Universitatea Spiru Haret Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova Departamentul: Ştiinţe Juridice şi Administrative Programul de studii: Administrație Publică Disciplina: Acte de stare civilă și elemente de dreptul familiei Anul: 2

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noţiuni generale despre familie

Familia este principala formă de organizare a vieţii în comun, a oamenilor legaţi

prin căsătorie sau rudenie1.

Reglementarea juridică a relaţiilor de familie, respectiv acelor două rezultate din

căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie, precum şi a relaţiilor asimilate cu cele de

familie, este cuprinsă în Codul Civil şi în legi speciale.

Relaţiile de familie au un caracter complex, implicând atât legături de natură

afectivă, cu caracter nepatrimonial, dar şi unele relaţii patrimoniale.

În doctrina juridică sunt menţionate trei funcţii ale familiei2:

a) funcţia de perpetuare a speciei;

b) funcţia economică;

c) funcţia educativă.

a). Funcţia de perpetuare a speciei

Omenirea este de neconceput fără a continua perpetuarea speciei umane, astfel că

această funcţie a familiei are un caracter primordial în raport cu celelalte.

Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică între bărbat

şi femeie, determinată de diferenţierea de sex. Trebuie evidenţiată şi dorinţa firească a

omului de a lăsa urmaşi, de a avea şi de a creşte copii şi acest fapt determină hotărârea

unui cuplu tânăr de a avea copii, hotărâre care este una personală, dar determinată şi de

realităţile social-economice existente.

b). Funcţia educativă

Familia nu numai că dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală, bine şi

rău, dar imprimă personalităţii sale în formare, reguli şi deprinderi, principii ce constituie

fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur.

Părinţii sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea şi dezvoltarea

lui fizică, şi de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia în raport de

însuşirile lui.

Autoritatea tutelară, la rândul ei, are obligaţia de a verifica modul în care părinţii

îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului.

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni ca:

a) decăderea din drepturile părinteşti;

1 Dreptul familiei, T.R. Popescu, tratat, vol. I, I.E.D.P. Bucureşti, 1965, p. 17. 2 Dreptul familiei, I. Albu, E.D.P. Bucureşti, 1975; Tratat de dreptul familiei - Jon P. Filipescu, A. I.

Filipescu,Ediţia a VII-a, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p. 9.

b) darea copilului în plasament sau supravegherea specializată conform Legii nr.

272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

c). Funcţia economică Funcţia economică a familiei este influenţată de gradul de dezvoltare social-

economică a societăţii şi, pe de altă parte, importanţa acesteia diferă de la o societate la

alta. Din punctul de vedere al dreptului familiei, ea îşi găseşte aplicaţiunea în regimul

comunităţii de bunuri al soţilor, precum şi în obligaţia legală de întreţinere în anumite

cazuri speciale.

Întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei, prevederile referitoare la

egalitatea în drepturi şi în obligaţii între soţi, prevederile referitoare la comunitatea

patrimonială de bunuri, cele referitoare la egalitatea părinţilor în drepturi şi în obligaţii

faţă de copiii lor minori şi la exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul copiilor.

Noţiuni generale despre dreptul familiei

Dreptul familiei reprezintă aceea ramură a sistemului de drept care cuprinde

totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale) de

familie, pe care societatea are interes să le îndrume juridiceşte.

Existenţa unei ramuri de drept, independentă faţă de celelalte este dată de un

obiect distinct de reglementare şi o metodă proprie.

Relaţiile de familie au o deosebită importanţă, rezultând şi din reglementarea

distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o. Ele s-au individualizat şi s-au delimitat în

suficientă măsură de relaţiile de drept civil, constituind un obiect distinct, de sine stătător,

vizat de dreptul familiei.

În ceea ce priveşte metoda, dată fiind aplicaţiunea principiului egalităţii între soţi,

acesta prezintă multe asemănări cu cea a dreptului civil. Relaţiile dintre părinţi şi copii,

însă, şi, în general, relaţiile de ocrotire sunt reglementate printr-o metodă specifică,

anume aceea a subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc interesul persoanelor

ocrotite.

Ca element specific al metodei de reglementare în dreptul familie s-a mai arătat

că, legea cuprinde numai o reglementare generică, de principiu, a conduitei de urmat, iar

conţinutul concret al relaţiilor de familie urmează a fi determinat de către instanţele

judecătoreşti sau de către alte instituţii cu competenţă în domeniu. În contextul

obligaţiilor părinţilor cu privire la copii lor, dispoziţiile legale prevăd că părinţii "sunt

obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, de

învăţătura şi de pregătirea profesională acestuia potrivit cu însuşirile lui, în conformitate

cu ţelurile statului, spre a-l face folositor colectivităţii".

Acest mod de reglementare nu este specific numai dreptului familiei, astfel de

norme fiind întâlnite şi în alte ramuri ale dreptului.

Normele juridice, atunci când este vorba despre activităţii atât de complexe, cum

este aceea de educare a copiilor minori, de pildă, legiuitorul nu poate, în mod obiectiv, să

detalieze prin care anume acţiuni, în concret, se poate realiza acest deziderat, suficient

fiind ca ele să fie îndreptate în sensul stabilit cu titlul de principiu în lege.

Dreptul familiei se individualizează prin caracterul propriu al relaţiilor ce se

reglementează şi prin specificul metodei sale.

Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei:

a). relaţiile de căsătorie, implică normele dreptului familiei care vizează aspectele

legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale

şi patrimoniale dintre soţi;

b). raporturile rezultate din rudenie, constituie acele raporturi determinate de

rudenia care este de două feluri: de sânge, bazată pe legătura de sânge între mai multe

persoane, fie în linie dreaptă, fie în linie colaterală, şi rudenia civilă care rezultă prin

adopţie. Între persoanele legate prin rudenie, există raporturi personale şi unele raporturi

patrimoniale. Codul Civil se ocupă de rudenie şi de obligaţia legală de întreţinere, ca un

efect al rudeniei. Adopţia este, în prezent, reglementată de Legea nr. 273/2004 privind

regimul juridic al adopţiei;

c). relaţiile privitoare la ocrotirea părintească, care rezidă în totalitatea

drepturilor şi a obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor personale şi

patrimoniale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi educarea lor. Codul Civil

reglementează această instituţie în dispoziţiile legale;

d). mai există unele relaţii care, prin asimilare cu relaţiile de familie, formează de

asemenea, obiect de reglementare al dreptului familiei. În această categorie se includ:

obligaţia de întreţinere între foştii soţi; obligaţia de întreţinere între soţul care a contribuit

la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel copil; raporturile care se nasc în legătură cu

plasamentul, tutela, interdicţia şi curatela, de care C. Civil. se ocupă, deşi fac parte din

ramura dreptului civil, fiind studiate în capitolul referitor la "Persoane";

Izvoarele dreptului familiei

Prin dispoziţiile ce consacră principiul egalităţii femeii cu bărbatul, a ocrotirii de

către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi a intereselor mamei şi ale minorilor.

Constituţia devine izvor de prim ordin al dreptului familiei, datorită implicaţiilor,

pe care, principiile arătate le au în legătură cu toate instituţiile acestei ramuri de drept.

Codul Civil constituie, însă izvorul organic principal al dreptului familiei3.

Alături de Cod trebuie amintite unele dintre cele mai importante acte normative ce

cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie:

- Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;

- Decretul nr. 32/1954, pentru punerea în aplicare a Codului familiei;

- Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă;

- Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;

- Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei. Reglementările din Codul Civil şi actele normative indicate mai sus, sunt

completate cu dispoziţiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului

muncii, ale Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale unor acte normative de

natură administrativ-financiară.

Principiile generale ale dreptului familiei

Conform prevederilor legale care reglementează relaţiile de familie, în urma

analizelor realizate în decursul timpului s-au constituit următoarele principii generale ale

dreptului familiei:

1. principiul monogamiei;

2. principiul căsătoriei liber consfinţite între soţi;

3 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006.

3. principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei şi copilului;

4. principiul egalităţii în drepturi şi obligaţia soţilor.

1. Principiul monogamiei Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către

persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că "este oprit să se căsătorească bărbatul

care este căsătorit sau femeia care este căsătorită".

Încălcarea lui este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorie,

încheiată de aceeaşi persoană.

Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană ce este deja căsătorită este

considerată infracţiune.

2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi

Raţiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost aceea că, încheierea

căsătoriei să aibă ca unic temei, sentimentele de dragoste şi de preţuire dintre soţi.

Importanţa acestuia rezultă şi din aceea că, el este înscris, ca un drept

fundamental, în Constituţia României, stabilind că "familia se întemeiază pe căsătoria

liber consimţită dintre soţi". Aceasta înseamnă că, la încheierea căsătoriei, soţii îşi vor

manifesta liber consimţământul, fără vreo îngrădire.

Necesitatea respectării acestui principiu a făcut ca el să fie stipulat expres şi în

actele internaţionale relative la drepturile omului, amintind dintre ele: Declaraţia

universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale4.

Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi cea

religioasă, stabilind că, cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei

civile.

3, Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei şi copilului

În România, statul ocroteşte căsătoria şi familia, familia constituind elementul

natural şi fundamental al societăţii.

Ocrotirea mamei şi a copilului constituie un principiu important care este tratat

distinct de cel al ocrotirii căsătoriei şi al familiei. Codul Civil ocrotind şi apărând

interesele mamei şi ale copilului într-un cadru larg.

Acest principiu de ocrotire al căsătoriei, familiei, mamei şi copilului, evidenţiază

şi realizează prin toate dispoziţiile Codului Civil privitoare la încheierea căsătoriei,

liberul consimţământ al soţilor, egalitatea în drepturi al soţilor, obligaţia de întreţinere pe

care soţii o au unul faţă de celălalt, stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată,

obligaţia de întreţinere. La toate acestea se adaugă şi dispoziţiile din legile speciale

referitoare la adopţie.

4. Principiul egalităţii în drepturi şi în obligaţii al soţilor

Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate

domeniile sociale, egalitate ce este consacrată de Constituţia României.

Codul familiei conţine reglementarea de principiu care consacră egalitatea femeii

cu bărbatul, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în exercitarea drepturilor faţă de copil.

În raporturile patrimoniale ale soţilor îşi face aplicaţiunea acelaşi principiu al

egalităţii şi potrivit dispoziţiilor C. Civil "soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu

4 Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10 decembrie

1948, art. 16 alin. (3).

mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei

de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor".

Părinţii au acelaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copii lor minori şi de asemenea

toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun. Soţii

au obligaţii egale în ceea ce priveşte întreţinerea copiilor şi îşi datorează totodată

întreţinere în caz de nevoie.

Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Dat fiind complexitatea, în general, a raporturilor interumane şi, în special a celor

ce se stabilesc cu familia, ele constituie obiect de reglementare pentru diferite ramuri ale

dreptului şi numeroase legături ale dreptului familiei cu celelalte ramuri de drept.

1. Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional – principiile fundamentale

ale familiei sunt enunţate în Constituţie şi anume: principiul egalităţii în drepturi a femeii

cu bărbatul, principiul ocrotirii a familiei şi a copiilor, etc., iar Codul Civil dezvoltă apoi

şi concretizează aceste principii prin reglementări de amănunt.

2. Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ – există multiple legături

ale dreptului familiei cu dreptul administrativ, în deosebi, dacă luam în considerare faptul

că o serie de organe ale administraţiei publice au atribuţii începând chiar cu actul

încheierii căsătoriei, ce are loc în faţa ofiţerului de stare civilă, atribuţiile activităţii

tutelare, care supraveghează modul în care se exercită ocrotirea părintească sau a celor în

privinţa cărora s-a instituit tutela.

3. Legătura dintre dreptul familiei cu dreptul civil – între dreptul familiei şi

dreptul civil există numeroase apropieri care rezultă din faptul că dreptul familiei, ca

ramură de sine stătătoare în cadrul sistemului de drept, s-a desprins din dreptul civil.

Dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului civil ca de

pildă, reglementările privitoare la capacitatea soţilor şi a copiilor, numele soţilor, actele

de stare civilă, regimul juridic al bunurilor comune sau proprii ale soţilor.

Actele juridice care se încheie în domeniul relaţiilor de familie vor fi reglementate

cu dispoziţii speciale, de normele dreptului civil. În alte împrejurări, normele Codului

civil se completează cu cele ale dreptului familiei, ca în domeniul rudeniei sau al

succesiunii legale.

4. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil – soluţionarea litigiilor de

familie se face de către instanţele de judecată, potrivit procedurii civile. Legătura

dreptului familiei cu dreptul procesual civil este în mare măsură asemănătoare cu cea care

se stabileşte cu dreptul civil. Normele dreptului procesual civil sunt cele, prin intermediul

cărora, se asigură realizarea normelor de drept material pe calea constrângerii judiciare,

în cazul neîndeplinirii lor, de bună voie, de către subiecţii raportului juridic.

