terrei, pentru acelaşi loc pe suprafaţa oceanelor se vor înregistra două momente de flux maxim la sizigii (în fazele de Lună Nouă şi Lună plină) numite maree de sizigii şi două momente în care mareele vor avea valori minime, respectiv, la pătrare numite maree de cvadratură.

La complexitatea fenomenului mareelor contribuie şi mişcările Pământului, de revoluţie şi rotaţie.

În mişcarea de revoluţie când Pământul ajunge la periheliu şi acesta coincide cu fazele de Lună plină şi Lună nouă, atracţia va fi foarte mare determinând valori foarte ridicate fluxului; când afeliul Pământului se suprapune cu fazele de pătrar, atracţia va fi minimă şi fluxul va atinge valori foarte scăzute.

Mişcarea de rotaţie a Pământului de la vest la est face ca ridicarea nivelului apei oceanului la meridianul locului să se producă de la est la vest în mod succesiv.

În timp ce Pământul realizează o mişcare de rotaţie completă şi Luna se deplasează pe orbita ei; de aceea, o nouă situare a Lunii la meridianul locului se produce a doua zi cu o întârziere de 50 minute (deci după 24h 50’). De aici rezultă pentru acelaşi loc o amânare a producerii fluxului cu cca 50 minute de la o zi la alta.

Timpul de întârziere a mareelor este influenţat şi de factori locali, specifici în diferite locuri de pe ţărm.

Ca urmare, fiecare loc va avea timpul său de întârziere, numit “ora portului”. Această întârziere este foarte importantă pentru intrarea şi ieşirea navelor din port şi pentru multe alte activităţi costiere. De aceea, ora portului este calculată pentru fiecare loc în parte pe perioade lungi de timp.

59

Page 58: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 13 a. Maree maximă. Faza de conjuncţie (Lună nouă)

Fig. 13 b. Maree minimă. Primul pătrar

Fig. 13 c. Maree maximă. Faza de opoziţie (Lună plină)

Fig. 13. d. Maree minimă. Ultimul pătrar

Fig. 13. Mareele de sizigii (a şi c) şi mareele de cvadratură (b şi d)

60

Page 59: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Cele mai mari amplitudini se realizează pe ţărmurile cu golfuri adânci, şelfuri extinse şi cu largi guri de vărsare ale fluviilor. De exemplu: Baya Fundy din estul Canadei amplitudinea mareelor ajunge la 19 m, în Strâmtoarea Magelan la 18 m, pe ţărmul Islandei la 16 m, Golful Arabiei, 13 m în Golful Mezeu din Marea Albă, 12 m.

În zona gurilor de vărsare ale fluviilor apar alte aspecte: pe fluviile adânci şi largi, fluxul pătrunde activ, cu viteză mare iar pe fluviile puţin adânci în care şi viteza apei este ridicată, valul mareic este mai slab.

Exemple de fluvii în care fluxul pătrunde pe distanţe diferite: peste 1000 Km pe Amazon, 120 Km pe Dvina de Nord, 85 Km pe Peciora. Înălţimea valului de flux este de 4-5 m pe Amazon, 3-5 m pe Sena etc. şi poartă diferite denumiri: pororoca pe Amazon, bora pe Tamisa, mascaret pe Sena.

MARTE Timp de milenii, Planeta Marte, plasată pe orbita a IV-a a sistemului Solar, a fost asociată

cu zeul războiului din cauza culorii sale roşiatice – culoarea focului şi a războiului. S-a stabilit că Marte are o orbită foarte alungită cu diferenţe mari între distanţele minimă şi maximă faţă de Soare, adică la periheliu şi afeliu.

Această mare variaţie a distanţei, face ca Pământul să se găsească, mai aproape de Marte la fiecare 780 zile când sunt şi condiţiile cele mai favorabile pentru observaţii. În restul timpului, Marte este prea departe pentru a fi văzută clar. În anul 1965 sonda spaţială Mariner IV a zburat la 10.000 Km de Marte şi transmitea spre Pământ primele fotografii ale suprafeţei Planetei roşii cum mai este denumită. Din interpretarea lor s-au observat o serie de cratere la fel ca şi pe Lună, un corp inert fără viaţă. Fotografiile au oferit un peisaj asemănător cu deşerturile de pietre sub un cer colorat portocaliu, datorită particulelor fine de oxid de fier suspendate în atmosferă şi de pe sol de unde şi denumirea de “planeta roşie”. Planeta are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.

Centura asteroizilor După constituţia lor planetele se împart în două grupuri: grupul sferelor mici cu suprafaţă

solidă de tip terestru în care intră Mercur, Venus, Pământ, Marte şi grupul sferelor uriaşe de gaz cu un miez de lichid şi solid în care intră Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun numite şi planete joviene, un derivat de la Jupiter. Pluto nu a apărut de la început în orbita sa ca rezultat al condensării discului primordial de acreţie ci ar fi un asteroid aruncat probabil de forţa lui Jupiter pe o orbită foarte depărtată de Soare.

Asteroizii formează o adevărată centură între orbitele planetelor Marte şi Jupiter, la o distanţă de 2,8 unităţi astronomice de Soare.

Asteroizii se mai numesc şi planete mici (microplanete) ce gravitează ca şi celelalte în jurul astrului central îndeplinind revoluţia între 3-7 ani iar mişcarea de rotaţie de la 2-9,5 ore. Mărimea lor este foarte variabilă de la bolovani cu diametru sub 1 km la uriaşi stâncoşi de aproape 800 Km diametru. Există descrişi 2280 asteroizi dar se presupune a fi câteva zeci de mii.

Meteoriţii Sunt corpuri cosmice care pătrund în atmosfera terestră având dimensiuni diferite: particule

meteoritice cu dimensiuni sub 1 mm, meteoriţi pentru cei cu diametru de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi, pentru cei cu masă foarte mare care ajung până la suprafaţa terestră, unde dau cratere.

Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra luminoasă care se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul extraterestru. În limbaj popular sunt numite “stele căzătoare”, deoarece apar ca puncte strălucitoare care se deplasează de pe bolta cerească spre suprafaţa terestră.

Meteoriţii intră în atmosferă cu viteze mari (5-10 km/sec până la câţiva zeci de km pe secundă) şi datorită frecării cu aerul, se încălzesc şi se volatilizează treptat. Rezultă o lumină a

61

Page 60: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

cărei culoare este diferită de la un meteorit la altul, în funcţie de compoziţia chimică diferită a acestora.

Forme de manifestare: a) Meteoriţi izolaţi care dau dâre luminoase cu traiectorii pe bolta cerească extrem de

diferite; b) Roiul meteoritic alcătuit din sute şi zeci de mii de meteoriţi de dimensiuni mici, care se

deplasează în atmosferă pe traiectorii paralele dând aspectul de ploi meteorice. Durata fenomenului este de la câteva secunde (cel mai frecvent) la mai multe minute, atunci când reuşesc să străbată atmosfera în întregime.

Compoziţia chimică este dată de mai multe elemente, aşa cum au pus în evidenţă spectogramele: H, O, N, Na, Mg, Al, Si, Ca, Mn, Fe, Ni etc., după care au fost încadraţi în trei grupe:

- meteoriţi feroşi – în care domină Fe în proporţie de 80%; - meteoriţi pietroşi, cu o proporţie dominantă de O şi Si; - meteoriţi cu compoziţie mixtă. Compoziţia reflectă diferite stadii de evoluţie în geneza Sistemului Solar. Originea meteoriţilor arată că sunt formaţă din elemente uşoare rezultate din degradarea

unor asteroizi. După unii cercetători, se apreciază că pe Pământ cad zilnic 5 t de meteoriţi, iar anual 2000 t, iar după alte păreri cca 10000 t. Exemplificăm câteva înregistrări de meteoriţi care au căzut pe suprafaţa Pământului:

- Meteoritul Tungus – căzut în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908, în Siberia, în regiunea Krasnoiarsk. Atunci a fost distrusă pădurea pe o rază de 30 km, iar zgomotul a fost recepţionat la cca 1000 km; au rezultat peste 200 cratere, cu diametre de 1-50 m pe o rază de 3 km; undele seismice au fost înregistrate pe toată suprafaţa terestră;

- Meteoritul Crater se află în statul Arizona (S.U.A.) şi a rezultat din căderea cu cca 5000 de ani în urmă; craterul principal are un diametru de 1207 m şi o adâncime de 174 m; în jurul său, pe o rază de 8 km au fost găsite numeroase bucăţi de meteoriţi. Diametrul meteoritului a fost apreciat la 1200 m.

- Meteoritul Sihote Alinsk a căzut la 12 februarie 1947 în taiga, la 500 km nord de Vladivostok. În jurul punctului central au fost identificate cca 30 de cratere; masa meteoritului a fost de cca 1000 t.

În ţara noastră, în anul 1882, s-a înregistrat o ploaie meteoritică în localitatea Moeciu, iar cel mai mare fragment a fost de 35,5 kg.

Cometele Definiţie: sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Când se

apropie de Soare (la periheliu) datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, îşi măresc dimensiunile şi pot fi vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber, luând forma unor “stele cu coadă” sau “stele pletoase”, aşa cum au fost denumite în popor.

Denumirea lor este veche şi provine din cuvântul grecesc “Kome”= coamă. În prezent, sunt înregistrate în cataloage peste 2000 de comete (în notaţie, trecându-se şi numele descoperitorului şi anul când a fost observată). În realitate, numărul lor este mult mai mare, majoritatea aflându-se pe orbite la depărtări foarte mari de Soare.

Istoricul cometelor: Sunt cunoscute încă din Antichitatea chineză, cu patru milenii în urmă. Până în secolul al XVIII-lea erau asimilate cu fenomene anormale prevestitoare de evenimente rele pentru om.

Observaţii cu ajutorul instrumentelor se fac începând cu a doua jumătate a sec.al XVII-lea. Contribuţii importante asupra orbitelor lor au fost fpcute de J.Kepler, Isaac Newton, Eduard Halley etc. În secolele XVIII-XX sunt descoperite multe comete vizible cu ochiul liber, identificate prin telescop sau prin fotografieri.

62

Page 61: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Alcătuirea cometelor: Sunt compuse din trei elemente care au dimensiuni diferite de la o cometă la alta şi prezintă evoluţii specifice în timpul parcurgerii orbitei.

a) Nucleul reprezintă componentul principal care are durată permanentă şi din el se dezvoltă celelalte elemente pe măsura apropierii de Soare. Este format dintr-un amestec îngheţat de pulberi solide cu dimensiuni variate şi foate mici de apă, dioxid de carbon, metan, hidrogen etc.

b) Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare. Au rază de 50000-100000 km şi o strălucire ce creşte spre nucleu. Este formată din pulbere care sunt deplasate de la nucleu de către un gaz, respectiv moleculele de apă şi radicali din alte elemente chimice (OH, C2CH etc.). Când cometa se apropie mult de Soare se eliberează şi componente metalice. Structural se separă un înveliş interior la contactul cu nucleul, un înveliş intermediar şi un înveliş exterior cu strălucire mai mică.

c) Coada apare ca o fâşie luminoasă cu înfăţişare conică şi frecvent curbată în raport cu direcţia Soare-nucleu. Are dimensiuni foarte mari, uneori depăşind 100 milioane km lungime.

După alcătuirea sa, se disting două tipuri de forme: cozi ionice, de culoare bleu, formate din gaze ionizate şi cu desfăşurare rectilinie şi cozi de pulberi, formate din gaze şi particule solide, electroni; au o culoare galben-pal, albă şi sunt curbate. Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate cantităţi de gaze tot mai mari. În acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele şi particulele ce se desprind din nucelu formează coada care este orientată în sens invers deplasării cometei. Strălucirea puternică în zona capului cometei, devine din ce în ce mai slabă către periferie datorită faptului că radiaţia solară este absorbită şi difuzată de moleculele de gaze şi de particulele fine eliberate din nucleu.

Deplasarea cometelor se realizează pe orbite şi dimensiuni diferite. Există comete cu orbite circulare dar într-un număr mic, comete cu orbite eliptice care trec în forme parabolice şi hiperbolice (cca 50 la număr).

După durata mişcării de revoluţie, ele se împart în:

Fig.14. Cometa Halley

a) Comete periodice (cca 110 la număr, cu o durată până la 200 de ani; mai cunocute sunt: cometa Encke cu o perioadă de revoluţie de 3,3 ani, cometa Halley ( cu o perioadă de revoluţie de 77 de ani), a fost văzută de trei ori începând din secolul al III-lea î.Hr. şi până în prezent, iar ultima oară s-a observat în anul 1986); cometa Herchel Rigollet ( cu perioada de revoluţie de 156 de ani). b) Cometele aperiodice au orbite extrem de lungi care ies din spaţiul Sistemului Solar. Astfel de comete nu pot fi zărite decât o dată în decursul unei vieţi omeneşti şi numai acelea care ajung în acest interval la periheliu.

Originea cometelor a făcut obiectul mai multor ipoteze: Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) a fost elaborată de

P.S.Laplace (în anul 1813), potrivit căreia, Soarele, în drumul său, trece printr-o nebuloasă şi atrage parte din materia acesteia care se va înscrie pe diferite orbite. R.A. Lyttleton (în anul 1948) consideră că Soarele a trecut printr-un nor omogen de materie interstelară. Prin ciocnirea particulelor au apărut aglomerări care au evoluat spre comete.

Ipoteza originii planetare este susţinută de Lagrange (în 1814), conform căreia cometele au rezultat din explozia unei planete. Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaţiilor şi erupţiilor vulcanice de pe Jupietr şi de pe celelalte planete gigant sau din rândul asteroizilor, evadând din centura acestora sub efectul atracţiei lui Jupiter şi căpătând orbite largi.

63

Page 62: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Planetele exterioare

JUPITER Planeta Jupiter este o sferă imensă de gaz şi lichid, cu un mic miez solid rotindu-se în jurul

Soarelui la o distanţă de 778.300.000 Km, ocolindu-l complet în aproape 12 ani . Rotaţia lui Jupiter în jurul axei sale este foarte rapidă, încât viteza liniară a unui punct de pe ecuatorul său are valoarea astronomică de 23.000 Km/h. Astfel, densitatea mică (doar de 1,33 ori mai mare decât a apei), masa sa uriaşă de 318 ori masa Pământului şi perioada sa mică de rotaţie în jurul axe, de numai 10 ore, duc laolaltă la o pronunţată turtire la poli, vizibilă şi pe fotografiile luate prin telescop. Diametrul lui Jupiter este de 142.700 Km.

Sondele spaţiale Voyager lansate în 1979 oferă imaginea unui glob uriaş, brăzdat pe suprafaţa sa de dungi paralele cu ecuatorul în culori diferite împletindu-se cu nenumărate vârtejuri de nori.

Atmosfera lui Jupiter are peste 1000 Km, din care doar jumătatea de sus este accesibilă observaţiilor. Dungile multicolore provin de la structurile de convecţie pe verticală ale atmosferei ordonate de-a lungul ecuatorului din cauza rotaţiei rapide; culorile sunt date de diversitatea compuşilor chimici de mare complexitate pe bază de hidrogen, heliu, metan şi apă, amoniac îngheţat, compuşi ai sulfului, nori de gheaţă.

Posedă numeroşi sateliţi, 16 identificaţi până în prezent încât îi conferă aspectul unui minisistem solar. Printre cei mai mari sateliţi identificaţi încă din sec. XVII de G. Galilei sunt: Io, Europa, Ganimede şi Callisto.

Fig.15. Jupiter în comparaţie cu alte planete şi cu sateliţii săi

64

Page 63: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

SATURN Constituie o planetă cunoscută încă din antichitate şi este situată faţă de Soare pe o orbită la

distanţă aproape dublă în comparaţie cu Jupiter, 1,4 miliarde de Km. Mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui este de 30 de ani, fapt pentru care anticii au numit planeta de Saturn după numele “zeului bătrâneţii” care se mişcă încet.

Planeta însă posedă un interesant sistem de inele care prezintă discontinuităţi. Constituie a doua planetă uriaşă după Jupiter formată dintr-o sferă de hidrogen şi heliu având un diametru ecuatorial de 120.600 Km iar cel polar mai mic cu 10.500 Km. Saturn este aşadar, puternic turtit la cei doi poli din aceeaşi cauză a rotaţiei rapide în jurul axei, în doar 10 ore.

Sondele spaţiale Voyager au oferit imagini ale planetei: un glob uriaş, ceţos şi galben, dungat paralel cu ecuatorul. Este cea mai rarefiată planetă, densitatea fiind de 0,7 din cea a apei. Are o masă de trei ori mai mică decât a lui Jupiter. Şi ea radiază căldură ca şi Jupiter. Atmosfera saturniană, încărcată de nori fiind complexă: nori de apă, amoniac îngheţat la -180°C.

Inelele planetei sunt formate din praf, pietricele şi bolovani uriaşi. Are 18 sateliţi dintre care 4 sateliţi mai mari. Se ştiu puţine date despre sateliţii mai depărtaţi. (Mimas, Enceladus, Diana, Rhea, Titan, Phoebe, etc.).

URANUS În anul 1781 astronomul amator W. Herschel privea cerul înstelat printr-un telescop

construit chiar de el pentru a descoperi stelele duble. Printre miile de stele a observat un mic disc luminos deosebit, care nu figura în cataloagele

astronomice ale vremii; era o nouă planetă care orbita în jurul Soarelui. Planeta care a fost numită Uranus (după regele Titaniei din mitologia greacă), a rămas total necunoscută, pentru că nu se vedea cu ochiul liber ci doar prin telescop. Planeta parcurge mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în timp de 84 de ani. Este slab iluminată de Soare, primind de 400 de ori mai puţină lumină decât Pământul datorită distanţei mari de circa 3 miliarde Km faţă de acesta. Astfel de distanţă face ca temperatura planetei să fie foarte scăzută

Culoarea verde-albăstruie a planetei este dată de culoarea caracteristică a metanului la temperaturi scăzute, de unde se presupune că atmosfera uraniană conţine din abundenţă acest gaz. A fost descoperit un sistem de inele întunecate care se rotesc în jurul planetei şi 15 sateliţi.

Polul sud uranian este îndreptat direct spre Soare în timp ce sateliţii săi şi inelele se rotesc în plan ecuatorial. Cu privire la structura şi compoziţia lui Uranus se presupune că atmosfera este mult mai mică în raport cu miezul său de rocă şi că ar fi asemănătoare cu Neptun iar masele lor sunt de 14,5 şi respectiv de 17 ori mai mari decât masa Pământului.

Atmosfera uraniană este formată în mare parte din hidrogen, heliu şi metan. Din cauză că metanul atmosferic absoarbe lumina roşie din spectrul luminii solare, planeta apare observatorilor ca având culoarea complementară, adică verde-albăstruie.

NEPTUN La fel ca Uranus şi Neptun era o planetă necunoscută în antichitate. Ea a fost descoperită

spectaculos abia în 1846 după ce astronomia prin astronomul francez Le Verrier prevăzuse prin calcule teoretice, că o altă planetă vecină lui Uranus ar perturba mişcarea acestuia. Este observată prin telescop de la Berlin.

Poartă numele zeului mărilor Neptun (datorită culorii verde-albăstrui) şi se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă medie de 4,5 miliarde de Km. S-a stabilit că diametrul planetei este de 48.600 Km, adică de 3,7 ori mai mare decât al Pământului iar masa depăşeşte de 17 ori pe cea a Terrei. Mişcarea de rotaţie se efectuează în aproximativ 17 ore. Se presupune că planeta are un nucleu solid (7000 km) alcătuit din silicaţi de Fe şi este înconjurată de un înveliş lichid (circa 10 000 km), alcătuit din metan, amoniac, hidrogen etc. Temperatura atmosferică este de cca. – 2000C. Neptun are un inel şi opt sateliţi, dintre care Triton cu diametrul de 2700 km este cel mai însemnat.

65

Page 64: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

PLUTO Pluto este planeta cea mai mică şi cu forţa de gravitaţie cea mai redusă. Diametrul planetei

este de aproximativ 3000 km, iar masa reprezintă 1/6 din masa Lunii. Efectuează mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui în aproape 248 de ani la o distanţă medie de 5,9 miliarde Km.

A fost foarte greu de observat la telescop; ea apare ca un mic punct de culoare gălbuie. Are o orbită neobişnuită, înclinată cu peste 17° faţă de planul eclipticii şi este atât de alungită încât intersectează orbita lui Neptun, fiind singurul caz în Sistemul solar în care o planetă intersectează orbita alteia. Pentru a păstra tradiţia, numele planetei vine din mitologia greacă de la Zeul Infernului – Pluton (sau Pluto).

În anul 1978 s-a descoperit că Pluto are un satelit care a primit numele de Charon. Este o planetă foarte rece pe care radiaţia solară este de 1600 ori mai slabă decât pe Pământ.

Test de autoevaluare

1) Definiţi noţiunea de planete în comparaţie cu stelele. 2) Enumeraţi planetele din Sistemul Solar şi precizaţi trăsăturile generale ale Sistemului Planetar. 3) Caracterizaţi pe scurt planetele telurice sau interne în comparaţie cu cele gigantice sau externe. 4) Descrieţi pe scurt istoricul cercetărilor realizate despre Lună şi prezentaţi date generale despre Lună – unicul satelit natural al Pământului. 5) Explicaţi fenomenele rezultate datorită interacţiunii celor trei corpuri cosmice din Sistemul Soare – Pământ – Lună (eclipse de Soare, de Lună, fazele Lunii, mareele pe Pământ). 6) Cum explicaţi fenomenul că pământenii văd numai o parte a Lunii?

66

Page 65: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

CAPITOLUL 3. PĂMÂNTUL - PLANETA VIE, COMPONENT AL SISTEMULUI SOLAR

3.1. Forma şi dimensiunile Pământului.

Meridiane şi paralele. Coordonate geografice

Obiective

• Argumentarea cunoaşterii formei şi dimensiunii Pământului. • Prezentarea dovezilor esenţiale privind forma sferică a Pământului. • Demonstrarea unor determinări de amănunt asupra formei Pământului (elipsoid de

rotaţie, geoid, geoid pară). • Prezentarea dimensiunilor Pământului conform elipsoidului internaţional (elipsoidul lui

Hayford). • Definiţia prin comparaţie a celor două noţiuni: orizontul aparent şi orizontul local

geografic. • Definiţia reperelor de bază pentru orientarea pe Globul geografic (polii geografici, axa

polilor, Ecuatorul, paralelele, meridianele şi coordonatele geografice, longitudinea şi latitudinea).

Cunoaşterea formei şi dimensiunilor Pământului este necesară pentru cunoaşterea unor

fenomene geografice cum sunt: - zonalitatea termică şi climatică; - condiţiile unghiurilor de incidenţă ale razelor solare; - efectele forţei gravitaţionale şi centrifuge; - reprezentarea cartografică a suprafeţei Pământului. a) Forma Pământului Problema formei Pământului a preocupat omenirea încă din cele mai vechi timpuri dar nu

a fost rezolvată decât după îndelungate studii, cercetări şi măsurători. b) Dovezi despre forma sferică a Pământului - Ptolemeu (90-168 d. Hr.) prin observaţiile făcute asupra unei corăbii care, atunci când

pleacă din port în largul mării, dispare la orizont mai întâi corpul său şi apoi catargul; la sosirea din larg a navei situaţia este inversă, apare întâi vârful catargului şi apoi corpul navei. Explicaţia este dată de faptul că suprafaţa mării este curbă şi ea ascunde treptat corpul navei.

- Aristotel aduce prima dovadă concretă asupra formei Pământului, găsind explicarea eclipselor de Lună prin proiecţia umbrei Pământului pe suprafaţa Lunii atunci, când cele trei corpuri cereşti, Soarele Pământul şi Luna, se găsesc în linie dreaptă iar poziţia Pământului este între Soare şi Lună. Se poate demonstra şi geometric fenomenul, că singurul corp care lasă totdeauna o umbră circulară pe o suprafaţă plană este sfera.

- F. Magelan (1480-1521) este cel care demonstrează practic sfericitatea Pământului prin realizarea ocolului Globului în expediţia organizată de el (cu 5 corăbii şi un echipaj de 165 oameni).

- Observarea Stelei Polare cunoaşte poziţii variate pe bolta cerească în funcţie de locul de unde este privită: din emisfera sudică ea nu este vizibilă; de la Ecuator apare la orizont în direcţia nord iar dinspre emisfera nordică, steaua se ridică continuu pe boltă până ce la Polul Nord, ea apare chiar deasupra capului observatorului. Rezultă că în drumul nostru spre nord, Steaua Polară “se ridică” pe bolta cerească cu un arc de cerc de 1° la fiecare 111 Km parcurşi (cei 111 Km = lungimea unui arc de 1° de meridian). În concluzie deplasarea observatorului se face pe meridianul unei sfere iar ridicarea Stelei Polare pe bolta cerească este de fapt aparentă.

67

Page 66: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Măsurarea greutăţii unui corp în oricare punct de pe Glob, la nivelul oceanului, arată aceleaşi valori constante. Greutatea reprezintă însă forţa de atracţie gravitaţională, care este egală cu distanţa (raza) faţă de centrul Pământului şi cu masa corpului cântărit sau atras. Greutatea rămânând constantă în orice punct de pe Glob, rezultă că este şi o rază relativ constantă, deci forma Pământului este o sferă. Variaţiile gravitaţiei şi deci ale greutăţii aceluiaşi corp se constată în cadrul masei continentale unde scoarţa este mai groasă şi constituţia de roci variată atrăgând după sine valori mai mari şi implicit, schimbări privind forma de amănunt a sferei Pământului.

- Dovada cea mai certă a fost oferită de studiul fotografiilor luate din rachete sau din sateliţi artificiali ai Pământului, din care rezultă că orizontul este o linie curbă.

a) Determinări de amănunt asupra formei Pământului 1. Elipsoidul de rotaţie În 1687, fizicianul englez Isaac Newton (1643-1727) descoperă legea atracţiei universale,

prin care se arată că şi Pământul fiind o planetă se supune acestei legi. Datorită mişcării de rotaţie a planetei în jurul axei sale, apare şi o forţă centrifugă în contrabalans cu gravitaţia internă. Dacă gravitaţia se manifestă aproximativ egal asupra întregii suprafeţe terestre, forţa centrifugă este mai mare la Ecuator şi din ce în ce mai mică spre poli unde se reduce la zero. Ca urmare, sfera se va bomba la Ecuator şi se va turti spre Poli (fig. 16).

Această formă se numeşte sferoid sau elipsoid de rotaţie. În cifre absolute s-au putut determina elementele sferoidului, care sunt: semiaxa mare (a), semiaxa mică (b) şi turtirea (T) = 1/297.

Au fost mai mulţi autori care în urma calculelor făcute au stabilit elipsoizi de referinţă cum sunt: Everest în 1830, Bassel în 1841, Clarke 1880, Hayford în 1909, Crasovski în 1942 şi Astrogeodezic realizat de Fischer în 1960.

Primul elipsoid admis de Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică de la Madrid în 1924, a fost elipsoidul lui Hayford numit de atunci şi elipsoid internaţional.

Conform acestui elipsoid se pot reţine următoarele dimensiuni ale Pământului: - raza ecuatorială = 6378,1 Km - raza polară = 6356,7 Km - diferenţa între cele două raze (a – b) = 21,4 Km - turtirea = 1/297. - axa polară = 12714 Km - diametrul ecuatorului = 12757 Km - circumferinţa ecuatorială = 40 075,16 Km - lungimea medie a arcului meridian de 1° = 111 km - volumul Terrei = 1083 mld. Km3

- suprafaţa Terrei = 510 mil. Km2

- densitatea medie = 5,527 g/cm3, în comparaţie cu apa = 1 g/cm3.

2. Forma de geoid Deşi elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai bună a formei Pământului decât sfera, se

simte încă nevoia unei precizii şi mai mari. În realitate, scoarţa Pământului nu este omogenă ca să rezulte un elipsoid de rotaţie propriu zis. Straturile de roci au densităţi diferite, la exterior apar forme de relief inegale compuse şi ele din roci diferite, apar continente şi oceane. De aceea, fiecare porţiune de teritoriu se va comporta diferit faţă de forţa gravitaţională conform masei sale dar şi distanţei faţă de centrul Pământului. Astfel, suprafaţa reală ce rezultă, respectiv forma Pământului, nu poate fi definită geometric sau matematic, planeta neavând un corp regulat.

Această formă a fost numită geoid sau formă de tip Pământ (dată de Listing 1870). Constituie o suprafaţă calculată a câmpului gravimetric şi corespunde în mare parte,

nivelului mediu al Oceanului Planetar, aflat în repaus perfect (suprafaţă la nivelul perfect zero). Pe continente, suprafaţa geoidului, cu roci mai dense ca apa este cu circa 100-200 m mai ridicată,

68

Page 67: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

prezentând ondulări în funcţie de repartiţia maselor de roci mai grele sau mai uşoare (fig. 17). Pe oceane suprafaţa geoidului are, de asemenea, uşoare ondulări cauzate de relieful submarin.

Fig. 16. Dimensiunile Pământului

Cercetările moderne în geodezie se ocupă şi cu determinarea suprafeţei geoidului deoarece

direcţia descendentă a atracţiei gravitaţionale depinde de forma suprafeţei geoidului care trebuie bine cunoscut. Teoretic, suprafaţa geoidului în fiecare punct al Pământului trebuie să fie perpendiculară pe direcţia forţei gravitaţionale. Geoidul se deosebeşte prea puţin de sferoid, devierea liniei geoidale faţă de cea a elipsoidului de rotaţie are o abatere de ± 100 m dar cu un volum identic.

Fig. 17. Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie

3. Geoidul pară Geoidul pară (terroidul, telluroidul sau ovoidul asimetric) este forma dedusă recent din

folosirea datelor obţinute cu ajutorul sateliţilor artificiali împreună cu cele geodezice. Cu ajutorul acestor date s-a calculat în 1960 (de către Fischer) şi elipsoidul de referinţă “astrogeodezic”. În urma acestor observaţii s-a constatat că Pământul este mai bombat la nivelul zonei tropicale australe (aici fiind mai apropiat de suprafaţa sferei, aşa cum prevăzuse chiar Newton) şi este mai

69

Page 68: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

turtit la Polul Sud (cam cu 23 m sub elipsoidul de rotaţie) şi uşor mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17 m deasupra elipsoidului de rotaţie). Polul Sud este mai aproape de centrul Pământului cu cca 40 m faţă de Polul Nord (fig. 18). Dacă s-ar exagera scara diferenţelor dintre elipsoid şi terroidul real şi se menţine reală scara generală a elipsoidului, Pământul ar apărea cu o uşoară formă de pară (sau ovoid asimetric).

Conturul ovoidal al Pământului (linie continuă) în raport cu elipsoidul de referinţă (linie întreruptă). Valorile sunt mediate faţă de fiecare latitudine şi apar simetrice faţă de axa polilor, iar exagerarea scării cotelor dă o falsă impresie de depresiune în zona Antarcticei care, în realitate, are doar o raza de curbură mai mare (după D.H. King-Hele şi G.E. Cook, 1973)

Fig. 18. Geoidul pară (telluroid).

d) Orizontul aparent şi orizontul local geografic Datorită sfericităţii Pământului, când privim în jurul nostru, suprafaţa observabilă se

circumscrie unui cerc, unde bolta cerească pare că se uneşte cu uscatul. Această linie de întrepătrundere a cerului cu pământul unde sfârşeşte tot aparent suprafaţa vizibilă, se numeşte orizont aparent sau vizibil. Sub aspect geometric, acest orizont este linia de contact a conului format de razele vizuale pornite din ochiul nostru cu suprafaţa Pământului, cu care acestea sunt tangente. Cu cât punctul de perspectivă (cel de unde se observă), va fi situat mai sus în raport cu suprafaţa, cu atât orizontul se va lărgi până la o limită maximă ce se apropie de circumferinţa maximă a geoidului.

Orizontul geografic sau suprafaţa efectiv vizibilă, este dependent de relief. El coincide cu orizontul aparent numai pe mare şi uneori în câmpie. Relieful, prin fragmentarea sa, fie limitează, fie lărgeşte orizontul vizibil în mod neregulat adică într-o direcţie îl lărgeşte, în alta îl reduce şi astfel, conturul devine un perimetru neregulat şi un cerc.

Dacă prin orizont aparent înţelegem numai conturul extrem vizibil (“contactul” cer-pământ), orizontul geografic cuprinde totalitatea elementelor de mediu incluse în orizontul real, vizibil (relief, ape, etc.). Curbura Pământului reduce suprafaţa orizontului local.

e) Longitudinea şi latitudinea Constituie coordonate geografice cu ajutorul cărora se localizează orice punct de pe Glob. Pentru a ne orienta pe Glob şi a stabili poziţia unui punct pe planetă trebuie ştiute reperele

de bază: polii geografici ai Pământului, Ecuatorul, paralelele, meridianele, axa Pământului. - Polii geografici, Polul Nord şi Polul Sud reprezintă punctele imaginare prin care axa

Pământului străpunge suprafaţa terestră.

70

Page 69: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Axa reprezintă linia imaginară care străbate Pământul de la nord la sud, trecând prin centrul său. În jurul ei se efectuează rotaţia planetei şi prezintă o înclinaţie faţă de verticala locului către est cu 23° 30’.

- Ecuatorul este un cerc imaginar situat la jumătatea distanţei dintre cei doi poli; el împarte sfera planetară în două emisfere egale: emisfera nordică (boreală) şi cea sudică (australă). Fiind prima linie care subdivide Pământul prin partea sa centrală s-a notat cu “0” şi este numită paralela de “0°”.

- Paralelele sunt cercuri imaginare trasate paralel cu Ecuatorul spre nord şi spre sud. Sunt orientate est-vest. Ele se trasează începând de la Ecuator până la cei doi poli de unde se face şi numărătoarea de la “0°” (Ecuatorul) până la 90 la Polul Nord şi 90° la Polul Sud. Pe măsura îndepărtării de Ecuator şi a apropierii de poli, lungimea paralelelor este din ce în ce mai mică. Paralela de 0° (Ecuatorul) măsoară 40076 Km, pe când paralela de 90° (Polul Nord şi Polul Sud) au “0” m lungime, polii fiind, de fapt, nişte puncte.

- Meridianele sunt semicercuri care unesc cei doi poli. Numerotarea lor se face începând cu meridianul care trece prin Greenwich ( un cartier al Londrei unde se află Observatorul Regal de Astronomie), care este şi meridianul de 0°. Meridianele se numerotează către est sau către vest faţă de meridianul Greenwich, de la 0° la 180°, iar meridianul de 180° este opus meridianului Greenwich.

Astfel, în raport de meridianul 0° spre est (dreapta) până la 180° va fi emisfera estică iar spre vest, emisfera vestică, deoarece meridianele de mai sus formează un cerc meridian care împarte Pământul în două jumătăţi.

Spre deosebire de paralele, meridianele au lungimi egale. În concluzie, meridianele şi paralelele sunt cercuri mari şi mici trasate într-un anume mod

pe sferă. Ordonarea acestora porneşte de la cele două puncte fixe care sunt impuse de mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale – Polul Nord şi Polul Sud. Prin cei doi poli se duc o serie de cercuri mari numite meridiane. Perpendicular pe meridiane s-a imaginat o altă serie de cercuri numite paralele care sunt cercuri mici cu excepţia Ecuatorului care este cel mai mare cerc trasat pe sferă datorită poziţiei sale la distanţă egală faţă de poli prin zona centrală bombată a Pământului.

Acest ansamblu de cercuri ordonat şi numerotat începând de la către un cerc de bază notat cu 0° (meridianul de 0° sau Greenwich şi Ecuatorul), formează un sistem imaginar de coordonate geografice sau reţeaua geografică.

Cu ajutorul lor se calculează longitudinea şi latitudinea sau măsurarea distanţelor unui punct de pe suprafaţa terestră şi stabilirea poziţiei geografice. Deoarece suprafaţa terestră este curbată, ele măsoară lungimi de arce de paralele şi meridiane şi sunt exprimate în grade, minute şi secunde.

Longitudinea este distanţa spre est sau vest faţă de meridianul 0° (Greenwich) măsurată pe direcţia celui mai scurt arc până la un punct dat, utilizând paralela locului acelui punct (fig. 19).

Ea poate oscila între 0° şi 180° est sau vest, fiind longitudine estică sau vestică. Lungimea reală în Km sau în “m” (şi nu în grade), a unui grad de longitudine variază de la un loc la altul, scăzând de la Ecuator la poli datorită bombării Pământului. La Ecuator un grad de longitudine este egal cu 111 Km (40.076 Km: 360°), pe paralela de 45° măsoară 79 Km, la 65° numai 47 Km, iar la poli este de “0” Km.

Latitudinea este distanţa de la Ecuator spre nord sau sud în grade pe un arc de meridian (meridianul locului acelui punct dat) (fig. 20); ea este nordică sau sudică şi poate varia între 0° şi 90° N şi 0° şi 90° S. Ca lungime reală 1° de latitudine este aproape constant pe tot Globul, deoarece meridianele sunt egale între ele, fiind toate cercuri mari. Există totuşi o mică diferenţă datorită turtirii Pământului la cei doi poli.

71

Page 70: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 19.a. Coordonatele geografice. Longitudinea

Fig. 19.b. Coordonatele geografice. Latitudinea

Test de autoevaluare 1) De ce este necesară cunoaşterea formei şi dimensiunilor Pământului? 2) Care sunt dovezile principale care atestă forma sferică a Pământului? 3) Argumentaţi forma Pământului de elipsoid de rotaţie, geoid şi geoid pară. 4) Care sunt dimensiunile Pământului conform elipsoidului de rotaţie internaţional (elipsoidul lui Hayford). 5) Definiţi orizontul aparent şi orizontul local geografic. 6) Care sunt reperele de bază pentru orientarea pe Globul geografic? 7) Definiţi coordonatele geografice: latitudinea şi longitudinea.

72

Page 71: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

3.2. Mişcările Pământului

Planeta Pământ efectuează simultan mai multe mişcări, unele majore, la nivel de proporţii mari cum sunt:

- mişcarea alături de Soare în deplasarea acestuia către apex, adică mişcarea de revoluţie (translaţie) pe o orbită în jurul centrului galactic efectuată de Soare, antrenând întregul său sistem planetar către un punct fix, numit apex solar din constelaţia Hercule;

- mişcarea de rotaţie a întregii galaxii în jurul propriului ei ax central; - antrenarea Pământului în mişcarea de revoluţie în spaţiul a grupului de galaxii din care

face parte şi Calea Lactee. Mişcările proprii Pământului : - mişcarea de rotaţie în jurul axei sale; - mişcarea de revoluţie (translaţie) în jurul Soarelui, pe o orbită uşor eliptică.

3.2.1.Mişcarea de rotaţie a Pământului Obiective

• Prezentarea principalelor tipuri de mişcări efectuate de planeta Pământ în cadrul Universului.

• Definiţia mişcării de rotaţie a Pământului şi demonstrarea ei cu ajutorul mijloacelor didactice.

• Sublinierea dovezilor privind mişcarea de rotaţie a Pământului. • Demonstrarea consecinţelor mişcării de rotaţie a Terrei şi demonstrarea acestora cu

ajutorul mijloacelor de învăţământ precum şi pe baza observaţiilor asupra fenomenelor care se desfăşoară pe Pământ. Este mişcarea pe care o realizează Pământul în jurul axei polilor de la vest la est în timp de

23 ore 56 minute 4,09 secunde (fig. 21). Viteza de deplasare a diferitelor puncte situate pe acelaşi meridian este diferită în timpul

rotaţiei: de 465 m/s la ecuator, scăzând treptat cu latitudinea până la poli unde este nulă sau 0 m/s.

Mişcarea de rotaţie a Pământului a fost dovedită prin observaţii şi experienţe cum sunt: - mişcarea de rotaţie a celorlalte planete din sistemul solar; Pământul ca planetă nu poate

face excepţie de la aceasta; - corpurile în cădere de la o înălţime suferă o deviere faţă de aceasta (sau verticala locului); - mişcarea aparentă a Soarelui şi a întregii bolţi cereşti care este o simplă iluzie optică aşa

cum ni se întâmplă privind dintr-un tren în plină viteză, ni se pare că stâlpii şi alte obiecte statice de-a lungul căii ferate aleargă şi trenul stă pe loc. Însăşi legea gravitaţiei universale nu admite posibilitatea rotirii unui corp mai mare (în cazul nostru, Soarele) în jurul altuia mai mic (Pământul);

- experienţa lui Foucault. Leon Foucault, fizician francez, pentru a pune în evidenţă rotaţia planetei a instalat în 1851, sub cupola Pantheonului din Paris, un cablu lung de 67 m de care era legată o bilă metalică în greutate de 28 Kg. La partea inferioară a bilei a fost fixat un ac prin care, la fiecare oscilaţie se trasa o uşoară urmă pe stratul de nisip aşezat pe podea. Foucault a observat că dârele lăsate pe nisip, se deplasau în timp spre dreapta. Întrucât pendulul nu-şi schimba planul de oscilaţie, însemna că acea clădire se rotea treptat de la vest la est. Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui, a Lunii şi a stelelor pe boltă.

Viteza de rotaţie, definită ca viteza cu care un punct de pe suprafaţa terestră se deplasează pe o orbită circulară în virtutea mişcării de rotaţie a planetei, este diferită în latitudine şi se calculează împărţind lungimea paralelei geografice de la latitudinea respectivă la valoarea de 24 (perioada medie de rotaţie). La Ecuator, unde circumferinţa este de circa 40.000 Km, viteza unui

73

Page 72: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

obiect de pe suprafaţa planetară este de cca 1700 Km/h (465 m/s), în lungul paralelei de 60° scade la 850 Km/h (sau 236 m/s), iar la poli devine “0” m/s sau nulă.

Consecinţele mişcării de rotaţie a) Apariţia forţei centrifuge a cărei valoare maximă este la ecuator şi scade spre polii

geografici. În schimb, la poli atracţia gravitaţională este maximă iar forţa centrifugă este nulă. b) Turtirea Pământului la poli şi bombarea la ecuator, datorită rotaţiei, inclusiv a forţei

centrifuge formate. Aceasta determină forma generală a Pământului de elipsoid de rotaţie care se repercutează nu numai asupra învelişurilor concentrice din interiorul planetei ci, şi asupra turtirii învelişului extern gazos – atmosfera.

Turtirea la poli şi bombarea la ecuator, atrag după sine alte consecinţe: - inegalitatea lungimii arcelor de 1° ale meridianelor; - obiectele situate la poli sunt mai apropiate de centrul Pământului (deci mai grele), decât

cele de la ecuator; - acceleraţia gravitaţională este mai scăzută la ecuator şi creşte spre poli (ceea ce

influenţează diferenţa de greutate a corpurilor). c) Succesiunea zilelor şi a nopţilor, fenomen foarte important reflectându-se în procesele

climatice, biologice şi ale activităţii omeneşti. Mişcarea de rotaţie impune ritmul vieţii pe Pământ influenţând modul de desfăşurare a tuturor proceselor şi fenomenelor ce au loc în cuprinsul învelişului geografic. Ca urmare a mişcării de rotaţie, respectiv, a succesiunii zilelor şi nopţilor (fig. 20), are loc o alternare a insolaţiei diurne cu iradiaţia nocturnă, ceea ce influenţează regimul temperaturii aerului la nivelul solului, apei (creşteri, diurne şi scăderi nocturne), ale presiunii atmosferice, în dinamica proceselor de alterare, dezagregare, ciclul biotic etc.

d) Apariţia forţei de inerţie Coriolis care acţionează asupra obiectelor în mişcare de pe

suprafaţa terestră determinându-le o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică (fig. 21).

Ea apare datorită diferenţei de viteză cu care se deplasează diferitele obiecte la ecuator (unde viteza este mai mare) şi scade treptat spre poli unde viteza mişcării de rotaţie este nulă. Din această cauză valoarea forţei Coriolis determină:

- tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre malul drept în emisfera nordică şi spre cel stâng în emisfera sudică;

- dirijează direcţia de deplasare a principalilor curenţi oceanici; - dirijează circulaţia maselor de aer între centrii de maximă şi minimă presiune, mai

concret, alizeele bat din direcţie nord-estică în emisfera nordică (abatere spre dreapta) şi din direcţie sud-estică, în emisfera sudică (abatere spre stânga).

Mai în detaliu: dacă un corp în emisfera nordică se deplasează de la nord la sud, înseamnă că pleacă de la o latitudine unde viteza mişcării rotaţionale lineare este mai mică şi ajunge la o latitudine cu viteză mai mare. În acest caz, datorită inerţiei, tinde să-şi păstreze viteza liniară iniţială, corpul rămânând în urmă faţă de meridianul punctului de plecare, deci se va produce o deviere a corpului spre dreapta, adică spre vest.

Dacă mişcarea unui corp se efectuează de la sud la nord, adică dintr-o latitudine cu viteză mai mare a mişcării de rotaţie spre o latitudine cu viteză mai mică, acel corp o va lua înaintea meridianului punctului de plecare şi devierea se va produce tot spre dreapta, adică spre est.

e) Mişcarea de rotaţie determină unitatea de măsură a timpului Rotirea pământului în jurul axei polare, de la vest spre est, se efectuează în 23 h 56’ 4, 09’.

Acest interval de timp în care se face o rotire de 360° a Terrei în raport cu o stea fixă, se numeşte zi siderală.

74

Page 73: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Ziua siderală nu este practică pentru viaţa cotidiană, deoarece întreaga activitate omenească se desfăşoară în ritmul determinat de mişcarea aparentă a Soarelui. De aceea s-a ajuns la stabilirea zilei solare, care este mai lungă decât cea siderală cu 4 minute. Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian dat, reprezintă ziua solară reală sau adevărată. Însă durata acesteia este inegală pe parcursul unui an, deoarece viteza de deplasare a Pământului pe orbită diferă, fiind mai mare spre periheliu (în jurul datei de 3 ianuarie) şi mai redusă spre afeliu (4 iulie). De aceea, a fost adoptată ziua solară mijlocie, care corespunde unei durate medii a rotaţiei complete a planetei în raport cu Soarele, de 24 de ore. Ziua solară mijlocie începe propriu-zis odată cu trecere Soarelui deasupra meridianului locului. Pentru a elimina acest inconvenient, care determină existenţa pe perioada de lumină a două date calendaristice, în anul 1925 s-a trecut la folosirea zilei civile care începe la miezul nopţii.

Fig. 20. Mişcarea de rotaţie şi formarea zilelor şi a nopţilor

Fig. 21. Direcţia deplasării aerului sub efectul

forţei Coriolis

Orice punct de pe suprafaţa Pământului care trece prin dreptul Soarelui, ajunge din nou în

aceeaşi poziţie după 24 de ore. Aşadar, orice punct de pe suprafaţa Globului realizează o rotaţie completă în 24 de ore descriind un cerc de 360°. Se poate calcula astfel, că orice punct parcurge într-o oră 15° de meridian, împărţind pe 360° - rotaţia completă la timpul de 24 de ore în care s-a efectuat.

75

Page 74: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Soarele se situează doar o singură dată în punctul maxim pe boltă, când razele sale cad, în funcţie de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil. Acest moment coincide cu trecerea sa pe la meridianul locului când va fi ora 1200 sau “miezul zilei”; concomitent, pe antemeridian din emisfera opusă sau emisfera de noapte se înregistrează “miezul nopţii”, numit şi meridianul miezului nopţii. De aici rezultă că fiecare punct de pe Glob are o oră proprie, numită ora locului dar care nu se utilizează în practică deoarece s-ar crea neajunsuri în activitatea umană. Se ia în calcul timpul de oră parcurs de trecerea aparentă a Soarelui pe cele 15° de meridian care apar sub formă de fâşii longitudinale numite şi fuse orare (fig. 23).

În fiecare fus orar există o singură oră corespunzătoare meridianului său central. Suprafaţa Globului este împărţită în 24 de fuse orare numerotate de la un meridian de origine spre est, care este meridianul Greenwich sau meridianul de “0°”. Timpul este considerat în avans pentru punctele situate la est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele din vestul acestui meridian.

Pe plan internaţional, la Conferinţa de la Washington, din 1884, s-a convenit că suprafaţa de teritoriu cuprinsă între meridiane distanţate într-un fus orar de 15° să aibă aceeaşi oră numită oră oficială stabilindu-se unificarea orei pe Glob.

Diferenţa între două fuse orare este de o oră; aşadar, spre est, cu fiecare fus orar se adaugă câte o oră iar spre vest se scade câte o oră.

Europa se extinde pe trei fuse orare: - fusul “0” sau al Europei de Vest; - fusul 1 al Europei Centrale; - fusul 2 al Europei de Est în care intră şi teritoriul ţării noastre. Dacă urmărim pe o hartă a lumii, sau pe Glob, pe care s-au trasat meridianele de 15°

(marcând fusele orare) şi am număra aceste meridiane spre est începând de la Greenwich, se constată că meridianul de 180° este al 12-lea, timpul acestui meridian fiind, implicit, cu 12 ore în avans. Numărând în mod similar spre vest de la meridianul de Greenwich, se constată că meridianul de 180° este din nou al 12-lea, dar acum, fiind cu 12 ore în întârziere. Explicaţia este dată de diferenţa de timp între 12 ore avans şi 12 ore întârziere, ea fiind de 24 de ore, adică o zi completă.

În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii, cel de 180° corespunde cu miezul nopţii.

Numai în acest moment pe întreaga suprafaţă a Globului este aceeaşi zi calendaristică. În toate celelalte momente, pe partea asiatică (vestică) a meridianului de 180° se înregistrează o zi în avans faţă de jumătatea estică sau americană a Globului raportată la meridianul de 180°. De exemplu, dacă în Asia şi Europa este ziua de luni, în America este încă duminică. Datorită acestei particularităţi, meridianul de 180° a fost ales ca linie internaţională de schimbare a datei (la aceeaşi Conferinţă internaţională, Washington 1884, privind meridianele) (fig. 22). Totodată s-a convenit ca linia internaţională de schimbare a datei să fie deviată local, atât spre est cât şi spre vest, pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji, Tonga etc.), şi extremităţii siberiene (Peninsula Ciukotsk), să menţină aceeaşi zi calendaristică.

De reţinut că statele cu extindere teritorială mare în longitudine, ca de exemplu, R. F. Rusia, S.U.A., Canada se orientează după orele fuselor orare respective care le străbat.

Timpul de prelungire a zilei sau ora de vară Timpul sau ora de vară se adoptă în sezonul de vară când răsăritul Soarelui se realizează

timpuriu. Pentru folosirea eficientă a intervalului de lumină s-a trecut la avansarea ceasului cu o oră în raport cu cea normală, ca de exemplu, ora 7 va deveni ora 8.

76

Page 75: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 22. Linia internaţională de schimbare a datei

77

Page 76: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 23. Harta fuselor orare

Test de autoevaluare 1) Care sunt mişcările efectuate de planeta Pământ în Univers? 2) Definiţi mişcarea de rotaţie a Pământului. 3) Exemplificaţi dovezile care atestă mişcarea de rotaţie a Pământului. 4) Argumentaţi consecinţele mişcării de rotaţie a Pământului. 5) Definiţi ora locală şi ora oficială. 6) Utilizând harta fusurilor orare pe Glob, calculaţi care este ora în oraşele Sidney, Wellington, San Francisco, Miami, Pretoria, când la Bucureşti este ora 12.00. 7) Câte grade ar avea un fus orar în condiţiile în care ziua ar fi pe Pământ de 48 de ore? Dar dacă ar avea 12 ore?

3.2.2. Mişcarea de revoluţie a Terrei Obiective

• Definiţia mişcării de revoluţie a Pământului. • Precizarea formei orbitei Pământului (eclipticii) în jurul Soarelui, a vitezei de deplasare

a Pământului, precum şi a înclinării axei polilor faţă de planul eclipticii, toate la un loc, având urmări asupra sezoanelor climatice pe Terra.

• Analiza celor patru momente principale ale solstiţiilor şi echinocţiilor care marchează anotimpurile la latitudini medii şi polare.

• Sublinierea consecinţelor asupra fenomenelor de pe Pământ datorită mişcării de revoluţie a acestuia. Independent de mişcarea de rotaţie, Pământul mai execută şi o mişcare în jurul Soarelui,

numită mişcare de revoluţie sau de translaţie, care se realizează în 365 de zile 6 ore 9 minute şi 11 secunde de-a lungul unei orbite de forma unei elipse şi corespunde timpului necesar trecerii Pământului prin acelaşi punct în raport cu o anumită poziţie a unei stele.

78

Page 77: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Nicolaus Copernicus (1473-1543) a demonstrat valabilitatea ipotezei heliocentrice, prin care a arătat că mişcările aştrilor pe bolta cerească sunt aparente, fiind rezultatul mişcării Pământului pe orbita sa în jurul Soarelui. Ulterior teoria sa a fost definitiv demonstrată de J. Kepler (1571-1630) care a descoperit legile mecanicii cereşti la care se supune şi planeta Pământ, fiind completat de Isaac Newton (1643-1727), prin descoperirea legii gravitaţiei universale şi de Herschel (1738-1822) care a demonstrat mişcarea de ansamblu a sistemului solar.

Pământul descrie în jurul Soarelui un drum numit orbită în formă de elipsă numită şi ecliptică sau o orbită uşor eliptică, iar Soarele se află într-unul din focarele ei, conform legilor lui Kepler. Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Pământul, în mişcarea sa de revoluţie nu parcurge spaţii egale în timpuri egale, adică nu este uniformă, având o viteză medie de deplasare pe orbită de 29,79 Km/s. Pe tot parcursul revoluţiei sale, axa de rotaţie a Terrei (axa polilor) rămâne paralelă cu ea însăşi păstrându-şi direcţia şi executând în spaţiu o mişcare de translaţie, motiv pentru care deplasarea planetei în jurul Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaţie.

Însă, faţă de planul eclipticii sau planul orbital, axa de rotaţie a planetei păstrează o înclinare considerată fixă, de 66°33’, sau altfel spus, planul Ecuatorului face cu planul eclipticii un unghi de 23°27’.

Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 milioane km în cadrul căreia diametrul maxim al elipsei se numeşte axa mare iar diametrul minim, perpendicular pe axa mare, reprezintă axa mică.

Din cauza acestei elipticităţi, distanţa dintre planetă şi Soare variază cu 2,4 milioane Km în plus sau în minus faţă de valoarea medie de cca 150 mil. Km.

Distanţa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie, imediat după solstiţiul de iarnă, când Pământul se află la periheliu (sau punctul cel mai apropiat de Soare) la aproximativ 147,1 milioane Km. Distanţa maximă faţă de Soare este de 152,1 milioane Km şi este atinsă între 1 şi 3 iulie, imediat după solstiţiul de vară, când Terra se află la afeliu.

Aceste variaţii ale distanţei pe orbită provoacă modificări ale cantităţii de energie solară primită de Pământ, dar ele nu constituie cauza formării anotimpurilor de vară şi de iarnă. Faptul este evident, deoarece periheliul ar trebui să primească cea mai mare cantitate de căldură, dar acesta, cade în epoca cea mai rece a anului pe emisfera nordică iar anotimpurile opuse există simultan pe cele două emisfere;

Sezonalitatea climatică a Terrei este generată de înclinarea axei polilor faţă de planul eclipticii. Din cauza mişcării de rotaţie, a formei sferice şi a înclinării axei sale, Pământul, în deplasarea în jurul Soarelui, expune succesiv părţi inegale astrului, mai mult, când emisfera nordică, când pe cea sudică. Aceste poziţii diferenţiate individualizează anotimpurile.

Variabilitatea în raport de latitudine şi de anotimp a zilelor şi nopţilor precum şi variaţiile ciclice ale elementelor orbitei: solstiţii, echinocţii, periheliul şi afeliul, la rândul lor pot conduce la modificări climatice pe perioade lungi de timp.

Analiza celor patru momente principale ale solstiţiilor şi echinocţiilor care marchează anotimpurile se prezintă astfel (fig. 24):

- La solstiţiul de iarnă în data de 22 decembrie, poziţia Pământului faţă de Soare arată că razele solare cad perpendicular pe Tropicul Capricornului sau tropicul de sud; emisfera sudică este mai mult luminată decât cea nordică iar Polul Sud va fi iluminat total. Tot în emisfera sudică ziua creşte ca durată de la Ecuator (unde este egală cu noaptea), spre Cercul Polar de Sud, dincolo de care este de 24 de ore. Este vară în emisfera sudică şi iarnă în cea nordică. Între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud (paralela de 66°33’) Soarele nu apune timp de 24 de ore.

- La solstiţiul de vară în data de 22 iunie, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului (Tropicul de Nord), luminând şi încălzind mai mult emisfera nordică şi mai puţin pe cea sudică, dar până la Cercul Polar de Sud. Ca urmare, durata zilei creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de N., dincolo de care este de 24 de ore.

79

Page 78: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.

24

a. Il

umin

area

Păm

ântu

lui l

a ec

hino

cţii şi

sols

tiţii

b. D

epla

sare

a pe

orb

ită a

Păm

ântu

lui ş

i ano

timpu

rile

80

Page 79: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În emisfera sudică durata nopţii va creşte începând de la Ecuator spre Cercul Polar de Sud, dincolo de care este de 24 de ore. Între Polul Nord şi paralela de 66°33’ Soarele nu apune timp de 24 de ore.

La 22 iunie este vară în emisfera nordică şi iarnă în cea sudică. Astfel, la cele două solstiţii, tropicele reprezintă punctele extreme ale Globului pe care

razele Soarelui pot cădea la un moment dat vertical şi tangente pe cercurile polare corespondente. Cu alte cuvinte, la 22 decembrie când este noaptea polară în emisfera nordică, linia care separă partea luminată de cea întunecată (umbrită) este Cercul Polar de Nord şi invers în emisfera sudică unde este ziua polară sudică, linia care separă partea luminată de cea întunecată este marcată de Cercul Polar de Sud.

- Echinocţiul de primăvară la 21 martie, când razele solare cad perpendicular pe Ecuator. Ambele emisfere primesc aceeaşi cantitate de lumină şi căldură iar ziua şi noaptea devin egale. La Polul Nord începe ziua polară, care va dura 6 luni şi anotimpul primăvara.

- Echinocţiul de toamnă la 23 septembrie, Pământul ajunge în poziţie opusă celei de la echinocţiul de primăvară, razele solare căzând perpendicular tot pe Ecuator, dar începe toamna pentru emisfera nordică şi primăvara pentru emisfera sudică. La Polul Nord începe noaptea polară pentru alte 6 luni.

În momentele echinocţiilor sau de două ori pe an, razele solare ajung perpendicular pe ecuator şi tangente la poli, momente în care, cercul care separă emisfera luminată de cea umbrită trece prin cei doi poli, iar ziua este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului.

Cele două solstiţii şi două echinocţii permit împărţirea anului în patru anotimpuri la latitudini medii astfel:

- primăvara între datele de 21 martie şi 22 iunie; - vara între 22 iunie şi 23 septembrie; - toamna între 23 septembrie şi 22 decembrie; - iarna între 22 decembrie şi 21 martie. Durata fiecărui anotimp este în medie de 3 luni, dar lungimea lor diferă în funcţie de

depărtarea la care se află Pământului de Soare şi de viteza mişcării lui de revoluţie.

Aplicaţii şi consecinţe ale mişcării de revoluţie a Pământului a. Delimitarea a cinci zone de căldură pe suprafaţa Pământului. Mişcarea de revoluţie

combinată cu poziţia de înclinare a axei terestre cu planul orbitei şi unghiul sub care cad razele Soarelui pe suprafaţa terestră, ne dă posibilitatea trasării unor linii principale pe Glob: cele două tropice – Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului, la 23°30’ faţă de Ecuator şi cercurile polare – Cercul Polar de Nord şi Cercul Polar de Sud, la 66°33’ faţă de polii respectivi.

