VLAD ŢEPEŞ- LEGENDĂ SAU ISTORIE

1. LEGENDA

Istoria lui Vlad Ţepeş este invaluită de mister şi legendă, iar adevărul este că nimeni nu ştie unde se termină legenda pentru a lăsa loc istoriei.

Fiind un personaj nu numai istoric, ci şi literar şi folcloric voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului său apărut in anul 1897. De atunci, Dracula şi Transilvania, ţărâmul care adăposteşte misteriosul castel plin cu fantome şi vampiri undeva în mijlocul pădurilor întunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez.

Se spune că transformarea lui Vlad Ţepeş în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului în acea vreme, învingătorul unei lupte îşi potolea setea bând sângele celor învinşi.

Să fie oare acesta adevărul despre Dracula? Legendă sau istorie?

2. ISTORIA

Vlad Ţepeş s-a născut în oraşul Sighişoara, în Transilvania în anul 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. Tatăl său, Vlad Dracul, a fost cavaler în Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman.

Blazonul Ordinului Dragonului reprezenta un dragon (otomanii) şi o cruce (semn al creştinătăţii), iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede şi sigiliu.

Al doilea fiu al său a fost Vlad al II-lea - DRACULA, A-ul de la sfârşitul cuvântului "dracul" fiind un mod prin care se stabilea apartenenţa - Dracula, fiul lui Dracul.

Porecla "Ţepeş" i-a fost atribuita abia dupa moartea sa în anul 1476, din cauza modului în care îi pedepsea pe otomani, trăgându-i în ţeapă. Tragerea în ţeapă era un mod de execuţie crud, victima fiind înfiptă într-un par ascuţit, gros cât braţul unui om. Se spune despre Vlad că îi plăceau execuţiile

în masă, vârfurile parilor formând un fel de "pădure". Pentru a se bucura de aceste "spectacole" Vlad obişnuia să organizeze ospăţuri în faţa celor care mureau în chinuri.

Copil fiind, Vlad Ţepeş a trăit ca ostatic al turcilor. În timp ce familia i-a fost asasinată el a fost pus la curent cu chinurile pe care aceasta le-a îndurat. Acesta pare a fi motivul ce i-a otrăvit sufletul aşa încât, ajuns voievod, pedepsea tăind, jupuind, spânzurând, decapitând sau trăgând în ţeapă.

Cunoscut pentru sadismul său, Vlad era în acelaşi timp respectat de supuşii săi pentru campaniile de luptă împotriva turcilor. Era respectat atât ca luptător cât şi ca voievod ce nu tolera nedreptatea, în timpul domniei lui ridicând câteva mănăstiri. A fost un erou adulat, dar şi temut de poporul lui. 

Victor Hugo în "Legende de Siecles", reda felul în care Vlad Ţepeş a întâmpinat armata sultanului Mahomed al II-lea venit să cucerească Ţara Românească. Înaintând spre Târgovişte, ostenii armatei turceşti au fost îngroziţi de priveliştea oferită de Ţepeş: case şi câmpii arse , şi fântâni cu apă otrăvită.

Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetăţii unde se adăpostise Vlad Ţepeş: o imensă pădure de cadavre. Cuprinşi de frică şi îngroziţi de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipţi în ţepe, ofiţerii lui Mahomed s-au retras recunoscând victoria voievodului.

Pentru romani, Vlad Ţepeş a rămas voievodul în timpul căruia puteai bea apă din fântâna Cetăţii Târgovişte, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva să-l fure (surse istorice confirmă existenţa acestei cupe care a fost folosită până în ziua în care Vlad Ţepeş a murit).

4.MOARTEA LUI VLAD ŢEPEŞ

Despre moartea lui Dracula nu se cunosc prea multe, existând câteva ipoteze. Cea mai populară poveste este aceea că ar fi fost ucis într-o bătălie împotriva turcilor, în apropiere de Bucureşti, în decembrie 1476. Alţii susţin că a fost ucis de boieri valahi, în timpul luptei. 

