PAGE

Noţiuni de Protetică Dentară

C U R S U L 1-2

Afecţiunile coroanelor dentare

Prin afecţiuni coronare se înţeleg modificările morfologiei şi aspectului coroanei unui dinte, modificări ce privesc integritatea, forma, numărul, volumul, poziţia, structura sau culoarea.

Din punct de vedere al clasificării acestor afecţiuni prezentăm clasificarea: după şcoala de Bucureşti a profesorului Ene şi după şcoala franceză a profesorului Magitot.

Ene, clasifică afecţiunile coronare în două mari clase:

1) Leziuni coronare cu lipsă de substanţă

· caria dentară

· traumatisme (fracturi)

· abrazia dentară

· displaziile şi eroziunile dentare

2) Leziuni coronare fără lipsă de substanţă

· anomaliile dentare

· de număr

· forma

· volum

· culoare

· poziţie

După şcoala franceză

1) - distrofii primare- cicatriciale (prezente în momentul erupţiei, care nu mai evoluează)

A.) modificări:

· număr

· volum

· formă

· structură

· distrofii complexe

B.) evolutive

· amelogeneza imperfectă

· dentinogeneză imperfectă

· odontogeneza imperf ectă (aplazie de smalţ şi dentină)

· melanodonţie infantilă Beltrani

2) distrofii secundare (progresive):

· carie circulară

· carie galopantă

Din punct de vedere etiologic, afecţiunile coronare prezintă o etiologie variată dintre care amintim:

· pluricauzală (caria dentară)

· traumatică ( fracturi, fisuri)

· mecanică (abrazie)

· genetică (macrodonţie, microdonţie, amelogeneză şi dentinogeneză imperfectă)

· congenitală (hipodonţie, hipopoplazie, displazii, hipocalcifieri)

· iatrogenă (discromii după Tetraciclină, sau tratament endodontic) şi fracturi dentare traumatice datorate manoperelor brutale)

Modalităţi de tratament al afecţiunilor coronare

· Reconstituirea

Este o metodă prin care se complectează anumite proţiuni lipsă ale coroanei dentare.Această complectare se poate executa fie prin obturaţii (realizate din amalgam sau răşini composite), fie prin incrustaţii (inlay-uri).

Prin materialele moderne care au apărut în ultimii ani, tot mai des se apelează la reconstituirea prin obturaţii. Această metodă este avantajoasă la nivelul frontalilor, unde pierderea de substanţă dentară, în cazul execuţiei unei coroane estetice, ar fi mult mai mare.

Totuşi obturaţiile nu realizează rezistenţa şi etanşeizarea, pe care le obţinem prin utilizarea incrustaţiilor.

· Acoperirea

Se realizează prin utilizarea coroanelor de înveliş.

Acestea se execută în situaţii cu leziuni întinse pe mai multe feţe ale dintelui, ce nu pot beneficia de reconstituire, în anomaliile de formă, volum, culoare ale dinţilor, sau pe dinţi sănătoşi, adiacenţi edentaţiei.

Acoperirea poate fi parţială sau totală.

· Substituirea

Înlocuieşte în totalitate coroana dentară distrusă.

Se utilizează la dinţii cu leziuni coronare profunde, în fracturile coronare din treimea cervicală şi în unele distrofii dentare.

Pentru acest tip de tratament este nevoie ca aceşti dinţi să fie trataţi în prealabil, endodontic correct.

Tipuri de Amprente

· amprenta unitară, pentru un singur dinte – de obicei preparat pentru o proteză fixă unidentară

· amprenta sectorială, pentru un sector de arcadă (frontal sau lateral)

· amprenta de hemiarcadă care înregistrează o hemiarcadă

· amprenta globală (maxilară / mandibulară), pentru o arcadă întreagă

· înregistrările interocluzale

Modelul în protetica fixă

Modelul este o piesă intermediară în procesul tehnologic de executare a protezelor fixe unidentare.

El reprezintă imaginea pozitivă şi copia fidelă a unui relief.

Ca etapă tehnică, modelul urmează amprentei.

Toate modelele, sunt alcătuite din două componente, modelul propriu-zis şi soclul, care se toarnă separat.

În protezarea prin proteze parţiale fixe, se utilizează mai multe tipuri de modele, ele fiind împărţite în două categorii principale şi anume modele cu bont fix şi modele cu bont mobilizabil.

Bratu, clasifică modelele utilizate în protezarea fixă, după mai multe criterii:

A ) după materialele din care sunt confecţionate:

- gipsuri

- dure

- extradure

- cimenturi

- metale

- depunere pe cale galvanică

- aliaje uşor fuzibile

- aliaje topite şi pulverizate

- amalgame

- polimeri

- răşini acrilice

- poliuretanice

- epoxidice cu adios de umpluturi organice

- epiminice

- materiale compozite

- siliconi

B) după tehnologia de realizare :

- turnate- din gipsuri, mase plastice, aliaje uşor fuzibile

- îndesate- cimenturi, amalgame

- galvanizate, pulverizate- din metale/ aliaje

- prin ardere- de mase ceramice

C) după caracterul de fixitate sau posibilitatea de mobilizare a bontului:

- cu bonturi fixe

- cu bonturi mobilizabile

D) după destinaţia modelului :

- document

- de studiu şi diagnostic

- de lucru

- duplicat

Materialele utilizate în confecţionarea modelelor sunt:

- gipsurile (naturale şi de sinteză),

- cimenturile,

- metalele

- amalgamele

- masele plastice.

Instrumentareul necesar obţinerii modelelor de lucru este:

-Vacuum malaxor

- măsuţa vibratoare

- măsură pentru apă

- spatulă mare şi spatulă mică

- gips

- umidificator

Modelul (monobloc) cu bont fix

Se realizază prin depunerea directă de pastă de gips (dur sau extradur) în amprentă.

Se poate realiza după toate tipurile de amprentă.

La acest model bonturile, câmpul protetic şi soclul fac corp comun.

Tehnica de realizare

Se pregăteşte amprenta : prin spălare, dezinfectare şi uscare

Se pregăteşte pasta de gips (dur sau extradur) respectând proporţa de apă/pulbere indicată de producător.

Pasta se obţine cuajutorul vacum-malaxorului, sau prin malaxare manuală prin saturare progresivă

Se pune amprenta pe măsuţa vibratoare şi se toarnă pasta de gips dinspre marginea superioară a amprentei, umplând amprenta până ce depăşeşte marginile fundurilor de sac

Se aşteaptă priza gipsului, aproximativ 20-30 min.

Se crează retenţii pe baza modelului

Se prepară o nouă pastă de gips şi se depune într-un conformator, pentru realizarea soclului, după care se răstoarnă modelul din amprentă peste conformator.

Soclul se realizează astfel încât, fie modelul să fie fixat în ocluzor sau articulator, fie se realizază o prelungire distală pe care se crează depresiuni sub forma literelor "T", "V" sau "Y".

După priza gipsului, se izolează şi se toarnă modelul dinţilor antagonişti, cele două modele putând fi aşezate în intercuspidare maximă, datorită cheii de ocluzie.

Modelul din cimenturi speciale

Pentru aceste modele se folosesc cimenturi silicofosfat, silicat sau oxifosfat de zinc.

Are o exactitate mare dar din aceste materiale se realizează numai modele mici deoarece în câteva zile acesta se poate fisura.

Macheta trbuie executată imediat după obţinerea modelului.

Se utiliza în special în cazul amprentelor cu inel de cupru.

Cele mai des folosite au fost cimenturile silicofosfat.

Model din amalgam Cu

Este model precis.

Materialul se pregăteşte prin încălzire la flacără (până când pe suprafaţaă apar mici picături de mercur) şi majorat (până aliajul devine plastic), apoi se introduce în amprentă şi se presează cu un fuloar, strat cu strat.

În aceste cazuri nu se pot folosi amprente din materiale elastice deoarece se deformează la presare.

Acest tip de model are preţ de cost ridicat.

Dezavantaje

· durată mare de confecţionare( aproximativ 10 ore)

· se degajă vapori de mercur

· pereţii inelului de cupru se consolidează prin înglobare în gips (deci are consum mare de materiale)

· nu se poate ful materialul în amprente luate cu siliconi, decât în cele cu inel de cupru

Model din Cu pe cale galvanică

Este un model foarte dur

Reproduce cu fidelitate amprenta

Nu are modificări volumetrice.

În scopul realizării lui amprenta trebuie tratată astfel încât să devină bună conducătoare de electricitate.

Pentru acestea pe suprafaţa amprentei se aşează un strat de Ag fie prin precipitare chimică fie prin grafitarea suprafeţei.

Apoi amprenta se introduce într-o baie galvanică conectată la polul negativ, polul + fiind o placă de Cu.

Soluţia de electrolit va fi un amestec de sulfat de cupru şi acid sulfuric.

Se foloseşte curent electric continuu de mică intensitate şi tensiune joasă.

Pe suprafaţa amprentei se depune un strat de Cu a cărui grosime de 1 mm este suficientă.

Restul amprentei se completează cu gips dur, ciment sau acrilat.

Modelul cu bont mobilizabil

Utilizarea acestor modele este cea mai răspândită, astâzi.

Aceste modele prezintă o serie de avantaje, datorită posibilităţii de dezinserţie a bonturilor din ansamblul modelului.

Astfel, tehnicianul are un acces dirtect în modelarea tuturor feţelor bontului, are un confort sporit şi o bună vizibilitate asupra modelajului.

Tehnica de realizare a modelului cu bont mobilizabil din gips dur

Această metodă se utiliza la amprentele cu inel de cupru.

Se scoate din amprentă inelul de cupru şi se cofrează cu o bandă de ceară lată de 2 cm.

Se prepară şi se introduce în acest conformator pastă de gips, prin vibrare, obţinându-se un bont coronar cu o rădăcină cilindrică de 2 cm.

Se aşteaptă priza gipsului, se îndepărtează cofrajul şi apoi prelungirea radiculară se prelucrează dândui-se o formă neretentivă cilindro-conică.

La nivelul feţei vestibulare se crează o suprafaţă plană, pentru a ghida bontul mobilizabil în modelul câmpului protetic.

Prelungirea radiculară se ceruieşte pentru a se îndepărta mai uşor de pe model, iar pe vârful prelungirii se aplică un buton de ceară pentru ghidaj.

Inelul de cupru astfel turnat se depune din nou în amprentă, se izolează, se prepară o nouă pastă de gips pentru realizarea restului câmpului protetic.

Tehnica de realizare a modelului cu bont mobilizabil cu pinuri

Pinurile sunt sisteme de retenţie utilizate în realizarea modelelor de lucru.

Pinurile Dowel sunt tije cilindro-conice cu cap retentiv, care se fixează în mijlocul bontului mobilizabil.

Pe lângă aceste pinuri se mai utilizează şi pinuri duble cu teacă, la care teaca se fixează în soclul modelului.

Tehnica de realizare

Pinurile Dowel utilizate se centrează în impresiunile bonturilor din amprentă, până la 13 mm de marginea incizală. Se pot utiliza unul sau două pinuri pentru fiecare bont.

