1

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova

Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative

Programul de studii Administraţie Pulblică

Disciplina DEONTOLOGIA FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Anul III

SINTEZE CURS

2

CURSUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definiţie

Deontologia desemnează în sens comun ansamblul de reguli care precizează normele de

conduită şi obligaţiile etice ale unei anumite profesiuni, precum şi doctrina despre acestea (Liviu

Coman-Kund, 2006).

Etimologic, termenul provine din gr. deon, -ontos = ceea ce trebuie făcut, ceea ce se

cuvine, datorie + logos = cuvânt, teorie, studiu.

În limba română, termenul a pătruns prin intermediul limbii franceze, unde desemnează

doctrina privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale unei profesii, mai ales a celei

medicale (respectiv ansamblul regulilor ce guvernau conduita medicului în relaţiile cu bolnavii,

cu colegii şi confraţii săi).

Deontologia este, în acest sens, doctrina, teoria, ştiinţa datoriilor morale, dar şi legale

specifice exercitării oricărei profesii.

Se reţin aşadar următoarele trăsături caracteristice ale deontologiei:

- ştiinţă particulară, desprinsă din etică, axată pe morală şi moralitate, antrenând şi

elemente de legalitate; deci e la graniţa dintre drept şi morală – ştiinţă

interdisciplinară având ca obiect de studiu ansamblul normelor care conturează un

anumit tip de comportament profesional dar şi privat.

- ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional – o

deontologie a medicului, a avocatului, a judecătorului, a jurnalistului etc.

- se află deci în relaţii cu etica, morala şi dreptul, cu legalitatea care guvernează

domeniile vieţii sociale.

1.2 Relaţia deontologiei cu etica, morala şi dreptul

Etica reprezintă una dintre ramurile filosofiei (alături de gnoseologie, logică, axiologie,

estetică, filosofia culturii, filosofia socială, antropologia etc.);

3

Etimologic, termenul provine din gr. ethos = cutumă, obicei, morav, caracter,

comportament.

Prezintă următoarele trăsături generale:

- este ştiinţa realităţii morale, care încearcă elucidarea problemelor morale printr-un

demers cognitiv, dar poate fi înţeleasă şi ca o filosofie asupra moralei, a binelui,

răului, a datoriei.

- este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din

perspectiva principiilor morale şi a rolului lor în viaţa socială a comunităţii.

Etica are astăzi următoarele componente:

- etica normativă, care are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul

individual al omului, dar şi a vieţii sociale;

- etica prescriptivă;

- etica explicativă;

- etica aplicată, care este de fapt un mănunchi de discipline (etica tehnologiei

informaţiei, etica în afaceri, etica medicală, etica mediului, etica cercetării ştiinţifice,

etica relaţiilor internaţionale, etica în politicile publice etc.) care încearcă să analizeze

filosofic cazuri, situaţii, dileme relevante pentru lumea reală.

În concluzie, etica este o disciplină filosofică care are ca obiect de studiu problemele

teoretice şi practice ale moralei, principiile şi normele care stau la baza conduitei sociale.

Valorile etice fundamentale sunt numite și „virtuţi cardinale”: înţelepciunea, cumpătarea,

dreptul, curajul, credinţa, speranţa, mila, iertarea, libertatea, responsabilitatea. Astfel, etica

reprezintă „cultura morală a societăţii.”

Datoria reprezintă valoarea de bază a eticii profesionale; este modalitatea de realizare a

necesităţii în sfera morală. S-a impus de la I. Kant care a consacrat doctrina deontologică (insistă

pe necesitatea ca omul să facă efortul de a se depăşi pe sine ca individualitate şi de a-şi afirma

tăria de voinţă. Omul trebuie să se conducă după „legea morală”).

În sec. 20, W.D. Ross a dezvoltat concepţia lui Kant şi a clasificat în 3 grupe – şapte datorii

principale:

1. datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare:

a) datoria fidelităţii;

b) datoria reparaţiei morale;

4

c) datoria gratitudinii;

2. datorii către alţii care nu se bazează pe actele noastre anterioare:

a) datoria binefacerii;

b) datoria nevătămării;

c) datoria conformării la cerinţele dreptăţii;

a) datorii către noi înşine – o singură datorie, de fapt, datoria autoperfecţionării.

Nerespectarea datoriei în cadrul oricărei conduite profesionale, deci şi în cazul

exerciţiului unei funcţii publice va constitui întotdeuana şi o încălcare a drepturilor sau

intereselor legime ale celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii exercitării funcţiei respective.

Morala reprezintă obiectul de studiu al eticii și, totodată, o ramură a eticii (< lat. mos,

moris = morală, moralitate, etică).

Prin definiție, morala este ansamblul de norme de reglementare a comportamentului,

fondate pe valorile de bine/ rău, moral/imoral, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, impuse

de conştiinţa morală, dar şi de opinia publică.

Morala se referă la comportamentul uman prin prisma valorilor (de bine/ rău, drept/

nedrept), iar etica la studiul a ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor morale, fiind

ansamblul normelor de comportament al oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de societate.

În sens larg, cuprinde valorile şi nonvalorile. În sens restrâns – ceea ce este pozitiv din

punct de vedere etic. Nu trebuie confundată cu moravuri – bune moravuri din actele juridice –

care sunt totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor care au o semnificaţie morală care contribuie la

corectarea comportamentului individului în colectivitate!).

Scopul moralei este să impună valorile pozitive, ghid al alegerii deciziilor umane.

Normele moralei – sunt doar recomandări. Normele juridice pot fi impuse prin forţa de

constrângere a statului.

Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop

organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un

climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi

statornicirii spiritului de dreptate.

5

1.3 Relația dintre drept și morală

Deontologia – cum se ştie – se situează la graniţa dintre drept şi morală; este deci o

ştiinţă interdisciplinară şi are ca obiect de studiu ansamblul normelor morale şi juridice care

conturează un anumit tip de comportament profesional, dar şi privat.

Astfel, o parte dintre norme sunt consacrate juridic (respectarea lor este impusă prin

intervenţia forţei de coerciţie a organelor statului), altele sunt sancţionate doar de oprobiul

opiniei publice (sunt norme etice).

Interferenţe între drept şi morală. Principii morale şi principii juridice

Deontologia este o ştiinţă desprinsă din etică, axată pe morală şi moralitate, dar care

antrenează şi elemente de legalitate.

Astfel, deontologia apare ca un domeniu în care se manifestă interferenţele între drept şi

morală, dintre principiile morale şi cele juridice.

Principiile sunt acele elemente fundamentale, acele idei sau legi de bază pe care se

întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem filosofic, politic, juridic etc.

Normele morale reprezintă standardele comportamentului uman care impun, interzic sau

permit anumite comportamente, în timp ce principiile morale sunt standarde mult mai generale,

folosite pentru a evalua adecvarea politicilor noastre sociale şi a instituţiilor, precum şi a

comportamentului uman.

Principiile morale care stau la baza eticii şi a deontologiei sunt:

- principiul egalităţii în faţa normelor morale (oamenii sunt egali în faţa

prescripţiilor morale, în egală măsură în care sunt egali în faţa legii, aşa cum

postulează şi art. 16 (alin.1) din Constituţia României;

- principiul clarităţii şi al clarificării;

- principiul aplicabilităţii limitate a normelor deontologice (regulile deontologice au

aplicabilitate numai asupra normelor profesiei pe care o vizează);

- principiul interdependenţei normelor deontologice ale unei profesii de normele

altei profesii (se pot întâlni când aceeaşi persoană are mai multe activităţi şi trebuie

să respecte normele caracterisitice fiecărei profesii).

6

Principiile juridice sunt acele idei generale care stau la baza întregului sistem de drept

dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile care încorporează

şi valori morale şi deontologice sunt:

- principiile juridice care definesc esenţa morală a dreptului (după Ulpian - dreptul

însemna a trăi onest, a nu dăuna altuia, a-i da fiecăruia ce i se cuvine);

- principiile juridice care definesc esenţa etică a dreptului (după Celsius – dreptul este

arta binelui şi a echităţii);

- principiul juridic potrivit căruia legea pedepseşte nu numai pe cel care a păcătuit, ci şi

pentru ca să nu se mai păcătuiască;

- principiul juridic potrivit căruia nimeni nu poate invoca în apărarea sa propria

josnicie;

- principiul juridic al echităţii (orice comportament trebuie să se bazeze pe respectarea

riguroasă şi reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor şi pe satisfacerea în mod egal a

intereselor fiecăruia);

- principiul juridic al bunei-credinţe;

- principiul respectării cuvântului dat şi al angajamentelor luate;

- principiul responsabilităţii (presupune respectarea conştientă şi benevolă a conduitei

prescrise de normele morale şi de normele juridice, fără a fi nevoie de intervenţia

forţelor de coerciţie ale statului);

- principiul egalităţii în faţa legii.