Ce s-a întâmplat însă cu corpul neînsufleţit al lui Vlad? Acesta este un alt mister, o ţesătură de legende, din care nici una nu a putut fi confirmată.

Majoritatea istoricilor consideră că Vlad a fost înmormântat în apropierea altarului Mănăstirii

Snagov, mănăstire ce se afla pe o insulă în mijlocul lacului Snagov, singura legătură fiind bărcile. Ceea ce este sigur este faptul că i-a fost tăiat capul şi dus la Constantinopol, pentru ca întreaga lume otomană să vadă că domnia voievodului înfricoşător se încheiase cu adevărat.

În 1931-1932, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Romane, a cercetat Mănăstirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula. Dar nu a descoperit decât câteva

morminte jefuite, în interiorul mănăstirii, legendele locale spunând că trupul lui Vlad ar fi fost înmormântat chiar la intrarea în mănăstire. Nedând crezare acestei legende, cercetătorul a săpat şi a scos la iveală un mormânt aflat în faţa altarului. Mormântul era însă gol. Continuând să sape, a gasit un altar pagân, cu oase ale animalelor sacrificate.

Dând o şansă legendei, a început să cerceteze locul de la intrarea în mănăstire, unde a găsit un mormânt ce nu fusese jefuit, aparţinând, se pare, unui nobil. Hainele care învăluiau cadavrul arătau că aparţineau unui om înstărit.

A fost găsit şi un inel, provenit din Nuremberg. Totuşi scheletul avea şi cap şi, aşa cum am spus mai sus, este un lucru cert că Vlad a fost decapitat.

Mănăstirea Snagov are însă un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea rămăşiţelor pământeşti ale celor înmormântaţi aici să se descompună foarte repede. Este deci foarte posibil ca şi trupul lui Vlad să se fi descompus înainte de a fi fost începute cercetările pentru descoperirea lui. 

Cu certitudine putem afirma că Dracula a existat. Că voievodul Vlad Ţepeş ar fi acelaşi cu vampirul diabolic, rămâne o provocare pentru fani; cert este însă faptul că mitul vampirilor a câştigat teren (mai ales datorită mass media) în faţa istoriei. ~Manastirea Snagov~

CASTELUL BRAN

ÎNSA:

Un tabloid de la Belgrad lansează o ipoteză şoc: Vlad Ţepes ar fi fost sârb la origine. Pentru a susţine această teorie, un istoric sârb invocă celebrul roman al lui Bram Stoker, “Dracula”, din 1897, care nu are însă niciun fundament istoric.

În ediţia din 3 decembrie 2011, cotidianul Kurir a titrat pe prima pagină: “Contele Dracula a fost sârb”. „Poporul meu a murit în bătălia de la Kosovo, sunt cuvintele nobile ale lui Vlad Ţepeş din celebrul roman Dracula”, notează articolul.

Cel care a lansat această teorie este Jovan Deretic, un controversat istoric sârb, autor al mai multor lucrări despre originile poporului sârb. “Dracula a fost sută la sută sârb! Pe piatra de mormânt a lui Dracula este scris: “Aici zace Vlad Ţepeş, robul lui Dumnezeu”, scris în cea mai curată limbă sârbă. Ce alte dovezi mai vreţi?” a declarat Deretic pentru cotidianul Kurir.

Istoricul merge chiar mai departe cu această teorie elucubrantă: “De altfel, majoritatea românilor de azi sunt la origine sârbi. Mulţi nu ştiu că, până în secolul al XIX-lea, românii au vorbit limba noastră şi au utilizat scrierea noastră. I-am numit vlahi, adică păstori, deoarece populaţia din Transilvania se ocupa preponderent cu această ramură a agriculturii”.

Articolul din cotidianul Kurir abundă de erori, autorul menţionând că Vlad Ţepeş s-ar fi născut într-un sat de lângă Târgovişte, când, de fapt, izvoarele istorice plasează naşterea sa la Sighişoara.