Pinurile se centrează cu ajutorul unui aparat de ghidat (care le ghidează paralel între ele, dacă sunt mai multe bonturi), în care sunt tije de ghidaj.

Se mai pot utiliza şi pinuri care prezintă o prelungire subţire sub formă de sârmă care se îndoaie şi se fixează în zonele laterale ale amprentei pentru a menţine pinul centrat.

Se prepară pasta de ghips extradur şi se depune în amprentă, depăşind marginile superioare ale amprentei cu 3-4 mm.

Când ghipsul se găseşte în fază plastică, se introduc pinurile în poziţiile determinate iniţial.

După priza ghipsului, pinurile se acoperă cu un strat de ceară, iar la vârf se plasează o bilă de ceară sau o tijă metalică care este folosită ca reper pentru reperarea şi luxarea bontului.

Se toarnă soclul din ghips dur.

După priză, se secţionează bonturile mezial şi distal cu un fierăstrău, soclul se încălzeşte pentru topirea cerii şi mobilizarea bonturilor

Sistemul Accu Tracc

Componentele acestui sistem sunt:

· dispozitivul principal (suportul sau conformatorul), cu braţe laterale

· placuţa de bază

· menţinătorul de spaţiu

Dispozitivul principal

Este prevăzut cu un canal cu margini zimţate, în centrul căruia se gaseşte o nervură pe care sunt imprimate numere de la 1 la 59.

Acestea servesc pentru identificarea poziţiei viitoarelor bonturi mobilizabile.

Zimţii canalului sunt interiori şi exteriori şi împreună cu nervura reprezintă trei puncte de fixare pentru fiecare component mobilizabil.

Braţele lalerale ale dispozitivului principal sunt prinse de acesta printr-o balama care permite mobilizarea lor într-un singur sens (orizontal).

Când se găsesc în poziţia închisă, acestea împiedecă îndepărtarea de pe suport a componentelor mobilizabile.

În centrul dispozitivului principal se află un magnet de formă circulară utilizat pentru fixarea modelului în articulator.

Plăcuţa de bază

Are aceeaşi formă heptagonală şi este confecţionată din masă plastică de culoare alba.

Prezintă două feţe:

· o faţă superioară prevăzută la periferie cu nervuri intrerupte care etanşeză dispozitivul principal în momentul turnării

· o faţă inferioară prevăzută în centru cu opt nervuri întrerupte în zona frontală şi laterală, cu rol de ghidaj şi servind la îndepartarea modelului de pe dispozitivul principal.

Menţinatorul de spaţiu

Este confecţionat dintr-un cauciuc semirigid de culoare verdc care se adaptează la dispozitivul principal izolându-l în cursul montării în articulator

Confectionarea modelului

Se asamblează iniţial părţile componente ale sistemului Accu-Track:

· -se aplică braţele laterale pe suport şi se închid

· -se fixează plăcuţa de bază cu faţa superioară în sus spre model

· se verifică funcţionarea normală a sistemului

Pasul 1

Se pregăteşte apoi amprenta prin spălare, degresare şi uscare. Pe faţa posterioară a amprentei, respectiv a lingurii standard se marchează mijlocul crestelor alveolare în regiunea posterioară şj linia mediană în zona. Se prepară pastă de ghips respectând raportul apă-pulbere conform indicaţiilor producătorului, fie cu ajutorul vacum malaxorului fie prin malaxare manuală prin metoda saturării progresive. Ghipsul utilizat pentru acest tip de model este ghips dur sau extra-dur. Se toarna pasta de ghips în amprenta şi se vibrează cu ajutorul măsuţei vibratoare, restul ghipsului se toarnă în suportul Accu-Track până la nivelul braţelor laterale.

Pasul 2

Se răstoarnă apoi amprenta peste suport şi se centrează în funcţie de marcajele efectuate anterior.

Pasul 3

Inainte de priza finală se îndepărtează ghipsul în exces.

Pasul 4

Se întoarce plăcuţa de bază cu nervurile centrale în sus, peste aeeasta se aplică apoi suportul Accu-Track şi printr-o apăsare uniformă se execută desprinderea modelului din suport. Se netezesc doar muchiile periferice fără a prelucra soclul modelului.

Pasul 5

După priza finală se demulează amprenta, se îndepărtează placa de bază şi se desfac braţele laterale.

Pasul 6

Cu o pânză de fierăstrău se secţionează bonturile mobile paralel cu zimţii. Se reasamblează apoi componentele în suport în ordine numerică şi se fixează modelul prin închiderea braţelor laterale.

Pasul 7

Se trece apoi la montarea modelului în articulator. Pentru aeeasta se aplică menţinătorul de spaţiu pe faţa bazală a suportului după care se încarcă cu pastă de ghips atât suprafaţa bazală a modelului, cât şi pe braţul articulatorului. Suportul este tot timpul fixat pe articulator prin intermediul magnetului.

Pe lângă aceste tehnici oarecum tradiţionale, astăzi se utilizează şi alte tipuri de modele, ca şi alternativă la cele prezentate.

Astfel, se pot utiliza modele cu bont mobil fără pinuri, secţionate, modele cu bont fix fără cheie de ocluzie tradiţională, ci prefabricată, sau care simulează articulatorul.

Sistemul Tray

Este un conformator prefabricat din material plastic, transparent, care este prevăzut cu numeroase proeminenţe sub formă de lamele.

În momentul turnării soclului, aceste lamele vor determina apariţia pe soclu a unor reliefuri negative.

Prin inserţia şi dezinserţia modelului din conformator, se produce o glisare a reliefurilor negative pe lamele.

Tehnica de realizare

· Se toarnă amprenta din gips dur

· Se umple conformatorul cu acelaşi tip de material

· Se răstoarnă amprenta pe conformator

· După priză se secţionează bonturile mezial şi distal

C U R S U L 3-4

Metode de tratament în protetica dentară; raporturile dintre restaurarea protetică şi parodonţiul marginal.

Preparatia terminala

Un element esential care contribuie la mentinerea pe termen lung a protezelor fixe unidentare in cavitatea bucala este Integritatea marginala.

Marginile trebuie sa aiba o anumita forma si grosime si trebuie sa se adapteze intim la linia terminala a preparatiei dentare.

O proteza fixa poate sa se mentina in mediul bucal doar daca marginile sale se adapteaza intim la linia terminala a conturului preparatiei.

La ora actuala restaurarile pot fi confectionate cu suficienta precizie si se poate asigura o adaptare intima pe bont, insa cu toate acestea, chiar in conditiile unei adaptari corecte pot sa apara unele incongruiente intre marginile protezei si bont. Acestea trebuie sa fie minime deoarece incongruienta dinte-restaurare duce la formarea in aceasta zona a unui strat gros de material de fixare care va fi supus mai usor:

· fracturarii

· dizolvarii in saliva

· retentiei de placa bacteriana.

· Verificarea aparitiei dehiscentelor marginale se face in timpul probei restauratiei cu sonda dentara sau prin examen radiografic.O dehiscenta marginala de 50microm.poate fi considerata acceptabila din punct de vedere clinic.

· pt. o adaptare cit mai corecta,limitele cervicale ale prepararii trebuie sa fie foarte precise,reproductibile si vizibile clar pe modelul de lucru.

Forma ideala a zonei terminale

1. Sa fie usor de preparat.

2. Sa poata fi observata usor in amprenta si pe model.

3. Sa ofere o limita precisa pe care sa se adapteze marginea finisata a machetei.

4. Sa permita adaptarea marginala precisa a restaurarii.

5. Sa asigure o grosime suficienta materialului din care se confectioneaza restaurarea. Astfel macheta poate fi manevrata fara a exista riscul de deformare. In aceste conditii restaurarea va avea o rezistenta structurala mai mare la solicitarile ocluzale si un aspect estetic mai placut.

6. Sa conserve pe cit posibil structurile dure dentare, dar nu in detrimentul celorlalte criterii.

7. In zona terminala a bontului principiile biomecanice se confrunta cu cele biologice legate de sanatatea parodontiului marginal. Din acest motiv jonctiunea gingivo-protetica trebuie localizata intr-o zona controlabila de medic si pacient, preferabil supragingival.

8. Sa necesite intilnirea unui numar cit mai mic de materiale de restaurare la nivelul muchiei marginale a bontului, pt.a asigura o sanatate parodontala optima.

Exista patru forme de preparare a zonei terminale:

1. cu prag

2. prag cu bizou

3. chanfrein

4. fara prag.

Nu exista o forma ideala de preparatie deoarece la fiecare dintre ele apare o contradictie intre aspectele

biologice :-menajarea pulpei si parodontiului marginal

estetice :-mascarea coleretelor metalice in santul gingival

biomecanice :- economia de tesuturi dentare,retentie,stabilitate

tehnice :-grosime, spatiu pt.modelarea unor contururi normale, modificari dimensionale ale turnarii.

Preparare cu prag :

· Pragul gingival clasic este o suprafata terminala orizontala care formaza un unghi de 90 de grade cu axul lung la dintelui

· Jonctiunea dintre marginea restaurarii si prag este tipul “cap la cap”

· Se prepara cu un instrument diamantat cilindric sau cilindro-conic cu virful plat.

OBIECTIVE:

1. Incadrarea protezei in morfologia normala a dintelui si arcadei

2. Adaptarea corecta a protezei la colet

3. Sprijinul protezei si pe prag, nu numai ocluzal

4. Proteze cu pereti mai grosi, deci mai rezistenti.

AVANTAJE /

- limita de preparare este precisa, cu vizibilitate buna

- ofera tehnicianului suficient spatiu pt. prelucrare corecta si estetica a materialului din care se confectioneza restaurarea

- pericolul de a supracontura suprafetele cervicale ale restaurarii este minim.

DEZAVANTAJE:

- un sacrificiu mare de tesuturi dure si este traumatizanta pt. pulpa

- cea mai mica imprecizie in adaptarea restaurarii pe bont determina aparitia unui spatiu in zona de jonctiune cervicala

-distantarea marginii restaurarii de prag datorita dificultatilor de refluare a cimentului de fixare

- unghiul intern bine exprimat,de 90 de grade,concentreaza stresul in tesuturile dentare.

Indicarea pragului este conditionata de materialul din care se efectueaza restaurarea. Daca marginile sale ofera rezistenta doar la o grosime apreciabila, se indica prepararea cu prag. Un astfel de material este ceramica, care necesita o grosime de 0,75-1 mm.

INDICATII:

· Restaurarile integral ceramice. Latimea mare a pragului ofera o rezistenta la actiunea fortelor ocluzale si reduce stresul care ar putea duce la fracturarea materialului.

· CMMC, pe fata vestibulara si jumatatea vestibulara a fetelor proximala (daca marginea V a restaurarii este confectionata din ceramica);

· Evolutia unei carii in zona cervicala, exereza tesuturilor afectate impunind conformarea unui prag.

Deci prepararea cu prag gingival trebuie sa se limiteze la restaurarile care realizeaza inchidere marginala cu ceramica.