Cu ajutorul acestor linii s-au putut delimita pe suprafaţa Pământului cele cinci zone de căldură:

- 1 zonă caldă sau intertropicală; - 2 zone temperate; - 2 zone reci sau polare. Cantitatea de energie distribuită în aceste zone de temperatură stă la baza individualizării

zonelor climatice terestre precum şi la repartiţia altor elemente fizico geografice (soluri, vieţuitoare etc).

b. Determinarea unităţii de măsură a timpului care este anul, adică intervalul de timp al

unei revoluţii complete. Această perioadă de timp poate fi măsurată diferit, în funcţie de reperul luat în aprecierea unei revoluţii complete a Terrei.

Anul tropic reprezintă intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul vernal mediu sau dintre două echinocţii de primăvară, adică de 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde.

81

Page 80: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Anul gregorian (anul calendaristic) introdus în timpul papei Grigore al XIII-lea, se bazează pe anul tropic având o durată medie de 365,2425 zile şi se foloseşte din anul 1582 în ţările catolice, din 1918 în Rusia şi din 1924 în România.

În activitatea practică s-a convenit astfel să se ia ca unitate de măsură a timpului anul civil sau calendaristic alcătuit din cifra rotundă de 365 zile. Pentru a se elimina nepotrivirea dintre anul tropic şi anul civil, se adaugă anului civil, din patru în patru ani, o zi în plus la luna februarie care va avea 29 zile iar anul va fi de 366 zile, numit şi an bisect. Norma după care se realizează o concordanţă cât mai apropiată între anul civil şi cel tropic este cunoscută sub denumirea de calendar. Împărţirea anului în luni este foarte veche, ea fiind legată de fazele Lunii – satelitul natural al Pământului; împărţirea lunii în trei decade este semnalată la chinezi, egipteni şi greci. Împărţirea lunii în patru săptămâni care coincid cu cele patru faze principale ale Lunii (din mişcarea ei în jurul Pământului), era practicată numai de evrei. De la săptămâna ebraică s-a ajuns la săptămâna de 7 zile ce se practică şi astăzi.

c. Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor în cursul unui an calendaristicEste condiţionată de înclinarea axei de rotaţie faţă de orbită şi de unghiul de incidenţă al

razelor solare pe suprafaţa terestră determinate şi ele de aceeaşi înclinare în cele patru momente caracteristice – echinocţiile şi solstiţiile.

La echinocţii, când razele Soarelui cad perpendicular pe Ecuator, cercul (linia) care limitează partea luminată de cea umbrită trece exact prin poli, de unde, egalitatea dintre durata zilei şi a nopţii pe tot Globul.

La solstiţiul de vară (22 iunie), razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului iar în suprafaţa luminată intră mai mult emisfera nordică având, astfel, zilele mai lungi ca nopţile; de la Cercul Polar de N până la Polul Nord ziua durează 24 ore iar la Polul Sud este noaptea polară de 24 de ore.

Inegalitatea dintre zi şi noapte creşte de la ecuator spre poli. Solstiţiul de iarnă (22 decembrie) reprezintă situaţia inversă a solstiţiului de vară. Acum,

capătul dinspre Polul Sud al axei terestre este mai expus spre Soare, emisfera sudică având condiţii de iluminare sporită deci zilele vor creşte începând de la Ecuator spre Polul Sud unde va fi cea mai lungă zi de 24 ore. În emisfera nordică gradul de iluminare va scade începând de la ecuator spre Polul Nord unde se va instala noaptea polară.

d. Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului se datorează faptului că razele solare au

unghiuri de incidenţă diferite pe suprafaţa Pământului în cursul unui an. Între ecuator şi cele două tropice, razele cad perpendicular sau au înclinări foarte mici, iar cantitatea de căldură primită de la Soare este mai mare; între tropice şi cercurile polare, razele solare au unghiuri de incidenţă mai mici de unde şi cantitatea de căldură mai redusă în comparaţie cu zona centrală.

Între cercurile polare şi poli, razele solare nu ajung decât jumătate din an: vara din emisfera nordică şi tot vara din emisfera sudică.

e. Formarea şi alternanţa anotimpurilorDatorită încălzirii şi iluminării inegale a suprafeţei Pământului în cursul unui an, se

diferenţiază mai distinct cele 4 anotimpuri la latitudini medii în cele două emisfere. Între cercurile polare şi poli, în raport de ziua şi respectiv noaptea polară, apar două

sezoane: unul rece de iarnă şi altul, ceva mai cald (mai mult răcoros) de vară. Între tropice şi Ecuator se menţine tot anul un anotimp călduros.

Test de autoevaluare

1) Definiţi mişcarea de revoluţie a Pământului. 2) Argumentaţi rolul elementelor din timpul mişcării de revoluţie, care, în mod cumulat, contribuie la generarea sezonalităţii climatice pe Terra. 3) Analizaţi cele patru momente principale ale solstiţiilor şi echinocţiilor care determină

82

Page 81: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

formarea anotimpurilor de la latitudini medii şi polare după Fig.23 a şi b. 4) Precizaţi factorii care conribuie la delimitarea celor cinci zone de căldură pe Glob. 5) Exemplificaţi utilizarea unităţii de măsură a timpului pe Glob în diferite perioade ca urmare a mişcării de revoluţie. 6) Explicaţi inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor în cursul unui an calendaristic. 7) Din ce cauză are loc încălzirea inegală a suprafeţei Pământului?

3.3. Structura internă a Pământului

Obiective • Precizarea cauzelor care conduc la structurarea globului planetar sub formă de zone

concentrice. • Sublinierea metodelor directe şi indirecte de constatare a dispunerii structurii interne pe

zone concentrice: nucleul, mantaua (inferioară şi superioară) şi scoarţa. • Prezentarea modelului bazat pe compoziţie petrografică diferită cu o anumită dominantă

a elementelor chimice de către Eduard Suess în anul 1909 şi a modelului de după anul 1970 bazat pe structura petrografică, chimică şi fizică.

• Caracterizarea învelişurilor din structura internă a Pământului după adâncime, proprietăţi chimice şi fizice cu precizarea rolului mantalei superioare (astenosfera) asupra fenomenelor care afectează scoarţa Pământului.

a) Formarea scoarţei terestre a marcat începutul propriu-zis al existenţei planetare a Terrei.

Odată consolidată şi ca urmare a proceselor active de dezintegrare a substanţelor radioactive şi alte cauze, mişcarea de rotaţie şi forţa de gravitaţie se produce structurarea globului planetar sub formă de zone concentrice, în sensul că elementele mai grele s-au situat spre interior alcătuind nucleul central, iar cele mai uşoare către zonele de la suprafaţă (Fig. 25). Deci, materia din care este alcătuită Terra nu este omogenă ci, ci prezintă o serie de diferenţieri sub raport fizic şi chimic al elementelor componente. Diferiţi oameni de ştiinţă, geofizicieni, geologi, au făcut o serie de observaţii directe în mine, foraje

Fig. 25. Structurarea internă a Terrei sub formă de

zone concentrice

privind structurarea globului planetar, dar cele mai eficiente au fost metodele indirecte prin intermediul undelor seismice.Viteza lor de propagare în adâncime diferă în funcţie de elasticitatea rocilor străbătute, ca şi de modul lor de reflectare de către straturile interioare ale Terrei.

Înregistrarea undelor seismice a dus la evidenţierea unor discontinuităţi în structura internă a Pământului, ce separă învelişuri cu stare fizică şi chimică diferită, marcate de modificarea vitezei de propagare a undelor seismice la anumite adâncimi. Aceste rezultate au condus la concluzia că în jurul nucleului central se succed din interior spre exterior mai multe învelişuri de la densitate mare la una mai mică iar la contactul învelişurilor apar aşa numitele

83

Page 82: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

suprafeţe de discontinuitate. Eduard Suess (1909) diferenţiază cinci învelişuri cu compoziţie petrografică diferită în care domină anumite elemente chimice de unde şi denumirea lor:

- Nife sau nucleul alcătuit dominant din nichel şi fier cu o densitate mare, 10-11 g/cm3; are o grosime cât jumătate din raza Pământului;

- Nifesima, din nichel, fier şi compuşi de magneziu cu o densitate de 5-6 g/cm3; - Crofesima în care domină cromul, fierul şi silicaţii de magneziu; densitate de 4-5 g/cm3.

Cele două învelişuri, nifesima şi crofesima au o grosime de cca 1700 Km; - Sima, format mai ales din silicaţi de magneziu cu o densitate de 3,3 g/cm3 şi o grosime de

cca. 1200 Km; - Sial sau învelişul de la suprafaţă, format dominant din silicaţi de aluminiu cu o densitate

redusă de 2,79 g/cm3 şi cu o grosime de aproape 80 Km. Între aceste învelişuri există suprafeţe de discontinuitate din care mai însemnate sunt

Mohorovicic (între Sial şi Sima) şi Wieckert-Guttemberg (între Nifesima şi Nife), date după numele seismologilor care le-au identificat.

Datele obţinute după 1970 sunt mai detaliate dar păstrează structura generală diferenţiată pe bază petrografică, chimică şi fizică (fig. 26).

• Nucleul Pământului este localizat în jurul centrului baric al planetei, de unde şi denumirea lui dată de unii autori de “barisfera”. Este compus din două învelişuri:

- nucleul intern în stare solidă între 5200-6375 Km, format din elemente grele (nichel şi fier, crom şi altele) cu o densitate mare 8-11 g/cm3;

- nucleul extern este cuprins între 2900 Km şi 5200 Km, format din materie vâscoasă în care domină tot elementele grele ce-i asigură o densitate de 10-12 g/cm3. În cadrul acestuia se presupune că sunt frecvenţi curenţii de convecţie care asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru.

Nucleul Pământului, în ansamblu, se desfăşoară între discontinuitatea Wieckert-Guttenberg marcată la adâncimea de 2900 Km şi interiorul său la 6375 Km.

• Mantaua sau Mezosfera Deţine cea mai mare parte din volumul şi masa Pământului. Discontinuitatea Moho separă

scoarţa de manta. De sus în jos, mantaua se desfăşoară până la 2900 Km unde se înregistrează discontinuitatea Wieckert-Guttenberg care o delimitează de nucleu. Este formată din două părţi:

- Mantaua inferioară se află între 400-500 Km şi 2900 Km şi este compusă din oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom ce determină o densitate de 4,5-5,3 g/cm3. În cadrul ei se disting alte două subînvelişuri: primul se află între 400 Km şi 1000 Km cu roci parţial cristalizate, restul materiei după mai mulţi autori ar fi în stare vâscoasă care ar putea dezvolta curenţi de materie ce provoacă falieri profunde însoţite de seisme; al doilea subînveliş se află între 1000 Km şi 2900 Km şi este uniform din punct de vedere chimic.

- Mantaua superioară se dezvoltă de la 30-40 Km de sub scoarţa marcată de discontinuitatea Moho până la 400-600 Km având grosimi diferite. Materia se află în stare topită şi este alcătuită dominant din silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu care conduc la o densitate redusă de 3-3,5 g/cm3. Această parte a mantalei este numită şi astenosferă. Caracteristica principală a ei este aceea că fiind în stare de topitură, pe ea “pluteşte” scoarţa solidă externă a Pământului alcătuită din calote mari semisferice cu greutăţi diferite numite plăci. Acestea se afundă în astenosferă până ce îşi găsesc un echilibru relativ static numit şi echilibru izostatic (izostazie).

Tot în cadrul astenosferei, datorită fluidităţii sale, ca şi a temperaturilor variate întreţinute de fenomenele de dezintegrare radioactivă, între partea superioară şi inferioară a ei apar curenţi subcrustali sub formă de celule de convecţie (Fig. 27), care aduc magmă mai caldă din interior spre scoarţă şi o coboară pe cea răcorită către baza astenosferei contribuind la mişcarea plăcilor tectonice. O parte din curenţii de convecţie ai magmei străpung scoarţa, formând o serie de fisuri de lăţimi variabile numite rifturi, prin care magma ţâşneşte la suprafaţă formând scurgeri de lave, munţi vulcanici sau platouri vulcanice. Pe fundul oceanelor, magma se consolidează pe marginea rifturilor şi formează lanţuri muntoase suboceanice numite dorsale, cu extinderi

84

Page 83: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

considerabile (80.000 Km). De aceea, scoarţa împreună cu astenosfera, alcătuiesc împreună tectonosfera, deoarece se influenţează reciproc în procesele tectonice ce se desfăşoară la suprafaţa Pământului: rupturi sau flexuri de scoarţă, cutremure, vulcanism, naşterea munţilor, mişcări de ridicare sau coborâre a platformelor sau blocurilor rigide ca şi deplasarea plăcilor pe astenosferă.

Fig. 26. Structura internă a Pământului

Fig. 27. Curenţi subcrustali sub forma celulelor de convecţie în astenosferă

85

Page 84: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Scoarţa se află la partea superioară a globului şi are o grosime de 8-10 Km sub oceane şi 30-80 Km sub continente. Delimitarea dintre scoarţă şi astenosferă se face prin discontinuitatea Moho sau Mohorovicic. De aici s-a constatat o creştere a vitezei undelor seismice spre astenosferă indicând şi o creştere a densităţii de la 2,8 g/cm3 la 3,2 g/cm3. Scoarţa apare în două subtipuri:

- scoarţa de tip continental ce se desfăşoară pe o grosime de 30-80 Km cu densitatea de 2,7 g/cm3, alcătuind continentele şi scoarţa bazinelor oceanice până la adâncimi în jur de 1500 m;

- scoarţa de tip oceanic tipică în alcătuirea bazinelor oceanice la adâncimi mai mari de 3600 m. Ocupă peste 2/3 din suprafaţa Pământului şi are o grosime mică în jur de 5-10 Km alcătuită dominant din roci bazaltice.

În raport de alcătuirea petrografică, scoarţa este alcătuită din trei mari pături sau straturi de roci dispuse astfel:

a) Pătura bazaltică are o compoziţie care se aseamănă din punct de vedere chimic cu bazaltul şi formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului oceanic dar este prevăzută şi în baza celui continental. Este alcătuită în principal din silicaţi de aluminiu şi magneziu de unde şi denumirea de sialma, formând o pătură intermediară între mezosferă şi litosferă. La baza ei se află discontinuitatea Moho şi prezintă grosimi variabile, între 10-20 Km sub continente şi 5-10 Km sub oceane;

b) Pătura granitică formează baza domeniului continental reprezentând 25% din acesta cu grosimi variabile între 10-15 Km în cadrul platformelor precambriene şi 30-40 Km la baza sistemelor muntoase ridicate în mezozoic şi neozoic. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit, granodiorit, riolit) predominând silicaţii de aluminiu, de unde, şi denumirea de sial.

c) Pătura sedimentară sau etajul structural superior, este format în cea mai mare parte din dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi metamorfice, la care se adaugă rocile de natură organică şi de precipitare chimică. În regiunea scuturilor vechi, grosimea ei este redusă iar în platformele mai noi de natură eroziv-acumulativă, are de la câteva sute de metri la câţiva Km iar în lanţurile muntoase tinere cutate din fostele roci acumulate în geosinclinalele marine poate atinge 10-20 Km. Rocile sedimentare acoperă cea mai mare parte a suprafeţei Pământului, 75% din totalul categoriilor de roci. De multe ori, masele eruptive pot străbate zona sedimentară formând acumulări de batolite, lacolite sau stocuri masive care se acumulează în scoarţă.

În concluzie, se desprinde faptul că, întreg ansamblul de procese dinamice care au contribuit la structura complexă a litosferei este în strânsă dependenţă de fenomenele din astenosferă (partea superioară a mantalei) şi în primul rând al circulaţiei curenţilor de convecţie care se grupează în forme celulare modificând scoarţa din interior la care, se adaugă permanenţa factorilor externi cu modelarea subaeriană.

Test de autoevaluare 1) Care sunt cauzele care determină zonarea concentrică pe învelişuri a structurii interne a Pământului? 2) Precizaţi metodele utilizate pentru constatarea structurării globului planetar. 3) Care sunt discontinuităţile din structura internă a Pământului, marcate de modificarea vitezei de propagare a undelor seismice la numite adâncimi utilizate de oamenii de ştiinţă. 4) Caracterizaţi pe scurt învelişurile din structura internă a Pământului după modelul lui Eduard Suess (1909), după criteriul compoziţiei petrografice în care domină anumite elemente chimice, de unde şi denumirea învelişurilor. 5) Caracterizaţi învelişurile din structura internă a Pământului după modelul oamenilor de ştiinţă din perioada anilor 1970, bazat pe date mai numeroase dar care păstrează criteriul petrografic, chimic şi fizic. 6) Analizaţi Fig.24 şi precizaţi caracteristicile principale ale astenosferei pe baza cărora explicaţi mecanismul de formare a curenţilor subcrustali în formă de celule care contribuie

86

Page 85: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

la mişcările plăcilor scoarţei cu formarea de rifturi şi dorsale, preecum şi alte fenomene asociate dinamicii scoarţei. 7) Care sunt părţile componente ale scoarţei în raport de grosimea ei şi de alcătuirea petrografică? 8) Descrieţi pe scurt fiecare pătură petrografică şi localizaţi-le în structura scoarţei.

3.4. Proprietăţile geofizice ale Pământului

Obiective • Precizarea importanţei cunoaşterii proprietăţilor geofizice ale Pământului pentru

explicarea unor procese naturale şi economice care se produc la suprafaţa Pământului. • Definiţia densităţii Pământului şi precizarea cauzei creşterii valorii ei de la exterior,

dinspre litosferă, către interior, spre nucleu. • Explicarea proprietăţii de termicitate sau căldura Pământului, în raport de cauzele care

o produc. • Definiţia proprietăţii de gravitaţie a Pământului în strânsă corelaţie cu atrcţia

universală, descoperită de Isaac Newton şi explicarea acţiunii forţei gravitaţiei asupra numeroaselor fenomene de pe suprafaţa Pământului, precum şi în atmosferă, hidrosferă, biosferă.

• Sublinierea rolului proprietăţii de magnetism terestru, respectiv al magnetosferei ca „scut de protecţie” al Pământului pentru vântul solar accelerat de erupţiile din cromosfera solară.

• Caracterizarea proprietăţii de electricitate terestră şi modul ei de formare, a curenţilor telurici precum şi importanţa practică a acestora.

• Explicarea proprietăţii de radioactivitate şi a rolului acesteia pentru forţele endogene care acţionează asupra scoarţei.

• Sublinierea rolului înclinării axei terestre sau axei polilor cu privire la consecinţele repartiţiei inegale a energiei solare pe suprafaţa Pământului în timpul mişcării de revoluţie a acestuia. Pământul prezintă o serie de proprietăţi fizice a căror cunoaştere este necesară pentru

explicarea proceselor naturale şi economice care se produc la suprafaţa Pământului. a) Densitatea Pământului reprezintă raportul dintre masă şi volum. Pe baza cunoaşterii ei

s-au putut trage unele concluzii asupra părţii interne a globului terestru. Densitatea Pământului creşte de la exterior, dinspre litosferă unde are 2,7 g/cm3 către interior, spre nucleu unde are 12 g/cm3 datorându-se schimbării presiunii, a compoziţiei chimice a materiei, ceea ce arată dispunerea materialelor din ce în ce mai grele spre interior, organizându-se în învelişuri concentrice.

b) Termicitatea sau căldura Pământului Pământul îşi datorează temperatura sa la două surse: una intraterestră şi alta exterioară, de

la Soare sub formă de radiaţie solară. Căldura internă a Pământului a fost constatată din izvoarele termale, lave, sondaje, tuneluri

etc. iar factorii care determină această căldură sunt reprezentaţi de substanţele radioactive care emană temperaturi înalte, de pungile de magmă de diferite mărimi şi locuri în care se află.

Temperatura creşte în adâncime în funcţie de conductibilitatea termică a rocilor şi de poziţia stratelor. Treapta sau distanţa pe verticală exprimată în metri în care temperatura creşte cu 1°C se numeşte gradient geotermic sau treaptă geotermică şi are valoare de 1° la fiecare 33 m adâncime.

Geoizotermele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi temperatură din interiorul scoarţei terestre, putându-se reprezenta mai concret fenomenul respectiv.

87

Page 86: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Sursa termică principală a Pământului o constituie însă, căldura externă pe care o primeşte de la Soare care întreţine diversitatea proceselor de la suprafaţa Pământului şi din atmosferă, constituind cauza principală a tuturor fenomenelor şi proceselor fizice şi biologice.

c) Gravitaţia este proprietatea ce se exprimă prin forţa de atracţie pe care o exercită Pământul prin atragerea către interiorul planetei a maselor sale materiale, inclusiv a obiectelor de pe suprafaţa sa sau din apropierea acestuia. Gravitaţia terestră decurge din atracţia universală, descoperită de Newton. Aceasta este definită ca proprietatea tuturor corpurilor din Univers de a se atrage reciproc, proporţional cu masa lor (m1 şi m2) şi invers proporţional cu pătratul

distanţei dintre ele (d). Valoarea acestei forţe se poate exprima prin formula: GdmmF ⋅= 2

21 , unde

G este constanta atracţiei universale. Spaţiul pe care se exercită atracţia Terrei, ca masă materială, reprezintă câmpul

gravitaţional (câmp de atracţie sau câmp newtonian). Mişcarea de rotaţie a Terrei în jurul axei sale determină şi apariţia unui câmp de rotaţie

(de antrenare sau centrifug), care acţionează ca forţă în mod diferit asupra materiei, în funcţie de viteza de rotaţie şi de latitudine.

Datorită gravitaţiei, asupra oricărui corp aflat în vecinătatea sau pe suprafaţa Pământului acţionează o forţă numită greutate. În realitate, greutatea este rezultanta a două forţe: forţa de gravitaţie şi cea centrifugă, ambele acţionând combinat în câmpul gravitaţiei. Greutatea nu trebuie confundată cu masa. Masa unui corp rămâne aceeaşi oriunde s-ar deplasa acesta, pe când greutatea unui obiect variază pe verticala locului sau de la ecuator la pol.

Câmpul de atracţie gravitaţională se caracterizează prin acceleraţia gravitaţională sau intensitatea câmpului gravitaţional într-un punct dat (acceleraţia căderii unui corp); ea se măsoară în gali (g) = 1 cm/s2, (numele de “gal” provine de la Galileo Galilei).

Valorile gravitaţiei variază pe verticală şi în suprafaţă. Există două categorii de variaţii: normale determinate de forma Pământului (turtite la poli şi bombate la ecuator) şi variaţii anormale impuse de structura (densitatea) subsolului.

Pe verticală, gravitaţia scade de la suprafaţa Pământului în sus, până la înălţimea de 500-1000 Km, după care în spaţiul extraterestru, tinde spre zero. În jos, gravitaţia creşte până în zona discontinuităţii Gutenberg-Wiechert (2900 Km), unde atinge circa 1200 gali, după care scade treptat către zero – în centrul Pământului.

Variaţiile în suprafaţă sunt materializate la nivel global între continente şi oceane, apoi la nivel regional şi local. La scara Globului, acceleraţia gravitaţională creşte de la Ecuator (978 cm/s2) la poli, unde atinge 983 cm/s2. Faptul se explică prin turtirea la poli, care face ca, aici, distanţa faţă de centrul Pământului să fie mai mică (plus reducerea forţei centrifuge, care imprimă o uşoară creştere a forţei de gravitaţie). La nivelul României, valoarea normală a gravitaţiei este de 980,6 gali.

Variaţiile anormale mai sunt numite şi anomalii. Astfel diferenţele dintre continente şi oceane rezultă din linia păturii granitice de sub oceane, unde gravitaţia este mai mare (pătura densă de bazalt urcă mai aproape de suprafaţa elipsoidului, faţă de zonele continentale unde suprafaţa elipsoidului coboară).

Anomalii regionale mai reduse apar atât pe continente, cât şi pe ariile oceanice. Ele sunt date de anumite corpuri de roci ce introduc un plus sau un deficit de masă. De exemplu, trecerea de la câmpii (cu structuri de platformă) către munţii de tip alpin, unde apar îngrămădiri de roci de tip granitic, deplasate pe verticală, cu densitate mai mică, dau valori mai scăzute ale acceleraţiei gravitaţiei faţă de câmpie, unde masele mai grele din interior se găsesc mai aproape de suprafaţa. Tot pe continente în arealele cu bazalte (Podişul Deccan din India, Columbia Britanică din Canada etc) sau cu mari zăcăminte de fier (Kursk – Ucraina, Minas Gerais – Brazilia etc.), apar anomalii pozitive.

Anomaliile locale sunt mai frecvente pe continente şi se resimt asupra unor zăcăminte de minereuri (de exemplu în România sunt la Palazu Mare – Dobrogea); pe cutele diapire se

88

Page 87: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

înregistrează anomalii negative din cauză că greutatea volumetrică a argilelor din zăcămintele de sare o depăşeşte pe cea a sării din cauza îmbibării argilei cu apă.

Gravitaţia constituie “motivul principal” care acţionează asupra proceselor de pantă, asupra scurgerii apei în albiile râurilor, la îndeplinirea circuitului apei în natură, la “curgerea” – deplasarea gheţarilor, modelarea reliefului.

Astfel, munţii pe Terra nu depăşesc 8850 m faţă de alte planete unde gravitaţia fiind mai slabă, aceştia s-au înălţat mai mult, ca de exemplu pe Marte, altitudinea maximă a munţilor ajunge la 24.000 m iar pe Venus la 10.000 m.

Gravitaţia influenţează şi fenomenele biologice. Dezvoltarea plantelor este influenţată de geotropismul pozitiv, adică o creştere a rădăcinilor în sensul de atracţie a Pământului şi negativ prin tulpinile care cresc în sens contrar acestei atracţii.

Gravitaţia a intervenit pe planeta noastră în stabilirea unor dimensiuni bine proporţionate ale vieţuitoarelor; dacă gravitaţia ar fi mai mică, ar determina apariţia unor fiinţe uriaşe şi invers, ele ar deveni pitice pe o planetă cu o forţă gravitaţională puternică.

Utilizarea forţei gravitaţiei în aplicaţiile terestre: aplicaţii în utilizarea firului cu plumb, care indică verticala locului pe direcţia razei terestre de la locul de suspensie spre centrul Pământului; folosirea nivelei de apă; măsurarea greutăţii; prospecţiuni gravimetrice;

Gravitaţia şi mareele În cadrul sistemului solar, Pământul suferă o atracţie mai puternică din partea Lunii (cel

mai apropiat corp ceresc) şi a Soarelui (cel mai mare ca masă). Conform legii atracţiei universale, forţa de atracţie mai puternică asupra Terrei va fi în favoarea Lunii.

Ori de câte ori, o anume parte a Terrei este expusă spre Lună, aceasta, va influenţa local gravitaţia terestră, micşorând-o, iar greutatea materiei pe meridianul locului va fi mai mică şi suprafaţa planetei se va ridica uşor în momentul trecerii satelitului iar ulterior, va reveni la starea sa iniţială.

Starea de agregare a materiei (gazoasă, lichidă şi solidă) face ca fiecare înveliş să răspundă diferit pulsaţiei respective; de exemplu, scoarţa solidă se poate ridica cu 10-15 cm, apele oceanice cu până la 10-15 m iar atmosfera se bombează cu Km. Există deci, o maree a hidrosferei, o maree terestră şi o maree a atmosferei.

Mareele hidrosferei au o importanţă deosebită în zonele de litoraluri unde se produc influenţând ritmurile activităţilor din locurile respective, plecările şi intrările navelor în porturi, evoluţia reliefului litoral, modul de amenajare a ţărmurilor etc.

Mareea hidrosferei reprezintă o undă de oscilare a apei, de mare lungime şi de mică amplitudine, care spre ţărm se transformă într-o undă de translaţie.

Mareea care urcă poartă denumirea de flux sau de maree înaltă, iar cea care coboară reprezintă refluxul sau mareea joasă.

Amplitudinea mareei, (numită şi marnaj) este de 1-3 m în largul oceanului, dar creşte spre ţărmuri, ajungând la un nivel maxim în golfurile de pe partea estică a continentelor; mareea maximă de pe Glob este de 19,6 m în Golful Fundy din Canada.

În legătură cu valorile de amplitudine ale mareelor se impune un fenomen esenţial determinat de poziţia în anumite momente a Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul, când atracţia lor se însumează la fazele de conjuncţie şi opoziţie (sizigii) iar forţele de atracţie se descompun în fazele primului şi celui de al II-lea pătrar sau la cuadratură.

d) Magnetismul terestruPământul se comportă ca o uriaşă bară magnetică cu doi poli magnetici (diapol) situaţi în

apropierea polilor geografici. Prin zona Polului Sud (geografic) liniile de forţă ies în exterior şi se întorc circular către Polul Nord unde reintră în Pământ, formând un mare câmp magnetic terestru (fig. 28).

Câmpul magnetic terestru se extinde în exteriorul Pământului până dincolo de învelişul gazos atmosferic, la cca 65.000 – 130.000 Km, spaţiu care formează magnetosfera. Marginea sa exterioară, unde intensitatea câmpului magnetic este nulă, constituie magnetopauza.

89

Page 88: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Magnetosfera funcţionează ca o capcană magnetică deoarece captează şi concentrează o serie de particule venite de la Soare (vântul solar) sau din Cosmos, pe care apoi le redistribuie în alt mod, sub forma unor centuri de radiaţii.

De asemenea, magnetismul terestru orientează orice corp magnetizat în stare liberă pe direcţia liniilor de forţă magnetică ale Pământului, atrăgând polii de sens contrar. Pe acest principiu funcţionează busola, care din secolul al XIV-lea a devenit un instrument general de orientare în navigaţie.

Originea câmpului magnetic poate fi legată de curenţii de convecţie din partea externă, lichidă a nucleului la cca 2900-5000 Km adâncime, la care se adaugă mişcarea de rotaţie a planetei (cu forţa Coriolis) care deviază aceşti curenţi spre vest. Frecările care apar în manta şi nucleu, ca urmare a stării loc fizice şi chiar a formei lor elipsoidale diferite, constituie o altă cauză a fenomenului magnetic terestru. Astfel, aceste două geosfere funcţionează ca un dinam, generând un câmp electromagnetic principal (cu o pondere de 94%) peste care se suprapune şi un magnetism impus de cauze localizate în scoarţă (cca 4%) şi un altul, având cauze externe )cca 2%). Câmpul magnetic de la scoarţa Pământului se defineşte prin trei elemente caracteristice: intensitate, declinaţie şi înclinare.

- Intensitatea magnetismului este mai mare la polii magnetici şi mai mică la Ecuatorul magnetic. Valorile maxime ale câmpului magnetic sunt impuse, de obicei, de zăcăminte de fier, de roci în care există elemente de magnetit. Intensitatea câmpului magnetic scade pe verticală de la suprafaţa terestră în sus.

- Declinaţia magnetică este unghiul format între direcţia nord geografică şi cea nord magnetică, măsurat în plan orizontal în direcţia acelor de ceas, pornind de la nordul geografic. Pentru cunoaşterea declinaţiei magnetice (necesară orientărilor pe hărţi) se întocmesc hărţi cu izogone (linii de egală declinaţie magnetică). Izogonele converg spre cei doi poli magnetici şi se remarcă prin devierea spre vest a meridianului magnetic local faţă de cel geografic (declinaţie pozitivă) sau spre vest (declinaţie negativă).

Fig. 28. Magnetosfera şi magnetopauza, puternic distorsionate de presiunea vântului solar

Valoarea izogonelor prezintă situaţia într-un anume an dar pe baza lor se poate calcula

(cunoscând rata anuală) deviaţia până la zi. În Europa, izogona zero (numită şi linie agonică, fără deviere), trecea în 1917, printr-un punct situat între Odessa şi Golful Botnic. În 1934 se deplasase la Bucureşti iar în prezent ea trece prin Ungaria, România având o declinaţie de 1°-4° mai crescută în est.

90

Page 89: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Înclinarea magnetică este unghiul în plan vertical între orizontala locului şi vectorul forţei magnetice. Înclinarea se poate vedea la un ac magnetic liber, care, odată cu orientarea spre nord, înclină sub orizontală spre nord. La ecuatorul magnetic înclinarea este zero, iar la poli ajunge la 90° (unde acul stă vertical).

Acului busolei, pentru a oscila cu uşurinţă în plan orizontal şi a nu se înclina, i se adaugă o mică greutate pe braţul sudic.

Magnetosfera şi importanţa sa Magnetosfera şi magnetopauza (sau partea de tranziţie) reprezintă un câmp magnetic

situat în exteriorul Globului, până mult dincolo de limitele atmosferei. Magnetosfera are o importanţă aparte deoarece intră în contact direct cu vântul solar (fluxul

de gaz ionizat emis neîntrerupt de către Soare), format din electroni, protoni şi atomi într-o stare fizică de tip plasmă.

Acest flux înregistrează viteze de 250-1000 Km/s la nivelul magnetosferei, împingând-o spre Pământ, pe partea luminată de Soare până la cca 64.000 Km; aici câmpul magnetic devine intens. În partea opusă (întunecată), magnetosfera se alungeşte enorm sub forma unei cozi de cometă, până la cca 640.000 Km, zonă în care câmpul magnetic se atenuează.

În partea dinspre Soare a magnetosferei, spre interiorul ei, s-au constatat, cu ajutorul sateliţilor artificiali, unele benzi de concentrare a particulelor electrice (protoni şi electroni), captate şi ordonate de către liniile de forţă magnetică formând centuri de radiaţii. Sunt cunoscute două astfel de centuri; una la cca 3600 Km şi alta la 13.000 – 19.000 Km denumite centuri de radiaţii al Pământului sau centurile Van Alen.

Când au loc erupţii în cromosferă, vântul solar creşte mult în intensitate, străpungând zona centurilor Van Alen în special în regiunea polilor unde generează aşa numitele furtuni magnetice şi fenomene electroluminoase în atmosfera înaltă a Terrei care poartă denumirea de aurore polare.

Magnetosfera influenţează şi formarea ionosferei la 80-400 Km altitudine, unde razele gama şi X din spectrul solar sunt absorbite de atomii şi moleculele de azot şi oxigen care, eliberând câte un electron, devin ioni pozitivi. Electronii eliberaţi dau un curent electric ce se propagă prin ionosferă. Stratele de ioni reflectă undele radio, întorcându-le pe Pământ.

Magnetosfera constituie un scut de protecţie pentru viaţa pe Terra împotriva unor radiaţii cosmice nocive cum sunt ultravioletele în proporţie de cca 5-10%, rolul esenţial avându-l stratul de ozon. Totuşi la începutul dezvoltării vieţii, când stratul de ozon nu se formase încă, magnetosfera a avut rolul de bază.

e) Electricitatea terestră şi curenţii teluriciLa suprafaţa şi în interiorul scoarţei s-a constatat existenţa unui potenţial electric şi a unor

curenţi sub numele de curenţi telurici (de la tellus = pământ în latină), care formează un câmp electric terestru. Acest câmp se asociază şi se influenţează reciproc cu câmpul magnetic alcătuind astfel, câmpul electromagnetic terestru. Asocierea forţelor electrice şi magnetice se face perpendicular una pe cealaltă şi variază în timp generând unde electromagnetice.

După frecvenţa lor, există mai multe tipuri de unde: - unde electromagnetice radio (lungi, scurte, ultra scurte); - unde infraroşii; - unde luminoase; - unde ultraviolete; - unde X şi gama (după Gr. Posea şi Iuliana Armaş, 1998). Sursele care generează curenţii telurici permanenţi sunt de trei feluri şi situate la trei

niveluri ale planetei: în nucleul extern, în interiorul scoarţei şi în ionosferă care impune curenţi de inducţie în scoarţă având, de fapt, rolul cel mai important deoarece are cea mai mare contribuţie la crearea fondului electric permanent al scoarţei Pământului.

Acest aspect a fost dedus din observarea unor variaţii ale câmpului electromagnetic similare cu ionizarea ionosferei şi cu câmpul electromagnetic produs de către radiaţiile solare.

91

Page 90: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Variaţia potenţialului electric este influenţată de variaţia surselor generatoare la care se adaugă şi conductivitatea electrică a rocilor, constatându-se o variaţie a acesteia cu adâncimea: marchează o descreştere după 15 Km, după care apare un strat conductiv la 75 Km adâncime, iar o descreştere până la 200 Km, o creştere uşoară la 400 Km şi foarte mare între 400-1000 Km adâncime. Şi compoziţia petrografică a scoarţei influenţează conductivitatea, valori mai ridicate prezentând rocile sedimentare între care se impun masele de sare. Însă apa de mare în care este dizolvată o mare cantitate de săruri are cea mai mare conductivitate electrică, fapt ce explică conductivitatea ridicată a scoarţei în vecinătatea ţărmurilor, unde apar şi o serie de anomalii magnetice.

Sub aspect practic, studiul anomaliilor rezultate din specificul conductivităţii la anumite niveluri din scoarţă, serveşte la descifrarea structurii interne: fundamentul cristalin al unor zone, structurile cu hidrocarburi, orizonturile acvifere, se pot determina golurile subterane din fostele exploatări de sare în care a pătruns apa.

Variaţiile câmpului electromagnetic generate de surse intracrustale sunt percepute de sensibilitatea unor organisme; astfel se explică şi agitaţia unor animale înainte de marile cutremure.

f) RadioactivitateaEste proprietatea pe care o au unele minerale sau elemente chimice din scoarţa terestră, cu

greutate atomică mare cum sunt: radiu, thoriu, uraniu etc., de a emite prin dezintegrare spontană radiaţii energetice şi de a da naştere la elemente noi cu însuşiri deosebite şi stabile. De exemplu un atom de uraniu sau de thoriu, într-un timp geologic mai îndelungat, dă naştere la şapte atomi de heliu, fapt ce explică importantele cantităţi de heliu din stratosferă. S-a ajuns la concluzia că energia radioactivă joacă un mare rol în determinarea regimului termic al Pământului şi în acelaşi timp constituie principalul izvor de energie ce alimentează forţele endogene care acţionează asupra scoarţei.

Cunoaşterea acestei proprietăţi este importantă în stabilirea vârstei absolute a rocilor şi a istoriei evolutive a Pământului.

Test de autoevaluare

1) Definiţi densitatea Pământului şi explicaţi de ce valoarea acesteia creşte de la exteriorul spre interiorul Pământului. 2) Ce reprezintă gravitaţia şi care este formula sintetică prin care se exprimă? 3) Cum variază valorile gravitaţiei pe verticală şi la suprafaţa Pământului? 4) Explicaţi modul cum influenţează gravitaţia o serie de procese şi fenomene de pe suprafaţa Pământului. 5) Cum este generat magnetismul terestru, ca proprietate importantă a Pământului? 6) Definiţi magnetosfera şi argumentaţi importanţa ei pentru protecţia vieţii pe Pământ. 7) Explicaţi modul de formare a curenţilor telurici şi implicit a electricităţii terestre. 8) Ce importanţă prezintă conductivitatea electrică a rocilor? 9) Cum este generată proprietatea de radioactivitate a Pământului şi care este importanţa sa pentru producerea unor fenomene pe Pământ? 10) Precizaţi consecinţele înclinării axei terestre sau axei polilor Pământului în timpul efectuării mişcării de revoluţie a acestuia.

3.5 Geosferele Terrei şi unitatea acestora

Obiective • Precizarea modului de alcătuire a planetei Pământ pe mai multe învelişuri concentrice

(geosfere) şi a păstrării raporturilor de reciprocitate între ele. • Definiţia litosferei şi specificarea evoluţiei ei şi a trăsăturii principale – structura în

92

Page 91: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

plăci separate de rifturi. • Explicarea mecanismului şi cauzelor dinamicii plăcilor asociate cu apariţia fenomenelor

de formare a rifturilor, dorsalelor, subducţiei, foselor oceanice etc. • Sublinierea modului de formare a altor procese şi fenomene asociate dinamicii scoarţei

în viziunea tectonicii globale (munţii de încreţire, vulcanismul şi munţii vulcanici, cutremurele de pământ sau seismele). Planeta noastră este constituită din mai multe învelişuri concentrice, mulate pe forma

Terrei, al căror centru unic este însuşi centrul Pământului. Fiecare înveliş constituie o individualitate cu legături interioare care le justifică existenţa dar, în acelaşi timp, păstrează şi raporturi de reciprocitate între ele care le asigură un perfect echilibru intra şi intergeosferic de unde rezultă echilibrul planetar.

Geosferele au apărut treptat pe măsura evoluţiei planetei din faza preplanetară în cea planetară (geologică), în urma căreia, masa terestră s-a stratificat în raport cu greutatea specifică de la cele mai uşoare la exterior – atmosfera, hidrosfera, litosfera, la cele mai grele, spre centrul Pământului. Biosfera a apărut ultima în condiţiile existenţei primelor trei învelişuri. Geosferele sunt diversificate nu numai prin complexitatea materiei ce le compun sau a formelor din interiorul lor, dar şi în privinţa dinamicii ce le caracterizează. Astfel, dacă cele mai simple mişcări au loc în atmosferă, ele se complică în hidrosferă, se amplifică în litosferă iar în biosferă devin şi mai complexe, începând de la instabilitatea moleculară a corpurilor organice la mobilitatea indivizilor, a speciilor şi a tuturor formaţiunilor biogeografice.

Toate geosferele sunt supuse acţiunii unor forţe generale cosmice care se diferenţiază la nivelul planetei în două mari categorii: forţe endodinamice care acţionează din interiorul său şi forţe exodinamice care acţionează din exterior, toate contribuind la transformarea scoarţei Pământului. Activitatea lor este permanentă dar şi contrară, în sensul că cele din interior au tendinţa de a construi forme de relief, iar cele din exterior, de a le nivela, a le uniformiza.

3.5.1. Litosfera şi structura sa în plăci. Tectonica plăcilor şi fenomenele asociate – vulcanismul şi seismele

Litosfera s-a constituit după ce Pământul a trecut pragul etapei pregeologice sau

astronomice spre a intra în cea geologică, atunci când se definitivează poziţia sa în sistemul solar şi începe consolidarea scoarţei cu 4,65 miliarde de ani în urmă. Odată consolidată, litosfera a fost supusă simultan unor procese active, unele desfăşurate chiar în cuprinsul ei (vulcanism, metamorfism, procese tectonice etc.) iar altele în afara ei la contactul cu celelalte geosfere externe.

Litosfera rămâne suportul solid al planetei care susţine şi celelalte geosfere – atmosfera, hidrosfera şi biosfera, cea mai tânără dintre ele care mai poate fi definită ca formă superioară de interdependenţă dintre lumea organică şi cea anorganică.

Litosfera (înveliş de rocă în greceşte) reprezintă învelişul solid echivalent scoarţei terestre cu grosimi între 70 Km până la 100 Km (sub continente) şi pluteşte pe un strat vâscos numit astenosferă a cărui continuitate de înveliş nu este încă demonstrată.

Principala caracteristică a litosferei este structura ei în plăci despărţite de rupturi (rifturi) sau de planuri de încălecare (plan Benioff) (fig. 29).

Aceste plăci cunosc o deplasare laterală (deriva plăcilor), în sens divergent faţă de rifturi şi convergent spre aliniamentele de încălecare.

Tectonica plăcilor în derivă numită şi tectonica globală este o variantă nouă a teoriei derivei continentelor emisă în 1912 de Alfred Wegener reunind alte ipoteze ca cea a curenţilor subcrustali, cea a dezintegrării radioactive interioare ce provoacă acumulări de căldură cu urmări geotectonice.

Noua ipoteză a tectonicii globale integrează în mod global, toate fenomenele geologice principale care se produc la suprafaţa Globului: formarea continentelor şi oceanelor, formarea

93

Page 92: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

munţilor, vulcanismul, cutremurele. Teoria s-a conturat între anii 1960-1970 din rezultatele mai multor cercetări efectuate cu tehnici moderne, în special asupra fundului oceanelor. Primele idei au fost emise de Harry Hess, geolog la Universitatea din Princetown (S.U.A.), apoi un vast program rusesc între 1960-1973 propus de V. Belousov, la care se adaugă contribuţii importante ale cercetărilor americani de la Observatorul Geologic. În anul 1973, francezul Le Pichon a coborât cu batiscaful “Arhimede” la peste 3000 m în riftul Azorelor, unde a constatat existenţa unui fenomen vulcanic permanent, verificând teoria în mod concret.

Fig. 29. Plăcile tectonice şi tipurile de cutremure: 1 – cutremure de adâncime mică

(normale, 30-70 km), 2 - cutremure de adâncime mijlocie (intermediare, 70-300 km), 3 – cutremure cu focare profunde de adâncime (300-700 km)

Potrivit acestei teorii, scoarţa Pământului este formată din continente şi bazine oceanice în

configuraţia unor plăci rigide care se mişcă unele în raport cu altele reînnoindu-se pe linia unor mari despicături, prin lava venită din interior şi se consumă în părţile opuse, prin coborâre şi retopire în zona unor gropi abisale. Plăcile conturează forma de calote sferice de diferite mărimi: plăci majore în număr de 6: placa Euroasiatică, placa Africii, placa Americilor, placa Pacificului, placa Indo-australiană, placa Antarcticei. Ele se compun atât din materie de tip oceanic sau bazaltic, mai subţire ca grosime dar, mai densă şi mai grea, cât şi de tip continental, granitică, mai groasă şi mai uşoară. În afară de plăcile mari mai sunt şi plăci mijlocii şi mici sau microplăci (Fig.30).

Mecanismul şi cauzele mişcării plăcilor Cauzele mişcării plăcilor rezultă din proprietăţile fizico-mecanice ale celor două învelişuri

exterioare ale Globului: litosfera şi astenosfera. - Litosfera care coboară între 70-80 Km adâncime, este rigidă şi alcătuită din plăci care se

deplasează intrând în coliziune cu forţe şi viteze diferite dând naştere la cutremure, vulcanism şi chiar la cutări de munţi;

94

Page 93: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.

30

Dor

sale

le m

ezoo

cean

ice şi

zon

ele

de su

bducţie

95

Page 94: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Astenosfera coboară până la 600-700 Km adâncime, are aspectul unui fluid vâscos pe care se deplasează plăcile. În interiorul ei se formează largi circuite de curenţi de convecţie numiţi şi curenţi subcrustali, care pun în mişcare plăcile, având la bază căldura internă a planetei. Ei sunt consideraţi “motorul” dinamicii plăcilor; curenţii de convecţie se asociază în câte două ramuri ascendente formând celule de convecţie sau celule subcrustale, al căror număr ar fi de cinci în situaţia actuală.

Formarea rifturilor Ramurile ascendente ale celor doi curenţi de convecţie exercită presiuni asupra scoarţei

litosferei de sub oceane care este mai subţire, provocând o despicătură în aceasta numită rift sau vale-rift. Prin aceasta se revarsă ulterior materia topită sau izbucneşte puternic sub formă de vulcan.

Prin depozitarea şi răcirea lavei de o parte şi alta a riftului, se formează o litosferă nouă în continuarea celor două plăci vecine, pe care le şi împinge lateral, în acelaşi sens în care le “poartă” şi curenţii subcrustali; astfel se explică formarea plăcilor şi deplasarea lor în sensuri opuse.

În zona rifturilor unde apar lave şi deplasări ale plăcilor apar şi cutremure. Se presupune că formarea rifturilor ar sta la originea bazinelor oceanice şi că, prin deplasarea şi depărtarea celor două plăci continentale, fundul unui nou ocean se lărgeşte, fenomen denumit şi expansiunea fundului oceanic (fig. 31).

Fig. 31. Dinamica plăcilor

Faptul este confirmat de cercetările făcute în Atlantic unde s-a constatat că, cu cât se

depărtează de riftul median, apar benzi de litosferă de vârstă tot mai veche dispuse simetric şi aproape paralel. Şi studiile paleomagnetice au dovedit existenţa unor benzi paralele similare din punctul de vedere al orientării liniilor magnetice conforme cu câmpul magnetic al perioadei din momentul răcirii fiecărui aliniament.

S-au făcut calcule cu privire la viteza de deplasare a scoarţei suboceanice arătând valori între 2-16 cm/an, de unde se deduce că Atlanticul s-ar fi format cu circa 70 milioane de ani în urmă (cât ar fi durat neozoicul), iar Pacificul s-a format cu cca 200 milioane de ani în urmă (aproximativ, durata mezozoicului şi neozoicului).

Măsurătorile telemetrice efectuate de pe un satelit (cu contribuţia a opt ţări) au dovedit că şi în prezent America se depărtează de Europa şi Africa.

Formarea dorsalelor Materia consolidată de o parte şi alta a văii rifturilor formează lanţul muntos subacvatic

numit dorsală oceanică situată pe mediana oceanelor care se înalţă cu 2000-3000 m peste platourile oceanice putând ajunge la suprafaţă şi să formeze insule. În centrul dorsalei, valea-rift este lată de 20-50 Km şi adâncită cu 1500-2000 m sub nivelul crestelor montane laterale. Există şi dorsale fără rift, înfundate cu magma solidă, în special în Oceanul Pacific numite de americani

96

Page 95: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

“rise”, iar dorsalele cu rift ca cele din Atlantic se numesc “ridge”. Lungimea dorsalelor totalizează cca 80.000 Km ocupând o suprafaţă mai mare decât toate continentele luate la un loc. Cea mai evidentă şi mai cunoscută dorsală medio-oceanică este cea medioatlantică. Are forma literei “S” şi trece prin insulele: Islanda, Sf. Petru, Sf. Pavel, Ascension, Sf. Elena, Tristan da Cunha, iar spre nord dorsala se prelungeşte în Oceanul Arctic prin lanţurile Mohns Atica şi Nansen, pierzându-se sub Asia în dreptul fluviului Lena. În partea sudică a Atlanticului dorsala se arcuieşte către est, formând dorsala dintre Antarctica şi Africa, se continuă cu dorsala din Oceanul Indian (dorsala Carlsberg); aceasta din urmă trimite o prelungire nordică spre golful Aden iar spre sud şi sud-est o altă prelungire apare între Australia şi Antarctica.

În Oceanul Pacific, dorsala se apropie de America centrală intră sub California unde este marcată de falia San Andreas, reapărând la nord de aceasta, unde se pierde. Dorsala pacifică are o ramificaţie în dreptul Insulei Paştelui către Chile, care, pe la sudul Americii de Sud se apropie de dorsala atlantică.

Urmărind mersul longitudinal al dorsalelor şi mai ales al rifturilor se observă întreruperi laterale marcate de falii transversale numite şi falii transformante datorate venirii lavei din interior care se canalizează pe fracturi laterale riftului central. Pe aceste falii apar fricţiuni importante şi cutremure puternice.

Distrugerea plăcilor, fenomenul de subducţie şi apariţia foselor oceanice. Paralel cu formarea de litosferă nouă pe fundul oceanelor, în părţile opuse riftului, există

zone unde marginile cele mai vechi ale plăcilor se consumă prin coborâre în astenosferă unde se retopesc sau se restrâng prin cutări în urma coliziunii cu placa vecină cu care vine în contact, deci la limita ocean-continent.

Ramurile descendente ale curenţilor de convecţie creează aici o serie de scufundări, în care este atrasă pătura mai grea de tip oceanic – pătura bazaltică. În aceste gropi, latura cea mai veche a unei plăci, împinsă mereu din spate, este suptă de curentul de convecţie şi cade lent în astenosferă, unde se retopeşte. Fenomenul este denumit subducţie sau sucţiune. Cea mai evidentă zonă de subducţie a unei plăci oceanice sub una continentală, se întâlneşte pe coasta pacifică a Americii; aici se formează aproape toate fosele cunoscute azi, iar în faţa lor pe continent s-au cutat munţi străbătuţi de vulcani.

Fosele oceanice sau gropile abisale ating adâncimi între 5000-11000 m şi late de cca 10 Km pe fund şi 100 Km în părţile superioare iar lungimea de 1000 Km. Sunt cunoscute 18 fose în Oceanul Pacific, 2 în Oceanul Indian (Djawa şi Diamantina) şi una în Oceanul Atlantic (Puerto Rico). Coborârea plăcii în subducţie se face pe un plan înclinat de 45° numit Benioff sub materia continentală mai uşoară, provocând aici cutremure şi vulcanism (fig. 32).

Formarea munţilor în viziunea tectonicii globale la nivelul oceanului. La întâlnirea a două plăci continentale sau una continentală cu una oceanică, are loc o

ciocnire, care cutează şi înalţă straturile de roci din marginea continentală, sub formă de munţi. Este cazul plăcii americane (predominant continentală), care în deplasarea sa spre vest a întâlnit placa pacifică (oceanică), cu o densitate mare peste care a înaintat, căutându-şi şi înălţându-şi marginile avansate sub forma unu lanţ muntos de tip cordilieră. Uneori, în timpul deplasării, placa înregistrează rupturi prin care se produc fenomene de vulcanism şi înălţări de ghirlande muntoase.

Un alt tip, este ciocnirea a două plăci continentale, ca de exemplu, înaintarea plăcii africane şi indiene spre placa europeană şi asiatică şi formarea lanţului alpino-carpato-himalayan din cutarea sedimentelor din Marea Tethys; în momentul ciocnirii plăcilor, întreaga scoarţă oceanică de pe fundul Mării Tethys a fost consumată prin activitatea rifturilor şi subducţiei. Munţii rezultaţi în urma acestor coliziuni se numesc şi munţi de coliziune (fig. 34). Aceştia rezultă din sedimentele acumulate în geosinclinalul marin asupra căruia, presează din lateral, plăcile continentale rezultând, treptat, închiderea oceanului şi producerea orogenezei.

97

Page 96: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 32.Coliziunea şi subducţia plăcilor litosferice (după Busch, 1993)

Fig. 33. Rifturi, falii transformante, dorsale

98

Page 97: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 34. Formarea munţilor în viziunea tectonicii globale

Alte fenomene asociate dinamicii scoarţei sunt: erupţiile vulcanice şi formarea munţilor

vulcanici şi a altor forme de relief vulcanic, cutremure de pământ, mişcări epirogenetice. Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor şi proceselor rezultate în urma străpungerii

scoarţei de către topiturile magmatice din interiorul acesteia (astenosferă), inclusiv gazele fierbinţi care însoţesc magma. Când aceste topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaţă, ele se infiltrează în stratele superficiale ale scoarţei, unde, prin consolidare, formează mase vulcanice intrusive. La apariţia fisurilor deschise (rifturi înguste), magmele sunt expulzate la suprafaţă prin erupţie şi formează vulcani.

Vulcanii care erup continuu sau periodic prin produse vulcanice se numesc vulcani activi; în urma erupţiilor vulcanice se formează reliefuri specifice de munţi vulcanici în formă de conuri uriaşe cu cratere largi sau cu cratere înfundate în formă izolată sau şiruri de conuri, platouri vulcanice rezultate din revărsarea lavelor bazaltice (cu conţinut mic de silice) peste pereţii craterului curgând şi consolidându-se pe suprafeţe mari ca cele din Insulele Hawai, Islanda sau Podişul Decan din India.

Vulcanii, care după un timp oarecare şi-au încetat erupţia şi fenomenele legate de ea, poartă numele de vulcani stinşi. Uneori, după intervale mari de timp, vulcanii stinşi pot deveni din nou activi. Astfel, Vezuviul care era socotit de localnici un vulcan stins, a erupt în anul 79 d. Hr. cu atâta putere încât a îngropat sub straturile de lavă şi cenuşă două oraşe, Pompei şi Herculanum; de atunci erupe în mod periodic la intervale de cca 100 de ani.

Erupţiile submarine sunt foarte frecvente dar, observate în mică măsură, rămânând în general în adâncul mărilor şi oceanelor. În mări puţin adânci sau chiar şi de-a lungul rifturilor la erupţii puternice, materialele vulcanice se ridică deasupra apei formând insule de diferite dimensiuni.

Răspândirea vulcanilor pe Glob Numărul total al vulcanilor activi în decursul timpurilor istorice a fost estimat la peste 500

iar al vulcanilor stinşi la un număr foarte mare, de zeci de mii. Marile zone vulcanice se suprapun, uneori, peste principalele regiuni seismice şi orogenice

(“Cercul de foc al Pacificului”) sau pe marile linii tectonice ale Globului (grabenele renan şi Est-african).

Aria lor se poate grupa în patru provincii principale cu mai multe zone (fig. 35, 36): 1. Provincia de foc a Pacificului cuprinde 78% din vulcanii activi şi include atât vulcani

continentali cât şi insulari.

99

Page 98: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

100

a) Cercul de foc al Pacificului începe din Arhipelagul Aleutinelor, trece prin vestul Alaskăi, Munţii Cascadelor, Sierra Nevada, Munţii Stâncoşi, Sierra Madre, Podişul Mexicului, Munţii Anzi, apoi în Noua Zeelandă, insulele din Pacificul Vestic, Arhipelagul Nipon, închizându-se în Peninsula Kamciatka. Cuprinde 76% din vulcanii Globului, având un caracter intens exploziv.

b) Zona intrapacifică înglobează toate insulele vulcanice din partea centrală a oceanului, plus mulţimea de conuri vulcanice rămase sub nivelul apei. Majoritatea vulcanilor din Insulele Hawai, Samoa, Galapagos, Tahiti, etc. prezintă lave bazaltice fluide, cu un grad de explozivitate mult mai redus.

2. Provincia Atlantică Include dorsala Atlanticului de-a lungul căreia se află: Insula Islanda, Insulele Azore,

Insula Ascension, Sf. Elene, Tristan da Cunha; mai lateral dorsalei, pe faliile transformante sunt: Insulele Capului Verde, Insulele Canare, Fernando Pó, zonele vulcanice din Munţii Camerun, iar mai la nord, din Irlanda şi Scoţia. Vulcanii de aici au caracter mixt.

3. Provincia Pontico-Mediteraneană Include insulele vulcanice din regiunea Mărilor Mediterane şi din continentele limitrofe: a) zona pontică cuprinde vulcanii din Munţii Caucaz, Munţii Elbrus, din podişurile înalte

ale Anatoliei şi Armeniei, din insulele situate în Marea Egee şi cei din arcul carpatic: Oaş, Gutâi, Ţibleş, Căliman, Gurghiu, Harghita;

b) zona Mediteranei Europei: Insula Sicilia cu vulcanul Etna, Insulele Lipare (vulcanul Stromboli), sud-vestul Italiei (Vezuviu), sudul Mării Egee (vulcanul Santorin).

c) zona Mediteranei americane vulcanii din Insulele Antile cum este vulcanul Mont Pelee din Insula Martinica.

d) zona mărilor dintre SE Asiei şi Australia cu vulcanii din Arhipelagul Indoneziei. 4. Provincia Africii de Est şi a Orientului Apropiat Se suprapune pe marile dislocaţii tectonice, la care se mai adaugă şi vulcanii stinşi din

Insulele Comore, Mascarene, etc. Marele sistem de fracturi din riftul Est-African, lung de 5000 Km, care se continuă până în Asia Mică (Marea Moartă), este însoţit de impunătoare conuri vulcanice: Meru, 4566 m,, Virunga, 3740 m, Kilimandjaro, 5895 m etc., la care se adaugă întinse platouri vulcanice: Platoul Etiopiei din care se înalţă câteva conuri vulcanice cum este Ras Daşan de 4620 m.

Vulcanismul dă naştere la reliefuri vulcanice specifice iar uneori, în ariile respective se pot semnala şi anumite fenomene postvulcanice ca: emanaţii de mofete, fumarole şi iviri de ape mineralizate ca cele din Carpaţii Orientali de la noi.

Importanţa economică a reliefului vulcanic constă în prezenţa minereurilor, a rocilor de construcţie şi ape minerale.

Cutremurele de pământ (seismele) Cutremurele sunt acumulări de mari energii de potenţial în scoarţa terestră care sunt

eliberate brusc sub formă de unde elastice (unde seismice, seismos în limba greacă însemnând zguduire).

Eliberările de energie se produc în momentul în care tensiunile la care sunt supuse rocile într-un anumit spaţiu, depăşesc rezistenţa acestora la deformare producându-se astfel deformări ireversibile, însoţite de o descărcare a tensiunilor. Ca urmare a degajării bruşte de energie în focar (hipocentru) are loc o puternică compresiune a materiei, urmată de o dilatare, care determină o mişcare oscilatorie a particulelor materiale din jur, mişcări ce reprezintă undele seismice.