În vederea ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie, există şi o serie de

derogări de la procedura de drept comun, astfel sfera participanţilor la proces este mărită

prin conferirea dreptului de a acţiona în justiţie unor organe care nu sunt titulare ale

drepturilor sau ale obligaţiilor deduse judecăţii, ex: recunoaşterea dreptului de a intenta

acţiunea mamei minore, care prin căsătorie sau naştere, dobândeşte capacitate de

exerciţiu deplină chiar înaintea majoratului.

O competenţă specială în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei de

judecată, prezenţa părţilor la judecată, hotărârea, termenul de apel, este instituită şi în

materia divorţului.

5. Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii – unele dispoziţii ale dreptului

muncii vin a ocroti familia, interesele mamei şi ale copilului. În această categorie sunt

prevederile din Codul muncii şi legi speciale privind munca tinerilor şi a femeilor,

concediile de maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi, alocaţiile de stat şi alte

prevederi din domeniul asigurărilor sociale, etc.

6. Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat – normele dreptului

internaţional privat, reglementând raporturile juridice cu elemente de extraneitate,

vizează şi raporturi juridice specifice dreptului familiei, cum sunt: căsătoria şi divorţul

din Legea nr. 105/1992, filiaţia din Legea nr. 105/1992, obligaţia de întreţinere din Legea

nr. 105/1992, ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă din aceeaşi lege.

7. Dreptul familiei mai prezintă o serie de legături şi cu celelalte dramuri de drept cum ar

fi: dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, etc.

CAPITOLUL II

CĂSĂTORIA – NOŢIUNI GENERALE

2.1 Logodna-etapa premergătoare căsătoriei

Prin noul Cod civil - art. 266-270, se reglementează instituţia logodnei,

nereglementată până acum, ceea ce înseamnă că aceasta produce efecte juridice.Potrivit

Codului civil, logodna reprezintă „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”. Ea nu

determină o obligaţie legală de a încheia ulterior căsătoria, nefiind obligatoriu ca o

logodnă să se finalizeze cu o căsătorie. Oricare dintre logodnici poate rupe logodna atât de

comun acord, cât şi unilateral, fără a exista acordul celuilalt.

De asemenea, logodna nu este reglementată ca fiind o etapă obligatorie înainte de

încheierea căsătoriei.

Condiţiile de fond necesare pentru încheierea logodnei sunt aceleaşi cu cele

necesare în cazul căsătoriei, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de tutelă.

Acestea se referă la aspecte precum consimţământul părţilor, vârsta, interzicerea bigamiei,

a logodnei între rude etc.

Codul civil precizează în mod expres că: „Logodna se poate încheia doar între bărbat

şi femeie.” Pe cale de consecinţă, aceasta nu se poate încheia între persoane de acelaşi sex.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă, nu există niciun fel de formalitate pentru a

încheia o logodnă, aceasta putându-se încheia fie verbal, fie în scris, putând fi dovedită cu

orice mijloc de probă.Codul civil reglementează şi ruperea logodnei, care atrage

restituirea darurilor.

După cum rezultă şi din aspectele precizate mai sus, având în vedere că nu este

obligatoriu ca o logodnă să se finalizeze cu căsătoria, oricare dintre logodnici poate rupe

logodna, el neputând fi constrâns să încheie căsătoria. Pe lângă aceasta, persoana care a

rupt logodna nu poate fi „pedepsită” pentru acest gest decât în situaţiile expres

determinate de lege, de aceea codul precizează în mod clar că: „Clauza penală stipulată

pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.” Clauza penală ar putea însemna în

această materie o clauză prin care logodnicii ar stabili de comun acord, anticipat şi prin

apreciere, cuantumul despăgubirilor ce vor fi datorate de logodnicul care va rupe logodna

în viitor. Codul interzice folosirea unei astfel de clauze în materia logodnei, de aceea ea

se consideră nescrisă.

La fel ca şi încheierea logodnei, ruperea acesteia nu este supusă niciunei

formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

Totuşi, ruperea logodnei nu rămâne lipsită de efecte juridice, un prim efect

referindu-se la obligaţia de restituire a darurilor pe care logodnicii le-au primit în

considerarea logodnei sau pe durata acesteia în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor

obişnuite.

Acest efect se produce indiferent dacă logodna a fost ruptă prin comun acord, sau

doar ca urmare a voinţei unuia dintre cei doi.

Codul nu defineşte darurile obişnuite, urmând ca doctrina şi jurisprudenţa ce

urmează să se formeze în materie, să delimiteze aceste daruri de celelalte şi să contureze

criteriile pentru delimitarea lor.Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este

cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.Obligaţia de restituire nu apare atunci când logodna

încetează ca urmare a decesului unuia dintre logodnici.

Chiar dacă nimeni nu poate fi obligat să încheie căsătoria ca urmare a încheierii

logodnei, totuşi, Codul civil reglementează răspunderea pentru ruperea logodnei în două

situaţii:

- ruperea abuzivă a logodnei;

- determinarea culpabilă a ruperii logodnei.

Nici în acest caz, codul nu defineşte cele două sintagme pentru a putea distinge

cazurile care s-ar circumscrie acestora, rămânând din nou ca aceste cazuri să fie conturate

de doctrina şi jurisprudenţa în materie. Însă, atât în cazul în care logodnicul rupe logodna

în mod abuziv, cât şi în cazul în care logodnicul, în mod culpabil, l-a determinat pe

celălalt să rupă logodna, răspunderea este aceeaşi: dreptul la despăgubiri pentru logodnicul

care a suferit un prejudiciu ca urmare a comportamentului culpabil al celuilalt. Aşadar,

logodnicul prejudiciat poate solicita în aceste situaţii despăgubiri pentru cheltuielile făcute

sau contractate în vederea căsătoriei, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate, morale

sau materiale, logodnicul prejudiciat trebuie să se adreseze instanţei de tutelă pentru

obţinerea despăgubirilor menţionate mai sus, în termen de 1 an de la momentul ruperii

logodnei, el fiind cel care trebuie să facă dovada culpei celuilalt

logodnic şi a prejudiciului suferit.

Noţiunea, caracterele şi condiţiile încheierii căsătoriei

În Codul Civil, noţiunea de căsătorie este diferită, după cum legiuitorul se referă la

actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în timpul căsătoriei.

Noţiunea de căsătorie mai este folosită în ştiinţa juridică ca, desemnând ansamblul

normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum şi starea

legală de căsătorie, fiind, aşadar, o instituţie juridică a dreptului familiei.

Căsătoria este deci, uniunea liber consimţită dintre bărbaţi şi femei, încheiată în

concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de

normele imperative ale legii5.

Caracterele căsătoriei

În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere:

a) Este un act civil (sau laic). Acest aspect rezultă din cuprinsul dispoziţiilor legale,

în care se stipulează că "numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă

naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi...".

b) Este un act solemn, legea stipulând, pentru validitatea căsătoriei, solemnităţi

deosebite, începând cu prezenţa personală, împreună, a viitorilor soţi pentru exprimarea

consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă.

c) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din

conţinutul dispoziţiilor legale. Deşi, în mod obişnuit, prin familie se înţeleg părinţii şi

copii, chiar şi numai cei doi soţi compun o familie. Căsătoria încheiată cu alt scop decât cel

al întemeierii unei familii este sancţionată cu nulitatea absolută, având în vedere încălcarea

unor norme cu caracter imperativ.

Se pot încheia căsătorii între oamenii de vârstă înaintată sau intre persoane

incapabile de a procrea, sau chiar în ultimele momente ale vieţii, pentru a legaliza o

uniune de fapt preexistentă, deşi, în aceste cazuri, scopul căsătoriei este limitat.

Uniunea liberă sau concubinajul

Concubinajul este o convieţuire de fapt, între un bărbat şi o femeie, o perioadă

relativ îndelungată de timp. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege,

5 Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 14.

astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statul legal, determinat prin

norme juridice.

Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie,

dispoziţii legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenţii, dacă acestea

ar respecta condiţiile valabilitate din dreptul comun.

Condiţii de fond şi impedimente la căsătorie

Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea

îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă.

Este utilă determinarea condiţiilor de fond de impedimente, întrucât condiţiile de

fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de cei care vor să se căsătorească, pe când

impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu

există. Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la

căsătorie sau din oficiu, de către ofiţerul de stare civilă.

Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea

căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă6.

Sunt condiţii de fond:

a) vârsta legală pentru căsătorie;

b) consimţământul viitorilor soţi;

c) comunicarea stării sănătăţii

d) diferenţa de sex.

În doctrină, condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt clasificate în: dirimante şi

prohibitive, dintr-un punct de vedere, şi condiţii de ordin fizic, psihic şi moral dintr-un

altul.

Sunt considerate dirimante, acele condiţii care sunt stabilite prin norme imperative şi

a căror încălcarea atrage ca sancţiune juridică civilă, nulitatea, iar prohibitive acelea

edictate prin norme cu caracter dispozitiv şi a căror încălcare nu duce la nulitatea

căsătoriei, ci numai la sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului care a încălcat

dispoziţiile legale.

În categoria condiţiilor dirimante sunt cuprinse: vârsta matrimonială, consimţământul

la încheierea căsătoriei şi diferenţa de sex, iar în categoria condiţiilor prohibitive este

amintită o singură împrejurare, anume aceea de comunicare a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt:

Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie)

Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de raţiuni

de ordin biologic şi social – moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între

persoane apte de a întreţine relaţii sexuale normale şi de a înţelege însemnătatea actului pe

care îl realizează.

Vârsta minimă pentru căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea reală,

care depinde, după cum se cunoaşte, de diferiţi factori, printre care şi cei de ordin

climateric sau fiziologic. Potrivit dispoziţiilor art. 4 C. fam. "bărbatul se poate căsători

numai dacă am împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani".

6 Ibidem, p. 16 şi urm.; Căsătoria în dreptul român, I. Albu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 35.

Pentru motive temeinice, primarul general al municipiului Bucureşti sau preşedintele

consiliului judeţean în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul femeia sunt în drept a

acorda dispensă de vârstă, cu îndeplinirea următoarelor condiţii: femeia să fi împlinit 15

ani, sa existe motive temeinice (de exemplu, boala sau starea de graviditate) şi să existe un

aviz dat de un medic oficial care să ateste capacitatea femeii de a întreţine relaţii sexuale

normale şi starea sănătăţii acesteia.

În cazul în care, căsătoria urmează a se încheia de câtre cetăţenii români aflaţi la

bordul unei nave româneşti, dar în afara graniţelor ţării, potrivit dispoziţiilor art.8 din

Legea nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă, dispensa de vârstă se acordă de către

comandantul navei.

O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea ce

înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în extremis, înainte

de moarte. În aceste cazuri se legalizează, de obicei, situaţii de fapt preexistente.

Legea nu stabileşte nici o diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că,

încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care există între ei. O

diferenţă prea mare între viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei

căsătorii fictive.

Consimţământul la căsătorie

Consimţământul valabil exprimat la încheierea căsătoriei este o condiţie de

dirimantă, astfel cum rezultă din dispoziţiile Codului Civil. Importanţa acestei condiţii

rezultă şi din aceea că ea este inserată în cuprinsul Declaraţiei universale a drepturilor

omului, care stipulează: "căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi

deplin al viitorilor soţi"7.

Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin

personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Consimţământul, se exprimă în

anumite forme în faţa ofiţerului de stare civilă, care are îndatorirea de a verifica să nu fie

viciat prin eroare, dol sau violenţă. De obicei, consimţământul se exprimă prin răspunsul

afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă.

În cazul persoanelor care nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie

să fie neîndoielnic. Pentru atestarea consimţământului în cazul surdo – muţilor sau al

persoanelor care vorbesc o altă limbă este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în

legătură cu care se încheie un proces – verbal.

a) Consimţământul neviciat. Fiind vorba despre un act juridic care se încheie prin

acordul de voinţă a viitorilor soţi, consimţământul nu va fi valabil dacă este viciat prin

eroare, dol sau violenţă, o astfel de căsătorie, potrivit dispoziţiilor C. Civil, fiind lovită de

nulitate. În practică s-au constatat cazuri de viciere a consimţământului prin dol (viclenie),

în situaţii de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relaţiile intime

avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul ei, ori de ascunderea unei boli grave,

incompatibilă cu desfăşurarea normală a vieţii de familie. Violenţa fizică este mai greu de

realizat, tocmai datorită faptului că exprimarea consimţământului se face în faţa ofiţerului

de stare civilă, în măsură de a verifica existenţa acestuia, însă în practica judiciară a fost

acceptată, ca motiv de nulitate a căsătoriei, vicierea consimţământului prin constrângere

morală.

7 A se vedea Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 19. Căsătoria…op. cit., I. Albu, p. 55.

b) Consimţământul actual. Prin aceasta se înţelege necesitatea exprimării

consimţământului în momentul celebrării căsătoriei, în public, în faţa ofiţerului de stare

civilă.