TIPURI DE PRAGURI:

· pragul inclinat

· pragul ascutit

· pragul cu unghi intern rotunjit

· pragul rotunjit sfert de elipsa

· pragul cu bizou

· pragul excavat

chanfrein-ul : (pragul excavat)

Este o terminatie gingivala care formeaza un unghi obtuz rotunjit, de aprox.135 de grade cu axul lung al dintelui.

Zona terminala apare concava, prezentind o latime mai mica decit pragul gingival si o muchie terminala cu unghi ascutit,oferind astfel avantajele unghiului ascutit si asigura o grosime suficienta marginilor

AVANTAJE:

· limita prepararii este definita

· ofera tehnicianului spatiu suficient pt.modelarea marginilor restaurarii

· nu necesita sacrificiu mare de tesuturi dure dentare si menajeaza biologia pulpei

· in cursul agregarii restaurarii pe bont,cimentul are posibilitati de refluare

· micile deficiente ale inchiderii marginale sunt compensate de forma de unghi ascutit a liniei terminale

· prepararea este relativ simpla

· unghiul intern rotunjit impiedica acumularea de stres.

DEZAVANTAJE:

· la coroanele dentare care au dimensiuni reduse pot aparea probleme legate de retentie

· daca adaptarea restaurarii pe bont este deficitara pot aparea zone de retentionare a placii bacteriene

Chanfrein-ul ofera o inchidere marginala buna si o grosime suficienta marginilor restaurarii. In plus, concentararea de stres in zona terminala este foarte mica, fara a afecta stratul de ciment.

INDICATII:

· pt.coroanele metalice turnate

· pt.zona linguala a CMMC.

Prepararea chanfrein-ului se face cu un instrument diamantat special conformat, mentinut paralel cu viitoarea axa de insertie a restaurarii. Cu ajutorul portiunii laterale a instrumentului se face slefuirea reductionala a peretilor axiali ai bontului, iar virful confera forma de chanfrein zonei terminale. Chanfrein-ul ia nastere ca imagine negativa exacta a instrumentului diamantat. El nu va avea o latime mai mare decit jumatate din diametrul instrumentului diamantat. Se va avea grija ca prepararea sa nu fie prea profunda fiindca exista riscul de a transforma zona gingivala in prag si de a crea o margine de smalt nesustinuta.

preparatii mixte:

Constau in realizarea pe acelasi bont a pragurilor cu latimi sau forme diferite:

- prag drept sau variante valabil vestibular pt.restauratiile mixte si in chanfrein oral

- prag mai lat vestibular, care se ingusteaza proximal(jacket ceramic)

Pentru. realizarea pragurilor si a bizourilor se vor utiliza freze de granulatie medie si mica (inel rosu, galben), iar finisarea cu freze de aceeasi forma din carbid-tungsten pentru. aceasta tehnica.

Preparatia dintelui in zona coletului trebuie sa respecte forma pe sectiune a dintelui: - oval la Ic si Cn

- piscot la Pm in directie V-O

- piscot la M inferiori dar in directie M-D

- trefla la M superiori

· Coroane de acoperire

· sunt proteze fixe unidentare ce acoperă toate feţele coroanei dintelui şi sunt agregate extrinsec prin cimentare la suprafaţa dintelui.

Clasificare:

A. După materialul din care sunt realizate:

- metalice - din aliaje nobile, seminobile, inox;

- nemetalice: acrilat (termo-baro-) ceramice;

- mixte: metalo-acrilice; metalo-ceramice.

B. După aspectul fizionomic:

- fizionomice;

- parţial fizionomice;

- nefizionomice.

C. După tehnica de lucru:

- coroane turnate - prin introducerea aliajelor fluide în tipar;

- coroane ştanţate - se obţin prin ambutisare;

- coroane realizate prin coacerea masei de ceramică;

- coroane realizate prin termopolimerizare;

- coroane realizate prin baro-polimerizare;

- tehnici combinate.

D. După întinderea lor:

- totale - acoperă în totalitate feţele suprafeţelor dentare;

- parţiale - acoperă 2,3 sau 4 feţe;

- ecuatoriale - acoperă faţa ocluzală şi feţele celelalte până la nivelul ecuatorului anatomic

Indicaţii

1. Morfofuncţional:

- pe dinţi cu carii însoţite de pierderi mari de substanţă;

- pe dinţi cu pierderi de substanţă prin traumatisme;

- în abrazii patologice

- pe dinţi cu modificări de formă, volum, poziţie, culoare pentru corectarea acestora;

- protezelor mobilizabile.

- pentru refacerea puctului de contact;

2. Profilactic se indică la dinţi cu

- predispoziţie la carii, cu carii secundare, în bruxism;

- profilactic se indică în preîntâmpinarea proceselor de uzură a dinţilor ce rezultă de fricţiunea elementelor de menţinere a protezelor mobilizabile.

3. Protetic:

· ca element de agregare;

· pentru ancorarea protezelor mobilizabile;

· pentru imobilizarea dinţi în paradontopatii;

· pentru refacerea reliefului ocluzal în disfuncţii ocluzale

Contraindicaţii

· la dinţi cu procese patologice apicale (osteite, granuloame, chisturi) ce nu au fost tratate în prealabil;

· la dinţi cu tratamente endodontice incorecte;

· la dinţi cu inflamaţii ale parodonţiului marginal;

· la dinţi cu pungi gingivale;

· pe dinţi cu mobilitate avansată;

· pe dinţi cu resorbţii alveolare mari;

· pe dinţi lipsiţi de antagonişti;

· pe dinţi cu o versiune mai mare de 30 grade faţă de planul ocluzal şi care nu mai pot fi reabilitaţi ortodontic sau chirurgical

· la tinerii sub 16 ani deoarece prezintă cameră pulpară mare

Macheta coroanei cu grosime totală

Macheta are contact intim cu modelul bontului pe toată suprafaţa lui.

1.Tehnica răcirii gradate

· într-un vas cu ceară topită se scufundă partea coronară a bontului şi se lasă câteva sec. în funcţie de temperatura cerii şi de calităţile ei fizico-chimice. În acest timp se formează în jurul lui un strat solidificat de 0,3-0,4 mm;

· Acest prim strat de ceară reprezintă o capă peste care se picură în continuare ceară să se obţină forma şi dimensiunea machetei;

· definitivarea se realizează prin modelare cu spatula.

2. Tehnica prin picurare

· bontul este izolat

· cu ajutorul spatulei în mod progresiv picurăm ceara fierbinte până se ajunge la dimensiunile morfologice coronare;

· modelarea se face prin răzuire din aproape în aproape

3. Tehnica de obţinere a capei dintr-un disc de material plastic

- discurile din material plastic sunt livrate de către producător cu dimensiunea de 0.15 - 0,20 mm grosime şi împreună cu o pensă specială şi o cuvetă dintr-un material siliconic.

PASUL 1

- discul prins în pensă se ţine la flacără până devine plastic,

PASUL 2

- în această stare se aşează deasupra cuvetei

PASUL 3

- se imprimă bontul modelului discul se presează asupra bontului luându-i formă.

- surplusul ce depăşeşte zona coletului se taie cu foarfeca.

PASUL 4

- adaptarea cervicală şi forma definitivă se realizează cu ceară prin picurare, pe suprafaţa ocluzală V,O,M,D, în zona coletului.

- prin modelare se dă morfologia în raport cu d. antagonişti, cu vecini şi cu amalgame

4. Tehnica de obţinere a machetei prin adiţie

- apanaj al progresului tehnic din ultimile decenii această tehnică aparţine şcolii gnatologice. Este descrisă de Thomas şi Ryane cu contribuţii ulterioare a gnatologilor Tatenno şi Xorber.

- adiţia de ceară urmăreşte refacerea corectă a reliefului ocluzal al machetelor viitoarelor lucrări protetice

- modelele sunt montate în articulator

- realizarea machetei începe cu supraf ocluzală

- în primul timp se realizează plasarea cuspizilor pe suprafaţa ocluzală a bontului şlefuit.

Trusa de modelaj

Instrumentul nr. 1:- este o sondă mare cu vârful rotunjit folosită pentru realizarea versantelor cuspidiene, a foşetelor de pe supraf ocluzale şi a crestelor marginale de smalţ.

Instrumentul nr.2: - este o sondă dublă foarte fină utilizată în formarea pct de act interdentar şi pentru definitivarea crestelor marg.

Instrumentul nr. 3: - are 2 capete conice f. fine, unul mai mare, altul mai mic prin care se modelează şanţurile intercuspidiene.

Instrumentul nr.4: - este o lamă tăietoare dublă cu 2 angulaţii folosite pentru conturarea reliefului vestib şi oral.

Instrumentul nr. 5: - asemănător unei sape duble cu care se accentuează fosele şi lobiisuccesiunea de modelare

Construcţia conurilor se realizeaza prin picurare progresivă de ceară, de culoare galbenă;

Cuspizii de sprijin (palatinali la maxilar şi vestibulari la mandibulă) sunt poziţionaţi astfel încât să aibe contact cu fosa sau creasta marginală a dintelui antagonist.

Cuspizii de sprijin (vestibulari la maxilar şi linguali la mandibulă) sunt poziţionaţi astfel încât să nu realizeze contacte cu cuspizii vestibulari ai dinţilor mandibulari, în mişcările mandibulei.

Vârful cuspizilor de sprijin trebuie să se înscrie în curba sagitală a lui Von Spee.

Poziţionarea crestelor cuspidiene şi marginale se face prin picurare cu ceară de culoare albastră.

Forma crestelor este de rulou.

Crestele marginale constituie limita ariei ocluzale în sens mezio-distal. În sens ocluzo-cervical, crestele marginale a doi dinţi se situează la acelaşi nivel, prin versantele lor periferice şi delimitează ambrazura ocluzală.

Poziţionarea crestelor axiale se face prin picurare, pentru fiecare cuspid, cu o ceară de culoare roşie.

Crestele palatinale maxilare şi crestele vestibulare mandibulare sunt modelate pentru a pregăti forma conului final al suprafeţei respective.

Ca pas următor se va umple orice gol dintre crestele cuspidiene şi contururile axiale vestibulare sau linguale, cu ceară de culoare verde. Apoi se netezesc suprafeţele axiale pentru a completa “gura de peşte”.

Realizarea crestelor triunghiulare, pentru fiecare cuspid se face prin picurare cu ceară de culoare roşie.

Baza crestei triunghiulare va întâlni şanţul central printr-o linie, pe suprafaţa ocluzală. Crestele trebuie să fie convexe atât în sens vestibulo-oral cât şi în sens mezio-distal, pentru a pregăti viitoarele puncte de contact cu cuspizii antagonişti.

Toate golurile rămase pe suprafaţa ocluzală sunt eliminate prin picurare cu ceară de culoare verde.

Anatomia suplimentară se formează prin joncţiunea dintre creasta triunghiulară şi cuspidul adiacent sau crestele marginale.