Fiecare dintre aceste principii juridice au preluat şi contribuie la impunerea unor valori

morale care trebuie să se regăsească obligatoriu în conduita umană. Justiţia are o componentă

juridică, dar şi una morală.

Asemănări şi deosebiri între drept şi morală

Dreptul a fost definit ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care

au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din

societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor

esenţiale ale omului şi statornicirii spiritului de dreptate.

7

Morala este un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului uman, fundate

pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate etc.,

norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse de propria conştiinţă

(conştiinţa morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică).

Atât dreptul, cât şi morala sunt constituite din norme, care sunt reguli, prescripţii

adresate comportamentului uman individual sau colectiv, cu scopul modelării acestuia în sensul

asigurării unei bune convieţuiri a membrilor unei comunităţi.

Normele morale pot fi grupate în 3 categorii:

- interdicţiile (încălcarea lor atrage anumite sancţiuni);

- recomandările (se referă la acte dezirabile, a căror recomandare este recomandabilă);

- prescripţiile (norme prin care se instituie obligaţii: ex. respectul față de părinţi).

Normele juridice sunt:

- onerative (norme cu caracter imperativ, impun o acţiune);

- prohibitive (norme cu caracter imperativ, impun abţinerea de la o anumită acţiune);

- permisive (norme care nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune, lăsând la aprecierea

subiectului alegerea conduitei).

Modul de aplicare comportă deosebiri:

- normele juridice sunt edictate şi asigurate de stat prin organele competente (organele

administraţiei şi autorităţii judecătoreşti);

- normele morale sunt adoptate şi aplicate de comunitate în mod benevol.

Deosebirile sunt date şi de întinderea în timp a efectelor:

-normele juridice au o întindere limitată de timp;

-normele morale au o stabilitate mult mai mare deoarece valorile pe care le consacră şi le

apără sunt valori eterne (dragostea, binele, cinstea, respectul, corectitudinea, sinceritatea,

responsabilitatea etc.).

Există deosebiri și în ceea ce priveşte existenţa unor criterii de ierarhizare:

- pentru normele morale nu există nicio ierarhizare;

- normele juridice au forţă juridică diferită, în funcţie de forma în care sunt încorporate

şi de poziţia în sistemul puterii a organului de la care acestea emană, în fruntea acestei

ierarhii aflându-se Constituţia – legea fundamentală a statului.

8

CURSUL 2

ASPECTE GENERALE PRIVIND FUNCȚIA PUBLICĂ, NOȚIUNILE

ASOCIATE ȘI REGIMUL JURIDIC

Funcţia publică este o profesie, o activitate exercitată în legătură cu treburile statului, în

baza unei învestiri obţinute prin alegeri, numire, desemnare etc. Statutul ei este stabilit de stat

prin organele sale competente. Se poate vorbi astfel de o deontologie a funcţiei de parlamentar,

de judecător, de procuror şi, în general, de o deontologie a funcţiei publice.

Funcţie < lat. function (prin fr. fonction) = exercitare, săvârşire a ceva pentru cineva.

În română şi franceză desemnează profesia, activitatea unei persoane în cadrul societăţii

sau a unui grup social.

Există aşadar două tipuri de funcții:

- funcţii publice, care presupun realizarea activităţilor prin exercitarea unor

prerogative de putere publică (diferenţiate, dat fiind că aparţin puterii legislative

(funcţie public legislativă), puterii executiv-administrative (funcţie publică executiv-

administrativă), puterii judecătoreşti (funcţie publică judecătorească);

- funcţii private.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul

general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală,

prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale

administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare raporturi de serviciu (art. 1. alin.

1).

Scopul acestei legi îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui

serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor,

precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală (art. 1.

alin. 2).

9

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici reglementează

normele de conduită profesională a funcţionarilor publici (art. 1. alin. 1).

Conform art. 2, obiectivele Codului de conduită sunt să asigure creşterea calităţii

serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la

eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:

a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi

profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei

publice şi al funcţionarilor publici;

b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte

din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;

c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de

o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.

Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului enunţă normele juridice

aplicabile Prefectului-Reprezentantul Guvernului pe plan local şi cele aplicabile instituţiei

prefectului.

Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar

reglementează statutul funcţionarului public parlamentar din cadrul structurilor de specialitate ale

Parlamentului României (art. 1. alin. 1).

10

CURSUL 3

FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC. ANALIZĂ ȘI

CLASIFICARE

3.1 Terminologie și noțiune

Legea nr. 188/1999 reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre

funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative

autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale,

denumite raporturi de serviciu, scopul legii fiind asigurarea unui serviciu public stabil,

profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi

instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia

publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art.

2. alin. 1).

În acest context, funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o

funcţie publică, persoana eliberată din funcţia publică dar aflată în corpul de rezervă al

funcţionarilor publici păstrându-şi calitatea de funcţionar public (art. 2. alin. 2).

Legea nr. 7/ 2004 – Codul de conduită a funcţionarilor publici reglementează normele de

conduită profesională a funcţionarilor publici.

Normele de conduită profesională prevăzute de codul de conduită sunt obligatorii pentru

persoanele care ocupă o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice ale

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative

autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.

În înţelesul Codului de conduită a funcţionarilor publici, definim următorii termeni:

a) funcţionar public – persoana numită într-o funcţie publică;

b) funcţie publică – ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau

instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale;

11

c) interes public – acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi

autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de

Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte;

d) interes personal – orice avantaj material sau de altă natură, urmărit ori obţinut, în mod direct

sau indirect, pentru sine ori pentru alţii, de către funcţionarii publici prin folosirea reputaţiei,

influenţei, facilităţilor, relaţiilor, informaţiilor la care au acces, ca urmare a exercitării funcţiei

publice;

e) conflict de interese – acea situaţie sau împrejurare în care interesul personal, direct ori

indirect, al funcţionarului public contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea

afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu

obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice deţinute;

f) informaţie de interes public – orice informaţie care priveşte activităţile sau care rezultă din

activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferent de suportul ei;

g) informaţie cu privire la date personale – orice informaţie privind o persoană identificată sau

identificabilă.

3.2 Clasificarea funcțiilor publice

Prevederile Legii nr.188/ 1999 nu se aplică:

a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care

desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi

de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere

publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică

legislaţia muncii;

b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului; corpului

magistraţilor;

d) cadrelor didactice;

e) persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Conform art. 7. alin. 1 din Legea nr. 188/1999, funcţiile publice se clasifică după cum

urmează:

a) funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;

b) funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a II-a, funcţii publice din clasa a III-a;

12

c) funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.

A.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor

lor generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor

specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.

B.

Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul

ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul

autorităţilor administrative autonome.

Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul

instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe

ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul

aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice

subordonate acestora.

C.

Funcţiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării

funcţiei publice, după cum urmează:

a) clasa I cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licenţă

absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă

sau echivalentă;

b) clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă

durată, absolvite cu diplomă;

13

c) clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv

studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.

3.3 Categorii de funcționari

Articolul 10 din Legea 188 din 1999 este esențială pentru stabilirea categoriilor de

funcţionari.

Astfel, după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se

împart în trei categorii după cum urmează:

a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;

b) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;

c) funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

Conform legii, funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a

pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.

O altă clasificare urmăreşte să introducă categoriile de funcţionari publici debutanţi sau

definitivi.

Pot fi numiți funcţionari publici debutanţi cei care au promovat concursul pentru

ocuparea unei funcţii publice de grad profesional debutant.

Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

a) funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au

obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în

specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de minimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv,

6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite.

Categoria înalților funcționari publici

Conform art. 12 din Statut, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care

sunt numite în una dintre următoarele funcţii publice:

a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

c) prefect;

14

d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale;

e) subprefect;

f) inspector guvernamental.