Promisiunile anterioare căsătoriei nu au valoare juridică şi nici chiar consimţământul

exprimat în scris, în declaraţia de căsătorie. Logodna, cunoscută în vechiul drept românesc

ca o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută de cei care doresc să se căsătorească şi care

nu putea fi desfăcută decât în anumite condiţii reglementate de lege, nu are nici o relevanţă

juridică, iar dacă, totuşi, în virtutea tradiţiei, ea se păstrează, generează cel mai mult

obligaţii morale.

c) Consimţământul dat personal şi simultan de către viitorii soţi. Pe lângă aceea că

exprimarea consimţământului trebuie să se facă în faţa ofiţerului de stare civilă, el trebuie

exprimat şi personal, legea neîngăduind darea lui prin reprezentant.

Prin simultaneitatea exprimării consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fi

exprimat de ambii soţi la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la

întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

d) Consimţământul trebuie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă. Ofiţerul

de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct că

viitorii soţi şi-au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la serviciu de stare civilă,

fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum rezultă din prevederile legale .

Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii Potrivit prevederilor legale, căsătoria nu poate fi încheiată dacă soţii nu declară că şi-

au comunicat reciproc, starea sănătăţii. Considerentele instituirii unei asemenea obligaţii

sunt nu numai de protecţie a soţilor, ci şi unele de ordin medical.

Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi

anexat declaraţiei de căsătorie şi care se eliberează în temeiul dispoziţiilor din Legea

nr.100/1998 privind asistenţa de sănătate publică.

Diferenţierea de sex

Este o condiţie neprevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă implicit din

numeroase prevederi legale. Diferenţierea de sex se dovedeşte prin certificate de naştere

care atestă şi sexul persoanei.

Încheierea căsătoriei, fără îndeplinirea acestei condiţii, duce la nulitatea absolută a ei,

fiind o condiţie esenţială a acesteia.

Impedimente la încheierea căsătoriei

Impedimentele sau piedicile la încheierea căsătoriei sunt expres prevăzute de lege.,

iar în prezenţa unei atare împrejurări căsătoria nu se poate încheia.

Clasificare impedimentelor la căsătorie se face în literatura juridică după:

I. criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea

l

or;

II. criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria.

După primul criteriu, impedimentele se împart în dirimante şi prohibitive, iar

după cel de-al doilea, în absolute şi relative.

Sunt impedimente dirimante acelea care, prezente fiind la încheierea căsătoriei, atrag

nulitatea absolută a acesteia, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare

nedesfăcute; rudenia firească în grad prohibit de lege; rudenia în linie dreaptă

izvorâtă din adopţie; alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale8.

Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai

sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în

pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive: adopţia, respectiv căsătoria

dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi

persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă.

Cel de-al doilea criteriu împarte impedimentele în: absolute şi relative.

Sunt impedimente absolute acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei persoane

cu orice altă persoană, ca: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea mintală,

ori lipsa temporară a facultăţilor mintale.

Impedimente relative sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane numai cu o

anumită categorie de alte persoane, ca: rudenia firească, adopţia şi tutela.

Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute

Împiedicarea căsătoriei unei persoane căsătorite este menită a realiza principiul

monogamiei, ca unul dintre principiile de esenţă ale căsătoriei. Interdicţia era exprimată

sugestiv de vechea reglementare ( art.130 C. civ.). Cei ce voiesc să se căsătorească trebuie

să fie celibatari, divorţaţi sau văduvi.

Încălcarea acestui impediment are drept consecinţă nulitatea absolută a celei de-a

doua căsătorii, atrăgând însă, şi sancţiuni penale, fapta constituind infracţiunea de bigamie.

Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (soţii, rudele

acestora sau alte persoane interesate), iar acţiunea este imprescriptibilă. Desfacerea primei

căsătorii, prin divorţ, nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii încheiate cu

încălcarea impedimentului pe care îl constituie calitatea de persoană căsătorită a unuia

dintre soţi. Starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de-a doua

căsătorii. Trebuie întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bigamie dacă

încheierea celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi desfăcută prima căsătorie prin

divorţ.

Impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se impune şi străinilor

care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă, după legea lor

naţională, se admite căsătoria poligamă sau poliandră, principiul monogamiei fiind de

ordine publică.

Rudenia

Legătura de rudenie este un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de ordin

biologic, căci descendenţa din rude apropriate s-a constatat a fi nesănătoasă şi de ordin

moral, fiindcă astfel de relaţii între rudele apropriate ar influenţa în mod negativ familia.

Codul Civil prevede că "este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum şi

între cele în linie colaterală până la al patrulea grad", ceea ce înseamnă că nu se vor putea

căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicii cu nepoţii, fraţii şi surorile, unchii cu mătuşile,

de asemenea verii primari.

Adopţia

8 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2002, p. 23 şi urm.

Normele legale interzic căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între următoarele

categorii de persoane:

a) între adoptator sau descendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii

lui, pe de altă parte;

b) între copii celui care adoptă, pe de o parte, şi de adoptat sau copii lui, pe altă

p

arte;

c) între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană.

Tutela

Impedimentul rezultă din prevederile potrivit cărora căsătoria este oprită în

timpul

tutelei între tutore şi persoana minoră, aflată sub tutela sa. Legiuitorul a înţeles să

oprească încheierea căsătoriei între tutore şi femeia minoră aflată sub tutela sa (căci numai

la ea se referă textul, bărbatul minor, aflat sub tutelă, neputându-se căsători pentru că nu

are vârsta legală la căsătorie), deoarece perspectiva unei astfel de căsătorii ar aduce minorei

prejudicii morale (fiindcă tutorele trebuie să îngrijească de minor întocmai ca un părinte)

sau chiar materiale.

Alienaţia sa debilitatea mintală ori lipsa temporară a discernământului

Normele legale interzic căsătoria debililor, alienaţilor mintal şi a celor lipsiţi

vremelnic de facultăţile mintale în perioada cât nu au discernământ.

Alienaţii şi debilii mintali sunt opriţi să se căsătorească, atât pentru raţiuni legate de

consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de ordin

biologic şi social, în scopul de a se înlătura posibilitatea existenţei unor familii nesănătoase

şi naşterea unor copii cu deficienţe psihice. Astfel se explică şi faptul că ei nu pot încheia

căsătorii nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost puşi sa nu sub interdicţie.

Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul

sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a

discernământului, şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice

persoană interesată.

Dovada impedimentelor în căsătorie Impedimentele la căsătorie fiind împrejurări ce nu trebuie să existe pentru a se putea

încheia valabil căsătoria, viitorii soţi au obligaţia ca, în temeiul dispoziţiilor legale, să

precizeze, în declaraţia de căsătorie, că nu există nici o piedică pentru încheierea acesteia.

Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă din oficiu vor putea, însă, face dovada

existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor, pe care ofiţerul de stare

civilă este obligat să le facă, va constata existenţa unuia dintre impedimentele mai sus

reţinute, cererea de încheiere a căsătoriei va fi respinsă.

Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

Condiţiile de formă, impuse de lege la încheierea căsătoriei, nu sunt un scop în sine,

ci urmăresc asigurarea respectării condiţiilor de fond şi verificarea inexistenţei

impedimentelor la căsătorie şi impunerea unor anumite condiţii de formă are drept scop

recunoaşterea publică a căsătoriei şi asigurarea unui mijloc de dovadă a acesteia9.

I. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

9 A se vedea Tratat… op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 27 şi urm.; I. Albu, op. cit., p. 78 şi

urm., Căsătoria în dreptul…, T. R. Ionaşcu, Bucureşti, 1964, p. 85.

a) Declaraţia de căsătorie

În conformitate cu dispoziţiile legale cei care vor să se căsătorească trebuie să facă,

la serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin aceasta exprimându-se voinţa, din

partea amândoura de a încheia căsătoria. Declaraţia de căsătorie se va face în scris şi numai

personal.

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:

- manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească;

- identificarea fiecăruia prin datele personale;

- declaraţia viitorilor soţi că nu există nici o piedică la căsătorie dintre cele

prevăzute de dispoziţiile din C Civil;

- declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul căsătoriei;

- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod

reciproc;

- indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost

făcute în localităţi diferite.

De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se

căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi,

la alegere, cel al domiciliului sau cel al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi. Legea

nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se va putea încheia şi în afara

sediului autorităţii administraţiei locale dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii

soţi se află în imposibilitatea de a se putea prezenta. În acest caz, însă, este nevoie de

aprobarea primarului.

b) Actele anexă declaraţiei de căsătorie

La declaraţia de căsătorie se anexează aşa cum rezultă din dispoziţiile C. Civil şi din

Legea nr.119/1996, următoarele acte:

- certificatele de naştere ale declaranţilor, în original, dar la dosar se reţin numai

copii legalizate sau certificate de către ofiţerul de stare civilă;

- acte de identitate, care, după verificare, se restituie de către ofiţerul de stare civilă,

urmând a fi prezentate în momentul încheierii căsătoriei;

- hotărârea judecătorească de desfacere sau de anulare a căsătoriei anterioare sau

certificatul de deces al soţului anterior;

- certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi şi care sunt valabile

30 de zile de la eliberarea lor;

- decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile

prevăzut de lege;

- decizia de acordare a dispensiei de vârstă, de rudenie sau de adopţie, dacă e cazul.

c) Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de căsătorie

După primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă citeşte declaraţiilor

dispoziţiile din C. Civil şi le atrage atenţia asupra sancţiunilor legale aplicabile celor ce fac

declaraţii false.

Căsătoria se poate încheia, potrivit dispoziţiilor art.29 alin. (1) din Legea

nr.119/1996, în termen de 10 zile (ce cuprinde atât ziua în care se face declaraţia, cât şi

ziua în care se oficiază căsătoria) de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie. În

acest interval de timp, potrivit dispoziţiei din C. Civil, se pot face opoziţii la

căsătorie, care urmează a fi verificate de către ofiţerul de stare civilă.

În cazuri cu totul speciale, este posibilă încheierea căsătoriei şi înainte de expirarea

termenului de 10 zile, dar numai cu aprobarea primarului localităţii ori a sectorului

municipiului Bucureşti din locul unde urmează a se încheia căsătoria.

Declaraţia de căsătorie, chiar înregistrată, deşi exprimă înscris voinţa declaranţilor de

a se căsători, nu produce nici o consecinţă juridică, întrucât consimţământul viitorilor soţi

trebuie exprimat verbal în faţa ofiţerului de stare civilă în momentul celebrării căsătoriei.

Opoziţiile la căsătorie

Încheierea căsătoriei se poate face numai după trecerea termenului de 10 zile de la

data când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cu excepţia cazului când se acordă dispensă

de către primar.

În acest interval de timp, potrivit dispoziţiilor din C. Civil, orice persoană poate face

opoziţie la căsătorie, fără a fi nevoită să dovedească vreun interes, dat fiind interesul

general al societăţii în încheierea unor căsătorii neafectate de vicii.

Opoziţia sau opunerea la căsătorie este, aşadar, actul prin care o persoană aduce la

cunoştinţa ofiţerului de stare civilă, existenţa unei împrejurări care constituie impediment

la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei.

Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie făcută în scris şi semnată de cel care o face;

- să precizeze dovezile pe care se întemeiază.

După efectuarea verificărilor necesare, ofiţerul de stare civilă va respinge opoziţia în

cazul în care ea nu este întemeiată, procedând la încheierea căsătoriei; dacă, într- adevăr,

constată că există o piedică la căsătorie, va refuza încheierea acesteia.

II. Procedura încheierii căsătoriei

Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria Potrivit dispoziţiilor C. Civil, localitatea în care se va încheia căsătoria este

determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Domiciliu sau

reşedinţa acestora se dovedeşte cu buletinele de identitate ale celor care vor să se

căsătorească; reşedinţa se dovedeşte cu viza de flotant înscrisă în buletinul de identitate.

Există cazuri excepţionale în care căsătoria poate fi încheiată şi în afara sediului de

stare civilă, astfel de cazuri sunt situaţiile în care, unul dintre viitorii soţi suferă de o boală

gravă, este infirm sau viitoarea soţie este însărcinată într-o fază avansată. Potrivit Legii

nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă, dacă viitorii soţi au cetăţenie română,

căsătoria poate fi încheiată şi la bordul unei nave sub pavilion românesc, aflată într-o

călătoria în afara graniţelor ţării. În această situaţie comandantul navei este îndrituit a

acorda pentru motive temeinice, dispensă de termen şi cea de vârstă iar la sosirea în ţară,

comandantul este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută a căsătoriei

la organul local al administraţiei publice competente, respectiv cel al sectorului 1

Bucureşti.

Căsătoria nu poate fi încheiată la bordul unei aeronave, întrucât orice fel de călătorie

într-un mijloc de transport care durează puţin nu îndeplineşte condiţiile şi nu are justificare

în vederea încheierii unei căsătorii.

Atribuţiile ofiţerului de stare civilă

Potrivit C. Civil, numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă produce

efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local al

comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un municipiu în raza căruia

domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi.

O persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă nu va putea încheia valabil o

căsătorie pentru că nu are competenţă materială în acest sens şi căsătoria astfel încheiată va

fi lovită de nulitate.

Ofiţerul de stare civilă competent, la data fixată pentru celebrarea căsătoriei,

procedează în felul următor:

- identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soţi şi constată că nu există opoziţii

şi impedimente la încheierea căsătoriei şi verifică prezenţa a doi martori;

- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, după ce ia

consimţământul ambilor candidaţi;

- declară căsătoria încheiată;

- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, ce se semnează de ofiţerul

de stare civilă, de către soţi şi de cei doi martori;

- face menţiunea pe buletinul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele;

- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei Actul căsătoriei are un caracter solemn, dat de prezenţa viitorilor soţi în faţa

ofiţerului de stare civilă, împreună cu doi martori, la data stabilită, la sediul autorităţii

competente, prin exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi din declararea

încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, după ce constată îndeplinirea tuturor

condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia.

Din prevederile legale rezultă, deosebit de caracterul solemn la căsătorie, publicitatea

acesteia, în sensul că, publicul trebuie să aibă acces liber la locul în care se celebrează

căsătoria. Această condiţie este îndeplinită, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană, dar

s-au creat condiţii pentru accesul publicului.

III. Momentul încheierii căsătoriei Din dispoziţiile C. Civil se desprinde concluzia că momentul încheierii căsătoriei

este acela în care, ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute

de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară pe viitorii soţi căsătoriţi.

Proba căsătoriei

"Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza

actului întocmit în registrul actelor de stare civilă" conform cu C. Civil.

Proba căsătoriei, atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria

este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mijloace de probă vor fi

necesare.

CAPITOLUL III EFECTELE CĂSĂTORIEI

Raporturile personale dintre soţi

Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi

complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementării juridice10.

Sunt supuse reglementărilor legale în special relaţiile de natură patrimonială, dar şi unele

cu caracter personal –nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi obligaţii reciproce între soţi.

Importanţa unor asemenea dispoziţii normative apare cu mai multă intensitate atunci când

între soţi se ivesc neînţelegeri în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor şi atunci când se

pune problema desfacerii căsătoriei dintre soţi.

Raporturile personale dintre soţi cuprind următoarele elemente11:

1. numele soţilor;

2. obligaţia de sprijin moral;

3. obligaţia de fidelitate;

4. obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare).

Numele soţilor – la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara ofiţerului de stare

civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, dispoziţiile legale oferind trei

posibilităţi:

a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei;

b) să-şi aleagă de comun acord un nume comun al unui sau altuia dintre ei; situaţie

care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;

c) să-şi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba

numele ambilor soţi.

Obligaţia de sprijin moral stă în prietenia şi afecţiunea reciprocă care trebuie să

existe între soţi, iar C. Civil reglementează obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind

că soţii sunt datori să-şi acorde sprijin moral unul altuia.

Obligaţia de fidelitate – soţii după încheierea căsătoriei sunt datori să întreţine

împreună relaţii intime, deci să fie fideli unul altuia, această obligaţie desprinzându-se din

ansamblul normelor juridice referitoare la familie şi din principiile fundamentale ale

dreptului familiei. Pe fidelitate se bazează prezumţia de paternitate prevăzută în C. Civil,

potrivit căruia, soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.

Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare) – pentru ca relaţiile de familie

să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca soţii să locuiască împreună. Ei, vor putea

hotărî cu privire la domiciliul pe care îl vor avea, domiciliul comun al soţilor, locul unde

vor convieţui împreună şi îşi vor creşte şi educa copii. Este posibil ca pentru motive

temeinice, soţii să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate.

Lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt

poate constitui motiv de divorţ. Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt,

precum şi părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale,

constituie infracţiunea de abandon de familie incriminată prin dispoziţiile din Codul penal.

Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei În ceea ce priveşte neînţelegerile care pot apărea între soţi în privinţa raporturilor

personale, legea nu face precizări exprese, ci îi lasă pe ei să găsească singuri situaţia

rezolvării unor asemenea probleme în scopul menţinerii căsătoriei.

10 A se vedea. T.R. Pascu, op. cit., p. 149. 11 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2002, p. 35 şi urm.

Pe cât sunt de complexe aceste raporturi, tot atât sunt de importante însă soluţionarea

acestora este de obicei lăsată la înţelepciunea şi buna-credinţă a soţilor. Sursa celor mai

numeroase contradicţii o constituie asigurarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor

personale dintre soţi, iar neînţelegerile lor deseori constituie cauza acţiunilor de divorţ.

Raporturile patrimoniale dintre soţi

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei

pot fi cuprinse în trei categorii:

a)raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor, la cheltuielile căsniciei;

b)raporturi cu privire la bunurile lor;

c)raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.

Bunurile soţilor în conformitate cu prevederile legale sunt împărţite în: bunuri

comune care constituie regula, şi bunuri proprii care constituie excepţia.

Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi înainte de adoptarea

Codului familiei era dat de:

Codul civil de la 1864, consacra, în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi,

regimul separaţiei de bunuri, care se aplica numai atunci când soţii nu s-au înţeles,

printr-o convenţie patrimonială, să se supună unui alt regim. Regimul de drept comun

este considerat cel al separaţiei de bunuri conform C. civ. fiecare dintre soţi păstrând un

drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia

însă de a contribui la cheltuielile căsniciei.

Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional, regimul dotal, dota fiind,

"averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină

sarcinile căsătoriei". Bunurile dotale erau în administrarea şi în folosinţa bărbatului,

care avea singur, exerciţiul acţiunilor ce le priveau.

Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub

reglementarea Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod,

prin consacrarea unor noi principii – al egalităţii între sexe – a adus numeroase şi

importante modificări relaţiilor de familie, de exemplu regimul dotal din acest motiv a

fost abrogat în mod tacit.

Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953, şi a intrat în vigoare la 1 februarie

1954 a scos complet relaţiile de familie de sub incidenţa Codului civil şi din acel moment

raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispoziţiile acestui cod.

Regimul matrimonial în dreptul român actual desemnează totalitatea regulilor

care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor precum şi acelea ce se

formează în relaţiile cu terţii. Regimul juridic al bunurilor soţilor, este un regim legal,

unic, obligatoriu şi inuabil, legea neîngăduind modificări şi neadmiţând un alt regim

decât acela pe care îl consacră.

Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor – pentru a califica juridic

comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a consacrat noţiunea de proprietate

comună în devălmăşie. Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că

dreptul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel

ca şi în cazul proprietăţii de drept comun, ea constituind proprietatea comună în

devălmăşia ambilor soţi până la desfacerea căsătoriei.

Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe cote-

părţi în mai multe privinţe:

a) în timp ce, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, sunt determinate,

abstract, cotele fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în devălmăşie

cota fiecărui soţ nu este determinată în nici un fel;

b) în cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa

abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi, pe

când nici unul dintre soţi nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de

dreptul său asupra bunurilor comune, aceasta nefiind determinat;

c) potrivit C. Civil oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă şi de

administrare asupra bunurilor comune cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la

imobile pe când coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor;

d) proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al căsătoriei,

pe când proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiplele cauze precum:

legea, succesiunea, convenţia părţilor;

e) împărţirea proprietăţii comune pe cote părţi se face în raport de cotele de

dinainte cunoscute, pe când, în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele nefiind

cunoscute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărţirii în funcţie de contribuţia

fiecărui soţ;

f) proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor, respectiv

de calitatea de soţ, pe când, în cazul proprietăţii pe cote părţi, titular al dreptului de

proprietate poate fi orice persoană.

Bunurile soţilor

Noţiunii de bunuri se clasifica în două mari categorii:

- bunurile comune ale soţilor;

- bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. Bunurile comune ale soţilor sunt bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei şi

constituie regula, iar bunurile proprii sunt bunurile dobândite de către soţi în afara

căsătoriei şi constituie excepţia.

Bunurile comune ale soţilor Categoria bunurile comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a

celor doi soţi şi ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susţinerii

familiei. Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei

criterii care izvorăsc din prevederile C. Civil:

1. bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;

2. dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;

3. bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii.

Pentru ca să devină funcţionale criteriile prin care se stabileşte calitatea de bunuri

comune, conţinutul lor trebuie să cuprindă:

a) noţiunea de dobândire;

b) calitatea dobânditorului;

c) momentul dobândirii.

Sfera bunurilor comune – în principiu prezumţia de comunitate se aplică oricăror

categorii de bunuri, dacă au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, fiind apreciate a fi

bunuri comune adică acele lucruri care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale şi

drepturile reale privind bunurile respective.

Fac parte din categoria bunurilor comune următoarele:

d) venitul din muncă – prin care se asigură cele necesare familiei;

e) imobilele;

f) sumele economisite depuse la bănci, etc.;

g) câştiguri la diferite sisteme de loterie, etc.;

h) fructele şi productele.

Asupra bunurilor comune, soţii au drepturi şi datorii. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt precizate de Codul Civil "soţii

administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun de acestea". Cele mai

importante categorii ale drepturilor soţilor asupra bunurilor comune sunt următoarele:

a) actele de administrare care sunt acelea prin care bunurile se întreţin şi se pun în

valoare, ca de pildă: contractul de închiriere pe o durată determinată, contractul de

reparare a unui imobil, etc..

b) actele de folosinţă care se referă la folosirea atât în natura bunurilor comune,

cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc.

c) actele de conservare;

d) actele de dispoziţie;

e) prezumţia de mandat tacit reciproc;

Datoriile comune ale soţilor – potrivit dispoziţiilor C. Civil "soţii răspund cu

bunurile comune" pentru:

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

b) obligaţiile ce au contractat împreună;

c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului, cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor

bunuri – proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

În conformitate cu normele Codului Civil, împărţirea bunurilor comune ale soţilor

se face prin următoarele moduri:

1) împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei – pentru motive temeinice şi are

caracter de excepţie şi poate fi împărţirea cerută de unul dintre soţi sau împărţirea cerută

de creditori;

2) împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei care se poate face prin învoiala părţilor sau prin instanţa de judecată.

Bunurile proprii ale soţilor

Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi următoarele categorii:

1) bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

2) bunuri dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară

numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;

3) bunuri de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi; 4) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice

sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţie şi inovaţii, precum şi

alte asemenea bunuri;

5) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

6) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sa bunul în care a trecut

acea valoare.

Întrucât, bunurile proprii aparţin în exclusivitate fiecărui soţ, drepturile de

folosinţă, posesie şi dispoziţie se vor exercita fără restricţii de către soţul titular al

dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun.

În privinţa dovedirii, între soţi, a calităţii de bun propriu are loc o interferenţă şi

totodată un impact între reglementarea din dreptul comun în materie de probaţiune şi

între normele de drept care alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soţilor.

În raporturile dintre soţi şi terţi determinarea calităţii de bun propriu se poate pune

nu numai în raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane, iar terţele persoane în

raporturile lor cu soţii vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de

probă, întrucât în mod obiectiv, ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în

acest sens.

CAPITOLUL IV

NULITATEA, ÎNCETAREA ŞI

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Noţiunea, clasificarea şi efectele nulităţii căsătoriei

Dacă ofiţerul de stare civilă, care nu şi-a îndeplinit atribuţiile în conformitate cu

dispoziţiile legale, cu ocazia încheierii căsătoriei, atunci se vor aplica sancţiuni de ordin

administrativ şi dacă soţilor care au făcut declaraţii false la încheierea căsătoriei li se pot

aplica sancţiuni de drept penal, iar căsătoria încheiată cu nerespectarea unor condiţii ce ţin

de esenţa acesteia este lovită de nulitate.

Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul, atât nulitatea, cât şi divorţul

pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale.

Cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii

impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii căsătoriei, iar efectele nulităţii sunt

retroactive, pe când cauzele care duc la divorţ sunt posterioare încheierii căsătoriei, care a

fost valabilă încheiată, şi produc efecte numai pentru viitor.

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească,

iar instanţa competentă să judece acţiunile de nulitate a căsătoriei este judecătoria12.

Cele mai importante clasificării ale nulităţilor sunt următoarele:

1) nulităţi exprese, care sunt prevăzute expres de lege şi nulităţi virtuale, care nu

sunt consacrate în vreun text de legiuitor;

2) nulităţi absolute şi nulităţi relative;

Nulităţile absolute se întâlnesc în următoarele cazuri: 1) încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta

matrimonială – vârsta legală pentru încheierea căsătoriei la bărbat este de 18 ani împliniţi,

iar la femeie de 16 ani împliniţi. Există excepţia prin care soţia poate încheia căsătoria la

vârsta de 15 ani împliniţi, dacă a obţinut dispensă de vârstă. Deşi, în acest caz, nulitatea

este absolută, ea poate fi acoperită în următoarele situaţii prevăzută de C. Civil:

12 Dreptul familiei, op. cit., I. Albu, p. 84; Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache,

Hageanu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2002, p. 111 şi urm..

a) dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o între timp

până la constatarea nulităţii;

b) dacă soţia a dat naştere unui copil;

c) dacă soţia impuberă a rămas însărcinată.