Indiferent de tehnica folosită pentru realizarea machetei înainte de a se începe pregătirea pentru ambalare se controlează:

- adaptarea pe bontul modelului la nivelul marginilor cervicale (trebuie să fie netedă, continuă şi subţire);

- modelul se aplică şi se îndepărtează de pe suprafaţa bontului

- punctul de contact cu dinţii vecini

- convexităţile şi şanţurile de descărcare

- modelajul reliefului ocluzal

- grosimea suprafeţei ocluzale de aproximativ 1mm

- gradul de finisare a machetei şi aspectul general al acesteia

Macheta coroanei cu grosime dirijată

· pentru acest tip de coroană - macheta are pereţi laterali cu o grosime uniformă de 0,30 mm

· contactul machetei cu bontul - are loc la nivelul suprafeţei ocluzale şi în zona coletului pe o înălţime de 2mm, în rest pereţii laterali sunt la distanţă.

Tehnici de obţinere a machetei:

Tehnica cu machetă prefabricată

Tehnica cu folie de ceară calibrată

Tehnica cu model duplicat din masă de ambalat

Tehnica cu folie de ceară calibrată

· se taie un dreptunghi dintr-o folie de ceară calibrată de 0,30 mm care se înfăşoară în jurul bontului formând un inel

· extremităţile sunt lipite cu ceară picurată. În zona cervicală se completează şi se adaptează cu ceară fierbinte. Pereţii inelului se modelează cu un fuloar prin împingere din interior spre exterior conturându-se astfel configuraţia feţelor laterale.

· pe extremitatea ocluzală a inelului se aşează un capac din aceeasi ceară calibrată ce se solidariz de restul machetei prin lipire. Morfologia suprafeţei ocluzale se realizează prin picurare de ceară caldă şi modelare în conformitate cu dinţii antagonişti.

Complicatiile edentatiei partiale

Complicatii generale

Complicatii locale

Modificarea patologica a dintiilor

Complicatii generale

Edentatia partiala poate influenta activitatea sistemului digestiv cand are forme extinse sau subtotale.

Reducerea suficientei masticatorii produce simptome subiective si obiective datorate insuficientei triturarii si insalivari alimentelor.

Complicatii locale

Complicatiile locale ale starii de edentatie partiala sunt numeroase si intereseaza in mod direct, sau indirect ApDM.

Aceste complicatii pot fii:

· inclinarea spre spatiul edentat a dintilor adiacenti acestuia

· migrarea verticala a dintelui antagonist spre spatiul edentat

· pierderea punctelor de contact

· traumatizarea si inflamarea papilelor interdentare prin impactul alimentar si utilizarea abuziva a SCOBITORILOR

· formarea pungilor parodontale

· retractia gingivala la nivelul dintiilor egresati

· aparitia cariilor de colet care sunt favorizate de pierderea punctelor de contact

· aparitia furcatiei la dintii pluriradiculari datorita retractiei gingivale

Modificari estetice

Modificarea aspectului buco-dento-facial, sau afectarea esteticii buco-dentare constituie motivul cel mai frecvent invocat de pacientii care solicita tratamente stomatologice

Obiectivele tratamentului protetic

· refacerea dintiilor si arcadelor a formei si pozitiei dintiilor

· ameliorarea masticatiei si fonatiei

· pastrarea calitatilor morfologice si functionale normale

· corectarea, eliminarea si prevenirea aparitiei starilor disfuntionale

Migrarea patologica a dintilor

Migrarea patologica a dintilor se refera la modificarea pozitiei dintiilor in urma tulburari echilibrului dintre factorii care mentin pozitia fiziologica a acestora.

Migrare patologica s-ar datora actiunii fortelor bioreactionale eruptive si ocluzale.

Datorita acestui fapt avem mai multe tipuri de migrari:

MIGRARILE PATOLOGICE ale dintilor apropiati spatiului edentat

- migrari orizontale:- se produc prin inclinare si translatia dintilor restanti.

In migrarea cu inclinare (basculare) coroana dintelui se deplaseaza spre edentatie, iar radacina ramane in pozitia initiala.

In migrarea cu translatie corana si dintele se deplaseaza in acelasi sens.

Migrarile orizontale se produc atat in sens mezial cat si in sens distal

Migrarile orizontale se produc diferit la max. au o viteza mai mare, pe cand la mand. se produc mai lent datorita structuri compacte a osului.

- migrari verticale:

Sunt deplasari ale dintilor in sens vertical. Migrarea dentara are loc spre edentatie in cautarea dintilor antagonisti absenti.

· egresiunile sunt forma de migrare in care dinti se deplaseaza impreuna cu procesul alveolar, coroana clinica nu-si modifica dimensiunea initiala.

· extruzile sunt forma de migrare in care dintii se deplaseaza din alveola spre edentatie fara proces alveolar, coroana clinica devenind mai mare decat cea anatomica.

Abrazia Patologica

Abrazia patologica apare in urma concentrarii actiunii fortelor ocluzale asupra unora sau mai multor segmente ale arcadelor dentare.

In urma actiunii acestor forte intalnim mai multe forme de abrazie:-abrazie in forma generalizata care uzeaza invelisul de smalt al cuspizilor si care evolueaza in raport cu varsta. Aceasta poate fi: abrazie de tip “helicoidal”, abrazie de tip sferoidal, abrazie “ad palatum”

Modificarea dimensiuni verticale de ocluzie

DVO reprezinta unul din factorii importanti in functinalitattea aparatului dento-maxilar.

Prin DVO se apreciaza:

· distanta dintre cele doua maxilare cu dintii in intercuspidare maxima

· distanta dintre cele doua maxilare, dar cu mandibula in pozitie de postura, sau repaus care reprezinta dimensiunea verticala de repaus DVR.

In cazul edentatiilor partiale ca urmare a pierderi stopurilor ocluzale de la nivelul dintilor laterali reducera DVO se produce frecvent

DVO a ocluzie se poate reduce si in cazul edentatiei partiale laterale, cand din cauza interferentelor ocluzale de la nivelul dintilor laterali se protuzeaza mandibula.

In intercuspidare maxima, se produc presiuni asupra dintilor frontali maxilari obligandu-i sa se deplaseze in directie vestibulara.

De asemenea apar modificari:

-articulatiei temporo mandibulare

-atrofia osului alveolar

C U R S U L 5-6

PROTEZAREA PROVIZORIE

ASPECTE CLINICE SI TEHNICE

OBIECTIVE - AVANTAJE

Efect benefic asupra psihicului pacientului

Status quo biologic si functional

Status quo functional

Determinare, testare mentinere, pentru elemente morfologice si/sau functionale

Sprijinirea unor etape ulterioare ale tratamentului protetic

Posibilitatea amanarii protezarii finale

Status quo biologic si functional

Protectia vitalitatii

Mentinerea parodontala

Protectia mecanica a preparatiilor

Protectia crestelor edentate

Impiedicarea migrarilor

CONDITIILE PE CARE TREBUIE SA LE INDEPLINEASCA O PROTEZARE CONJUNCTA PROVIZORIE

· Rezistenta mecanica

· Adaptare corecta

· Stabilitate pe preparatii

· Posibilitatea de decimentare si recimentare

· Estetica satisfacatoare pentru pacient si stabilitate coloristica

DEZAVANTAJELE PROTEZARII PROVIZORII

· Timp de lucru sporit

· Costuri suplimentare

· Probleme de acceptare a lucrarii finale

CLASIFICAREA PROTEZELOR CU CARACTER PROVIZORIU (1)

· MICROPROTEZE PROVIZORII

· Coroane de acoperire provizorii

· Coroane provizorii cu agregare intracanalara

· Fatete vestibulare provizorii

· Coroane partiale provizorii

· Incrustatii provizorii

CLASIFICAREA PROTEZELOR CU CARACTER PROVIZORIU (2)

· PUNTI CU CARACTER PROVIZORIU

· Punti de urgenta

· Punti de protectie, de mentinere

· Punti de testare

· Punti de asteptare (temporizare), (pasaj)

TEHNICI DE REALIZARE A PUNTILOR PROVIZORII Punti de testare

CLASIFICAREA PROTEZELOR CU CARACTER PROVIZORIU (2)

· Punti de asteptare (temporizare), (pasaj)

· Mentinatoare de spatiu

· Sisteme protetice de imobilizare parodontala

· Punti provizorii postchirurgicale

CLASIFICAREA PROTEZELOR CU CARACTER PROVIZORIU (3)

· Proteze partiale mobilizabile (PPM) provizorii

· PPM de urgenta

· PPM de testare: fizionomice, fonatorii, ocluzale, etc

· PPM de asteptare: temporizare, pasaj

· PPM cu gutiera ocluzala

· Mentinatoare de spatiu mobilizabile

· PPM postchirurgicala

· PPM de compromis socio-economic

Clasificarea tehnicilor de protezare provizorie

· Tehnici directe (clinice, intraorale)

· Tehnici indirecte (de laborator)

· Tehnici indirect - directe

PRINCIPIILE DE LUCRU PENTRU PROTEZAREA DE URGENTA (1)

· Conformatorul extern

· Conformatoarele din ghips

· Amprentele din alginat

· Amprentele din silicon

· Conformatoarele din folie termoplastica si transparenta

PRINCIPIILE DE LUCRU PENTRU PROTEZAREA DE URGENTA (2)

Conformatorul intern

· Chiar campul protetic pentru tehnicile cu etape clinice intermediare (directe sau indirect-directe)

· Modelul preapratiilor intraorale (metode indirecte)

· Un model pe care s-au realizat la nivelul dintilor stalpi preparatii minimale (tehnicile indirect-directe)

MATERIALE PENTRU REALIZAREA PUNTILOR SI COROANELOR PROVIZORII

Calitatile unui material ideal pentru realizarea coroanelor si puntilor provizorii

· Manevrabilitate (timp de lucru adecvat, usurinta de modelare, timp de lucru scurt)

· Biocompatibilitate (lipsa de toxicitate, nealergen, lipsa reactiei exoterme de priza)

· Stabilitate dimensionala in timpul prizei

· Usurinta de prelucrare si finisare

· Rezistenta buna la fractura si abraziune

· Proprietati estetice bune (culoare controlabila si stabila in timp,transluciditate apropiata de cea a tesuturilor dure dentare)

· Acceptabil pentru pacient (neiritant, inodor)

· Usor de adaugat si / sau reparat

· Compatibil chimic cu cimenturile provizorii

MATERIALE PENTRU REALIZAREA PUNTILOR SI COROANELOR PROVIZORII

PENTRU LABORATOR

· Masca si ochelari de protectie

· Creion cu mina moale

· Pensule moi (din par de camila nr. 4 si 6)

· Solutie de izolare intre ghips si rasina de protezare provizorie

· Pipeta

· Doua godeuri de sticla, ceramica sau polipropilena

· Spatula pentru ciment

· Seringa de polipropilena

· Inele (benzi) circulare de cauciuc

· Vas de polimerizare sub presiune a acrilatelor

· Soclator

· Piesa dreapta

· Discuri de carborund pentru piesa dreapta

· Discuri flexibile (pe suport de hartie sau material plastic) cu granulatie fina, pentru piesa dreapta si diametru de 1.5- 2 cm