Categoria funcționarilor publici de conducere

Conform art. 12 din Statut, categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde

persoanele numite în una dintre următoarele funcţii publice:

a) director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome,

al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi

în funcţiile publice specifice asimilate acestora;

b) director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor

şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile

publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unităţii administrativ-teritoriale;

d) director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile

administrativ-teritoriale, în cadrul instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu al

autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora, precum

şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;

e) şef serviciu, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

f) şef birou, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Categoria funcționarilor publici de execuție

Conform art. 14 din Statut, funcţionarii publici de execuţie sunt împărţiţi pe clase după

cum urmează:

a) funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele numite în următoarele funcţii publice

generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum şi în funcţiile publice

specifice asimilate acestora.

b) funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a persoanele numite în funcţia publică generală

de referent de specialitate, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

15

c) funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în funcţia publică generală

de referent, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

În ceea ce priveşte gradele profesionale asociate funcţiilor publice de execuţie, art. 15 din

Statut distinge între următoarele grade:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;

c) asistent;

d) debutant.

3.4 Categoria înalților funcționari publici

După cum am menţionat anterior, conform art. 12 din Statut, categoria înalţilor

funcţionari publici cuprinde:

a) secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

b) secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

c) prefect;

d) secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale;

e) subprefect;

f) inspector guvernamental.

Condiţii de ocupare a unei funcţii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici

Conform art. 16 din Statut, înalţii funcţionari publici realizează managementul de nivel

superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative autonome.

Pentru a ocupa o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici

persoana trebuie să îndeplinească în primul rând condiţiile minime de recrutare în corpul

funcţionarilor publici şi următoarele condiţii specifice:

a) cele prevăzute la art. 54 din Statut, detaliate ulterior în Sinteză;

b) studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată,

absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

c) cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice;

16

d) a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici ori a exercitat un mandat complet de

parlamentar;

e) a promovat concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici.

Recrutare şi concurs de ocupare a unei funcţii corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari

publici

Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional.

Recrutarea se face de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri, numiţi

prin decizie a primului-ministru. Membrii comisiei au mandate fixe de 10 ani şi jumătate şi sunt

numiţi prin rotaţie. Structura, criteriile de desemnare a membrilor, atribuţiile şi modul de

organizare şi funcţionare ale comisiei se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Persoanele care au promovat acest concurs naţional pot fi numite în funcţiile publice

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici.

Elemente specifice asociate raportului de serviciu

Conform art. 19 al Statutului, numirea, modificarea, suspendarea, încetarea raporturilor

de serviciu, precum şi sancţionarea disciplinară a înalţilor funcţionari publici se fac, în condiţiile

legii, de către Guvern (pentru secretarul general al Guvernului şi secretarul general adjunct al

Guvernului; prefect; subprefect) şi primul-ministru (pentru secretarul general din ministere şi alte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; secretarul general adjunct din ministere

şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; inspectorul guvernamental).

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se

face anual, în condiţiile legii.

Evaluarea generală a înalţilor funcţionari publici se face o dată la 2 ani, în scopul

confirmării cunoştinţelor profesionale, aptitudinilor şi abilităţilor necesare exercitării funcţiei

publice.

Cele două tipuri de evaluări sunt făcute de către o comisie de evaluare, ai cărei membri

sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului internelor şi reformei

administrative.

17

La eliberarea din funcţia publică, înalţii funcţionari publici au dreptul la compensaţii

materiale, stabilite potrivit legii privind sistemul unitar de salarizare a funcţionarilor publici.

PREFECTUL – REPREZENTANT AL CATEGORIEI ÎNALŢILOR FUNCŢIONARI PUBLICI

Rolul acestei instituţii este cel dat de alin. l şi 2 ale art. 123 din Constituţie, în conformitate

cu care prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel de judeţ, dar și în municipiul București.

La acest articol Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, modificată,

continuă reglementările constituţionale în art. l alin. l, statornicind că acesta este reprezentantul

Guvernului pe plan local.

Regula generală este că activitatea Prefectului se realizează la nivel de județ, aceasta

fiind unitatea administrativ-teritorială de bază.

Prin Legea nr. 340/2004, prefectul este apolitic, legea prevăzând obligativitatea ca

accesul la funcţie să se facă prin concurs, prefectul dorindu-se a fi un tehnocrat. Conform art. 10

din lege prefectul și subprefectul fac parte din categoria înalților funcționari publici.

Conform art. 1 alin. 2 din Lege, Guvernul numește prefectul la propunerea ministrului

Internelor și Reformei Administrative. De asemenea în cazul revocării, această responsabilitate

cade în sarcina Guvernului.

Atât numirea cât și revocarea prefectului se fac prin hotărâre de Guvern, act

administrativ al Guvernului, act ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ

competentă.

Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:

- legalităţii, imparţialităţii si obiectivitătii;

- transparenţei si liberului acces la informaţiile de interes public;

- eficienţei;

- responsabilităţii;

- profesionalizării;

- orientării către cetăţean.

Asociem de asemenea principiul subordonării ierarhice față de Guvern și Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

18

Facem mențiunea că între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum

şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Raporturile care există între aceste autorități sunt raporturi de tutelă administrativă.

Atribuțiile prefectului

Legea nr. 340/2004 stabilește în cap. III atribuțiile generale ale prefectului în calitate de

reprezentant al Guvernului.

Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din

subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuţiile lor de conducere şi control

cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine.

Atribuţiile care pot fi delegate potrivit alin. 4 al art. 2 din Legea nr. 340/2004 sunt

stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr.

340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I nr. 363 din 26 aprilie 2006.

Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi

altor legi se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului.

Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu si buget

propriu. Prefectul este ordonator terţiar de credite.

În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii

principale:

a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea si

respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte

normative, precum şi a ordinii publice;

b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a

obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare si dispune măsurile necesare pentru

îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

c) acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei comunicări

permanente cu toate nivelurile instituţionale si sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii

tensiunilor sociale;

d) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru determinarea

priorităţilor de dezvoltare teritorială;

19

e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului

local sau ale primarului;

f) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în

condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă;

g) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de

urgenţă, măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest

sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;

h) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul

de stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a

acestei activităţi;

i) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea

drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;

k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor

de integrare europeană;

1) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din fără şi

din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;

m) asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii

aparţinând minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administraţi v-

teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.

Prefectul îndeplineşte si alte atribuţii prevăzute de lege si de celelalte acte normative,

precum şi însărcinările stabilite de Guvern.

Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului

judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administrativ-teritorială şi poate

sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condiţiile legii.

Controlul de tutelă administrativă, exercitat de Prefect presupune controlul ativităților

autorităților administrației publice locale și autonome descentralizate, fiind un control ce privește

legalitatea actelor administrative emise de autoritătile administratiei publice locale si judetene,

vizând și toate actele administrative care emană de la autorităţile autonome locale.

20

Actele prefectului

Prefectul, în activitatea sa pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, emite ordine, cu caracter

normativ sau individual, care sunt acte administrative de autoritate şi care devin executorii numai

după ce au fost aduse la cunoştinţa publică prin afişare şi publicare, atunci când conţin dispoziţii

normative, sau de la data comunicării, în celelalte cazuri.

Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administraţiei şi

Internelor. Ministerul Administraţiei si Internelor poate propune Guvernului anularea ordinelor

emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.

În funcţie de caracterul normativ al ordinelor emise întâlnim:

- ordine cu caracter normativ, atunci când conţin reguli generale de conduită,

impersonale şi aplicabile unui număr nedeterminat de subiecţi;

- ordine cu caracter individual (nenormativ), atunci când manifestarea de voinţă a

autorităţii pe care o conţine creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în sarcina uneia

sau mai multor persoane determinate1.

În cazul în care vatămă drepturile sau interesele legitime, actele Prefectului pot fi

atacate la instanţa de contencios administrativ competentă.

3.5 Managementul funcției publice

Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi

imparţial se înfiinţează, în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, cu personalitate juridică.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este condusă de un preşedinte, cu rang de

secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului administraţiei şi

internelor. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a

Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este finanţată de la bugetul de stat şi are

următoarele atribuţii:

1 Emil Bălan, Prefectul si prefectura în sistemul administraţiei publice, Editura Fundaţiei „România de mâine",

Bucureşti, 1997, p.37.

21

a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici;

b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii

publici;

c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi

funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice,

privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul

funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcţionarii publici;

f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;

g) centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a

evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;

h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice

programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor

publici;

i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a

funcţionarilor publici;

j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării

pentru funcţiile publice pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi

promovarea pentru celelalte funcţii publice, în condiţiile legii;

k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de

serviciu din motive neimputabile lor;

i) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse

umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;

m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor

publici şi Ministerul Administraţiei şi Internelor;

n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de

activitate;

22

o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de ocupare

a funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al

funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului

q) constată contravenţii şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii.