Undele seismice se propagă în toate direcţiile, pornind din focarul localizat la diferite adâncimi în scoarţă sau sub aceasta. Centrul acestui focar se numeşte hipocentru. În focar se produc o serie de deformări ale stratelor de roci concretizate, în cazul cutremurelor foarte puternice, în falii, fisuri, crăpături, decroşări, alunecări etc., care apar şi în afara spaţiului focarului. Pe măsura îndepărtării de focar, energia undelor seismice se reduce treptat, prin faptul că o mare parte este consumată de frecările interne.

Page 99: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

101

Fig. 35. Răspândirea vulcanilor pe Glob (după Gr. Posea)

Page 100: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

102

Epicentrul este punctul de la suprafaţa Pământului care corespunde hipocentrului. Zona de la suprafaţa scoarţei unde seismul se manifestă cu o intensitate maximă formează zona epicentrală.

Undele seismice reprezintă vibraţiile produse de energia mecanică declanşată în hipocentru şi se transmit în toate sensurile în jurul acestuia.

Avem trei categorii de unde seismice: a) unde longitudinale date de vibraţiile moleculelor rocilor din scoarţă paralele cu direcţia

lor de propagare iar viteza lor variază în funcţie de rigiditatea mediului, de la 4-7 Km/s; b) unde transversale sau secundare sunt unde de distorsiune cu perioadă şi amplitudine

mai mari decât primele şi reprezintă vibraţii ale rocii în plan perpendicular sau transversal pe direcţia de propagare a undei. Au viteze de 2-4 Km/s şi provoacă la suprafaţă mişcări de trepidare.

c) unde ondulatorii sau superficiale sunt vibraţii în plan orizontal la suprafaţa Pământului, rezultate din interferenţa în epicentru a undelor longitudinale şi transversale. Au viteze constante de 3,4 Km/s.

Cauzele cutremurelor sunt legate în principal de mecanismul de deplasare a plăcilor tectonice care, la rândul lor, sunt puse în mişcare de curenţii de convecţie din astenosferă care apasă asupra scoarţei. Cele mai puternice şi mai frecvente cutremure se produc în zonele de rifturi şi de coliziune precum şi cele de subducţie.

Subducţia nu se produce nici continuu, nici lin, ci treptat, cu mişcări bruşte datorate rezistenţei opuse de placa de deasupra generându-se astfel cutremure. Zguduiri se mai produc şi în momentul ruperii bucăţilor din placa tectonică afundată în partea superioară a astenosferei.

După cauzele care le dau naştere se pot grupa astfel: - cutremure de natură tectonică legate de aria rifturilor şi coliziunii plăcilor, fiind cele mai frecvente pe Glob, cca 90%. Ele se produc atunci când suma energiilor acumulate progresiv de forţele interne atinge limita rezistenţei rocilor, care cedează brusc, iar ruptura declanşează unde elastice ce iradiază în toate direcţiile; - cutremure de natură vulcanică ce preced sau urmează erupţiile vulcanice, în procent de 7%; - cutremure locale, 3%, cauzate de prăbuşiri de stânci masive, tavanul peşterilor din zonele carstice.

Aria geografică a seismelor: - Cercul de foc al Pacificului; - Zona dorsalelor medii-oceanice cu focare situate în valea rifturilor sau în dorsalele care îl

mărginesc; - Zona seismică a foselor oceanice asociată zonelor de subducţie generând cutremure de

mare magnitudine cu hipocentre situate la adâncimi între 20-700 Km pe un plan Benioff cu înclinări de 55º-60º.

- Zona seismică continentală urmăreşte desfăşurarea lanţurilor orogene tinere – Alpino-Carpato-Himalayan;

- Zona Mediteranelor: Europeană, Americană, Asiatică; - Zona seismică a cutremurelor superficiale, fără vulcanism, unde plăcile se deplasează

lateral ca în cazul faliilor San Andreas situată la limita plăcilor Nord-Americană şi Nord Pacifică şi falia Anatoliei.

- Zonele relativ stabile ale vechilor scuturi continentale: Scandinavia, Groenlanda, estul Canadei, nord-vestul Siberiei, Platforma Est-Europeană, vestul şi centrul Australiei, Indochina, partea central-estică a Americii de Sud etc.

În România, cele mai puternice cutremure au focarul în zona Vrancei legate de orogenul carpatic amplasat în aria de presiune a microplăcilor peste care se suprapune teritoriul ţării noastre: microplaca dobrogeană în sud-est, microplaca platformei est-europene ce se subduce sub Carpaţii Orientali, microplaca moesică în sud, microplaca transilovano-panonică în vest.

Page 101: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 36. Zone vulcanice pe Glob

Test de autoevaluare

1) Care sunt geosferele care alcătuiesc planeta Pământ şi prin ce modalitate asigură echilibrul planetar? 2) Definiţi litosfera şi principala caracteristică a ei. 3) Cum a evoluat conţinutul teoriei tectonicii globale? 4) Care sunt tipurile de plăci care alcătuiesc litosfera? 5) Explicaţi mecanismul şi cauzele mişcării plăcilor. 6) Cum se formează rifturile şi ce fenomene tectonice se asociază cu acestea? 7) Cum se formează dorsalele? Exemple de dorsale. 8) Explicaţi fenomenul de subducţie şi ce alte fenomene se asociază cu acesta. 9) Explicaţi fenomenul de formare a munţilor în viziunea tectonicii globale. 10) Definiţi vulcanismul şi modul de formare a vulcanilor. 11) Care sunt ariile de răspândire a vulcanilor pe Glob? 12) Definiţi cutremurele de pământ (seismele) şi explicaţi cauzele formării lor. 13) Prezentaţi aria geografică a seismelor asociată cu alte elemente ale dinamicii scoarţei.

103

Page 102: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

104

3.5.1.1. Relieful Terrei

Obiective • Clasificarea formelor de relief ale Terrei după o serie de criterii: mărime, geneză,

structură, stadiu de evoluţie. • Explicarea modului de formare a reliefului planetar sau macroformelor (continente şi

bazine oceanice) în viziunea unor ipoteze cum sunt: translaţia continentelor emisă de Alfred Wegener (1912) şi în concepţia dinamicii (tectonicii) globale admisă de mai mulţi oameni de ştiinţă.

• Caracterizarea generală a formelor de relief major după geneză, alcătuire petrografică, altitudine, dimensiuni etc., cu exemplificări pe harta fizică a lumii (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii).

• Prezentarea formelor de relief ale bazinelor oceanice cu exemplificări pe harta reliefului bazinelor oceanice.

• Explicarea modului de formare a reliefului mediu şi minor prin acţiunea agenţilor externi şi a proceselor care le generează (eroziune, transport şi acumulare; ex: relieful fluviatil, relieful litoral, relieful glaciar, relieful eolian etc.).

Relieful Terrei este alcătuit dintr-un număr mare de forme care pot fi grupate urmărindu-se

o serie de criterii: mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie, etc.

Relieful planetar sau macroformele Constituie cele mai mari forme care pot fi separate la nivelul planetei – continentele şi

bazinele oceanice – a căror dispunere şi formă se modifică odată cu structura litosferei. Ele se mai numesc şi forme de ordinul I, rezultând în etape de sute de milioane de ani prin evoluţia dinamicii plăcilor.

- Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice. Ocupă 29% din suprafaţa terestră fiind concentrate în deosebi în emisfera nordică (39,4%) faţă de cea sudică (19%).

În structura continentelor sunt bine dezvoltate în diferite grosimi, toate păturile scoarţei, în bază cea bazaltică, cea granitică cu mai mare dezvoltare, iar la exterior pătura sedimentară.

- Oceanele, din punct de vedere geografic, reprezintă marile depresiuni ale scoarţei umplute cu apă. Împreună cu mările continentele ocupă 71% din suprafaţa terestră. Scoarţa oceanică este alcătuită din pătura bazaltică. Doar la periferie apar areale din masă granitică sau sedimentară de grosimi reduse. Cauzele care au dus la formarea de bazine oceanice şi mase continentale, ca şi timpul când a început procesul de separare sunt încă relativ cunoscute. În acest domeniu s-au emis mai multe ipoteze.

Ipoteza translaţiei continentelor emisă de Alfred Wegener în 1912, susţine deriva continentelor începută cu un continent iniţial care se deplasa spre vest, în sens invers mişcării de rotaţie, rămânând în urmă faţă de aceasta şi fragmentându-se; o altă deplasare a lor s-a făcut dinspre poli spre ecuator, datorită forţei centrifuge mai mari în zona centrală a Pământului. De aici ar fi rezultat şi compartimentarea Oceanului mondial în mai multe bazine.

Argumentele sale s-au bazat pe: - îmbinarea aproape perfectă a coastelor de vest ale continentului Euro-African cu ţărmul

estic al celor două Americi; - elemente fosile de plante şi animale din America de Sud, Africa, Madagascar, India şi

Australia prezintă multe asemănări (fig. 37). - aceleaşi similitudini se remarcă şi la seriile stratigrafice vechi dintre continentele

desprinse, de unde concluzia sa cu privire la existenţa unui singur continent iniţial, denumit de el

Page 103: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

105

Gondwana; - urmele glaciaţiunilor vechi dovedesc apariţia şi dispariţia simultană pe un continent

unitar; - măsurătorile repetate efectuate între două staţiuni din Europa şi America, par a indica în

prezent o distanţare uşoară (de până la 1 m pe an) între cele două continente. O serie de cercetări recente aduc noi argumente cu privire la unitatea veche a unor

continente. Evoluţia Pământului în concepţia dinamicii (tectonicii) globale După structurarea internă a Terrei se presupune că au apărut curenţi convectivi de materie

cauzaţi în special de diferenţele termice din interiorul mantalei şi exteriorul ei. Odată cu formarea scoarţei sialice sau continentale şi concentrarea elementelor grele spre nucleu, se asigura o protecţie pentru căldura radioactivă ce se năştea prin dezagregările din interior.

Diferenţa de temperatură între substratul de sub continente şi cel de sub oceane, devine generatoare de curenţi de convecţie care se grupau treptat în celule de convecţie. La fiecare apariţie a celulei de convecţie se produceau derive în diferite sensuri care reuneau sau fărâmiţau continente, se deschideau noi oceane, altele se închideau.

În această viziune, cu circa 200 milioane de ani în urmă, respectiv la începutul mezozoicului, continentele erau practic unite, ca în teoria lui Wegener, într-un supercontinent, Pangaea înconjurat de un ocean unic, Panthalasa (fig. 38).

În triasicul mediu (cu 135 milioane de ani în urmă), supercontinentul a fost fragmentat pe direcţia est-vest, de către Marea sau Oceanul Tethys, în două: Gondwana, în sud şi Laurasia, în nord.

Ulterior, cu închiderea treptată a Mării Tethys, începe deschiderea riftului Atlanticului la începutul jurasicului, care împinge spre est Eurasia şi spre vest cele două Americi. Restul Gondwanei se fărâmiţează în etapele următoare, din care se conturează Africa şi apoi India şi Madagascarul care au înaintat într-un timp scurt spre nord-est. În paleogen (cu cca 80 milioane de ani în urmă), s-a individualizat Groenlanda de America şi Australia de Antarctica. La sfârşitul paleogenului, Marea Tethys era închisă în urma deplasării Africii spre placa Europei şi a scutului Indiei spre placa Asiei, proces început din cretacic, care a condus şi la orogeneza Alpino-Himalayană. Teoria dinamicii plăcilor argumentează reciclarea şi reînnoirea scoarţei oceanice şi vârsta ei relativ nouă. În acest proces ciclic-evolutiv şi autoîntreţinut prin ieşirea de lavă nouă şi retopirea scoarţei oceanice prin subducţie în urma coliziunii, materia continentală de tip sialic rămâne în permanenţă la suprafaţă.

Măsurătorile de vârste absolute, indică pentru scoarţa oceanică vârsta rocilor de 200 milioane ani, în timp ce, nucleele vechi continentale ajung la 3-4 miliarde de ani.

Alţi autori (Kumazawa, Maruyama, 1994) explică procesul dinamicii scoarţei pe baza formării unor imense celule convective pe toată grosimea mantalei, în care rolul de control îl deţin doi factori: “procesul de acumulare a materiei oceanice subduse la limita de 670 Km şi curenţii reci, descendenţi, întreţinuţi periodic pe colapsul gravitaţional”

Colapsul gravitaţional, spre baza mantalei inferioare, atrage după sine un curent descendent ce activează ramurile respective ale celulelor convective din astenosferă. Fluxul ascendent corespunzător, se ramifică treptat spre mantaua superioară, generând în astenosferă mai multe braţe secundare ascendente, care întreţin procesul de expansiune a fundului oceanic.

Evoluţia îndelungată a continentelor a făcut posibil ca pe lângă vechile scuturi rigide şi aplatizate să se “sudeze” noi lanţuri muntoase (zone de orogeneză), cu vechime şi grad de fragmentare diferit.

Page 104: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Tabelul nr. 1 Principalele date morfometrice ale continentelor: Denumirea Suprafaţa

mil. Km2Înălţime

medie (m) Înălţime maximă (m)

Asia 44,4 960 8848 vf. Everest Africa 29,8 750 6010 vf. Kilimandjaro

America de Nord 24,4 720 6187 vf. Mc. Kinley America de Sud 17,8 590 7035 vf. Aconcagua

Antarctida 12,5 2200 4572 vf. Martam Europa 10 340 4807 vf. Mont Blanc

Australia (Oceania)

8,9 340 2234 vf. Kosciusko

Tabelul nr. 2 Principalele date morfometrice ale bazinelor oceanice

Denumire Suprafaţa mil. Km.2

Adâncime medie

Adâncime maximă (m)

Pacific 179,24 4282 11022 Gr. Marianelor Atlantic 92,02 3926 8385 Gr. Puerto Rico Indian 76,16 3960 7450 Gr. Jawei Arctic 14,91 1500 5449 Gr. Spitzbergen

Fig. 37. Elemente fosile de plante şi animale comune continentelor

America de Sud şi Africa (după Enciclopedia pentru tineri Larousse: Pământul, o planetă activă, Enciclopedia Rao, 1998)

106

Page 105: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 38. Evoluţia continentelor şi bazinelor oceanice (după

Enciclopedia pentru tineri Larousse: Pământul, o planetă activă, Enciclopedia Rao, 1998)

Relieful major Relieful major se suprapune celui anterior, fiind specific pe cele două medii: continente

(lanţuri muntoase, dealuri, podişuri, câmpii) şi oceane (dorsale, gropi abisale, vulcani, praguri de tip horst situate între faliile perpendiculare pe rift – falii transformante).

Aceste forme de relief cu toate că au dimensiuni mai mici comparativ cu formele planetare, îşi au originea tot în mecanismul plăcilor, în procesele ce au loc pe fâşiile marginale plăcilor tectonice. Aici se localizează şirul vulcanilor activi, hipocentrele seismice, apar lanţuri muntoase, iar în sectoarele opuse, gropile abisale. În domeniul continentelor se individualizează:

Lanţurile muntoase reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul geosinclinalelor

pe parcursul sutelor de milioane de ani, ocupând suprafeţe extinse cu lungimi de sute şi mii de Km, lăţimi de 50-300 Km şi înălţimi de 1000-8000 m.

Orogenezele mai noi care au dat lanţuri muntoase ce se menţin la zi sunt: caledonică, hercinică, alpină.

a) Sistemul caledonic a apărut în prima parte a paleozoicului (silurian) şi a durat peste 200 milioane de ani. Se identifică în Scandinavia de vest (Alpii Scandinaviei), Scoţia, Ţara Galilor din Marea Britanie, nordul Munţilor Appalachi din S.U.A., etc. Cei mai mulţi au aspectul de platformă cu excepţia Alpilor Scandinaviei, care au fost înălţaţi sub formă de masiv muntos până la 2500 m, ca reflux al mişcărilor alpine.

b) Sistemul hercinic (după numele latin al Munţilor Harz din Germania – Hercynia silva), s-a format ca lanţuri de munţi în a doua parte a erei paleozoice (carbonifer), cu cca 340 milioane de ani în urmă şi a durat până la transformarea sa în peneplenă (timp de cca 120 milioane de ani).

107

În Europa, aria geografică a lanţului hercinic s-a extins începând din Europa de Vest şi centrală până în Dobrogea de nord, apoi în estul continentului, în Munţii Ural şi mai departe în

Page 106: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

108

Asia centrală. În prezent se pot identifica numai ca masive uşor alungite sau izolate: Masivul Central Francez, Podişul Ardeni, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Podişul Vestfalo-Renan, Podişul Boemiei, Podişul Malopolska, Meseta Spaniolă, Masivul Dobrogei de Nord. În urma proceselor de peneplenizare , apar ca fundamente de platformă ale unor câmpii sau platouri joase cum sunt: Bazinul Parizian, Câmpia Germano-Poloneză etc. În estul Europei, Munţii Ural au aspectul unui masiv uşor alungit şi izolat iar în Asia Centrală sunt Munţii Altai şi Tianshan.

În alte continente mai apar în nord-vestul Africii printr-un segment din Munţii Atlas, Munţii Appalachi în estul Americii de Nord, respectiv în S.U.A., partea estică, în estul Australiei, Munţii Alpii Australieni.

c) Sistemul alpin este cel mai nou şi a început să se formeze cu circa 200 milioane de ani în urmă la începutul mezozoicului, iar înălţările sub formă de munţi au început de la sfârşitul mezozoicului, respectiv din cretacic, prin mai multe faze (austrică, laramică), definitivându-se în neogen cu prelungire până la începutul cuaternarului printr-o succesiune de faze noi (stirică, savică, moldavă, atică, rhodanică, valahă, pasadenă). Se identifică pe teritoriul Europei şi Asiei prin marele lanţ Alpino-Carpato-Himalayan, în care se intercalează Balcanii, Munţii Caucaz iar în Asia, Munţii Pontici, Munţii Taurus, Munţii Elbrus (din Peninsula Asia Mică) culminând cu Himalaya din care, o serie de ramificaţii se extind până în arhipelagul Indoneziei; spre nord-estul Asiei, alte lanţuri se succed până în Peninsula Kamciatka.

În Africa de nord-vest sunt Munţii Atlas iar în America de Nord, Sistemul Stâncoşilor dublaţi de o serie de culmi pe latura vestică, alcătuind Cordilierii ce se continuă prin America Centrală cu Anzii din America de Sud.

În prezent numai sistemele de tip alpin apar ca adevărate lanţuri muntoase ce se întind pe lungimi mari cum sunt: Cordilierii de peste 8000 Km, Anzii de peste 7000 Km, Himalaya de 2500 Km, Carpaţii cu 1300 Km, Alpii cu 1200 Km.

Înălţimile lor sunt variabile: în Himalaya se află cele mai mari înălţimi planetare (13 vârfuri de peste 8000 m) iar Chomolungma sau Everest are 8848 m – altitudinea maximă terestră; în Anzi sunt 17 vârfuri de peste 6000 m, între care Aconcagua, 7035 m, două vârfuri la peste 6000 m în Cordilieri, între care, cel mai înalt, Mc. Kinley, 6193 m.

În Europa, în Alpi, zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel mai înalt fiind vf. Mont Blanc de 4807 m iar în Munţii Caucaz, vârful Elbrus de 5633 m.

În Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m – Kilimandjaro cu 6010 m, vf. Kenya cu 5199 m şi Ruwenzori cu 5109 m; În Australia, cel mai înalt vârf este Kosciusko de 2234 m.

a) Elementele caracteristice muntelui (lanţului muntos): - înălţimi de peste 1000 m; - văile principale care-i străbat au adâncimi de peste 500 m, separând culmi înguste cu creste şi versanţi abrupţi; - sunt alcătuiţi din roci variabile dar, în funcţie de vechimea munţilor, predomină cele cristaline şi eruptive la munţii vechi din paleozoic şi cele sedimentare şi cristaline în cadrul lanţurilor alpine; - densitatea fragmentării este ridicată (fiind dată de lungimea liniară a văilor raportată la suprafaţă (Km/Km2).

Lanţurile muntoase (munţii) se pot clasifica după mai multe criterii: - după altitudine:

- munţi joşi în jur de 1000 m; - munţi cu înălţime medie (1000-2000 m); - munţi înalţi între 2000-4000 m; - munţi foarte înalţi la peste 4000 m.

- după modul de formare: - munţi de cutare; - munţi-bloc rezultaţi din munţii vechi fragmentaţi tectonic şi reînălţaţi;

Page 107: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

109

- munţi vulcanici rezultaţi în urma erupţiilor vulcanice. - după vârstă:

- munţi vechi (caledonidele, hercinidele); - munţi tineri (alpinidele).

b) Masivele muntoase Reprezintă masive izolate care provin din munţii vechi şi foarte vechi care au fost

peneplenizaţi şi fragmentaţi în blocuri, care ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri. Caracteristicile principale sunt: - înălţimile sunt în jur de 1000-1500 m; - interfluviile au suprafeţe plane destul de extinse; - frecvenţa versanţilor abrupţi datorită rocilor dure; - prezintă socluri cristaline relativ unitare; - la periferie nu prezintă unităţi intermediare de tipul dealurilor.

Exemple de masive muntoase hercinice: Masivul Central Francez, Munţii Pădurea Neagră, Podişul Boemiei, Munţii Vosgi.

c) Podişurile şi dealurile Sunt forme de relief intermediare între munte şi câmpie atât după altitudine cât şi modul de

formare. Înălţimea lor este între 300-1000 m şi au provenit din modelarea munţilor, fie din ridicarea şi fragmentarea câmpiilor. Podişurile se caracterizează prin: - adâncimea fragmentării de 100 m (diferenţa de înălţime dintre fundul văilor şi cumpenele apelor); - interfluviile au aspectul de poduri relativ netede.

Grigore Posea distinge mai multe tipuri de podişuri după geneză: - podişuri structurale – în regiunile cu structură tabulară sau monoclinală, unde stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune, iar podurile interfluviale sunt sub formă de platouri, ca de exemplu – Podişul Colorado; - podişuri de acumulare care au aspectul unor acumulări piemontane înalte, cum este Podişul Getic;

După altitudine pot fi: - podişuri înalte la peste 1000 m altitudine (Podişul Pamir); - podişuri de altitudine medie, 500-1000 m; - podişuri joase, sub 500 m.

După alcătuirea geologică sunt: - podişuri sedimentare (Pod. Getic); - podişuri vulcanice (Pod. Decan); - podişuri din roci cristaline (Pod. Casimcei).

d) Dealurile reprezintă un relief mult mai fragmentat în care văile sunt mult mai

numeroase cu versanţi destul de abrupţi. În funcţie de mai multe criterii se disting mai multe tipuri de dealuri: - după geneză:

- dealuri rezultate prin procese de cutare, cum sunt Dealurile Subcarpatice - dealuri formate prin fragmentarea unui podiş, ca cele din Transilvania.

- după altitudine: - dealuri joase la altitudini de 200-400 m; - dealuri mijlociii, 400-600 m; - dealuri înalte, la peste 600 m.

- după alcătuirea petrografică sunt: - măguri vulcanice; - măguri cristaline;

Page 108: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

110

- dealuri sedimentare. e) Câmpiile Constituie forme de relief până la altitudinea de 300 m şi se caracterizează prin:

- netezime; - dimensiuni mari ale podurilor interfluviale numite şi câmpuri; - densitatea fragmentării este redusă sub 100 m; - văile nu au versanţi, ci numai maluri.

După geneza lor (Gr. Posea) pot fi:

- câmpii piemontane, rezultate din îngemănarea mai multor conuri aluviale (Câmpia Piteştilor, C. Ploieştilor, etc.); - câmpii de glacis care apar la contactul cu dealurile ca cele de la poalele Subcarpaţilor Curburii, a Munţilor Zarand prin acumulări coluvio-proluviale; - câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri şi au aspect neted în care stratele au dispoziţie paralelă sau uşor înclinată, de unde şi numele de câmpii tabulare, cum este Câmpia Bărăganului; - câmpii de subsidentă în regiunile care suferă o lăsare continuă iar procesul de formare este acumularea de către râuri; sunt netede cu pânza freatică aproape de suprafaţă unde revărsările şi inundaţiile au frecvenţă mare; exemplu: Câmpia Siretului Inferior, C. Gherghiţei, C. Crişurilor din vestul ţării etc. - câmpii de nivel de bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare. Se extind repede când platforma litorală este largă cu adâncimi mici iar debitul solid al râurilor este bogat şi nu se produc maree, excepţia perimării.: câmpiile din nordul Mării Caspice, din estul Chinei, din jurul lacurilor Aral, Ciad etc; - câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (numite “sandre”) sunt formate la marginile calotelor glaciare. Prin topirea masei de gheaţă rămâne un relief de acumulare cu denivelări format din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari; - câmpii de loess – rezultă din acumularea loessului pe grosimi mari ca în estul Chinei; - câmpii de eroziune rezultate prin erodarea în milioane de ani a unor masive muntoase; sunt uşor denivelate cu martori de eroziune (inselberguri); se mai numesc şi peneplene în climatul temperat şi pediplene când evoluează în climat arid.

Relieful bazinelor oceanice. Formele de relief aici, sunt mult mai moderate în comparaţie cu cele continentale, dar au dimensiuni foarte mari.

- Platforma continentală denumită şi prispa continentală, şelf sau platforma litorală se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine la contactul cu uscatul. Ea coboară până la -180 m sau -200 m iar uneori, la –400 m. În dreptul ţărmurilor înalte apare aproape brusc iar la cele joase, pe distanţe foarte mari de la zeci de Km până la cca 1500 Km în Oceanul Arctic. Structural este alcătuită din pătura granitică şi sedimentară datorită acumulărilor fluvio-maritime. Reprezintă 7% din suprafaţa oceanelor.

- Abruptul continental, denumit şi taluzul sau povârnişul continental se desfăşoară de la –200 m la –2000 m iar uneori până la –4000 m, pe o lungime de mai mulţi Km şi cu o pantă abruptă ocupând 23% din suprafaţa Oceanului Planetar. Corespunde sectorului de trecere de la domeniul continental la cel oceanic, marcat şi el de o serie de falii sau unele flexuri. Pe el sau la baza sa se dezvoltă un microrelief de canioane submarine sau chiar acumulări de tip piemontan numite şi glacisuri submarine.

- Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de – 3000 m până la –4000 m care domină câmpiile abisale prin pante accentuate.

- Câmpiile abisale reprezintă regiunile joase ale oceanelor la adâncimi de sub -4000 m. Ocupă 29,7% din suprafaţa terestră şi 40,0% din relieful submers (Gr. Posea, 1987). Au pantă

Page 109: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

foarte redusă şi sunt formate din bazalte dar şi dintr-o pătură subţire de sedimente formate din cenuşă vulcanică, materiale organogene etc. Uneori apar şi munţi izolaţi de natură vulcanică.

- Dorsalele submarine se desfăşoară frecvent în partea centrală a oceanelor. În partea mediană sunt străbătute de rift cu lăţimi de 20-80 Km prin care topitura bazaltică din atmosferă ajunge în ocean. Munţii laterali au rezultat din consolidarea magmei dar şi din presiuni laterale iar uneori, vârfurile ajung deasupra nivelului oceanic formând insule. Se precizează că lungimea totală a dorsalelor depăşeşte 80.000 Km.

- Fosele abisale sau gropile abisale reprezintă 1% din suprafaţa bazinelor şi corespund adâncimilor foarte mari din zonele de subducţie a plăcilor unde apar şi sectoarele cu activitate seismică şi vulcanică. Au lungimi de până la 1000 Km şi lăţimi de zeci de Km. Circa 20 de gropi abisale au adâncimi de peste 6500 m iar cea mai adâncă este Groapa Marianelor de 11022 m la est de Filipine. Toate aceste forme majore planetare se înscriu ca trepte evidente în ansamblul cursei hipsometrice a Pământului.

Fig. 39. Curba hipsografică a Pământului

Relieful mediu şi minor Formele de relief mediu şi minor sunt rezultatul agenţilor care acţionează asupra reliefului

major printr-o suită de procese de eroziune, transport şi acumulare din care evoluează alte forme de relief cu specific determinat de agentul dominant care l-a creat: relief fluviatil, litoral, glaciar în care apa are acţiune dominantă.

Caracteristic pentru Terra devine relieful care lipseşte pe celelalte planete. Acţiunea agenţilor, intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de variaţia

elementelor climatice în latitudine cât şi în altitudine.

111

Page 110: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

112

Test de autoevaluare 1) Cum se grupează formele de relief ale Terrei după o serie de criterii: mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie etc.? 2) Definiţi continentele şi bazinele oceanice ca forme de relief planetar sau macroforme. 3) Cum s-au format continentele şi bazinele oceanice în viziunea concepţiei translaţiei continentelor (emisă de Alfred Wegener) şi a concepţiei dinamicii (tectonicii globale)? 4) Analizaţi şi comparaţi tabelele cu principalele date morfometrice ale continentelor şi oceanelor şi exemplificaţi cele mai mari dimensiuni ale acestora. 5) Definiţi formele de relief major comparativ cu cele planetare şi în funcţie de originea formării lor. 6) Explicaţi formarea lanţurilor muntoase care se menţin la zi în strânsă legătură cu perioadele de orogeneză (caledonică, hercinică, alpină); exemplificaţi-le şi localizaţi-le pe harta lumii. 7) Precizaţi elementele caracteristice muntelui (lanţului muntos). 8) Definiţi masivele muntoase şi enumeraţi principalele caracteristici. 9) Definiţi dealurile şi podişurile şi precizaţi principalele caracteristici. 10) Enumeraţi tipurile de podişuri după o serie de criterii (geneză, altitudine, alcătuire petrografică) şi exemplificaţi-le. 11) Enumeraţi tipurile de dealuri după mai multe criterii (geneză, altitudine, alcătuire petrografică). 12) Definiţi câmpiile şi prezentaţi caracteristicile acestora. 13) Clasificaţi câmpiile după geneza lor (Grigore Posea). 14) Definiţi formele de relief ale bazinelor oceanice în comparaţie cu cele continentale. 15) Prezentaţi modul de dispunere a formelor de relief din cadrul bazinelor oceanice analizând graficul ce reprezintă curba hipsometrică a Pământului şi harta reliefului oceanic. 16) Definiţi formele de relief mediu şi minor. 17) Enumeraţi agenţii externi şi procesele asociate care le generează însoţite de exemple.

3.5.2. Hidrosfera

Obiective • Definirea hidrosferei şi precizarea ponderii ei pe Glob. • Sublinierea caracteristicilor hidrosferei şi a importanţei pentru planeta Pământ. • Precizarea unităţilor hidrosferei şi a grupării lor pe domenii (oceanic, terestru şi

aerian). • Relaţionarea dintre circulaţia generală a apelor oceanice şi cauzele care o determină

(curenţii oceanici). • Explicarea cauzală a relaţiei ocean-atmosferă. • Sublinierea influenţei fenomenului El Niño din sudul Oceanului Pacific asupra climei. • Explicarea legii circuitului apei în natură.

a) Caracteristici generale. Hidrosfera constituie învelişul de apă al Terrei care totalizează

1454 milioane km3, din care 1370 milioane km3 se află în Oceanul Planetar, 60 mil. km3 o constituie apa infiltrată sau sub formă de vapori din litosferă, 0,014 mil. km3 corespund vaporilor din atmosferă şi 24 mil. km3 este cuprinsă în gheţari. Ca suprafaţă, apa ocupă 71% din suprafaţa planetei din care 360 mil. km2 o reprezintă oceanele.

Page 111: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

113

Caracteristicile hidrosferei - Hidrosfera asigură menţinerea mediului de viaţă pe Terra; - Volumul mare de apă şi suprafaţa ocupată fac din Terra o planetă a apei, denumită

sugestiv “planeta albastră”; - Încălzirea anuală şi diurnă diferenţiată a învelişului de apă la latitudini extratropicale, cât

şi conductibilitatea termică redusă a apei, declanşează lanţul de procese vitale din hidrosferă şi atmosferă;

- Diferenţa de densitate a apei determină şi cu ajutorul vântului migrări ale masei acvatice sub formă de valuri şi curenţi;

- Apele curgătoare care străbat continentele realizează eroziunea spre nivelele de bază locale şi planetare în funcţie de care se coordonează evoluţia întregii suprafeţe continentale;

- Schimbările de fază, apă-vapori-gheaţă-apă, ca şi dinamica apei sub formă de râuri, valuri, curenţi, maree, modificările de nivel cu ± 100 m în timpul glaciaţiunilor, determină ca apa să constituie principalul factor în componenta vremii şi climei terestre, cât şi principalul agent modelator extern al scoarţei Pământului.

b) Unităţile hidrosferei sunt cuprinse în trei mari domenii, în care apa are pondere diferită iar procesele ce au loc se desfăşoară după legi specifice dar, între ele există legături de intercondiţionare.

1. Domeniul oceanic şi marin cuprinde oceanele şi mările, alcătuind cea mai mare parte a spaţiului terestru planetar; în emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea sudică pe 80,9%.

a) Oceanele ocupă cele mai extinse depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia rifturilor. Se caracterizează prin: comunicare largă, adâncimi mari (valoarea medie 3794 m, adâncimea maximă 11022 m în Gr. Mariane).

b) Mările ocupă unităţi acvatice mai reduse ca oceanele. Sunt amplasate în cea mai mare parte în vecinătatea uscatului, pe platforma continentală rezultând prin acoperirea câmpiilor continentale de apele oceanului în urma ridicării nivelului acestuia în cuaternar, numite şi mări de transgresiune sau epicontinentale (Marea Baltică, Marea Nordului). Alte tipuri de mări sunt generate prin invadarea apei asupra unor fracturi tectonice în scoarţă ca de exemplu: Marea Marmara, Marea Egee, Marea Japoniei.

După poziţia geografică se disting: - mări mărginaşe care se află la marginea continentelor, la contactul dintre uscat şi oceane

şi se desfăşoară pe platforme continentale: Marea Chinei, Marea Nordului, Marea Ohoţk etc. - mări continentale care se află tot la marginea oceanului, pe platforma continentală

(self), dar pătrund adânc în continente şi sunt bine delimitate de insule, peninsule, separate de strâmtori înguste şi puţin adânci: Marea Baltică, Marea Roşie, Marea Neagră. Influenţa continentului asupra regimului termic şi salinităţii este mare, exemplu în Marea Roşie, salinitatea este de 42‰; în sectorul strâmtorilor pot lua naştere curenţi de compensaţie sau de descărcare, ca de exemplu, între Marea Neagră şi Marea Mediterană în zona Dardanele-Bosfor.

- mări închise situate în interiorul continentelor neavând legături cu oceanul, fapt pentru care s-au încadrat în categoria lacurilor mari ca în cazul Mării Caspice şi Lacul Aral. Influenţa uscatului asupra lor este foarte mare.

- mări mediteraneene numite şi intercontinentale datorită poziţionării lor între continente: între Europa-Africa şi Asia, între cele două Americi, sau între Asia de Sud-Est şi Australia.

Golfurile constituie porţiuni ale mărilor şi mai rar ale oceanului în spaţiul continental. Unele au dimensiunile unor mări cum este Golful Hudson iar altele au formă alungită ca nişte pâlnii la gura de vărsare a unor fluvii.

2. Domeniul acvatic de pe uscat ocupă suprafeţe diferite şi este alcătuit din patru componente:

Page 112: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

a) apele curgătoare cuprind râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeţe de bazin foarte diferite. Ocupă 2120 km3 sau 0,006% din totalul rezervelor mondiale de apă dulce (35 mil. km3). Sunt alimentate prin circuitul apei în natură;

b) lacurile şi mlaştinile a căror cuvetă prezintă origini diferite (tectonice, vulcanice, glaciare, maritime, fluviale etc.), ocupă 0,26% din volumul de apă dulce.

c) terenurile mlăştinoase conţin multă apă în amestec cu mâl şi vegetaţie. Ele apar în spaţiul unor lacuri aflate într-o fază înaintată de colmatare sau pe terenuri cu pantă redusă pe care drenajul este foarte slab (în câmpii de subsidenţă) .

d) apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi din precipitaţii dar şi din condensarea vaporilor rezultaţi din degazeificarea magmelor. Ocupă golurile din roci fiind sub formă lichidă, vapori de apă şi gheaţă. Apele subterane acumulate în straturi permanente la adâncimi mici duc la formarea apelor freatice, al căror debit depinde de condiţiile climatice ale regiunii. Sunt ape slabe mineralizate potabile, folosite de activitatea umană. Apele subterane dulci sunt apreciate la cca 30,1% din totalul apelor potabile.

e) Gheţarii şi zăpada se află la latitudini polare şi subpolare şi în munţii înalţi; astfel, în Antarctica ocupă 15,15 mil. km2, în Groenlanda de 1,8 mil. km2, iar în munţi 0,35 mil. km2. La gheţurile de pe uscat se adaugă gheaţa din aria banchizelor prezente în Antarctida între 2,5 şi 20 mil. km2 şi în Oceanul Arctic, între 8-15 mil. km2. La gheţurile permanente se adaugă şi suprafeţele cu zăpadă care acoperă sezonier mari suprafeţe pe continente ca în Eurasia circa 30 mil. km2, în America de Nord şi America de Sud circa 17 mil. km2.

3. Domeniul aerian cuprinde partea inferioară a troposferei în care condiţiile permit existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi a cristalelor de gheaţă care totalizează un volum de apă de 12900 km3 sau 0,037% din totalul resurselor de apă dulce a Pământului (M. Ielenicz, 1999, Geografie fizică generală). Dinamica intensă a maselor de aer asigură o circulaţie rapidă a acestor forme de apă realizând un schimb complet de substanţă şi energie în spaţiul de interferenţă al geosferelor terestre.

Fig. 40. Hidrosfera

c) Caracterele fizice ale apei oceanice şi marine Principalele caracteristici fizice ale apelor oceanice şi marine sunt: temperatura, densitatea,

presiunea, căldura latentă (de evaporare), căldura de fuziune (topire a gheţii) şi altele.

114

Page 113: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

115

Aceşti parametri fizici prezintă diferenţieri zonale pe latitudine, ceea ce determină tendinţa continua de echilibrare a temperaturilor şi a densităţilor şi, ca urmare, o dinamică permanentă a apelor cuprinsă într-un circuit global.

d) Circulaţia generală a apelor oceanice realizată la suprafaţă este determinată tocmai de

parametrii fizici enumeraţi, la care se adaugă acţiunea vânturilor. Vântul constituie factorul de transfer a energiei de la învelişul gazos spre cel de apă prin cedarea spre ocean a unei părţi din energia sa cinetică formând valuri şi curenţi. Deplasarea maselor de apă este direcţionată ca şi în cazul mişcării aerului, de forţa de gravitaţie şi de forţa Coriolis. (fig.39)

Curenţii oceanici îmbracă forma unor mari circuite care nu au o repartiţie omogenă, iar viteza şi volumul lor diferă de la un loc la altul. De exemplu, în părţile vestice ale oceanelor, viteza este mai mare şi lăţimea curenţilor mai mică. Viteza medie este de 2-2,5 m/s, scăzând treptat în adâncime la 300 m sub apă, unde se reduce la jumătate.

Sensul mişcării este asemănător cu cel din atmosferă, în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens invers în cea sudică.

În emisfera sudică, unde oceanul are o mare extindere, apare şi un curent circumpolar antarctic numit curentul vânturilor de vest sau deriva vânturilor de vest care transportă cel mai mare volum de apă pe o lăţime de 2100 km între 40º şi 63º latitudine sudică.

La latitudinea Ecuatorului între 10º şi 20º, curenţii ecuatoriali se deplasează spre vest şi sunt separaţi de contracurentul ecuatorial cu adâncimi de 50-200 m.

Atingând ţărmurile continentelor, curenţii ecuatoriali se dirijează spre latitudini medii: Kuro Şivo (în Oceanul Pacific), Golfstream (în Oceanul Atlantic), Curentul Australiei de Est (în Oceanul Pacific), Curentul Braziliei (în Oceanul Atlantic), Curentul Mozambicului (în Oceanul Indian); apoi, se întorc spre est, intrând în contact cu cei reci care vin dinspre pol: Oya-Şivo, Labrador dinspre Oceanul Arctic sau cel circumpolar antarctic din emisfera sudică.

Închiderea circuitelor se face prin curenţi cu direcţie mediană ce curg spre Ecuator. Aceste ramuri sunt mai înguste şi în general, reci datorită compensării lor cu apă ce urcă din adânc: Curentul Californiei în Oceanul Pacific, Curentul Canarelor în Oceanul Atlantic, Curentul Humboldt (al Perului) din emisfera sudică a Pacificului şi Curentul Benguelei din aceeaşi emisferă a Atlanticului; excepţie face curentul Australiei de Vest.

De reţinut, că forma şi extinderea oceanelor şi a continentelor introduc variaţii locale ca de exemplu: formarea musonilor în Oceanul Indian, prelungirea curentului Golfului spre Oceanul Arctic prin Curentul Atlanticului de Nord, Curentul Australiei de Est cu vârtejuri mari de 300-500 km în diametru.

e) Relaţia ocean-atmosferă Între ocean şi atmosferă se formează o relaţie strânsă, în care, rolul de control şi reglaj îl

deţine preponderent apa deoarece, ea are calitatea de a înmagazina căldura solară, pe care o distribuie atmosferei inferioare în care se concretizează ulterior, prin mişcarea aerului sau vântului. Acesta, devine un element esenţial în formarea şi deplasarea curenţilor oceanici care, la rândul lor, redistribuie căldura la nivel planetar.

Sistemul ocean-atmosferă include şi gheţarii (ca rezerve ale hidrosferei), cu o influenţă majoră asupra apariţiei şi dispariţiei perioadelor glaciare şi a mişcărilor eustatice.

Mecanismele acestei întrepătrunderi funcţionale între ocean şi atmosferă sunt extrem de complexe şi puţin cunoscute la scară globală. Sigur este faptul că procesele

Page 114: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.

41.

Circ

ulaţ

ia c

urenţil

or o

cean

ici

116

Page 115: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

117

atmosferice, în special cele din troposferă, deci implicit clima terestră, sunt reglate prin intermediul oceanului, dar care la rândul lor influenţează desfăşurarea şi viteza curenţilor de apă.

Dependenţa uşor sesizabilă a atmosferei de ocean provine din faptul că acesta se încălzeşte numai la suprafaţă (transferul caloric spre adânc fiind lent şi redus), în timp ce atmosfera primeşte căldura de la baza sa, adică de la suprafaţa oceanului, fapt ce determină o puternică mişcare de convecţie ce îi afectează aproape întreaga masă. De asemenea, schimbările în compoziţia atmosferei, cu rol în apariţia efectului de seră, se reflectă la nivelul Oceanului Planetar, în primul rând, prin creşterea nivelului său, prin intensificarea şi frecvenţa sporită a uraganelor (care se vor deplasa tot mai mult spre nord, datorită încălzirii masei oceanice), a furtunilor de toamnă şi iarnă de la latitudini medii, prin dispariţia unor curenţi oceanici şi implicit a diminuării vânturilor ce le corespundeau, prin apariţia fenomenului El Niño cu efecte globale. Creşterea nivelului oceanic se face cu 1-2 mm (anual), iar în ultimele decenii cu 15 cm, preconizându-se ca în perioada următoare, până în anul 2030, o creştere cu încă 18 cm aşa cum arată experţii americani (CO2 Project 1996, citaţi de Gr. Posea şi Iuliana Armaş).

Circuitele de materie şi energie între ocean şi atmosferă au impus un echilibru dinamic global, diversificat în plan local şi regional. În cadrul acestui circuit devin definitorii trei parametrii: conţinutul atmosferei în vapori de apă, viteza vânturilor şi înălţimea valurilor.

Conţinutul în vapori de apă al atmosferei este maxim la tropice, dar şi în Antarctida (prin sublimarea gheţii). Repartiţia inegală în timp şi spaţiu a acestui conţinut indică mersul diferenţelor de presiune care conduc la formarea ciclonilor şi anticiclonilor, vânturilor şi întreaga circulaţie a atmosferei la nivelul troposferic. Prin procesul de evaporare, formarea vaporilor de apă duce la înmagazinarea surplusului de temperatură ce va fi cedat ulterior, prin precipitarea regiunilor mai reci.

Viteza vânturilor atinge valori maxime în nordul continentului antarctic. Înălţimea valurilor surprinde aspectul global al schimbului de energie între vânt şi apă. În concluzie, rolul oceanului este multiplu: reglează clima terestră menţinând-o în

echilibru, a constituit “supa primordială” bogată în elemente chimice unde s-au format moleculele organice (în urma procesului de fermentaţie sub acţiunea ultravioletelor).

f) Fenomenul natural din sudul Oceanului Pacific numit El Niño În raporturile schimbului de energie între atmosferă şi ocean se subliniază rolul oceanului

care nu numai că reglează clima terestră menţinând-o în echilibru, dar este şi iniţiatorul modificărilor ei în timp. Apariţia şi dispariţia gheţarilor trece prin filtrul cuplajului ocean-atmosferă, prin modificarea circulaţiei curenţilor oceanici. Astfel, dispariţia unor curenţi oceanici calzi, pe fondul încălzirii globale a climei, poate genera unele răciri locale, aşa cum a fost cazul dispariţiei Curentului Nord-Atlantic în timpul ultimei glaciaţiuni (cu 11500 ani în urmă). Alt exemplu de interdependenţă între apariţia unor perioade glaciare şi raportul ocean-atmosferă se explică prin schimbarea compoziţiei atmosferei datorată tectonicii globale. În acest sens, rifturile oceanice mediane constituie şi sursa principală a emanaţiilor de CO2 în atmosferă; se specifică faza de deschidere şi expansiune a fundului oceanic ca cea din cazul Oceanului Atlantic unde, în urma unei imense activităţi vulcanice au avut loc emisii maxime determinând prin efectul de seră o încălzire a climei.

Etapa de închidere a riftului şi de dispariţie completă a fundului oceanic prin subducţie reprezintă etapa cu aport minim de CO2 în atmosferă ducând la o răcire globală şi la instaurarea unei ere glaciare.

Un exemplu în ceea ce priveşte reglarea pe termen scurt a climei în raport cu masa oceanică este fenomenul natural din sudul Oceanului Pacific, numit El Niño, a cărui apariţie ciclică, la un interval de aproximativ 3-4 ani, nu este încă pe deplin explicată.

Unele teorii recente arată prezenţa unor curenţi calzi ecuatoriali la nivelul planetei care se formează sub suprafaţa apei. Datorită suprafeţei mari a Pacificului, timpul necesar pentru a înconjura întreg bazinul oceanului ar reprezenta unul dintre factorii care determină apariţia unor

Page 116: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

118

anomalii climatice. Curenţii din Oceanul Pacific provocaţi prin acţiunea vântului necesită un timp mult mai mare pentru traversarea bazinului, fapt pentru care acest ocean prezintă o adaptare mai lentă la variaţia vântului. Din această cauză apare o ciclicitate neregulată a unor temperaturi neobişnuit de coborâte sau de ridicate ce persistă între 12 şi 18 luni la suprafaţa oceanului.

El Niño (“micuţul”, “copilul” în limba spaniolă) este un curent cald, cu un maxim la sfârşitul lunii decembrie (în perioada Crăciunului) şi o persistenţă până în aprilie sau mai. A fost denumit astfel de către pescarii de pe costa statului Peru în sec. al XVII-lea, când au constatat o încălzire neobişnuită a apelor Pacificului în preajma Crăciunului, fapt ce a determinat dispariţia peştilor din zona ţărmului.

Fenomenul invers, caracterizat prin temperaturi neobişnuit de scăzute comparativ cu cele determinate de El Niño, a fost denumit La Niña, înregistrat tot în sectorul ecuatorial al suprafeţei Oceanului Pacific.

Cercetătorii americani presupun că El Niño împiedică formarea ciclonilor tropicali şi a uraganelor în Oceanul Atlantic, în timp ce La Niña favorizează acest lucru. După cum se ştie în mod obişnuit, alizeele împing masa de apă caldă de la suprafaţa Pacificului spre vest, astfel încât, în lungul ţărmului sud american, poate urca pentru compensaţie în mod continuu apa rece din adânc, alimentând curentul Humboldt sau Curentul Perului.

La această latitudine în Asia şi Australia, cad ploi abundente, iar coasta Americii de Sud rămâne uscată.

Dar, încălzirea masei oceanice din dreptul coastei Americii de Sud determină periodic o diminuare a intensităţii alizeelor, fapt pentru care, apa încălzită de energia solară nu mai este transportată spre vestul Oceanului Pacific şi, în consecinţă, apa mai rece din adânc nu mai poate urca spre suprafaţă. Omogenizarea temperaturilor din Pacific duce la încetarea, uneori completă, a vântului. Masele de aer cald şi umed provoacă averse violente pe coasta Americii de Sud, în timp ce în Asia şi Australia se înregistrează secete extreme.

Curentul cald datorat fenomenului El Niño degajă o energie comparabilă cu cea a 3000 de centrale atomice, având consecinţe ecologice şi economico-sociale catastrofale pentru emisfera sudică, dar şi repercusiuni la nivelul climei întregului Glob.

g) Legile învelişului de apă La nivelul întregului înveliş se manifestă legea circuitului apei, lege care exprimă trecerea

continua şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial. Aici se realizează relaţii esenţiale şi generale între procese şi fenomene ce se produc atât la contactul dintre învelişuri, cât şi în cadrul acestora: evaporare, condensare, precipitaţii, nebulozitate, asimilare, hidratare etc. Se realizează într-un macrosistem planetar, format la rândul lui din sisteme de circulaţie regională. Primul circuit se desfăşoară la nivel oceanic (apa oceanică, prin evaporare trece în troposferă sub formă de vapori – cca 438000 km3, care la rândul lor prin condensare, dau picăturile de apă, şi prin îngheţ, cristale de gheaţă care formează norii. Din aceştia, prin precipitaţii, apa revine direct în ocean (412000 km2)

Al doilea circuit este la nivelul continental, circuit similar cu primul dar, modificat în parte, în sensul că apa evaporată, rezultă atât din aport continental – 70000 km3, cât şi oceanic 36300 km3. Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în circuite noi ce revin în ocean prin scurgerea fluviatilă. La contactul sol – aer – vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate la scară mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).

Page 117: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

119

Test de autoevaluare 1) Definiţi hidrosfera şi precizaţi suprafaţa pe care o ocupă la nivel planetar. 2) Enumeraţi caracteristicile hidrosferei. 3) Care sunt unităţile hidrosferei pe domenii? 4) Care sunt caracteristicile fizice ale apelor oceanice? 5) Analizaţi harta lumii cu reprezentarea principalelor circuite ale apei oceanice şi precizaţi cauzele care le determină; exemplificaţi desfăşurarea acestora în fiecare ocean. 6) Explicaţi relaţia ocean - atmosferă. 7) Ce influenţă are fenomenul El Niño asupra climei? 8) Explicaţi circuitul apei în natură ca lege principală a învelişului de apă pe Glob.

3.5.3. Atmosfera şi importanţa ei pentru Pământ

Obiective • Precizarea importanţei pe care o are atmosfera pentru Pământ. • Sublinierea principalelor etape în care a evoluat atmosfera până la formare, compoziţia

şi structura ei actuală. • Descrierea trăsăturilor fizice ale atmosferei (limite, masă, compoziţie, structură şi

culoare) precizând importanţa lor pentru viaţa şi fenomenele de pe Pământ. • Evidenţierea cauzelor care conduc la mişcările atmosferei. • Explicarea celor trei mari circuite ale atmosferei care se realizează între Ecuator şi cei

doi poli alcătuind şase celule mari ale circulaţiei generale ale atmosferei.

3.5.3.1. Evoluţie, compoziţie şi structură Atmosfera repretintă învelişul gazos al Terrei sau geosfera care îmbracă celelalte învelişuri

sau geosfere ale planetei. Metaforic, a mai fost numită şi anvelopa care „îmbracă” celelalte anvelope: litosfera, hidrosfera şi biosfera.

a) Importanţă • Atmosfera reglează temperatura la suprafţa solului cu care se interferează, deoarece prin

intermediul ei pătrund şi se filtrează radiaţiile solare încălzind suprafaţa terestră şi apoi menţinând căldura la suprafaţa acesteia. Dacă ar lipsi învelişul aerului, suprafaţa Pământului ar fi supusă unro variaţii termice excesive între zi şi noapte;

• Atmosfera joacă rolul unui filtru natural pentru unele radiaţii nocive vieţii – radiaţiile ultraviolete;

• Învelişul atmosferic reglează şi lumina solară la suprafţa Terrei. Fără el, trecerea de la zi la nopate s-ar face brusc; ziua ar fi o lumină orbitoare, iar noaptea un întuneric profund;

• Fără atmosferă, bombardamentele meteoriţilor s-ar intensifica pe suprafaţa Pământului, dar, venind în contact cu frecarea aerului se aprind şi ard, volatilizându-se sub formă de praf meteoric;

• Geosfera aeriană este sediul a numeroase fenomene. Ea constituie veriga principală în îndeplinirea circuitului apei în natură. Prin intermediul său, apa este vehiculată deasupra oceanelor şi mărilor, reglând umiditatea pe suprafaţa Terrei şi stările de climă;

• „Oceanul aerian” este un mediu puternic pentru transmiterea sunetului, a radiocomunicaţiilor sau efectuarea zborurilor aeriene. În lipsa aerului, asemenea activităţi nu ar fi posibil de realizat;

• Atmosfera, prin compoziţia ei actuală favorizează apariţia şi întreţinerea vieţii pe Pământ.

Page 118: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

120

b) Evoluţia atmosferei Atmosfera Pământului a evoluat treptat până la forma şi compoziţia ei actuală. În faza

pregeologică a Pământului era atmosfera primară formată din hidrogen, heliu, dioxid de carbon, amoniac, metan , la fel ca şi alte planete din Sistemul Solar.

Urmează atmosfera secundară îmbogăţită cu noi elemente provenite din alterarea scoarţei sau activitatea vulcanilor. După răcirea Pământului, are loc condensarea vaporilor de apă şi formarea oxigenului liber, fenomen propriu planetei noastre. Se consideră că cea mai mare cantitate de oxigen din atmosferă s-a născut din disocierea termică a vaporilor de apă. Alte opinii subliniază aportul procesului de fotosinteză al plantelor începând din paleozoic, care contribuie la eliberarea unor mari cantităţi de oxigen şi consumarea de carbon din dioxidul de carbon atmosferic. La acestea se adaugă şi eliberarea de gaze, pulberi rezultate din diferite activităţi ale omului îndeosebi în ultimul secol.

Menţinerea atmosferei în jurul Pământului este datorată interacţiunii mai multor factori cum sunt:

- forţa de atracţie a Pământului; - alcătuirea fizico-chimică a planetei. c) Limitele atmosferei Limita inferioară a învelişului gazos apare la nivelul porilor, fisurilor, excavaţiilor carstice,

variind între câteva sute de metri pe uscat, în scoarţă şi 10-30 m în apa oceanelor, până la baza celor mai mari valuri (M.Ielenicz).

Limita exterioară variază în raport cu o serie de elemente: la 64.000 km după marginile magnetosferei, la 40.000 km – limită unde acţiunea forţei de gravitaţie este anulată de cea centrifugă imprimată de rotaţia Pământului şi 10.000 km până la 13.000 km, unde densitatea gazelor se propie de densitatea materiei interplanetare şi practic dispare.

Masa atmosferei reprezintă a milioana parte din masa Pământului având o distribuţie pe verticală neuniformă: în proporţie de 97% se concentrează până la o altitudine de 29 km după care se rarefiază până la 10.000 – 13.000 km. Acest fapt arată puternica influenţă exercitată de suprafaţa terestră asupra atmosferei.

d) Compoziţia atmosferei Compoziţia chimică de amestec a atmosferei terestre este uniformă până la o înălţime de 90

km, fapt pentru care această porţiune a fost numită homosferă. Homosfera conţine în principal azot, 78% ca volum şi oxigen, 21%; azotul este inert

deoarece intră greu în combinaţie chimică cu alte elemente, pe când oxigenul se combină foarte uşor, producând fenomenul de oxidare.

Alte elemente chimice care intră în compoziţia sa sunt: argon (0,94%), dioxid de carbon (0,03%), alte gaze: neon, heliu, hidrogen, gaz metan, oxid de azot etc. Care totalizează 0,03%.

O mare importanţă pentru viaţă o au oxigenul şi dioxidul de carbon, dioxidul de carbon, deşi în cantităţi atât de reduse în comparaţie cu oxigenul, are o mare capacitate de a absorbi căldura radiată de Soare spre Pământ, ducând la încălzirea straturilor inferioare ale atmosferei. La partea sa inferioară, până la 12-25 km, atmosfera mai conţine vapori de apă şi praf.

Când vaporii condensează, rezultă nori sau ceaţă, iar când precipită, produc ploaie, zăpadă, grindină.

Vaporii de apă au şi ei calitatea de absorbi căldura, formând în troposferă un strat izolator care diminuează pierderea de căldură de la suprafaţa Terrei.

La altitudini de peste 90 km se desfăşoară heterosfera care nu mai prezintă uniformitate sub raportul amestecului de gaze, ci are loc o decantare a gazelor în patru straturi în ordinea greutăţii elementelor (Grigore Posea, Iuliana Armaş, 1998).

Page 119: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

121

• Stratul de azot molecular (între 90-200 km); • Stratul de oxigen atomic (între 200-1100 km); • Stratul de heliu (între 1100-3500 km); • Stratul de hidrogen atomic până la 10.000 km limită de la care se rarefiază foarte mult

atingând valorile spaţiului interplanetar.

e) Structura atmosferei În funcţie de mersul temperaturii, atmosfera este divizată în patru zone (Fig. 42): Troposfera până la cca 12 km (8 km la poli şi 19 km la Ecuator), are o temperatură ce

scade de la aproximativ 20ºC la -60 ºC, scăderea făcându-se cu un gradient normal de 6,4ºC / km. Ea deţine 80% din masa atmosferei. Aici se formează norii şi toate fenomenele meteorologice care creează diferite climate terestre. Cuprinde cea mai activă circulaţie a maselor de aer.

La circa 12,5-15 km, mersul temperaturii se schimbă brusc, după care creşte uşor până la 0ºC.

Stratosfera se află în echilibru radiativ şi se dezvoltă până la 50 km altitudine. Temperatura creşte la baza ei ca urmare a absorbţiei radiaţiei infraroşii venite de la suprafaţa terestră, iar mai sus intervine absorbţia de către oxigen şi ozon a razelor ultraviolete de la Soare.

Mezosfera se întinde între 50-80 km, iar temperatura scade din nou până la -83ºC, ceea ce reprezintă valoarea minimă a temperaturii medii a atmosferei pe verticală.

Termosfera (Ionosfera) se desfăşoară între 80-700 km şi aprţine heterosferei, iar temperatura creşte continuu din cauza fotodisocierii sub acţiunea ultravioletelor, a moleculelor de oxigen şi a fotoionizării oxigenului molecular, a azotului ajungându-se la 1650ºC, dar din cauza densităţii scâzute a aerului aceasta nu poate reţine practic decât extrem de puţină căldură.

Exosfera începe la peste 700 km, unde temperatura rămâne constantă. f) Culoarea atmosferei Atmosfera, deşi nu are o culoare a ei, proprie, totuşi prezintă o anumită coloraţie aparentă.

Aceasta se datorează difuzării razelor solare, fie de către moleculele de aer, în părţile superioare, fie de către particulele solide (praf, polen etc.) şi de vaporii de apă existenţi în părţile inferioare ale ei (în troposferă şi stratosferă). Din spectrul solar cele mai mult difuzate sunt razele de undă scurtă (albastre şi violete). Aşa se explică culoarea albastră generală a aerului atmosferic şi observăm cerul albastru. Dar atmosfera nu are totdeauna aceeaşi culoare, ci, prezintă diferite nuanţări, după loc şi timp, precum şi după prezenţa într-o cantitate mai mare sau mai mică a produselor străine în compoziţia ei. Privită spre orizont, atmosfera prezintă următoarele nuanţe de culori: albastru intens spre albastru deschis, alb-lăptos, roşu-portocaliu iar uneori purpuriu. Aerul încărcat cu vapori are culoarea albastră închisă, iar cel încărcat cu praf, roşie, galbenă sau violetă.

g) Mişcările atmosferei Datorită încălzirii neuniforme a suprafeţei terestre şi implicit a aerului, sunt generate areale

cu densităţi, respectiv, presiuni diferite în atmosfera joasă, care impun o circulaţie a maselor de aer.