· Freze extradure pentru acrilat, la piesa dreapta

· Perii, pufuri, filturi si paste sau pulberi pentru finisarea si lustruirea rasinii

· Baie de curatire cu ultrasunete

TEHNICI DE REALIZARE A MICROPROTEZELOR PROVIZORII

· Coroane de acoperire

· Coroana de invelis total realizata artizanal

· Coroane in cape din policarbonat

· Coroane (cape) din acetat de celuloza

· Coroane din aliaje cu ductilitate mare

· Coroane din aliaje crom-nichel

TEHNICI DE REALIZARE A MICROPROTEZELOR PROVIZORII (2)

· Alte tipuri de coroane

· Coroanele de substitutie

· Incrustatiile

· Fatetele

TEHNICI DE REALIZARE A PUNTILOR PROVIZORII

· Tehnici directe

· Folosirea puntii vechi

· Tehnica prin copiere (scutan)

· Folosirea fatetelor prefabricate

· Folosirea coroanelor din policarbonat

· Folosirea rasinilor compozite

· Retentia imbunatatita cu stifturi parapulpare

· Tehnica lui Friedman

· Protezare cu rasini compozite armate

· Tehnica Miller modificata

· Puntea provizorie cu interimar dinte natural

TEHNICI DE REALIZARE A PUNTILOR PROVIZORII

· Tehnica indirect directa

CIMENTAREA, INDEPARTAREA, RECIMENTAREA, REPARATIILE MICROPROTEZELOR SI PUNTILOR PROVIZORII

· Cimenturi provizorii

· Mijloace pentru decimentarea lucrarilor protetice conjuncte

· reparatii

C U R S U L 7-8

Proteza totala

Prin edentaţie totală înţelegem lipsa tuturor dinţilor din cavitatea bucală produsă după erupţia lor.

Această precizare este necesară deoarece edentaţia totală trebuie diferenţiată de anodonţia totală.

Prin anodonţia totală se înţelege lipsa tuturor dinţilor din cavitatea bucală datorită absenţei mugurilor dentari, manifestându-se prin lipsa erupţiei dentare. Lipsa mugurilor dentari este generată de lezarea lor în faza de proliferare.

Etiologia edentaţiei totale:

1. Caria dentară şi complicaţiile ei – reprezintă cauza principală a edentaţiei totale. Lipsa de educaţie sanitară din partea populaţiei, care fie că neglijează tratamentul, fie că refuză tratamentul, preferând extracţiile dentare care continuă să fie pe primul loc.

2. Parodontopatia - cauză, frecvent răspândită. Afecţiunea debutează insidios şi se caracterizează prin distracţia progresivă a ţesuturilor de susţinere a dinţilor (gingia, cementul radicular, osul alveolar, ligamentul alveolo-dentar sau desmodonţiul) urmată de mobilizarea şi apoi de eliminarea spontană sau extracţia dinţilor datorită complicaţiilor dureroase sau disfuncţiilor ocluzale pe care le provoacă. Ultima formă evolutivă responsabilă de pierderea unităţilor odonto-parodontale este parodontita marginală cronică profundă. Afectarea osului alveolar în cadrul acestei boli este însoţită de resorbţii şi atrofii osoase accentuate, provocând astfel situaţii cu totul nefavorabile protezării.

3. Alte afecţiuni - mai rar întâlnite. Apar de obicei în patologia maxilo-facială. Dintre acestea enumerăm:

- procese infecţioase ale părţilor moi sau ale oaselor (osteomielite),

- tumori care necesită rezecţii osoase întinse asociate cu extracţii,

- traumatisme faciale care impun extracţia dinţilor din linia de fractură.

- iatrogenia – tratamente incorecte care cuprind toate sferele stomatologiei..

Simptoatologie:

Lipsa unităţilor odonto-parodontale (dinţilor) perturbă toate funcţiile aparatului dento-maxilar:

· masticaţia,

· fizionomia,

· automenţinerea,

· fonaţia.

Bolnavul poate acuza tulburări legate numai de o funcţie sau în legătură cu toate funcţiile.

CÂMPUL PROTETIC MAXILAR

1. Zona de sprijin

a. Substratul osos

· suportă presiunile exercitate în timpul masticaţiei şi deglutiţiei;

· prin baza osoasă şi mucoasa fixă acoperitoare, este capabilă să suporte presiuni până la 1,6 Kg/cm2;

· este reprezentat de bolta palatină alcătuită în principal din elemente ale osului maxilar (apofizele palatine în regiunea anterioară), la care se mai adaugă şi lamele orizontale ale osului palatin (în regiunea posterioară).

· elementele osoase ale osului maxilar sunt:

- creasta edentată,

- tuberozităţile maxilare,

- bolta palatină (apofizele palatine).

Creasta edentată

· provine din apofiza alveolară a osului maxilar.

· când procesul alveolar ajunge edentat, alveolele, care conţineau rădăcinile, se umplu cu os de neoformaţie,

devenind "creastă alveolară" sau mai corect spus creastă edentată. Creasta edentată are o morfologie individualizată, variabilă în funcţie de etiologia edentaţiei, cronologia pierderii dinţilor, modul în care au decurs extracţiile.

· datorită gradului de atrofie diferit, se întâlnesc creste de înălţime mare, medie, mică sau denivelate, cres-

te late sau înguste, dispărute parţial sau total.

· practic, la nivelul crestei edentate trebuie să distingem un versant extern, unul intern şi o muchie.

Versantul extern poate fi retentiv, neretentiv sau neutru.

· gradul de atrofie al crestelor edentate maxilare avansează în timp, determinând o reducere concentrică a

arcului alveolar. Reducerea este concentrică (centripetă), întrucât resorbţia şi atrofia osoasă urmează axul de inserţie al dinţilor. Atrofia este încetinită la nivelul trenurilor buzei superioare şi bucale laterale, unde există solicitări exercitate de inserţiile musculare sau ligamentare. Datorită acestui fapt, arcul crestei edentate maxilare ia o formă pentagonală, nefavorabilă protezării, întrucât, din considerente fizionomice, se impune montarea dinţilor în afara crestei edentate.

Concluzie:

· crestele înalte şi cu versante neutre sunt favorabile protezării;

· crestele mici şi înguste, retentive, denivelate, hiperdezvoltate sunt nefavorabile.

Tuberozităţile maxilare

· se află în zonele distale ale crestei edentate şi sunt reprezentate de două proeminenţe osoase ce con-

tinuă creasta edentată.

· au un versant extern şi unul intern. Se mai distinge un pol inferior şi unul posterior (distal). Versantul

extern şi polul posterior pot fi retentive, neretentive sau neutre. Pentru amprentare este important de remarcat dacă versantul vestibular sau polul posterior este sau nu retentiv, în sensul scoaterii şi introducerii protezei. Când retentivităţile sunt bilaterale, se prevede imposibilitatea introducerii protezei, motiv pentru care se va indica corectarea chirurgicală a uneia sau ambelor tuberozităţi.

· au rol important în menţinerea şi stabilitatea protezei maxilare. Cele mai favorabile sunt cele bine repre-

zentate, cu versante neutre, paralele între ele. Cele cu valoare negativă, caracterizate prin absenţa reliefului osos, sunt inapte să asigure stabilitatea protezelor. Polul inferior poate fi hipertrofiat, procident, situaţie în care se reduce distanţa faţă de creasta antagonistă, de unde şi imposibilitatea de a introduce proteza din lipsă de spaţiu. Astfel se impune corectarea sa chirugicală, situaţie care poate apărea şi în cazul retentivită-ţilor accentuate vestibulare, neparalele care împiedică inserţia protezei.

Bolta palatină

· este alcătuită în cele două treimi anterioare din apofizele palatine ale osului maxilar şi în treimea poste-

rioară din lamele orizontale ale osului palatin (os pereche).

· pe linia mediană aceste oase se unesc, formând sutura intermaxilară.

· apofizele palatine şi lamele orizontale se unesc între ele formând sutura palatină transversală unde, la

nivelul liniei mediane a maxilarului, se poate pune în evidenţă prezenţa torusului palatin. Acesta este o proeminenţă osoasă, având o mărime, formă şi localizare diferită. Poate fi rotunjit, alungit, fusiform, situat în treimea anterioară, mijlocie sau posterioară a palatului. Alteori se extinde, pe o lungime mai mare, cuprinzând 2/3 ale palatului.

· aceste formaţiuni trebuie foliate pe model pentru că nu suportă presiune. în felul acesta se evită

eventualele decubitusuri provocate de contactul intim al protezei cu zona torusului care este acoperit de o mucoasă subţire şi tot odată se previne bascularea protezei. Când torusul palatin se extinde până în zona de închidere distală, acesta provoacă dificultăţi în asigurarea închiderii interne (etanşeităţii interne) a protezei.

- în regiunea anterioară a bolţii palatine, pe linia mediană, imediat înapoia crestei edentate, este situată gaura incisivă;

- bolta palatină îşi modifică mărimea şi forma în urma resorbţiilor accentuate: devine mai mică, limitând în felul acesta suprafaţa de sprijin a câmpului protetic. În aceste cazuri, apofiza zigomato-alveolară, gaura palatină anterioară (incisivă) care nu face parte din suprafaţa de sprijin, ajung la nivelul crestei edentate în zona molarului prim superior. Acesta provoacă dificultăţi atât în realizarea închiderii marginale, cât şi în recepţionarea presiunilor masticatorii transmise de proteză.

b. Substratul mucos.

La nivelul zonei de sprijin, substratul osos este acoperit de mucoasa fixă.

Principala deosebire constă în faptul că mucoasa fixă aderă la planul osos subiacent, fie direct, fie prin interpunerea unui strat de ţesut conjunctiv submucos.

Astfel, în treimea anterioară a palatului şi muchia crestei edentate, mucoasa fixă cu cele două straturi ale sale se insera direct pe os, prin intermediul periostului. În celelalte zone, între ea şi periost se interpune un strat de ţesut conjunctiv submucos, care îi oferă un grad mai mare de înfundare, de deformare verticală, respective rezilienţă mărită. În condiţii normale rezilienţă diferă în funcţie de zone.

Rezilienţa diferită a mucoasei determină alegerea materialului de amprentă, astfel:

· pentru câmpuri protetice moi, folosim materiale moi, fluide;

· pentru câmpuri protetice tari, folosim materiale de amprentă consistente.

În condiţii favorabile, întreaga suprafaţă a câmpului protetic este acoperită cu o mucoasă groasă, bine vascularizată, aderentă de periost, cu aspect de duritate. Alteori, mucoasa este subţire, atonă, slab vascularizată, puţin rezistentă la presiunile masticatorii. Este aşa numitul "câmp protetic dur".

În alte cazuri stratul mucos este prevăzut cu o submucoasă bine reprezentată însă legătura cu periostul este deficitară, rezilienţa este accentuată, şi în plus, apar posibilităţi de glisare laterală a mucoasei pe plan osos. Acesta este aşa numitul "câmp protetic moale". O astfel de mucoasă apare în condiţiile unor proteze cu bază necorespunzătoare care presează nefiziologic asupra zonei de sprijin sau în condiţiile alegerii şi montării defectuoase a dinţilor artificiali. O astfel de fibromucoasă se hipertrofiază treptat, devine mobilă, flotantă la cele mai mici solicitări, ia aspect de "creastă de cocoş", impunându-se măsuri de excizie chirurgicală. în funcţie de tipul de câmp dur sau moale, cu rezilienţa mică sau mare, se folosesc tehnici şi materiale de amprentare în mod diferenţiat.