23

CURSUL 4

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNCȚIONARILOR PUBLICI

4.1 Drepturile funcționarilor publici conform Statutului (Legea 188/1999)

Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat.

Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de

apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială,

origine socială sau de orice altă asemenea natură.

Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în

aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct.

Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici.

Funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi

să exercite orice mandat în cadrul acestora.

Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având

ca scop protejarea intereselor profesionale.

Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile legii.

Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale

pe durata grevei.

Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind

stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.

Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul

serviciului o primesc gratuit.

Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este, de regulă, de 8 ore pe

zi şi de 40 de ore pe săptămână.

Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste

durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare

24

funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de

100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un

an.*)

Funcţionarii publici pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică, în

condiţiile legii.

Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi în funcţii de

demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.

Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot candida pentru funcţii

de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.

Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii

medicale şi la alte concedii.

În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi

îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa

funcţionarului public în cauză.

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii

normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică şi psihică.

Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în

condiţiile legii.

Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări

sociale de stat, potrivit legii.

În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul

la pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima

lună de activitate a funcţionarului public decedat.

Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii.

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să asigure protecţia funcţionarului public

împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea

funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea acestui drept, autoritatea sau

instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.

Măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control şi

inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare, precum şi pentru alte categorii de funcţionari

publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional se stabilesc prin acte

25

normative, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sau de către autorităţi şi

instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public

în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice, un prejudiciu

material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

În ceea ce priveşte funcţionarul public debutant, acesta are drepturile şi îndatoririle

prevăzute de Legea nr. 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi unele

drepturi şi îndatoriri specifice statutului său. Funcţionarul public debutant are următoarele

drepturi specifice:

a) să fie sprijinit şi îndrumat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu pe parcursul perioadei

de stagiu;

b) să i se stabilească atribuţii de serviciu al căror nivel de dificultate şi complexitate să

crească gradual pe parcursul perioadei de stagiu;

c) să i se asigure timpul necesar pregătirii individuale, în scopul dobândirii cunoştinţelor

teoretice şi a deprinderilor practice necesare exercitării unei funcţii publice şi să participe la

formele de pregătire profesională organizate pentru funcţionarii publici debutanţi;

d) să i se asigure, prin grija autorităţii sau instituţiei publice, accesul la sursele de

informare utile perfecţionării sale.

Funcţionarul public debutant are următoarele îndatoriri specifice:

a) să îşi perfecţioneze pregătirea profesională teoretică şi să îşi însuşească deprinderile

practice necesare exercitării unei funcţii publice;

b) să îl consulte pe îndrumător pentru realizarea lucrărilor repartizate de conducătorul

compartimentului;

c) să participe la manifestări ştiinţifice şi profesionale, în vederea desăvârşirii pregătirii

profesionale;

d) să participe la formele de pregătire organizate pentru funcţionarii publici debutanţi.

4.2 Îndatoririle funcționarilor publici conform Statutului (Legea 188/1999)

Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în

conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce

prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.

26

Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele

motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau

instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite

cetăţenilor.

Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi

civică prevăzute de lege.

Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau

organele de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului

acestora, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice

sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice.

Înalţilor funcţionari publici le este interzis să facă parte din partide politice, organizaţii

cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau din fundaţiile ori

asociaţiile care funcţionează pe lângă partidele politice.

Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de

la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu

favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic

ca şi partidelor politice.

Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din

funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate.

Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii

ierarhici.

Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor

primite de la superiorul ierarhic, dacă le consideră ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o

formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia cazului în care

aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului

ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.

Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum

şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în

exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes public.

Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru

ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.

27

La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu,

funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.

Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii

ierarhici, lucrările repartizate. Funcţionarilor publici le este interzis să primească direct cereri a

căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora

le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri.

Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de

interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii.

4.3 Interdicții

Funcţionarilor publici le este interzis:

a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile

acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în

care autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte;

c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute

de lege;

d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă această

dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau

drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice sau juridice;

e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării

de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care

îşi desfăşoară activitatea.

În exercitarea funcţiei publice, funcţionarilor publici le este interzis:

a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;

c) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac

donaţii ori sponsorizări partidelor politice;

28

d) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte

inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.

e)să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru

promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.

29

CURSUL 5

RECRUTAREA ȘI CARIERA FUNCȚIONARULUI PUBLIC LA

NIVEL INTERN

5.1 Recrutarea

Conform legislaţiei, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele

condiţii:

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

d) are capacitate deplină de exerciţiu;

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe

bază de examen medical de specialitate;

f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau

contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de

fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o

incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit

reabilitarea;

i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă

pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;

j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Ocuparea funcţiilor publice vacante şi a funcţiilor publice temporar vacante se poate face

numai în condiţiile legii, prin:

a) promovare;

b) transfer;

c) redistribuire;

d) recrutare;

e) alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege.

30

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în

limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor

publice. Condiţiile de participare şi procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit

legii.

Concursul are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, meritelor

profesionale şi competenţei, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru

fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale. Anunţul privind concursul se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea a lll-a, şi într-un cotidian de largă circulaţie, cu cel

puţin 30 de zile înainte de data desfăşurării concursului. în mod excepţional, termenul de 30 de

zile poate fi redus, în condiţiile legii, pentru concursul organizat în vederea ocupării funcţiilor

publice de execuţie temporar vacante.

Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la

concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie se stabilesc

astfel:

1) un an în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru ocuparea

funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a II-a sau 6 luni pentru

ocuparea funcţiilor publice de execuţie de grad profesional asistent din clasa a lll-a;

2) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de execuţie de grad profesional principal;

3) 9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de execuţie de grad profesional superior.

Condiţiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la

concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere se

stabilesc astfel:

I) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de conducere de: şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, precum şi a

funcţiilor publice specifice asimilate acestora;

II) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, pentru ocuparea

funcţiilor publice de conducere, altele decât cele prevăzute anterior.

31

Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcţiilor publice

de conducere, candidaţii trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul

administraţiei publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei

publice.

Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile

publice centrale este organizat, în condiţiile legii, astfel:

a) de către comisia prevăzută de lege pentru înalţii funcţionari publici. Secretariatul

tehnic al comisiei se asigură de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici;

b) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice

de conducere generale şi specifice;

c) de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie generale şi specifice.

Concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante din autorităţile şi instituţiile

publice din administraţia publică locală este organizat, în condiţiile legii, astfel:

a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice de

conducere din următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa informatizată a persoanei, audit

public intern, financiar-contabilitate, urbanism şi arhitectură, resurse umane, integrare europeană,

pentru secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru funcţiile publice de execuţie

din domeniul auditului public intern;

b) de către autorităţi şi instituţii publice, pentru ocuparea funcţiilor publice vacante, altele

decât cele prevăzute anterior. În această situaţie, autorităţile şi instituţiile publice din

administraţia publică locală au obligaţia de a informa Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

înainte cu 10 zile de demararea procedurii de organizare şi desfăşurare a concursurilor. În situaţia

în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici constată că nu sunt îndeplinite condiţiile

legale privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor dispune amânarea sau suspendarea

organizării şi desfăşurării concursului.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate delega autorităţilor sau instituţiilor

publice, în condiţiile legii, competenţa de a organiza concursuri de recrutare pentru ocuparea

funcţiilor publice de conducere generale şi specifice.

32

Concursul pentru admiterea la programele organizate în condiţiile legii pentru obţinerea

statutului de manager public se organizează şi se gestionează de instituţiile abilitate potrivit legii

să organizeze astfel de programe, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

5.2 Organizarea și dezvoltarea carierei

Organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici este reglementată prin Hotărârea

de Guvern nr. 1209/2003, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 757/29.10.2003.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care

intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui raport, în

condiţiile legii.

Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie

publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare.

Ocuparea funcţiilor publice vacante şi a funcţiilor publice temporar vacante se poate face

numai în condiţiile legii, prin:

a) promovare;

b) transfer;

c) redistribuire;

d) recrutare;

e) alte modalităţi prevăzute expres de prezenta lege.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele

produse, care intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării

acestui raport, în condiţiile legii.

Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie

publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare.

Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt

următoarele:

a) competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să

promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile

necesare exercitării funcţiei publice respective;

b) competiţia, principiu potrivit căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare

exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;

33

c) egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la carieră în funcţia publică a oricărei

persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;

d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu

respectarea principiilor prevăzute de lege;

e) motivarea, principiu potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autorităţile şi

instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii, instrumente de

motivare morală şi materială a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine iniţiativele privind

dezvoltarea profesională individuală a acestora;

f) transparenţa, principiu potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a

pune la dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitoare la cariera în

funcţia publică.