Cauzele circulaţiei atmosferice sunt căldura solară recepţionată neuniform şi gravitaţia care impune o diferenţiere a centrilor barici (minime şi maxime de presiune a aerului), urmată de deplasarea maselor de aer în tendinţa de reechilibrare a presiunii.

Circulaţia aerului se face dinspre sectoarele de maximă presiune spre cele de minimă presiune cu aer cald. Pe de o parte, aerul cald (încălzit la suprafaţa solului) tinde să se ridice în atmosferă, iar pe de altă parte, cel rece, mai dens şi mai greu coboară spre sol.

Page 120: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 42. Structura atmosferei

Deasemenea, aerul rece polar se deplasează spre zonele intertropicale, iar aerul cald

prezintă o deplasare spre poli. Altfel, iau naştere mişcări verticale şi orizontale organizate într-o circulaţie generală a atmosferei. Dacă Pământul ar sta pe loc, circulaţia erului s-ar face de-a lungul meridianelor între Ecuator şi poli. Rotaţia Terrei impune viteze diferite descrescând de la Ecuator spre poli unde ajunge la zero, fapt care determină forţa Coriolis. Aceasta schimbă permanent direcţia orizontală de deplasare a particulelor de aer în mişcare, spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. La Ecuator componenta respectivă este nulă şi nu produce efectul Coriolis, în timp ce spre poli efectul creşte. Devierile impuse de forţa Coriolis conduc la formarea celor şase celule ale circulaţiei generale a atmosferei: două ale alizeelor de NE şi SE, două ale vânturilor de vest de la latitudinile medii şi două polare.

Celulele ecuatoriale sunt separate la sol printr-o fâşie de convergenţă situată pe un minim de presiune (sau talvegul ecuatorial), iar cele polare sunt despărţite de cele ale latitudinilor medii printr-o fâşie de convergenţă situată la cca 60ºC lat. N şi S (frontul polar).

Această schemă generală prezintă în realitate multe perturbaţii locale cu rol esenţial în mersul vremii fiind în permanenţă înregistrate în centrele meteorologice.

122

Page 121: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

123

3.5.3.2. Circulaţia generală a atmosferei Se realizează în linii generale între ecuator şi poli în cadrul a trei mari circuite la sol şi alte

trei circuite în troposfera înaltă totalizând şase celule mari ale circulaţiei generale a atmosferei (fig. 43).

1. Circuitul dintre Ecuator şi tropice. Aerul supraîncălzit din zona ecuatorială, datorită

insolaţiei puternice, formează curenţi ascensionali sau de convenţie sub formă de coloane de convenţie rezultând o ridicare generală a aerului cald până la circa 18 km înălţime. O parte a aerului ecuatorial răcit în troposfera superioară coboară la latitudini tropicale de 23º-30º lat. N şi S, generând arii de presiune înaltă numite şi arii anticiclonale sau brâul de înaltă presiune.

Masa de aer de altitudine, ajunsă la suprafaţa Pământului, în procesul de coborâre devine uscată şi suferă devierea către est, impusă de forţa Coriolis după care, se îndreaptă spre zona de presiune joasă (arie ciclonală) din lungul ecuatorului.

De aceea, zonele tropicale se numesc zone de divergenţă intertropicală. Datorită forţei Coriolis, acest aer este deviat spre dreapta în emisfera nordică, unde formează alizeul de NE şi spre stânga în emisfera sudică, unde bate alizeul de SE.

Astfel, maximul de presiune tropicală este atras de centrul de minimă presiune de la ecuator, la suprafaţa Pământului formând vânturile alizee, respectiv primul circuit din circulaţia generală a atmosferei. Alizeele se caracterizează prin uniformitate şi permanenţa lor direcţională.

La ecuator, aerul cald tropical determină o evaporare foarte puternică, la care se adaugă evapotranspiraţia vegetaţiei bogate, ce transformă aerul tropical uscat într-unul ecuatorial umed, saturat în vapori de apă. La circa 1000 m altitudine, vaporii de apă condensează formând nori de furtună de tip cumulonimbus care dau precipitaţii sub formă de ploi convective.

Din cauza încălzirii puternice a aerului de la suprafaţa terestră şi a mişcării sale ascensionale, în zona ecuatorială persistă întotdeauna un deficit de masă, formându-se aşa-numitul talveg ecuatorial care atrage alizeele; această zonă de contact a alizeelor mai poartă denumirea şi de zonă de convergenţă intertropicală.

Datorită marilor întinderi de uscat din emisfera nordică, există tendinţa ca aceste zone să se deplaseze mai departe spre nord, vara (în iulie), decât se deplasează spre sud (în ianuarie, când la noi este iarnă). Alizeele sunt bine dezvoltate deasupra Oceanelor Pacific şi Atlantic şi mai puţin în Indian, unde, circulaţia maselor de aer se realizează între masa terestră asiatică şi ocean sub formă de musoni (vânturi puternice). Vânturile alizee au oferit o minunată cale de deplasare spre vest în epoca navigaţiei cu vele (corăbiile cu pânze purtate de vânturi).

În cursul unui an, zonele de convergenţă şi divergenţă intertropicale migrează la nord şi sud de ecuator între 5º şi 12º lat. N şi S, în funcţie de căderea perpendiculară a razelor solare pe un tropic sau altul în timpul solstiţiilor de vară şi iarnă, provocând alternanţa celor două anotimpuri, ploios şi secetos din ţinutul subecuatorial.

2. Circuitul zonei temperate. Se realizează la latitudinile de 35º - 60º lat. N şi S formând

vânturile dominante de vest. Ele sunt generate de circulaţia maselor de aer de altitudine care coboară dinspre latitudinile tropicale spre cele polare dar care sunt deviate tot mai puternic spre est prin intermediul forţei Coriolis formând la peste 2000 m altitudine vânturile de vest dominante în cadrul latitudinilor medii.

Vânturile de vest blochează transportul de aer cald de la latitudinile mici ale Terrei spre poli, ducând la o accentuare a contrastului termic dintre masele de aer ce interacţionează în frontul polar.

Masele de aer care se îndreaptă la suprafaţa terestră din zona polilor cu maximă presiune spre ţinuturile subpolare sunt deviate spre vest, formând vânturile de est sau vânturile polare.

Vânturile de vest şi cele de est se întâlnesc pe aliniamentul frontului polar.

Page 122: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

124

Blocajul transportului de aer cald, datorat vânturilor de vest, determină instabilităţi la latitudini medii şi mari formând ondulaţii laterale pe mii de km, (între 3 şi 8 ondulaţii) numite unde Rossby (după numele meteorologului american, de origine suedeză). Aceste ondulaţii care apar în deplasarea vânturilor de vest au fost explicate prin prezenţa ariilor ciclonale şi a maximelor anticiclonale ce apar pe fronturile de întâlnire a aerului cald cu cel rece ce se desfăşoară ca nişte vârtejuri mobile.

Ciclonii se extind pe sute de mii de km2 cu o viteză de 20 –100 km/h şi durează până la două zile.

O formă particulară a ciclonilor apare şi în zona intertropicală, între 8º şi 20º lat. N şi S. Ciclonii tropicali care generează furtuni puternice cunoscute sub denumirea de taifun în vestul Pacificului sau de uragane în vestul Atlanticului şi în estul Pacificului; se formează numai vara pe suprafeţele oceanice, unde temperatura apei depăşeşte 26ºC.

În troposfera înaltă, la altitudini de 8 până la cca.10 km pe culoarul vânturilor de vest, se formează curenţii jet care au lăţimi între 100-300 km şi dezvoltă viteze maxime de până la 450 km/h. Curentul jet are un traseu sinuos ca nişte meandre cu pătrunderi spre poli până la cca. 60º latitudine dar şi în zona subtropicală până la 30-35º lat. N şi S, unde susţin ariile de înaltă presiune (anticicloni) alimentând continuu brâul tropical de presiuni mari.

În emisfera nordică, masele de uscat provoacă modificări considerabile ale zonei vânturilor de vest, pe când, în emisfera sudică între latitudinile de 40º-60º există o fâşie aproape continuă şi constantă pe ocean. Aici, vânturile de vest au o mare tărie şi persistenţă, fapt pentru care, această zonă a fost mult folosită de corăbiile cu pânze care navigau spre est, din Oceanul Atlantic de sud spre Australia, Tasmania, Noua Zeelandă şi Insulele Pacificului de Sud, de unde continuau cu uşurinţă drumul în jurul lumii.

În schimb, în sens invers, călătoria făcută contrar vânturilor de vest era foarte grea, comportând pericole. În prezent, traseele oceanice cu mijloace moderne (motoare cu ardere internă), pot învinge aceste dificultăţi dar se consumă mai mult combustibil. Deasemenea, cursele aeriene transoceanice şi transcontinentale, consumă în direcţia estică mai puţin carburant şi mai mult în direcţia inversă a vânturilor.

3. Al treilea circuit din circulaţia generală a atmosferei se realizează între regiunea polilor

unde se instalează a doua zonă de presiuni înalte permanente din cauza temperaturii foarte scăzute şi zonele subpolare şi temperate cu presiune mai joasă. La suprafaţa Pământului întâlnesc masele de aer ale vânturilor de vest determinând curenţi ascensionali sau de convecţie care, în altitudine sunt dirijaţi de mişcarea de rotaţie, din nou spre poli, închizând circuitul polar. Pe acest suport, explică unii cercetători (Rossby) că, întâlnirile maselor de aer cu proprietăţi diferite, respectiv, cele polare cu temperaturi foarte joase şi cele purtate de vânturile de vest, mai calde şi mai umede, ar constitui cauza formării ciclonilor şi anticiclonilor de la latitudinile medii.

La limitele acestor circuite se realizează: - două zone de convergenţă – una la ecuator şi alta la cercurile polare, unde aerul urcă în

mod continuu de la suprafaţa Pământului spre înălţimi; - două zone de divergenţă – cea din zona tropicelor şi cea de la poli, unde aerul coboară

din atmosfera mai înaltă spre suprafaţa Pământului.

Page 123: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.43. Circulaţia generală a atmosferei (după Gr. Posea, Iuliana Armaş, 1998)

Test de autoevaluare 1) Argumentaţi importanţa pe care o prezintă atmosfera pentru Pământ. 2) Descrieţi principalele etape în care a evoluat atmosfera. 3) Care sunt factorii care contribuie la menţinerea atmosferei în jurul Pământului? 4) Din ce cauză masa atmosferei se concentrează în proporţie de 97% până la o altitudine de circa 29 km după care devine rarefiată? 5) Care este compoziţia chimică a atmosferei? 6) Caracterizaţi în mod general cele patru zone ale atmosferei în funcţie de mersul temperaturii. 7) Argumentaţi proprietatea de culoare aparentă a atmosferei. 8) Precizaţi cauzele care determină circulaţia aerului şi formarea a şase celule ale circulaţiei generale a atmosferei. 9) Explicaţi circuitul dintre Ecuator şi tropice şi fenomenele asociate. 10) Explicaţi circuitul zonei temperate şi fenomenele climatice generate. 11) Explicaţi circuitul atmosferic dintre poli şi zonele subpolare şi temperate cu trimitere la fenomenele climatice care apar.

125

Page 124: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

126

3.5.4. Biosfera

Obiective • Definirea biosferei şi a condiţiilor de pe Terra care au favorizat apariţia vieţii ca o

calitate nouă, superioară a materiei. • Caracterizarea etapelor inferioare şi superioare de apariţie şi evoluţie a vieţii, în care s-a

produs trecerea substanţelor minerale în substanţă organică şi ulterior, în etapa biologică propriu-zisă.

• Evidenţierea raportului dintre biosferă şi celelalte geosfere cu prezentarea limitelor biosferice.

• Caracterizarea evoluţiei vieţuitoarelor de-a lungul erelor şi perioadelor geologice (paleozoic, mezozoic, neozoic), până la apariţia omului în cuaternar (antropogen).

• Descrierea factorilor naturali şi antropici care influenţează repartiţia vieţuitoarelor. • Relaţionarea dintre condiţiile, factorii de mediu şi domeniile de viaţă pe Terra (acvatic,

terestru, subteran).

a) Generalităţi Definiţie: totalitatea plantelor şi animalelor de pe planeta noastră, formează un înveliş

distinct numit biosferă sau învelişul biotic. Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic şi ca relaţii pe care le are cu

celelalte geosfere sau învelişuri terestre. Viaţa reprezintă o calitate nouă, superioară a materiei. Apariţia vieţii a marcat momentul cel mai deosebit, în existenţa planetei noastre, Terra fiind

unicul beneficiar al vieţii din sistemul nostru solar. Aici sunt reunite condiţiile optime de apariţie şi de perpetuare a ei: o atmosfera respirabilă,

un regim termic lipsit de excese, prezenţa unui mediu lichid şi anume apa, ca şi a unei surse de energie primară soarele, capabilă să întreţină procesele vitale. Odată apărută, viaţa a suferit o continuă evoluţie prin procese tot mai complexe, prin forme de organizare de la cele mai simple la cele mai evoluate.

Viaţa este o formă de manifestare a materiei şi condiţionată de elemente materiale: energia solară şi substanţele minerale; de aceea este supusă tuturor legilor care guvernează natura şi fenomenele ce se petrec în cadrul ei. Aşadar, natura a născut viaţa şi tot ea este aceea care o constrânge să se modeleze după legile ei.

b) Scurtă evoluţie Trecerea substanţelor minerale în substanţă organică s-a desfăşurat în două etape:

- în prima etapă, materiile minerale s-au transformat în substanţe organice simple de tipul acizilor graşi (aminoacizi, aldehidă formică), cu caracter micromolecular; - în a doua etapă, sub acţiunea radiaţiilor solare, a erupţiilor vulcanice, terestre sau submarine ca şi a manifestărilor electrice din atmosferă, au avut loc numeroase reacţii chimice care au determinat formarea unor substanţe organice mai complexe, macromoleculare, sub formă de proteine, acizi nucleici (care au constituit şi elemente constitutive ale genelor), acumulate în mări şi oceane unde au format “supa prebiotică”. Se subliniază rolul erupţiilor vulcanice care au îmbogăţit compoziţia de metan, CO2, amoniac, hidrogen, iar erupţiile submarine au putut genera reacţii de sinteză ale aminoacizilor, zaharurilor şi a acizilor nucleici. În cenuşile vulcanice s-au descoperit numeroşi componenţi prebiologici pentru constituirea celulei vii.

Într-o etapă următoare, numită şi etapa biologică propriu-zisă, are loc organizarea celulei, prevăzută cu capacitate de metabolism. Stadiul autotrof s-a manifestat la început prin chimiosinteză şi apoi prin fotosinteză. Acest moment a marcat ancorarea definitivă a vieţii pe

Page 125: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

127

Terra. Într-o etapă ulterioară, a intervenit separarea vieţuitoarelor în cele două ramuri:

- vegetale (autotrofe) - animale (heterotrofe).

Plantele, prin adaptări la mediu, au putut să treacă la sintetizarea substanţelor organice, cu ajutorul energiei solare adică prin procesul de fotosinteză.

Celelalte, adică animalele nu pot sintetiza substanţe organice cu ajutorul energiei solare, ele legându-şi existenţa pe hrana oferită fie de plante (în cazul erbivorelor), fie tot de animale (carnivorele).

Plantele constituie o veritabilă uzină de zaharuri, proteine, grăsimi. Biosfera cuprinde circa 500 000 specii de plante şi 1,5 milioane specii de animale. Ele sunt

răspândite mai ales în zona de interferenţă a geosferelor sau în apropierea acesteia. Animalele au o răspândire mai largă, populând întreaga suprafaţă a uscatului şi oceanele până la mari adâncimi.

Raportul dintre biosferă şi celelalte geosfere – limitele biosferice În litosferă, limita inferioară a biosferei se află la 3000 metri adâncime, unde s-au

descoperit unele bacterii în zăcămintele de petrol. În hidrosferă, această limită corespunde cu cele mai mari adâncimi oceanice, unde s-au

întâlnit moluşte, crustacee, bacterii şi chiar peşti abisali. În atmosferă, au fost identificate bacterii şi spori de ciuperci chiar în stratosferă până la 20

km. Însă, cea mai mare parte a vieţuitoarelor este concentrată la interferenţa litosferei,

hidrosferei şi atmosferei. Viaţa în trecutul geologic al Pământului Evoluţia lumii vegetale şi animale s-a făcut de-a lungul vremurilor geologice pe direcţii

deosebite, dar în strânsă dependenţă de mediul natural în care trăiau. Ele au suferit procese continui de adaptare în raport cu variaţiile de mediu. Multe dintre organismele primitive au dispărut, făcând loc altora mai evoluate. (Fig.44)

De reconstituirea condiţiilor de mediu în care au trăit organismele în trecutul geologic se ocupă paleoecologia, o ramură nouă a paleontologiei, care este fundamentată pe studiul fosilelor, din al căror studiu rezultă felul cum au evoluat aceste fiinţe în trecut.

Elementele de bază care au dus la închegarea vieţii au fost: apa, oxigenul din aer, temperatura.

Viaţa n-a putut apare decât la un anumit “moment termic”, moderat, adică, nici prea ridicat, nici prea coborât.

În erele şi perioadele geologice au existat totdeauna biocenoze, adică o totalitate de organisme vegetale şi animale ce populau un anumit mediu, pe care paleontologii le numesc paleobiocenoze, vizibile în prezent prin aglomerări de fosile în anumite locuri.

Începuturile vieţii le-au făcut flagelatele, organisme primare, inferioare, unicelulare. Unele dintre ele aveau în celule granule conţinând clorofilă, putând astfel, prin fotosinteză să sintetizeze substanţe organice.

Ele s-au numit fitoflagelate şi definesc primele plante apărute sau protofitele. Alte flagelate erau lipsite de clorofilă consumând substanţe organice din mediul în care

trăiau şi se numeau zooflagelate sau primele animale numite şi protozoare. Flagelatele sunt considerate strămoşii plantelor şi animalelor, din care s-au dezvoltat cele

două regnuri, iar din cel animal s-a desprins mult mai târziu şi omul. Încadrate în scara erelor şi perioadelor geologice, primele forme de viaţă au apărut în

precambrian, când Pământul intra în faza geologică. Au apărut microorganisme procariote dintre care cianobacteriile generatoare de roci

Page 126: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

128

calcaroase numite Stromatolite. În a doua parte a precambrianului şi anume în proterozoic au apărut eucariotele reprezentate prin flagelate, spongieri, radiolari, ciuperci.

În paleozoic (perioada “vieţii vechi”), apar forme diversificate de vieţuitoare atât în regnul vegetal cât şi cel animal. Până la sfârşitul silurianului, predomină în mod absolut flora acvatică, după care la începutul devonianului, flora migrează şi pe uscat, prin cei dintâi reprezentanţi ai vegetaţiei terestre – psilofitele – cu organizare simplă, de talie mare, ferigi arborescente grupate în clase de criptogame vasculare: Lycopsidea, Sphaenopsida, Philicopsida. Aceste ansambluri de floră s-au dezvoltat în condiţiile climatului cald şi umed care a predominat în carbonifer; ele au furnizat enorme cantităţi de materie vegetală care se află la originea zăcămintelor de cărbuni din această perioadă.

La sfârşitul carboniferului şi începutul permianului apar gimnospermele – plante ce se înmulţeau prin seminţe (Pteridosperme, Cordaitale, conifere).

Paralel cu evoluţia plantelor are loc şi evoluţia animală atât în mediul acvatic unde apar vertebratele reprezentate prin peşti, cât şi trecerea treptată în mediul terestru în devonian prin amfibienii stegocefali.

La trecerea spre era mezozoică unele plante şi animale specifice paleozoicului au dispărut, iar altele au continuat să vieţuiască alături de cele noi.

În era mezozoică are loc o nouă expansiune a florei prin apariţia angiospermelor sau a unor genuri noi printre gimnosperme ca: Sequoia, Araucaria.

Între elementele faunistice apar succesiv reptile, amfibieni, păsări, mamifere. Unele reptile (dinosaurienii) ating dimensiuni uriaşe pentru a dispare brusc la sfârşitul erei mezozoice şi începutul erei neozoice (paleogen) când evoluează mamiferele. Explicaţia este acceptată prin schimbarea condiţiilor de mediu la care uriaşele vieţuitoare ale dinosaurienilor nu s-au putut adapta. În cea mai recentă perioadă a erei neozoice şi anume în cuaternar, evenimentul cel mai important a fost apariţia omului. De aceea, pentru această perioadă, s-a propus denumirea de antropogen.

Odată cu acest eveniment din istoria planetei noastre, “materia a depăşit limitele strict biologice, atingând cea mai înaltă formă de mişcare, formă socială (A.I.Oparin, V.G.Fesencov, 1961).

După alţi cercetători (N. S. Nesturh, 1976), evoluţia omului a străbătut, conform datelor paleontologice, trei trepte:

- cea a oamenilor străvechi (pitecanthropi); - cea a oamenilor vechi (paleoanthropi); - şi a oamenilor noi, actuali (neoanthropi); S-a considerat că omul şi activitatea sa formează un înveliş, o geosferă planetară, care a

fost numită antroposferă ca parte a biosferei. Datorită contribuţiei societăţii umane la modificarea biosferei, a întregului ecosistem planetar, i s-a propus şi numele de noosferă sau sfera inteligenţei umane, adică, acea geosferă care prin structura şi dinamica sa, se află sub directa influenţă a omului. Datorită dezvoltării tehnicii actuale ea a mai fost numită şi tehnosferă.

c) Factorii care influenţează repartiţia organismelor vii Vieţuitoarele în evoluţia şi repartiţia geografică sunt influenţate de o serie de factori

naturali (fizico-geografici) şi antropici. 1. Factori naturali a) Factorii climatici sunt cu o influenţă hotărâtoare. Radiaţia solară directă care ajunge la suprafaţa terestră sub forma luminii vizibile stă la

baza procesului de fotosinteză; tot ea determină unele adaptări ale vieţuitoarelor. Temperatura influenţează procesele fiziologice ale plantelor: respiraţia, transpiraţia,

Page 127: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

129

dezvoltarea etc. şi determină într-o mare măsură zonalitatea latitudinală a vegetaţiei şi animalelor.

Umiditatea solului influenţează dezvoltarea plantelor şi a determinat adaptări corespunzătoare ale acestora fiind împărţite în general în:

- plante hidrofile (care trăiesc în sol îmbibat cu apă sau bălţi, mlaştini, lacuri). - plante higrofile în climate umede sau pe marginea apelor curgătoare - plante xerofile, adaptate la uscăciune Gazele atmosferice influenţează dezvoltarea vieţuitoarelor prin componentele lor; astfel,

bioxidul de carbon (CO2) stă la baza fotosintezei plantelor; în acest mod se fixează anual circa 70 miliarde tone de carbon şi tot prin fotosinteză se eliberează în atmosferă oxigenul atât de necesar vieţii.

S-a afirmat, chiar, că oxigenul atmosferic este un produs al plantelor. Vântul duce la diseminarea unor plante, la mărirea evaporaţiei ce are loc la suprafaţa

frunzelor, dar poate avea şi efecte negative. b) Factorii geomorfologici influenţează direct şi indirect plantele şi animalele. Astfel,

altitudinea reliefului determină etajarea verticală a învelişului vegetal şi poate constitui uneori o barieră spaţială în desfăşurarea unor areale. Totodată, diferitele unităţi de relief pot crea zone de adăpost pentru plante şi animale.

c) Factorii edafici sau diferitele tipuri de soluri influenţează dezvoltarea diferitelor tipuri de plante prin specificul lor.

2. Activitatea societăţii omeneşti a transformat şi transformă într-o mare măsură învelişul

biotic. În decursul istoriei, omul a provocat dispariţia a peste 120 specii de mamifere şi peste 150 specii de păsări. O transformare puternică se observă asupra vegetaţiei naturale, care a fost înlocuită pe suprafeţe mari cu vegetaţia de cultură.

Efectele activităţilor umane se răsfrâng şi indirect asupra învelişului biotic prin poluarea aerului şi eroziunea terenurilor.

d) Domeniile de viaţă ale Terrei

În raport de condiţiile şi factorii de mediu, se conturează următoarele domenii de viaţă pe Terra: domeniul acvatic, domeniul terestru şi domeniul subteran.

Test de autoevaluare

1) Definiţi biosfera şi modul în care este studiată de geografie. 2) Prezentaţi condiţiile optime din geosferele primare ale Terrei care au favorizat apariţia şi perpetuarea vieţii. 3) Caracterizaţi condiţiile şi factorii de mediu din etapele inferioare şi din cele superioare, precum şi modul cum aceştia au determinat apariţia vieţuitoarelor şi evoluţia lor. 4) Care sunt limitele biosferei în interferenţă cu celelalte geosfere ale Terrei? 5) Caracterizaţi în linii generale evoluţia lumii vegetale şi animale din erele: precambrian, paleozoic şi mezozoic. 6) Relaţionaţi condiţiile de mediu din era neozoică şi apariţia mamiferelor cu evenimentul cel mai important – apariţia omului, analizând schema logică a evoluţiei vieţii pe Terra. 7) Analizaţi şi prezentaţi pe scurt factorii naturali şi antropici care influenţează repartiţia organismelor vii. 8) Care sunt domeniile de viaţă ale Terrei?

Page 128: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 44. Evoluţia vieţii pe Terra

130

Page 129: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

131

3.5.5. PEDOSFERA (solul – sinteză geografică)

Obiective • Definirea noţiunilor de pedosferă, pedologia, solul, fertilitatea solului. • Analizarea factorilor pedogenetici interni şi externi în formarea solui. • Caracterizarea proprietăţilor solului ca elemente importante în formarea tipurilor de

soluri şi importanţa lor. • Analiza profilului solului cu evidenţierea orizonturilor diferenţiate sub influenţa

factorilor pedogenetici. • Prezentarea principalelor clase de soluri zonale şi azonale la nivel planetar şi în

România.

a) Aspecte generale Definiţii: Pedosfera reprezintă învelişul de sol al continentelor şi ocupă ⅓ din suprafaţa

Globului. Pedologia este ştiinţa care studiază solul; „pedon” = „pământ” (în limba greacă). Solul reprezintă învelişul subţire şi afânat de la suprafaţa rocilor, compus dintr-un amestec

de materie anorganică (roci sfărâmate de diferite dimensiuni) şi materie organică, având proprietatea de fertilitate.

Fertilitatea solului este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare, apa şi aerul de care au nevoie pentru a se dezvolta.

Învelişul de sol este un component al sistemului complex care este mediul de la exteriorul Pământului, fiind totodată, un produs al acestuia, rezultat din interacţiunea mai multor factori timp îndelungat. Astfel, la interfaţa celor patru geosfere (litosfera, atmosfera, hidrosfera şi biosfera), prin integrare geografică, s-a format o nouă entitate structurală – solul.

Solul s-a desprins de suporturile ca o structură geografică nouă, bine individualizată ca alcătuire, funcţionare şi rol pe Terra, deoarece el s-a format numai după constituirea litosferei, atmosferei, hidrosferei, reliefosferei şi, în parte, a biosferei, având calităţi superioare. Deşi solul este intim legat de creatorii săi: roca, relieful, aerul, apa şi vieţuitoarele, totuşi, nu poate fi redus la starea acestora. El nu mai este nici rocă, nici aer, nici vieţuitoare, ci este un produs de sinteză, în care s-au „topit” ca într-un aliaj distinct, suporturile sale, demonstrând că în evoluţia materiei pe Terra, controlată de legi specifice, mişcarea a urmat şi calea macrointegrării. Solul formează puntea de legătură între materia minerală, materia vie şi activitatea productivă a omului. O asemenea funcţie a presupus transformarea componentelor în constituenţi derivaţi, capabili să se lege strâns între ei într-o structură superioară.

b) Formarea solului – factorii pedogenetici Formarea solului, proces numit pedogeneză, este controlată de legea schimbării, legea

trecerea cantităţii în calitate, legea negării negaţiei şi legea evoluţiei prin selecţie (I.Mac, 2000, pag.112, Geografie generală).

Factorii care participă la acest proces sunt numiţi factori pedogenetici. Funcţionarea lor reglează nu numai geneza, structura, dar şi diferenţierea spaţială.

Factorii pedogenetici se împart în: factori externi, cei care se referă la condiţiile bioclimatice ale solificării şi îşi exercită acţiunea pe scară largă (vegetaţia, clima, timpul), şi factorii interni, cei care se referă la rocă structură geologică, relief, apă subterană (fig. 45).

Page 130: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 45. Solul şi factorii pedogenetici, (după I.Mac, Geografie generală)

Roca parentală sau roca mamă reprezintă substratul supus acţiunii aerului şi apei,

denumiţi şi factori fizici, care acţionează prin îngheţ-dezgheţ, umezire-uscare, alternanţe termice etc., producând dezagregarea fizică sau fărâmiţarea în particule grosiere de diferite mărimi. Acest material reprezintă fracţiunea solidă nealterată, care, ulterior, este supusă proceselor chimice de descompunere şi recompunere, rezultând fracţiunea alterată a solului formată din argilă, hidroxizi de aluminiu, de fier, de mangan, silice hidratată, săruri, ioni ai diferitelor elemente chimice etc., numită scoarţă de alterare, cu aspect afânat, care poate începe procesul de solificare prin pătrunderea apei, aerului şi instalarea vieţuitoarelor (mai întâi a bacteriilor).

Vegetaţia, dar şi resturile şi dejecţiile animalelor, dau materia organică atât de importantă în sol, materie care este descompusă de către miliardele de bacterii, care îşi găsesc aici un mediu propice de viaţă şi ulterior, recompusă într-un amestec nou, fertil care devine sol cu însuşirea de fertilitate.

Apa din precipitaţii infiltrată în sol ajută la descompunerea materiei prin dizolvare, preluând produse minerale şi organice şi devine astfel, o soluţie aparte numită soluţia solului.

Soluţia solului prezintă un anumit pH, adică o anumită concentraţie de ioni, în funcţie de care poate fi bazică (o concentraţie mare de ioni), acidă sau neutră.

În ceea ce priveşte materia organică descompusă, o parte este evacuată din sol, dar resturile mai persistente se acumulează în partea superioară a acestuia şi poartă denumirea de humus (în limba latină = pământ, cu sens de fertil). El reprezintă partea nutritivă din care se încarcă soluţia solului, absorbită ulterior de rădăcinile plantelor, ca sevă hrănitoare. Este principalul constituent al materiei organice în sol.

Se poate afirma că solul nu este o combinare de tipul: fizic cu fizic, chimic cu chimic, ci una bio-fizico-chimică, în condiţii date de substrat, apă, aer, vieţuitoare, alcătuind o sumă şi o sinteză geografică.

Influenţele climatice pot accelera procesele de formare a solului, numite şi procese pedogenetice sau pot chiar să le stagneze la temperaturi scăzute care duc la îngheţul solului, precipitaţiile întreţin soluţia solului.

Factorul timp duce la creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor.

132

Page 131: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

133

Orizonturile suprapuse formează profilul solului. Relieful reprezintă alt factor care influenţează procesul de evoluţie al solului. De exemplu,

relieful lin de câmpie favorizează creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor, în timp ce pantele mari determină erodarea lui rapidă de către ape şi subţierea profilului de sol.

Aerul este absolut necesar pentru respiraţia rădăcinilor, încolţirea seminţelor şi pentru procesele microbiologice.

c) Proprietăţile solului În urma evoluţiei sale, solul dezvoltă anumite proprietăţi specifice care în afară de

fertilitate, se referă la : culoare, textură, structură, percolaţie şi capilaritate. Culoarea solului variază de la alb, la brun şi negru şi de la galben la roşu. Ea este în

funcţie de climă, care impune reţinerea sau evacuarea unor elemente. De exemplu, în câmpiile din zona temperată se acumulează mult humus şi solul este negru. Culoarea roşie este specifică solurilor tropicale bogate în oxizi de fier rămaşi în loc în urma spălării elementelor din sol de către ploile puternice.

Textura solului reprezintă proporţia în care nisipul, praful şi argila participă la alcătuirea solului. Când proporţia este egală, solul are textură lutoasă, iar când predomină argila devin soluri argiloase cu textură grea, deoarece se lucrează cu dificultate. Argila fiind greu permeabilă, nu permite infiltrarea apei cu uşurinţă.

Structura solului reprezintă unirea particulelor de nisip, argilă şi praf cu ajutorul unor acizi, baze sau chiar prin humus, în agregate de mărimi şi aranjamente diferite (structură cubică, alunară, granulară, lamelară etc.).

Spaţiile dintre aceste agregate permit reţinerea de aer şi circulaţia gravitaţională a apei, proprietate numită percolaţie.

Când particulele componente, în general de dimensiuni mici, facilitează în perioadele secetoase ridicarea capilară a apei din pânza freatică, dau solului proprietatea de capilaritate.

d) Profilul solului Reprezintă o secţiune verticală într-un sol, cu evidenţierea tuturor orizonturilor diferenţiate

sub influenţa factorilor de pedogeneză şi în locul sau unitatea respectivă (Fig.46 a şi b). Profilul solului se realizează în timp îndelungat prin formarea de orizonturi, însă, numai

unde condiţiile de pantă, climă şi vegetaţie o permit. Procesul este legat de circulaţia pe verticală a apelor de infiltraţie încărcate cu diferiţi

constituenţi solubili pe care îi depun la anumite adâncimi. Se formează trei orizonturi de bază notate cu A, B, C, la care se adaugă unul intermediar E, între A şi B, iar la bază se află roca dezagregată.

• Orizontul A, situat la suprafaţă, este stratul arabil care acumulează materie organică (humus) şi unde au loc principalele procese pedogenetice. Uneori, el este spălat (sau levigat) de apele care circulă în jos şi care conduc treptat, la formarea orizontului de tranziţie E.

• Orizontul B se compune din materie dominant anorganică şi din elemente spălate şi aduse din orizontul de deasupra, în special argilă, oxizi de fier şi aluminiu.

• Orizontul C este format numai din elemente minerale şi roci dezagregate.

Page 132: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig.46.a: Ecosistemul solului (după I. Mac, 2000), si b: Profilul de sol şi

orizonturile sale (după Grigore Posea)

e) Tipurile de sol Rezultă din variatele moduri în care se combină, local sau zonal, factorii şi procesele

pedogenetice. În zonele subpolare, cu vegetaţie săracă şi ger, solificarea este slabă, rezultând soluri de

tundră. Sub clima temperată rece, pedogeneza este ceva mai avansată, formându-se podzoluri de

diferite subtipuri. În cadrul zonei temperate propriu-zise, în funţie de precipitaţii şi de vegetaţie, se succed:

argiluvisoluri, cernoziomuri, soluri bălane de stepă aridă. Pentru zona subtropicală (mediteraneană) sunt specifice solurile roşii (terra rossa) şi

galbene subtropicale. Spre deşert, la latitudini tropicale, urmează solurile brune de semipustiu şi brune cenuşii

de pustiu. În zonele subecuatoriale şi ecuatoriale apar lateritele. După sistemul de clasificare al

solurilor de la nivelul anului 1980 şi pedologii români folosesc o clasificare cu 10 clase de sol, fiecare având mai multe tipuri şi subtipuri. Primele cinci clase au caracter zonal sau de etaj, după cum urmează:

134

Page 133: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

135

1) molisoluri, de la mollis = moale, cu tipurile: bălan, cernoziom şi sol cenuşiu; 2) argiluvisoluri cu: solul brun roşcat, solul brun-luvic etc.; 3) cambisoluri - de la latinescul cambiare = a schimba, deoarece orizontul B îşi schimbă culoarea în galben-roşcat şi cuprind tipurile: solul brun, terra rossa, solul brun-acid etc.; 4) spodosoluri – de la spodos = cenuşiu, cu: solul brun feriiluvial, podzol etc.; 5) umbrisoluri – închis la culoare, dar acid: solul negru acid.

Următoarele cinci clase sunt azonale: 6) soluri hidromorfe cu: lăcovişti, sol gleic; 7) soluri halomorfe: solonceacul, soloneţul, solodiu; 8) vertisoluri – soluri compacte; 9) Soluri neevoluate: solul aluvial, litosolul, psamosolul pe nisipuri. 10) Soluri organice: solul turbos.

Iniţial, în România este promovată în studiul solurilor la începutul secolului al XX-lea concepţia naturalistă a lui Dokuceaev, de către Gh. Munteanu-Murgoci. Ulterior, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea este elaborat Sistemul român de clasificare a solurilor (S.R.C.S.), care urmăreşte pe de o parte păstrarea conceptului genetico-geografic, iar pe de altă parte, în spiritul clasificării propuse de americani, accentul pus pe proprietăţile solului, definite prin orizonturi şi caractere de diagnostic.

Având în vedere progresele înregistrate la nivel internaţional în problemele de clasificare a solurilor, s-a încercat şi în România o modernizare a Sistemului român de clasificare a solurilor (S.R.C.S.) apărut în anul 1980. Astfel, în anul 2003 a apărut Sistemul român de taxonomie a solurilor (S.R.T.S.), ai cărui promotori sunt N. Florea şi I. Munteanu. (Tabel 4).

În cazul molisolurilor, pentru evitarea confuziilor (termenul de molisol este folosit şi pentru stratul de sol dezgheţat sezonier, în tundră, situat deasupra pergelisolului/permafrostului) denumirea a fost înlocuită cu cea de cernisoluri (soluri închise la culoare, de la rusescul cernâi – negru). La argiluvisoluri denumirea a fost prescurtată la luvisoluri. Pentru vertisoluri definiţia a fost lărgită prin includerea unor soluri foarte argiloase, dar care nu prezintă caractere tipice de vertisol, iar denumirea a fost înlocuită cu cea de pelisoluri ( de la pelit – argilă).

Doar clasele umbrisolurilor şi solurilor neevoluate, trunchiate su desfundate au fost scindate, iar definiţiile au fost adaptate în mod corespunzător. Clasa umbrisolurilor a fost scindată prin separarea unei clase noi, a andisolurilor, iar clasa solurilor neevoluate trunchiate sau desfundate a fost scindată prin separarea solurilor neevoluate sub denumirea de protisoluri şi a celor influenţate puternic de activitatea umană sub denumirea de antrisoluri. Astfel, S.R.T.S. cuprinde în total 12 clase de sol, faţă de S.R.C.S. care cuprinde doar 10 clase de sol, deasemenea şi ordinea acestora este alta.

S.R.C.S. - 1980 S.R.T.S. - 2003 Molisoluri Cernisoluri Argiluvisoluri Luvisoluri Cambisoluri Cambisoluri Spodosoluri Spodisoluri Umbrisoluri Umbrisoluri; Andisoluri Soluri hidromorfe Hidrisoluri Soluri halomorfe Salsodisoluri Vertisoluri Pelisoluri Soluri neevoluate, trunchiate saudesfundate

Protisoluri; Antrisoluri

Soluri organice (Histosoluri) Histisoluri Tabel 4. Echivalarea denumirilor solurilor din S.R.C.S. cu cele din

S.R.T.S. la nivelul clasei de sol

Page 134: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

136

Test de autoevaluare

1) Ce reprezintă pedosfera? 2) Definiţi pedologia ca ştiinţă. 3) Definiţi solul ca înveliş esenţial de la exteriorul Pământului. 4) Ce reprezintă fertilitatea solului? 5) Analizaţi şi prezentaţi factorii pedogenetici interni şi externi care contribuie la formarea solului. 6) Caracterizaţi proprietăţile solului şi importanţa lor. 7) Ce reprezintă profilul solului şi ce importanţă prezintă acesta? 8) Analizaţi harta fizică a lumii şi corelaţi principalele zone de soluri cu zonele climatice şi biogeografice. 9) Analizaţi harta fizică a României şi prezentaţi în strânsă corelaţie clasele de soluri zonale sau de etaj cu treptele de relief, etajele climatice şi biogeografice. 10) Care sunt clasele de soluri azonale şi tipurile principale de soluri în funcţie de condiţiile genetice?

Page 135: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

PARTEA A II-A GEOGRAFIE GENERALĂ. GEOGRAFIE

UMANĂ

Page 136: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

PARTEA a II-a

ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

CAPITOLUL 1. MEDIUL, PEISAJUL ŞI SOCIETATEA OMENEASCĂ

1.1 MEDIU, PEISAJ, OM – DEFINIRE, CARACTERISTICI

Obiective • Precizarea factorilor principali de care depind mediile naturale pe Glob şi zonalitatea

lor. • Definirea noţiunii de mediu şi a peisajului geografic prin prisma interacţiunii dintre

elemetele componente şi exemplificarea acestora. • Prezentarea caracteristicilor peisajului geografic. • Caracterizarea etapelor de intervenţie a omului în mediul natural şi transformarea

acestuia în medii cu diferite grade de antropizare. • Definirea comparativă a noţiunilor de mediu natural, mediu antropizat şi mediu

antropic în funcţie de gradul de intervenţie a omului. • Diferenţierea dintre conţinutul noţiunilor de mediu natural, mediu antropizat şi mediu

antropic; exemple. • Argumentarea conceptului; mediul pe Terra – un unicat.

Mediile naturale pe Glob depind în principal de doi factori majori: condiţiile climatice şi de

relief. Condiţiile climatice se reflectă în special prin caracteristicile învelişului vegetal sau prin

lipsa acestuia, sintetizate intr-un anumit tip de peisaj natural. Zonalitatea mediilor naturale este fragmentată (deranjată) de alternanţa oceanelor şi a

continentelor şi de înălţimile reliefului care impun o anumită etajare a elementelor biopedoclimatice.

Contrastul zonal al mediilor naturale este cauzat de diferenţieri sezoniere, din ce în ce mai evidente cu cât ne îndepărtăm de zona intertropicală.

În cadrul zonei intertropicale lipsită de o sezonalitate termică, distribuţia precipitaţiilor reprezintă factorul esenţial care duce la diferenţieri.

În zonele extratropicale factorul termic joacă un rol hotărâtor. Suprapus mediilor şi peisajelor naturale, indiferent de zonalitate şi etajare, se conturează

din ce în ce mai evident un mediu antropizat sau chiar antropic, în care componentele naturale sunt înlăturate mai mult sau mai puţin, uneori chiar înlocuite prin activitatea omului.

Definirea mediului în modul cel mai simplu exprimat, este spaţiul care ne înconjoară, având la centru un obiect, fiinţă etc.

În geografie, noţiunea de mediu are accept de mediu geografic, mediu înconjurător (pentru om) sau mediu de viaţă, având în centru viaţa în general.

Pentru geografie, mediul înconjurător se referă la cel din jurul omului; mediul înconjurător nu poate exista în accepţiunea geografică fără om. Aşadar, mediul înconjurător se extinde în înţeles geografic, cu deosebire în arealul locuit de om, chiar unde acesta se află la limita extremă a răspândirii lui, nu însă şi în zonele unde el este total absent.

Interferenţa dintre cadrul natural (inclusiv biotic) şi aşezările omeneşti este atât de strânsă, încât atunci când implantarea acestor adin urmă este raţional făcută, echilibrul naturii, chiar mai profund transformată de om datorită civilizaţiei, se menţine în bune condiţii, construcţiile omeneşti nedeteriorând natura locurilor.

139

Page 137: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Geografia fizică poate fi definită ca ştiinţă a mediului înconjurător, dar şi ştiinţa care studiază părţi din geosferele care compun mediul terestru precum şi raporturile dintre om şi mediul său de viaţă.

Nu există diferenţe esenţiale între cei trei termeni: mediu înconjurător, mediu geografic, mediu de viaţă.

În toate cazurile este vorba de spaţiul de la exteriorul scoarţei terestre, unde se interferează materii şi energii din toate geosferele Terrei, cât şi din spaţiul cosmic şi în care omul devine tot mai mult figura centrală (Fig.1).

Mediul geografic sau mediul înconjurător, care se referă la mediul din jurul omului, are următoarea structură: - elementele primare, care reprezintă fundalul naturii fizice neînsufleţite (rocile, relieful, apa şi

aerul); - elemente derivate care s-au dezvoltat pe seama celor primare (vieţuitoarele sau biosfera,

solurile sau pedosfera); - elemente antropice (sfera inteligenţei umane şi a aplicaţiilor ei sau noosfera), devenite

elemente importante de mediu şi care au intrat într-o profundă interacţiune cu celelalte. Odată cu dezvoltarea tehnologiei moderne, omul a realizat medii antropizate şi total

artificializate sau antropice, în contrast cu mediile naturale originale. Pe întregul teritoriu al Terrei, elementele de mediu şi energiile care îl compun se

interferează în mod diferit, dând naştere la tipuri de mediu. Unul sau câteva din elementele care compun aceste medii pot să se evidenţieze în mod special, denumind acel tip de mediu ca de exemplu: mediu de munte, mediu de pădure, mediu acvatic, mediu deşertic, mediu agricol, mediu urban etc.

Economia trebuie să ţină seama de condiţiile de mediu. Progresul tehnic datorită căruia puterile omului s-au înzecit şi chiar însutit în anumite privinţe, i-au dat acestuia o anumită interdependenţă faţă de mediu. Azi însă este binecunoscut faptul că nu trebuie să se nesocotească legile naturii, căci această nesocotire poate zdruncina însăşi evoluţia normală a mediului înconjurător. Numai când cunoaştem îndeaproape modul de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor naturii, acţionăm în conformitate cu sensul firesc al evoluţiei acestora, putem reuşi să transformăm mediul înconjurător potrivit scopurilor noastre, fără a produce dezechilibre şi distrugeri în natură. Numai aşa se pot evita unele dezastre pricinuite de lăcomia unor exploatări excesive, din care avem numeroase exemple în lume şi ale căror consecinţe au fost ruinarea şi scoaterea din circuitul economic a unor regiuni care altădată erau bogate şi prospere.

• Mediul pe Terra este un unicat Suntem atât de obişnuiţi cu natura Terrei, încât întreaga ei alcătuire ni se pare cu totul

firească. Chiar în prezent mulţi oameni nu-şi dau seama că din infinitatea de posibilităţi (agregare, selecţie şi îmbinare a componenţilor mediului exterior al Terrei), planeta noastră a ajuns la o excepţională armonizare a elementelor vieţii, cum nu se mai află nicăieri în întregul sistem solar.

Informaţiile culese de sondele spaţiale lansate în apropierea diferitelor planete, pentru a ne putea da seama că unele dintre acestea nu au atmosferă sau posedă una extrem de rarefiată (pe Marte doar 1% din cea terestră), că temperaturile variază în limite incompatibile cu viaţa (sute de grade de căldură sau geruri apropiate de zero absolut), că presiunea atmosferică este ca şi inexistentă, aşa cum se întâmplă pe Marte, sau de 90 de ori mai mare pe Venus în comparaţie cu Terra, că gazele ce compun atmosfera unor planete sunt acidul sulfuric (Venus), amoniac şi metan (Jupiter), sau alte gaze distrugătoare.

În concluzie, din întregul nostru sistem planetar, numai pe Terra sunt reunite condiţiile cele mai favorabile dezvoltării biosferei.

• Peisajul Foarte adesea, în paralel cu noţiunea de mediu se foloseşte şi cea de peisaj. Termenii nu

sunt echivalenţi decât în parte.

140

Page 138: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Peisajul este un concept vizual static şi reprezintă partea vizibilă, concretă, tabloul unui anumit mediu, dintr-un anumit loc. Termenul nu îl înlocuieşte pe cel de mediu, fiind numai un „reprezentant” al tipurilor reale de mediu. De exemplu, spunem „peisaj de pădure”, pădurea fiind cea care apare în prim-planul tabloului pe care îl vedem. Când vorbim însă de „mediu de pădure”, includem şi forţele sau energiile invizibile , structurile şi dinamica acestora, interacţiunile şi funcţiile elementelor care nu se văd în prim-plan (sol, umiditate, grad de insolaţie etc.).

Rezultă că peisajul poate fi definit ca o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre mai mică sau mai mare, a cărei fizionomie şi alcătuire reflectă calitativ şi cantitativ, un rezultat al raportului dintre elementele componentelor naturale şi antropice ale unei unităţi de mediu dintr-o anumită etapă evolutivă.

Fig.1. Interacţiuni între elementele mediului natural şi om

(după Gr. Posea) Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensională mare,

împlicând spaţiul de interferenţă a componentelor naturale şi antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoarţei, iese în evidenţă prin extensiunea în suprafaţă. Mărimea suprafeţei este extrem de variabilă, de la câteva sute de metri pătraţi (peisaj de mlaştină, peisajul vulcanilor noroioşi etc.), până la nivel planetar şi cosmic (peisajul planetei albastre).

Atunci, se impune necesitatea unor delimitări şi ierarhizări ale peisajelor, în concordanţă cu unele criterii şi parametrii, precum şi caracteristicile lor la nivelul fiecărei trepte.

Caracteristicile peisajului (după M. Ielenicz, 2000, p.237) a) Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a combinării unui număr mai

mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă. Ea este valabilă la toate peisajele, indiferent de mărimea lor (unic este peisajul Lacului Roşu, dar unic este şi peisajul alpin al Retezatului sau peisajul ţărmului dalmatic). Caracteristica se menţine în condiţiile evoluţiei, pentru că în fiecare situaţie pot surveni modificări.

b) Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de prezenţa unor elemente

principale repartizate uniform în spaţiul întreg pe care se dezvoltă peisajul. Este mai simplu de înţeles la cele cu dezvoltare spaţială mică (un versant afectat de alunecări sau „Muntele de sare” de la Slănic) şi mai dificil, la cele extinse ca de exemplu: peisajul lanţului vulcanic, peisajul de

141

Page 139: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

stepă, savană etc. Dar în fiecare caz, înfăţişarea este dependentă de repartiţia pe întreaga suprafaţă a unei anumite grupări a elementelor principale şi a relaţiilor dintre acestea care au rol hotărâtor pentru peisaj.

c) Dinamica peisajului decurge din însăşi specificul materiei care se află în continuă

mişcare, transformare. De exemplu, printr-o evoluţie normală se face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlaştină, turbărie. Desţelenirea stepei naturale şi cultivarea ei a însemnat schimbarea rapidă a peisajului, dar abandonarea activităţilor agricole pe unele terenuri nu a dus la reapariţia identică a peisajului stepic anterior. Alt exemplu, se referă la crestele Carpaţilor Româneşti de peste 2000 m, care au trecut la finele pleistocenului şi începutul holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajişti alpine şi subalpine.

d) Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se „exprimă” un peisaj. Fiecare

componentă a sistemului unei unităţi de mediu este alcătuită dintr-o multitudine de elemente între care se stabilesc legături complexe determinate de schimburi energetice.

Unele elemente componente au rol principal, se impun în sistem şi se reflectă în fizionomia şi structura peisajului.

- De exemplu, elementul relief scoate în evidenţă peisaje de munte, dealuri, câmpii, depresiuni, văi etc.

- Elementul rocă dă peisaje carstice pe calcar, pe gips, pe conglomerate, pe terenurile argiloase formează peisajul alunecărilor de teren, pe nisip se formează peisaj de dune şi interdune etc.

- Climatul se impune ca influenţă dominantă în peisajul deşertic sau în regiunile polare cu peisaj de calote glaciare sau în regiunile muntoase înalte unde se menţin gheţarii şi zăpezile permanente.

- Vegetaţia reprezintă de asemenea, un factor esenţial care se impune în fizionomia peisajului, un element care exteriorizează funcţionalitatea complexă a unităţii de mediu în care se dezvoltă ca de exemplu: peisajul marilor păduri ecuatoriale, peisajul pădurilor musonice, al pădurilor de foioase, taigaua, stepa, savana etc.

- Activitatea antropică se reflectă în specificul multor peisaje: peisajul aşezărilor rurale, al aşezărilor urbane, peisaje industriale, peisaje agricole etc.

1.2 INTERACŢIUNEA DINTRE OM ŞI MEDIUL TERESTRU. MEDII NATURALE, MEDII ANTROPIZATE ŞI MEDII ANTROPICE

Omul a apărut pe Pământ odată cu evoluţia mediului natural, a condiţiilor naturale care au

favorizat apariţia şi dezvoltarea formelor de viaţă superioare. În cadrul mediului său de viaţă, omul introduce în mod treptat o serie de modificări, din ce în ce mai profunde, care se reflectă ulterior la nivelul său de viaţă.

Mediul natural a reprezentat dintotdeauna pentru om sursa sa de hrană şi de adăpost, iar pe plan spiritual, chiar de inspiraţie (Fig. 2).

Omul a făcut trecerea treptată de la maimuţă la stadiul de Homo sapiens, probabil în aria geografică din Africa, de unde s-a răspândit treptat şi a ocupat aproape toate mediile naturale. Căminul omenirii a devenit întregul mediu geografic. Acest aspect trebuie înţeles în contextul integrării sistemice a tuturor tipurilor particulare de mediu într-unul global, terestru.

De aceea, mediul înconjurător al omenirii corespunde total cu mediul geografic apărut la suprafaţa Pământului din interacţiunea tuturor învelişurilor terestre şi a influenţelor cosmice.

Indiferent de faptul că omul a antropizat în bună măsură mediul înconjurător prin aşezări, terenuri agricole, obiective industriale, căi de transport şi comunicaţie etc., egalitatea dintre cele două sintagme, mediu înconjurător şi mediu geografic rămâne valabilă. La fel cum solul sau biosfera s-au format într-un anumit mediu înconjurător, iar ulterior, fiecare au devenit şi factor de

142

Page 140: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

mediu, în acelaşi mod şi omul este astăzi unul din factorii de bază ai propriului său mediu, factor al mediului geografic la nivel local, regional şi global.

Paralel cu dezvoltarea gradului de inteligenţă, omul a elaborat în permanenţă mijloace şi tehnologii pentru a pătrunde tot mai puternic la resursele naturale ale mediului în scopul satisfacerii nevoilor proprii. În acest mod, el devine factorul cel mai activ în modelarea mediului înconjurător.

Omul primitiv era integrat mediului, trecând prin mai multe faze de procurare a resurselor necesare: faza de culegător, faza de pescar şi cea de vânător (Fig.3).

Fig. 2. Categorii de nevoi umane

Fig.3. Evoluţia activităţilor umane (după I.Mac, 2000)

143

Page 141: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Uneltele simple caracteristice Paleoliticului alcătuite din piatră, oase de animale şi beţe de

lemn validează ocupaţiile omului primitiv precum şi formele specifice de habitat (peşteri, maluri adăpostite, locuinţe primitive), la care se adaugă caracteristicile omnivore ale dietei (fructe, ierburi, ouă, peşte, carne). Toate acestea i-au permis să exploreze şi exploateze un spaţiu tot mai larg al mediului său, conducând treptat la dezvoltarea capacităţilor de comunicare – vorbirea – o premisă majoră a începutului culturii.

Prima intervenţie notabilă a omului în mediul său natural a avut loc în Neolitic, ca urmare a invenţiei agriculturii şi a procesului de sedentarizare prin construirea de aşezări permanente.

La începutul Holocenului, cu circa 10000 ani în urmă, oamenii au înlocuit culesul şi vânatul prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, contribuind la o bază mai solidă în evoluţia culturală (Fig. 3).

Agricultura a evoluat prin extinderea şi intensificarea unor practici îndelungate în diferite părţi ale lumii. Un impuls în dezvoltarea agriculturii a dat introducerea irigaţiilor care au avut un impact profund şi asupra mediului (sărăturarea solurilor, ca de exemplu în Mesopotamia).

Noile invenţii din Antichitate în Mesopotamia (Irakul de astăzi) şi Egipt, cum au fost: căruţa cu roţi (cu 4000 de ani în urmă), bărcile, plutele (la începutul Neoliticului), au facilitat atât activităţile productive cât şi schimburile.

O altă etapă importantă pentru dezvoltarea vieţii umane sub raport cultural şi tehnologic, a fost legată de exploatarea minereurilor şi topirea metalelor, care se apreciază că ar fi început în urmă cu 5700 de ani, probabil în nord-estul Iranului.

Extinderea prelucrării metalelor în alte arii geografice s-a făcut rapid, încât cu 2500 de ani în urmă produsele din bronz erau folosite în vestul Europei, în Insulele Britanice cu extindere în estul ei, apoi în Asia, până în China.

Prelucrarea fierului începe cu 1500 de ani înaintea lui Hristos. Întreaga industrie a metalelor a condus însă la consum lemnos masiv.

Acum începe să apară un mediu tot mai artificializat şi începutul presiunii omului asupra mediului sau un alt mod de a spune, opoziţia om-natură. Crescând nivelul de trai, omenirea se înmulţeşte tot mai mult, iar noii locuitori solicită tot mai multă hrană, locuinţe, nevoi de instruire etc., încât mediul devine subordonat nevoilor mereu crescânde ale societăţii.

„Colonizarea” mediului natural s-a făcut începând cu mediile cele mai favorabile: se extind suprafeţele defrişate şi în locul lor apar peisaje noi ca de exemplu: arături, păşuni degradate, soluri erodate, dar şi ogoare irigate, precum cele din câmpiile Mesopotamiei, Indului, Nilului şi altele.

Păstorul sau agricultorul se putea muta pe alte terenuri, unde îşi continua aceeaşi acţiune asupra naturii. Istoria a consemnat migrări în masă ori năvăliri ale popoarelor în căutarea unor condiţii naturale mai bune. Locurile părăsite se refăceau în mod natural, în zeci şi sute de ani dar apăreau alte peisaje decât cele iniţiale. De exemplu, în locul pădurilor mediteraneene alcătuite din stejari şi cedrii, după defrişările masive, au apărut formaţiuni de maquis, iar ulterior de garriga. Păşunatul excesiv a distrus periodic şi aceste formaţiuni vegetale secundare, în locul lor rămânând doar roca la zi.

În această perioadă îndelungată, una din intervanţiile antropice cu consecinţe grave asupra mediului au fost defrişarea pădurii urmată de eroziunea accelerată asupra solului, de colmatări, de schimbări topoclimatice, care în timp, au adus influenţe negative globale asupra climei.

Etapa industrială accelerată: sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, deschid era economică modernă, revoluţia industrială de inventare a maşinilor cu aburi, a navelor marine de mare tonaj.

Pentru a antrena în procesul producţiei resurse materiale şi a obţine bunuri de toate felurile, omul a inventat uneltele, apoi maşinile şi a dezvoltat procesele tehnologice.

Astfel, omul a îmbogăţit structura învelişului geografic cu noi componente specifice:

144

Page 142: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• edificii industriale (ateliere, fabrici, uzine etc.) • edificii pentru depozitare (materii prime, produse finite); • infrastructurile de legătură şi susţinere (reţele edilitar-gospodăreşti, reţele de energie,

reţele de transport etc.); • mijloace de producţie şi deplasare etc. • dezvoltarea oraşelor în ritm accelerat. În secolul al XX-lea, societatea omenească a ajuns la apogeul dezvoltării materiale,

manifestat prin industrializare, automatizare şi computerizare, toate atrăgând după sine şi poluarea mediului, care s-a generalizat la nivel global. Este perioada globalizării tuturor proceselor, perioada în care tehnica a introdus la nivelul mediului fenomenul de poluare de toate tipurile, inclusiv prin intermediul deşeurilor.

Explozia demografică a impus extinderea terenurilor ocupate de construcţii, subsolul planetei este tot mai intens explorat pentru căutarea de materii prime pentru industrie, pământul fertil este intoxicat cu îngrăşăminte chimice şi insecticide, apa potabilă a devenit o problemă pentru consumul populaţiei.

Consecinţele presiunii umane se resimt global şi se reflectă negativ asupra existenţei omului, a sănătăţii sale. Iată de ce este necesar să înţelegem mai bine interdependenţele dintre mediu şi societate şi necesitatea de a le studia ca părţi ale aceluiaşi întreg. De aici, rezultă nevoia stringentă de a cunoaşte structurile şi funcţionalităţile mediului geografic care este mediul nostru înconjurător.