FICŢIUNEA LITERARĂ, ÎN LOCUL IZVOARELOR ISTORICE

În sprijinul afirmaţiilor sale, istoricul Jovan Deretic invocă celebrul roman al lui Bram Stoker, “Dracula”, care nu are însă niciun fundament istoric: “O mare ruşine s-a abătut asupra poporului meu, din Kosovo in 1389, atunci când steagurile de vlahi şi unguri au fost înfrânte de turci”, citează cotidianul belgrădean din romanul “Dracula”.

“De ce Dracula a spus că turcii i-au cucerit poporul, când se ştie faptul că turcii s-au luptat cu sârbii în Kosovo? Asta înseamnă că Dracula, care a servit ca sursă de inspiraţie pentru Bram Stoker, a fost de fapt sârb”, a concluzionat istoricul.

Deşi nu este întru totul de acord cu Jovan Deretic, etnologul Bojan Jankovic susţine şi el această teorie. “Dracula a fost un mare patriot, el a folosit măsuri brutale de represalii împotriva inamicilor lor. El se identifică populaţiei creştine sârbeşti, care s-a opus turcilor”, a declarat Jankovic pentru Kurir.

 

VLAD ŢEPEŞ APARŢINE ISTORIEI ROMÂNEŞTI

Istoricii români demontează această teorie fără niciun fundament istoric. “Romanul lui Bram Stoker este o ficţiune, de la început şi până la sfârşit, nu are nicio valoare din punct de vedere istoric. Vlad Ţepeş şi tatăl său, Vlad Dracul, aparţin istoriei româneşti, sunt filiaţie directă din domnitorii români, din Basarabi. Nu este niciun fel de dubiu în privinţa asta, iar Basarab nu era în niciun caz sârb”, a declarat pentru “Adevărul” reputatul istoric Dinu C. Giurescu, membru al Academiei Române.

Cât despre folosirea de către români a limbii şi scrierii sârbeşti, istoricii români spun că sunt doar “simple afirmaţii”. “Noi nu am scris în limba sârbă, noi am scris în slavona veche, limba oficială a cancelariei noastre. Nu era nici sârbă, nici bulgară. Era limba stabilită de cei doi fraţi Methodius şi Kiril, cei care au inventat alfabetul chirilic. La acea vreme, erau cancelarii domneşti care scriau în latină, inclusiv cancelaria ungară, iar altele în slavonă şi greacă”, a mai spus Dinu C. Giurescu.

CUM SE FALSIFICĂ ISTORIA

 

Nu este prima dată când istoricii sârbi lansează false teorii istorice referitoare la poporul român. Pentru a justifica încălcarea drepturilor comunităţii româneşti din Valea Timocului, autorităţile de la Belgrad pretind că vlahii nu au origini româneşti, ci ar fi o populaţie sârbească străveche.

Serbia refuza cu obstinaţie să recunoască minoritatea românească din Timoc şi, implicit, să-i acorde drepturi specifice.

Istoricii de la Belgrad au venit în sprijinul politicienilor, prin publicarea unor lucrări, fără niciun fundament istoric, care susţin această falsă teorie a originii vlahilor.

“Vlahii sunt descendenţi din populaţia romanică locuitoare în Peninsula Balcanică. Împăraţii bizantini au semnalat, pentru prima oară, în actele lor imperiale existenţa vlahilor, pe care sârbii nu vor să-i menţioneze”, a declarat istoricul Dinu C. Giurescu.

IANCU DE HUNEDOARA (1407-1456)