Managementul carierei în funcţia publică se asigură de către:

a) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal şi a

instrumentelor necesare organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică;

b) autorităţile şi instituţiile publice, prin aplicarea principiului egalităţii de şanse şi a

motivării;

c) funcţionarul public, prin aplicarea consecventă a principiilor competenţei şi al

profesionalismului, în vederea dezvoltării profesionale individuale.

Stabilirea posibilităţilor de carieră în funcţia publică se realizează anual prin planul de

ocupare a funcţiilor publice.

Planul de ocupare a funcţiilor publice se elaborează de către Agenţia Naţională a

Funcţionarilor Publici, pe baza propunerilor autorităţilor şi instituţiilor publice cu privire la

numărul funcţiilor publice vacante şi modalitatea de ocupare a acestora, cu consultarea

organizaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, şi se supune spre aprobare Guvernului.

Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între data numirii

ca funcţionar public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcţionarilor

publici, şi data numirii ca funcţionar public definitiv.

Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcţionarilor

publici debutanţi în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea

34

lor practică, însuşirea specificului activităţii autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi

desfăşoară activitatea, precum şi a exigenţelor administraţiei publice.

Parcurgerea perioadei de stagiu este obligatorie şi efectivă, cu excepţia situaţiilor

prevăzute de lege. Perioada de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici din clasa I, 8 luni

pentru cei din clasa a ll-a şi 6 luni pentru cei din clasa a Ill-a, calculată de la data numirii ca

funcţionari publici debutanţi. Numirea funcţionarilor publici debutanţi se face prin actul

administrativ emis de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice. Perioada de stagiu poate fi

întreruptă în situaţia suspendării raportului de serviciu al funcţionarului public, în condiţiile legii.

Perioada de stagiu se desfăşoară pe baza unui program aprobat de conducătorul autorităţii

sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care urmează să îşi

desfăşoare activitatea funcţionarul public debutant şi a compartimentului de resurse umane.

La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcţionarilor publici debutanţi este

evaluată în conformitate cu Procedura de evaluare a activităţii funcţionarilor publici debutanţi.

Funcţionarii publici debutanţi care au obţinut la evaluarea activităţii calificativul

"corespunzător" vor fi numiţi, prin transformarea postului, funcţionari publici definitivi într-o

funcţie publică de execuţie din clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional

"asistent", în termen de 5 zile lucrătoare de la data împlinirii termenului de 6 luni, 8 luni,

respectiv 12 luni de la data numirii ca funcţionari publici debutanţi prin actul administrativ emis

de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

In situaţia în care funcţionarii publici au obţinut la evaluarea activităţii calificativul

"necorespunzător", conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune prin act

administrativ eliberarea din funcţie, în condiţiile legii.

Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa

I, 8 luni pentru cei din clasa a ll-a şi 6 luni pentru cei din clasa a lll-a. La terminarea perioadei de

stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul public debutant va fi:

a) numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor

absolvite, în funcţiile publice prevăzute la art. 13, în gradul profesional asistent;

b) eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii

calificativul "necorespunzător" (caz în care perioada de stagiu nu constituie vechime necesară

pentru ocuparea unei funcţii publice).

35

Numirea în funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici se face în

conformitate cu dispoziţiile legii. Numirea în funcţiile publice de conducere pentru care se

organizează concurs, se face prin actul administrativ emis de conducătorii autorităţilor sau

instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la propunerea Agenţiei Naţionale

a Funcţionarilor Publici. Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină

temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care

urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a

activităţii.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face

în condiţiile Legii nr 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza

Metodologiei de evaluare a performanţelor individuale ale funcţionarilor publici prevăzute

în anexa nr. 3.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public i se acordă unul

dintre următoarele calificative: «foarte bine», «bine», «satisfăcător», «nesatisfăcător».

Calificativele obţinute la evaluarea profesională sunt avute în vedere la:

a) avansarea în treptele de salarizare;

b) promovarea într-o funcţie publică superioară;

c) eliberarea din funcţia publică.

În scopul formării unui corp profesionist de funcţionari publici, metodologia de evaluare

a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici stabileşte cadrul general

pentru:

a) corelarea obiectivă dintre activitatea funcţionarului public şi cerinţele funcţiei publice;

b) aprecierea obiectivă a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor

publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele

obţinute în mod efectiv;

c) asigurarea unui sistem motivational, prin recompensarea funcţionarilor publici care au

obţinut rezultate deosebite, care să determine creşterea performanţelor profesionale individuale;

d) identificarea necesităţilor de instruire a funcţionarilor publici pentru îmbunătăţirea

rezultatelor activităţii desfăşurate în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite.

36

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii

publice superioare vacante. Promovarea poate fi:

a) definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau examen, în

condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre;

b) temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz, funcţia publică

corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se ocupă pe perioadă determinată, în

condiţiile legii.

Concursul sau examenul pentru promovare se organizează în limita funcţiilor publice

vacante rezervate în scopul promovării prin planul de ocupare a funcţiilor publice sau pentru

funcţiile publice care devin vacante în cursul anului, astfel:

a) de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru promovarea funcţionarilor

publici în funcţii publice, cu excepţia funcţiilor publice de şef serviciu şi şef birou;

b) de către autorităţile şi instituţiile publice, pentru promovarea funcţionarilor publici în

funcţii publice de execuţie sau în funcţii publice de conducere de şef serviciu ori şef birou.

Concursul sau examenul pentru promovare constă în 3 etape, după cum urmează:

a) selectarea dosarelor de înscriere;

b) proba scrisă constând în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în

prezenţa comisiei de concurs;

c) interviu.

Funcţionarii publici de execuţie care dobândesc o diplomă de studii de nivel superior în

specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea pot participa la concursul sau examenul pentru

promovarea într-o funcţie publică de execuţie vacantă de nivel superior. Concursul sau examenul

se organizează de autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia funcţionarii publici îşi

desfăşoară activitatea, cu respectarea prevederilor legale.

Funcţionarul public avansează în gradele de salarizare corespunzătoare funcţiei

publice deţinute, în condiţiile legii.

În carieră, funcţionarul public poate promova în funcţia publică şi poate avansa în treptele

de salarizare, în condiţiile legii.

Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de

salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Promovarea este modalitatea

de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare. Promovarea în gradul

37

profesional imediat superior celui deţinut de funcţionarul public se face prin concurs sau examen,

organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a

promovării concursului sau examenului. Fişa postului funcţionarului public care a promovat în

funcţia publică se completează cu noi atribuţii şi responsabilităţi.

Examenul de promovare în gradul profesional se organizează de autoritatea sau instituţia

publică, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în limita funcţiilor publice

rezervate promovării, cu încadrarea în fondurile bugetare alocate. Pentru a participa la examenul

de promovare în gradul profesional imediat superior celui deţinut, funcţionarul public trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să aibă cel puţin 4 ani vechime în gradul profesional al funcţiei publice din care

promovează;

b) să aibă cel puţin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;

c) să fi obţinut cel puţin calificativul «bine» la evaluarea performanţelor individuale în

ultimii 2 ani;

d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancţiune disciplinară neradiată în condiţiile

prezentei legi.

Avansarea în trepte de salarizare se face în condiţiile legii privind sistemul unitar de

salarizare a funcţionarilor publici. În urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior în

specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea, funcţionarii publici de execuţie au dreptul de a

participa la examenul organizat pentru ocuparea unei funcţii publice într-o clasă superioară celei

în care sunt încadraţi, în condiţiile legii. Promovarea în condiţiile menţionate se face prin

transformarea postului ocupat de funcţionarul public ca urmare a promovării examenului.

38

CURSUL 6

RAPORTUL DE SERVICIU AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI

6.1 Modificarea raportului de serviciu

Mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizează prin modificarea

raporturilor de serviciu, astfel:

a) pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice;

b) în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.

Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de execuţie şi funcţionarilor

publici de conducere are loc prin:

a) delegare;

b) detaşare;

c) transfer;

d) mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără

personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile prezentei legi;

e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat

funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.

Detaşarea se poate dispune dacă pregătirea profesională a funcţionarului public

corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice, cu respectarea categoriei, clasei şi

gradului profesional al funcţionarului public.