Medii naturale, medii antropizate şi medii antropice Din prezentarea scurtului raport dintre evoluţia societăţii umane şi relaţia sa cu mediul

înconjurător, se poate concluziona că toate mediile geografice, naturale sau antropice, reprezintă cadrul de viaţă al societăţii umane. Ele ne indică atât limitele care condiţionează viaţa omului, cât şi influenţa acestuia asupra evoluţiei stării mediului.

Se poate pune întrebarea: „Mai există medii naturale?”. După modul în care omul a pătruns cu ajutorul tehnologiei moderne în toate mediile naturale, inclusiv în cele polare şi adâncul oceanelor, răspunsul este negativ. Dar pentru că în toate tipurile de mediu s-au păstrat şi elemente naturale în grade diferite, se spune clar că omul nu poate trăi fără natură, nu poate exista societate umană fără Pământ.

Prin mediu natural înţelegem în prezent acel mediu în care predomină elementele netransformate sau puţin transformate de om. În prezent doar suprafeţele ocupate de gheţari, etajele alpine din medii foarte înalte, interiorul deşerturilor, pădurile ecuatoriale, mai reprezintă suprafeţe în care amprenta prezenţei umane este restrânsă.

O altă problemă se ridică în legătură cu schimbările introduse de om în mediu, respectiv, a gradului de antropizare. Antropizările cele mai extinse şi mai importante s-au petrecut în mediile favorabile vieţii (în special sub aspect climatic), mai uşor de adaptat cerinţelor sociale. Aceste tipuri de mediu cuprind: pădurile temperate, stepele (preria şi pampa), mediile mediteraneene, savanele, pădurea tropicală, litoralul, luncile. Intervenţiile asupra acestor medii s-au referit la despăduriri, arături, extinderea păşunilor în detrimentul pădurii, construcţia de aşezări, drumuri, diguri, canale, terasări etc. Consecinţe indirecte apărute sunt: erodarea solurilor, schimbarea regimului apelor, formarea torenţilor şi a alunecărilor, extinderea deşertului, scăderea fertilităţii solului.

Astfel, mediile puternic antropizate sau mediile antropice sunt acele spaţii în care componentele naturale sunt înlocuite prin activitatea omului predominant cu obiective industriale, agricole, aşezări omeneşti. Aici se pot exemplifica mediile urbane şi mediile industriale.

Antropizări reduse au fost înregistrate în mediile nefavorabile vieţii umane, cum sunt: mediile de deşert şi uneori de semideşert, mediile polare, tundra, pădurile temperate reci (taigaua şi pădurile de amestec, regiunile muntoase alpine). Ele alcătuiesc mediile antropizate cu un grad mai redus de intervenţie a omului, ocupând o poziţie centrală între mediile naturale şi

145

Page 143: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

mediile antropice. Ca medii antropizate se pot exemplifica: mediile rurale şi mediile agricole, în care agricultura este ramura economică de bază.

Test de autoevaluare 1. Identificaţi factorii principali care influenţează mediile naturale pe Glob. 2. Definiţi mediul geografic prin prisma interacţiunii activităţii omului cu mediul natural. 3. Cum este definită noţiunea de mediu în geografie? 4. Cum este poziţionat omul şi activitatea sa în cadrul mediului geografic în raport cu componentele naturale şi derivate ale acestuia? 5. Exemplificaţi elementele primare, derivate şi antropice ale mediului. 6. Argumentaţi existenţa diferitelor tipuri de mediu în raport cu elementele şi energiile care le compun şi se interferează diferit. 7. Definiţi peisajul geografic în raport cu mediul. Prezentaţi caracteristicile peisajului geografic. 8. Argumentaţi faptul că mediul natural reprezintă sursa de satisfacere a nevoilor umane. 9. Exemplificaţi similitudinea dintre mediul înconjurător şi mediul geografic. 10. Caracterizaţi etapele de intervenţie a omului în mediul natural şi transformarea acestuia în medii cu diferite grade de antropizare şi consecinţele negative apărute. 11. Definiţi mediul natural, mediul antropizat şi mediul antropic, argumentând cu exemple. 12. De ce mediul pe Terra este un unicat?

146

Page 144: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

147

1.3 TIPURILE DE MEDIU ŞI SOCIETATEA OMENEASCĂ

1.3.1. MEDIILE INTERTROPICALE ŞI GRADUL DE ANTROPIZARE

Obiective:

• Evidenţierea principalilor factori care diferenţiază mediile de viaţă pe Glob • Relaţionarea dintre factorii principali care determină formarea mediului ecuatorial şi

localizarea geografică a ariilor în care s-a format. • Sublinierea raportului dintre condiţiile climatice şi specificul vegetaţiei, faunei şi solurilor

care caracterizează acest tip de mediu. • Descrierea reliefului şi a particularităţilor geomorfologice. • Corelarea dintre condiţiile climatice şi caracteristicile reţelei hidrografice. • Prezentarea reliefului şi a proceselor geomorfologice. • Sublinierea modului de intervenţie a omului în peisaj şi consecinţele apărute.

Mediile intertropicale cuprind atât cele mai uscate, cât şi cele mai umede regiuni de pe Glob. Factorii principali care diferenţiază mediile de viaţă de pe Glob sunt (Fig.4): • Pe oceane • Pe continente - latitudinea - latitudinea (zonalitatea) - lungimea ţărmului - altitudinea (azonalitatea) - adâncimea - expunerea în raport de vânturile dominante - gradul de intervenţie umană.

Page 145: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 4. Factorii principali care diferenţiază mediile de viaţă de pe Glob

148

Page 146: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

149

Fig. 5 Tipuri de medii pe Glob

Page 147: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

150

1.3.1.1. Mediul ecuatorial şi tropical-umed. Intervenţia omului în peisaj

• Localizare geografică Mediul ecuatorial se desfăşoară între 0°-5° latitudine N şi S, de-a lungul Ecuatorului, iar în

zona ţărmurilor oceanice se extinde până la 10° latitudine. • Aria geografică în care se întâlneşte acest mediu În cadrul acestui mediu se includ regiuni cu altitudine medie de până la 1000 m din America de

Sud, cum sunt: bazinul Amazonului, Guyana, NE Podişului Braziliei; în Africa: bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului; în Asia de SE: Indonezia, Filipine, Malaya, partea estică a insulei Sri Lanka. (Fig.5.)

Aceleaşi caracteristici ale climei ecuatoriale se mai întâlnesc şi în variantele climatului musonic umed de pe coasta Malabarului, din sud-estul Peninsulei India, ţărmurile Myanmarului şi Thailandei cuprinse între 10°-25° latitudine N, precum şi în Australia de NE.

• Clima Temperatura medie anuală este cuprinsă între 26° - 28° C, Soarele aflându-se la o înălţime

mare pe bolta cerească tot timpul anului. Nu se înregistrează diferenţe de temperatură în cursul anului. Precipitaţiile depăşesc 2000 mm/an, ajungând şi la 3000 mm/an cu distribuţie lunară uniformă, cu excepţia unor condiţii locale cum ar fi: prezenţa unor bariere montane în calea maselor de aer oceanice, care pot genera cantităţi de apă ce depăşesc 3000 mm/an (ca de exemplu, în Arhipeleagul Marshall şi în alte insule pacifice).

În spaţiul ecuatorial se formează talvegul ecuatorial al presiunilor joase sau al zonei de convergenţă intertropicală către care converg vânturile alizee, alizeul de nord-est şi cel de sud-est, dinspre cele două şiruri de presiuni înalte de la tropice (anticiclonii subtropicali). Se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”.

Climatul ecuatorial se caracterizează prin manifestarea aproape constantă a elementelor sale pe tot parcursul anului, lipsit de sezoane şi cu zile şi nopţi egale ca durată.

Datorită insolaţiei ridicate are loc o evapotranspiraţie intensă, contribuind la o umiditate bogată, iar cea mai mare parte din precipitaţii reintră în atmosferă, în sol, unde se acumulează suficiente rezerve de apă care permit dezvoltarea unei vegetaţii ecuatoriale luxuriante.

• Solurile Condiţiile climatice caracterizate prin temperaturi şi umiditate ridicate, favorizează procesele

pedogenetice care sunt deosebit de active şi permanente. Solurile sunt lateritice, rezultate dintr-o intensă alterare a substratului mineral, până la

eliberarea oxizilor şi la descompunerea cu rapiditate a materiei organice. De aceea nu se păstrează o litieră consistentă sub pădurile ecuatoriale şi cu toată cantitatea mare de substanţe organice, solurile sunt sărace în humus. Levigarea puternică a elementelor pe profilul solului face ca humusul să fie redus, iar la suprafaţă se acumulează siliciu, pe când în orizontul următor predomină oxizii de fier, aluminiu şi uneori de mangan, de unde culoarea roşie–portocaliu-brună a acestor soluri numite şi lateritice.

Humusul redus face ca arborii să dezvolte un sistem radicular profund spre baza păturii de alterare, unde sunt încă substanţe necesare.

Culturile practicate pe suprafeţele defrişate de pădure au producţii reduse pentru că solul îşi pierde calitatea organică a humusului. De aceea, astfel de ogoare sunt părăsite şi se caută alte suprafeţe de unde denumirea de agricultură itinerantă.

Trăsăturile solului depind şi de materialul parental (roca-mamă), care poate fi diferită: acidă pe granite, gresii, bazică pe bazalte, calcare etc., dar şi de caracteristicile drenajului; de exemplu, apar frecvent soluri mlăştinoase sau hidromorfe, când sunt formate pe argile silicioase, negricioase fără un drenaj bun.

Page 148: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 6. Practicarea agriculturii de subzistenţă

• Vegetaţia Regiunea ecuatorială posedă un tip de vegetaţie unic pe Glob, o pădure bogată numită

pădurea ecuatorială sau tropicală umedă, ca rezultat al climatului ecuatorial cu precipitaţii bogate şi temperaturi ridicate. Ea poartă diferite denumiri: selvas în Brazilia, hylaeas în Africa, bosanes în America Centrală.

Fig.7. Pădurea ecuatorială Fig.8. Liane

Se caracterizează prin următoarele trăsături: • bogăţia mare a speciilor şi a genurilor de plante cu un ritm rapid de creştere favorizat de

climat şi de substanţele minerale şi organice rezultate din biomasa descompusă anual care sunt absorbite de rădăcinile plantelor;

• distribuţia etajată a componentelor cu arbori foarte înalţi până la 50 m, sub care se află arbori cu înălţimi de 25-30 m, care au o dezvoltare largă, arbori sub 10 m înălţime, etajul de arbuşti, iar la

151

Page 149: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

bază un strat de muşchi, graminee, ciuperci, ferigi, numeroase specii de orhidee etc. (I.Pop, 1979). Pe trunchiurile copacilor se fixează frecvent o vegetaţie formată din liane şi epifite: Orhidee, Aracee etc.;

• o altă trăsătură a acestor fitocenoze este reprezentată de lupta plantelor pentru lumină, deoarece coronamentul arborilor deşi şi înalţi (25-50 m) umbresc puternic etajele inferioare şi subsolul pădurii. Din acest motiv, lianele se agaţă de la un copac la altul pentru a ajunge la suprafaţa pădurii, respectiv la lumina solară, făcând destul de greoaie pătrunderea în pădure;

• pădurea ecuatorială (şi tropical-umedă) este sempervirentă, cu specii care cresc tot timpul anului fără perioadă de repaus. Pe trunchiurile copacilor se fixează o vegetaţie abundentă alcătuită din liane şi plante epifite (orhidee, aracee, filicinee etc.), iar pe solul umbrit cresc numeroase ferigi.

Fig. 9 Epifite

Pădurea ecuatorială se extinde în teritoriu nu numai în aria climatului ecuatorial, ci şi în ţinuturile dintre cele două tropice, acolo unde umiditatea este de 1500 mm/an, deci suficientă pentru a se dezvolta şi temperatura este mai mare de 20°C tot timpul anului, de unde şi denumirea de pădure tropicală umedă.

• Aria geografică a pădurilor ecuatoriale În continentul America de Sud se află pădurea ecuatorială amazoniană desfăşurată pe o

suprafaţă imensă în bazinul fluviului Amazon până la Oceanul Atlantic. Datorită precipitaţiilor bogate de peste 3000 mm/an şi temperaturii medii anuale de peste 20°C,

selvasul brazilian, cum mai este denumită această pădure, domină peisajul prin dimensiunile sale şi varietatea speciilor. Apar o mulţime de specii de palmier între care: palmierul de ulei, palmierul de vin, cocotierul, mahonul (folosit pentru mobilă, construcţii interioare din lemn), arborele de cauciuc sau Hevea braziliensis, din care se extrage latexul sau cauciucul natural, palisandrul, de culoare violacee de mare calitate în construcţii decorative din lemn, lemnul de balsa, foarte uşor, utilizat în construcţii, ca plăci izolatoare de zgomot, castanul de Brazilia, acajuul, de culoare roşcată, nucul brazilian şi altele.

Pădurea amazoniană numără peste 2500 de specii de arbori. De asemenea, în ţinuturile subecuatoriale, de-a lungul apelor se întind pădurile galerii, cu specii importante, cum este arborele de quebracho, cu un lemn dur şi rezistent, din care se extrag tananţi vegetali utilizaţi în industria pielăriei.

152

Page 150: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 10 Extragerea cauciucului natural Fig.11 Arborele de quebracho

Fig. 12 Cocotier

În continentul Africa, pădurea de tip ecuatorial sau tropicală umedă se întinde în bazinul

fluviului Congo, de pe coasta Guineei, de la Oceanul Atlantic şi până la ţărmul Oceanului Indian, precum şi în I. Madagascar, cu precădere pe ţărmul ei răsăritean.

Prezintă multe trăsături comune cu pădurea amazoniană, fără a atinge măreţia, masivitatea şi desimea acesteia. Arborii frecvenţi de importanţă economică sunt: cocotierii ale căror nuci dau o substanţă folosită la fabricarea uleiului, indigotierul din care se extrag coloranţi, abanosul – de culoare neagră cu dominanţă pe ţărmul de vest în zona Guineei, folosit la sculpturi, clape de pian şi pentru confecţionarea multor instrumente muzicale. Insula Mauritius din Oceanul Indian este faimoasă pentru pădurile de abanos. Mahonul african se găseşte din Liberia până în partea centrală a continentului, în Congo, iar arborii cresc de dimensiuni mari, cu înălţimi până la 45 m şi diametre de 1,8 – 3 m. Santalul, cu miros puternic ce-l apără de atacul insectelor, este utilizat pentru extragerea unor substanţe folosite în industria săpunurilor şi a altor produse cosmetice.

Palisandrul şi bambusul, cu fibraţia paralelă ce oferă calităţi industriale, are pondere mai mare în partea estică a Madagascarului, unde apare în hăţişuri printre palmieri.

Fig. 13 Bambus Fig. 14 Arborele călătorului În continentul Asia, zona pădurilor ecuatoriale (tropicale umede) este dezvoltată în

Arhipeleagul Indoneziei, Peninsula Malacca, Peninsula Indochina în zona ţărmurilor, în vestul 153

Page 151: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Peninsulei India, unde precipitaţiile aduse de musoni sunt destul de bogate. Speciile arboricole sunt: palmierul de vin, palmierul căţărător, palmierul de zahăr, palmierul de ulei, specii de ficus şi bananieri, sagotierul (arborele de pâine), arborele de chinină, abanosul, palisandrul, arborele de camfor şi pe alocuri, în aria musonică indiană, creşte arborele teck sau „lemnul de fier”, foarte mult utilizat în trecut la construcţia navelor maritime.

În Australia şi Oceania, pădurile ecuatoriale ocupă ţărmul nordic al Australiei din peninsulele

Arnhem şi York, cu un climat tropical umed, insulele care alcătuiesc Oceania (grupările Melaneziei, Microneziei şi Polineziei), între care se detaşează Insula Noua Guinee din Melanezia, amplasată între nordul Australiei şi Ecuator.

Ca specii valoroase din punct de vedere al fructelor, sunt bananierii şi sagotierul (arborele de pâine). În partea de nord-est a Australiei apar ferigi arborescente şi pădurile de eucalipţi cu lemn preţios pentru construcţia navelor, iar din frunzele lor se extrag uleiuri aromate. Eucaliptul atinge aici dimensiuni mari, de peste 100 m.

La latitudinile dintre tropice, în sectoarele de ţărm sau în lungul fluviilor, se dezvoltă păduri de mangrove cu rădăcini adventive.

În concluzie, pădurile din zona tropicală umedă, prin esenţele lor care fructifică, constituie baza

existenţei pentru locuitorii acestor ţinuturi. Bogăţia speciilor face dificilă exploatarea economică, la care se adaugă lipsa căilor de comunicaţie şi a amestecului de multe specii.

Cele mai multe specii de la tropice sunt puţin cunoscute chiar ca denumire, iar eventualii beneficiari n-au fost încă lămuriţi asupra caracteristicilor şi calităţilor acestora, pentru folosirea ca furnir, lemn de construcţii sau alte utilizări.

• Fauna din aceste păduri prezintă o mare varietate, ca urmare a bogatelor resurse alimentare şi

populează toate etajele pădurii. Specifice sunt păsările viu colorate (papagali, tucani, colibri, acvile, pasărea rinocer, păunul asiatic), reptile de mari dimensiuni (iguane, şarpele anaconda, pitoni etc.) şi o mare varietate de batracieni. Mamiferele sunt reprezentate de numeroase specii de maimuţe, unele antilope, elefantul indian, rinocerul indian, unele carnivore (jaguarul, puma, pantera neagră de Jawa), unele suide ( porcul moscat, porcul spinos, porcul babirusa).

Fig. 15 Pasărea cacadu Fig. 16 Colibri

• Relieful este în general monoton, cu altitudini joase, suprapus peste scuturi şi platforme vechi, afectate doar de fracturi sau bombări largi şi limitate de lanţuri muntoase înalte cum sunt Anzii în America de Sud şi Himalaya în Asia de Sud.

Modelarea reliefului reflectă condiţiile biochimice create de temperaturi ridicate şi umiditate mare reflectate în procesele de alterare chimică. Versanţii sunt acoperiţi de o pătură de alterare groasă la baza căreia se află un orizont bogat în elemente argiloase, care favorizează alunecări de teren.

154

Page 152: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Masivele şi lanţurile muntoase care depăşesc 1000 m creează discontinuităţi în desfăşurarea peisajului tipic ecuatorial, atât pe continente cât şi în insulele mari din arhipeleagurile din sud-estul Asiei. Pe măsura creşterii altitudinii apare etajarea climatică reflectată într-o desfăşurare în etaje evidente a vegetaţiei. Până la 1000 m se menţine pădurea ecuatorială, între 1000 şi 2000 de metri numărul speciilor se micşorează treptat şi apar elemente subecuatoriale şi temperate care devin dominante în partea superioară a acestui etaj. Pădurea este deasă dar arborii sunt mai scunzi, cu un strat bogat de subarbuşti, iar cel ierbos apare discontinuu. De la 2000 m la 3000 m se desfăşoară un etaj cu umiditate ridicată datorită persistenţei formaţiunilor de nori, dar pădurea este scundă, cu o dezvoltare a muşchilor şi lichenilor datorită acţiunii vânturilor de altitudine mare. Etajul subalpin se află în Africa de la circa 2800-3400 m, iar în Anzi urcă de la 3000 la 4500 m,unde cad în jur de 1000-1500 mm precipitaţii, iar temperatura medie este de 10°C. Formaţiunea vegetală subalpină este alcătuită dominant din tufe înalte şi dese de plante ericacee, vegetaţie ierboasă formată din graminee, muşchi şi licheni.

La peste 5000 de metri, pe vârfurile şi crestele montane, vegetaţia este foarte rară, apare peisajul de stâncărie, zăpadă şi gheaţă.

• Reţeaua hidrografică este densă datorită precipitaţiilor bogate iar văile au un anumit specific,

deoarece în profilul lor longitudinal se remarcă o asociere de sectoare cu praguri şi cascade mari care alternează cu sectoare în care panta este mică, unde se produc acumulări bogate de aluviuni argilo-nisipoase. Malurile râurilor sunt bine acoperite de vegetaţia care le protejează. Ca urmare, eroziunea regresivă este foarte lentă, ceea ce face ca pragurile să se menţină, ele fiind de natură tectonică a substratului de roci dure şi compacte.

• Intervenţia omului în peisaj Aceasta se manifestă prin exploatarea pădurii tropicale, prin utilizarea unor terenuri agricole

obţinute în mare parte prin incendierea unor teritorii tot mai întinse acoperite iniţial de vegetaţie naturală.

De asemenea, s-au construit unele căi de acces spre interiorul pădurii prin defrişarea acesteia. Terenurile lipsite de vegetaţie sunt supuse unor procese accentuate de eroziune prin

pluviodenudare. După un an de folosinţă agricolă, solurile sunt complet sărăcite de substanţe nutritive şi sunt abandonate de localnici care se mută în alte sectoare ale pădurii pe care o defrişează din nou pentru obţinerea altor terenuri pentru agricultură. Este sistemul unei agriculturi itinerante specifică acestor ţinuturi.

Terenurile părăsite sunt de multe ori puternic erodate încât pădurea nu se mai poate dezvolta, fiind afectate de şiroire şi torenţialitate şi iau aspectul de „badland-uri” (pământuri rele).

Fig. 17 Peisaj de bad-land

Exploatarea neraţională a pădurilor ecuatoriale pentru esenţele arboricole valoroase, în cea mai mare parte de firmele occidentale şi nord-americane, reprezintă problemă majoră la nivel global

155

Page 153: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

156

deoarece afectează echilibrul ecologic al marelui ecosistem şi mai departe, modificarea climatului terestru.

a) Test de autoevaluare:

1. Precizaţi factorii principali care diferenţiază mediile de viaţă pe glob. 2. Localizaţi ariile geografice în care se desfăşoară mediul ecuatorial şi tropical umed. 3. Descrieţi vegetaţia şi fauna specifice din mediul ecuatorial şi tropical umed şi precizaţi aria

geografică de dezvoltare. 4. Caracterizaţi tipurile de soluri în funcţie de factorii pedogenetici. 5. Prezentaţi formele de relief şi particularităţile geomorfologice din aceste arii geografice. 6. Care sunt caracteristicile reţelei hidrografice în corelaţie cu tipul de climă, în special cu

regimul precipitaţiilor? 7. Analizaţi modul de intervenţie a omului în peisaj şi consecinţele apărute.

1.3.1.2 Mediul de savană şi influenţa omului în peisaj

Obiective • Precizarea localizării geografice în care a apărut acest tip de mediu şi a ariilor de

desfăşurare pe Glob. • Caracterizarea condiţiilor climatice din aria savanei, cu precizarea diferenţierii elementelor

climatice din ariile musonice. • Descrierea vegetaţiei şi faunei în strânsă legătură cu specificul condiţiilor climatice. • Prezentarea reliefului şi a proceselor geomorfologice care se produc în aceste condiţii. • Corelarea dintre evoluţia tipurilor de soluri şi condiţiile climatice. • Sublinierea modului de intervenţie a omului în peisaj şi consecinţele apărute.

• Aria geografică Acest mediu are o desfăşurare de o parte şi de alta a Ecuatorului, până la latitudini de 12°

latitudine N şi S, iar anumite condiţii locale, în care excesul periodic de umiditate imprimă caracteristica dominantă a acestui tip de mediu, se dezvoltă până la 25° latitudine N şi S în America Centrală şi de Sud (platourile Matto Grosso, Minais Gerais, bazinul fluviului Orinoco), în Africa, în sudul Asiei (Podişul Deccan, Sri Lanka, Indochina), Australia de nord-est.

În acest spaţiu geografic intră o mare parte din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul Insulei Madagascar). (Fig.5a).

Caracteristicile peisajelor sunt date de condiţiile climatice care se succed în cadrul a două sezoane distincte – unul cald şi umed iar altul cald şi uscat. Aceste sezoane sunt generate de pendularea sezonieră a alizeelor şi a calmelor ecuatoriale.

În sezonul de vară, cald şi umed, aria de acţiune a alizeelor se deplasează la latitudini mai mari, iar aici se extinde acţiunea maselor de aer ecuatoriale umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile se situează între 20-25°C, precipitaţiile convective sunt bogate, iar umezeala se menţine la valori de peste 75%; lunile cele mai calde sunt mai şi iunie.

În sezonul de iarnă, alizeul este dominant aducând aer cald şi uscat. Amplitudinile termice diurne sunt mari (10-15°C) şi se datorează încălzirii diurne de până la 30°C şi răcirii nocturne care coboară temperatura la 15°C. Acest sezon durează patru luni în vecinătatea pădurii ecuatoriale şi este mult mai lung, de 7-10 luni la latitudini mai mari, respectiv la limita cu deşerturile.

Diferenţieri marcante în regimul de manifestare a elementelor climatice apar în lungul unor ţărmuri şi în regiunile limitrofe lor, unde se înregistrează climatul musonic: India, Indonezia, sud-estul Chinei, pe coastele Americii Centrale etc.

Ceea ce este specific aici este diferenţa climatică netă între cele două sezoane. Vara sunt frecvente masele de aer oceanice care aduc nebulozitate, cu ploi de convecţie şi furtuni frecvente. Cantitatea anuală de precipitaţii este peste 1000 mm. Pe ţărmurile montane înalte sau în regiuni

Page 154: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

delimitate de munţi înalţi, care joacă rol de bariere orografice, musonul dă cantităţi de precipitaţii foarte mari, ca de exemplu: Conakry, peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam, în India, de 11500 mm.

În timpul iernii, când bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, apare anotimpul secetos; acum nebulozitatea este foarte mică, ploile foarte rare.

Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei, vor fi dirijate de acest climat specific.

• Vegetaţia Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în peisaj, îndeosebi în

alcătuirea covorului vegetal. Se impun ca formaţiuni majore pădurile cu frunze căzătoare, savana şi pădurea din regiunile musonice.

a) Pădurile cu frunze căzătoare se dezvoltă la latitudini mai mici, spre zona ecuatorială,

unde sezonul uscat atinge în jur de patru luni. Ele sunt mai dese, au o structură complexă şi îşi păstrează mereu frunzele în imediata vecinătate a pădurilor ecuatoriale şi devin din ce în ce mai rare, îşi pierd aproape în întregime frunzele şi au un număr tot mai mare de specii xerofile la limita cu savana, unde se înregistrează 3-4 luni secetoase.

b) Savanele sunt formaţiuni dominant ierboase alcătuite din graminee xerofile care formează un strat ierbaceu mai înalt de până la 2 m cu cât ne apropiem de regiunea ecuatorială cu umiditate mai ridicată. Tot aici apar şi pâlcuri de arbori cu înălţime redusă, cu ramuri mai puţine şi cu rădăcini adânci.

Fig. 18 Parcul Naţional Serengetti

Fig. 19 Acacia Fig. 20 Baobab

157

Page 155: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În continentul Africa, savana are cea mai mare desfăşurare, ocupând circa 2/3 din suprafaţa

continentului şi se diferenţiază, în funcţie de umiditate, mai multe tipuri de savane. În zona de tranziţie spre savană cresc pădurile-savană sau savanele-parcuri, cu arbori mici şi distanţaţi, numite, după speciile dominante: savane cu baobabi, savane cu acacii, savane cu palmieri, savane cu arbuşti şi arbori cu înălţime mică.

În America de Sud, savana este predominant ierboasă cu tufe rare de arbuşti, care este denumită campos, tipic în Podişul Braziliei. În depresiunile mai umede se dezvoltă savana cu palmieri (Mauritia vinifera), numită pantanaes sau llanos (lianos) în Venezuela, Guyana şi bazinul Orinoco. Savana cu tufişuri xerofile ghimpoase din Brazilia se mai numeşte caatinga.

Fig. 21 Llanos, Venezuela Fig. 22 Llanos inundat

Fig. 23 Caatinga, Pod. Braziliei Fig. 24 Cavanillesia arborea - caatinga

În lungul principalelor artere hidrografice, care traversează savanele creşte o fâşie îngustă de

pădure virgină, asemănătoare celei ecuatoriale, numită pădure-galerie. • Fauna este abundentă şi diversificată ca specii, predominând erbivorele de talie mare:

elefanţi, girafe, rinoceri, antilope, zebre, bivoli care trăiesc în turme, unori mixte, pentru a oferi o protecţie individului în faţa carnivorelor: leu, leopard, ghepard, hienă, tigrul de Bengal etc. În savană se întâlnesc cele mai rapide animale alergătoare de pe Glob, cum sunt: antilopa, struţul, ghepardul cu areal mare în savana africană şi sud-estul Asiei. Ghepardul este una dintre speciile pe cale de dispariţie.

158

Page 156: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

159

• Relieful mediilor de savană ocupă regiunile vechi de platformă reprezentate de podişuri şi câmpii. În funcţie de condiţiile climatice şi de vegetaţie are loc o modelare specifică în funcţie de panta suprafeţelor. În sezonul umed predomină alterarea chimică, iar pe versanţi o alternare a dezagregării în timpul sezonului secetos cu fenomene de şiroire şi pluviodenudare în sezonul ploios. În aceste condiţii, versanţii se retrag paralel cu ei înşişi, pe un plan înclinat formând glacisuri de eroziune şi pedimente.

• Solurile sunt lateritice, destul de dezvoltate, au culoare gălbuie sau roşiatică (cărămizie, de

unde şi denumirea, later în limba latină – cărămidă). Oricât de scurt ar fi sezonul umed, pe parcursul său precipitaţiile lunare ating valori compatibile cu cele din regiunile ecuatoriale, ceea ce face ca solurile să devină saturate cu apă până aproape de suprafaţă, favorizând şi o uşoară scurgere, pânza freatică fiind aproape de suprafaţă. În timpul perioadei secetoase, a cărei durată scade treptat de la 8 luni la contactul cu stepa tropicală, la 4 luni spre regiunile ecuatoriale, pânza freatică dispare din sol sau coboară la mari adâncimi în rocile poroase iar cele mai multe cursuri de apă rămân, în aceste condiţii secate.

Precipitaţiile abundente din anotimpuil ploios determină o levigare pe profil iar argila formată este caolinul.

Crustele apar în condiţiile în care are loc concentrarea unei mari cantităţi de oxizi de fier

trivalenţi stabili (sesquioxizi), aluminiu, mangan, urmată de precipitarea şi întărirea lor. Crustele de acest gen se pot dezvolta prin întărirea în loc a unei cantităţi importante de produse bauxitice sau feruginoase, realizate pe suprafeţe relativ plane cu roci sărace în cuarţ (magmatite bazice şi argilă cu multă alumină). Aici, aluminiul luat în soluţie este concentrat şi dă acumulări bauxitice.

Cruste feruginoase se acumulează doar în regiunile unde rocile au un conţinut ridicat în fier ca de exemplu la Belo Horizonte, Brazilia, unde există o crustă de 2-3 m grosime, în Cerro Bolivar din Guyana, în Liberia etc.

• Intervenţia omului în peisaj se manifestă mai ales prin suprapăşunat şi desţelenire, ceea ce

duce la distrugerea echilibrelor iniţiale şi la instalarea eroziunii accelerate prin pluviodenudare şi formarea torenţilor din sezonul ploios.

De asemenea, prin îndepărtarea vegetaţiei ierboase, elementele nutritive sunt spălate din solurile sărace şi rămase fără protecţie în faţa vântului şi a averselor torenţiale.

Test de autoevaluare: 1. Precizaţi ariile geografice în care se desfăşoară mediul de savană şi mediul musonic. 2. Caracterizaţi condiţiile climatice din zona savanei şi din ariile musonice. 3. Prezentaţi vegetaţia şi fauna în corelaţie cu specificul condiţiilor climatice. 4. Descrieţi tipurile de soluri în funcţie de factorii pedogenetici. 5. prezentaţi formele de relief şi procesele geomorfologice care se desfăşoară în aceste condiţii

de mediu. 6. Analizaţi modul de intervenţie a omului în peisaj şi consecinţele apărute.

1.3.1.3 Mediul tropical-uscat de deşert, semideşert şi activitatea umană în cadrul său

Obiective

• Localizarea geografică a zonei mediului tropical uscat de deşert şi semideşert. • Evidenţierea condiţiilor climatice care au determinat formarea acestui tip de mediu. • Descrierea formaţiunilor de vegetaţie şi faună care apar în acest mediu în funcţie de condiţiile

climate. • Prezentarea reliefului şi a proceselor geomorfologice care au loc în acest mediu. • Corelarea dintre tipurile de soluri şi condiţiile climatice.

Page 157: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

160

• Sublinierea modului de intervenţie a omului în peisaj şi consecinţele apărute.

• Localizare geografică Mediul tropical uscat de deşert şi semideşert ocupă suprafeţe continentale situate în zona

tropicelor, de o parte şi de alta a acestora, la latitudini de 15°-25°. Cele mai extinse areale se găsesc în Emisfera Nordică, în nordul Africii, Peninsula Arabia,

Iran, Pakistan (o bună parte), până în deşertul Thar de la limita Indiei cu Pakistanul şi în Podişul Mexican, partea nordică.

În Emisfera Sudică, deşerturile sunt mai restrânse. Ele apar în nordul statului Chile, prin deşertul Atacama situat între 23-27° latitudine S, în Africa de Sud prin deşertul Kalahari şi cel de nisip al Namibiei, situat de-a lungul ţărmului Oceanului Atlantic şi în Australia, unde ocupă partea central-vestică a acestui continent (fig.5 b).

În aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deşerturi şi semideşerturi din ţinuturile calde cu un anumit specific în peisaj impus de condiţiile climatice.

Mai întâi este subregiunea aridă în care climatul uscat este extrem de riguros, vegetaţia, solurile, scurgerea râurilor aproape lipseşte, iar cea de-a doua, subregiunea semiaridă, include fâşii situate la latitudini mai mari sau mai mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine – savană sau cea mediteraneană.

• Sub raport altimetric, regiunile aride şi semiaride se desfăşoară în cea mai mare parte până la

500 m, incluzând câmpii şi podişuri joase. Se adaugă unele depresiuni şi podişuri intramontane în Mexic şi munţi în Africa (Ahaggar, Tibesti, Tassili), apoi cei din Iran, Afganistan etc.

• Clima caracteristică acestui mediu este dată de uscăciune datorată aerului descendent ce se

deplasează spre exterior din centrele barice de înaltă presiune situate în lungul celor două tropice. Ele reprezintă regiunile de origine a maselor de aer tropical continental cald şi uscat.

Ariditatea creşte sper interiorul continentelor, unde precipitaţiile medii anuale scad sub 50 mm. Repartiţia lor prezintă o mare neuniformitate în timp şi spaţiu, uneori putând trece ani întregi fără ploi. De exemplu, în oaza In Salah din Algeria, media precipitaţiilor anuale a fost de 150 mm pe o perioadă de 15 ani (Strahler, 1973).

Încălzirea adiabatică a aerului descendent determină reducerea umezelii relative a aerului, care în Sahara atinge o medie anuală de 25-35%. Acest fenomen determină o enormă capacitate de evaporare a apei, care depăşeşte de peste 20 de ori cantitatea primită din ploi.

Uneori, pătrunderea maselor de aer ecuatorial sau tropical maritim în interiorul continentelor provoacă furtuni convective violente cu precipitaţii bogate. Apa provenită din precipitaţii nu reuşeşte să se infiltreze în totalitate şi se scurge la suprafaţă formând albii largi cu scurgere violentă numite ueduri – denumire arabă dată văilor cu fund lat şi neted ce coboară din munţii Saharei şi evacuează în câteva ore (maximum câteva zile) toată apa ce cade în părţile înalte.

Durata scurgerii depinde de pantă. În regiunile semiaride, unde valoarea precipitaţiilor este de 100-150 mm, scurgerea poate dura câteva zile pe an, maximum câteva săptămâni.

În climatul arid, scurgerea prin albiile principale are loc pe lungimi de câţiva zeci de kilometri. Debitul se micşorează cu repeziciune în aval pe măsură ce apa se evaporă şi se infiltrează. În aceste condiţii, majoritatea văilor actuale sunt o moştenire din etape mai vechi cu climat mai umed.

Scurgerea este în principal areică, apa pierzându-se brusc în nisipuri sau endoreică, fiind preluată de bazine interne, fără ieşire la mare.

Temperaturile medii anuale oscilează de la un ţinut la altul, fiind cuprinse între 15°-16°C în fâşiile litorale sau pe munţii mijlocii şi 25°-28°C în interiorul continentelor. Între lunile de vară şi cele de iarnă sunt diferenţe de 15°C.

Datorită aerului uscat, deşerturile se caracterizează printr-o insolaţie puternică care determină temperaturi la nivelul suprafeţei de nisip de peste 50°C. De exemplu în Sahara s-au înregistrat pe nisip temperaturi de 72-80°C. Ele scad în substrat iar la 25-30 cm adâncime rămân constante. În timpul nopţii, radiaţia terestră este mare şi provoacă scăderea temperaturii până la valori de 0°C sau

Page 158: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

sub aceasta. Îngheţurile sunt frecvente în munţii din regiunile tropicale, ca de exemplu în Munţii Ahaggar din Sahara, unde durează circa 113 zile.

Lipsa norilor şi slaba umiditate a aerului determină ca radiaţia nocturnă să fie puternică şi ca urmare, la nivelul solului temperaturile să scadă până la aproape de 0°C.

Precipitaţiile sunt reduse, au o repartiţie şi un regim de producere inegale de la o regiune la alta. În medie, cantităţile anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm, scăzând chiar sub 100 mm în deşerturile cele mai aride şi crescând la 300-500 mm în semideşert.

O situaţie aparte o au porţiunile de deşert din zonele litorale din vecinătatea curenţilor reci care acţionează frecvent în vestul continentelor, ca de exemplu: Curentul rece Humboldt (sau al Perului) lângă deşertul Atacama sau deşertul Namib din sud-vestul Africii, în zona de acţiune a Curentului rece al Beguelei. Influenţa curenţilor reci favorizează prezenţa unor mase de aer oceanic care asigură umiditatea aerului şi temperaturi mai scăzute care la rândul lor, împiedică convecţia termică pentru a se forma nori din care să cadă precipitaţii convective. Apropierea oceanului se face simţită doar prin diminuarea amplitudinilor termice anuale, temperaturi mai scăzute şi prin prezenţa frecventă a ceţii.

Deşerturile Americii de Nord au în mare parte şi o cauză determinată de barajul munţilor de pe coasta oceanului, ca de exemplu deşerturile din Podişul Mexican.

• Vegetaţia Datorită condiţiilor climatice foarte severe din aria deşerturilor, vegetaţia este săracă,

discontinuă şi adaptată morfologic şi fiziologic. Unele diferenţieri climatice zonale se reflectă în repartiţia speciilor vegetale. Plantele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt (doar în perioada umedă), iar supravieţuirea speciei este legată de rezistenţa seminţelor. Plantele perene prezintă adaptări multiple pentru a menţine apa în plantă: rădăcini foarte lungi (peste 10 m) care ajung la adâncimi mari, trunchiuri scunde cu ramuri verzi ce poartă frunze mici solzoase sau reduse la spini, creşterea concentraţiei saline în sucul celular, capacitatea protoplasmei de a rezista la temperaturi înalte etc.

În funcţie de creşterea gradului de uscăciune de la exteriorul spre interiorul deşertului se dezvoltă mai multe categorii de formaţiuni vegetale:

a) Formaţiuni ierboase din specii xerofile (stepa deşertică) dispuse în câteva strate, adaptate la sezonul de vară când suprafaţa solului este slab protejată de acţiunea agenţilor externi. În sezonul cu ploi (250-300 mm), ierburile acoperă până la 40-50% din suprafaţa terenurilor;

b) Formaţiuni arbustive şi ierboase cu dezvoltare circumdeşertică, în regiuni unde cad circa 200 mm precipitaţii, pe depozite nisipoase cu grosime mică (pânza freatică fiind discontinuă), gradul de acoperire este între 20-40%. Sunt mai multe subtipuri cu caracter regional:

Brusa cu acacii din Africa de Nord aflată între savană şi deşert, formaţiune cu acacii, euforbii şi graminee sub 1 m înălţime pe soluri nisipoase subţiri;

Brusa cu cactuşi din Mexic (amplitudini termice sezoniere importante, precipitaţii de 100-300 mm, grad de acoperire 15-30%, sol subţire şi slab protejat;

Fig. 25 Deşertul Sonora

161

Page 159: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Caatinga braziliană formată din arbuşti şi tufe ierbacee cu multe endemisme şi cu un grad de

acoperire a solului de numai 20%; Scrubul australian, asociaţie formată din ierburi şi eucalipţi.

Fig. 26 Scrubul australian

c) Formaţiuni specifice deşertului propriu-zis ocupă areale restrânse îndeosebi în depresiuni unde apa freatică se află la adâncimi reduse, în care se dezvoltă specii de graminee cu un ciclu vegetativ scurt şi chiar arbuşti; dintre graminee este specia de drin, iar ca specii adaptate la terenuri sărăturoase, sunt cele de Tamarix şi Nitraria sub formă de tufe.

d) Oazele oferă un peisaj inedit în depresiunile unde pânza freatică se află la adâncimi mici, favorizând o vegetaţie aparte cu numeroase plante de cultură: curmali, leandru, arborele de fistic etc.

e) În interiorul deşerturilor apar spaţii cu extindere variabilă, unde vegetaţia dispare complet. • Fauna În condiţiile vitrege ale deşerturilor fauna este săracă, are numeroase adaptări la temperaturi şi

uscăciune, între care: scăderea numărului de glande sudoripare ale pielii, creşterea vâscozităţii sângelui, dezvoltarea unui înveliş pilos bogat, deshidratarea produselor de excreţie, capacitatea de reabsorbţie a apei din rinichi etc. Condiţiile specifice de viaţă ale deşertului determină formarea unor biocenoze speciale: vizuini, puţuri, galerii subterane cu apă etc. Fauna este reprezentată în principal prin mamifere mici, în special rozătoare (iepuri, şoareci, şobolani), puţine erbivore (dromaderul), carnivore (vulpea, coiotul şi sconcsul în America de Nord), numeroase reptile (şopârle, vipere, cobre), insecte, chiar unele amfibii (broaştele Helioparus şi Neobatrachus din Australia) etc.

Spre exteriorul deşerturilor în stepa tropicală care face trecerea spre mediul de savană sau spre cel mediteranean cu precipitaţii între 50-150 mm, care favorizează dezvoltarea unor graminee scunde şi tufişuri spinoase, apare şi o faună mai bogată, cu antilope şi carnivore.

• Relieful Relieful deşerturilor tropicale reprezintă rezultatul eroziunii eoliene, al dezagregării şi alterării

rocilor, al scurgerii torenţiale în urma rarelor averse de ploaie. Evoluţia generală a reliefului duce la apariţia formării glacisurilor de eroziune şi pedimentelor

de la poala versanţilor care se continuă spre exterior cu glacisuri şi câmpii acumulative. Între acestea apar martori de eroziune sau inselberguri.

162

Page 160: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În cea mai mare parte, deşerturile tropicale ocupă socluri vechi precambriene în Africa, Arabia, Australia, în care s-au modelat podişuri stâncoase numite hamade în Sahara şi câmpuri de dune mişcătoare numite erguri.

Fig. 27 Hamada Fig. 28 Erg în Maroc

Deşerturile Podişului Iranului (Iran, Afganistan, vestul Pakistanului) situate între 400 şi 800 m, despărţite de creste muntoase cu înălţimi între 3000-4000 m, sunt predominant nisipoase sau argiloase.

• Solurile Solurile de deşert apar discontinuu, sunt scheletice, lipsite de humus şi au o culoare cenuşie sau

roşiatică, în funcţie de tipul compuşilor de fier. Ele conţin cantităţi mari de carbonat de calciu (CaCO3) şi alte săruri (cloruri şi sulfaţi), aduse şi depuse la suprafaţă sau în sol, prin capilaritate formând cruste dure, plăci şi concreţiuni albicioase de calcar (Ca CO3) sau gips (Ca SO4). Uneori, mineralele dizolvate în timpul umectării se concentrează sub efectul evaporaţiei la suprafaţa rocii, unde apare un strat bogat în oxizi de fier şi mangan, cunoscut sub denumirea de patina deşertului sau luciul negru deşertic.

• Intervenţia omului în peisaj Influenţa omului în peisajul deşertic este mult mai pregnantă spre extremităţile acestuia, în

cadrul stepei tropicale sau al Sahelului în Africa, unde se manifestă în sens negativ prin utilizarea suprapăşunatului care conduce la dispariţia vegetaţiei fragile şi implicit, favorizează înaintarea deşertului în interiorul savanei.

În afara acestor activităţi agricole se menţionează cele de tip industrial care se ocupă cu exploatarea hidrocarburilor, ca de exemplu în Sahara pe teritoriile aparţinând statelor Libia şi Algeria sau în deşertul Arabiei, pe teritoriul statelor Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite etc. Economiile ţărilor tropicale, cu toată bogăţia resurselor lor de subsol sau turistice, sunt dependente de pieţe externe care nu pot fi controlate.

Test de autoevaluare 1. Identificaţi localizarea geografică a zonei mediului tropical uscat de deşert şi semideşert. 2. Caracterizaţi condiţiile climatice care au determinat formarea deşerturilor şi

semideşerturilor. 3. Descrieţi formaţiunile de vegetaţie şi faună care s-au dezvoltat în mediul deşertic şi

semideşertic. 4. Care sunt formele de relief şi procesele geomorfologice specifice din acest tip de mediu? 5. Prezentaţi specificul tipurilor de soluri. 6. Analizaţi modul de valorificare a resurselor din acest tip de peisaj şi consecinţele apărute.

163

Page 161: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

1.3.2. MEDIILE EXTRATROPICALE ŞI GRADUL DE ANTROPIZARE

TIPURI DE MEDIU GEOGRAFIC TEMPERAT

Principalele tipuri de mediu se conturează şi se diferenţiază în funcţie de factorii climă şi

relief. În mod special, factorii de climă sunt cei care impun vegetaţia şi fauna, determinând, totodată, şi gradul de intervenţie umană în peisaj prin gradul şi modul de umanizare a peisajului.

Prin urmare, tipurile de mediu se reflectă în mod deosebit prin marile asociaţii vegetale şi prin nivelul de presiune umană sau prin ceea ce se cheamă ecosistem, aşa cum spun biologii sau geosistem definit de geografi.

Datorită climei foarte variate şi mozaicate, în funcţie de relief şi de influenţa antropică, mediile temperate, cu precădere cele de pădure sunt complexe şi dificil de caracterizat.

Totuşi se pot contura următoarele tipuri de medii temperate: mediul mediteranean, mediile de prerie şi stepă, mediul pădurilor de foioase şi de amestec, mediul montan al regiunilor temperate, mediul taigalei sau al pădurii boreale, mediile umanizate.

1.3.2.1. Mediul mediteranean şi evoluţia antropizării sale

Obiective • Enumerarea factorilor care au generat tipurile de mediu temperat şi precizarea acestora. • Sublinierea localizării geografice a ariilor în care s-a format şi a evoluat mediul

mediteranean. • Evidenţierea condiţiilor climatice care au determinat formarea acestui tip de mediu. • Descrierea formaţiunilor de vegetaţie şi faună care se dezvoltă în spaţiul mediteranean în

corelaţie cu specificul condiţiilor cliamtice. • Analiza reliefului şi a proceselor geomorfologice în raport de factorii care le influenţează.• Caracterizarea tipurilor de soluri. • Analiza evoluţiei antropizării mediului mediteranean.

• Localizare geografică Ocupă suprafeţe la latitudini de 30°-40°, cu precădere în insulele şi statele riverane Mării

Mediterane. Pe areale mai restrânse, acest tip de mediu se întâlneşte şi pe faţadele vestice ale continentelor şi anume în California (America de Nord), centrul statului Chile (America de Sud), regiunea Cap din Africa de Sud, în sudul Australiei (fig.5 c).

• Climatul Specificul general al mediului mediteranean propriu-zis poate fi caracterizat prin apariţia

celor patru anotimpuri, cu specificul lor, în special al celor extreme, vara şi iarna. Vara, care poate dura patru luni, este foarte caldă şi secetoasă, cu temperaturi ridicate,

mediile lunare de 20-25°C, iar uscăciunea este dată de cantităţile reduse de precipitaţii. Toamna este mai scurtă, de cca două luni. Acum încep ploile, care uneori, au aspect torenţial, determinând refacerea pânzelor acvifere şi reînvierea vegetaţiei. Iarna, climatul este similar celui temperat-oceanic, cu ploi mai bogate, cer mohorât şi valuri de frig. Râurile produc viituri şi revărsări; au loc alunecări de teren. Primăvara este anotimpul cel mai plăcut, cu temperaturi moderate, cer senin şi sol umed, care determină o explozie vegetală şi multe plante înflorite.

Temperaturile medii anuale oscilează între 15° şi 20°C, iar maximele absolute pot ajunge vara la 35°C. Verile sunt mai răcoroase pe litoral şi mult mai fierbinţi în interiorul continentelor, ajungând la diferenţe de 10°C.

Cantitatea anuală de precipitaţii este în medie de 500- 1000 mm, dar în condiţii locale ajunge la valori mai mari (peste 1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm).

164

Page 162: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Acest tp de mediu este în primul rând rezultanta tipului de climat de contact între cel arid deşertic şi cel temperat de nuanţă oceanică. Elementul climatic determinant îl constituie alternanţa şi interacţiunea maselor de aer polar şi tropical arid. Vara se deplasează peste Mediterana centrii barici tropicali de presiune ridicată, impunând secete similare deşerturilor. Iarna, bat vânturile de vest, aducătoare de ploi, uneori sosind şi cicloni ai fronturilor polare care produc ninsori în regiunile montane, lapoviţă şi ploi reci în regiunile joase litorale.

Diferenţieri apar şi de la vest la est. În partea de răsărit a Mediteranei, numărul de zile secetoase creşte până la 200. Pe plan local, o mare influenţă o au munţii şi alternanţa de masive despărţite prin câmpii restrânse sau văi largi. Munţii barează vânturile pe diferite direcţii, precum şi formarea de vânturi locale, cum sunt: mistralul, un vânt rece în sudul Franţei, bora, un vânt şi mai rece care bate dinspre munte către marea mai caldă în lungul ţărmului estic al Mării Adriatice şi în Italia nordică; sirocco, vânt cald şi foarte secetos, ce bate dinspre sud spre Mediterana când prsiunea atmosferică este scăzută.

Câmpiile şi văile de la baza munţilor, cu poziţie de adăpost, au în general, veri mai secetoase decât munţii şi ierni blânde şi umede, când devin mlăştinoase.

Pe ţărmul vestic american, în California, bate vântul cald Santa Ana, iar pe cel sud-african, vântul cald Berg.

• Vegetaţia În funcţie de climat, prezintă adaptări specifice. Plantele sunt de obicei perene, au rădăcini

adânci, frunze mici, dure, cerate sau transformate în spini şi adesea odorante (prezintă uleiuri mirositoare). Toate aceste adaptări frânează evaporarea în timpul verii şi apără planta în timpul iernii de ger, mai ales datorită uleiurilor. Unele plante acumulează rezerve de apă în rădăcini, cum este irisul, sau în seminţe, cum este grâul (plantă de origine mediteraneană).

De asemenea, plantele sunt sempervirente (permanent verzi) dar prezintă o diminuare a ciclului vegetal la sfârşitul verii şi nu iarna ca în celelalte zone. Sunt şi specii de plante cu frunze caduce.

Ca urmare, în această regiune se diferenţiază asociaţiile vegetale următoare: a) Păduri xerofite S-au dezvoltat în general pe versanţii munţilor până la altitudinea de 1500 m, iar pe ţărmul

african, în Munţii Atlas (Atlasul Înalt), pot urca până la 2500 m . În sectoarele mai uscate şi pe calcare cresc stejarul de stâncă (Quercus ilex) şi o serie de arbuşti:fistic, oţetar, laur, levănţică etc. Pe terenurile mai umede domină stejarul de plută (Quercus suber), în amestec cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halepensis) şi arbuşti (levănţică, mirt, fistic). Pe ţărmuri formează păduri de pin.

Fig. 29 Pinul maritim Fig. 30 Pinul de Alep

165

Page 163: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În zonele mai calde apare măslinul sălbatic (Olea europaea) şi roşcovul, iar în California se

dezvoltă pădurea de stejari xerofili, în sud-estul Australiei apar frecvent eucalipţi (Eucaliptus marginatus), iar în sud-vestul Asiei, în Liban, sudul Turciei, se dezvoltă cedrul, dintre vestiţii cedrii de Liban utilizaţi la confecţionarea navelor maritime.

b) Tufărişurile xerofile S-au dezvoltat îndeosebi prin îndepărtarea pădurii, iar ariditatea le-a determinat înălţimi

diferite, ramificaţii cu frunze mici, rigide, uneori spinoase. Cele mai dezvoltate asociaţii se conturează în bazinul Mării Mediterane, cum sunt: - maquisul – tufărişuri dense ce ajung la 10 m înălţime, frecvente în Corsica, Sicilia şi pe

ţărmurile mediterane urcând până la 600 m pe versanţi. Sunt formate din măslin sălbatic, stejar de stâncă, roşcov, mirt, palmier pitic etc.;

Fig. 31 Maquis

- frigana – asociaţii de arbuşti ţepoşi în care domină drobiţa, cu extindere în Grecia; - garriga – tufişuri scunde până la 1 m înălţime dezvoltate pe calcare în sudul Franţei, care

sunt dominate de exemplare de stejar cârmâz (Quercus coccifera), rozmarin (Rosmarinus officinalis), cimbru, iar în Spania, Maroc, Algeria, apare şi palmierul pitic;

- tufişuri cu specii de ericacee – Erica în Africa de Sud; - tufişuri mai înalte, până la 3 m înălţime numite chaparral în California, dezvoltate pe

locul pădurilor de stejar defrişate; - tufişuri xerofile numite mattora în Chile, formate din arbuşti, cactuşi şi arbori izolaţi; - tufişuri alcătuite din eucalipţi pitici şi acacii, numite scrub în sud-vestul Australiei. Vegetaţia naturală a suferit modificări puternice pentru extinderea terenurilor de păşunat

sau pentru unele culturi agricole. Relieful accidentat şi regimul pluviometric mediteranean cu averse puternice sunt alţi factori de bază care au dus la degradarea învelişului vegetal şi a solului. În unele regiuni s-a trecut la replantări de conifere ca în Spania, Italia, Israel, cu specii dominante de pin de Alep pe coasta sudică a Mediteranei până în Maroc, cu pin maritim în Mediterana Occidentală, în Insula Corsica.

• Solurile Solurile iniţiale au fost cele brune de pădure, de bună fertilitate, deoarece erau protejate de

pădure, iar procesul de levigare păstra o cantitate bogată de humus. După defrişare, care pe alocuri a început încă din Antichitatea timpurie, solurile au devenit fragile, au fost erodate, iar pe locuri extinse a apărut în locul lor formaţiunea denumită terra rossa sau soluri roşietice

166

Page 164: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

dominate de argilă roşie sau depozit rezidual roşu sau roşu-brun compus din hidroxizi de fier, rezultaţi din alterarea calcarelor în condiţii tropicale şi subtropicale.

• Fauna iniţială era asemănătoare cu cea din pădurile temperate cu mamifere de talie mai

mare (vulpe, lup, urs, râs etc.), la care se adăugau pantera, unii batracieni şi reptile (vipera cu corn), scorpionul ş.a. Odată cu dispariţia pădurilor a dispărut şi fauna lor specifică, întâlnindu-se mai frecvent unele reptile şi rozătoare.

• Apele curgătoare Prezintă râuri mici cu pante mari datorită reliefului accidentat, cu debit ridicat iarna şi

foarte scăzut vara, unele dintre ele secând în timpul verii datorită secetelor prelungite. Iarna, datorită ploilor bogate şi uneori din cauza topirii bruşte a zăpezilor din munţi, se produc viituri mari cu efecte devastatoare.

În bazinele hidrografice extinse care depăşesc 10000 kmp (Ebru, Tibru, Sacramento, Pad) care cuprind şi spaţii montane apar diferenţe în regimul de alimentaţie în funcţie de etajul climatic pe care îl străbate.

• Evoluţia reliefului este complexă fiind determinată nu numai de nuanţa climei de la aridă

spre temperată dar şi de relieful variat. În regiunile cu nuanţă climatică mai aridă şi cu vegetaţie săracă, predominant formată din tufărişuri, evoluţia va fi mai rapidă şi se va caracteriza prin dezagregări vara şi alterări iarna, iar pe de altă parte, prin intense procese de spălare în suprafaţă, şiroire şi transport bogat de aluviuni în sezonul umed. Eroziunea diferenţială determină un microrelief de versant variat.

Munţii înalţi introduc o etajare morfoclimatică. Din cauza defrişărilor, două procese au devenit foarte active: denudarea împreună cu şiroirea şi deplasările de mase de roci, unele sub formă de alunecări de teren datorită rocilor argilo-şistoase. Denudarea puternică a versanţilor montani şi colinari a condus la un puternic proces de colmatare a văilor şi a câmpiilor, formându-se pături aluviale groase, conuri de dejecţie, glacisuri aluviale, piemonturi şi delte.

În Italia de Sud au fost identificate patru pânze aluviale cu aspect de terase: de la sfârşitul glaciarului, după defrişarea din Neolitic, din perioada colonizării greceşti şi aluvionarea din Evul Mediu.

• Antropizarea mediului mediteranean Ţinuturile cu climat mediteranean se înscriu în regiuni intens populate pe suprafaţa

Pământului. Clima aridă din timpul verii l-a determinat pe om să facă irigaţii, să folosească apa freatică sau să selecteze şi să extindă anumite plante care pot vegeta în aceste condiţii, cum este de exemplu, măslinul. Ca urmare, mediul iniţial al pădurilor de foioase, în special de stejari, a suferit o serie de degradări datorită defrişărilor.

Se cunosc mai multe etape de intervenţie antropică în urma căreia au apărut o serie de dezechilibre, cum sunt:

a) Introducerea agriculturii în Neolitic şi Epoca Bronzului, când pădurea este defrişată nu numai pentru agricultură ci şi pentru încălzit, construcţii de aşezări, construcţii de corăbii din lemnul de cedru (mai ales cedru de Liban).

În antichitate se conturaseră deja patru tipuri de peisaje mediteraneene care se completau sub raport economic: marea pe care circulau corăbiile cu mărfuri de schimb, ogoarele cultivate (care înlăturau treptat pădurea), păşunea formată şi din tufişuri de arbuşti şi arealele cu pădure rezervate pentru vânat. Aceste peisaje funcţionau într-un oarecare echilibru.

b) Perioada feudalismului, sec.IV-XIX, cunoaşte mari transformări impuse de două

fenomene: - Pirateria care apăruse pe mare şi teroriza locuitorii din aria litoralului nevoită, astfel, să se

retragă în arealele colinare şi montane, generând o nouă presiune umană;

167

Page 165: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- Al doilea fenomen a fost reprezentat de luptele şi peregrinarea unor armate şi seniori feudali sosiţi din alte regiuni (normanzi, turci, arabi etc.) care a solicitat periodic de la localnici tot mai multe cereale şi animale. Are loc, astfel, o nouă presiune asupra mediului, intensificându-se suprapăşunatul, iar ogoarele ocupau noi terenuri acoperite cu păduri sau maquis. Eroziunea este tot mai puternică, iar pe văi, câmpii şi pe litoral, se depune o nouă pătură sedimentară.

c) Perioada care începe cu secolul XIX marchează noi raporturi om-mediu care se remarcă

prin producerea şi răspândirea poluanţilor în ape şi pe sol. Se dezvoltă industria care accelerează urbanizarea, turismul şi apariţia staţiunilor

balneoclimaterice. Presiunea asupra mediului şi asupra mării este cu atât mai mare cu cât industria din jurul Mării Mediterane este bine dezvoltată, la fel ca şi toate tipurile de transport, ca şi suprapopularea plajelor, binecunoscute în întreaga lume pentru potenţialul lor turistic.