2. Zona de succiune

a. Mucoasa pasiv mobilă:

Mucoasa pasiv mobilă este situată la limita dintre mucoasa fixă şi mucoasa mobilă. Între ea şi periost se interpune un strat submucos, care îi permite o mobilizare faţă de planul osos, sub acţiunea manevrelor efectuate de medic, în timpul funcţionalităţii aparatului dento-maxilar.

Localizare:

Mucoasa pasiv mobilă se situează în apropierea fundurilor de sac vestibulare şi la nivelul liniei "Ah", în regiunea posterioară a câmpului protetic maxilar, la trecerea între palatul dur şi vălul palatin. în vestibul mărgineşte versantele vestibulare ale crestelor edentate în apropierea fundurilor de sac vestibulare. Poate fi sub formă de linie sau bandă de mucoasă cu o lăţime de 1-3 mm.

Cu cât este mai lată şi mai aproape de fundurile de sac, cu atât realizează o succiune internă mai bună, implicit o menţinere favorabilă. La nivelul de trecere între palatul dur şi moale, zona neutră poate fi de lăţime variabilă (1-3 mm), în funcţie de poziţia vălului palatin. Se reperează prin pronunţarea vocalei "A" sau manevra Valsalva.

Succiunea internă este realizată la nivelul acestei zone de mucoasa pasiv mobilă datorită elementelor glandulare, adipoase şi ţesutului conjunctiv lax, care permite o înfundare a marginilor protezei şi o închidere marginală ermetică de ventil..

b. Mucoasa mobilă.

Mucoasa mobilă sau activ mobilă tapetează obrajii, buzele, vălul palatin şi pilierii. Ea este mobilizată de formaţiunile musculo-tendinoase subiacente sau din apropiere în toate sensurile, spre deosebire de mucoasa pasiv mobilă care se deplasează numai în două sensuri. Din acest motiv marginile protezei nu se vor extinde la nivelul inserţiilor musculare şi ligamentare, care prin contracţie îndepărtează proteza de pe câmpul protetic.

Mucoasa mobilă poate contribui la realizarea unei succiuni externe, în cazul în care aceste formaţiuni sunt ocolite sau când grosimea protezelor este astfel concepută încât să nu împiedice funcţionalitatea musculaturii şi ligamentelor de la periferia câmpului protetic.

CÂMPUL PROTETIC MANDIBULAR

1. Zona de sprijin.

a. Substratul osos.

Substratul osos are o întindere mai mică decât la maxilar fiind reprezentat de creasta edentată mandibulară.

Pe faţa externă a mandibulei se găseşte linia oblică externă având un traiect oblic ascendent, din apropierea unghiurilor infero-externe ale mentonului, la marginea anterioară a apofizei coronoide. Pe aceasta se insera următorii muşchi: pătratul brbiei, triunghiularul buzelor, pielosul gâtului şi în dreptul molarilor muşchiul buccinator.

Când resorbţia este accentuată, linia oblică externă se apropie de marginea crestei edentate, împreună cu inserţia buccinatorului, constituind un element de instabilitate a protezei în cazul includerii fibrelor musculare ale acestui muşchi în suprafaţa de sprijin a plăcii protetice.

Deasupra liniei oblice externe, între apexurile premolarilor inferiori se situează un orificiu rotund, locul de emergenţă al pachetului vasculo-nervos mentonier, orificiu numit gaura mentoriană. Pe măsură ce creasta edentată şi corpul se resorb, gaura mentonieră se apropie de marginea superioară a crestei, pachetul vasculo-nervos mentonier fiind inclus sub şaua protezei. Pentru a evita compresiunile însoţite de algii se indică folierea acestei zone.

Pe faţa internă a mandibulei, corespunzător liniei oblice externe este situată linia milohioidiană sau creasta oblică internă. Ea are un traiect ascendent spre distal, mergând din apropierea apofizelor genii spre ramura ascendentă, cu a cărei margine anterioară ia parte la formarea trigonului retromolar.

În zona anterioară serveşte ca inserţie muşchiului milohioidian, iar posterior muşchiului constrictor superior al faringelui şi ligamentului pterigomandibular care reprezintă zona distală a şeii protetice mandibulare. Linia oblică internă fiind proeminentă şi reprezentând locul de inserţie a acestor fibre musculare cu direcţie perpendiculară, reprezintă limita inferioară a plăcii protetice. În cazul când această linie este rotunjită şi neretentivă, marginea protezei se poate extinde sub ea.

În regiunea anterioară a feţei interne, pe linia mediană se găsesc 4 proeminenţe osoase:

· apofizele sau procesele genii, pentru inserţia muşchilor geniogloşi (superior) şi a muşchilor geniohioidieni

(inferior).

· în dreptul premolarilor, deasupra liniei oblice interne sunt situate uneori, de o parte şi alta două proe-

minenţe osoase rotunjite, numite torus mandibular, care crează dificultăţi în protezare, impunându-se măsuri de despovărare sau când dimensiunile sunt exagerate, rezecţia chirurgicală.

Creasta alveolară mandibulară este diferită ca aspect, pe măsură ce resorbţia ei avansează. Datorită vascularizaţiei mai slabe a osului mandibular resorbţia este mai accentuată, la început centripetă frontal şi centrifugă spre zonele laterale, ca în final arcul mandibular să se lărgească. Resorbţia poate deveni atât de accentuată în timp, încât nivelul crestei să ajungă în dreptul şanţurilor vestibulare şi linguale sau chiar să fie depăşită de creastă (creastă negativă, cu prejudicii grave asupra stabilităţii protezei).

În porţiunea distală a crestei edentate se găseşte tuberculul piriform. El ocupă locul trigonului retromolar şi al molarului de minte. Iniţial, această formaţiune osoasă este orizontală. Apoi, ca urmare a resorbţiei mai accentuate a porţiunii sale meziale, corespunzătoare zonei ultimului molar, faţă de zona distală care primeşte o întăritură osoasă de la marginea anterioară a ramurii ascendente a mandibulei, tuberculul piriform devine din ce în ce mai înclinat, îşi pierde consistenţa osoasă şi devine fibros. Consistenţa fibroasă se datoreşte îngroşării stratului de mucoasă supraiacentă. La locul de trecere dintre porţiunea mijlocie şi posterioară a tuberculului, se insera ligamentul pterigo-mandibular. Inserţia acestuia va delimita limita posterioară a câmpului protetic mandibular.

Corespunzător tuberculului piriform, pe faţa internă a mandibulei este dispusă nişa linguală retromolară (retroalveolară) sau "fovea retromolaris".

Pereţii nişei:

- Peretele extern al acestei nişe este format de tuberculul piriform, ligamentul pterigomandibular şi muşchiul constrictor superior al faringelui;

- Planşeul nişei este format de tendonul muşchiului stiloglos;

- Peretele posterior este format de muşchiul palatoglos.

b. Substratul mucos.

Substratul mucos al zonei de sprijin de la nivelul mandibulei este format, ca şi la maxilar, din mucoasa fixă. Zona de mucoasă fixă este mai puţin extinsă şi calitativ inferioară comparativ cu cea a maxilarului. Ea acoperă creasta edentată mandibulară la nivelul muchiei şi pe cele două versante (extern şi intern).

Rezilienţa mucoasei este diferită în funcţie de zone : este minimă pe muchia crestei şi la nivelul excrescenţelor osoase, iar apoi aceasta creşte treptat în regiunea vestibulară, pe măsură ce ne apropiem de mucoasa pasiv mobilă, ca urmare a interpunerii sub mucoasă a unui ţesut conjunctiv lax.

Variante de mucoase:

Gradul de rezilienţa al mucoasei fixe mandibulare este determinat în principal de grosimea, duritatea şi elasticitatea acestei mucoase.

1. mucoasă sănătoasă, cu o grosime suficientă, deprimabilă dar nu în exces, este capabilă să suporte aceste presiuni.

2. mucoasă subţire, palidă, puţin vascularizată, puţin elastică, reduce valoarea mecanică şi funcţională a protezei totale mandibulare.

3. mucoasă prea groasă devine prea comprimabilă şi care determină deplasări apreciabile ale bazei protezei, accelerând resorbţia crestei edentate.

4. mucoasă la nivelul căreia apar bride longitudinale sau pliuri multiple longitudinale de mucoasă paralele cu creasta, flotante, mobile. Apar când atrofia osoasă nu este urmată de atrofia concordantă a mucoasei, la nivelul versantelor crestei, în regiunea linguală. După Ene, aceste bride longitudinale trebuie întinse sau împinse la periferia câmpului protetic.

2. Zona de succiune

a. Mucoasa pasiv mobilă.

La nivelul mandibulei, mucoasa pasiv mobilă este ştearsă, nedefinită. Deseori mucoasa fixă se continuă cu cea mobilă, fără o zonă de trecere "neutră".

La nivelul mandibulei, singura zonă în care se poate pune în evidenţă mucoasa pasiv mobilă este zona vestibulară. În consecinţă, la acest nivel, putem conta pe realizarea unei etanşeităţi interne a protezei.

b. Mucoasa mobilă.

Mobilitatea mare a acestei mucoase, mai ales în regiunea linguală, planşeul bucal tinde să îndepărteze proteza de pe câmpul protetic. Mobilitatea mucoasei din regiunea vestibulară este mai mică şi mai puţin periculoasă în dislocarea protezei. Ea poate fi utilizată în asigurarea etanşeităţii externe a protezei.

În regiunea linguală, în zonele laterale, se constată prezenţa glandei sublinguale care poate să aibă un rol important în asigurarea etanşeităţii externe.

MUSCULATURA PERIPROTETICĂ

· se referă la musculatura care intră în contact cu proteza totală mandibulară şi maxilară şi care prin mobilitatea sa influenţează succesul sau insuccesul terapeutic.

· în general se poate vorbi că există muşchi cu inserţie paralelă la marginea protezei şi la nivelul suprafeţei sale lustruite;

· direcţia paralelă este deosebit de favorabilă pentru că prin contracţia lor în loc să mobilizeze, menţin proteza, deci avem menţinere şi stabilitate;

· muşchii nefavorabili protezării sunt acei muşchi cu inserţie perpendiculară pe marginea protezei. În cazul în care proteza (fie că are margini prea lungi) intră în teritoriul lor, aceasta va fi dislocată şi nu vom mai avea menţinere şi stabilizare.

După influenţa pe care o au asupra marginilor protezei, distingem:

A. Muşchi cu inserţie şi fibre perpendiculare - muşchi dislocatori

B. Muşchi cu inserţie şi fibre paralele cu marginea protezei - muşchi stabilizatori.

A. MUŞCHII FAVORABILI PROTEZĂRII:

Dintre muşchii orofaciali, importanţă deosebită în stabilitatea şi menţinerea protezelor o au muşchiul buccinator şi muşchiul orbicular al buzelor.