Detaşarea se poate dispune şi pe o funcţie publică de conducere, dacă funcţionarul public

îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime în specialitatea studiilor şi dacă nu există în cadrul

autorităţii sau instituţiei publice funcţionari publici care să exercite cu caracter temporar funcţia

publică. Funcţionarul public poate fi detaşat pe o funcţie publică inferioară, numai cu acordul

său scris.

În mod excepţional, detaşarea se poate dispune şi pe o funcţie publică din categoria

înalţilor funcţionari publici, cu aplicarea prevederilor art. 92 alin. (11), dacă funcţionarul public

39

îndeplineşte condiţiile de studii şi de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării

funcţiei publice în condiţiile prezentei legi.

Transferul poate avea loc după cum urmează:

a) în interesul serviciului;

b) la cererea funcţionarului public.

Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile

specifice prevăzute în fişa postului.

Transferul în interesul servicului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului

public transferat.

Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie,

clasă şi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie

publică de nivel inferior.

Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad

profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a

funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită

transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorităţi sau instituţii publice din

administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între

autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică locală.

Mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără

personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă ori temporară.

Mutarea definitivă poate avea loc în următoarele situaţii:

a) când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi

desfăşoară activitatea funcţionarul public pe o funcţie publică vacantă echivalentă, de aceeaşi

categorie, clasă şi, după caz, de acelaşi grad profesional, sau pe o funcţie publică vacantă de

nivel inferior pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului. În cazuri

temeinic justificate, mutarea se poate dispune motivat de conducătorul autorităţii sau instituţiei

publice, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public. În oricare

dintre situaţii este necesar acordul scris al funcţionarului public;

b) la solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului

autorităţii sau instituţiei publice, pe o funcţie publică vacantă echivalentă, de aceeaşi categorie,

40

clasă şi, după caz, la acelaşi grad profesional, sau pe o funcţie publică vacantă de nivel inferior

pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului;

c) în alte situaţii prevăzute de dispoziţiile legale.

Mutarea temporară pe o altă funcţie publică se dispune motivat, în interesul autorităţii

sau instituţiei publice, de către conducătorul autorităţii ori instituţiei publice, pe o funcţie publică

vacantă echivalentă, de aceeaşi categorie, clasă şi, după caz, de acelaşi grad profesional, pentru

care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului sau, după caz, cu repartizarea

postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pentru o perioadă de maximum 6

luni într-un an calendaristic.

În mod excepţional, la propunerea justificată a conducătorului autorităţii sau instituţiei

publice în al cărei stat de funcţii există funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor

funcţionari publici vacantă sau temporar vacantă, EXERCITAREA CU CARACTER

TEMPORAR a acesteia poate fi realizată de funcţionari publici sau, după caz, de funcţionari

publici cu statut special care îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1), cu avizul Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici. Această măsură se dispune prin act administrativ al persoanei

care are competenţa legală de numire în funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor

funcţionari publici, în condiţiile în care, din motive obiective, funcţia publică nu a putut fi

ocupată prin mobilitate.

Dacă funcţia publică este vacantă, măsura se dispune de către persoana care are

competenţa numirii în funcţia publică, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic,

cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

6.2 Suspendarea raportului de serviciu

Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în

una dintre următoarele situaţii:

a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;

c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în

cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii

internaţionale, pentru perioada respectivă;

41

d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în condiţiile

legii;

e) efectuează stagiul militar*), serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;

f) este arestat preventiv;

g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în

concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau,

după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii;

h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare

de o lună, în condiţiile legii;

i) carantină, în condiţiile legii;

j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;

k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;

l) forţa majoră;

m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de

natura celor prevăzute la art. 54 lit. h);

n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a

săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea motivată a

comisiei de disciplină;

o) în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele

situaţii:

a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului

cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul

copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în

alte situaţii decât cele prevăzute la art. 94 alin. (1) lit. c);

d) pentru participare la campania electorală;

e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.

42

Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru

un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute anterior, pe o perioadă cuprinsă

între o lună şi 3 ani.

Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şi instituţiile publice au

obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă

determinată, în condiţiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor

publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului

public în cauză.

6.3 Încetarea raportului de serviciu

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act

administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică şi are loc în

următoarele condiţii:

a) de drept;

b) prin acordul părţilor, consemnat în scris;

c) prin eliberare din funcţia publică;

d) prin destituire din funcţia publică;

e) prin demisie.

Raportul de serviciu existent încetează de drept:

a) la data decesului funcţionarului public;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii

funcţionarului public;

c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 54

lit. a), d) şi f);

d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de

cotizare pentru pensionare;

e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia

publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi

irevocabilă;

43

f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive

şi irevocabile a hotărârii de condamnare;

g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă ori

ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a

dispus interdicţia;

h) la data expirării termenului în care a fost ocupată pe perioadă determinată funcţia

publică.

44

CURSUL 7

RĂSPUNDEREA FUNCȚIONARILOR PUBLICI

În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice se constituie comisii paritare. În alcătuirea

comisiei paritare intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în care

sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat,

reprezentanţii lor vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva

autoritate sau instituţie publică. Modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor

paritare, precum şi componenţa, atribuţiile şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Comisiile

paritare sunt consultate în următoarele situaţii:

a) la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice

pentru care sunt constituite;

b) la stabilirea oricăror măsuri privind pregătirea profesională a funcţionarilor publici,

dacă costurile acestora sunt suportate din fonduri bugetare;

c) la stabilirea programului de lucru de către conducătorul autorităţii sau instituţiei

publice;

d) alte situaţii prevăzute de lege.

În exercitarea atribuţiilor, comisiile paritare emit avize consultative.

Încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu

atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz.

Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim

se poate adresa instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau instituţiei

publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau

la un interes legitim. În cazul în care acţiunea se admite şi se constată vinovăţia funcţionarului

public, persoana respectivă va fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituţia

publică. Răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat

prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care

îşi desfăşoară activitatea. Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor

45

corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică

prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.

Constituie abateri disciplinare următoarele fapte:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

c) absenţe nemotivate de la serviciu;

d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;

g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi

desfăşoară activitatea;

h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;

i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;

j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de

interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei

publice şi funcţionarilor publici.

Sancţiunile disciplinare sunt:

1) mustrare scrisă;

2) diminuarea drepturilor salariate cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

3) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare

în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

4) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o

perioadă de până la un an;

5) destituirea din funcţia publică.

La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea

abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi

consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum

şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în

condiţiile prezentei legi. Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data

sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2

46

ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare. În cazul în care fapta funcţionarului public a fost

sesizată ca abatere disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare se

suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori

încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea sau

încetarea procesului penal.

Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit

o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, conducătorul autorităţii sau

instituţiei publice are obligaţia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenţa

cercetarea sau, după caz, de a dispune mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui

compartiment sau altei structuri a autorităţii ori instituţiei publice.

Sancţiunea disciplinară cu mustrare se poate aplica direct de către persoana care are

competenţa legală de numire în funcţia publică.

Celelalte tipuri de sancţiuni disciplinare se aplică de persoana care are competenţa legală

de numire în funcţia publică, la propunerea comisiei de disciplină. Sancţiunile disciplinare nu pot

fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului

public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.

Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la

abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.

Pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare şi propunerea sancţiunii

disciplinare aplicabile funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice se constituie

comisii de disciplină. Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei

sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii

funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul

nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat. Comisia de disciplină

poate desemna unul sau mai mulţi membri şi, după caz, poate solicita compartimentelor de

control din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice să cerceteze faptele sesizate şi să prezinte

rezultatele activităţii de cercetare. Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este

compusă din 5 înalţi funcţionari publici, numiţi prin decizia primului-ministru, la propunerea

ministrului administraţiei şi internelor.

47

Modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, precum şi

componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc prin

hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau

dispoziţiei de sancţionare.

Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a

Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o

administrează. Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate

funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii. Cazierul administrativ este

necesar în următoarele cazuri:

a) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea

funcţionarilor publici;

b) desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de

disciplină;

c) desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;

d) ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici

sau categoriei funcţionarilor publici de conducere;

e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.

Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:

1) funcţionarului public interesat;

2) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

3) preşedintelui comisiei de disciplină;

4) altor persoane prevăzute de lege.

Sancţiunile disciplinare se radiază de drept, după cum urmează:

a) în termen de 6 luni de la aplicare, sancţiunea disciplinară cu mustrare scrisă;

b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte

sancţiuni disciplinare, cu excepţia destituirii;

c) în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea cu destituirea din funcţie.

48

Radierea sancţiunilor disciplinare cu mustrare scrisă sau diminuarea salariului cu 5-20%

până la 3 luni, se constată prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei

publice.