2) căsătoria a fost încheiată de o persoană care era deja căsătorită – avându-se

în vedere principiul monogamiei din dreptul familiei, ceea de-a doua căsătorie este

sancţionată cu nulitatea absolută şi acţiunea de nulitate poate fi intentată de orice persoană

interesată.

3) căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege – conform C.

Civil încheierea unei astfel de căsătorii este interzisă şi e planul dreptului familiei duce la

nulitatea absolută a acesteia.

4) căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie – conform normelor

legale din dispoziţiile C.fam. adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca şi un copil

firesc al acestuia, iar consecinţa care se impune este că acea căsătorie încheiată între

adoptator şi ascendenţii săi, pe de-o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe altă parte, cât şi

căsătoria între adoptat şi descendenţii săi, şi alte rude ale adoptatorului este lovită de

nulitate13.

5) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal – este interzisă pentru

motive de ordin biologic şi pentru ca acestea nu îşi pot exprima consimţământul în mod

conştient şi căsătoria unor astfel de persoane este lovită de nulitatea absolută.

6) lipsa de solemnitate – dacă lipseşte elementul solemnităţii în parte sau în

totalitate, căsătoria este lovită de nulitatea absolută (prezenţa martorilor la încheierea

căsătoriei etc.).

7) lipsa de publicitate – este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, a cărei

lipsă la încheierea căsătoriei duce la nulitatea absolută.

8) necompetenţa ofiţerului de stare civilă – se are în vedere calitatea de ofiţer de

stare civilă şi competenţa teritorială pe care trebuie să o deţină.

9) căsătoria fictivă – este acea căsătorie în care se urmăresc alte scopuri de cât

cele pentru întemeierea unei familii (de exemplu, scopul sustragerii de răspunderea penală

în cazul unui viol).

10) frauda de lege – este un caz distinct de nulitate absolută a actelor juridice care

se încheie în materia de căsătorie (căsătoria unei persoane cu victima în scopul de a scăpa

de consecinţele legii penale).

11) lipsa diferenţierii de sex - va fi lovită de nulitatea absolută, deoarece unul din

principiile fundamentale a dreptului familiei este acela care precizează că o căsătorie se

încheie între două persoane de sex diferit.

12) lipsa consimţământului – duce la nulitatea absolută în conformitate cu

normele C. Civil .

Nulitatea relativă – căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de

consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa.

Eroarea duce la anularea căsătoriei dac se referă la identitatea fizică a soţului.

Dolul care este o eroare provocată prin viclenie duce la anularea căsătoriei .

Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, în practică astfel de cazuri

întâlnindu-se mai rar.

13 Unele probleme privind nulităţile căsătoriei, I.P. Filipescu, Gh. Beliu; Dreptul familiei, Ediţia a V-

a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2002.

Efectele nulităţilor – atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă, deşi sunt produse de

cauze diferite şi au regim juridic diferit, generează acelaşi efect şi anume desfiinţarea, atât

pentru trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum ea nu ar fi existat. Prin excepţie, C.

Civil dispune că desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi

păstrează situaţia de copii din căsătorie şi în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii se vor

aplica dispoziţiile privitoare la divorţ.

Căsătoria putativă – este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii

valabile, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună credinţă la încheierea ei.

Căsătoria putativă trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:

1) să avem existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;

2) să existe buna-credinţă a unuia sau ambilor soţi (în momentul încheierii

căsătoriei).

Efectele căsătoriei putative în conformitate cu Codul Civil care consacră excepţia de

la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de bună-credinţă.

Încetarea căsătoriei

Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia

dintre soţi. În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, dacă hotărârea de

declarare a morţii este anulată, iar între timp soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, prima

căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii.

Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, având conştiinţa că cel declarat

mort trăieşte, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă încălcându-se prevederile

C. Civil şi în aceste condiţii acea căsătorie va fi lovită de nulitatea absolută.

Efectele încetării căsătoriei – sunt următoarele:

a) soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei a purtat numele soţului decedat

poate să poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei, sau poate să poarte acest nume şi

după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ;

b) dacă soţul supravieţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de

exerciţiu dobândită prin căsătorie;

c) comunitatea de bunuri încetează iar partea din bunurile comune care se

cuvenea soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au

aparţinut şi se va deferi moştenitorilor iar soţul supravieţuitor are chemare la moştenire

conform prevederilor Legii nr.319

d) ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă potrivit

normelor C. Civil.

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor.

Desfacerea căsătoriei

Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale şi obiective

– moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi – desfacerea

căsătoriei prin divorţ se poate produce numai în timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii pe

care legiuitorul le-a stabilit14.

14 Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 218.

Divorţul reprezintă, conform C. Civil – mijlocul de desfacere a căsătoriei, pentru

motive temeinice – care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.

Divorţul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească chiar şi în acele situaţii în

care divorţul are la bază acordul soţilor, instanţa de judecată este aceea care îl pronunţă.

Sisteme sau concepţii privind divorţul

1) Sistemul divorţului – remediu – intervine în cazul imposibilităţii continuării

căsătoriei indiferent dacă această situaţie este imputabilă sau nu vreunuia dintre soţi, unde

divorţul apare ca un remediu al unei situaţii ce nu mai poate continua.

2) Concepţia divorţului – sancţiune – în această concepţie, este o sancţiune pentru

culpa unuia dintre soţi şi el se pronunţă împotriva soţului culpabil. În cazul în care ambii

soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, divorţul se va pronunţa din vina

amândoura.

3) Sistemul sau concepţia mixtă a divorţului remediu – sancţiune – această teorie,

îmbină elementele din primele două concepţii, fie că se consideră divorţul ca fiind

întotdeauna un remediu, având la bază şi culpa unuia dintre soţi sau a ambilor soţi, fie că

divorţul este privit ca sancţiune, dar poate fi un remediu.

Temeiul care justifică divorţul în dreptul român actual – este dat de dispoziţiile C.

Civil "instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor

motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei numai

este posibilă"15.

Sistemele cunoscute privind motivele de divorţ sunt următoarele: 1) sistemul în care motivele sunt determinate doar generic, urmând ca instanţa să

procedeze la o individualizare a lor.

2) sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ, ci numai anumite

criterii, funcţie de care instanţele judecătoreşti vor aprecia dacă împrejurările invocate de

părţi pot fi considerate motive de divorţ.

3) sistemul mixt în care sunt precizate criteriile de apreciere a motivelor de divorţ

şi totodată sunt enumerate şi câteva dintre ele exemplificativ.

Motive de divorţ şi criterii de apreciere a acestora

Pentru a se putea declara desfăcută căsătoria prin divorţ trebuie să existe motive

temeinice, care să fi dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi şi la imposibilitatea

continuării căsătoriei.

În practica judiciară au fost recunoscute, spre exemplu, a fi motive temeinice de

divorţ următoarele:

1) despărţirea în fapt a soţilor, precum şi refuzul nejustificat a unuia dintre ei de a

locui împreună cu celălalt;

2) infidelitatea; 3) neînţelegeri grave între soţi, generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia

dintre ei exprimată prin jigniri sau prin alte manifestări violente şi care au condus la o

deteriorare iremediabilă a relaţiilor dintre ei, făcând imposibilă continuarea căsătoriei;

4) nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a raporturilor

intime dintre soţi;

15 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2002, p. 125-127; Dreptul familiei, op. cit., I. Albu, p. 132.

5) existenţa unei boli grave, incurabilă a unuia dintre soţi, dacă acea boală

afectează grav raporturile fireşti dintre ei şi se constată că există motiv temeinic de divorţ.

Procedura divorţului Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, şi aparţine în exclusivitate soţilor.

Soţul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, va putea intenta acţiunea în

momentele de luciditate, iar soţul alienat sau debil mintal pus sub interdicţie, va putea

figura ca pârât în procesul de divorţ prin tutorele său.

Cererea de chemare în judecată va trebui să prindă toate elementele prevăzute de

C.proc.civ. şi numele şi data naşterii copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se

bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie. Se vor anexa cererii, certificatul

de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori, în copii legalizate. Şi pentru

acţiunea de desfacere a căsătoriei se percepe o taxă judiciară de timbru.

Tot prin cererea de divorţ se va solicita încredinţarea spre creştere şi educare, la unul

dintre soţi, a copiilor minori şi obligarea celuilalt părinte la plate unei contribuţii de

întreţinere în favoarea acestora şi de asemenea, tot în cadrul acţiunii de divorţ, ca cerere

accesorie, se va putea soluţiona şi problema locativă a soţilor.

Soţul pârât poate formula, şi el cerere reconvenţională în cazul în care consideră că

soţul reclamant, se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie pe care o poate

introduce până la prima zi de înfăţişare.

Instanţa competentă în materia competenţei teritoriale de a soluţiona cererea de

divorţ este instanţa în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu al soţilor.

Dacă, însă, soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data introducerii cererii de

divorţ, nici unul dintre soţi nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în care au avut

ultimul domiciliu comun, competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului. Dacă

pârâtul nu mai are domiciliul în ţară sau dacă reclamantul dovedeşte că a făcut toate

demersurile, pentru aflare domiciliului pârâtului, competenţa va reveni instanţei de la

domiciliul reclamantului.

În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta aparţine, în primă instanţă,

judecătoriei. Cererea de divorţ însoţită de actele necesare sunt depuse de către soţul

reclamant, iar instanţa va fixa termen în care se va judeca public cererea de divorţ.

Prezenţa personală a soţilor – în conformitate cu normele legale părţile au obligaţia

de a se prezenta personal în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul de apărare

prin avocat, însă avocatul asistă partea din proces.

Deci, de la această regulă, textul prevede următoarele excepţii:

a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;

b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;

c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;

d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.

Pentru toate aceste împrejurări legiuitorul acordă posibilitatea înfăţişării soţului prin mandatar, chiar şi în faţa instanţei de fond.

Prezenţa obligatorie a reclamantului – este conform Codului de procedură civilă în

faţa judecării pricinii la prima instanţă, iar dacă la termenul de judecată se înfăţişează

numai pârâtul, iar reclamantul lipseşte nejustificat, cererea se fa respinge ca nesusţinută.

Lipsa pârâtului nu împiedică judecarea procesului, fiindcă el este obligat să fie prezent

numai dacă a introdus cerere neconvenţională. Dacă la termenul fixat pentru judecarea

acţiunii de divorţ, ambele părţi lipsesc, cererea nu se va respinge ca nesusţinută, ci

juduecata se va suspenda.

În ipoteza divorţului prin consimţământul părţilor, prezenţa acestora este obligatorie

la termenul fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în

desfacerea căsătoriei pe baza acordului de voinţă.

Şedinţa de judecată – judecarea cererii de divorţ are loc, respectându-se principiul

publicităţii în şedinţă publică, însă legiuitorul oferă posibilitatea ca instanţa să treacă la

soluţionarea pricinii în camera de consiliu, dacă prin acesta se asigură o mai bună judecare

şi administrare a probelor şi în toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Regimul probelor – mijloacele de probă prezintă anumite particularităţi faţă de

dreptul comun.

Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorţ, tocmai pentru

a nu se ajunge la admiterea acţiunii de divorţ prin consimţământul mutual, ci interogatoriul

va putea fi folosit în procesul de divorţ pentru combaterea motivelor sa în legătură cu

cererile accesoriii.

Rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, nu pot fi ascultaţi ca martori în

procesele de divorţ, acestor categorii de persoane i se vor putea lua declaraţii.

Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ – pentru încredinţarea copiilor

minori, obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, folosirea locuinţei.

Hotărârea de divorţ – este pronunţată de instanţa judecătorească în sensul de admitere şi respingere a cererii de desfacere a căsătoriei.

Acţiunea de divorţ se mai poate stinge dacă instanţa va lua act de împăcarea părţilor.

Reclamantul poate să renunţe la cererea de divorţ în tot cursul procesului, chiar dacă

pârâtul se împotriveşte, dar numai înaintea instanţei de fond, în faţa instanţei de apel o

asemenea renunţare se va face cu învoirea pârâtului.

Căile de atac – împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita ambele căi de atac

ordinare, apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Data desfacerii căsătoriei – potrivit legislaţiei române, căsătoria se va considera

desfăcută pe data la care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

Hotărârea de divorţ se va comunica din oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru

a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

Efectele desfacerii căsătoriei – actul juridic al căsătoriei produce efecte de ordin

patrimonial şi personal – nepatrimonial între soţi, pe de o parte, şi între aceştia şi copii, pe

de altă parte.

1. Efectele cu privire la relaţiile personale dintre soţi au în vedere următoarele:

numele, domiciliul, capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră prin căsătorie, se

va păstra chiar dacă la data divorţului ea nu împlinise 18 ani, iar în ceea ce priveşte

obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, de a locui împreună încetează odată cu desfacerea

căsătoriei.