La maxilar:

Muşchi favorabili:

· buccinator;

· orbicular al buzelor.

Muschi nefavorabili:

- muşchii vălului palatin.

La mandibulă:

Muşchi favorabili:

- buccinator;

- fasciculul inferior al orbicularului buzei

- o parte din muşchii proprii ai limbii;

Muşchi nefavorabili:

· milohioidian;

· muşchiul bărbiei - mentalis;

· muşchiul constrictor superior al faringelui;

· marginea anterioară a maseterului când este în contracţie

Zonele funcţionale ale câmpului protetic maxilar.

Zonele de la periferia câmpului protetic maxilar sunt structurate într-un sector vestibular şi unul distal. Sectorul vestibular este împărţit la rândul său în trei zone (spaţii):

· spaţiul retrozigomatic,

· spaţiul vestibular lateral

· spaţiul vestibular labial (anterior).

Sectorul distal este constituit din:

· zona distală sau zona "Ah".

Zonele funcţionale ale câmpului protetic mandibular

Câmpul protetic mandibular, cu zona de sprijin şi zona de succiune, este mai deficitar decât cel maxilar, în ceea ce priveşte asigurarea menţinerii şi stabilităţii protezei.

Aceasta se explică pe de o parte prin suprafaţa de sprijin mult mai redusă, care se limitează la crestele edentate şi tuberculul piriform. în plus, ele prezintă aproape întotdeauna un grad pronunţat de atrofie.

Pe de altă parte, periferia câmpului protetic este mai întinsă decât la maxilar, cu zona de mucoasă pasiv mobilă greu de reperat.

a. zona tuberculului piriform

b. zona vestibulara laterala (punga Fish

c. zona vestibulara frontala (labiala)

d. zona linguala laterala

e. zona linguala centrala

AMPRENTAREA CÂMPULUI PROTETIC EDENTAT TOTAL

DEFINIŢIE, PRINCIPII GENERALE

Prin amprentare se înţelege modalitatea practică de înregistrare plastică a câmpului protetic edentat total.

Amprenta este copia negativă a câmpului protetic înregistrat cu ajutorul materialelor de amprentă..

În edentaţia totală, în concepţia actuală, amprentarea trebuie să fie realizată de cel puţin 2 ori.

Amprentarea câmpului protetic edentat total decurge în 2 faze distincte şi anume:

· amprentarea preliminară

· amprentarea finală (funcţională).

Amprenta preliminară are ca scop final realizarea unei portamprente individuale care va fi mai bine adaptată pe câmpul protetic decât portamprenta universală.

Amprenta finală sau amprenta funcţională are ca scop realizarea modelului funcţional pe care se va confecţiona proteza totală.

Uneori se iau 3 amprente – când există un câmp protetic dificil, iar amprenta preliminară nu s-a realizat corespunzător. În acest caz, se reia procedeul – se ia portamprenta individuală cu lingură individuală şi nu cu lingura universală.

AMPRENTAREA PRELIMINARĂ

Definiţie:

- amprenta preliminară este copia negativă a câmpului protetic înregistrat într-o portamprentă standard, cu mişcări efectuate de medic şi pacient, care reproduce cu fidelitate elementele din zona de sprijin şi conturează cu aproximaţie marginile acestuia.

Scopul amprentei preliminare este realizarea modelului preliminar şi confecţionarea portamprentei individuale.

- controlul amprentei preliminare urmăreşte:

- în primul rând redarea integrităţii zonei de sprijin, fără minusuri sau deficienţe ale centrării.

- marginile amprentei trebuie să fie de grosime uniformă şi nedesprinse de lingură şi foarte important să schiţeze modelajul funcţional.

- în cazul în care marginile amprentei sunt prea groase şi nemodelate sau sunt prea subţiri şi nu ajung până în fundul de sac vestibular, se repetă amprenta.

- se repetă şi când există porţiuni ale lingurii neacoperite cu material, bule sau goluri de aer care ar duce la imperfecţiunea modelului.

- acelaşi lucru se face şi în defecţiuni de centrare, care îmbracă diferite aspete: o parte a marginii e prea groasă şi nemodelată funcţional, în timp ce pe partea opusă, marginea se prezintă prea subţire; pe o parte s-a exercitat o presiune mai mare decât pe cealaltă; mânerul lingurii nu coincide cu linia mediană a maxilarului; în regiunea frontală marginea amprentei e mult prea groasă şi muchia crestei nu se găseşte în mijlocul jgheabului.

AMPRENTAREA FINALĂ (FUNCŢIONALĂ)

Definiţie: Amprenta finală este copia negativă a câmpului protetic înregistrat într-o portamprentă individuală cu un material de înaltă fidelitate, prin mijloace dinamice, care reproduce cu maximă precizie atât zona de sprijin cât şi periferia câmpului protetic.

Scopul amprentei finale este obţinerea modelului final (funcţional).

Modelul final constituie elementul de bază al tuturor procedurilor tehnice care urmează, după care în final, pe acesta se va construi baza viitoarei proteze.

Amprenta finală mai este cunoscută sub denumirea de amprentă funcţională sau amprentă secundară.

Portamprentă individuală (lingura individuală) - concepţii de realizare

· portamprentă individuală trebuie să fie confecţionată dintr-un material rigid, nedeformabil.

· se realizează din acrilat autopolimertizabil – soluţia optimă, sau materiale termoplastice (placa bază, ebonită, polistiren), răşini diacrilice fotopolimerizabile (mai rar), etc.

Raportul faţă de zona de sprijin se recomandă:

· amprentă fără compresiune;

· se recomandă cu distanţare completă astfel încât contactul să se realizeze numai la nivelul marginilor;

· sprijinul doar pe 3 stopuri ce vin în contact cu creasta edentată (2 posterior – stânga , dreapta – şi unul frontal);

· lungimea marginii până la mucoasa pasiv mobilă;

· unele tehnici – să fie mai scurte marginile. Concret este vorba de tehnicile de amprentare cu gura închisă când lingurile prezintă borduri de ocluzie, iar amprenta se ia în ocluzie. Grosimea marginilor trebuie să fie 1,5 - 2 mm, rotunjite!; în anumite zone se recomandă îngroşarea marginilor în zona linguală centrală, unde proteza mandibulară trebuie realizată puţin îngroşată. Tot la nivelul marginilor se recomandă anumite nervuri interne marginale: la nivelul zonei Ah şi în zona linguală centrală.

Scopul acestor manevre este realizarea succiunii interne (închiderii marinale intrerne).

· în contact direct, pe toată întinderea. Se recomandă în câmp protetic normal, fără retentivităţi, fără proeminenţe osoase, cu mucoasă de rezilienţă normală.

· cu distanţări zonale. Lingura va fi situată la distanţă numai la nivelul zonelor care nu suportă presiuni şi la nivelul zonelor retentive. Aceste linguri realizează o compresiune selectivă în timpul amprentării.

· port-amprente cu distanţare completă. Sprijinul acestor portamprente va fi realizat cu ajutorul a patru butoni de distanţare, plasaţi pe faţa mucosală, în dreptul incisivilor laterali şi a molarilor de 6 ani. Aceste tipuri de portamprente se recomandă în amprentări cu materiale vâscoase (câmp protetic dur ) dar şi în amprente decompresive, cu materiale fluide (în câmp protetic moale).

-portamprente cu contact marginal. Este o variantă a portamprentelor complet distanţate. Ele nu sunt prevăzute cu butoni de distanţare. Contactul cu câmpul protetic se face numai la periferie, pe o distanţă de 3 mm. În rest portamprenta este distanţată de zona de sprijin. Se va urmări în felul acesta o compresiune mai mare la periferie, la nivelul mucoasei pasiv mobile, realizând în felul acesta o închidere marginală internă foarte bună, deci o succiune internă optimă.

Raportul marginilor lingurii faţă de mucoasa pasiv mobilă poate să fie diferit sub aspectul lungimii şi anume:

· Marginile lingurii se vor opri în dreptul mucoasei pasiv mobile. Ideea este susţinută de adepţii amprentelor muco-dinamice, cu gura deschisă.

· Marginile lingurii trebuie să fie mai scurte cu 1.5-2 mm faţă de mucoasa pasiv mobilă. Se recomandă în tehnici de amprentare cu gura închisă.

Grosimea marginilor trebuie să fie de 1,5-2 mm, având o formă rotunjită. în anumite cazuri este indicată îngroşarea lor şi anume acolo unde trebuie să compenseze pierderile de substanţă osoasă ale versantului vestibular al crestei edentate.

•în funcţie de modul de transmitere a presiunilor asupra câmpul protetic, portamprente le sunt confecţionate:

· fără bordură de ocluzie (în amprente cu gura deschisă), unde presiunea e transmisă de mâna operatorului

· cu bordură de ocluzie (în amprente cu gura închisă), situaţii în care presiunea e transmisă de către musculatura ridicătoare a aparatului dento-maxilar.

Verificarea (controlul) amprentei FUNCTIONALE

Se începe cu verificarea rezultatelor primei etape a amprentării.

Zona de sprijin trebuie să fie fidel amprentată, lingura corect centrată, materialul de amprentă să fie în strat subţire şi uniform, să nu existe zone descoperite ale lingurii (presiune prea mare), materialul de amprentă să fie aderent la portamprentă, marginea internă a amprentei să coincidă cu mucoasa pasiv mobilă.

Dacă materialul de amprentă de la nivelul zonei de sprijin este gros, însemnează că lingura nu s-a centrat corect iar marginea internă a amprentei nu a ajuns la nivelul mucoasei pasiv mobile. Această greşeală va avea drept consecinţă perturbarea succiunii interne. Se va repeta amprenta cu alegerea unui material de amprentă mai fluid. Se vor verifica orificiile create la nivelul lingurii pentru posibilitatea refluării materialului.

Dacă materialul a fost corespunzător se va modifica presiunea care trebuie exercitată în timpul centrării lingurii şi care de data aceasta va trebui să fie de intensitate mai mare.

Nu se acceptă amprente centrate incorect, amprente cu un strat gros de material de amprentă, amprente efectuate sub presiune excesivă (zone de lingură descoperite), amprente care nu reproduc fidel zona de sprijin sau amprente desprinse de pe lingură.

Se verifică apoi rezultatele etapei a doua a amprentării, respectiv lungimea şi modelajul marginilor. Se examinează modul în care a fost modelat materialul de amprentă la nivelul marginilor. Se pot pune în evidenţă zone de supraextensie neacoperite de material şi care trebuie reduse, inserţii insuficient eliberate, porţiuni prea scurte care trebuie alungite, bule de aer care întrerup continuitatea, margini prea subţiri, margini prea groase. In funcţie de gravitatea deficienţelor se pot face retuşări sau se reia amprentarea după ce în prealabil s-au făcut corecturile necesare.