Complementaritatea dintre mare şi uscat, dintre câmpie şi munte, umiditatea remanentă

în sol din anotimpul ploios şi seninul zilelor de vară, care au creat ambianţa plajelor pentru turism, au contribuit de timpuriu la dezvoltarea civilizaţiilor şi culturilor antice între care se enumeră:

- civilitaţia mesopotamiană (ţara dintre râuri, în limba greacă), apărută în jurul anilor 4000 î.Hr., între râurile Tigru, Eufrat şi Golful Persic, pe locurile unde se află acum Irak-ul;

- civilizaţia egipteană, la fel de veche, născută în Valea Nilului şi la Mediterana; - civilizaţia ebraică apărută pe malurile Iordanului, ale Mării Moarte şi pe colinele din

jur, creată de un popor venit dinspre Mesopotamia şi condus de Abraham; - civilizaţia persană apărută în anii 1000-500 î.Hr. pe locurile actuale ale Iranului, între

râurile Tigru şi Indus, şi de la Golful Persic la Marea Caspică, locuri unde se întretăiau importante drumuri comerciale;

- cultura cretană, pe insula cu acelaşi nume – Insula Creta, din Marea Egee, prima din interiorul Mării Mediterane şi avangardă a culturii greceşti;

- cultura greacă, conturată atât în Grecia continentală de astăzi, începând cu anii 1600 î.Hr., cât şi pe litoralul asiatic şi pe insulele Mării Egee, de unde pătrunde şi în Sicilia şi sudul Italiei;

- cultura etruscă apare în secolul al VIII-lea î.Hr. în Peninsula Italică; - cultura romană care începe pe la anul 650 î.Hr., odată cu întemeierea Romei, probabil

de către etrusci, prin unirea aşezărilor de pe cele şapte coline. Aproape toate aceste culturi stau la baza civilizaţiei occidentale. Mediul mediteranean a fost şi leagănul celor trei mari religii ale lumii: mozaismul,

islamismul, creştinismul. De aici, creştinismul s-a răspândit către nord, în mediul de pădure temperată, iar islamismul

către est, sud şi vest, cu precădere, în mediul semiarid şi arid. Între ele, Marea Mediterană a fost atât un câmp de luptă cât şi de intense schimburi şi legături comerciale care au contribuit la ridicarea multor oraşe-porturi sau aşezări urbane mai în interiorul uscatului.

S-au creat imperii ca de exemplu Imperiul Roman care disputa cu altele, întâietatea pentru controlul comerţului în Marea Mediterană.

Zona Mediteranei europene alcătuieşte un mediu de contact între trei continente, un contact climatic sau/şi un contact între pădure, stepă şi deşert, între economii complementare, între multe popoare şi naţiuni, între sisteme sociale diferite, între civilizaţii şi religii, toate contribuind la naşterea civilizaţiei occidentale.

Test de autoevaluare 1. Care sunt factorii ce influenţează formarea şi evoluţia tipurilor de mediu temperat. 2. Identificaţi localizarea geografică a zonei mediului mediteranean. 3. Caracterizaţi condiţiile climatice în care a evoluat mediul mediteranean.

168

Page 166: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

4. Descrieţi formaţiunile de vegetaţie şi faună din zonele mediului mediteranean în corelaţie cu specificul condiţiilor climatice.

5. Care sunt trăsăturile tipurilor de soluri din zona mediului mediteranean? 6. Corelaţi specificul reţelei hidrografice din zona mediului mediteranean cu condiţiile

climatice. 7. Analizaţi evoluţia antropizării mediului mediteranean

1.3.2.2. Mediul de prerie şi stepă. Intervenţia omului în peisajul stepei. Subregiunea aridă

Obiective

• Identificarea localizării geografice a mediului de prerie şi stepă. • Evidenţierea climatului general în care a evoluat mediul de prerie şi stepă. • Analiza conţinutului noţiunilor de stepă, prerie, pampas, silvostepă, stepă aridă, stepă

cerealieră în corelaţie cu condiţiile climatice din diferite regiuni geografice de la latitudinea temperată.

• Prezentarea ariilor geografice şi a caracteristicilor peisajului de stepă. • Descrierea evolutivă a stepei cultivate sau cerealiere. • Prezentarea elementelor de faună din mediul de prerie şi stepă. • Analiza etapelor de intervenţie a omului în peisajul stepei. • Precizarea localizării geografice a subregiunii aride şi a trăsăturilor specifice care o

definesc.

Aceste tipuri de mediu apar sub forma unor întinse formaţiuni ierboase, bine dezvoltate, ocupând de cele mai multe ori suprafeţe netede, orizontale, la latitudini temperate, între 400 şi 600 lat N şi S, prezentând diferenţieri de la un continent la altul.

Tipul de climat general în care se dezvoltă preria şi stepa este cel temperat-continental, cu precipitaţii cuprinse între 300 şi 1000 mm, trecând prin două diminuări anuale ale ciclului vegetal, respectiv în timpul iernii şi pe perioada secetoasă de la sfârşitul verii, după care urmează o reînverzire de toamnă.

De la un continent la altul, această formaţiune de vegetaţie cunoaşte mai multe denumiri care cuprind aspectul de ansamblu al peisajului: stepă, prerie, pampas.

Noţiunea de stepă provine din limba rusă (stepa) şi latină (stipa), referindu-se la fâşia care se dezvoltă în estul Europei (din Ucraina până în Rusia). În Ungaria este cunoscută sub numele sub numele de pustă, iar în sud-estul României apare sub numele de Bărăgan. În America de Nord, formaţiunea ierboasă specifică Marilor Câmpii poartă numele de prerie (din latină: pratum), fiind intens cultivată pentru creşterea cirezilor de vite sau transformată agricol.

În Argentina, acest peisaj este cunoscut sub numele de pampas, adică ţinuturi ierboase pentru care a devenit specifică imaginea păstorilor călare pe cai, „gauchos” (echivalentul cowboy-lor din preria americană). Apare o uşoară diferenţiere între cei doi termeni: stepă şi prerie, deoarece ierburile din prerie sunt mai dese, mai bine dezvoltate, alcătuind o formaţiune „închisă”, în timp ce stepa conţine ierburi mai rare, sub formă de smocuri, fiind o formaţiune „deschisă”, cu numeroase goluri, ca rezultat al unui climat temperat-continental mai secetos.

Însă, în mod frecvent, stepa şi preria se dezvoltă în acelaşi climat temperat-continental care se aridizează pe măsură ce înaintăm spre interiorul continentelor. Aici verile devin mai călduroase, iernile mai friguroase şi mai lungi, precipitaţiile se reduc treptat, iar vegetaţia ierboasă devine tot mai scundă şi mai rară.

Datorită aceleiaşi cauze climatice, pădurile de foioase şi amestec din vestul continentelor, al celor nordice în special, se răresc spre est, apărând apoi, în pâlcuri despărţite de suprafeţe ierboase tot mai largi – silvostepa – pentru ca în final să cedeze locul stepei.

Stepa este dominată la început de ierburi înalte şi dese, care devin tot mai rare şi mai scunde cu cât scade cantitatea de precipitaţii, făcând treptat loc stepei aride cu pâlcuri ierboase

169

Page 167: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

rare şi tufăriş, iar apoi deşertului temperat. În condiţiile actuale, în care omul a modificat peisajul stepei naturale aproape complet, se impune şi termenul de stepă cerealieră, cultivată extensiv şi intensiv cu cereale, plante originare tot din stepă.

Stepa se deosebeşte de savană prin înălţimea mai mică a ierburilor. • Aria geografică a stepei temperate » Stepa temperată se prezintă în continentul Eurasia sub forma unei fâşii, dispusă est-

vest, din Ungaria, unde este denumită pusta maghiară, peste Ucraina şi Rusia şi până în Mongolia. Această fâşie poartă denumirea de stepa ruso-siberiană, fiind întreruptă în vest de prezenţa Munţilor Carpaţi, dar reapare în sud-estul României şi nordul Mării Negre, de unde se continuă spre est din ce în ce mai rară datorită aridizării climei.

» Preria nord-americană ocupă marile câmpii din Canada şi Statele Unite, desfăşurându-se ca o fâşie dispusă de la nord spre sud, în spatele aliniamentului muntos al Stâncoşilor. Ariditatea acestui ţinut reprezintă o consecinţă a barajului orografic, care favorizează formarea unui vânt de tip foehn, care duce la ridicarea temperaturii în câmpie cu 10-15°C.

» În America de Sud, stepa apare în regiunea numită La Pampa, din estul Argentinei şi sudul Uruguay-ului. Condiţiile climatice din această parte australă ca şi în celelalte continente din America de Sud, au caractere mai mult subtropicale, cu ierni lipsite în general de zăpezi sau geruri şi cu ploi în tot cursul anului. Lipsa pădurilor din aceste regiuni este justificată de intervenţia indigenilor care au ars pădurea pentru a obţine terenuri de păşunat, favorizând astfel instalarea treptată a stepei înalte la fel ca şi în estul Americii de Nord.

» Stepa din Africa sau Veldul apare în regiunile mai înalte de platouri, între fluviul Orange şi afluentul Vaal din Africa de Sud. (Fig.5 d)

• Caracteristicile peisajului de stepă Peisajul de stepă este deschis, aerat. Primăvara şi la începutul verii, înflorirea plantelor, cu

precădere graminee, îi dau o vigoare deosebită iar la sfârşitul verii el devine auriu sau roşcat. Uniformitatea mare a întinderilor stepice este întreruptă doar de zăvoaiele de arbori şi arbuşti dezvoltate de-a lungul văilor largi.

În funcţie de gradul de ariditate datorat cantităţii de precipitaţii, se întâlnesc trei tipuri de stepă naturală: înaltă, scundă şi mixtă, la care, în funcţie de intervenţia omului, s-a adăugat acestor tipuri şi stepa cultivată, care începe să cuprindă teritorii tot mai vaste, în defavoarea celorlalte.

a) Stepa înaltă (preria) este cunoscută uneori şi sub numele de prerie propriu-zisă şi se

dezvoltă sub un climat temperat tot mai umed cu precipitaţii cuprinse între 700 şi 1000 mm/an respectiv, la contactul cu pădurea de foioase sau cu cea mixtă. Ia uneori aspectul de silvostepă, fiind presărată cu pâlcuri de pădure. Cuprinde două categorii de ierburi. În primul rând, graminee înalte, care înfloresc la începutul verii iar la sfârşitul acesteia se usucă. Ele reînverzesc toamna când cad precipitaţii mai bogate. Pot atinge 2 m înălţime, iar rădăcinile ajung până la 2,5 m adâncime. Sub aceste graminee solul este brun roşcat din categoria argiluvisolurilor, cu un orizont A de stepă şi unul B de pădure, iar în adâncime apare şi un orizont carbonatic. A doua categorie de ierburi o formează criptofitele şi geofitele, care răsar şi înfloresc brusc în timpul primăverii.

170

Page 168: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 32 Prerie cu ierburi înalte Fig. 33 Pampas

b) Stepa mixtă se prezintă ca o fâşie în continuarea stepei înalte cu dimensiuni variabile caracterizată prin prezenţa ierburilor înalte şi a unora scunde de circa 30-40 cm. Precipitaţiile scad cu o treime, ajungând la 450-750mm/an; zăpada se topeşte mai devreme, verile sunt mai călduroase şi relativ umede. Este mediul în care se formează cel mai fertil sol – cernoziomul - în condiţii pedogenetice specifice:

- lipsa levigării pe profil (nu există orizont B argilos); - activitatea microorganismelor în sol mai ales vara, când solul este cald şi umed; - umezeala crescută primăvara; - solul bine aerat prin mulţimea rădăcinilor şi activitatea animalelor; - bogăţia materiei organice care este transformată în humus, acumulându-se în orizontul A,

cu grosimi de peste 1 m. Solul cernoziomic este opus solurilor tropicale, puternic levigate şi sărace în humus. c) Stepa scundă - se dezvoltă în condiţiile de aridizare a climei: precipitaţii medii cuprinse

între 300-400mm/an şi temperaturi ridicate, în special vara. Din această cauză, ierburile nu depăşesc înălţimea de 30 cm.

Speciile de graminee care domină stepa scundă sunt: Stipa capillata, Stipa ucrainica, Poa bulbosa, Agropyrum critatum, Andropogon ischemum, Festuca valesiaca, iar dintre speciile dicotiledonate sunt: Salvia pratensis, Centaurea orientalis, Campanula sibirica, Euphorbia stepposa, Thymus pannonicus.

Rădăcinile plantelor sunt mai rare şi mai scurte, solul mai sărac în humus şi mai bogat în carbonaţi, fapt pentru care, humusul nu mai este atât de închis la culoare, generând tipul de sol bălan de stepă, în care orizontul de acumulare a calcarului se apropie de suprafaţă. Acest orizont face trecerea spre tipul crustelor calcaroase din semideşerturile temperate. Văile largi au zăvoaie de luncă.

171

Page 169: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 34. Stepa

d) Stepa cultivată sau cerealieră Este un ecosistem nou, rezultat în urma unei selecţii antropice riguroase a unor specii de

graminee, ameliorate continuu pentru producţia de seminţe. Începutul acestui proces poate fi stabilit în Mesopotamia în anii 6800 î.Hr., când a început

semănatul orzului şi al grâului. Ulterior, agricultura s-a extins rapid în jurul Mării Caspice, înaintând spre Bosfor şi pe valea Iordanului, ajungând în Egipt după 2800 de ani.

Aproximativ în acelaşi interval de timp, amerindienii încep cultivarea porumbului, iar în sud-estul Asiei se dezvoltă culturile de orez. Aceasta constituie prima subdiviziune a muncii, când agricultura impune şi sedentarizarea populaţiilor migratoare în spaţiul stepei, care au stat la baza înfloririi marilor civilizaţii antice.

Ulterior, creşterea continuă a numărului de locuitori a determinat o extindere treptată a stepei cultivate în detrimentul stepei naturale şi chiar a spaţiilor ocupate de pădurile temperate, defrişate prin ardere. În felul acesta, nu numai stepa est-europeană a fost transformată în câmpuri cu cereale (grâu, orz, secară, porumb), ci şi spaţiile de dealuri joase şi câmpie ale Europei, acoperite iniţial cu păduri de foioase. Culturile de cereale au devenit principalul suport alimentar al omenirii.

• Vegetaţia stepei În afara gramineelor dominante, vegetaţia este diseminată şi cu specii de arbuşti de stepă

ca: măceşul (Rosa spinosa), porumbarul (Prunus spinosa), migdalul pitic (Amigdalus nana) etc. • Fauna stepei A fost reprezentată iniţial printr-o bogăţie de specii specifice, între care au dominat

rozătoarele care se hrănesc cu seminţele gramineelor şi numeroase insecte. În trecut, o mare răspândire o aveau şi erbivorele, în special cele mari (antilocapra, antilopa saiga, măgarul şi calul sălbatic în Eurasia, bizonul în America de Nord). Carnivorele specifice acestui mediu sunt: lupul, câinele sălbatic, vulpea, dihorul etc.; reptile: şerpi din zona temperată. Pentru majoritatea vieţuitoarelor, stepa a impus unele adaptări specifice: caracterul dominant tericol, o mare mobilitate şi organizarea în turme sau haite. Caracterul tericol constă în desfăşurarea vieţii în sau lângă sol, unde se construiesc viezuini sau diferite excavaţiuni, cuibărirea pe sol sau ascunzişul în tufişuri. Carnivorele erau şi ele adaptate la mare mobilitate pentru a prinde prada (hrana) din erbivore. Echilibrul carnivorelor este reciproc cu cel al erbivorelor.

• Intervenţia omului în peisajul stepei Intervenţia omului în fauna şi flora stepei a fost devastatoare, deoarece prin acţiunile de

vânătoare fără discernământ au dispărut o serie de specii sau sunt pe cale de dispariţie. Aşa au

172

Page 170: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

fost: bizonul în America de Nord, râsul, vulpea, bourul din pădurile şi stepa învecinată din Carpaţi, coiotul, bufniţa, cârtiţa etc. În felul acesta s-au înmulţit rozătoarele, mai ales şoarecii şi şobolanii care au scăpat de sub un control natural şi echilibrat, înmulţindu-se vertiginos şi distrugând până la 20% din seminţele cerealelor. În ultima perioadă au invadat satele şi oraşele, răspândind o serie de boli. În echilibrul natural, o bufniţă distruge până la 200 de şoareci într-o singură noapte, iar o vulpe poate vâna până la 10000 de şobolani pe an. (Grigore Posea, Iuliana Armaş, 1998, Geografie fizică, pag. 366).

Intervenţia omului în peisajul stepei, care a dus în mare parte la distrugerea unor echilibre de bază în timp îndelungat, s-a făcut pe parcursul a trei mari etape:

• Prima etapă a cuprins înlocuirea florei iniţiale de stepă sau chiar de pădure, prin culturi rezultând un nou tip de mediu ce îmbina suprafeţele cultivate cu cele rămase naturale cu păşuni şi fâneţe. În timp, acest nou tip de mediu a intrat într-un echilibru propriu care a inclus şi componenta umană;

• A doua etapă a constat în introducerea pe scară mare a unei noi faune, formată din cirezi şi turme numeroase de bovine, cabaline, ovine crescute în sistem extensiv, care prin păscutul sistematic a dus la fragilizarea solului prin desţelenirea vegetaţiei naturale. În această perioadă s-a dezvoltat chiar un imperiu al stepei – cel mongol. Apariţia şi dezvoltarea ecosistemelor cerealiere sau de câmp a urmat în Eurasia mersul popoarelor migratoare, de la est către vest;

• A treia mare intervenţie a omului asupra stepei a fost decisivă, deoarece începutul revoluţiei industriale şi explozia demografică care i-a urmat, au condus la transformarea aproape completă a mediului de stepă, în câmpuri cultivate cu cereale şi plante industriale (soia, sfecla de zahăr); au apărut sisteme de irigaţii pe suprafeţe tot mai extinse.

Mecanizarea agriculturii a determinat accelerarea proceselor morfogenetice: sufoziuni, tasări, spulberarea solului pe timp de secete, înmlăştiniri, sărăturări, distrugerea ecosistemelor de luncă, poluarea solului şi a apei freatice prin îngrăşăminte chimice. Reducerea prin arătură şi irigare a porozităţii naturale a solului şi rocilor parentale a intensificat dezvoltarea ogaşelor şi a ravenelor, iar în sectoarele mai joase au apărut pe câmpuri sărături care au provocat aşa numitele „chelituri” în dezvoltarea vegetaţiei naturale sau cultivate.

Stepa cultivată asigură în prezent jumătate din necesarul de hrană al omenirii, fiind grânarul lumii şi baza subzistenţei sale, dar s-a extins şi peste ecosistemele de pădure cu o topografie favorabilă agriculturii din Europa Occidentală, partea răsăriteană a Americii de Nord sau China.

În principal, se pot diferenţia trei mari regiuni cerealiere: - regiunea euro-siberiană; - regiunea nord-americană (Middle American); - regiunea pampasului argentinian; - se poate adăuga şi „stepa chineză”. Exploatarea acestor sisteme extrem de fragile reclamă din partea omului o atenţie deosebită

pentru a practica o agrotehnică adecvată şi măsuri agroameliorative. Subregiunea aridă • Localizare geografică Se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor la latitudini de 38°-50°, la distanţe mari

de oceane, fiind încadrate de sisteme de munţi care reprezintă bariere în calea maselor de aer. Cea mai mare desfăşurare este în Asia, cuprinzând deşerturile situate în Asia Centrală (Karakum, Kâzâl Kum), până în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia (Deşertul Gobi); în America de Nord sunt mai restrânse, fiind situate în podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. (Marele Bazin).

• Climatul se caracterizează printr-un grad foarte mare de uscăciune determinat de

precipitaţiile extrem de puţine, între 50 mm şi 100 mm pe an. Producerea lor este o consecinţă a

173

Page 171: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

ajungerii până aici a maselor de aer atlantice în partea vestică a Asiei şi a celor legate de musonul estic chinez în partea estică.

Temperaturile medii anuale se menţin între 4° şi 12°C, în ianuarie de la -5° la -18°C, iar în iulie între 20° şi 30°C. Ies în evidenţă două sezoane principale: iarna rece şi cu puţină umiditate spre primăvară, iar vara este lungă, caldă şi uscată determinând un interval secetos între 7-10 luni pe an.

În aceste condiţii perioada de vegetaţie în Asia Centrală se dezvoltă în perioada umedă cu un număr redus de plante xerofite care acoperă areale restrânse. Cele cu rădăcini adânci care ajung în vecinătatea pânzei freatice au o perioadă de vegetaţie mai lungă, până în prima parte a verii dar cele mai multe au un ciclu vegetativ mai scurt, de circa o lună, când înverzesc, înfloresc şi fructifică.

În deşerturile nisipoase se dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul înalt (Aristida Karelini), ierburi ţepoase (Salsoda sodi), dar şi unii arbuşti între care, caracteristic este Saxaulul alb (Haloxilon persicum) cu înălţimi până la 4 m.

În depresiunile din deşert apar eflorescenţe saline pe care cresc unele plante halofile: Salicornia herbacea, Halopneum strobilaceum, Anabasis salsa etc. În vecinătatea albiilor râurilor (Amu Daria, Sâr Daria), vegetaţia este mai bogată, între care, alături de tufele de Tamarix, există plopi, sălcii, răchită etc., dând aspectul de cordoane verzi persistente care rezistă în aceste tipuri de deşerturi.

Munţii izolaţi care se ridică la sute sau mii de metri dau o notă aparte deoarece pe ei se dezvoltă o vegetaţie ierboasă mai bogată.

• Prezenţa omului se leagă de coridoarele văilor şi de depresiuni, unde pânza freatică de la

mică adâncime a favorizat nu numai menţinerea vegetaţiei mai dense, ci şi activitatea agricolă pe terenurile din ariile respective.

Test de autoevaluare

1. Identificaţi localizarea geografică a mediului de prerie şi stepă. 2. Care este climatul general în care a evoluat mediul de prerie şi stepă. 3. Precizaţi conţinutul noţiunilor de stepă, prerie, pampas, silvostepă, stepă aridă, stepă

cerealieră, în corelaţie cu condiţiile climatice din diferite regiuni geografice de la latitudinea temperată.

4. enumeraţi ariile geografice şi caracteristicile peisajului de stepă. 5. Descrieţi modul de evoluţie a stepei cultivate sau cerealiere. 6. Prezentaţi elementele de faună din mediul preriei şi stepei. 7. Caracterizaţi etapele de intervenţie a omului în peisajul stepei. 8. Precizaţi localizarea geografică a subregiunii aride şi a trăsăturilor specifice care o

caracterizează.

1.3.2.3. Mediul pădurilor de foioase şi de amestec. Varietăţile mediului temperat

forestier antropizat

Obiective • Prezentarea localizării geografice a mediului pădurilor de foioase şi de amestec. • Sublinierea condiţiilor climatice în care a evoluat acest tip de mediu. • Descrierea vegetaţiei şi faunei care a apărut în acest mediu. • Argumetarea tipurilor de soluri cu fertilitate ridicată. • Prezentarea formelor majore de relief cu specifiul reliefului cuaternar. • Descrierea evolutivă a intervenţiei omului şi apariţia varietăţilor mediului temperat

forestier antropizat. • Caracterizarea etapelor de transformare a suprafeţelor despădurite şi sublinierea

174

Page 172: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

consecinţelor negative apărute.

• Localizare geografică Acest mediu se întâlneşte în Europa între paralelelede 43º şi 63º latitudine Nordică, în

continentul Asia, între 52º şi 55º latitudine Nordică, coborând în estul Asiei între 24º – 50º latitudine Nordică.

În America de Nord, mediul pădurilor temperate se dezvoltă ca o fâşie largă pe faţada atlantică a continentului, de la litoralul Golfului Mexic şi până în nordul Munţilor Appalachi şi al Marilor Lacuri (Laurenţiene), aproximativ între paralelele de 30º şi 49º latitudine Nordică. Către Pacific, mediul respectiv este situat ceva mai la nord, în lungul Cordilierei pacifice a Stâncoşilor (între 40º şi 58º latitudine Nordică), extinzându-se şi către interiorul Canadei, în statul Alberta.

Acest mediu de pădure este specific emisferei nordice, dezvoltându-se într-un climat cu precipitaţii tot timpul anului, dar cu veri calde şi cu ierni friguroase.

Urmărind pe continente, mediul pădurilor de foioase şi de amestec se dezvoltă în Europa, începând din Anglia şi sudul Scandinaviei, trece peste partea vestică şi centrală a continentului, până în centrul Ucrainei; de aici, fâşia cu păduri se subţiază foarte mult, prin sudul Munţilor Ural, apoi prin sudul Siberiei până la jumătatea continentului Asia. Reapare în răsăritul Asiei, în Peninsula Coreea, pe o mare suprafaţă în China şi în cea mai mare parte a Japoniei, sub influenţele umede ale Pacificului.

În emisfera sudică, tipul acesta de mediu este foarte restrâns, fiind întâlnit pe coasta Pacificului din sudul statului Chile, în sud-estul Africii (Natal), în sud-estul Australiei, în Insula Tasmania şi Noua Zeelandă, între 30º şi 45º latitudine sudică. (Fig.5 e).

• Clima de tip temperat cu influenţe oceanice este favorabilă dezvoltării pădurilor cu frunze

căzătoare şi a unor tipuri de conifere. În general, clima este influenţată de dominanţa vânturilor de vest. Se caracterizează prin prezenţa celor patru anotimpuri dintre care verile sunt calde şi iernile friguroase cu zăpadă care protejează solul de îngheţ şi asigură umiditatea.

În ultimele decenii clima temperată a suferit o serie de schimbări prin alternanţa anilor secetoşi cu cei ploioşi.

Precipitaţiile cad tot timpul anului, cu o medie de 550-1200 mm. În timpul verii, precipitaţiile sunt datorate aerului tropical oceanic care determină frecvent averse torenţiale. Iarna cad frecvent ploi reci alternând cu ninsori.

• Vegetaţia specifică este formtă din păduri de stejar şi fag în mod dominant alături de care

se află şi alte specii arboricole: carpen, ulm, frasin, arţar, plop, salcie. Etajul subarbuştilor este format din alun, corn, păducel, măceş, dârmoz şi altele. Stratul inferior erbaceu cunoaşte numeroase specii de plante în special cele cu bulbi (ghiocelul, vioreaua, brânduşa etc.) care înfloresc primăvara înainte să înfrunzească pădurea, când razele soarelui pătrund până la sol.

Dintre speciile de conifere care apar în condiţiile specifice cu umezeală mai multă în culoarele depresionare sau pe versanţii nordici sunt: pinul, bradul, tisa. De-a lungul râurilor se dezvoltă zăvoaie de plop, salcie şi anin.

Acest peisaj al pădurii de foioase a suferit o defrişare intensă atrăgând după sine modificări spectaculoase cu multe consecinţe negative.

175

Page 173: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 35 Pădure de foioase

• Fauna este bogată datorită resurselor de hrană destul de bogate. Specifice sunt o serie de

erbivore: cerbul şi căprioara, mistreţul, iepurele, iar dintre carnivore: lupul, vulpea, nevăstuica, râsul, bufniţa, eretele; alături de acestea sunt numeroase păsări, lilieci etc.

În timpul verii toate etajele pădurii sunt bine populate, aici venind şi multe păsări migratoare.

• Solurile sunt brune de pădure şi cu un grad ridicat de fertilitate, datorită descompunerii

frunzelor şi a altor resturi vegetale căzute toamna, asigurând cantitatea de humus din orizontul A care migrează şi în orizontul următor. Sunt şi alte tipuri de soluri în funcţie de nuanţele climatice.

• Relieful Formele de relief din cadrul acestui mediu sunt dominate de câmpii şi podişuri precum şi

munţi până la 1000 m altitudine. Caracteristice sunt spaţiile din Europa, partea orientală a Americii de Nord şi o parte din faţada orientală a Asiei în care se include cu precădere China.

Specificul reliefului este dat de suprafeţe şi niveluri de eroziune ca şi de relieful cuaternar modelat alternativ în faze periglaciare şi temperate, reprezentat atât de depozite superficiale variate, cât şi de forme de relief rezultate caracterizate de o mare densitate de văi adâncite, versanţi relativ stabili; reliefuri colinare variat rotunjite şi reliefuri de acumulare.

Depozitele superficiale sunt date de straturi groase de dezagregări periglaciare, depuneri de tip loess dar şi prin acumulări de morene glaciare precum şi relief fluvio-glaciar specific în Scandinavia de sud, nordul Germaniei şi Poloniei dar şi regiuni mai sudice între 40º-50º latitudine nordică în foste zone periglaciare situate până la latitudinea Parisului în Franţa, precum şi în România, în America de Nord, unde depozitele glaciare şi periglaciare apar până în sudul Marilor Lacuri.

176

Page 174: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În condiţiile actuale de pădure, eroziunea este mult încetinită, drenajul superficial este redus, iar precipitaţiile se infiltrează cu uşurinţă în stratul de frunze, în sol sau în dezagregările vechi, periglaciare.

În urma defrişărilor provocate de om apar procesele de eroziune şi deplasările de roci sub formă de alunecări de teren.

Apele acumulate subteran alimentează numeroase izvoare care întreţin o hidrografie constantă.

Văile râurilor au lunci largi care pot fi inundate brusc mai în toate anotimpurile în funcţie de natura precipitaţiilor.

Diferenţierile apărute în urma antropizării acestui mediu sunt foarte mari şi se observă pe areale din ce în ce ai mici, în funcţie de rocă, pantă, expunere a versaţilor, mod de utilizare a terenurilor.

• Intervenţia omului şi varietăţile mediului temperat forestier antropizat Spre deosebire de pădurea boreală, cea temperată a fost puternic umanizată încă din

Antichitate. Aici s-a format aşa-numita „civilizaţie a lemnului”. În prezent, arealele cele mai dens populate ale Globului se suprapun, cu excepţia Indiei, tocmai acestui tip de mediu natural în Europa, America de Nord, China şi Japonia. Popularea treptată a acestui mediu a condus la transformarea sa aproape în totalitate cu excepţia mediului montan din aceste zone.

Omul a intervenit, în primul rând, prin defrişări iar în al doilea rând, prin realizarea unor noi geosisteme natural-antropice sau total antropizate.

Cele mai timpurii defrişări au avut loc în China, iar apoi în Europa Occidentală. Despăduririle din China au fost aproape totale, mici excepţii făcând regiunile colinare din partea sud-estică a ţării.

În Europa vestică şi centrală s-au păstrat anumite suprafeţe împădurite pentru vânătorile regale sau ale nobililor.

În America de Nord despădurirea este de dată mai recentă iar arealele împădurite încă mai persistă pe suprafeţe mari cum sunt cele din aria montană mai joasă a Munţilor Appalachi.

Etapele de transformare a suprafeţelor despădurite şi consecinţele apărute au fost: a) pătrunderea arăturilor pe suprafeţe defrişate care au devenit un fel de câmpuri larg

deschise denumite şi openfield. În Franţa au apărut şi unele compartimentări cu boschete sau crânguri numite bocage. În aceste situaţii, omul a creat noi geosisteme antropizate, la care se adaugă sate şi oraşe dar în unele locuri s-au păstrat petice de pădure.

b) apariţia pe suprafeţe mai reduse a vegetaţiei secundare după despădurire, alta decât cea iniţială. Astfel, fagul a cedat locul gorunului sau altor specii de stejari. Omul a introdus specii noi care s-au adaptat noului mediu cum ar fi: castanul comestibil exemplificat şi în România la Baia Mare, în nordul Olteniei (zona Tismana) sau în oraşe, ca de exemplu în Bucureşti castanele erau mult utilizate şi căutate în Europa înainte de pătrunderea cartofului.

Deasemenea, s-au răspândit în teritoriul ocupat de foioase şi unele răşinoase ale unor genuri de pin cu un ritm mai rapid de creştere.

c) apariţia terenurilor degradate ca efect negativ al despăduririlor haotice din zona dealurilor şi părţilor joase montane, unde, suprafeţe mari dominate altădată de gorun sau fag, au căzut pradă torenţilor şi alunecărilor de teren. În locul pădurii masive, s-a instalat stepa secundară, suprapăşunată cu boschete de arbuşti, mărăcini, cu soluri tot mai puternic erodate, afectate de ogaşe, ravene şi torenţi. Ca exemple pot fi date dealurile şi munţii joşi din Anglia, în condiţiile unui climat temperat oceanic, iar în climatul continental, cu ploi care cad în regim foarte diferit, se exemplifică Subcarpaţii, Podişul Transilvaniei etc.

În acest tip de mediu format din dealuri şi munţi joşi, cu structuri petrografice friabile, nu se poate vorbi de un echilibru stabil, decât dacă sunt acoperite permanent de păduri. Transformat în teren agricol, el are totdeauna un echilibru precar, cu toate măsurile agrotehnice luate cum ar fi: terasările, utilizarea unor culturi neprăşitoare etc.

177

Page 175: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Test de autoevaluare 1. Specificaţi localizarea geografică a mediului pădurilor de foioase şi de amestec. 2. Caracterizaţi condiţiille climatice în care a evoluat acest tip de mediu. 3. Descrieţi vegetaţia şi fauna care a apărut în acest mediu. 4. De ce tipurile de soluri din acest mediu au un grad ridicat de fertilitate. 5. Prezentaţi formele majore de relief, făcând precizări la relieful cuaternar. 6. Analizaţi evoluţia intervenţiei omului şi apariţia varietăţii mediului temperat forestier

antropizat. 7. Caracterizaţi etapele de transformare a suprafeţelor despădurite şi subliniaţi

consecinţele negative apărute.

1.3.2.4. Mediul montan al regiunilor temperate şi tipurile de activităţi umane

Obiective • Reprezentarea mediului montan al regiunilor temperate prin cele două lanţuri

muntoase: Cordiliera americană şi lanţul alpino-himalayan. • Localizarea geografică a acestor lanţuri muntoase şi sublinierea caracteristicilor care se

manifestă în cadrul lor. • Interpretarea factorilor care impun o serie de diversificări locale şi regionale în cadrul

acestor munţi foarte complecşi. • Precizarea caracteristicilor impuse de legea altitudinii montane în formarea de etaje

climatice şi de vegetaţie. • Analiza efectelor celor două legi ale eroziunii montane: legea efectului pantei şi legea

subordonării etajelor. • Caracterizarea economică a muntelui în funcţie de elementele esenţiale care îl

caracterizează.

Mediul montan al regiunilor temperate este reprezentat prin cele două lanţuri muntoase: Cordiliera americană şi lanţul alpino-himalayan, între care există asemănări şi deosebiri.

a) Cordiliera americană, cu poziţie N-S, la marginea vestică a continentului, formează un

baraj oro-climatic continuu în faţa vânturilor de vest. Acesteia i se mai adaugă Anzii chilieni din America de Sud şi Munţii Alpi din Noua Zeelandă. Ca urmare, faţada pacifică temperată va primi precipitaţii bogate. Condiţii în care pădurea va fi viguroasă, dominând foioasele dar şi coniferele înalte, cum sunt: Sequoia gigantaea, pinul Douglas în America de Nord şi specii de Araucaria în Chile. Munţii înalţi şi cu precipitaţii abundente au deasupra un etaj cu gheţari şi zăpezi. Dintre munţii cu faţadă pacifică enumerăm: Munţii Alaskăi, Munţii Coastei, Munţii Cascadelor, Munţii Sierra Nevada în America de Nord şi Anzii chilieni în America de Sud, limitaţi la nord între 10º latitudine Sudică şi 30º latitudine Sudică de Deşertul Atacama şi zona de vegetaţie de tip mediteranean care coboară până la 35º latitudine Sudică).

Faţada estică a aliniamentului muntos din America de Nord, trece aproape brusc la un climat continental arid, uneori ajungându-se până la deşert ca de exemplu, Valea Morţii din Statele Unite ale Americii.

b) Lanţul muntos alpino-himalayan este diferit atât ca structură, cât şi ca poziţie şi

orientare. Ca structură, prezintă discontinuităţi prin alternarea de lanţuri alpine cu masive hercinice (regenerate în orogeneza alpină), cu depresiuni, podişuri şi câmpii. Ca dispunere se direcţionează în linii mari, vest-est, adică paralel cu vânturile de vest şi se află aproape în totalitate în zona temperată, inclusiv în cea mediteraneană-subtropicală. (Fig.5,6e şi Fig.36).

178

Page 176: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Fig. 36. Etajarea vegetaţiei în Munţii Alpi (stânga) şi Munţii Anzi (dreapta)

În aceşti munţi foarte complecşi, cu înălţimi variabile, apar mai multe diversificări locale şi

regionale impuse de o serie de factori: - expunerea faţă de vânt; - expunerea faţă de Soare, poziţie care generează fenomenul numit faţa şi dosul muntelui; - poziţia de adăpost pe care îl oferă unor unităţi joase; - etajarea, care devine mult mai specifică pe anumiţi versanţi. • Expunerea faţă de vânt a versanţilor nu mai este uniformă, ca în cazul Cordilierei

americane. Fiecare masiv sau versant şi fiecare aliniament muntos are altă orientare faţă de vânt, la care se adaugă suprafeţele diverse ca înclinare, înălţimea şi forma muntelui. Se exemplifică în acest sens, Munţii Locvei din sud-vestul României care fiind mai joşi, sunt depăşiţi cu uşurinţă de vânt, în raport cu Munţii Făgăraş sau Retezat, unde vânturile de izbesc de abrupturile lor masive, producând ploi mai abundente.

• Expunerea faţă de Soare provine din faptul că razele cad perpendicular pe suprafeţele

sudice la latitudinea temperată, dar pot trece paralel faţă de versanţii orientaţi către nord, determinând o diferenţă destul de mare de căldură faţă de versanţii orientaţi către nord. De aici şi noţiunea de faţa însorită şi dosul umbrit al muntelui. Acest aspect favorizează activitatea omului, în special pe versanţii sudici, unde s-au făcut defrişări, fenomen caracteristic munţilor europeni în etajul pădurilor de foioase. În acest caz, procesele erozionale devin foarte active pe versanţii sudici. Asemenea situaţii sunt rare în munţii din America şi în cei din Japonia. Cele mai agresive „umanizări” şi cele mai timpurii se remarcă însă în zona mediteraneană, care reprezintă un alt subtip.

179

Page 177: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Poziţia de adăpost este specifică multor locuri din lanţul alpino-himalayan, datorită atât unei fragmentări puternice, cât şi deselor schimbări de poziţie a masivelor faţă de vânturile de vest sau alte vânturi. Un exemplu îl reprezintă depresiunile din Carpaţi şi unele podişuri externe, faţă de care Carpaţii barează sau nu sosirile de mase de aer vestic de tip oceanic.

Cu cât ne depărtăm spre est, cu atât aceste vânturi devin mai aride, ca de exemplu Câmpia Ţungariei din China reprezintă un areal de maximă ariditate pentru că se află la adăpostul munţilor din Asia Centrală, căpătând caracter deşertic, deşi se află la aceeaşi latitudine cu Alsacia din Franţa, adăpostită şi ea de Munţii Vosgi. Însă Alsacia este mai aproape de Oceanul Atlantic, cca 800 km, faţă de 6500 km pentru Ţungaria.

• Etajarea sau formarea de etaje climatice şi de vegetaţie, impusă de legea altitudinii montane, rezultă din scăderea temperaturii aerului şi creşterea cantităţii de precipitaţii odată cu creşterea altitudinii. Acest fenomen se întâlneşte şi în climatele de la latitudini calde, unde etajele poartă denumiri climatice (caliente, templada, fria, gelada – în Mexic).

În zonele temperate, etajarea se referă mai ales la vegetaţie: etajul foioaselor cu subetajele de stejar, gorun, fag, ce urcă până la 1200 m; etajul coniferelor până la cca 1800m; etajul alpin cu tufişuri de jneapăn, ienupăr, stepă alpină, turbării pe locuri orizontale lipsite de drenaj; etajul glaciar cu circuri şi câmpuri de neve, dar şi cu limbi glaciare ce coboară frecvent în etajul coniferelor; etajul supraglaciar cu creste şi vârfuri alpine măcinate de îngheţ, dezgheţ şi eolizaţie. (Fig.37)

Fig. 37. Etajarea vegetaţiei la latitudinea temperată în România

Pentru zonele temperate se manifestă mai puternic cele două legi ale eroziunii montane:

legea efectului pantei şi legea subordonării etajelor ( M. Ielenicz, 2000). · Legea efectului pantei accelerează puternic evacuarea materialelor de pe versanţi prin

prăbuşiri, alunecări, torenţi cu aluviuni, expunând permanent versanţii la alterare şi dezagregare. · Legea subordonării etajelor se referă la influenţa etajului superior asupra celor

inferioare lui. De exemplu limbile glaciare coboară şi transportă morene în etajul pădurii de conifere; regimul de scurgere (transportul şi eroziunea) este influenţat periodic de momentul

180

Page 178: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

topirii zăpezilor şi al gheţarilor; fundul văilor primeşte materialul adus din etajele superioare, adaptându-şi forma şi panta la această presiune.

Pentru munţii din zona temperată apare şi problema moştenirii reliefului vechi din timpul fazelor glaciare. În faza glaciară Würm, limita zăpezilor veşnice se regăsea cam la 1800 m altitudine, deci cu 1000-1200 m mai jos decât în prezent. În Alpi, morenele şi limbile glaciare coborau până la 500-1000m, iar în Carpaţi rămâneau suspensate mai sus, între 800 şi 1600 m. Acesta poate fi numit un joc de altitudine al etajelor montane care coborau în fazele glaciare şi urcau în timpul fazelor interglaciare.

Peste etajele actuale s-au suprapus în perioada istorică şi unele activităţi ale omului. În cadrul mediului montan temperat a apărut mai ales în Antichitate şi în Evul Mediu, un surplus de populaţie în raport cu potenţialul local. De aceea, de aici, au pornit multe migraţii către regiunile joase, fie în grupuri mici şi paşnice, fie sub formă de năvăliri războinice.

Valorificarea economică a muntelui Munţii impun o etajare a mediilor geografice, deci a potenţialului lor economic şi a

modului de folosinţă, mai concret, o valorificare pe verticală. Se disting trei elemente esenţiale luate în calcul pentru utilizare:

a) Văile şi depresiunile ce concentrază aşezările umane, circulaţia, fluxurile economice şi o oarecare agricultură;

b) Versanţii, diferenţiaţi după orientare: faţa însorită cu păşuni şi fâneţe, cu unele aşezări şi chiar culturi în terase şi dosul muntelui umbrit, numai cu pădure sau abrupturi golaşe;

c) Plaiurile şi podurile interfluviale, transformate, uneori în păşuni întinse cum sunt pajiştile alpine sau cele create prin defrişări, alteori cu puţine aşezări, fie ele şi temporare şi foarte rar culturi.

d) Pasurile şi trecătorile se impun prin realizarea legăturilor seculare între regiunile periferice muntelui, prin orientarea circulaţiei, prin rolul unor porţi de apărare ca de exemplu în Carpaţii României, Poarta Orientală, Poarta de Fier a Transilvaniei.

Aproape fiecare munte joacă rolul de „castel de ape” folosite în vechime pentru mori de apă, ferăstraie, plutărit, iar astăzi, pentru lacuri de baraj şi hidrocentrale. Toate acestea au determinat în trecut o economie specifică muntelui, cu păstorit, transhumanţă, meşteşuguri legate de prelucrarea lemnului, a pietrei şi de prelucrare a materiilor de provenienţă animală.

În condiţiile moderne, se remarcă aspecte noi: silvicultură, zootehnie, turismul de vară şi de iarnă, economia vânatului, colectarea fructelor de pădure, hidroenergie.

Munţii au constituit în trecut, dar în parte, încă mai constituie unităţi de adăpost, dar în acelaşi timp şi unele „piedici economice” sau de altă natură. Se aminteşte numai rolul Carpaţilor ca adăpost pentru poporul român în epoca invaziilor. Transporturile sunt îngreunate de pante, în trecut, ele rezumându-se mai ales la poteci, la drumuri de culme cum este de exemplu, pasul Vâlcan peste munţii cu acelaşi nume prin care au trecut romanii.

Multe locuri populate din munte rămâneau destul de izolate din punct de vedere economic şi chiar sub raport cultural, faţă de restul populaţiei. Un exemplu îl reprezintă Tibetul, până la legarea lui prin şosele cu zona joasă a Chinei.

Atragerea regiunilor de munte în circuitul general economico-social s-a făcut odată cu valorificarea unor bogăţii miniere, forestiere, a hidroenergiei şi prin construirea drumurilor necesare, şosele şi căi ferate.

Deschiderea de mine, construirea de hidrocentrale în număr tot mai mare, industrializarea lemnului, valorificarea rocilor de construcţie, turismul şi altele, au impulsionat apariţia de noi aşezări, oraşe şi centre industriale, staţiuni de odihnă, dar şi şosele şi căi ferate ce traversează munţii.

Alegerea locurilor pentru aşezări, extinderea şi sistematizarea acestora trebuie adaptate condiţiilor stricte generate de microrelief. Acolo unde condiţiile sunt mai grele pentru realizarea de drumuri, se apelează la funiculare, teleferice, telecabine sau se construiesc tunele.

181

Page 179: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În acelaşi timp, în zonele de munte creşte tot mai mult numărul lacurilor de baraj şi al canalelor de aducţiune a apei dintr-un bazin hidrografic în altul. S-au îndesit localităţile turistice, cabanele, casele de vacanţă.

Test de autoevaluare 1. Exemplificaţi cele două lanţuri muntoase ale regiunilor temperate care reprezintă

mediul montan. 2. Precizaţi unde sunt localizate lanţurile muntoase din regiunile temperate. 3. Precizaţi caracteristicile specifice care se manifestă în cadrul acestor lanţuri muntoase. 4. Enumeraţi factorii care impun o serie de diversificări locale şi regionale în cadrul

acestui mediu montan şi analizaţi modul de manisfestare a acestor fenomene. 5. Exemplificaţi etajele climatice şi de vegetaţie impuse de legea altitudinii montane. 6. Precizaţi efectele celor două legi ale eroziunii montane: legea efortului pantei şi legea

subordonării etajelor. 7. Caracterizaţi valorificarea economică a muntelui în funcţie de elementele sale esenţiale.

1.3.2.5. Mediul taigalei sau al pădurii boreale şi specificul activităţii umane

Obiective • Precizarea localizării geografice a mediului taigalei. • Prezentarea formelor majore de relief pe care se desfăşoară acest mediu. • Caracterizarea climatică şi a tipurilor de soluri în care a evoluat mediul taigalei. • Descrierea vegetaţiei şi a faunei caracteristice acestui mediu. • Analizarea specificului activităţilor umane din acest mediu geografic.

• Localizare geografică Mediul pădurii boreale se extinde numai în emisfera nordică, de unde şi numele de

pădure boreală. Cuprinde 38% din pădurile Globului. Numele de taiga a fost dat de către ruşi întinsei păduri boreale situate în nordul continentului euroasiatic, începând din Peninsula Scandinavia şi până la Oceanul Pacific la est. Această denumire a fost ulterior generalizată şi pentru pădurile similare din America de Nord – aşa-numita pădure canadiană care se desfăşoară din sudul Peninsulei Alaska, trecând prin sudul Golfului Hudson până la Oceanul Atlantic.

În peisaj se impun pădurile de conifere compacte. Pădurea boreală se dezvoltă în sudul fâşiei de tundră şi se compune din conifere: pin, molid, brad, iar uneori se întâlneşte şi mesteacănul. (Fig.38)

Fig.38. Localizarea geografica a taigalei

182

Page 180: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Relieful are altitudini joase, de tip câmpie sau podiş nu prea înalt, deoarece se suprapune

pe vechile scuturi precambriene: Baltic, Siberian şi Canadian care dau o monotonie a reliefului cu terenuri netede şi mlăştinoase.

• Clima este temperată rece, cu ierni care durează de la 5-8 luni, dar precipitaţiile sunt

relativ reduse cantitativ, cu excepţia faţadelor pacifice (nord-vestul Canadei) şi cele atlantice din Norvegia.

• Solul îngheaţă în timpul iernii până la mari adâncimi, rămânând în multe locuri îngheţat şi pe timpul verii numit pergelisol sau permafrost, cu excepţia părţii de suprafaţă care se dezgheaţă (numit şi molisol). Din această cauză, vara apar numeroase mlaştini sau terenuri noroioase iar pe locurile mai joase, fluviile Obi, Enisei, Lena din Siberia, Mackenzie în Canada şi altele, produc revărsări mari care acoperă suprafeţe întinse.

La nivel reginal apar diferenţieri climatice care se pot include prin trei variante: a) Clima temperat-oceanică întâlnită în Norvegia şi Alaska în care temperatura medie

este între -8ºC iarna până la +13 ºC vara şi precipitaţii de 1200-1300 mm/an; b) Clima temperat-continentală rece cu temperaturi medii anuale de -10 ºC până la -11

ºC, iar în luna iulie de +16 ºC şi precipitaţii de 540 mm/an în arealul Arhanghelsk în Rusia; c) Clima temperat continentală excesivă în centrul Siberiei sau regiunea Athabaska în

Canada cu temperaturi medii ale lunii ianuarie de - 43 ºC; minima absolută se caracterizează prin două valori negative înregistrate la Verhoiansk: - 67,8 ºC şi Oimeakon în Siberia - 77,8 ºC, reprezentând cele mai scăzute temperaturi din emisfera nordică. Temperaturile pozitive ajung în iulie la +19 ºC. Cantitatea medie de precipitaţii este de 200 mm/ an. Aceste caracteristici climatice apar datorită extensiunii acestei regiuni şi a pătrunderii maselor de aer maritime şi arctice care se continentalizează pe măsura stagnării sau deplasării lente către estul Europei şi centrul Asiei.

• VegetaţiaPădurile de conifere reprezintă formaţiunea vegetală caracteristică, ele fiind singurele

specii vegetale care pot rezista la temperaturi joase. Pădurea este relativ omogenă cu specii de conifere în general reduse.

În partea Europei, unde climatul este influenţat de masele oceanice se dezvoltă mai mult speciile de molid: Picea excelsa, Picea obovata, Picea fennica, la care se asociază pinul (Pinus silvestris) şi mesteacănul (Betula verrucosa).

În Siberia , datorită asprimii climatului apar alte specii de conifere cum sunt: bradul (Abies sibirica), zâmbrul (Pinus cembra), zada (Larix sibirica), Larix daurica – o altă specie de zadă.

În America de Nord, climatul este mai umed iar speciile frecvente sunt: molidul (Picea alba, Picea nigra), pinul (Pinus canadiensis), laricea, bradul de balsam. Local, în condiţii specifice de temperatură şi umiditate, creşte şi coniferul gigantic denumit Sequoia gigantaea, care depăşeşte 100-120 m şi trăieşte 2000-5000 de ani. Aria geografică cuprinde zona vestică a Munţilor Coastelor către ţărmul Oceanului Pacific, în nord-vestul S.U.A. (nord-vestul statului California unde este protejat în Parcul Naţional al „Pădurilor Roşii” denumire dată de culoarea roşie a lemnului din tulpina arborelui de Sequoia. Pădurile respective apar şi în statele Oregon, Washington, din S.U.A., precum şi în sud-vestul Canadei, în statul Columbia Britanică.

În zona Marilor Lacuri, coniferele sunt în amestec cu foioasele şi se grupează tentacular de-a lungul fluviului Sfântul Laurenţiu până pe ţărmul Atlanticului.

În Canada, pădurea boreală este dominată de lacuri şi turbă iar în Siberia domină mlaştinile.

• Solurile Prezintă fertilitate redusă, sunt puternic levigate şi aparţin podzolurilor sau soluri de

culoare cenuşie (podzol=cenuşă, în limba rusă). Conţinutul redus de substanţe nutritive este dat

183

Page 181: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

de faptul că descompunerea materiei se face foarte lent şi numai timp de câteva luni pe an. În orizontul de suprafaţă cantitatea de humus este redusă şi destul de acidă având o culoare mai mult cenuşie.

În aria mlaştinilor cu stuf, papură, răchită, muşchi se formează şi turba peste care se dezvoltă ulterior unele specii de arbori.

• Fauna reflectă mediul specific de viaţă, fiind rară şi adaptată frigului prelungit de iarnă.

Mamiferele au blana deasă iar multe carnivore hibernează. Erbivorele migrează spre sud în timpul iernii la fel ca şi păsările migratoare. Unele specii din tundră sosesc aici pentru adăpost alături de ursul brun care este specific acestui mediu.

Pentru mediul uman trebuie precizată prezenţa ţânţarilor care se dezvoltă vara extrem de mult din cauza întinselor suprafeţe de apă şi a mlaştinilor.

• Specificul activităţii umane Mediul de viaţă este destul de aspru atât pentru animale cât şi pentru om. Cu mult timp în

urmă, omul a găsit aici un mediu bun pentru vânătoare şi pescuit, iar ulterior şi pentru creşterea renilor.

Pe timp de iarnă, acest mediu devine foarte dur din cauza temperaturilor scăzute. Agricultura este aproape imposibilă din cauza solurilor sărace în humus şi cu un grad de aciditate mare, precum şi din cauza perioadelor îndelungate de îngheţ şi acoperite cu zăpadă.

Activitatea industrială este atrasă de resursele naturale existente în această zonă cum sunt: marea bogăţie de lemn exploatat masiv, în special pentru celuloză şi hârtie. Peste o treime din exploatările de lemn de pe Terra se realizează în pădurile boreale din Rusia, Scandinavia şi Canada.

La acestea se adaugă resursele de hidrocarburi (petrol şi gaze naturale) exploatate în Canada (provinciile Columbia Britanică, Alberta, Saskatchewan), cărbunii exploataţi în Canada (din aceleaşi provincii), din Rusia (bazinul Peciora), iar în partea Siberiei bazinele carbonifere din văile fluviilor Obi, Lena şi Tunguska din partea centrală a Siberiei; în Extremul Orient al Rusiei se continuă cu bazinele Bureea, Sîchuan şi cele din Insula Sahalin.

Resursele hidroenergetice sunt valorificate parţial pe fluviile care străbat această zonă ca de exemplu, în Rusia, partea asiatică s-a valorificat potenţialul fluviului Enisei – 6 hidrocentrale (Saian –Sushensk de 6400 MW, Krasnoiarsk cu 6000 MW), pe afluentul său Angara (hidrocentrala Bratsk – 4600 MW).

În Canada sunt amenajări importante pe fluviul Churchill (5225 MW), pe fluviul Sf. Laurenţiu şi afluentul său Saguenai.

Minereurile feroase şi neferoase se exploatează în Rusia, din Peninsula Kola, Munţii Ural, iar rezerve însemnate se află în Siberia şi Extremul Orient unde sunt valorificate parţial din cauza condiţiilor dificile de exploatare.

În Canada se exploatează din regiunea nordică a Marilor Lacuri, provincia Ontario şi în nord-est provincia Quebec (Peninsula Labrador şi Insula Terra Nova). În Europa, la această latitudine se remarcă Scandinavia (îndeosebi Suedia), cu minreurile feroase de bună calitate.

În aceste condiţii s-au înfiripat o serie de aşezări de tip colonie pentru exploatarea resurselor, pentru vânătoare, puncte militare sau de cercetare ştiinţifică, iar în Siberia au existat şi lagăre de deportare.

Au luat naştere chiar unele oraşe mici, s-au construit câteva căi de comunicaţie dar lucrările inginereşti întâmpină dificultăţi mari din cauza permafrostului, a ciclurilor de îngheţ şi dezgheţ şi a inundaţiilor de primăvară.

În concluzie, este un mediu subpopulat, cu o antropizare de tip punctiform.

Test de autoevaluare 1. Precizaţi aria geografică în care se desfăşoară mediul taigalei. 2. Localizaţi formele de relief major pe care se dezvoltă taigaua sau pădurea boreală.

184

Page 182: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

3. Analizaţi clima în corelaţie cu solurile speficice în care a evoluat mediul taigalei. 4. Caracterizaţi specificul activităţilor omului din mediul geografic al taigalei.

185

Page 183: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

1.3.3. MEDIILE RECI. CARACTERE GENERALE Obiective

• Localizarea geografică a mediilor reci. • Precizarea cauzelor care conduc la formarea mediilor reci: mediul polar antarctic,

mediul polar arctic. • Evidenţierea deosebirilor care apar între zona arctică şi cea antarctică. • Enumerarea şi descrierea formelor de gheaţă din mediile polare. • Corelarea elementelor de climă, evoluţia reliefului şi a vieţuitoarelor din mediul polar

antarctic. • Precizarea celor două subtipuri de mediu din Antarctica. • Caracterizarea mediului periglaciar şi oceanic antarctic prin sublinierea relaţiei dintre

elementele climatice şi apariţia vieţuitoarelor specifice acestui mediu. • Prezentarea ariilor geografice care se includ în mediul periglaciar şi oceanic antarctic.

• Localizare geografică La extremităţile polare ale Terrei există câte două perechi de zone reci: • Zona calotelor arctice şi a periglaciarului adiacent dominat de tundră; • Zona calotei antarctice şi a periglaciarului său reprezentat de mediul oceanic

periantarctic. Ele se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercul Polar spre

Poli (nordic şi sudic). Ca arii geografice se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctică, iar în Emisfera sudică Antarctida. (Fig.5).

Sunt două cauze majore care reduc favorabilitatea acestor tipuri de mediu: gerul şi modul de repartizare diurnă şi anuală a luminii solare. Gerul rezultă atât din cantitatea redusă a radiaţiei solare (razele Soarelui cad oblic şi aproape paralel cu suprafeţele polare), cât şi din influenţa calotei şi a zăpezii, care întreţin deasupra lor un strat de aer foarte rece şi dens.

Fluxul de lumină, prin poziţia Soarelui aproape de linia orizontului, determină prelungirea până la 5-6 luni a zilei polare. Când Soarele rămâne sub orizont, se instalează noaptea polară care ocupă cealaltă jumătate a anului.

Dacă cele două cauze, gerul şi repartiţia luminii sunt similare pentru cele două emisfere, apar şi o serie de deosebiri:

• Deosebirea principală constă în faptul că deşi cele două zone polare – arctică şi antarctică – sunt aproape egale ca întindere, în nord, platoşa de gheaţă se suprapune peste o suprafaţă acvatică – Oceanul Arctic, în timp ce în sud, ea acoperă un continent – Antarctida.

Gheaţa care acoperă Oceanul Arctic se numeşte banchiză şi se află într-o permanentă derivă în sensul acelor de ceasornic din cauza forţei Coriolis. Gheaţa sudică ce acoperă continentul Antarctida se numeşte calotă şi rămâne fixată prin prezenţa uscatului pe care îl ocupă.

• Deasupra ambilor poli se formează centri barici de înaltă presiune – anticiclonii polari, delimitaţi printr-un brâu periferic ciclonal care se roteşte cu o viteză foarte mare, de la vest către est. Circulaţia atmosferei este însă mai diversificată deasupra Arcticii, deoarece aici are o deplasare a anticiclonului din nordul Groenlandei, în timpul verii, către est, spre jumătatea distanţei dintre Polul Nord şi Strâmtoarea Bering. Acest fenomen se datorează influenţei suprafeţelor de uscat ce o înconjoară şi care în anotimpul cald sunt eliberate de gheţuri. În schimb, în Antarctica nu se resimte influenţa continentelor lipsite de gheaţă, care sunt situate la o depărtare de peste 3000 km, excepţie făcând doar fâşia îngustă, sudică a Americii de Sud.

• La marginea gheţurilor arctice, în Oceanul Arctic, se varsă în anotimpul cald, numeroase fluvii şi râuri venite de pe continentele limitrofe, în timp ce în Antarctida acest aspect lipseşte.

• Contactul uscat-ocean-marginea banchizei şi contactul apă dulce-apă cu salinitate determină în arealul circumarctic o mare diversitate a mediului în raport cu cel antarctic, care este monoton şi destul de stabil.

186

Page 184: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• O asemănare generală se referă la cantitatea redusă de precipitaţii în ambele zone, din cauza circulaţiei descendente a aerului şi a temperaturilor scăzute. Cantitatea de precipitaţii ajunge de multe ori sub 100 mm/an, cu excepţia sudului Groenlandei.