2. Efecte cu privire la relaţii patrimoniale dintre soţi sunt cele care se referă la

comunitatea de bunuri al soţilor care încetează prin împărţirea bunurilor comune. Locuinţa

comună a soţilor, obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei, obligaţia de sprijin material,

încetează ca urmare a desfacerii căsătoriei.

Obligaţia de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere, în anumite condiţii, în

conformitate cu normele legale care au în vedere întreţinerea între foştii soţi, iar dreptul la

moştenire pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit Legii nr.319 cu privire la bunurile

rămase la moartea celuilalt soţ prin desfacerea căsătoriei se pierde.

3. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii – prin hotărârea

de divorţ, instanţa de judecată este obligată să pronunţe încredinţarea minorilor, dacă

există.

Exercitarea ocrotirii părinteşti – la desfacerea căsătoriei, copii minori sunt

încredinţaţi unuia dintre părinţi, iar celălalt părinte îşi păstrează dreptul de a avea legături

personale cu copii şi de a veghea la creşterea, la învăţătura şi la pregătirea lor profesională.

4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii – instanţa

judecătorească prin hotărârea de divorţ, trebuie să stabilească şi contribuţia ambilor părinţi

la cheltuielile de creştere şi educare a minorilor.

Ca si noutate absoluta se poate discuta in cadrul desfacerii casatoriei si anume in

cazul divortului care se poate face conform noilor referinte prin procedura notariala.

Pentru a se putea pronunta un divort prin aceasta metoda trebuiesc intrunite cumulative

urmatoarele conditii: – ambii soti sa fie de acord cu divortul si sa nu aiba copii minori

nascuti din casatorie, din afara casatoriei sau adoptati. Daca aceste conditii sunt implinite

fie notarul fie ofiterul de stare civila poate constata desfacerea casatoriei prin acordul

sotilor eliberandu-le un certificate de divort.Ca si exceptie se poate totusi dispune divortul

chiar daca exista copii minori, doar daca fostii soti se inteleg asupra exercitatii autoritatii

parintesti a pastrarii legaturilor personale, stabilierea locuintei copiilor, cheltuielile de

crestere, educare etc. Totusi ca si paranteza, notarul daca constata neindeplinierea

conditiilor mai sus aratate va refuza primirea cererii de divort. In acest sens, acum in

viziunea noul cod civil, institutia divortului a devenit una mult mai usor de realizat si in

acest fel a descongestionat instantele de judecata, ce erau bombardate cu asemenea cererii.

In orice caz chiar si in fata notarului in cazul divortului partea se poate prezenta asistata de

un avocat pentru a-si comunica pretentiile, care evident trebuie sa fie imbratisate si de

celalalt sot.

CAPITOLUL V

RUDENIA ŞI AFINITATEA

Rudenia firească şi rudenia civilă

Rudenia este definită ca fiind legătura care se bazează pe descendenţa persoanelor una

din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Rudenia firească, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, respectiv pe

faptul naşterii, însă rudenia mai izvorăşte şi din actul juridic al adopţiei, în acest caz, fiind

vorba de rudenie civilă.

O primă clasificare a rudeniei se poate face, aşadar, după izvorul ei, în:

- rudenie de sânge şi

- rudenie civilă.

O a doua clasificare se face după linia de rudenie în:

1. Rudenie în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta,

fie în mod direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în

sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri, deci de persoane

între care s-a stabilit legătura părinte-copil;

2. Rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un

ascendent comun, ca, bunăoară, rudenia dintre fraţi, veri primari etc.

Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său ascendent sau descendent, poate

fi:

a). rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară, deci

plecând de la copil spre părinţi, bunici;

b). rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea;

c). rudenie din afara căsătoriei, ca aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în afara

căsătoriei.

Gradele, întinderea şi efectele rudeniei

Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane.

Gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărul naşterilor, fiul fiind

aşadar rude de gradul întâi, nepotul şu bunicul de gradul doi ş.a.m.d., iar în linie

colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se

stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul

de rudenie se stabileşte, astfel că, fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de

gradul patru etc.

Dovada şi durata rudeniei

Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efectele de stare civilă

sau alte efecte.

a). Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se face, în principiu,

cu actele de stare civilă.

b). Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se

poate face prin orice mijloc de probă.

Dovada prin orice mijloc de probă se admite şi atunci când aplicarea unor dispoziţii

legale este condiţionată de existenţa rudeniei. Astfel de situaţii sunt următoarele:

- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei ce vor să se

căsătorească;

- în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute normele legale:

- în cazul nedemnităţii succesorale, când nedenunţarea omorului se consideră

scuzabilă între anumite rude;

- în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude;

- în cazul înlăturării martorilor pentru existenţa rudeniei între ei şi o parte din

pr

oces;

- la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude cu părţile;

- când trebuie stabilită rudenia cu fostul proprietar al unui imobil –

construcţie,

supus restituirii în condiţiile Legii nr. 112/1996 etc.

În procesele penale dovada rudeniei se poate face şi prin mijloacele de probă

reglementate de Codul de procedură penală.

Afinitatea

Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea de

afinitate. Această alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar între soţi

nu există rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi

asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de

căsătorie”16.

Afinitatea nu este definită de lege, însă doctrina a stabilit că ea are izvorul în căsătorie

şi nu se naşte în cazul concubinajului.

Pentru stabilirea gradelor afinităţii, în tăcerea legii, se vor aplica prin asemănare

regulile de la rudenie, soţul fiind afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul său

este rudă cu persoanele în cauză cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie,

din afara căsătoriei sau din adopţie.

Afinitatea, odată născută ca urmare a unei căsătorii, devine un raport de sine- stătător,

relativ independent de căsătoria care l-a generat.

Dovada şi efectele afinităţii

Proba afinităţii se face dovedindu-se căsătoria din care rezultă şi rudenia.

În dreptul familiei, afinitatea, în condiţiile pe care le-am arătat deja, generează

obligaţia de întreţinere între copilul vitreg şi părintele vitreg.

În alte ramuri de drept, afinitatea produce numeroase efecte ca de exemplu:

- în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea omorului este considerată

scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă ai făptuitorului;

- în materie de recuzare a judecătorilor şi a experţilor;

- în materie de strămutare a proceselor;

- în materia probelor testimoniale.

CAPITOLUL VI FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

Noţiune, elemente

Filiaţia poate fi definită, fie ca şirul descendenţei unei peroane, una din alta, fie ca legătura dintre părinţi şi copii17.

Filiaţia faţă de tată se numeşte paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei, iar

filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi are la bază faptul naşterii.

Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Elemente

Are la bază faptul uşor de dovedit al naşterii, stabilirea ei nu ridică atâtea

probleme ca filiaţia faţă de tată.

Elementele de stabilire a maternităţii sunt prevăzute de Codul Civil. Primul element este „faptul naşterii”, iar al doilea este „identitatea copilului”,

respectiv copilul a cărui filiaţie se stabileşte trebuie să fie acela pe care femeia faţă de care

se stabileşte filiaţia, l-a născut.

16 Rudenia, P. Anca, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 296. 17 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2002, p. 159 şi urm.; P. Anca, op. cit., p. 36.

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are la bază aceleaşi elemente, atât în cazul filiaţiei

din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei, deosebirea fiind că, în prima ipoteză, trebuie

făcută dovada căsătoriei.

Stabilirea filiatiunii faţă de mamă

Stabilirea maternităţii se face prin18: a). certificatul de naştere;

b). prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai

prin certificatul de naştere;

c). Hotărâre judecătorească.

Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere

Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte, potrivit Codul Civil., „prin certificatul

constatator al naşterii”. Din formularea textului ar rezulta că certificatul de naştere face

dovada numai cu privire la faptul că mama a născut, nu şi cu privire la identitate copilului,

de vreme ce el „constată” naşterea.

La contestarea identităţii copilului, cazuri care se ivesc foarte rar, se susţine, în

această din urmă opinie, că dovada filiaţiei faţă de mamă se va putea întregi prin orice

mijloc de probă, fiind vorba de un fapt material.

Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei

elemente:

- nomen – copilul poartă numele mamei;

- tractatus – copilul este considerat ca atare de mamă şi de familia lui;

- fama – respectiv, copilul este tot astfel considerat şi de alte persoane.

Putere doveditoare a certificatului de naştere există o singură excepţie, în cazul

adopţiei, când potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care

adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. În acest caz, noul act de naştere nu dovedeşte

faptul naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul act

de naştere. Nevoia dovedirii filiaţiei reale a celui adoptat poate apărea în cazul invocării

unor impedimente la încheierea căsătoriei sau, la desfacerea adopţiei, când părinţii fireşti

redobândesc drepturile părinteşti.

Stabilirea maternităţii prin recunoaştere

Recunoaşterea este actul prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie dintre ea

şi copil ce declară că este al său.

Recunoaşterea este, aşadar, o mărturisire prin care femeia face cunoscută naşterea şi

identifică pe un copil ca fiind acela pe care l-a născut. Ea este însă şi un act juridic care are

drept efect stabilirea posesiunii de stat a acelui copil. Datorită naturii sale juridice

complexe, recunoaşterea este supusă atât regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind

actele juridice.

Caracterele recunoaşterii

1. Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive, copilul

fiind considerat că are mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul naşterii sale.

2. Se recunoaşte deci, un fapt preexistent şi nu se creează o situaţie nouă.

3. Recunoaşterea este irevocabilă. Femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate

reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament.

18 Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 304 şi urm.

4. Recunoaşterea are caracter personal, ce ce înseamnă că nu poate fi îndeplinită

decât de către mamă. Nici moştenitorii, după moartea mamei, nici rudele şi nici

reprezentantul legal al femeii incapabile nu pot efectua o astfel de recunoaştere. Ea poate

fi însă făcută de un mandatar cu procedură specială, autentică.

5. Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice

constrângere.

6. Recunoaşterea este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de

v

oinţă.

7. Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege.

Formele în care se poate face recunoaşterea prevăzute expres şi limitativ în

Art.

48 C.fam. sunt următoarele:

1. Declaraţia la serviciul de stare civilă, care poate fi făcută la orice serviciu de

stare civilă, însă, se poate înregistra doar în localitatea de naştere a copilului.

2. Înscrisul autentic notarial sau alt înscris considerat de lege autentic.

3. Testamentul, în oricare din formele sale, autentic, olograf, mistic sau privilegiat.

Capacitatea cerută pentru recunoaştere Singura condiţie care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii, sub acest aspect, este

ca manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă, cu discernământ.

Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de exerciţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Recunoaşterea făcută de mamă, în cuprinsul unui act juridic, bunăoară testament, nul

pentru lipsă de capacitate, va fi considerată valabilă.

Cazurile de recunoaştere a maternităţii

Codul Civil prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea loc: a). dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă şi

b). în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din

părinţi necunoscuţi.

1. În primul caz, neînregistrarea naşterii se poate datora unor împrejurări diferite

şi anume:

- nu au existat registre de stare civilă sau - deşi au existat registre de stare civilă, s-a omis înregistrarea, din vina ofiţerului

de stare civilă care n-a făcut înregistrarea, cu toate că mama a făcut declaraţia, sau din vina

mamei care nu a declarat naşterea.

Dacă nu au existat registre de stare civilă, mama poate face ulterior recunoaşterea.

Când însă, omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu

toate că mama a făcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne

aflăm în situaţia întocmirii ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei făcută

anterior.

Dacă mama a omis să facă declaraţia de naştere, ea poate face recunoaşterea

copilului.

2. În cel de-al doilea caz, când copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi

potrivit Art. 22-23 din Legea nr. 119/1996, pot apărea mai multe situaţii.

O primă situaţie este aceea în care, după ce naşterea a fost înregistrată legal pe baza

declaraţiei de naştere, mama reţine certificatul de naştere şi abandonează copilul care,

fiind găsit, este din nou înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi. Dacă mama

apare şi înfăţişează certificatul de naştere nu mai este cazul efectuării unei

recunoaşteri, întrucât filiaţia a fost anterior stabilită faţă de mamă. Actul de naştere

întocmit ca urmare a găsirii copilului va fi însă anulat, făcându-se menţiune despre

existenţa primului act de naştere. Recunoaşterea nu este admisibilă, cum nu se admite nici

în cazul în care mai înainte de prezentarea de către mamă a certificatului de naştere, copilul

a fost adoptat.

O a doua situaţie este aceea în care copilul găsit a fost recunoscut de o femeie.

Ulterior acesteia, o a doua recunoaştere din partea mamei sale este posibilă numai după

contestarea cu succes a primei recunoaşteri. În cazul în care, mama copilului prezintă

certificatul de naştere eliberat pe baza declaraţiei făcută anterior primei recunoaşteri nu

mai este nevoie de o recunoaştere din partea mamei. Şi în această ipoteză însă, prima

recunoaştere va trebui contestată şi certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat,

făcându-se menţiune despre existenţa primului certificat de naştere.