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care

aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Împotriva

procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se

poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau

instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.

Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în

care funcţionează;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor

terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei se dispune prin emiterea de către

conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în

termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de

plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c), pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate

adresa instanţei de contencios administrativ. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei

publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data

producerii pagubei. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul

serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit

legii penale. În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei

infracţiuni grave, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune

suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

Dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal,

suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea

în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de

suspendare. În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar

49

fapta funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de

disciplină competentă.

De la momentul începerii urmăririi penale, în situaţia în care funcţionarul public poate

influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să

dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri

fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice.

50

CURSUL 8

VALORI ȘI PRINCIPII SPECIFICE LA NIVEL INTERN

În conformitate cu art. 3 din Legea 188/1999, principiile care stau la baza exercitării

funcţiei publice sunt:

a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

b) transparenţă;

c) eficienţă şi eficacitate;

d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

e) orientare către cetăţean;

f) stabilitate în exercitarea funcţiei publice;

g) subordonare ierarhică.

În conformitate cu art. 3 din Legea 7/2004, principiile care guvernează conduita

profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:

a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au

îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;

b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au

îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea

funcţiei publice;

c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor

publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim

juridic în situaţii identice sau similare;

d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a

îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi

conştiinciozitate;

e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt

obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau

de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;

51

f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să

solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în

considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot

să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor

moravuri;

h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în

îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;

i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de

funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării

cetăţenilor.

52

CURSUL 9

VALORI ȘI PRINCIPII SPECIFICE FORMULATE LA NIVELUL

UNIUNII EUROPENE

Principiile administraţiei publice au rolul să fixeze standarde şi să sugereze un model

de organizare, de comportament şi de îndeplinire a atribuţiilor.

La nivel european majoritatea principiilor au fost elaborate de Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene care însă nu a definit conceptul de principiu în general şi nici principiile

specifice administraţiei publice.

Principiile administrative urmăresc să fixeze standarde care privesc organizarea şi

managementul administraţiei publice, precum şi funcţionarea relaţiilor dintre administraţii şi

cetăţeni.

Doctrina a sistematizat principiile consacrate de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de

Primă Instanţă în patru grupe principale: încredere şi predictibilitate, deschidere şi

transparenţă, responsabilitate, eficienţă şi eficacitate.

ADMINISTRARE DEFECTUOASĂ (MALADMINISTRATION)

Rolul principal în definirea conceptului de administrare defectuoasă a fost jucat de

instituţia Ombudsmanului European. În fapt definirea conceptului şi atingerea unui acord privind

semnificaţia conceptului a căzut în sarcina acestei instituţii, încă de la înfiinţarea sa.

Conform definiţiei propusă de Ombudsmanul European şi acceptată de Parlamentul

European prin Rezoluţia C4-0270/982:

„Administrare defectuoasă apare atunci când un organism public nu acţionează în

conformitate cu o regula sau un principiu care este obligatorie pentru ea.3”

Administrare defectuoasă poate reprezenta: nerespectarea drepturilor fundamentale,

iregularităţi administrative, omisiuni administrative, abuzul de putere, neglijenţa, proceduri

ilegale, nedreptate, nefuncţionare sau incompetenţă, discriminare, întârziere ce pot fi

evitate,refuzul sau lipsa informării, etc.

2 Parlamentul European, Rezoluţia C4-0270/98, Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, C 292, Vol. 4, 21

septembrie 1998, p. 169 3 Ombudsmanul European, Raport Anual – 1997, Strasbourg, 20 aprilie 1998, p. 23

53

ADMINISTRARE CORECTĂ (SOUND ADMINISTRATION)

Ca precursor al principiului bunei administrări (good administration) – identificăm

principiul unei administrări corecte sau bun management (sound administration).

Conceptul de administrare corectă apare formulat în numeroase decizii ale Curţii de

Justiţie sau a Tribunalului de Primă Instanţă.

În opinia noastră, în ochii celor două curţi conceptul de administrare corectă are aceiaşi

reprezentativitate şi întindere precum conceptul de bună administrare, fapt ce ne îndeamnă să

considerăm că termenii sunt identici în ceea ce priveşte conţinutul şi însemnătatea lor.

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Fără precedent în istoria Uniunii Europene demersurile şi procedurile care au dus la

apariţia Cartei au subliniat importanţa realizării unei uniunii tot mai strânse în interiorul spaţiului

european precum şi importanţa şi atenţia acordată atât de către instituţiile europene cât şi de către

statelor membre ale Uniunii Europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Proiectul Cartei Drepturilor Fundamentale a fost pregătit în perioada decembrie 1999-

octombrie 2000 de către un organism special, denumit generic „Convenţie”, compus din 62 de

membri, fiind apoi înaintată Parlamentului European şi Consiliului European la Nisa în anul

2000. Carta a fost proclamată oficial la data de 7 decembrie 2000 în timpul întâlnirii Consiliului

European ţinută desfăşurată în Nisa, fiind publicată apoi în secţiunea C a Jurnalului Oficial în

18.12.2000 (Jurnalul Oficial nr. 364).

O etapă importantă a reprezentat Consiliului European din Biaritz - 13-14 oct. 2000,

atunci Consiliul a aprobat în unanimitate proiectul Cartei înaintându-l Parlamentului şi Comisiei

Europene. La 14 noiembrie 2000 Parlamentul European şi-a dat acceptul cu privire la Cartă, în

timp ce Comisia la 6 decembrie 2000.

Cea mai importantă etapa a Cartei a fost înregistrată în zilele de 7-8 şi 9 decembrie 2000,

zi de referinţă în istoria Uniunii Europene, în timpul Consiliului European de la Nisa, Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene fiind proclamată oficial.

Pentru întâia oară în istoria Uniunii, Carta Drepturilor Fundamentale stipulează într-un

singur document toate categoriile de drepturi – civile, politice, economice şi sociale – de care se

bucură toţi cetăţenii şi toate persoanele rezidente ale Uniunii Europene.

54

Începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Carta

Drepturilor Fundamentale dobândeşte forţă juridică primară, având aceeaşi valoare juridică cu

cea a tratatelor4.

Realizând o analiză a Cartei putem observa că drepturile stipulate sunt clasate în jurul a 6

valori fundamentale:

- Demnitate – art. 1-5

- Libertăţi – art. 6-19

- Egalitate – art. 20-26

- Solidaritate – art. 27-38

- Drepturile cetăţenilor – art. 39-46

- Justiţie – art. 47-50

Capitolul 7 conţine definiţii asupra dispoziţiilor generale.

DREPTUL LA O BUNĂ ADMINISTRARE

Unul dintre drepturile ce se încadrează la capitolul 5- cetăţenie al Cartei Drepturilor

Fundamentale, este de interes, mai exact asupra articolului 41 al Cartei - dreptul la o bună

administrare.

Dreptul la o bună administrare, art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, este

instituit ca un nou drept fundamental, fiind aplicat cetăţenilor şi recunoscut „oricărei persoane”

care intră în contact cu instituţiile şi organele Uniunii.

At. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale, asociază în patru secţiuni distincte obligaţiile

instituţiilor comunitare şi drepturile fundamentale ale persoanelor care intră în contact cu ele:

obligaţia de imparţialitate, tratament echitabil, respectarea termenului rezonabil, motivarea

actelor adoptate şi obligaţia de a răspunde solicitărilor primite în limba în care s-au efectuat şi

dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale, dreptul de

acces la dosarul propriu, de a primi reparaţii pentru prejudiciile cauzate şi de a se adresa în scris

în una dintre limbile oficiale ale Uniunii.

Articolul 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale statuează:

4 Articolul 6 alin. 1 UE, versiune consolidată în urma modificărilor aduse de Tratatul de Modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Lisabona)

55

„(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un

tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor,

oficiilor şi agenţiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri

individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor

legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial;

(c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.

(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de

către instituţiile sau agenţii acesteia în exercitarea funcţiilor lor, în conformitate cu principiile

generale comune legislaţiilor statelor membre.

(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într-una din limbile

tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă.5”

CODUL EUROPEAN AL BUNEI CONDUITE ADMINISTRATIVE

Codul European al bunei conduite administrative (The European Code of Good

administrative Behaviour), document oficial al Uniunii, creat de către Ombudsmanul Jacob

Sodermann, a primit recunoaştere oficială prin rezoluţia Parlamentului European de aprobare a

Codului (6 septembrie 2001), prevederile sale fiind obligatorii pentru instituţiile europene în

relaţiile cu cetăţenii.