• Ca poziţie pe Glob, există o oarecare simetrie între calotele polare, în timp ce tundra se dezvoltă numai în emisfera nordică. Periferia Arcticii reprezintă şi un mediu de rară dar veche locuire, aici dezvoltându-se cultura eschimoşilor.

Formele de gheaţă din mediile polare sunt: Gheaţa reprezintă elementul definitoriu al peisajului polar spre deosebire de celelalte medii,

unde în prim plan apare vegetaţia cu excepţia deşertului, care prezintă roca la zi. a) Calota reprezintă formaţiunea glaciară cea mai groasă şi mai extinsă. Calotele actuale

sunt resturi ale glaciaţiunii din faza Würm. Calota antarctică ocupă o suprafaţă de 12 milioane kmp din cei 14 milioane kmp, cât reprezintă suprafaţa continentului. Are o greutate foarte mare impusă de volumul său de peste 20 milioane km³ de gheaţă, determinând ca uscatul de sub ea să execute lăsări care pe alocuri ajung la -2500 m sub nivelul mării. Ca mărime, urmează calota care acoperă Insula Groenlandei, cu 1,8 milioane kmp (ocupă ¾ din insulă), fiind situată într-o arie depresionară înconjurată de munţi. Celelalte calote din zona arctică acoperă suprafeţe reduse ca de exemplu în Insula Islanda cca 4/5 din suprafaţa arhipeleagului.

b) Banchiza este gheaţa care pluteşte asemenea unei platoşe deasupra oceanului polar. În arealul din jurul Antarcticii ea provine din părţile marginale ale calotei care se desprind şi coboară în ocean.

În Arctica, însă banchiza ocupă locul central în arealul Polului Nord, plutind pe Oceanul Arctic. Ea are un diametru de 4500 km şi o grosime minimă de 3-4 m. Suprafaţa ei nu este netedă, deoarece vântul, valurile, curenţii marini şi mişcarea de derivă o modelează permanent, rupând-o în bucăţi, care apoi se suprapun şi se sudează prin îngheţ, ajungând la grosimi de până la 50-60 m.

c) Pack-ul reprezintă gheaţa care se formează pe apă numai iarna, în prelungirea banchizei. Îngheţul se produce la sfârşitul verii, când temperatura aerului coboară la -12ºC, iar în apa marină ajunge la -2 ºC, care este temperatura de îngheţ la suprafaţă. În Oceanul Arctic, pack-ul lipeşte banchiza de continente, iar când se topeşte lasă în loc un „canal navigabil” destul de larg în lungul ţărmului continental.

d) Gheaţa de mal apare numai în Arctica şi este un fel de pack ce se dezvoltă, pornind de la apele mai dulci de lângă ţărm, în special în preajma gurii de vărsare a fluviilor. Cuprinde în conţinutul ei o cantitate mare de pietrişuri aduse de râuri sau existente pe plaja respectivă.

e) Aisbergurile reprezintă fragmente, uneori de dimensiuni foarte mari, rupte din gheaţa continentelor şi ajunse în mare, unde plutesc individual spre zona temperată. Ele apar deasupra apei doar cu cca 1/8 din înălţimea reală. În anul 1912, vasul transatlantic Titanic, o navă oceanică de mare lux la acea vreme, s-a izbit de un astfel de „munte de gheaţă”, rupându-se în două şi scufundându-se.

Masele polare de gheaţă continentală, mai ales antarctice, ajung în apele marine, fie sub formă de limbi glaciare, fie sub forma unor platoşe largi. Acestea din urmă dau şi aisberguri, dar formează, cu precădere, platforme litorale de gheaţă (ice-shelf) sau banchize litorale din care, apoi, se rup aisberguri cu dimensiuni de zeci de km.

1.3.3.1 Mediul polar antarctic

Este localizat în regiunea Polului Sud, între Cercul Polar de Sud şi Polul Sud. Reprezintă

cel mai extins mediu de calotă glaciară, cuprinzând 12 milioane kmp, respectiv 98% din continent şi banchiza.

Clima este dată în primul rând de temperatura scăzută, media iernii fiind de -10 ºC, determină un climat foarte aspru. În timpul iernii temperaturile ajung frecvent la -40 ºC, iar cea

187

Page 185: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

mai scăzută temperatură s-a înregistrat de -92 ºC,în anul 1958 în apropierea Polului Sud, loc denumit şi polul frigului pe Terra. Deasupra gheţii se menţine o imensă arie anticiclonală care determină la periferie vânturi puternice care generează violenţii cicloni antarctici ca un brâu la 60º latitudine Sudică rotindu-se în sensul acelor de ceas.

Relieful este conservat sub gheaţă. Antarctica reprezintă un vechi soclu precambrian, nivelat în mai multe etape preterţiare şi deformat, începând din terţiar datorită greutăţii uniforme a gheţii. Pe alocuri apar la zi roci mutonate ca urmare a acţiunii limbilor glaciare. Mai frecvent se manifestă eolizaţia (acţiunea vântului încărcat cu cristale de gheaţă asupra reliefului) şi mai rar se produc avalanşe. Vârfurile stâncoase cu altitudini maxime de 5140 m care străpung gheaţa, apar la zi şi nu sunt supuse dezagregărilor mecanice din cauza aerului foarte uscat, iar întreaga morfologie este încremenită.

Viaţa propriu-zisă pe calota antactică, vegetală şi animală este inexistentă, cu excepţia organismelor inferioare de tipul bacteriilor şi a unor vizitatori ocazionali din zona de ţărm.

Mediul periglaciar şi oceanic antarctic

Mediul periglaciar şi oceanic antarctic se caracterizează în special prin îngheţul solului descoperit.

În Antarctica se deosebesc două tipuri ale acetui mediu: - deşertul rece - fâşia periglaciară oceanică. a) Deşertul rece Se caracterizează prin temperaturi de la -15 ºC până la -40ºC ca valori medii anuale către

marginea interioară a continentului, iar spre litoral, temperaturile medii anuale ajung de la -5 ºC până la -10 ºC, precipitaţii mai bogate, uneori până la 400 mm pe an, vara, când apar dezgheţuri, dezagregări. În aceste condiţii, acest cresc lichenii, muşchi care acoperă până la 8% din fâşia litorală.

b) Fâşia periglaciară oceanică În această zonă tipul de mediu suportă o oarecare dezvoltare a vieţii animale, deşi fauna

este foarte săracă în număr de specii. Mediul devine mai dinamic. Gheaţa se scufundă în ocean sub diverse forme. Vânturile se intensifică ajungând uneori la viteze de 180 km pe oră.

Apare un biotop de litoral rece pe care se dezvoltă o floră săracă în specii: alge de uscat, muşchi, licheni cu care se hrănesc anumite specii de insecte şi viermi. Nu există erbivore şi nici carnivore.

În ocean apare un bogat fitoplancton, iar pe baza sa se dezvoltă zooplanctonul ca elemente nutritive pentru speciile oceanice, începând de la creveţi, peşti, balene, foci, elefanţi de mare, diferite specii de păsări de apă: pinguini, albatroşi, pecăruşi, rândunici de mare. Animalele au suferit adaptări specifice: au un strat adipos bogat, un penaj dezvoltat şi un colorit specific.

În cadrul acestui areal oceanic se includ şi: Peninsula Antarctica precum şi insulele Kerguelen, Auckland, Tristan de Cunha, Georgia de Sud. Unii autori adaugă acestui subtip de mediu şi insulele Faulkland şi Patagonia (extremitatea de sud a Americii de Sud), care prezintă un peisaj de tip tundră, cu un climat aspru, dar cu precipitaţii mai bogate, un covor de zăpadă care persistă îndelung, cu multă ceaţă şi vânturi violente.

Test de autoevaluare 1. Localizaţi geografic zonele reci în care s-au format mediile polare arctic, antarctic şi a

periglaciarului său reprezentat de mediul oceanic periantarctic. 2. Menţionaţi cauzele care conduc la formarea mediilor reci. 3. Care sunt deosebirile care apar între zona arctică şi cea antarctică. 4. Care sunt formele de gheaţă din mediile polare? Prezentaţi-le pe scurt. 5. Caracterizaţi condiţiile climatice din mediul antarctic şi modul cum influenţează

evoluţia reliefului şi a vieţuitoarelor din acest mediu. 6. Indicaţi unde este localizat mediul periglaciar şi oceanic cu apariţia vieţuitoarelor

188

Page 186: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

specifice din acest mediu. 7. Relaţionaţi condiţiile climatice din mediul periglaciar şi oceanic cu apariţia

vieţuitoarelor specifice din acest mediu. 8. Enumeraţi ariile geografice în care se află mediul periglaciar şi oceanic antarctic.

1.3.3.2 Mediul polar arctic

Obiective • Localizarea geografică a mediului arctic în funcţie şi de limitele climatice impuse de

valoarea temperaturii. • Prezentarea formelor specifice de gheaţă care se formează în regiunile arctice. • Caracterizarea elementelor climatice din regiunile arctice. • Prezentarea formelor de relief pe care a ecoluat mediul polar arctic. • Analiza vieţuitoarelor din cele două subtipuri de medii arctice: terestru şi oceanic.

• Localizare geografică Cuprinde o suprafaţă egală cu cel antarctic care este dominat de apa Oceanului Arctic.

Ocupă însă şi o mare parte din Groenlanda şi arhipeleagurile nord-canadiene. Limita climatică este dată de izoterma de -20 ºC al lunii ianuarie, de ci cu 10ºC mai coborâtă faţă de calota sudică, fenomen datorat răcirii puternice a maselor continentale din jur şi susţinut de înregistrările termice negative de la Oimeakon, -77,8ºC şi Verhoiansk, -67,8ºC, reprezentând cele mai scăzute temperaturi din emisfera nordică, sau polul frigului de aici, situat în tundră şi parţial în taiga în comparaţia cu Antractida, unde, aceasta se găseşet pe calotă, foarte aproape de polul matematic.

Gheaţa dominantă este de tip banchiză cu grosimi de 4-60m, plutind pe suprafaţa oceanului, care primeşte şi influenţa apelor mai calde venite dinspre Atlantic.

Calota bachiză se roteşte lent, în derivp, sub influenţa forţei lui Coriolis. În Groenlanda are însă, grosimi de până la 3000 de m şi s-a perpetuat din glaciaţiunea Würm şi s-a menţinut prin atuoîntreţinere, fiind favorizată şi de cadrul muntos care o înconjoară deoarece este situată într-un cadrul depresionar.

Calote mai mici se dezvoltă şi pe celelalte insule din Arctica. Pe timpul iernii, gheaţa arctică devine unitară prin alipirea tuturor fragmetelor până la ţărmurile continentelor, iar în timpul scurtei veri polare gheaţa se rupe în fragmente, apar mari spaţii acvatice sub formă de canale între ţărmul continentelor şi restul gheţii.

• Clima se caracterizează prin temperaturi care în luna ianuarie au o medie cuprinsă între -

20°C până la -40°C, iar în luna iulie, urcă la 0°C în partea centrală a Groenlandei şi +10°C la ţărmurile acesteia. Precipitaţiile oscilează între 100-300 mm/an. Arctica este mai umedă decât Antarctica, de unde şi frecvenţa ceţurilor mult mai mare. Vânturile prezintă o alternanţă a perioadelor de calm cu furtuni rare însă spre periferia Arcticii ating viteze de peste 100 km/oră. Zilele de vară, dincolo de Cercul Polar durează până la 6 luni pe an, la fel ca şi noaptea polară (cealaltă jumătate a anului). Acestei zone îi sunt specifice aurorele boreale.

• Relieful major este reprezentat prin scuturi vechi precambriene – scuturile canadian şi

cel baltic, deformate de marile calote ale glaciaţiunilor cuaternare. Relieful de eroziune şi acumulare glaciară este bine dezvoltat cu văi glaciare şi morene, dezagregare intensă din cauza umezelii mari a aerului şi gelifracţie frecventă. În Arctica părţii continentale, ca de exemplu în Arhipeleagul Canadian, zăpada redusă se topeşte în timpul verii, lăsând descoperit un deşert pietros, iar pe alocuri, solul se dezgheaţă aproape trei luni pe an, formând un molisol în care se manifestă procese periglaciare precum cele din tundră.

189

Page 187: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Vieţuitoarele sunt mai bogate în specii comparativ cu Antarctica şi se localizează în apă, pe litoral şi continent. Se disting două subtipuri de medii: terestru şi oceanic.

a) Viaţa terestră se leagă în principal de apariţia unui sol brut cu mult schelet, uşor humificat, format pe o grosime de cca 20 cm, care se dezgheaţă vara. În acest climat descompunerea masei organice se face extrem de lent, iar profunzimea mică a solului reduce posibilitatea dezvoltării rădăcinilor mai adânci din cauza permafrostului (sol permanent îngheţat). El poate susţine o vegetaţie săracă, aşa-numita stepă polară, cu ierburi foarte scunde, licheni, muşchi şi tufe grupate în smocuri care trage vara o serie de erbivore dinspre sud, din domeniul tundrei: ren, caribu, boul moscat, care la rândul lor, atrag şi carnivore. Specii proprii care populează ţărmurile, unde se hrănesc cu peşti sunt ursul polar şi vulpea polară. Pe timpul iernii însă, toate animalele se retrag spre sud, în tundră sau chiar în taiga.

b) Viaţa în ocean este reprezentată de fitoplancton şi zooplancton. Gheaţa mai subţire are o oarecare transparenţă, lăsând pe timp de vară, ca o cantitate mică de lumină să pătrundă şi în apa de sub banchiză, formând un mediu propice dezvoltării moluştelor, peştilor, mamiferelor acvatice şi păsărilor de apă.

Test de autoevaluare 1. Indicaţi localizarea geografică a ariilor în care se desfăşoară mediul arctic în funcţie

de limitele termice impuse de valorile temperaturii. 2. Menţionaţi formele specifice de gheaţă care se formează în regiunile arctice. 3. Care sunt formele de relief din ariile mediului arctic?

4. Prezentaţi tipurile de vieţuitoare care apar în subtipurile de medii arctice, terestru şi oceanic.

1.3.3.3 Mediul de tundră. Activitatea omului

Obiective • Definirea noţiunii de tundră şi localizarea ei geografică. • Caracterizarea condiţiilor climatice în care a evoluat mediul de tundră. • Analiza reliefului moştenit de la perioada glaciară şi a formelor modelării actuale specifice în condiţiile climatice din mediul tundrei. • Prezentarea tipurilor de soluri în corelaţie cu condiţiile climatice. • Descrierea formaţiunilor de vegetaţie şi a faunei specifice tundrei în corelaţie cu condiţiile climatice şi de soluri. • Caracterizarea activităţilor economice desfăşurate în regiunile mediului de tundră în funcţie de resursele existente aici.

• Localizare geografică Tundra reprezintă o asociaţie vegetală zonală formată din muşchi, licheni, ierburi şi

arbuşti pitici şi este specifică regiunilor subarctice din nordul Eurasiei, nordul Americii de Nord şi insulelor neacoperite cu zăpezi persistente din Oceanul Arctic. Ea face tranziţia prin intermediul silvo-tundrei între deşertul polar al gheţurilor arctice şi pădurea boreală situată mai la sud.

În general, se dezvoltă între aproximativ 60° şi 70° latitudine nordică, dar cu o limită foarte sinuoasă, cu multe intrânduri şi retrageri.

• Condiţiile climatice favorabile acestui mediu sunt cele care impun: ger, zăpadă puţină care nu persistă mult şi cicluri gelive sau de îngheţ şi dezgheţ al solului în ritm diurn şi sezonier.

Temperaturile de ianră sunt foarte coborâte (sub -30°C) mai ales spre interiorul uscatului situat la mare distanţă de Oceanul Atlantic. Vara, temperatura urcă peste 0°C cu valori de +10°C.

190

Page 188: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Precipitaţiile în mod obişnuit sunt de 200 mm, dar pot atinge şi 400 mm, mai ales vara. Umezeala aerului este mai ridicată, dar infiltraţia apei este scăzută din cauza pergelisolului.

Anul se subîmparte în patru anotimpuri cu iarna lungă ce poate ajunge până la 8-10 luni în interiorul continentelor ca în centrul Siberiei sau arealul Golfului Hudson din Canada. Primăvara este scurtă, cu încălziri şi răciri bruşte care generează ciclurile gelive. Vara este scurtă, dar călduţă şi umedă cu câteva săptămâni în care Soarele nu apune. Toamna este similară primăverii, dar cu un mers spre iarnă.

Pe acest fond general, se deosebesc două subtipuri de climate: a) un climat subarctic continental cu contraste de temperatură mai mari b) un climat subarctic oceanic, mai ploios, mai umed, cu ceţuri frecvente şi starea

vremii instabilă. • Relieful iese bine în evidenţă deoarece terenurile sunt lipsite de vegetaţie înaltă sau sunt

golaşe. Aici se îmbină două categorii de elemente: morfologia moştenită de la glaciar şi formele modelării actuale.

a) Relieful moştenit de la perioada glaciară, rămas în urma retragerii gheţurilor würmiene sau chiar mai vechi este foarte variat şi reprezentat prin: morene glaciare, depozite argiloase şi nisipoase, roci mutonate (rotunjite asemenea unor spinări de berbeci), praguri şi excavaţiuni acoperite cu lacuri, fiorduri pe litoral etc. O altă moştenire este subsolul îngheţat, adesea până la adâncimi de zeci sau sute de metri numit pergelisol. Încălzirea postglaciară nu a reuşit să topească acest pergelisol. Doar dezgheţul sezonier din timpul verii, pe o adâncime redusă formează molisolul de la suprafaţă cu aspect mocirlos şi mlăştinos.

b) Formele modelării actuale sunt rezultatul ciclurilor gelive care declanşează procese geomorfologice specifice: gelifracţia (fragmetarea rocilor din cauza îngheţurilor şi dezgheţurilor repetate ale apei pătrunse în porii şi fisurile rocilor), urmată de deplasări ale rocilor mobile prin săltarea unor blocuri de roci sau ondulări ale materialelor argiloase (fenomen denumit şi crioturbaţie în geomorfologie), fenomene de solifluxiune, care se referă la alunecarea unor materiale noroioase de pe versanţi sau în sens mai restrâns, alunecări superficiale, lente, când apa provine din dezgheţul solului. Formele de relief rezultate sunt: grohotişuri şi blocuri generate de gelifracţie, diferite forme geometrice, mai ales cercuri de pietre şi soluri poligonale, pene de gheaţă, movile mici numite marghile.

Modelarea versanţilor are un caracter activ făcându-se prin procese intense de dezagregare, solifluxiune sau alunecări şi curgeri noroioase pe rocile moi în perioadele de dezgheţ. Uneori se produc şi avalanşe. În timpul dezgheţului de vară şi a topirii zăpezilor, râurile se umflă brusc şi curgând pe un pat încă îngheţat, se revarsă pe suprafeţe imense.

• Solurile au puţin humus şi sunt mai mult litosoluri. Acest fenomen se datorează faptului

că materia organică se descompune foarte lent, îngheţul şi dezgheţul deranjează echilibrul, activitatea microorganismelor este foarte scurtă rezumându-se doar la timpul scrut de vară, levigarea pe profil este slabă. Acest proces se referă la circulaţia apei cu unele componente solubile sau fin dispersate din partea superioară a solului, motiv pentru care lipseşte orizontul B. Tipurile de sol care se formează sunt: solul brun arctic (cu orizonturile A şi C) cu un humus brut, soluri hidromorfe şi turboase, toate având conţinut acid.

• Vegetaţia este instalată destul de recent pe toate aceste teritorii şi este săracă în specii.

Plantele prezintă adaptări specifice faţă de factorii şi fenomenele nefavorabile: vânturi puternice, geruri prelungi, subsol îngheţat, procese gelive. Astfel, rădăcinile plantelor se extind mult în suprafaţă şi reprezintă până la 75% din organismul plantei, frunzele sunt mici, ramurile lemnoase, mugurii apar uneori cu un an înainte de a înflori şi se păstrează sub zăpadă. Specifice sunt plantele ierboase, joase, care pot fi acoperite de zăpadă pe timpul iernii şi astfel, protejate de îngheţ. Apar şi tufişuri joase care fac trecerea spre silvotundră. Se pot diferenţia trei tipuri de tundră: tundra dominată de muşchi şi licheni, tundra cu tufişuri şi arbuşti, silvotundra.

191

Page 189: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

a) Tundra dominată de muşchi şi licheni se extinde în părţile mai nordice ale continentelor

care sunt mai aride, fapt pentru care mai este numită şi tundră secetoasă. Solurile au umiditate redusă iar lichenii preferă porţiunile calcaroase şi nisipoase.

Speciile des întâlnite sunt: lichenul renului şi lichenul islandez. Cresc şi unele graminee şi tufişuri rare şi pitice formate din specii de arginţică şi mesteacăn pitic, precum şi salcie pitică în ariile mai umede. Aceste pâlcuri de arbuşti pitici dau aspectul specific al peisajului de tundră.

b) Tundra cu tufişuri şi arbuşti se dezvoltă larg, mai ales în Siberia nordică, unde ocupă peste 3 milioane de kmp, desfăşurându-se atât în mediul continental cât şi cel de tip oceanic. Există multă umezeală, mlaştini şi turbă. În această tundră există soluri impermeabile şi umede, mlăştinoase, situate la marginea lacurilor sau a albiilor de râu. Sezonul de vegetaţie începe mai devreme în sud şi ţine din iunie până în septembrie, favorizând asimilaţia clorofiliană.

Creşterea plantelor este lentă, fapt ce explică longevitatea lor, unele putând atinge 100-200 de ani. Unde vara este foarte scurtă, multe plante îşi păstrează frunzele verzi, iernând sub zăpadă, iar mugurii florali formaţi cu un an înainte, se deschid brusc la venirea verii.

Dintre arbuşti se întâlnesc: mestecenii pitici, sălciile pitice, arinii pitici, iar ca subarbuşti: afinul, merişorul etc. Pe locurile joase şi mai umede creşte o tundră higrofilă cu turbă de Sphagnum, cu sălcii şi mesteceni pitici. Apar şi sectoare de tundră mezofilă, specifică terenurilor permeabile şi bine drenate unde domină ierburile iar pe porţiunile umectate, muşchii verzi.

Fig. 40 Imagine din tundra

c) Silvotundra face trecerea către pădurea boreală, iar contactul cu aceasta are aspect de

întrepătrundere digitală. Spre limita cu taigaua apare o pădure cu goluri de tundră situate pe porţiuni mai înalte. Spre contactul cu tundra, pădurea apare sub formă de pâlcuri cu arbuşti mici.

192

Page 190: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Către ocean, domină mestecenii, iar spre interiorul continentului apar dominant molizii, iar în extremitatea estică se instalează laricele.

• Fauna este adaptată la geruri prelungi cu vânturi puternice, fapt pentru care animalele de

aici au o blană deasă, adesea albă, un strat adipos, iar păsările au un penaj stratificat foarte des. Unele specii îşi construiesc refugii în zăpadă, la contactul cu solul. Majoritatea animalelor migrează iarna spre sud, la adăpostul pădurii. Dintre erbivore, sunt: boul moscat în Canada şi Groenlanda, renul în Eurasia şi Groenlanda.

Specifice tundrei sunt şi iepurele polar, popândăul de trundră, dihorul polar, marmota cu capul negru, lemingul, ursul alb, vulpea polară şi lupul de tundră. Dintre păsări se enumeră numeroase specii: şoimul, şorecarul, ciuful zăpezii, pescăruşi, rândunica de mare, presura, ciocârlia, potârnichea de tundră. În timpul verii, se înmulţesc o serie de insecte, mai ales ţânţarii şi muştele.

• Activitatea omului în mediul tundreiÎn trecut, aceste locuri erau cutreierate de vânători de animale cu blănuri scumpe, cum sunt:

vulpea polară albă, vulpea argintie, jedrul, zibelina, hermina. Valorificarea blănurilor preţioase se face îm cadrul unor târguri sau licitaţii internaţionale organizate la Sankt Petersburg, Montreal, Edmonton, New York. Există grupuri şi comunităţi etnice care ăşi asigură subzistenţa prin vânat şi prin pescuit, cum sunt echimoşii din nordul Canadei şi laponii din nordul Scandinaviei sau unii locuitori din Peninsula Ciukotsk din Extremul Orient al Siberiei.

Creşterea cererii de blănuri scumpe a impus amenajarea unor firme specializate în creşterea animalelor în semicaptivitate. Pescuitul reprezintă în continuare o ocupaţie a locuitorilor în aria râurilor nordice (Obi, Enisei, Lena în Siberia), din lacurile Canadei (Lacul Urşilor) precum şi din alte râuri, cum sunt fluviile Mackenzie şi Yukon din nordul Americii de Nord, la care se adaugă şi alte artere mai mici.

În prezent, există o serie de aşezări izolate legate de activităţi de cercetare, acţiuni strategice şi de exploatare a hidrocarburilor – petrol şi gaze naturale – sau a altor bogăţii de subsol, aeroporturi de escală. Menţionăm în acest sens exploatările de petrol din regiunea nordică a Peninsulei Alaska (cu centrele Umiat, Cook Inlet) în spaţiul terestru şi din cel submarin ( cu centrele Prudhoe Bay, Sag River).

În Europa de Nord cercetările au identificat rezerve importante pe aliniamentul Mării Barents în zona platoului continental, dar şi în regiunea terestră. În sectorul european al Rusiei sunt valorificate gazele naturale din ţinuturile nordice aflate pe litoralul Mării Kara, bazinul fluviului Peciora la Vorkuta.

În Rusia, partea nord siberiană, multe bazine carbonifere au o slabă valorificare (ca cele din Taimîr, Lena, Kolîma), datorită cererii reduse atât pe plan intern, cât şi la export, după anul 1990.

Majoritatea acestor aşezări au caracter modern, uneori cu tehnică de vârf, ceea ce dovedeşte interesul şi extinderea habitatului uman în acest mediu. O problemă pentru amenajarea cu construcţii a acestor zone o reprezintă prezenţa pergelisolului şi a alternanţa îngheţ-dezgheţ, factori care distrug în timp, prin presiuni de tip crioturbaţie, temeliile sau conductele de petrol şi gaze pe care le scot la suprafaţă. În asemenea condiţii, întreţinerea lor devine foarte costisitoare.

Test de autoevaluare

1. Definiţi noţiunea de tundră. 2. Identificaţi ariile geografice în care se desfăşoară tundra. 3. Care sunt condiţiile climatice în care se dezvoltă mediul de tundră. 4. Prezentaţi formele de relief de origine glaciară, precum şi procesele geomorfologice

actuale care au loc în condiţiile climatice specifice tundrei. 5. Care sunt tipurile de soluri generate de condiţiile climatice specifice mediului de

tundră?

193

Page 191: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

6. Prezentaţi tipurile de resurse existente în aria tundrei şi modul de valorificare economică a acestora.

194

Page 192: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

1.4 MEDII ANTROPIZATE ŞI MEDII ANTROPICE

1.4.1 Mediul rural şi componentele sale. Tipuri de peisaje agricole

Obiective • Definirea comparativă a noţiunilor de mediu rural şi agricultură cunoscute şi sub

denumirile de peisaj rural şi peisaj agrar sau agricol. • Enumerarea şi exemplificarea componentelor mediului rural. • Evidenţierea structurii profesionale a populaţiei din mediul rural. • Caracterizarea principalelor elemente ale mediului rural: satul sau aşezarea rurală şi

structurile agrare sau formele de utilizare a terenurilor din extravilan. • Prezentarea unui model de clasificare a peisajelor agricole pe Glob cu sublinierea

trăsăturilor specifice.

• Definirea celor două noţiuni: mediu rural şi agricultura, cunoscute şi sub alte denumiri: peisaj rural şi peisaj agrar (agricol). Cele două noţiuni nu se pot confunda decât în mică parte.

Agricultura este o ramură economică ce se referă la cultura plantelor şi creşterea animalelor, utilizând un ansamblu de tehnici de lucru al pământului şi fiind specifică şi dominantă în mediul rural sau „la ţară”, unde formează peisajul agricol.

Mediul rural este un mediu antropizat şi se referă la toate elementele naturale şi antropice existente în afara spaţiilor urbane şi unde locuiesc şi lucrează oameni, fiind alcătuit din două elemente principale: satul sau aşezarea rurală şi modul de utilizare a terenurilor sau structurile agrare.

Componentele mediului rural nu sunt toate agricole dar, ele au rolul de complementaritate în funcţionalitatea şi ambientul mediului, între care exemplificăm: căile de comunicaţie de interes general care străbat terenurile agricole, inclusiv anexele acestora: gări, zone de staţionare, service-uri, instalaţii electrice şi liniile de înaltă tensiune, cariere de roci de construcţie, releurile TV, parcele de păduri rezervate pentru vânătoare, suprafeţe cu destinaţie piscicolă, terenurile militare, casele pentru reşedinţă secundară sau principală pentru persoane care nu îşi exercită meseria în agricultură, castelele cu terenuri, parcuri, grădini, rezidenţele princiare cu parcurile care se întind în jurul lor, mănăstirile.

Structura profesională a populaţiei din mediul rural este alcătuită în majoritate de agricultori (ţărani), dar există şi ale ocupaţii ale locuitorilor de aici cum sunt: personal ocupat în comerţul cu amănuntul, meşteri artizani, personal medical, angajaţii administraţiei locale, membrii instituţiilor de învăţământ, clerici, jandarmi, pădurari, locuitorii satului care lucrează la oraş, deci alte categorii profesionale.

• Principalele elemente ale mediului rural: satul sau aşezarea rurală şi structurile agrare

sau formele de utilizare a terenurilor din extravilan 1) Satul sau aşezarea rurală este componenta principală a mediului rural. El reprezintă o

gurpare de gospodării având o dispunere în teritoriu impusă de relief iar numărul locuitorilor variază obişnuit de la câteva zeci la câteva mii de oameni. În interiorul satului, ca şi în preajma sa, se păstrază numeroase aspecte ale mediului natural local.

Structura şi textura aşezărilor rurale sunt categorii morfologice de esenţă socială, care definesc partea materială a vetrei satului, concentrată în punctul geografic optim al localizării. Aceste elemente reflectă relaţia directă a vetrei cu funcţia economică a terenurilor din afara ei adică moşia, dar şi modul de organizare a spaţiului de cazare a ruralilor în raport cu natura teritoriului.

• Tipurile structurale de aşezări rurale sunt: a) Satul risipit este tipul de aşezare rurală cu gospodării sau grupe de gospodării puternic

dispersate, distanţa dintre ele fiind de 100-200 m (Fig. 41). Apare predominant în spaţiul montan

195

Page 193: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

şi are profil agricol zootehnic iar cel din spaţiile colinare mai înalte pot avea profil viticol sau pomicol în zonele cu tradiţie a viticulturii şi pomiculturii. Un caz particular îl constituie habitatul din preriile americane sau stepele australiene, unde colonizarea agricolă din secolele XVIII-XIX a creat de la început un habitat dispersat, bazat pe marea proprietate.

Foto. 41. Satul risipit – Ţara Oaşului

b) Satul răsfirat este tipul de aşezare rurală din zona de deal şi podiş la altitudini de 400-

800 m, cu vatra bine conturată în care gospodăriile alternează cu livezi, plantaţii viticole, păşuni şi fâneţe. Spre deosebire de cele risipite, cele răsfirate dispun de o reţea de comunicaţie stabilă şi sunt mai accesibile modernizării. Există o mare varietate de subtipuri impus de gradul de fragmentare a reliefului cum sunt: satul nebulos, caracterizat printr-o reţea complicată de uliţe, cu frecvente spaţii virane; satul liniar (Foto 42) dezvoltat în lungul unei văi sau pe un grind fluvial etc.

Foto 42. Satul răsfirat – subtipul liniar

196

Page 194: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

c) Satul adunat este tipul de aşezare rurală cu vatra bine conturată. Suprafaţa construită se detaşează net de teritoriul moşiei şi este specific câmpiilor şi depresiunilor intramontane.

2) Al doilea element al mediului rural îl constituie formele de utilizare a terenurilor din extravilan (sau din moşia satului), numite şi structuri agrare care formează peisajul agricol. Acestea încadrează aşezarea rurală dându-i o anumită personalitate. În mediul rural există un mozaic de areale cu diferite moduri de folosinţă, dominând totuşi cele agricole, cu: terenuri arabile pentru cultura plantelor, urmate de terenurile cu plantaţii perene (vii şi livezi) şi de cele ocupate de păşuni şi fâneţe cu destinaţie pastorală. Ca pondere, pe locul al doilea sunt terenurile ocupate cu păduri, cele mai multe cu destinaţie forestieră. Rezultă o mare varietate de peisaje agricole diferenţiate în funcţie de o serie de factori: mediul natural peste care s-au suprapus, starea social-economică şi regimul politic al statului din care fac parte.

Mai concret, peisajul agricol cuprinde toate parcelele cu culturi agricole şi amenajările efectuate în scopul valorificării optime şi a ridicării capacităţii productive a pământului. Peisajul agricol se impune prin extensiune, formă (deschis sau închis) şi utilizare (policultură, monocultură).

Tipuri de peisaje agricole din cadrul mediului rural Un model de clasificare a peisajelor agricole poate fi astfel: a) Peisajul câmpurilor cultivate deschise numit şi openfield, dominat de cultura

cerealelor, a plantelor tehnice, a legumelor şi a plantelor furajere. S-au executat vaste lucrări de irigaţii, de desecare şi de ameliorare a solurilor afectate de salinizare (Foto 43).

Creşterea animalelor este pe plan secund şi se practică în cadrul complexelor agro-industriale care folosesc culturile furajere din spaţiul respectiv.

Tot aici intră peisajele de poldere din litoralul olandez, cu terenuri desecate, „smulse” mării, cu pompări şi irigări realizate sub un control foarte strict. Aria geografică a acestor peisaje cuprinde Europa Centrală şi Vestică, Europa Sud-Estică, estul SUA etc., acolo unde se află solurile fertile.

Foto 43. Peisaj agricol de tip openfield

b) Peisajul câmpurilor cultivate închise predomină în regiunile cu gospodării individuale şi unde gradul de fragmentare a terenului este ridicat. Terenurile agricole sunt delimitate de arbori, numite bocage („bocage” – în Franţa) sau de perdele forestiere, de garduri în raport de extensiunea proprietăţii familiale (Foto 44 a,b). Apar fie ferme izolate, grupate de la 2-20 gospodării, fie gospodării compacte. Domină pajiştile naturale care au favorizat zootehnia. Apar şi ogoare de cartof pe suprafeţe restrânse. Acest peisaj este caracteristic regiunilor centrale şi vestice ale Franţei.

197

Page 195: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Foto 44 a,b Peisaj agricol de tip bocage

c) Peisajul pomi-viticol colinar (Foto 45) cu caracter discontinuu, apare pentru regiunile de deal din centrul şi sud-estul Europei, în Franţa, Germania, Ungaria, România, Republica Moldova etc.

Foto 45. Peisaj pomi-viticol colinar

d) Peisajul agro-pastoral montan şi colinar, discontinuu apare atât la altitudinile de

1600-2000 m, cât şi la cca 700 m până la 900 m, în cadrul unor depresiuni intramontane, în regiunile subcarpatice şi în cele prealpine. De acest tip de peisaj s-a legat fenomenul de transhumanţă care s-a manifestat mai mult în Munţii Pirinei, Alpi şi în Capaţii Meridionali din România, unde se dezvoltă pajişti naturale mai extinse.

e) Peisajul agricol mediteranean este specific ţărilor din bazinul Mării Mediterane, unde condiţiile pedoclimatice permit cultivarea viţei de vie, a măslinului, a citricelor, iar în perimetrele irigate şi a culturilor legumicole (Foto 46, 47). Spaţiile agricole sunt concentrate în lungul

198

Page 196: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

culoarelor de vale, pe versanţii domoli amenajaţi în terase, în câmpiile litorale. Importantă este şi floricultura în Franţa, Italia etc.

Foto 46. Culturi de portocali în Europa Mediteraneană

Foto 47. Culturi de măslini caracteristice peisajului agricol mediteranean

f) Peisajele agricole americane cuprind o mulţime de tipuri de peisaje şi sisteme de

producţie agricolă: culturi asociate, policultură, monocultură. Se disting marile plantaţii din America de Nord, foarte extinse în jurul fermelor (ranch), fie

gospodării cu parcele alungite în interiorul ţinutului. Aici se obţin cele mai mari producţii de grâu, porumb, soia, bumbac etc. Tot aici sunt suprafeţe întinse de pajişti naturale care cuprind sute de hectare, separate prin garduri unde se cresc bovine şi cabaline.

199

Page 197: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

În America de Sud sunt specifice peisajele latifundiare de monoculturi în special pomicole şi arboricole: de cauciuc, cafea, cacao, bananieri cu suprafeţe foarte mari. De exemplu, în Brazilia există o plantaţie de 5,5 milioane arbuşti de cafea care aparţine unui singur grup de proprietate (un grup bancar din Sao Paolo).

g) Peisajul agricol din ţările musonului asiatic are alt specific, dat de marea aglomerare

de oameni concentraţi pe spaţii mici care practică monocultura – orezul şi imensitatea spaţiilor necultivate, care în general, sunt neproductive. În Japonia, India, Indonezia , Filipine, apar parcelări mici cultivate cu orez, grâu, porumb etc. În limitele câmpiilor litorale şi pe versanţii terasaţi (Foto 48 a,b).

Foto 48.a Versanţii terasaţi tipici peisajului agricol asiatic

Foto 48.b Rizicultura din ţările musonului asiatic

200

Page 198: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

h) Peisajul agricol mixt există în toate unităţile geografice de pe Glob caracterizat prin

culturi agricole asociate, fie culturi strict specializate, fie o structură mozaicată în concordanţă cu potenţialul natural al factorilor de mediu.

În concluzie, structura şi repartiţia tipurilor de peisaje agricole sau medii rurale antropizate se află în permanentă schimbare în raport cu noile cerinţe de produse agricole, de noile tehnici pentru modernizare şi de valorificare a terenurilor degradate, a celor cu exces de umiditate, a celor nisipoase, sărăturate etc.

Test de autoevaluare

1. Definiţi noţiunile de mediu rural, agricultură şi peisaj agricol. 2. Care sunt componentele mediului rural? 3. Prezentaţi structura profesională a populaţiei din mediul rural. 4. Definiţi satul sau aşezarea rurală ca principală componentă a mediului rural. 5. Care sunt principalele tipuri structurale de aşezări rurale? 6. Caracterizaţi tipurile de peisaje agricole pe Glob şi subliniaţi trăsăturile specifice ale acestora.

1.4.2 Mediul aşezărilor urbane

Obiective • Definirea oraşului în comparaţie cu satul. • Precizarea componentelor de bază ale habitatului urban. • Analiza caracteristicilor definitorii ale oraşului însoţite de o scurtă prezentare. • Caracterizarea procesului de urbanizare şi de explozie urbană, cu precizarea

diferenţierilor geografice pe categorii de state. • Prezentarea generală a principalelor forme de concentrare urbană pe Glob cu

exemplificări.

• Definiţia oraşului Oraşul sau urbea (latinescul urbs,-is = oraş) este o aglomerare de oameni şi locuinţe care în

mod obişnuit depăşeşte media unui sat şi în care ocupaţiile principale nu sunt de tip agricol. Oraşele devin totodată centre polarizatoare de oameni, de drumuri, de servicii, având un mediu puternic artificializat, de unde şi numele de mediu antropic. Solul din oraşe este acoperit de asfalt sau beton, apa de ploaie este preluată de canale, neputându-se infiltra, aerul este poluat, locuitorii lucrează în spaţii închise.

Habitatul urban are drept componente de bază: a) componenta teritorială numită şi vatra sau perimetrul construit delimitată de o linie de

contur; b) componenta social-economică ce cuprinde populaţia şi locul de muncă. • Caracteristicile definitorii ale oraşului sunt: a) geneza: oraşul reflectă un salt calitativ în dezvoltarea societăţii umane, apărut pe o

treaptă distinctă de evoluţie, la trecerea de la societatea patriarhală la cea diferenţiată pe clase sociale, când apare un surplus acumulat de unii membrii ai comunităţii care se desprind de producţia agricolă dedicându-se vieţii militare sau spirituale, comerţului şi meşteşugurilor, iar ulterior activităţilor industriale şi de servicii;

b) numărul de locuitori, plecând de la ideea că în general, aşezările urbane sunt mai mari decât cele rurale, datorită creşterii numărului de funcţii. Acest criteriu este adeseori luat în consideraţie la acordarea statutului urban;

201

Page 199: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

c) aspectul şi dotările edilitare, o caracteristică destul de discutabilă, date fiind diferenţierile profunde de standard de viaţă între statele Globului. Cu toată varietatea de situaţii, acesta constituie totuşi un criteriu în practica curentă pentru acordarea statutului urban (India, America Centrală etc.), existenţa apei curente distribuită în sistem centralizat, fiind un subcriteriu important;

d) funcţiile care constituie elementul de bază pentru acordarea statutului unei aşezări urbane. Funcţiile caracteristice oraşelor sunt: industria (altădată meşteşugurile), serviciile, care cuprind: comerţul, transporturile, administraţia, ocrotirea sănătăţii, cultura şi învăţământul. Aceste funcţii apar embrionar şi în sate, mai ales în statele dezvoltate, cu diferenţa că într-un oraş, acestea trebuie să se exercite la un nivel suficient de înalt pentru a depăşi necesităţile locale ale populaţiei din aşezarea respectivă şi pentru a asigura polarizarea în spaţiul rural.

• Urbanizarea şi explozia urbană – scurtă caracterizare Definiţie: Urbanizarea este definită ca procesul de creştere a ponderii populaţiei care

trăieşte în mediul orăşenesc, de creştere a numărului de oraşe şi de ridicare a gradului de civilizaţie a tuturor aşezărilor. Urbanizarea este un fenomen obiectiv, specific perioadei contemporane având ca bază două elemente mari: dezvoltarea socio-economică şi evoluţia politică a ţărilor.

Explozia urbană este un proces specific perioadei contamporane, de creştere spectaculoasă a populaţiei urbane, atât pe seama sporului natural demografic din oraşe, cât mai ales, pe seama exodului rural pronunţat (în special în ţările lumii a treia).

Gradul de urbanizare al populaţiei Globului în perioada contemporană se caracterizează prin mari diferenţieri geografice deosebindu-se patru categorii de state (Ungureanu, Al., 2000):

a) O primă categorie cuprinde în primul rând statele dezvoltate şi majoritatea statelor latino-americane, unde proporţia populaţiei urbane depăşeşte de regulă 73%, cu valori frecvente de peste 83% (Marea Britanie, Olanda, Belgia, Suedia); maximul este atins în unele oraşe-stat, cum sunt: Singapore, Vatican. Pe continente, gradul de urbanizare cel mai înalt este atins de Europa cu 76,4%, urmată de America Latină, cu 75% şi America de Nord cu 74,5%.

b) A doua categorie o alcătuiesc statele mediu dezvoltate, în care proporţia populaţiei rurale este încă destul de importnată de 27-55%, cea urbană fiind uşor dominantă. Se înscriu aici ţările din estul Europei, dar şi Austria şi Elveţia, state în care criteriile de obţinere a statutului sunt mai exigente.

c) A treia categorie o reprezintă statele în curs de dezvoltare în care, proporţia populaţiei urbane este sub 45%, dar nu coboară sub 30%. Este cazul Portugaliei cu 37%, Albania cu 41%, ca şi alte state desprinse din fosta Iugoslavie sau din fosta URSS, cum sunt: Bosnia-Herţegovina, Tadjikistan.

d) A patra categorie o formează statele slab dezvoltate în care proporţia populaţiei urbane este redusă, sub 30%. Se exemplifică aici India cu 27% precum şi multe state din Asia de sud-est. Stadiul cel mai puţin evoluat este acela al statelor în care urbanizarea este embrionară cu valori sub 15% ca în Nepal, Bhutan şi o serie de ţări din Africa: Burundi, Rwanda, Uganda etc.

Apare o discordanţă între nivelul de urbanizare şi cel de dezvoltare economică în două arii geografice pe Glob. America Latină şi statele petroliere din Orientul Apropiat unde proporţia populaţiei urbane este comparabilă cu aceea din cele mai avansate state, cu valori de peste 80% ca în Argentina, Uruguay, Kuweit etc.

În America Latină explicaţia este dată de menţinerea marilor latifundii, care creează un şomaj rural cronic care se îndreaptă spre oraşe, cât şi în colonizarea realtiv recentă, care a dus la aşezarea imigranţilor de preferinţă în marile metropole urbane.

În Orientul Apropiat, valorile ridicate se datorează atât exploziei urbane ca urmare a exploatării şi industrializării petrolului, cât şi a disponibilităţilor reduse de terenuri agricole.

Aşa cum evoluează procesul de urbanizare astăzi, se poate aprecia că într-o perspectivă apropiată în niciuna din regiunile Globului nu vor fi proporţii ale populaţiei urbane mai mici de

202

Page 200: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

30%, în special în majoritatea statelor Lumii a treia, în timp ce în statele dezvoltate va avea loc o stabilizare a ritmului urbanizării.

• Forme de concentrare urbană Oraşele se grupează, uneori, în aglomerări imense. Principalele forme de concentrare

urbană sunt: a) Oraşul propriu-zis este forma iniţială a oraşului caracterizat prin limite administrative

bine conturate care include îndeosebi oraşele mici şi foarte mici, ca formaţiuni socail-economice bine definite.

b) Microregiunea urbană rezultă dintr-o îmbinare economică, socială şi urbană a unei grupări de oraşe. Un exemplu ar fi oraşele din Depresiunea Braşovului.

c) Aglomeraţia urbană este o concentrare urbană formată din oraşul propiru-zis şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care se întreţin realaţii economice şi de aprovizionare cu forţă de muncă. Exemple: Moscova, Ciudad de Mexico, Beijing, Madrid etc.

d) Conurbaţia se formează prin contopirea unor aşezări aflate la distanţe mici una de cealaltă, care au crescut rapid, având ca trăsătură fundamentală existenţa unui profil funcţional relativ identic şi o dimensiune apropiată. Aşezările urbane din conurbaţie îşi menţin, în general, personalitatea şi autonomia administrativă. Cele mai clare conurbaţii au apărut în zone cu zăcăminte minerale ca cele din Silezia sau în regiuni litorale ca de exemplu: Osaka-Kobe, Leeds-Bradfort. În Germania se exemplifică conurbaţia bazinului carbonifer Ruhr: Essen, Dusseldorf, Duisburg, Bochum, Wuppertal.

e) Interurbaţia se formează din aşezări urbane de mărime variabilă cu funcţii complementare şi se sprijină reciproc. Se exemplifică interurbaţia din nord-estul Mediteranei japoneze formată din Osaka-centru industrial comercial, Kobe-metropolă portuară, Kyoto – în interior, fostă capitală cu funcţii cultural-turistice dominante.

Un alt exemplu este acela de pe valea Rinului în care interurbaţia este formată din Mannheim – oraş cu funcţie administrativ-culturală şi Ludwigshafen – centru industrial portuar.

f) Metropola este un oraş de mari dimensiuni, cel puţin un milion de locuitori şi care joacă rol de capitală regională sau naţională sub aspect economic, cultural, administrativ. Exemplu: Londra, Rio de Janeiro, Shanghai, Paris, Berlin etc.

g) Megalopolisul este o superaşezare de talie mult mai mare, putând cuprinde mai multe conurbaţii, interurbaţii sau aglomeraţii urbane, ca şi aşezări urbane propriu-zise, inclusiv enclave agricol-rurale.

Termenul a fost utilizat întâi pentru desemnarea concentrării urbane din nord-estul SUA – Boswash, care se desfăşoară în lungul litoralului atlantic, unde numeroase oraşe gravitează în jurul marilor centre polarizatoare, fiecare formând o puternică aglomeraţie urbană: Boston, Washington, New York (Foto 49), Philadelphia etc.

Termenul a început să fie utilizat ulterior pentru a defini orice altă arie urbană supradimensională care a evoluat gradat prin unirea structurilor metropolitane şi a oraşelor: megalopolisul de la Marile Lacuri, cel de pe coasta Pacificului din SUA, Tokaido din Japonia, megalopolisul din Brazilia: Rio de Janeiro, Sao Paolo, Santos, Belo Horizonte etc.

Se poate spune că marile oraşe actuale pot avea mai multe centre dar şi spaţii preorăşeneşti, de unde se alimentează cu resurse, alteori pot fi zone de agrement, dar şi spaţii ale navetiştilor etc., toate conducând la aspecte specifice de mediu.

Din exterior, intră în oraş în mod continuu fluxuri de materii prime, apă, alimente ş.a., iar din oraş, rezultă spre exterior fluxuri continue de deşeuri, ape degradate, poluanţi.

Aşezarea şi poziţia oraşelor sunt legate de topografia locului şi de raportul acesteia cu ansamblul geografic din jur. Deci, este vorba de un anume specific de mediu. Cele mai multe oraşe au şi o veritabilă legătură istorică deoarece la un anume moment al istoriei, în acel loc, au apărut condiţii polarizatoare sub aspect economic şi social. Ulterior, oraşul s-a dezvoltat , influenţând mediul din jur, creându-şi un mediu propriu, până la mari distanţe.

203

Page 201: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Foto 49. New York - imagine generală

Test de autoevaluare 1. Cum este definit oraşul în comparaţie cu satul? 2. Care sunt componentele de bază ale habitatului urban? 3. Enumeraţi caracteristicile definitorii ale oraşului, însoţite de o scurtă prezentare. 4. Definiţi procesele de urbanizare şi de explozie urbană. 5. Precizaţi diferenţierile geografice privind gradul de urbanizare pe categorii de state cu

exemple şi localizaţi-le pe harta lumii. 6. Descrieţi principalele forme de concentrare urbană pe Glob.

1.4.3 Mediile industriale. Tipuri de industrializare şi influenţa asupra mediului

Obiective • Analiza principalelor etape de evoluţie a activităţilor industriale. • Precizarea principalelor elemente care impun clasificarea activităţilor industriale. • Caracterizarea generală a principalelor tipuri de industrializare pe Glob. • Prezentarea factorilor care determină loclaizarea şi amplificarea industriei moderne pe Glob; exemplificări. • Definirea noţiunilor: delocalizare şi descentralizare ca procese specifice activităţilor industriale contemporane. • Relaţionarea dintre activitatea industrială şi influenţa sa asupra calităţii mediului.

• Evoluţia activităţilor industriale Industria este activitatea economică cea mai caracteristică a lumii contemporane. Ea a

apărut ca rezultat al evoluţiei tehnicilor, în secolul al XVIII-lea, în nord-vestul Europei, având ca element definitoriu folosirea maşinilor cu aburi. Acest fenomen este cunoscut drept revoluţia

204

Page 202: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

industrială şi a influenţat toate celelalte activităţi, determinând şi aglomerarea populaţiei în oraşele existente sau în noile centre industriale.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe continentul european, diferitele invenţii tehnice permit mecanizarea filaturilor şi apoi a ţesătoriilor datorită utilizării forţei motrice a maşinii cu abur (pusă la punct de J.Watt în anii 1760 şi 1785), care devine sursa de energie ce pune în mişcare maşinile. Motorul cu abur avea nevoie de mult cărbune ceea ce a determinat creşterea producţiei carbonifere în Marea Britanie şi apoi în Germania (Bazinul Ruhr).

Descoperirea locomotivei de către G.Stephenson (1815) determină construirea primelor căi ferate în 1830 care, ulterior, împânzesc Europa permiţând răspândirea produselor industriale şi apariţia pieţelor naţionale.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vapoarele cu abur iau locul vaselor cu pânze. Începând cu anul 1880 are loc o altă revoluţie industrială prin noi invenţii tehnice şi noi

ramuri industriale: se generalizează producerea oţelului în urma descoperirii şi utilizării cocsului în metalurgie, se utilizează noi surse de energie, petrolul, gazele naturale şi electricitatea pe baza acestora, concurând valoarea cărbunelui şi revoluţionând structurile industriale anterioare. Elementele tehnice principale ale acestei faze au fost introducerea motorului cu ardere internă şi dezvoltarea industriei chimice.

Numeroase descoperiri modifică modul de viaţă al oamenilor: maşina de cusut, bicicleta, telefonul, (1876), becul electric (1879), automobilul cu motor cu ardere internă (1885).

În secolul XX se produc noi modificări care vor conduce la diversificarea ramurilor industriale şi la difuziunea acestui fenomen în spaţiu dinspre nord-vestul Europei şi America de Nord spre celelalte zone ale Globului. Printre elementele principale care au însoţit acest proces sunt: dezvoltarea hidroenergeticii şi a metalurgiei neferoase, dezvoltarea industriei automobilelor şi a aviaţiei, primele avioane fiind inventate în 1903 de fraţii Wright din SUA şi Traian Vuia în România. Începe să fie valorificată o nouă sursă de energie – cea nucleară, ia avânt industria aerospaţială şi începe miniaturizarea aparaturii electronice (calculatoare, televizoare, aparate radio etc.).

După 1990 se dezvoltă telefonia mobilă. • Clasificarea acitivităţilor industriale Această clasificare depinde de natura procesului de producţie şi a materiilor prime

folosite. Se deosebeşte industria grea şi industria uşoară. A) Industria grea este cea care valorifică materii prime voluminoase, fiind şi o mare

consumatoare de energie, fapt pentru care este localizată în apropierea zonelor de extracţie sau în porturi.

B) Industria uşoară utilizează produse semifabricate sau materii prime textile şi agricole, care pot fi transportate mai uşor la distanţă.

Distincţia între cele două categorii de industrii se referă şi la aspectele financiare: industria grea este mare consumatoare de capital, care se amortizează greu, industria uşoară are un consum redus de capital şi un ritm mai rapid de recuperare a investiţiilor.

Un alt mod de clasificare a activităţilor industriale deosebeşte industria de echipament şi industria de bunuri de consum.

a) Industria de echipament are ca obiect de activitate furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semifabricate şi mijloace de transport celorlalte activităţi economice: exploatarea minereurilor şi combustibililor, metalurgia, petrochimia, industria mecanică grea, industria materialelor de construcţii.

b) Industria de bunuri de consum foloseşte utilajele şi produsele semifabricate ale industriei de echipament şi valorifică materii prime agricole, textile, având ca ramuri: industria textilă, alimentară, pielărie, mecanica fină, electronica şi electrotehnica, chimia de sinteză.

205

Page 203: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

• Tipuri de industrializare Rolul, localizarea şi formele industriei sunt fundamental diferite, în funcţie de vechimea

procesului de industrializare. Se pot distinge următoarele tipuri (după Al. Ungureanu, 2000): a) Industrializarea timpurie este specifică, în primul rând, Europei de Nord-Vest, unde

tradiţiile în domeniu merg până în secolul al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea. Această formă de industrializare a fost fondată pe câteva elemente:

- resursele de cărbuni şi minereu de fier – bazinele miniere Ruhr, Silezia, bazinul franco-belgian, Lorena, Ţara Galilor, Anglia Centrală;

- resursele financiare şi instituţiile bancare cu tradiţie veche legate de dezvoltarea comerţului, ulterior şi de extinderea imperiilor coloniale (Olanda, Marea Britanie, Franţa);

- forţa de muncă abundentă datorită densităţii mari a populaţiei, utilizată pe măsură ce agricultura începe să se modernizeze, iar procesul de instruire şi pregătire profesională să se generalizeze;

- existenţa unei burghezii comerciale bogate; - posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor

produse finite cu câştiguri mari. Se exemplifică economia colonială tipică Marii Britanii, care importa bumbacul din India şi îl exporta masiv sub forma de produse textile.

b) Industrializarea de tip nord-american este relativ recent impusă, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Specificul acesteia constă în:

- bogăţia foarte mare în materii prime, atât a SUA cât şi a Canadei, Australiei sau Africii de Sud, zone care concentrează o mare parte din producţia mondială de combustibili, de potenţial hidroenergetic sau din resursele meatalifere. Solul reprezintă o altă sursă abundentă care stă la baza unei producţii agricole masive, dominând piaţa mondială a cerealelor şi produselor zootehniei;

- mobilitatea forţei de muncă, legată de spiritul de iniţiativă şi aptitudinea pentru progres tehnic, la care se adaugă metodele moderne de administrare a afacerilor sau managementul;

- exportul de capital în străinătate, atât în ţări în curs de dezvoltare, cât şi în ţări relativ dezvoltate, ajungându-se până la controlul unor economii naţionale de către marile companii nord-americane (cazul unor state din America Latină). Rolul dolarului devenit principala monedă de schimb, este la fel de important, deoarece ajustează deficitul balanţei de plăţi prin exportul inflaţiei proprii la scară mondială.

c) Industrializarea de tip japonez s-a impus în absenţa unor tradiţii în domeniu şi în lipsa unor resurse naturale notabile. Câteva elemente explică succesul acestui tip de industrializare, dezvoltat în Japonia după anul 1867 şi adoptat în perioada contemporană de o serie de ţări est-asiatice (Rep. Coreea, Taiwan ş.a.). Ca elemente specifice se remarcă:

- o mână de lucru docilă şi tenace, mult timp slab plătită; - o capacitate excepţională de adaptare a tehnologiilor străine; - nivelul extrem de ridicat al productivităţii, rezultat al factorilor menţionaţi şi al existenţei

unui sistem paternalist de realţii între antreprenor şi angajaţi. d) Industrializarea de tip sovietic s-a impus după anul 1917 în fosta URSS, iar după al

doilea război mondial şi într-o serie de ţări din centrul şi estul Europei, din estul Asiei ş.a. S-a bazat pe nuclee industriale existente încă din secolul al XIX-lea, dar dezvoltarea ulterioară s-a bazat pe următoarele elemente:

- proprietatea de stat, dublată de o gestiune planificată, centralizată; - exploatarea intensă a resurselor naturale existente, chiar şi în condiţii dificile de climă şi

relief; - dezvoltarea excesivă a industriei grele, în defavoarea industriei de bunuri de consum; - localizarea dirijată a activităţilor industriale, de multe ori, împotriva criteriilor de

eficienţă economică, dar conformă politicii de dezvoltare echilibrată a tuturor regiunilor; - capacitate redusă de tehnologizare şi dezvoltare extremă a industriilor mari consumatoare

de energie urmată de o productivitate redusă a muncii.

206

Page 204: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

e) Industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare este de dată foarte recentă şi nu se impune încă în utilizarea forţei de muncă sau la participarea realizării PIB-ului (produsul intern brut). Cele mai multe state din această categorie sunt foste colonii care au adoptat următoarele căi, după obţinerea independenţei:

- crearea mai întâi a unor industrii de montaj şi asamblare, capabile să reducă importurile;

- utilizarea forţei de muncă abundente, puţin pretenţioasă şi eficientă în condiţiile utilizării tehnologiei şi utilajelor moderne. Este calea urmată mai ales de ţările Asiei de Sud-Est;

- naţionalizarea preogresivă a producţiei de materii prime energetice, minerale sau agricole, fără o autonomie completă. Aceste state fac apel la marile firme occidentale pentru consultanţă, retehnologizare.

Există totuşi diferenţe mari în ceea ce priveşte gradul de industrializare. State ca Brazilia, India dispun de o infrastructură industrială aproape completă, datorită prezenţei materiilor prime. Alte state au trecut recent la diversificarea activităţilor industriale pe baza bogatelor resurse energetice, ca: Iran, Mexic, Algeria, Venezuela sau Chile pe baza resurselor metalifere. Cea mai mare parte a Africii rămâne însă, în afara procesului de industrializare.