DETERMINAREA RELAŢIILOR INTERMAXILARE

SUCCESIUNEA TIMPILOR CLINICI DE DETERMINARE A RELAŢIILOR INTERMAXILARE

Trebuie să se respecte 6 timpi:

1. Controlul clinic al şabloanelor de ocluzie (machetelor de ocluzie)

2. Modelarea curburii vestibulare a bordurii şablonului maxilar

3. Determinarea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie

4. Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (D.V.O)

5. Determinarea şi înregistrarea relaţiei centrice (R.C.)

6. Indicaţii în vederea alegerii şi montării dinţilor artificiali

ALEGEREA Şl MONTAREA DINŢILOR

ALEGEREA DINŢILOR

Alegerea dinţilor frontali

· se vor alege de medic şi tehnician:

1. Mărimea dinţilor frontali

- cuprinde doi parametrii, respectiv înălţimea şi lăţimea celor şase dinţi frontali:

Înălţimea dinţilor frontali

- în alegerea înălţimii dinţilor frontali superiori, reperul cel mai frecvent utilizat este cel transmis de medic tehnicianului dentar la nivelul bordurii de ocluzie a şablonului maxilar. Distanţa cuprinsă între marginea inferioară a bordurii şi "linia surâsului" va reprezenta înălţimea incisivului central superior.

- în acest fel medicul îşi asumă o răspundere în alegerea dinţilor frontali;

- s-ar putea ca distanţa să fie prea < -> tehnicianul va alege dinţi dinţi prea scurţi.

- medicul va trebui să verifice linia surâsului, dacă nu a trasat-o prea jos (pacientul nu a surâs prea tare);

- dacă este prea jos se poate ridica fără probleme.

Uneori se constată că între planul de ocluzie al şablonului şi "linia surâsului"sunt numai 3- 4 mm, ceea ce ar indica o înălţime insuficientă a incisivilor centrali superiori. Cauzele pot fi multiple şi anume:

- modelajul curburii vestibulare a bordurii şablonului de ocluzie s-a făcut în exces, bombând şi ridicând nefiresc buza superioară. Corectarea constă în refacerea curburii şi restabilirea unui plan de ocluzie mai coborât.

- nivelul planului de ocluzie s-a determinat prea ridicat. Se impune refacerea lui.

- "Linia surâsului" s-a trasat prea coborâtă. "Linia surâsului" este linia trasată pe faţa vestibulară a bordurii şablonului maxilar până la care se ridică marginea liberă a buzei superioare când pacientul râde.

Lăţimea dinţilor frontali

· se alege între lina caninilor (faţa distală stânga - dreapta);

· nu se măsoară cu o linie dreaptă, ci cu o riglă elastică pe curbura deja realizată;

· alegerea lăţimii dinţilor este determinată în principal de criterii morfologice. La acestea se mai adaugă

şi alte criterii cum ar fi corelaţii matematice bazate pe indici antropometrici, sex, documente preextracţionale, fotografii relevante şi nu în ultimul, doleanţele pacientului.

· se pune în primul rând problema de a alege lăţimea de ansamblu a grupului de dinţi frontali, adică suma

dimensiunilor mezio-distale a celor şase dinţi.

· în practica curentă se foloseşte metoda prin care lăţimea celor şase dinţi frontali superiori va fi cuprinsă între

linia caninilor, măsurată cu ajutorul unei rigle flexibile, de-a lungul curburii vestibulare a bordurii şablonului maxilar (Fig. 7.3). Linia caninilor este linia verticală trasată pe faţa vestibulară a bordurii şablonului maxilar în dreptul comisurilor bucale în repaus, gura fiind uşor întredeschisă.

Lăţimea dinţilor frontali se măsoară pe circumferinţa curburii vestibulare a bordurii şablonului maxilar

- lăţimea celor şase dinţi inferiori este egală cu 4/5 din aceea a dinţilor superiori.

Se pot face următoarele corelaţii:

· Lăţimea incisivului central = 1/16 din lăţimea feţei, a incisivului lateral egală cu 1/22 iar a caninului este egală cu 1/19 (Lejoyeux)

· Suma diametrelor mezio- distale ale incisivilor şi caninilor superiori este egală cu 1/3 din diametrul bizigomatic

De regulă când dimensiunile dinţilor au fost bine alese, va trebui să existe o concordanţă între lungimea feţei - lungimea dinţilor şi lăţimea feţei -lăţimea dinţilor.

- înălţimea incisivului central = 1/20 din înălţimea feţei (Berry)

- lăţimea incisivului central = 1/16 din lăţimea feţei.

2. Forma dinţilor frontali

· va trebui să avem în vedere câteva particularităţi proprii individului respectiv, cum ar fi: forma feţei,

forma profilului facial, tipul constituţional, sex, vârstă,personalitate, etc. în funcţie de de aceste particularităţi, vom putea face următoarele corelaţii:

· Armonie dento- facială

- forma incisivului central superior trebuie să corespundă cu conturul răsturnat al feţei. Autorul a clasificat

forma feţei în pătrată, ovală şi ascuţită (triunghiulară). în funcţie de acest contur al feţei se vor alege dinţi pătraţi, cu marginea incizală dreaptă şi unghiuri pronunţate, dinţi ovali, cu unghiuri rotunjite sau dinţi triunghiulari, cu feţe proximale mai convergente spre colet.

· Armonie dento – somatică

- este corelaţia dintre forma incisivilor şi tipul constituţional. In general indivizilor de statură mică, îndesaţi (picnici), le corespund dinţi scurţi şi laţi (forma pătrată) şi profil turtit. Celor înalţi, longilini, le vom alege dinţi alungiţi, dreptunghiulari, cu profil uşor convex. în felul acesta se realizează o armonie dento- somatico- facială.

1. Sexul

- în general se consideră că dinţii masculini trebuie să evoce forţa, vigoarea sau chiar rigiditatea, motiv pentru care se vor alege dinţi bine reprezentaţi, robuşti, cu marginea incizală dreaptă, cu unghiuri proximale bine marcate şi cu faţa vestibulară mai bombată.

- dinţii feminini, dimpotrivă, trebuie să sublinieze blândeţea, delicateţea proprie genului feminin. Aici se preferă dinţi mai mici, mai discreţi, având contururi ovoide, mai înguste şi faţa vestibulară mai plată.

2. Vârsta

- odată cu vârsta, forma dinţilor suferă anumite modificări. Ca urmare a procesului fiziologic de abrazie, marginea incizală devine orizontală şi se îngroaşă iar coroana dentară se scurtează. In consecinţă, va trebui să ţinem seama că la indivizii vârstnici dinţii vor fi mai scurţi, cu marginea incizală mai plată şi uşor îngroşată .

3. Personalitatea fizică

- dinţii frontali joacă un rol important şi în exprimarea personalităţii fizice a individului. în timpul vorbirii şi mai ales în timpul surâsului, aceştia sunt cei care se remarcă în primul rând la examenul aspectului facial.

- astfel putem distinge personalităţi viguroase, cărora le corespund incisivi bine reprezentaţi, cu o formă robustă, dovedind un aspect de sănătate, de forţă. Acest aspect se referă în primul rând la incisivii centrali superiori dar şi la laterali;

- la acest tip de personalitate, incisivii laterali sunt de asemenea, bine reprezentaţi. In felul acesta, ei vor accentua importanţa incisivilor centrali, subliniind caracterul de forţă.

- există personalităţi delicate, care prezintă incisivii centrali gracili, fragili şi şterşi. I

- mportanţa incisivilor centrali va fi marcată în plus prin incisivii laterali de formă şi dimensiune redusă;

- incisivii laterali reprezintă partea cea mai sensibilă şi subtilă în redarea personalităţii.

- există tipul intermediar de personalitate, care prezintă un aspect dentar plăcut, cu forme moderat robuste, care imprimă un caracter de sănătate.

3. Culoarea dinţilor

Din considerente estetice, deseori culoarea constituie factorul cel mai important în alegerea dinţilor frontali. O culoare nepotrivită va atrage în mod deosebit atenţia asupra artefactului. De obicei dinţii au o culoare alb-gălbuie, uneori cu nuanţe de gri.

Culoarea dinţilor este dominată de patru elemente importante:

1. culoarea de bază;

2. strălucirea;

3. saturaţia;

4.transluciditatea.

Ţinând seama de aceste considerente, alegerea culorii se va face în funcţie de multiplii factori:

1. Vârsta.

· cu cât pacientul este mai în vârstă, cu atât dintele este mai galben, mai puţin luminos, mai saturat şi mai puţin transparent. Faptul se explică prin procesul de uzură a marginii incizale, care duce la diminuareatranslucidităţii.

· dacă pacientul este vârstnic, se va reduce din marginea incizală, făcând dintele mai saturat.

2. Sexul.

· dinţii sunt mai deschişi la femei decât la bărbaţi.

3. Personalitatea.

· la pacienţii delicaţi culoarea este mai deschisă, la cei viguroşi este mai închisă. In acest sens este obligatoriu să ţinem seama şi de opţiunea pacientului.

4. Pigmentaţia pielei, ochilor, părului

· să fie în armonie cu culoarea aleasă.

Culoarea dinţilor se va alege de comun acord cu pacientul, pe baza cheii de culori corespunzătoare materialului din care se confecţionează dinţii. Vom evita să cedăm în faţa doleanţelor unor pacienţi care optează pentru "dinţi albi", stridenţi, care trădează artefactul.

Alegerea dinţilor laterali

- pentru dinţii frontali, în alegerea dinţilor laterali se va ţine seama de aceiaşi parametrii:

1. mărimea;

2. forma;

1. Mărimea

- înălţimea feţei vestibulare a primului premolar trebuie să prelungească în mod armonios grupul dinţilor frontali.

- ea trebuie să corespundă cu jumătatea distanţei dintre cele două creste edentate, din care se scad 2-3 mm, ce reprezintă grosimea bazei protezei.

- lungimea mezio-distală se calculează uşor dacă ţinem seama de două reguli şi anume:

- distanţa = faţa distală a caninului până la linia care marchează porţiunea anterioară a tuberculului piriform, respectiv tuberozitatea.

-în regiunea laterală se montează 4 dinţi: 2 premolari şi 2 molari;

-nu se montează dinţi pe tuberozitate şi nici pe tuberculul piriform: faţa distală a ultimului dinte (molarul 2) va trebui să se oprească înaintea acestor formaţiuni anatomice. Daca spaţiul nu permite montarea celor patru dinţi laterali, se va renunţa la unul dintre ei, fie premolar, fie molar, în funcţie de situaţia clinică data.

- lăţimea vestibulo-orală a dinţilor va fi aleasă întotdeauna în funcţie de particularităţile câmpului protetic edentat. Ea va fi mai mică decât cea a dinţilor naturali şi va fi proporţională cu lăţimea crestei edentate.

- aceste dimensiuni ne permit să mărim spaţiul rezervat limbii, să prevenim bascularea protezei şi totodată să evităm supraîncărcarea crestei edentate.

2. Forma dinţilor laterali

- ceea ce caracterizează forma dinţilor laterali este morfologia suprafeţelor ocluzale. Din acest punct de vedere distingem dinţi posteriori anatoformi şi dinţi poster