Mare comandant de osti, vestit viteaz, Iancu de Hunedoara s-a nascut intr-o familie de romani transilvaneni investita, ca multe altele, cu sarcina de a pazi granitele statului.In anul 1438 a fost numit Ban de Severin, iar trei ani mai tarziu, in 1441 a fost desemnat ca voievod al Transilvaniei. In aceasta calitate a luat masuri energice de stavilirea a luptelor feudale si, pentru a face fata atacurilor otomane, a intarit ostirea.  Prima batalie cu turcii a avut loc in 18 martie 1442 la Santimbru, unde voievodul a fost luat prin surprindere, neputand raspunde cum ar fi trebuit atacului turcesc. Dupa 4 zile, Iancu a atacat armata turca, la Poarta de Fier si a obtinut o victorie stralucita. In toamna si iarna anului 1443, neostenitul voievod transilvanean a pornit o alta expeditie, cunoscuta sub numele de campania cea lunga. In fruntea a 35.000 de oameni, el a trecut muntii Balcani, obtinand impotriva otomanilor sase victorii.  In anul 1446 la Rakos, langa Buda, Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator al tarii, de catre dieta Ungariei. In aceasta functie a intreprins actiuni menite sa sprijine dezvoltarea oraselor transilvanene, a autorizat intarirea fortificatiilor Sibiului si Brasovului, a redat Clujului vechile privilegii pierdute ca urmare a participarii locuitorilor lui la rascoala de la Bobalna, a sprijinit

comertul, a luat unele masuri de limitare a abuzurilor savarsite impotriva taranilor. La indicatiile sale, dieta Ungariei a cerut ca, in conditiile achitarii prealabile a darii pe pamant, sa se respecte dreptul de libera stramutare a taranilor.  Prin armistitiul din 20 noiembrie 1451 si apoi prin pacea de la Adrianopol (13 aprilie 1452), confirmata de Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului, turcii se obliga sa nu atace Tara Romaneasca, Transilvania, Ungaria si nord-vestul Peninsulei Balcanice si sa nu construiasca fortificatii noi pe linea Dunarii. Nobilimea maghiara, nemultumitede conducerea autoritara a lui Iancu de Hunedoara, a ales in 1452 ca rege al Ungariei pe Ladislau. Iancu a ramas in fruntea ostirilor regatului, in functia de capitan suprem.In anul 1456 sultanul Mahomed al II-lea a pornit o mare campanie militara impotriva Europei centrale. Prima cetate de seama care a trebuit cucerita a fost Belgradul, in ajutorul caruia a venit si Iancu cu armata. Strateg indraznet, Iancu a adoptat un plan menit sa anuleze coplesitoarea superioritate numerica a adversarului, care a si dat roade, obligand sultanul sa paraseasca rusinat tinutul. Pe cand Europa sarbatorea aceasta mare biruinta, la 11 august 1456, la Zemon, langa Belgrad, imbolnavit de ciuma, se stingea din viata in plina glorie acela care, asa cum glasuieste inscriptia de pe piatra lui de mormant de la Alba Iulia, a fost lumina lunii, Iancu de Hunedoara. La fel ca si marii eroi care au luptat pentru neatirnarea neamului: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Iancu de Hunedoara si-a daltuit numele, cu spada si cu vitejia, in templul de marmura al istoriei.

ŞTEFAN CEL MARE

Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre.

Se urcă pe tron în 1457, deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă.

Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii.

Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia luiMahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele.

Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage.

După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit,Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a

genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin.

Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române.

Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate.

Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol.

Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.

Lui Ştefan îi urmează la domnie Bogdan, fiul său legitim, pe care îl impusese ca succesor pe când era pe patul de moarte, tăind capetele câtorva boieri recalcitranţi. Lui Bogdan i s-a zis

Chiorul fiindcă pierduse un ochi într-o bătălie cu tătarii. Nu a fost un domnitor strălucit, însă nici unul rău; a domnit 17 ani şi s-a închinat turcilor.

Aici intervine povestea logofătului Tăutu, pe care-l trimite la Constantinopol cu birul, dovadă că se închină turcului. Nu s-a dus el personal, cum pretinde o legendă turcească arătând de unde vine numele de Bogdania dat Moldovei, ci a trimis pe cel mai mare boier al său, logofătul Tăutu, şi se povesteşte cum s-ar fi ars el cu cafeaua, dând-o pe gât ca pe ţuică.

(Legenda conţine o inadvertenţă, în sensul că nu exista cafea pe vremea logofătului Tăutu, dar probabil că a fost o altă băutură caldă asemănătoare cafelei.)