• Factorii care determină localizarea şi amplificarea industriei moderne Localizarea activităţilor industriale este strâns leagtă de evoluţia procesului de

industrializare. O serie de factori au impus localizări specifice, de cele mai multe ori conforme cu principiul reducerii costului de producţie.

a) Apropierea de sursele de materii prime şi energie, factor care a condus la formarea primelor regiuni industriale în nord-vestul Europei. Caracterizează mai ales ramurile pentru care transportul materiilor prime este costisitor cum este metalurgia sau este impus de caracterul perisabil al acestora pentru unele ramuri ale industriei alimentare. Sau unele industrii cu consum energetic ridicat, sunt localizate în apropierea unor surse de energie (hidrocentrale) cum este industria aluminiului.

b) Prezenţa porturilor poate constitui un factor important de concentrare a activităţilor industriale în zonele portuare, fie că se valorifică materii prime din import (petrochimie, siderurgie) în ţările dezvoltate, fie că se valorifică unele materii prime proprii şi se exportă sub formă de produse finite sau semifabricate (frecvent în ţările în curs de dezvoltare).

c) Poziţia favorabilă faţă de căile de transport terestru sau fluvial contribuie la concentrarea unor industrii în nodurile feroviare, porturile fluviale, în lungul unor axe majore de transport rutier sau de-a lungul unor conducte de transport al petrolului şi gazelor naturale.

d) Poziţia favorabilă faţă de piaţa de desfacere specifică mai ales industriilor de bunuri de consum.

e) Apropierea de centrele universitare şi instituţiile de cercetare caracteristică mai ales industriilor de vârf, care concentrează specialişti de înaltă calificare.

f) Costul forţei de muncă este un factor important în perioada contemporană, mai ales în statele dezvoltate. datorită costului ridicat al forţei de muncă, multe firme din aceste ţări preferă să investească în ţările în curs de dezvoltare, unde forţa de muncă este numeroasă şi mai slab plătită. Acest fenomen se mai numeşte delocalizare şi afectează mai ales ramuri ale industriei textile (confecţii) sau mecanice ca în cazul asamblării automobilelor. Această descentralizare vizează şi serviciile sau activităţile formative şi de cercetare (universităţi, laboratoare).

Descentralizarea se efectuează şi pentru unele facilităţi precum: terenuri ieftine, prezenţa autostrăzilor, calitatea mediului. O altă consecinţă o reprezintă criza vechilor regiuni industriale care impune reconversia industrială prin mai multe forme:

- mutaţii tehnice în interiorul unei ramuri: automatizare, informatizare, înlocuirea unor materiale costisitoare (de exemplu, metalul cu masele plastice);

- mutaţii geografice – cazul industriei miniere în situaţia epuizării rezervelor, când multe centre industriale pot dispare;

207

Page 205: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- reconversia producţiilor în declin, în funcţie de solicitările pieţei; de exemplu, trecerea de la fabricarea excesivă a hârtiei la producţia de celuloză şi celofibră;

- reconversia regională atunci când o activitate dominantă este în declin, de exemplu, industria textilă din Anglia Centrală, industria siderurgică din provincia Lorena. Astfel se impune schimbarea completă a profilului activităţilor sau construirea altora noi, moderne.

• Influenţa activităţii industriale asupra mediului Întreprinderile industriale sunt concentrate teritorial şi sunt situate în cadrul oraşelor sau

lângă ele; unele oraşe s-au născut pe seama acestora. Datorită faptului că lucrează cu multă materie primă şi întrebuinţează multă apă, mediile

industriale au un mare rol poluant (Foto 50). Sunt şi industrii dispersate pe spaţii mari, ca de exemplu, extracţia petrolului, a cărbunelui, a unor minereuri.

Elementele specifice mediilor industriale sunt spaţiile mari de depozitare şi de prelucrare, intensitatea transporturilor de materii prime sau de prelucrare, acumulări mari şi evacuări de ape uzate, emiterea de poluanţi în aer, în sol şi în apele freatice.

Datorită activităţilor umane, se observă modificări tot mai mare ale compoziţiei aerului atmosferic în oraşe, în preajma întreprinderilor industriale, a arterelor de mare circulaţie, modificări care de cele mai multe ori influenţează negativ calitatea lui. Ansamblul acestor schimbări fizice, chimice sau termice ale compoziţiei şi calităţii aerului au efecte negative asupra învelişului biotic şi asupra sănătăţii omului. Poluarea aerului este determinată de cantitatea mare de poluanţi rezultaţi de la diferitele ramuri industriale – industria termoenergetică (cenuşă, CO2, So2), industria siderurgică (CO2, So2, pulberi), metalurgia neferoasă (SO2, compuşi de Hg, Zn, Pb etc.), materiale de construcţii (pulberi, ciment), industria chimică (SO2, NO2, H2s, NO3, Cl, HCl etc.), autovehicule (CO, NO2, hidrocarburi).

În concluzie, principalii poluanţi ai atmosferei rezultaţi din activităţile industriale şi transporturi sunt:

- poluanţii sulfurici (SO2, SO3, H 2SO4, H2S); - poluanţii carbonici (CO, CO2, hidrocarburi, aldehide); - compuşii azotului (NH3, NO, NO2, nitraţi); - poluanţii minerali (F, Pb, silicaţi, pulberi, cenuşă, etc.).

zgomotul de mare intensitate determină poluarea fonică, care accentuează stressul psihic, cu efecte negative asupra activităţilor economice şi asupra sănătăţii umane.

Cantităţi mari de poluanţi se află în apele freatice, în sol, precum şi în apele marine, în special în zonele costiere cu aglomerări de obiective economice şi aşezări umane.

Foto 50. Peisaj industrial

208

Page 206: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Test de autoevaluare

1. Prezentaţi principalele etape în care au evoluat activităţile industriale. 2. Calsificaţi activităţile industriale după principalele elemente de care depind: natura

procesului de producţie şi materiile prime utilizate. 3. Caracterizaţi în linii generale principalele tipuri de industrializare pe Glob şi

exemplificaţi-le. 4. Analizaţi principalii factori care determină localizarea şi amplificarea industriei

moderne pe Glob. 5. Precizaţi conţinutul noţiunilor: delocalizare şi descentralizare ca procese specifice

activităţilor industriale. 6. Care sunt sursele mari de poluare şi tipurile de poluanţi care afectează calitatea

componentelor mediului (aer, apă, sol, om)?

1.4.4. Căile de comunicaţie şi transporturile. Influenţa lor asupra mediului Obiective

• Argumentarea importanţei căilor de comunicaţie şi a transporturilor. • Precizarea unor factori geografici (forme de relief, fluvii, golfuri, estuare, insule, mări) şi tehnici care au influenţat amenajarea căilor de comunicaţie şi a transporturilor. • Relaţionarea dintre tipurile de căi de comunicaţie şi mediul în care sunt amplasate, prezentând o clasificare a acestora. • Prezentarea trăsăturilor generale a transporturilor feroviare pe Glob (lungime, ecartament). • Evidenţierea particularităţilor mediului geografic în care sunt construite căile ferate. • Precizarea tipurilor de căi ferate pe Glob (transcontinentale feroviare, căi ferate naţionale, căi ferate secundare) cu exemplificări. • Sublinierea categoriilor de staţii de cale ferată. • Prezentarea ţărilor europenee cu cea mai densă reţea rutieră modernă. • Exemplificarea principalelor magistrale rutiere pe Glob şi în România.

• Importanţă Căile de comunicaţie joacă un rol esenţial în funcţionarea şi dezvoltarea activităţilor

economice, contribuind efectiv la aprovizionarea cu materii prime şi energie şi la desfacerea produselor. Deasemenea, ele permit introducerea în circuitul economic a unor regiuni cu resurse naturale şi umane încă insuficient valorificate.

Căile de comunicaţie au scos din izolare comunităţile umane ale Terrei, integrându-se în reţeaua naţională şi mondială de circulaţie a bunurilor şi persoanelor. Nivelul de dezvoltare a căilor de comunicaţie şi transportului depinde de gradul de dezvoltare economică a fiecărui stat, de progresele ştiinţei şi tehnicii, de volumul mărfurilor produse şi de numărul pasagerilor.

Căile de transport depind în amploarea lor de formele de relief, construindu-se mai uşor, în regiunile cu relief plat decât în cele cu relief accidentat; traseele lor urmăresc de multe ori văile şi depersiunile longitudinale, traversând lanţurile de munţi prin pasurile şi defileele cele mai accesibile, unele folosite din vechime.

Pentru a se realiza unele legături impuse de dezvoltarea economică, s-au adus unele modificări cadrului natural, prin construirea de poduri, a unor impresionante tuneluri şi canale de navigaţie. Menţionăm astfel, podurile de cale ferată peste marile fluvii: peste Rin la Strasbourg sau Koln, peste Dunăre la Budapesta, Giurgiu-Ruse sau Cernavodă, peste golfuri, estuare etc., viaductele, tunelurile submontane (de exemplu, tunelul Simplon, sub Munţii Alpi cu lungimea de aproape 20 km sau cel care traversează Munţii Apenini din Italia Centrală pe 18,5 km şi

209

Page 207: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

tunelurile submarine dintre insulele Japoniei, Honshu şi Hokkaido, în lungime de 53,8 km şi Eurotunelul dintre Franţa şi Marea Britanie. Amenajarea căilor terestre de comunicaţie dar şi dezvoltarea transporturilor maritime au avut un rol hotărâtor în valorificarea resurselor naturale din ţinuturile mai izolate ale Terrei.

Revoluţia industrială a epocii moderne şi revoluţia tehnico-ştiinţifică exercită o influenţă considerabilă asupra tuturor mijloacelor de transport: au fost proiectate şi construite noi tipuri de material rulant, nave, autovehicule şi avioane; în ţările dezvoltate au fost create sistemele naţionale de comunicaţii, care îmbină toate formele de transport.

• Clasificarea căilor de comunicaţie în funcţie de mediul în care sunt amplasate: 1) terestre: feroviare şi rutiere; 2) pe apă: fluviale şi maritime; 3) aeriene; 4) speciale: prin conducte, linii de transport al energiei electrice, telefonice ş.a. • Scurtă caracterizare a căilor de comunicaţie 1. Transporturile terestre a) Transporturile feroviare, deşi sunt concurate de celelalte categorii, în special de cele

navale şi rutiere, şi-au menţinut importanţa în multe ţări, datorită unor avantaje deosebite: capacitate, viteză, siguranţă în exploatare.

Lungimea totală a reţelei feroviare mondiale depăşeşte 1,6 milioane km, dar este neuniform distribuită. Cele mai lungi căi ferate se află în SUA (220000km), Federaţia Rusă (87629 km), Canada (71104 km), India (62458 km) şi P.P.Chineză (53992 km). Densităţi mari ale reţelei raportate la 1000 kmp, se înregistrează în Elveţia (121,8 km), Rep. Cehă (119,7 km), Germania (115,5 km) şi Belgia (111,3 km).

După dimensiunile ecartamentului (distanţa dintre şine) se disting: - Căi ferate cu ecartament normal de 1435 mm dominante în reţelele naţionale din Europa,

Asia, Africa şi America; - Căi ferate cu ecartament îngust, sub 1435 mm (respectiv de 700-1200 mm), multe dintre

ele fiind destinate exploatărilor miniere, forestiere, de produse agricole etc.; - Căi ferate cu ecartament larg, peste 1435 mm, carcaterisitce Federaţiei Ruse, Sapniei,

Portugaliei ş.a. După particularităţile mediului geografic în care sunt construite, pot fi: - căi ferate construite la suprafaţa solului, în majoritatea ţărilor; - căi ferate construite în subteran, parţial sau total (metrou); - căi ferate construite în sectoare de tuneluri feroviare, în galeriile miniere; - căi ferate suspendate pe anumite sectoare. În funcţie de frecvenţa şi intensitatea traficului transporturile feroviare ajung la

maximum pe: a) magistralele feroviare, ca de exemplu: Paris-Londra, prin tunelul de sub Marea Mânecii

(Eurotunelul), Tokyo – Osaka, New York –Washington etc. Magistrale feroviare pe distanţe foarte mari, transcontinentale: transsiberianul Moscova-Vladivostok de 9302 km lungime, Transandinul Buenos Aires-Valparaiso, Transaustralianul Perth-Sidney, transafricanul Lagos-Mombasa, magistrala New-York-Los Angeles (6350 km), magistrala Boston-Seattle (6000 km) cu importanţă naţională sau intrenaţională.

b) căi ferate naţionale care asigură legătura între marile oraşe ale unei ţări sau regiuni; c) căi ferate secundare. Staţiile de cale ferată se clasifică în mai multe categorii: - staţii mixte - staţii de mărfuri şi călători

210

Page 208: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- staţii de călători - staţii de frontieră. b) Transporturile rutiere Cele mai dense reţele rutiere sunt întâlnite în Europa Occidentală, în ţările: Luxemburg,

Germania, Elveţia, Danemarca, Marea Britanie, Franţa. Europa de Vest dispune şi de o reţea modernă de autostrăzi. Dintre principalele magistrale rutiere europene se menţionează:

- Londra- Paris – Strasbourg – München – Milano – Napoli; - În America de Nord: magistrala rutieră New York – Chicago – San Francisco; - Magistrala transamericană de 15000 km lungime, fiind cea mai lungă şosea din lume sau

şoseaua panamericană care porneşte din Alaska, traversează America de Nord paralel cu litoralul Pacificului – America Centrală şi America andină sau America de Sud. România are o reţea rutieră de 73000 km, autostrăzile Bucureşti-Piteşti, Bucureşti-Constanţa, pe cea mai mare parte a traseului.

Foto 51. Autostrăzi suspendate (Texas, SUA)

Test de autoevaluare

1. Prezentaţi importanţa căilor de comunicaţie şi a transporturilor pe Glob. 2. Care sunt factorii geografici care au influenţat amenajarea căilor de comunicaţie şi a

transporturilor? 3. Identificaţi clasificarea căilor de comunicaţie în funcţie de mediul în care sunt

amplasate. 4. Menţionaţi câteva trăsături generale ale transporturilor feroviare pe Glob. 5. Care sunt particularităţile mediului geografic în care pot fi construite căile ferate? 6. Exemplificaţi tipuri de căi ferate pe Glob: transcontinentale feroviare, căi ferate

naţionale, căi ferate secundare; localizaţi-le pe harta lumii şi a României. 7. Care sunt categoriile de staţii de cale ferată? 8. Precizaţi ţările din Europa Vestică cu cea mai densă reţea rutieră modernă. 9. Exemplificaţi şi localizaţi pe hartă principalele magistrale rutiere pe Glob şi în România.

211

Page 209: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

2) Transporturile pe apă

Obiective • Precizarea importanţei transporturilor pe apă. • Caracterizarea transporturilor fluviatile şi exemplificarea principalelor artere navigabile pe Glob. • Sublinierea particularităţilor pe care le au transporturile maritime. • Evidenţierea funcţiilor economice ale porturilor maritime şi exemplificarea lor. • Prezentarea principalelor rute maritime pe Glob.

Au un caracter prioritar în ceea ce privelşte transportul de mărfuri voluminoase la distanţe mari dar şi-au redus rolul în transportul de pasageri datorită vitezei mici.

a) Transporturile fluviale Se practică pe fluvii şi râuri interioare, pe lacuri şi canale de navigaţie fluvială. Ele sunt

influenţate de debite, de regimul fluviilor şi râurilor, de apropierea de unele resurse de materii prime şi de poziţia faţă de centrele de consum.

În Europa principalele fluvii şi râuri navigabile sunt: Rinul, Dunărea, Sena, Elba, Oderul precum şi unii afluenţi ai acestora. Dintre canalele de navigaţie fluvială menţionăm:

- Canalul Dunăre – Marea Neagră (64,4 km) - Canalul Dunăre – Main – Rin care ar putea contribui la extinderea legăturilor economice

între ţările europene şi altele. Alte mari fluvii ale Terrei folosite intens în navigaţie sunt: Sfântul Laurenţiu, legat de

Marile Lacuri şi de Mississippi prin afluentul acestuia din urmă – Ohio -, în America de Nord. În Rep.Chineză, fluviile Changjiang şi Huanghe legate între ele prin Marele Canal Chinez.

În Africa reprezentativ în navigaţie este Nilul, Congo, Niger, Senegal; În America de Sud – pe Amazon, Orinoco, Parana. În Federaţia Rusă, fluviul Volga reprezintă pentru Rusia o axă de navigaţie pe direcţia

nord-sud, în partea europeană, care asigură prin intermediul unui sistem de canale legăturile Moscovei cu Marea Caspică, cu Marea Albă şi Marea Baltică.

b) Transporturile maritime Această categorie de transporturi se particularizează prin capacitatea mare a navelor şi în

consecinţă, prin costul minim obţinut. Transporturile maritime se află în continuă evoluţie şi modrenizare, prin creşterea capacităţii navelor în special a petrolierelor, metanierelor şi mineralierelor, ajungându-se până la nave de peste 500000 Tdw (tone dedweight = capacitatea interioară a navei).

Flota mondială este alcătuită în mare parte din nave comerciale (şi mai puţine de pasageri), cu o tendinţă generală de specializare, numărând peste 38.000 nave cu peste 10.000 Tdw, cele mai multe deţinute de Grecia, Japonia, Norvegia, SUA, Germania, R.P.Chineză ş.a. Petrolierele reprezintă 42% din capacitatea totală a flotei comerciale mondiale. Întreaga activitate de transport maritim este legată de port - un centru cu instalaţii complexe pe apă şi pe uscat care asigură operaţiile de acostare, transbordare a mărfurilor şi a pasagerilor, depozitare şi prelucrare a mărfurilor, aprovizionarea şi repararea navelor.

După funcţiile economice şi structura traficului de mărfuri se disting mai multe tipuri de porturi:

- porturi cu caracter complex: Rotterdam, New York, Tokyo, Yokohama, Londra, Hamburg, Shanghai ş.a.

- porturi specializate în traficul anumitor materii prime: - porturi petroliere: Abadan în Iran, Mena al Ahmadi în Kuweit, Huston în SUA ş.a.; - porturi pentru ncărbune : Cardiff în Marea Britanie, Gdansk în Polonia; - porturi pentru cereale, în Argentina, Australia;

212

Page 210: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

- porturi pentru cafea, Santos în Brazilia; - porturi pentru peşte în nordul Japoniei. Transporturile maritime utilizează în tot mai mare măsură containerele, care odată ajunse în

port, pot fi transbordate rapid în vagoanele căii ferate sau în camioane mari. Rutele maritime cele mai importante (Fig.52) leagă Europa cu America de Nord,

traversând Oceanul Atlantic şi cu Asia prin Marea Mediterană, canalul de Suez şi Oceanul Indian sau în jurul Africii. A crescut în ultimul timp importanţa rutelor maritime internaţionale care converg spre statele foarte dinamice din Asia Musonică (spre porturile japoneze, chineze, sud-coreene ş.a.).

Dintre canalele de legătură interoceanică, după canalul de Suez, al doilea ca importanţă este Canalul Panama, care leagă Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. În Europa poate fi menţionat canalul Kiel din Germania, care leagă Marea Nordului de Marea Baltică.

Fig.52 Principalele rute în transportul maritim mondial

Test de autoevaluare

1. Specificaţi importanţa transporturilor pe apă. 2. Precizaţi principalele fluvii şi râuri, precum şi canalele de navigaţie pe Glob care favorizează navigaţia fluvială pentru mărfuri şi călători. 3. Precizaţi particularităţile pe care le posedă transporturile maritime. 4. Clasificaţi porturile maritime după funcţiile economice şi structura traficului de mărfuri. 5. Localizaţi pe harta lumii principalele rute maritime şi canale de legătură interoceanică.

3) Transporturile aeriene

Obiective • Precizarea importanţei transporturilor aeriene. • Prezentarea unui scurt istoric al dezvoltării aviaţiei civile. • Sublinierea tipurilor de curse aeriene şi a ţărilor cu cea mai densă reţea de rute aeriene şi mari aeroporturi. • Evidenţierea marilor companii pe Glob care organizează curse interne şi internaţionale.

213

Page 211: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

214

Această categorie de transporturi care utilizează aeronavele, revoluţionând comunicaţiile pe distanţe mari, face posibilă apropierea între oraşe, între ţări, continente. Transportul aerian favorizează legătura cu exteriorul unor regiuni izolate, lipsite de alte mijloace de transport cum sunt regiunile interne ale Amazoniei, Siberiei ş.a.

Rolul lor în transportul de mărfuri este redus, deşi preiau cu regularitate presa, poşta, medicamente, unele produse alimentare mai perisabile, fructe, flori şi chiar unele piese şi utilaje uşoare.

• Scurt istoric al dezvoltării aviaţiei civile Transporturile aeriene s-au dezvoltat rapid după al doilea război mondial, când au fost

construite şi date în exploatare avioane de pasageri cu reacţie produse de uzinele americane Boeing, Douglas sau de consorţiul european Airbus. S-au amenajat aeroporturi de foarte mare capacitate între care se menţionează: Heathrow la Londra, Kennedy la New York, O’Hara la Chicago, Tokyo, Atlanta, Paris ş.a., care reprezintă puncte de convergenţă ale navigaţiei aeriene, fiind amplasate de regulă, tot mai departe de oraşe pentru a le proteja de poluare fonică (Fig.53).

Numărul de persoane transportate anual, în prezent, depăşeşte 1,6 miliarde, iar lungimea totală a rutelor aeriene este de peste 4 miliarde km.

Transporturile aeriene cunosc cea mai mare dezvoltare în ţările avansate economic, unde există o masă importantă de pasageri cu venituri ridicate.

Pe plan intern, transportul aerian câştigă teren în special în statele şi federaţiile de mari dimensiuni: SUA, Canada, Federaţia Rusă, R.P.Chineză, Brazilia etc.

Anumite categorii de avioane sunt folosite pentru transportul produselor fito-sanitare în agricultură.

Cursele aeriene sunt fie de tip regulat fie comandate special - cursele charter. Reţeaua cea mai densă şi circulaţia cea mai intensă este în SUA care deţin aproape 52% din

traficul aerian mondial, cu 23 de aeroporturi ce înregistrează un trafic mai mare de 20 milioane de pasageri anual (Fig.54).

Cursele interne şi internaţionale sunt organizate de mari companii cum ar fi: Delta sau TWA în SUA, British Airways în Marea Britanie, Lufthansa în Germania, Air France în Franţa ş.a.

Fig. 54. Principalele rute aeriene pe Glob

Page 212: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

215

Fig. 55. Principalele aeroporturi pe Glob

Page 213: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Test de autoevaluare 1. Argumentaţi importanţa transporturilor aeriene, în special în prezent, dar şi din

perspectiva evoluţiei societăţii. 2. Identificaţi perioada când au fost construite şi date în exploatare avioane de pasageri cu

reacţie produse de uzine americane şi europene. 3. Exemplificaţi aeroporturile de mare capacitate pe Glob ca puncte de convergenţă ale

navigaţiei aeriene. 4. Care este numărul aproxiamativ de persoane transportate anual şi lungimea totală a

rutelor aeriene? 5. Care state se remarcă prin utilizarea transportuui aerian pe plan intern? 6. Exemplificaţi companii mari care organizează curse interne şi internaţionale.

4. Transporturile speciale

Obiective

• Precizarea tipurilor de transporturi speciale. • Evidenţierea ţărilor şi regiunilor cu cea mai mare reţea de conducte petroliere şi de gazoducte. • Sublinierea rolului liniilor de înaltă tensiune destinate transportului energiei electrice şi a instalaţiilor mecanice cu cablu (telecabine, teleferice, telescaun). • Argumentarea rolului telecomunicaţiilor ca sector extrem de important în prezent, dar şi în perspectivă. • Precizarea influenţei căilor de comunicaţie şi a transporturilor asupra mediului.

Din această categorie, o importanţă majoră o au transporturile prin conducte, mai ales cele destinate transportului petrolului şi gazelor naturale, care însumează o lungime de 325000 km, liniile electrice de înaltă tensiune şi instalaţiile mecanice cu cablu electric, telecomunicaţiile şi comunicaţiile prin satelit.

Cea mai mare parte a reţelei de conducte se concentrează în America de Nord cu 75%, în special în SUA, ţara cu cea mai mare reţea de conducte petroliere din lume, de 240000 km. Un exemplu este conducta care leagă regiunea petrolieră Midcontinent de regiunea Marilor Lacuri (Oklahoma City – Chicago).

În Europa de Vest, reţeaua de conducte face racordul porturilor de la Marea Mediterană cu cele de la Marea Nordului şi cu centrele de rafinare din interiorul continentului.

În Orientul Apropiat şi Mijlociu, se remarcă o orientare a conductelor de petrol brut dinspre zonele de exploatare spre porturile de export de la Golful Persic, Marea Roţie sau Marea Mediterană.

În Federaţia Rusă, cele mai importante conducte leagă bazinele Volga – Ural şi Siberia Occidentală de partea vestică a Federaţiei Ruse.

O altă categorie de transporturi speciale sunt cele destinate trasportului energiei electrice prin linii de înaltă tensiune. Energia electrică se tranportă prin linii de 220 KV, 380 şi 400 KV, realizându-se sisteme energetice naţionale sau regionale, în statele cu suprafeţe mari cum sunt: Brazilia, Canada, R.P.Chineză şi altele.

Din această categorie fac parte şi instalaţiile mecanice cu cablu – telecabine, teleferice, telescaune, cu funcţii multiple – cele mai numeroase fiind în America de Nord şi în regiunea alpină a Europei, folosite mai ales în scopuri turistice.

Telecomunicaţiile reprezintă un sector extrem de important al transporturile speciale, în prezent, când volumul informaţional este foarte mare, când evenimentele se succed cu o mare repeziciune.

216

Page 214: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Comunicaţiile poştale, telegrafice, telefonice, video-radiofonice şi de televiziune au luat o amploare fără precedent, în sensul volumului traficat, a capacităţii de comunicare, a vitezei de transmisie, frecvente fiind computerizarea şi comunicaţiile prin satelit şi fibre optice.

Internetul şi computerele, poşta electronică, telefonul mobil, comunicaţiile prin satelit au ajuns să trasmită evenimente, concomitent cu producerea lor.

• Influenţa căilor de comunicaţie şi transporturilor asupra mediului Mediile cu o dominanţă a transpoturilor au caracteristic faptul că se extind liniar, afectând

lateral o bandă de circa 100 m. Aceste tipuri de mediu exercită mai ales o puternică poluare sonoră şi eliberează un volum mare de noxe.

Deşi aceste peisaje sunt restrânse la fâşii înguste, ele determină, în multe cazuri, antropizări foarte diferite ale spaţiilor din jur: apariţia de noi aşezări sau dezvoltarea altora, conturarea de areale turistice, amplasarea de noi industrii etc.

Test de autoevaluare

1. Identificaţi tipurile de transporturi speciale. 2. Care sunt ţările şi marile regiuni geografice cu ce amai mare reţea de conducte petroliere? 3. Exemplificaţi tipuri de linii de înaltă tensiune şi sisteme energetice naţionale şi regionale. 4. Precizaţi regiunile geografice cu cele mai dezvoltate instalaţii mecanice cablu – telecabine, teleferice, telescaune, folosite mai ales în scopuri turistice. Dar în ţara noastră. 5. Argumentaţi rolul telecomunicaţiilor în prezent şi în perspectivă. 6. Exemplificaţi mijloace şi tipuri de telecomunicaţii care alcătuiesc sectorul extrem de important al transporturilor speciale.

1.4.5. Schimburile economice internaţionale. Caracterizare generală. Comerţul mondial cu servicii

Obiective

• Precizarea formelor de realizare a comerţului cu mărfuri şi servicii. • Exemplificarea tipurilor de mărfuri şi servicii care fac obiectul schimburilor economice internaţionale. • Compararea ponderii la nivel mondial a schimburilor economice pe mari regiuni geografice. • Evidenţierea schimburilor economice internaţionale pe ţări. • Prezentarea structurii comerţului de mărfuri pe principalele grupe de produse, cu exemplificarea regiunilor exportatoare şi a celor importatoare. • Clasificarea tipurilor mai frecvente de servicii. • Exemplificarea tipurilor de servicii fixe şi a serviciilor legate de fluxuri; argumentarea importanţei lor.

Comerţul se desfăşoară în plan intern şi în plan extern cu mărfuri şi servicii. Comerţul

mondial a cunoscut în ultimii ani o creştere deosebită atât în domeniul mărfurilor, cât şi al serviciilor care au un rol tot mai important în viaţa economică a lumii.

Aşadar, schimburile economice internaţionale cuprind în sfera lor ponderea cea mai mare a mărfurilor dar şi a serviciilor, lucrări de construcţie, tehnologie, licenţe, închirieri, turism, cooperare în construirea unor obiective economice etc.

Tipurile de mărfuri care formează obiectul schimburilor economice internaţionale se pot grupa în două categorii:

a) produse de bază care cuprind produse agricole, produse alimentare, materii prime neagricole şi combustibili;

217

Page 215: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

b) produse prelucrate care includ o gamă largă de produse chimice, siderurgice, maşini, utilaje industriale, mijloace de transport ş.a. Această categorie de produse domină exporturile statelor puternic industrializate: SUA, Japonia, Germania, Italia, Canada etc, către celelalte ţări ale lumii.

• Ponderea la nivel mondial a schimburilor economice Europa de Vest deţine cea mai mare parte a exporturilor de mărfuri – 45% şi deasemenea

a importurilor de mărfuri – 44%. Urmează America de Nord (SUA, Canada, Mexic) căreia îi revin 16% din exporturile

mondiale de mărfuri şi 19% din importuri. Ţările din Europa Centrală şi Comunitatea Statelor Independente participă cu 4,2% pe

ansamblu la schimburile economice internaţionale. O pondere mai redusă, de circa 3,3 % o au ţările din Asia, Orientul Mijlociu şi Africa.

• Structura schimburilor economice internaţionale pe ţări Participarea la comerţul mondial este dominată în continuare de SUA cu 14,3 %. Germania

a reuşit să devanseze Japonia deţinând 8,6%, iar Japonia 6,8%. Urmează Marea Britanie cu 5,3 %, Franţa cu 5,0%, Italia cu 4,0%, Canada cu 3,7 %, China

cu 3,5 %, Olanda cu 3,3 %. • Structura comerţului de mărfuri pe principalele grupe de produse a) Comerţul cu produse agricole a cunoscut o constanţă a dinamicii în toată perioada de

după anul 2000. b) Comercializarea produselor industriei extractive a cunoscut un uşor regres faţă de

anul 1995. c) Produsele manufacturate au păstrat cele mai mari creşteri anuale în ultimele două

decenii. d) Comerţul mondial cu produse alimentare deţine circa 9% din exportul mondial de

mărfuri. Principalii exportatori sunt ţările din Uniunea Europeană urmate de SUA, Canada şi Brazilia.

e) Schimburile comerciale de combustibili acoperă 7% din exporturile mondiale de mărfuri; cele mai mari regiuni exportatoare sunt: Orientul Mijlociu spre Europa, Japonia şi Coreea de Sud; urmează regiunile din Africa spre Europa Occidentală şi cele din America Latină spre America de Nord.

f) Produsele industriei constructoare de maşini deţin un loc prioritar, 40% din exporturile mondiale. Cele mai intense schimburi cu această grupă de produse se desfăşoară între ţările Europei de Vest, dinspre Asia spre America de Nord şi Europa Occidentală şi dinspre Uniunea Europeană spre Asia.

• Comerţul mondial cu servicii Are o expansiune mult mai mare în comparaţie cu cel de mărfuri. Ponderea serviciilor a

crescut substanţial în domeniul industrial şi agricol, având un mare rol de legătură între agricultură, industria extractivă pe de o parte şi industria prelucrătoare pe de altă parte.

Serviciile mai sunt cunoscute şi sub numele de activităţi terţiare; serviciile sunt activităţi care intervin după procesul de producţie.

Caracteristica lor este marea diversitate, încât o clasificare este foarte dificilă. Considerate activităţi induse de cele industriale sau agricole, ele asigură o parte tot mai

mare din locurile de muncă, circa 2/3 în ţările dezvoltate. Serviciile cele mai frecvente sunt: comerţul, transportul şi comunicaţiile, societăţile

imobiliare, de creditare şi închiriere, societăţile de asigurări, organismele financiar-bancare, serviciile de încadrare social-administrative, servicii pentru învăţământ, educaţie şi cultură,

218

Page 216: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

servicii sanitare, servicii turistice, care de fapt, constituie obiectul mai multor categorii de servicii. O clasificare geografică poate fi aplicată în funcţie de localizarea lor: servicii fixe şi servicii difuze legate de fluxurile comerciale, de transporturi, comerciale, turistice.

1) Serviciile fixe a) Serviciile administrative asigură un număr tot mai mare de locuri de muncă, în unele ţări

dezvoltate depăşind numărul celor angrenaţi în activităţile industriale. Această categorie de servicii cuprinde mai multe subtipuri: - servicii de apărare şi ordine, inclusiv diplomaţia şi justiţia; - servicii de asigurare a bunăstării sociale: educaţia, serviciile sanitare, poşta şi

telecomunicaţiile. - servicii de control şi încadrare a activităţilor private – agriculturii, silviculturii,

pescuitului, mineritului, industriei, comerţului, transporturilor, băncilor şi construcţiilor; - gestionarea unor activităţi considerate strategice – a activităţilor miniere, producţiei de

energie şi armament, a băncilor şi societăţilor de asigurări; b) Serviciile industriale se referă la întreţinerea unităţilor industriale, la paza acestora sau la

consilierea juridică, tehnică sau contabilă, pentru serviciile informatice şi la serviciile de documentare necesare oricărei activităţi industriale. Localizarea acestora depinde de clientela potenţială, fiind situate de preferinţă în centrul oraşelor, în districtul central de afaceri.

c) Serviciile financiare ale marilor firme îşi au sediile, de regulă, în districtele centrale de afaceri ale marilor metropole; agenţiile financiar-bancare locale, cu rolul de relee între centru şi periferii, se localizează în apropierea clientelei.

d) Serviciile de sănătate şi educaţie au o localizare mai dispersată, dar instituţiile prestigioase preferă o localizare centrală.

2) Serviciile legate de fluxuri a) Serviciile comerciale grupează mai multe categorii de activităţi: colectarea,

condiţionarea şi expedierea produselor, comerţul de gros şi comerţul cu amănuntul. Localizarea lor este dispersată, de la centrul oraşului pentru activităţile de coordonare, până la periferie pentru cele de depozitare şi redistribuire de gros. Este o localizare difuză pentru comerţul de detaliu, de la prăvălie la supermarketuri, centre comerciale regionale ori de expoziţie.

b) Serviciile legate de transporturi au acelaşi obiect de activitate ca şi serviciile comerciale – schimbul produselor şi bunurilor, la care se adaugă şi mobilitatea persoanelor. Sistemele de transport trebuie să asigure rapiditatea deplasării în orice moment, la orice destinaţie a cantităţilor de marfă. Cel mai reprezentativ este transportul rutier care pătrunde şi în spaţii mai mici, dar are dezavantajul consumului ridicat de combustibil şi al eliminării noxelor în mediu.

c) Serviciile turistice sunt activităţi complexe care au luat un avânt deosebit începând din a doua jumătate a secolului XX.

Importanţa serviciilor turistice constă în crearea de locuri de muncă, asigurarea unui profit apreciabil şi sprijinirea activităţilor de transport, unele, precum cele aeriene, fiind dependente de turism.

Au apărut şi cunosc o dezvoltare continuă servicii noi în cadrul turismului, cum ar fi turismul verde (agroturismul), turismul de afaceri, turismul ocazionat de congrese, festivaluri, competiţii sportive ş.a.

Serviciile turistice beneficiază în perioada contemporană şi de extinderea perioadelor de concediu sau de generalizarea weekend-ului (sfârşitul de săptămână). În prezent, deplasările turistice se îndreaptă prioritar spre zonele litorale (45%, mai ales vara), urmate de zonele rurale (23%), zonele muntoase (14%, mai ales iarna) şi către oraşe cu potenţial turistic. Circuitele turistice atrag 8% din turişti, urmând croazierele, expediţiile diverse etc.

S-au diversificat şi posibilităţile de cazare. Hotelurile reprezintă astăzi doar 10-25% din capacitatea de cazare, în timp ce campingurile, cabanele, reşedinţele secundare sau gospodăriile

219

Page 217: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

locale amenajate în scopuri turistice (până la 40-50% din capacitate în ţări turistice ca Franţa sau Elveţia) sunt preferate alături de complexele sociale ale unor firme, organizaţii sindicale ş.a.

O altă caracteristică a turismului modern este internaţionalizarea, în multe state numărul turiştilor străini tinde să-l depăşească pe cel al turiştilor interni.

Reducerea costului deplasărilor face accesibilă, în prezent, orice destinaţie turistică, chiar şi cele de tip exotic precum cele din Insulele Hawaii, Tahiti, Seychelles, Bermude, Maldive etc.

Altă caracteristică se leagă de creşterea veniturilor din turism, aceasta fiind o resursă de prim ordin, nu numai pentru regiunile turistice, ci şi pentru asigurarea echilibrării balanţei de plăţi în multe state. Balanţa turistică de cheltuieli a statelor cu activităţi turistice dezvoltate este net pozitivă în cazul Franţei, Italiei, Spaniei, Austriei, Greciei, Elveţiei ş.a.

Cele mai importante fluxuri ale turismului internaţional se realizează între ţările europene, între cele din America de Nord şi Europa, între America de Nord şi Centrală, apoi în zona Asia-Pacific: Thailanda, Singapore, China, Japonia, Indonezia, Malayezia.

Test de autoevaluare

1. Care sunt formele de realizare a comerţului cu mărfuri şi servicii? 2. Precizaţi cele două categorii de mărfuri care formează obiectul schimburilor economice

internaţionale. 3. Care este ponderea la nivel mondial a schimburilor economice? 4. Exemplificaţi ţările cu participare importantă la structura schimburilor economice

internaţionale. 5. Prezentati structura comerţului de mărfuri pe principalele grupe de produse, cu exemple

pe mari regiuni geografice. 6. Care sunt cele mai frecvente servicii şi sub ce denumire mai sunt cunoscute? 7. Clasificaţi cele mai frecvente tipuri de servicii, cu prezentarea unor trăsături caracteristice.

1.4.6 Turismul şi influenţa sa asupra mediului. Aspecte generale

Obiective • Definirea turismului ca activitate importantă pentru sănătatea umană, dar şi în plan economic. • Precizarea categoriilor de turism pe plan intern şi internaţional, în raport de deplasarea şi călătoria unor persoane. • Evidenţierea organismelor internaţionale specializate în domeniul turismului. • Sublinierea categoriilor de resurse turistice naturale şi antropice şi a formelor de organizare a turismului. • Diferenţierea tipurilor de turism de la o ţară la alta şi în interiorul aceleiaşi ţări, cu exemplificări. • Sublinierea influenţei turismului asupra mediului.

• Definiţie Prin turism se înţelege ansamblul relaţiilor şi fenomenelor care rezultă din deplasarea şi

sejurul temporar al persoanelor care călătoresc cu scopul bine definit de a se destinde şi a se recrea.

În versiunea Organizaţiei Mondiale a Turismului (O.M.T.), turismul este „o formă a manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne”.

Fluxurile turistice reprezintă, în primul rând, o deplasare temporară a populţiei în funcţie de dimensiunea cererii, de potenţialul turistic, de distanţa la care se găseşte, de accesibilitatea şi de prestigiul pe care îl deţine regiunea de primire, alcătuind expresia cea mai concretă a activităţii turistice.

220

Page 218: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Cea mai mare parte din activitatea turistică a lumii revine turismului intern, a cărui dezvoltare diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, de standardul de viaţă, de potenţialul turistic, de structurile de primire, de tradiţii etc.

a) Turismul intern are vechi tradiţii în ţările din Europa Centrală (Elveţia, Austria, Germania etc.), în Europa Mediteraneană (Italia, Spania, Grecia), în Europa Occidentală (Franţa, Marea Britanie), cât şi în Japonia, SUA, Thailanda, China.

b) Turismul internaţional reprezintă deplasarea şi călătoria unor persoane în afara graniţelor pentru recreere, destindere şi cunoaştere, amplificându-se în ultimele patru decenii pe seama dezvoltării social-economice generale, a democratizării relaţiilor dintre state, a ridicării nivelului de civilizaţie şi a diversificării şi modernizării tranporturilor şi căilor de comunicaţie.

• Scurt istoric al evoluţiei turismului internaţional Funcţionarea turismului internaţional a început încă din perioada interbelică prin realizarea

în cadrul Societăţii Naţiunilor a unui organism specializat în domeniu – Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism (U.I.O.O.T.), din 1925, care a avut sediul le Geneva, schimbată în 1975 în Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), cu sediul la Madrid.

Acest organism internaţional integrează organizaţii naţionale şi regionale, companii, societăţi, asociaţii turistice din toată lumea şi are şase comisii regionale reprezentând Africa (cu 36 state membre), Europa (cu 24 de state membre), America (cu 19 state membre), Asia de Est şi Pacific (cu 10 state membre), Orientul Mijlociu (cu 12 state membre), Asia de Sud (cu 8 state membre).

• Resursele turistice

Se grupează în două mari categorii, în funcţie de geneză: 1) Resurse turistice naturale care cuprind: a) Resurse turistice ale reliefului; b) Resurse turistice oferite de hidrografie; c) Resurse turistice oferite de climă; d) Resurse turistice oferite de vegetaţie; e) Resurse turistice oferite de faună.

2)Resursele turistice antropice care cuprind:

a) Monumente; b) Statui; c) Construcţii megalitice; d) Carnavaluri; e) Manifestări etno-folclorice; f) Festivaluri artistice; g) Târguri şi expoziţii; h) Edificii: istorice, religioase, culturale, sportive; i) Edificii economice cu funcţie turistică: poduri, viaducte, tuneluri.

• Formele de organizare a turismului sunt: 1) După forma de organizare: a) turism individual; b) turism în grup. 2) După durata de timp: a) turism de sejur; b) turism de tranzit; c) turism complex. 3) După timpul afectat: a) turism de sfârşit de săptămână (weekend);

221

Page 219: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

b) turism în concediu sau vacanţă. 4) După provenienţa turiştilor: a) turism intern; b) turism internaţional.

• Tipurile de turism Se diferenţiază de la o ţară la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ţări, în funcţie de resursele

turistice. a) Turismul balnear sau maritim Este cel mai important şi concentrează 80% din fluxurile turistice anuale, îndeosebi în

Europa şi America de Nord. Printre regiunile consacrate acestui tip de turism sunt: bazinul Mării Mediterane: Spania cu celebrele „coste”, Italia cu „rivierele”, Franţa cu „Cote d’Azur”, Grecia cu arhipeleagurile insulare, Turcia, Maroc, Tunisia, Algeria; zona litoralului Mării Negre (România, Bulgaria, Ucraina, Georgia, Rusia), litoralul Oceanului Atlantic (Potugalia, Franţa, Spania), litoralul Mării Nordului şi al Mării Baltice (Belgia, Olanda, Suedia, Polonia), coasta atlantică a Americii de Nord (SUA – statul Florida), litoralul Pacificului din vestul SUA, în special California etc.

b) Turismul montan şi de sporturi de iarnă Este concentrat în Europa, în regiunea Munţilor Alpi (Franţa, Elveţia, Austria, Italia), dar şi

în Munţii Carpaţi, Pirinei, Dinarici, Alpii Scandinaviei etc. c) Turismul de cură balneară Este deosebit de activ în Franţa (la Vichy, Vittel), Cehia (Karlovy Vary, Marianske Lazne),

Italia (San Pellegrino), România (Olăneşti, Băile Felix, Băile Herculane) etc. d) Turismul cultural Include oraşele cu muzee celebre, cu o arhitectură deosebită din Italia, Franţa, Belgia,

Germania, SUA, Brazilia, Thailanda, Egipt etc. e) Turismul comercial, expoziţional şi de afaceri Este legat de târgurile şi expoziţiile anuale care se ţin în Germania (Leipzig), Polonia

(Sopot), România (Bucureşti), Japonia (Osaka), Spania (Sevilla) etc. f) Turismul festivalier Este prezent în Franţa (Cannes), Italia (Veneţia), SUA (Las Vegas, Los Angeles), Marea

Britanie (Londra), Polonia (Sopot). g) Turismul sportiv Este legat de marile competiţii sportive: cursele automobilistice de Formula 1 (Imola,

Adelaide, Indianapolis, Le Mans), turnee de tenis (Melbourne, Hanovra, Paris, Londra), olimpiade, campionate mondiale etc.

h) Turismul de vânătoare Se practică în foarte multe ţări, fără însă a antrena un mare număr dee turişti. Practicarea

turismului aduce în discuţie protecţia mediului înconjurător, protejarea naturii şi a resurselor sale: căile de acces, amenajările turistice trebuie să nu determine modificări structurale ale reliefului şi ale mediului, în general.

i) Turismul de afaceri, animaţie şi servicii Cuprinde o mare parte din persoanele care fac deplasări la congrese, expoziţii, saloane,

conferinţe şi constă în activităţile de destindere practicate de oamenii de afaceri după încheierea misiunii. Se detaşează în acest tip de turism oraşele: Paris, New York, Tokyo, Geneva, Bruxelles, Madrid, Atena ş.a. Acest tip de turism reprezintă o importantă sursă de venituri pentru centrele urbane organizatoare.

• Influenţa turismului asupra mediului Turismul, la fel ca multe domenii, este dependent de mediul înconjurător, acesta

reprezentând „materia primă”, obiectul şi domeniul de activitate şi de desfăşurare a turismului,

222

Page 220: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

fiind suportul său cadru, purtătorul resurselor sale. Turismul se desfăşoară în mediu şi prin mediu, „calitatea” acestuia putând favoriza sau nega activităţile turistice.

Relieful, pădurile, râurile, lacurile, marea, monumetele naturii sau de artă şi arhitectură, aerul, vegetaţia şi fauna, apele minerale etc., componente ale mediului înconjurător, se constituie şi ca resurse turistice care favorizează desfăşurarea turismului de odihnă şi recreere, de tratament balnear, de litoral sau clutural, drumeţie etc. Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi complexe, cu proprietăţi cât mai apropiate de cele primare, cu atât interesul lor turistic este mai mare iar activităţile pe care le generează sunt mai valoroase şi mai atractive răspunzând motivaţiilor turistice.

În aceste condiţii, relaţia turism-mediu înconjurător are o semnificaţie deosebită, dezvoltarea şi ocrotirea mediului înconjurător reprezentând condiţia esenţială a turismului, deoarece orice modificare produsă acestuia, aduce prejudicii şi potenţialului turistic prin diminuarea sau chiar anularea resurselor sale.

Relaţia turism-mediu înconjurător a fost evidenţiată în repetate rânduri în cadrul conferinţelor internaţionale sau la nivel naţional şi regional, unde s-au făcut numeroase precizări în acest sens, între care o subliniem pe cea a specialistului elveţian, profesorul Jost Krippendorf (în lucrarea „Les devoreurs de peysages”, Ed. 24 Heures, Lausanne, 1977): „dacă putem să pierdem şi apoi să ne reconstituim capitalul în alte domenii ale economiei, nu acelaşi lucru se întâmplă în turism, unde substanţa de bază – peisajul şi pământul – odată pierdută, este iremediabil pierdută”.

În cazul turismului, consecinţele degradării resurselor turistice pot avea implicaţii social-economice dintre cele mai grave cum ar fi o utilizare redusă a bazei materiale turistice şi scăderea veniturilor financiare. Sub aspect socio-cultural, degradarea resurselor turistice pot diminua posibilităţile de refacere a sănătăţii umane prin scăderea calităţii factorilor terapeutici sau a celor ce favorizează odihna şi recreerea. Potenţialul turistic fiind o parte integrantă a mediului înconjurător poate deveni un posibil indice de calitate al acestuia. În acelaşi timp, un turism bine organizat şi controlat, poate deveni o soluţie practică pentru păstrarea armoniei dintre activitatea omului şi mediul înconjurător.

Test de autoevaluare

1. Ce se înţelege prin turism? 2. Definiţi turismul intern şi internaţional. 3. Prezentaţi un scurt istoric al evoluţiei şi organizării turismului internaţional. 4. Identificaţi resursele turistice naturale şi antropice. 5. Care sunt formele de organizare a turismului? 6. Caracterizaţi pe scurt tipurile de turism cu exemplificări. 7. Analizaţi influenţa turismului asupra mediului.

223

Page 221: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

224

Page 222: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

Capitolul 2. DEZVOLTAREA UMANĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ. ASPECTE GENERALE

Obiective

• Definirea conceptului de dezvoltare durabilă. • Evidenţierea manifestărilor organismelor politico-diplomatice, ştiinţifice şi economice şi a documentelor prin care s-au dezbătut problemele mediului în relaţie cu noua cale de dezvoltare care să susţină progresul uman. • Precizarea celor 5 convenţii importante adoptate pe plan mondial la Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, privind susţinerea conceptului de dezvoltare durabilă. • Sublinierea programului orientativ conţinut de Agenda 21, adoptat la Conferinţa de la Rio de Janeiro cu privire la ideile esenţiale legate de dezvoltarea durabilă.

• Definirea conceptului de dezvoltare durabilă În prezent, se detaşează clar preocuparea de a se asigura bunăstarea generaţiilor viitoare în

condiţiile creşterii presiunii economice asupra potenţialului de resurse naturale, care este menit să furnizeze o gamă largă de servicii: extracţia materiilor prime, reciclarea deşeurilor, satisfacerea cerinţelor de recreere etc.

Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este reprezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale grija faţă de generaţiile viitoare şi capacitatea sistemului economic de a substitui „capitalul natural” consumat.

De peste trei decenii, începând cu Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm din 1972, omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt în strânsă legătură cu procesele economice în general. În acest sens, a fost stabilită Comisia Mondială de Mediu şi Dezvoltare de pe lângă ONU, în anul 1987, care a finalizat o serie de studii şi recomandări.

În Raportul Brundtland realizat în cadrul acestei comisii, intitulat „Viitorul nostru comun”, se pledează pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător, astfel: „se impune o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întrega planetă şi pentru un viitor îndelungat”. Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută din punct de vedere ecologic, este considerată ca fiind acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

Conceptul de dezvoltare durabilă este susţinut pe plan mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, unde au fost adoptate 5 convenţii importante:

1) Convenţia „Climat” referitoare la schimbările climatice. Prin această convenţie este exprimată hotărârea de reduce emisia de gaze cu efect de seră;

2) Convenţia asupra biodiversităţii s-a referit la necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariţie şi la accesul liber bazat pe cooperarea Nord-Sud, la biotehnologii;

3) Declaraţia de intenţii asupra gestiunii conservării şi exploatării pădurilor care cuprinde în primul rând organizarea protejării pădurilor tropicale;

4) Declaraţia asupra mediului şi asupra dezvoltării durabile s-a concentrat asupra principiilor de gestiune a resurselor Terrei;

5) Agenda 21 este un program orientativ de acţiune referitor la dezvoltare şi mediu în următorii 10 ani.

Agenda 21 sintetizează pentru prima oară ideile esenţiale legate de dezvoltarea durabilă (coordonatele sale sociale şi economice, direcţiile de conservare şi gospodărire a resurselor, principalele grupuri sociale şi organizaţii implicate). Dezvoltarea durabilă nu reprezintă doar obiectivul şi responsabilitatea factorilor politici din întreaga lume, ci şi al comunităţii ştiinţifice internaţionale. O dovadă a implicării ştiinţelor în abordarea dezvoltării durabile este oferită şi de

225

Page 223: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

disciplina geografie cu dublele sale valenţe, de ştiinţă a naturii şi de ştiinţă socială. Acest aspect confirmat de corespondenţa dintre obiectivele formulate de Uniunea Geografică Internaţională şi cele caracteristice dezvoltării durabile. Interesul ştiinţific al geografilor se îndreaptă spre studierea schimbărilor globale şi a consecinţelor lor economice şi ecologice asupra degradării mediului şi în special a efectelor despăduririlor, eroziunii solului, deşertificării, poluării apei şi aerului, creşterii populaţiei, disparităţilor social-economice şi influenţelor acestora asupra gestionării resurselor.

În concluzie, obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al

interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Pentru ca acest model să fie operaţional această susţinere trebuie să fie aplicată în toate

subsistemele ce formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică să se plece de la energie, agricultură, industrie, investiţii, aşezări umane şi biodiversitate (Erdeli. G. şi colab., 2000).

• Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile sunt: a) redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a

resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei; b) eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă,

hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate; c) asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea creşterii demografice

necontrolate); d) consevarea şi sporirea resurselor naturale alternative (în special a resurselor energetice); e) întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice

asupra mediului: f) reorientarea tehnologiei şi urmărirea riscurilor ei; g) descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea

deciziilor privind mediul şi economia. Dezvoltarea durabilă poate fi soluţia de conciliere a tuturor conflictelor, una dintre

condiţii fiind reprezentată de ideea conform căreia interesele unanime să conveargă spre o dezvoltare umană.

Test de autoevaluare 1. Definiţi conceptul de dezvoltare durabilă. 2. Prezentaţi pe scurt conferinţele internaţionale unde s-au dezbătut problemele mediului şi

s-a lansat conceptul de dezvoltare durabilă. 3. Care sunt convenţiile importante adoptate la Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992? 4. Sintetizaţi ideile esenţiale legate de dezvoltarea durabilă cuprinse în Agenda 21 ca

program orientativ. 5. Precizaţi cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile.

226

Page 224: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

BIBLIOGRAFIE (PARTEA I: Geografie fizică generală)

1) AIRINEI, ŞT., (1974) – Originea, evoluţia şi structura internă a Pământului, Colecţia „Ştiinţa pentru toţi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 2) AIRINEI, ŞT., (1982) – Pământul ca planetă, Editura Albatros, Bucureşti 3) BARROW, C.J., (1995) – Developing the environment: Problems and management, Longman, Harlow 4) BARROW, J.D., (1994) – Originea Universului, Editura Humanitas, Bucureşti 5) BĂLTEANU, D., ALEXE, RĂDIŢA, (2001) – Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti 6) BĂLTEANU, D., ŞERBAN, MIHAELA, (2001) – Modificările globale ale mediului, Editura Coresi, Bucureşti. 7) BLEAHU, M., (1989) – Tectonica globală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 8) BOGDAN, A., (1954) – Geografie fizică generală, Litografia Universităţii Cluj 9) BROWN, L.R. (coord.), (1994) – Starea lumii. 1991, Editura Tehnică 10) DONISĂ, I., (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 11) FOLESCU, C., (1989) – O călătorie prin Sistemul Solar, Editura Ion Creangă, Bucureşti 12) FOLESCU, Z., (1988) – Ce este Universul?, Editura „Albatros”, Bucureşti 13) GRASU C., MAFTEI AL., (1989) – Ce ştim despre Lună, Editura Tehnică, Bucureşti 14) GRUMĂZESCU, H., (1982) – Geografie-ecologie-geoecologie în Probleme moderne de ecologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 15) IANOŞ I., (1992) – Stabilitate şi instabilitate în sistemele geografice, Terra, XXIV (XLIV), 1-2 16) IANOŞ, I., (1994) – Riscul în sistemele geografice, S.C.G.G.G. – Geografie XLI 17) IELENICZ M., (2000) – Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei „România de Mâine” 18) LUPEI N., (1977) – Biosfera, Editura Albatros, Bucureşti 19) MAC I., (2000) – Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca 20) MAC I., (2003) – Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca 21) MEHEDINŢI, S., (1994, prima ediţie 1934) – Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Editura Enciclopedică, Bucureşti 22) POSEA GR., ARMAŞU, IULIANA, (1998) – Geografie fizică. Terra-Cămin al omenirii şi Sistemul Solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti 23) PETROV, M.P., (1986) – Deşerturile Terrei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 24) POSEA, GR., (1990) – Geografie generală şi regională (reflexii), revista Terra 1, Bucureşti 25) POSEA, GR.(COORD), (1986) – Geografia de la A la Z (Dicţionar de termeni geografici), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 26) POSEA, GR., (1990) – Relieful şi mediul ecologic, Terra 1-4 27) POSEA, GR., ARMAŞ, IULIANA, (1999) – Geografie, Editura All Educaţional, Bucureşti 28) RICHARD B. PRIMACK, MARIA PĂTROESCU, LAURENŢIU ROZYLOWICZ, CRISTIAN IOJA, Fundamentele conservării diversităţii biologice, (2008), Edit. Agir, Bucureşti 29) ROŞU, AL., UNGUREANU, IRINA, (1977) – Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 30) ROŞU, AL., (1987) – Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 31) SOCEAVA, V.B., (1975) – Geosistemele: concept, căi de clasificare, Revista Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică şi Geografie, Seria Geografie, t.XXII, Bucureşti 32) STRAHLER, A.H., (1973) – Geografie fizică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

227

Page 225: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

BIBLIOGRAFIE

(PARTEA a II-a: Geografie umană generală)

1) ALMAGIA, R., (1961) – Elementi di geografia economica generale, Milano 2) BĂLTEANU, D., ŞERBAN, MIHAELA, (2005) – Modificările globale ale mediului (O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor), Editura Coresi, Bucureşti 3) BRAN, FLORINA, SIMON, TAMARA, IOAN, ILDIKO, (1996) – Geografia economică mondială, Editura Economică, Bucureşti 4) BROWN, LESTER, R., (1988) – Problemele globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti 5) CÂNDEA, MELINDA, ERDELI, G., SIMON, TAMARA, (2000) – Potenţialul turistic şi turism, Editura Universităţii, Bucureşti 6) CÂNDEA, MELINDA, ERDELI G., SIMON, TAMARA, PEPTENATU D., (2003) – Potenţialul turistic al României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti 7) DONISĂ, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 8) ERDELI, G., BRAGHINĂ, C., FRĂSINEANU, D., (2000) – Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 9) ERDELI, G., CÂNDEA, MELINDA, BRAGHINĂ, C., COSTACHIE, S., ZAMFIR, DANIELA, (1999) - Dicţionar de geografie umană, Edit. Corint, Bucureşti 10) ERDELI, G., DUMITRACHE, LILIANA, (2004) – Geografia populaţiei, Grupul Editorial Corint, Bucureşti 11) GÂŞTESCU, P., (1998) – Ecologia aşezărilor umane, Editura Universităţii, Bucureşti 12) GROZA, O., MUNTELE, I., (2004) - Geografie umană generală, Edit. Universităţii ″A.I. Cuza″, Iaşi 13) HAGGETT, P., (1968) – Locational Analysis in Human Geography, E. Arnold, London 14) HILT, V., POPOVICI, I., (1967) – Cum au cunoscut oamenii Pământul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 15) IANOŞ, I., (1987) – Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei Române, Bucureşti 16) IANOŞ, I., HUMEAU, J.B., (2000) – Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura Tehnică, Bucureşti 17) IANOŞ, I., (2000) – Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti 18) IELENICZ, M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 19) ISTRATE, I., BRAN, FLORINA, ROŞU, GABRIELA, ANCA, (1996) – Economia Turismului şi mediul înconjurător, Editura Economică, Bucureşti 20) MAC, I., (1990) – Peisajul geografic: Conţinut şi semnificaţie ştiinţifică, Terra XXII, 1-4, Bucureşti 21) MAC, I., (1992) – Geografie turistică generală, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu 22) MAINARDI, R., (1995) – Geografia generale, La Nuova Italia Scientifica, Roma 23) MIHĂILESCU, V., (1968) – Geografie Teoretică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 24) NICOLAE, I., (2005) – Antropogeografie. Geografie umană şi economică generală, Editura Universitară, Bucureşti 25) PANIZZA, M., PIACENTE, SANDRA, (1993) – La Terra, questa conosciuta, Loescher, Editore Torino 26) POP, P., GRIGORE, (1995) – Evoluţie, determinare şi concept în Geografia Umană, Revista Studia Universitaria, Babeş-Bolyai, Geografia XL, 1-2, Cluj-Napoca

228

Page 226: [] GEOGRAFIE FIZICA GENERALA SEM I+SEM2

27) ROŞU, AL., UNGUREANU, IRINA, (1977) - Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 28) UNGUREANU, AL., (COORD), VALERIAN, DRAGU, IONEL, MUNTELE, CONSTANTIN, GHEORGHIŢĂ, (2000) – Geografie Umană, Editura Polirom, Iaşi 29) UNGUREANU, A., (2003) – Geografie Umană Generală, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi 30) UNGUREANU, IRINA, (2005) – Geografia mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi 31) VĂDINEANU, A., (1998) – Dezvoltarea durabilă: Teorie şi practică, Editura Universităţii, Bucureşti.

229