Altă situaţie în care recunoaşterea este posibilă este aceea în care copilul înregistrat

ca născut din părinţi necunoscuţi a fost ulterior adoptat de către propria sa mamă.

Recunoaşterea este necesară întrucât, ea produce efecte retroactive, de la data naşterii, iar

adopţia, numai din momentul încheierii ei. Pe de altă parte, în acest caz, recunoaşterea este

admisibilă şi pentru că, adopţia este incompatibilă cu rudenia de sânge. Dacă naşterea a

fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nu este necesară

recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de naştere, potrivit Art. 52 din Legea nr.

119/1996. Recunoaşterea s-ar putea face însă, dacă, după reconstituire, se dovedeşte că în

aceste registre copilul a fost trecut ca născut din părinţi

necunoscuţi.

Copiii care pot fi recunoscuţi

Copilul născut, s-a pus problema dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau

copilul decedat.

Nulitatea recunoaşterii

In legătură cu nulitatea recunoaşterii de maternitate, în literatura juridică s-a discutat în ce condiţii intervine o astfel de sancţiune.

Astfel, nulitatea absolută intervine:

- dacă recunoaşterea este făcută de altcineva decât de mamă, personal sau prin

mandatar cu procură specială, autentică;

- dacă recunoaşterea este făcută cu încălcarea condiţiilor de formă instituite prin

Codul Civil (dacă recunoaşterea s-ar face prin înscris sub semnătură privată care însă nu ar

fi testament).

Nulitatea relativă ca sancţiune pentru viciile de consimţământ, în doctrină s-au

exprimat mai multe opinii.

Se poate invoca nulitatea relativă pentru vicii de consimţământ. Recunoaşterea este

un act juridic şi nu numai un mijloc de probă al legăturii de filiaţie, ori este de principiu că

actele juridice pot fi desfiinţate.

Legea însăşi nu interzice anularea recunoaşterii pentru vicii de consimţământ.

Astfel dolul, violenţa şi eroare asupra identităţii persoanei atrag nulitatea relativă a

recunoaşterii. În caz de eroare asupra filiaţiei însăşi, acţiunea în anulare se confundă cu

contestarea maternităţii.

Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească

Condiţii pentru exercitarea acţiunii

Codul Civil prevede că stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească poate avea

loc:

a). în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate

face prin certificatul constatator al naşterii şi

b). în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al

naşterii.

Se poate concluziona că situaţiile în care acţiunea în stabilirea maternităţii este

admisibilă sunt mai numeroase decât sunt în realitate.

Pentru cea de-a doua ipoteză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile normelor legale,

astfel că. Acţiunea în stabilirea maternităţii va fi admisibilă numai în situaţia în care există

neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile.

Prin această acţiune va trebui să se dovedească două împrejurări:

- aceea a sarcinii şi a naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită acţiunea

şi

- aceea a identităţii copilului născut de ea cu copilul care exercită acţiunea.

Cine poate exercita acţiunea

Acţiunea în stabilirea maternităţii, făcând parte din categoria acţiunilor de stat şi

având în vedere un caracter strict personal, fapt ce se desprinde din însăşi formularea

normelor legale, poate fi introdusă numai de copil.

Nici o altă persoană şi nici chiar procurorul, nu poate exercita o atare acţiune, de

vreme ce, textul precizează ca ea „aparţine” numai copilului.

Copilul, chiar cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate introduce acţiunea în

stabilirea maternităţii fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal.

Dacă însă copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu, fiind sub 14 ani sau pus sub

interdicţie, acţiunea va fi exercitată de reprezentatul legal, fără ca acesta să aibă nevoie de

încuviinţarea autorităţii tutelare. Curatorul, numit potrivit normelor legale nu poate intenta

acţiunea în stabilirea maternităţii, întrucât el reprezintă pe copil numai în privinţa

intereselor sale patrimoniale, iar instituirea curatelei nu aduce atingere capacităţii celui

astfel ocrotit.

Moştenitorii copilului decedat nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua pe cea

introdusă de copil în timpul vieţii.

Împotriva cui se exercită acţiunea

Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a copilului,

iar dacă aceasta a decedat, se poate exercita şi împotriva moştenitorilor acesteia, astfel

cum preved normele legale.

Hotărârea judecătorească şi efectele ei

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are

caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior şi anume, raportul de filiaţie care se

stabileşte retroactiv, de la naşterea copilului. Copilul dobândeşte faţă de mamă şi rudele

acesteia poziţia copilului născut în afara căsătoriei.

Constatarea maternităţii stabilite prin recunoaştere

„Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană

interesată”.

Contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că nu femeia

autoare a recunoaşterii este mama sa; de către moştenitorii care au interesul de a-l înlătura

pe cel recunoscut de la moştenirea mamei lor; de însăşi femeia care a făcut recunoaşterea,

dacă aceasta s-a aflat în eroare, de către orice alte persoane care ar putea dovedi un

interes legitim în acest sens şi de către procuror, atunci când este necesar pentru protejarea

drepturilor minorilor sau ale interzişilor, căci starea civilă interesează întreaga ordine de

drept.

Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin recunoaştere este

desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii, cele două

acţiuni fiind distincte.

Contestarea maternităţii stabilită prin certificatul de naştere

Acţiunea în contestarea maternităţii are ca scop înlăturarea legăturii de filiaţie

atestată în certificatul de naştere. Condiţia admisibilităţii ei constă, astfel cum am mai

precizat, în existenţa unei discordanţe între folosirea stării civile a copilului şi certificatul

de naştere, împrejurare prevăzută expres în Art. 51 C.fam.

Acţiunea are ca obiect, în primul rând, înlăturarea legăturii de filiaţie care rezultă din

certificatul de naştere ce nu corespunde realităţii şi, în al doilea rând, stabilirea legăturii de

filiaţie faţă de altă femeie, care se pretinde a fi adevărata mamă. Aceasta este situaţia când

acţiunea este pornită de copil pentru că, numai el poate cere şi stabilirea adevăratei

maternităţi, după contestarea aceleia din certificatul de naştere. Când însă, acţiunea în

contestare este introdusă de alte persoane, ea are ca obiect numai contestarea, nu şi

stabilirea maternităţii.

Această acţiune este imprescriptibilă şi se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

Situaţia vizată prin textele legale este, desigur, aceea în care certificatul de naştere a fost

eliberat ca urmare a declaraţiei de naştere şi a înregistrării acesteia în registrul de stare

civilă. Certificatul de naştere s-a eliberat ca urmare a recunoaşterii şi aceasta nu

corespunde realităţii.

CAPITOLUL VII FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ

Noţiune, caracteristici

Consideraţii introductive

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul

concepţiei, care există între tată şi fiu19.

Deşi sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie cu

cel din căsătorie, Codul Civil reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie de

aceea copilului din afara căsătoriei întrucât paternitatea se stabileşte deosebit în cele două

situaţii.

În timp ce filiaţia faţă de mamă, având la bază faptul material şi neîndoielnic al

naşterii, se poate dovedi mult mai uşor, filiaţia faţă de tată, rezultând din faptul concepţiei,

se stabileşte mai anevoios.

Această dificultate decurge din aceea că, faptul concepţiei nu poate fi dovedit direct

ci trebuie probate împrejurări conexe, certe din care să se poată deduce procreaţia. Astfel,

în ce priveşte copilul din căsătorie, faptul conex, certe, este căsătoria, iar în privinţa

copilului din afara căsătoriei faptul conex constă în relaţiile sexuale întreţinute de mamă

cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei.

19 A se vedea: P. Anca, op. cit., p. 58; Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 319 şi urm..

Copilul din căsătorie ne referim la copilul născut sub durata căsătoriei, dacă a fost

conceput înainte de încheierea căsătoriei şi indiferent dacă soţul mamei a cunoscut sau nu

starea de graviditate a viitoarei soţii la data încheierii căsătoriei.

Când vorbim de copilul din afara căsătoriei ne referim la acela care a fost conceput

şi născut înainte de căsătorie sau după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, chiar

dacă părinţii lui s-au căsătorit. De asemenea, este considerat din afara căsătoriei copilului

ai cărui părinţi nu sunt căsătoriţi între ei.

Stabilirea filiaţiei faţă de tată

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie Prezumţia

de paternitate

Codul Civil prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei” această prezumţie este realistă şi suplă.

Este realistă întrucât, îndeobşte, copilul născut în timpul căsătoriei este conceput de

mamă cu soţul ei, şi este suplă pentru că, atunci când soţul mamei nu este tatăl copilului, el

poate răsturna prezumţiile prin acţiunea în tăgada paternităţii.

Prezumţia, astfel instituita include şi pe copilul conceput înainte de încheierea

căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, legiuitorul presupunând că bărbatul care se

căsătoreşte cu o femeie însărcinată, ipso facto, se consideră a fi tatăl acelui copil20. Este

deci vorba de prezumţia de recunoaştere tacită a paternităţii copilului conceput înainte de

încheierea căsătoriei care este mai puternică decât recunoaşterea expresă a filiaţiei.

Aceasta din urmă, ar putea fi contestată de orice persoană interesată, pe când, în primul

caz, paternitatea poate fi tăgăduită numai de bărbat.

Soluţia adoptată de legiuitor în privinţa copilului conceput înainte de căsătorie, dar

născut în timpul acesteia, are meritul de a fi şi practică, întrucât, dovada filiaţiei faţă de

tată se face, prin dovada naşterii copilului în timpul căsătoriei, nefiind necesară proba mai

greu de făcut a concepţiei copilului.

Timpul legal al concepţiei

Prezumţia timpului legal al concepţiei prezintă importanţă deosebită atât pentru

stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, cât şi a celui din afara căsătoriei.

Legiuitorul a instituit prin normelelegale, prezumţia timpului legal al concepţiei,

care se stabileşte făcând diferenţa, dintre durata maximă a gestaţiei, fixată de legiuitor la

300 de zile, şi durata minimă, fixată la 180 de zile. Rezultă aşadar, că perioada legală de

concepţie este de 120 de zile.

Codul Civil prevede: „timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii

copilului este timpul legal al concepţiei. El se socoteşte de la zi la zi”.

În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după desfacerea, încetarea,

declararea nulităţii sau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei,

naşterea sa trebuie sa fi avut loc în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să fi avut loc

înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei. În

caz contrar copilul nu este nici născut, nici conceput în timpul căsătoriei şi, deci,

prezumţiile instituite de Codul Civil.

20 Dreptul familiei, op. cit., I. Albu, p. 230 şi urm.

În cazul paternităţii din afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în stabilirea

paternităţii este nevoie să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre mamă şi

pretinsul tată, în perioada legală de concepţie.

Timpul legal al concepţiei se socoteşte „de la zi la zi” şi este, conform textului legal,

timpul „dinaintea naşterii copilului”. Ziua naşterii, care este şi ziua de plecare a

termenului, dar se include în termen ziua de împlinire a acestuia. În realitate, timpul legal

al concepţiei este de 121 de zile.

Caracterul prezumţiei

Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are un

caracter absolut.

Prezumţiile, şi cea a timpului legal al concepţiei, sunt rezultatul unor generalizări pe

care legiuitorul le face, având la bază un anume coeficient de frecvenţă a fenomenelor

supuse reglementării, dar care, în mod direct, sunt greu de dovedit. Chiar prezumţiile

absolute prezintă o anume doză de relativitate, căci, dacă ele exprimă la un moment dat un

adevăr inextricabil.

Prezumţia timpului legal al concepţiei are, incontestabil, în prezent, un caracter

absolut, dar acesta trebuie interpretat în sensul în care prezumţia să nu vină în contradicţie

cu noile date ale ştiinţei,

În prezent, cresc tot mai mult posibilităţile ştiinţifice de aproximare a perioadei reale

de concepţie prin determinarea unor perioade mai scurte în care concepţia a putut avea loc,

faţă de limitele extreme stabilite de legiuitor.

Concluzionând, arătăm aşadar că, în măsura în care, pe cale ştiinţifică, se stabileşte

cu certitudine că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al

concepţiei, trebuie să acceptăm toate consecinţele ce, pe plan juridic, decurg din această

împrejurare, întrucât, prin aceasta, nu se înfrânge caracterul irefragabil al prezumţiei.

Tăgada de paternitate Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a

născut un copil, urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează

împotriva sa.

Acţiunea în tăgada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii întrucât, în

cazul celei dintâi, prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în

timpul căsătoriei, dar fiind o prezumţie relativă, se permite dovada contrară, pe când, în

cazul celei de-a doua, prezumţia a fost greşit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea, ci

înlăturarea ei.