Principalul scop al codului, care cuprinde 27 articole, este explicarea detaliată a ceea ce

ar trebui să însemne în practică art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale. Codul reglementează

comportamentul administraţiei europene şi a oficialilor, dezvoltând conceptul de bună conduită

administrativă. Codul a fost adoptat pentru a dezvolta prevederile articolului 41 al Cartei

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (proclamate la Nisa în decembrie 2000).

Articolul 1 al Codului, intitulat Prevederi Generale, numeşte materia de aplicare a

prevederilor Codului şi anume relaţiile dintre instituţii şi funcţionari cu publicul.

5 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, versiunea în limba română, Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene,2007/ C 303/1, 14.12.2007, art. 41, pp. 10-11

56

Cel de-al 2 articol – Domeniul specific de aplicare – defineşte termenul generic de

funcţionar, acesta fiind reprezentat atât de funcţionarii comunitari cât şi de oricare alt fel de

angajaţi contractuali ai instituţiilor europene, în timp ce termenul generic publicul, desemnează

orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă domiciliază sau îşi are sediul social într-un Stat

Membru.

Articolul 3 conţine principiile generale de conduită administrativă care se aplică

relaţiilor dintre administraţia europeană şi public, acest articol desemnând domeniul relevant de

aplicare.

Codul conţine principiile fundamentale care trebuiesc respectate de oficialii europeni

ca:

- legalitatea – art. 4 – legalitatea trebuie să guverneze atât activitatea

funcţionarului cât şi fundamentarea şi conţinutul deciziilor adoptate de către acesta.

- absenţa discriminării - art. 5 – egalitatea de tratament este esenţa acestui articol,

egalitate indiferent de naţionalitate, sex, culoare, origine, limbă, religie, etc.

- proporţionalitatea - art. 6 – balanţa dintre interesele generale şi interesele

persoanelor trebuie respectată, funcţionarul urmărind ca „măsurile adoptate să fie proporţionale

cu scopul urmărit”.

- lipsa abuzului de putere - art. 7 – abuzul de putere în acest caz presupune

adoptarea unor decizii în lipsa prevederilor legale sau în absenţa unui interes public bine

determinat.

- imparţialitatea şi independenţa – art. 8 – scopurile principale urmărite sunt de

eliminare a tratamentelor preferenţiale şi de evitare a deciziilor dictate de preferinţe personale

sau de presiuni politice.

- obiectivitatea - art. 9 – obiectivitatea funcţionarului presupune în principal ca

acesta să adopte deciziile în baza factorilor concreţi şi relevanţi, ignorând elementele irelevante.

- aşteptări legitime, consecvenţă şi avizare – art. 10 – instituie obligaţia

funcţionarului de a fi consecvent în activitatea sa şi obligaţia de a respecta aşteptările legitime şi

rezonabile ale publicului. De asemenea obligă funcţionarul să dea detalii privind modalitatea de

rezolvare a solicitărilor primite.

- corectitudinea – art. 11 – acest principiu presupune o acţiune corectă,

rezonabilă, cât şi imparţială a funcţionarului.

57

- amabilitatea - art. 12 – face referire la raporturile dintre funcţionar şi cetăţeni,

mai exact la obligativitatea acestuia de a păstra o anumită conduită indiferent de tipul de

comunicare - orală, în scris.

- răspunsul oficial în limba în care a fost formulată cererea - art. 13 – presupune

ca solicitările venite din partea cetăţenilor ori societăţilor sau ONG-urilor să primească

răspunsuri din partea funcţionarilor în limba în care acestea au fost redactate, cu cerinţa ca

această limbă să fie o limbă oficială a Uniunii.

- confirmarea de primire şi indicarea funcţionarului competent-art.14 –

solicitările depuse instituţiilor creează obligativitatea pentru funcţionari ca în termen de maxim 2

săptămâni să trimită deponenţilor confirmarea de primire, care să indice în mod clar funcţionarul

responsabil cu soluţionarea respectivei solicitări.

- transferarea către serviciul competent - art. 15 – criteriul competenţei este

deosebit de important, în acest sens funcţionarii care au primit o solicitare fiind obligaţi să trimită

spre soluţionare solicitarea serviciului competent, cât şi să informeze cu privire la funcţionarul

care a primit solicitarea.

- dreptul de a fi audiat şi a da declaraţii - art. 16 – dreptul la apărare este apărat şi

garantat prin această prevedere, orice persoană având posibilitatea de a-şi susţine cauza pe

parcursul fiecărei etape de adoptare a deciziilor.

- respectarea termenului rezonabil de adoptare a deciziilor - art. 17 – prin

această prevedere este stabilit termenul de maxim 2 luni pentru a se răspunde la solicitări, iar în

cazul în care nu este posibilă respectarea acestui termen, este instituită obligaţia funcţionarului de

a anunţa persoana care a depus respectiva cerere.

- obligaţia de a argumenta deciziile - art. 18 – deciziile adoptate trebuie să fie

motivate atât în drept cât şi în fapt, temeiurile care au stat la baza deciziei fiind menţionate în

aceasta.

- indicarea posibilităţilor de atac - art. 19 – în deciziile adoptate trebuie

prevăzute posibilităţile de contestare a acesteia precum şi termenele de efectuare a posibilelor

contestaţii.

- notificarea deciziilor - art. 20 – în urma adoptării unei decizii funcţionarul este

obligat să notifice persoana care a efectuat solicitarea, această notificare fiind făcută în scris.

58

- protecţia datelor cu caracter privat - art. 21 – intimitatea şi integritatea

cetăţenilor trebuiesc respectate de către funcţionari, datele cu caracter personal fiind protejate de

către instituţiile şi organismele Uniunii.

- articolul 22 – reglementează materia solicitării de informaţii de către public,

instituind obligaţia funcţionarului de a comunica informaţiile solicitate, stabilind limitele acestei

obligaţii şi impunând obligaţia funcţionarului de a indica serviciul competent sau autorizat în

cazul în care solicitarea nu intră sau depăşeşte sfera sa de atribuţii.

- posibilitatea solicitării accesului la informaţii - art. 23 – dreptul de acces la

informaţii este subliniat, funcţionarul fiind obligat să le pună la dispoziţia solicitantului în cazul

în care este competent pentru a îndeplini asemenea acţiuni iar informaţiile solicitate nu sunt

confidenţiale.

- păstrarea unei arhive adecvate - art. 24

- articolul 25 – priveşte publicitatea Codului, instituind obligaţia instituţiei de a

informa publicul cu privire la drepturile garantate de adoptarea Codului.

- dreptul de a adresa reclamaţii Ombudsmanului European - Art. 26 – în

conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, cât şi cu prevederile statutului

Ombudsmanului European, în cazul în care principiile prevăzute în Cod nu sunt respectate, orice

persoană poate să adreseze reclamaţii acestei instituţii.

- articolul 27 – ultimul articol al Codului prevede obligaţia instituţiilor ca în termen

de doi ani de la adoptare să facă o analiza la nivel instituţional asupra implementării şi să

informeze instituţia Ombudsmanului European asupra rezultatelor.

59

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României.

2. Apostol-Tofan Dana, Drept administrativ, Ed. a 2-a, Vol. I, Ed. C.H. Beck, 2008;

3. Apostol-Tofan Dana, Drept administrativ, Ed. a 2-a, Vol. II, Ed. C.H. Beck, 2010;

4. Alexandru Ion, Cărăuşan Mihaela, Bucur S., Drept administrativ, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

5. Alexandru Ioan, Tratat de drept administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

6. Alexandru Ioan, Drept administrativ European, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;

7. Alexandru Ioan, Drept administrativ European, Ed. a II-a, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2010;

8. C. Clipa, Drept administrativ. Teoria funcției publice, Ed. Hamangiu, București, 2011;

9. V. Prisecaru, Funcţionarii publici, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2004;

10. V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. NEMIRA, Bucureşti, 1998;

11. V. Vedinaş, Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici –

comentată, Ed.LUMINA LEX, Bucureşti, 2000;

12. V. Vedinaş, Statutul Funcţionarilor publici – comentarii, doctrină, legislaţie, jurisprudenţă,

Ed. UNIVERSUL JURIDIC, Bucureşti, 2009;

13. Legislaţie internă şi internaţională privind materia (indicată direct - electronic).

14. Literatură şi studii de specialitate – autori din țară și străini (indicată direct - electronic).

15. Sinteze, cursuri realizate de Universitatea Spiru Haret în domeniu.

Titular de disciplină, Lect. univ. dr. STĂNCIULESCU DANIELA