Acţiunea în tăgada paternităţii

Codul Civil conferă acţiunii în tăgada paternităţii un pronunţat caracter personal,

îngăduind exercitarea ei numai de către soţul mamei. Moştenitorii acestuia nu pot

introduce acţiunea, dar o pot continua, cu condiţia să nu se fi perimat sau tatăl să nu fi

renunţat la judecată. Prin continuarea acţiunii de către moştenitorii tatălui, acestea îşi

interverteşte în parte caracterul, căci, în cazul moştenitorilor prevalează interesele de ordin

patrimonial, hotărârea pronunţată în acest caz păstrându-şi însă toate efectele pe planului

statutului civil al copilului, la fel ca şi în cazul exercitării acţiunii de către însuşi soţul

mamei.

Termenul de introducere a acţiunii

Potrivit Codului Civil, termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni de la data

când soţul mamei cunoaşte naşterea copilului cum rezultă din textul

1. În situaţia în care soţul mamei a fost declarat mort, iar nulitatea hotărârii de

declarare a morţii se pronunţă după trecerea termenului stabilit de lege pentru intentarea

acţiunii în tăgada paternităţii, momentul curgerii termenului nu este cel al rămânerii

definitive a hotărârii declarative de moarte, acela când soţul mamei, după reîntoarcere, a

aflat despre naşterea copilului;

2. Dacă soţul mamei ar afla, cu privire la naşterea copilului, în eroare determinată

prin viclenie din partea soţiei, termenul va începe să curgă din momentul în care şi-a dat

seama de eroare;

3. În cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau hotărâre

judecătorească, termenul va curge, nu de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea, ci

când a aflat că acel copil şi-a stabilit filiaţia faţa de soţia sa;

4. Dacă tatăl declarat dispărut prin hotărâre judecătorească se întoarce, termenul

curge de la data când acesta, întors, a aflat despre naşterea copilului, dar nu mai înainte de

data reapariţiei sale;

5. Dacă soţul mamei a fost pus sub interdicţie termenul va începe sa curgă din

momentul în care reprezentantul legal al acestuia a aflat de naşterea copilului;

6. În cazul ridicării interdicţiei, dacă reprezentantul legal nu a intentat acţiunea

până la ridicarea interdicţiei, soţul mamei va putea tăgădui paternitatea într-un nou termen

de 6 luni care va decurge din momentul în care, după ridicarea interdicţiei el aflat de

naşterea copilului;

7. Când soţul mamei este bolnav mintal, dar nu a fost pus sub interdicţie, termenul

de 6 luni pentru intentarea acţiunii va curge de la data când el a fost în măsură să

recepţioneze conştient naşterea copilului, adică în momente de luciditate;

8. Pentru fostul soţ al mamei, dacă femeia naşte un copil după recăsătorire, dar la

mai puţin de 300 de zile de la data desfiinţării sau a desfacerii căsătoriei anterioare,

termenul de 6 luni va curge de la data când el a aflat de hotărârea definitivă prin care s-a

admisacţiunea în tăgada paternităţii, introdusă de al doilea soţ al mamei.

Dovada nepaternităţii

Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl

copilului.

Imposibilitatea ca soţul mamei sa nu fie tatăl copilului poate fi determinată fie prin

neputinţa fizică, respectiv ipotenţa bărbatului sau depărtarea dintre soţi, starea de detenţie.

Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă, atât în cazul

acţiunilor în tăgada paternităţii, cât şi în acela al acţiunilor în stabilirea paternităţii

copilului din afara căsătoriei. Ele au bază analiza pe cale ştiinţifică a transmiterii

caracterelor ereditare de la părinţi la copii.

Expertizele genetice care se bazează pe analiza transmiterii genetice a caracterelor,

pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea unui copil.

Expertizele medico-legale eredo-bilogice sunt de mai multe feluri: serologice,

antropometrice-somatice, dermatoglifice şi genetice.

Expertiza serologică constă în analiza grupelor sanguine a copilului, a mamei

acestuia şi a tatălui prezumat, în cazul paternităţii din căsătorie sau a celui presupus în

cazul paternităţii din afara căsătoriei.

Expertiza antropologică se bazează pe transmiterea, pe cale ereditara, a unor

particularităţi anatomice ca: fizionomia feţei, conformaţia

nasului, a urechilor, malformaţii, boli ereditare etc.

Expertiza dermatoglifică se bazează pe analiza tabloului dermatoglific a corpului a

cărui entitate distinctă este rezultatul combinaţiei programelor genetice ale ascendenţilor.

Expertiza genetică, cea mai nouă metodă de stabilire a paternităţii, este singura care

poate concluziona cu o probabilitate de 98-99% că un anumit bărbat este tatăl unui copil.

Această expertiză se bazează pe analiza factorului genetic HLA

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii

Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din

afara căsătoriei,modificându-i-se în acest sens, statutul civil. În cazul existenţei aşa-

numitului conflict de paternitate, dacă soţul mamei din cea de-a doua căsătorie, în cursul

căreia copilul s-a născut, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul nu dobândeşte statutul

juridic al copilului din afara căsătoriei, întrucât funcţionează prezumţia de paternitate faţa

de fostul soţ al mamei.

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efecte asupra numelui, ocrotirii

şi domiciliului copilului, precum şi asupra obligaţiei de întreţinere.

Constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

Tăgada paternităţii presupune răsturnarea prezumţiei de paternitate ce îl vizează pe

soţul femeii care a născut copilul, pe când contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea

prezumţiei de paternitate care a fost aplicată greşit sau fraudulos.

Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie este reglementată de Codul

Civil, în mod unanim, doctrina accepta admisibilitatea ei ca singura cale de înlăturare a

prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei.

Spre deosebire de acţiunea în tăgada paternităţii poate fi intentată numai de soţul

mamei, acţiunea în constatarea paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi

introdusă de orice persoană interesată, chiar şi de copil.

Dreptul la acţiunea în constatarea paternităţii este considerat imprescriptibil, iar în

dovedirea acţiunii se admite orice mijloc de probă.

Efectele contestării de paternitate interesează, mai ales, când prin ea se urmăreşte a

se înlătura însăşi legătura de filiaţie şi mai puţin când se urmăreşte numai înlăturarea

filiaţiei din căsătorie.

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face, prin recunoaştere şi

prin hotărâre judecătorească.

Recunoaşterea de paternitate

Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturiseşte că este

tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal

care nu poate fi efectuat decât de tatăl sau de mandatarul tatălui cu procură specială,

autentică.

a) Copii care pot fi recunoscuţi:

Copiii născuţi

Copilul conceput. Un copil conceput poate fi recunoscut cu singura condiţie ca, la naştere, el să aibă situaţia de copil din afara căsătoriei.

Copilul decedat. Codul Civil prevede expres că poate fi recunoscut copilul din afara

căsătoriei după ce a decedat, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Copilul recunoscut. În legătură cu recunoaşterea unui copil care a fost deja

recunoscut de un alt bărbat, s-au exprimat păreri recunoaşterea de paternitate făcută odată

cu înregistrarea naşterii copilului.

b) Forma recunoaşterii

Recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare

civilă, o dată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris

autentic sau prin testament.

Recunoaşterea este irevocabilă, iar cea făcută prin testament produce efecte chiar din

momentul întocmirii testamentului, fiind de asemenea irevocabilă.

c) Capacitatea cerută pentru recunoaştere

Efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate nu este necesară capacitatea cerută în genere pentru actele juridice, fiind suficient ca persoana să aibă discernământ.

d) Efectele recunoaşterii Ca urmare a recunoaşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut

recunoaşterea. El rămâne însă, tatăl copilului din afara căsătoriei. Efectele care decurg din

stabilirea filiaţiei privitoare la nume, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere etc., se

produc nu numai de la data recunoaşterii, din momentul concepţiei.

e) Constatarea recunoaşterii

Recunoaşterea de paternitatea nu corespunde adevărului, poate fi contestată de orice

persoană interesată.

Dacă recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege ea

este lovită de nulitate absolută.

Stabilirea paternităţii prin acţiune juridică Spre deosebire de vechiul sistem al Codului civil, care condiţiona cercetarea

paternităţii de anumite împrejurări ca răpirea mamei de pretinsul tată în perioada timpului

legal al concepţiei, în actualul sistem necunoaşterea este stabilită prin cadrul legal instituit.

Dreptul la acţiune

Codul Civil prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine copilului şi se

porneşte în numele său de mamă sau de reprezentantul său legal, în legătură cu subiecţii

dreptului la acţiune s-au născut numeroase probleme care au fost discutate în literatura

noastră juridică.

Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii este supus prescripţiei intr-un termen

scurt, de un an de zile, care, începe să curgă de la naşterea copilului, de la rămânerea

definitivă a hotărârii prin care copilul şi-a pierdut calitatea de copil din căsătorie.

CAPITOLUL VIII SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI

Situaţia legala a copilului din căsătorie

Situaţia legală a copilului vizează un ansamblu de efecte juridice privind numele

copilului, domiciliul şi locuinţa sa, ocrotirea părintească, dreptul la pensia de urmaş,

calitatea succesorală, cetăţenia, etc21.

Numele copilului din căsătorie

21 Efectele tăgăduirii paternităţi… op. cit., , I.P. Filipescu, p. 87-95; T.R. Popescu, op. cit., vol. II, p.

90-91;

I. P. Filipescu, op. cit., p. 56.

Conform dispoziţiilor art. 12 Decretul nr. 31/1954, numele unei persoane cuprinde

numele de familie şi prenumele.

În privinţa numelui copilului din căsătorie pot apărea mai multe situaţii:

- când părinţii copilului - şi este situaţia cel mai des întâlnita – au nume de familie

comun, copilul va primi la naştere numele comun al părinţilor;

- când părinţii nu au nume comun de familie, copilul poate sa ia, fie numele de

familie al unuia dintre părinţi, fie numele lor reunite; dacă părinţii nu se înţeleg va decide

autoritatea tutelara

Numele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi se stabileşte prin dispoziţie a

primarului (art. 24 Legea nr. 119/1996), urmând a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 10-

12 din Legea nr. 272/2004 care reglementează înregistrarea naşterii copilului abandonat de

mama în spital.

Schimbarea pe cale administrativa a numelui părinţilor atrage după sine şi

schimbarea numelui copilului. Schimbarea numelui copilului se poate cere, fie odată cu

cererea de schimbare a numelui de familie al părinţilor sau, atunci când exista motive

temeinice, separat.

În cazul desfacerii sau al desfiinţării căsătoriei, numele de familie al copilului

rămâne neschimbat. Desfiinţarea căsătoriei ca urmare a declarării nulităţii nu are nici un

efect în privinţa copiilor.

Numele copilului se modifica şi atunci când se admite acţiunea în tăgada paternităţii

sau când copilul îşi stabileşte filiaţia prin recunoaştere făcută de către o femeie căsătorită,

sau ca urmare a contestării unei atare recunoaşteri.

Adopţia, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei, atrag de asemenea schimbarea

numelui copilului.

Pentru motive temeinice, instanţa ce încuviinţează adopţia, la cererea adoptatorului

şi a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani,

poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

Domiciliul şi locuinţa copilului

Domiciliul copilului minor este la părinţii săi sau la părintele care locuieşte statornic.

În cazul în care copilul a fost încredinţat unei terţe persoane, domiciliul sau rămâne la

părinţi, iar dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg, ca decide autoritatea instanţa

judecătorească. Dacă minorul este reprezentat numai de unul dintre părinţii săi, el are

domiciliul la acesta.

Locuinţa minorului o vor stabilii părinţii, ei vor hotărî de comun acord la care va

locui copilul. În caz de divergenţă va hotărî instanţa de judecată, după luarea concluziilor

autorităţii tutelare.

În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani, potrivit Codului Civil, autoritatea

tutelara poate încuviinţa acestuia să aibă o locuinţă corespunzătoare necesităţilor impuse

de desăvârşirea învăţăturii sau a pregătirii sale profesionale, locuinţa separata de a

părinţilor.

Cetăţenia

Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte că cetăţenia româna se dobândeşte prin naştere, adopţie şi prin acordare la cerere.

1). Naşterea (art. 5 din Legea nr. 21/1991) atrage după sine cetăţenia româna, atât

în cazul în are ambii părinţi sunt de cetăţenie româna, cat şi în cazul în care numai unul

dintre părinţi este cetăţean român, indiferent dacă e vorba de un copil născut în ţară

sau în străinătate.

2). Adopţia atrage dobândirea cetăţeniei române, dacă cel care adopta este

cetăţean român, sau în cazul adopţiei de către doi soţi, unul este cetăţean român, cu

condiţia ca cel adoptat sa fie minor, deci să nu fi împlinit 18 ani.

3). Cetăţenia româna se dobândeşte şi la cerere atunci când copilul are sub 18 ani

şi locuieşte pe teritoriul statului român cu cel puţin unul dintre părinţi care, el însuşi,

dobândeşte cetăţenia româna.

Cetăţenia româna se poate pierde în următoarele moduri: a) Prin aprobarea renunţării la ea sau prin retragere. În ambele situaţii, pierderea

cetăţeniei de către unul sau ambii părinţi nu atrage pierderea cetăţeniei pentru copilul

minor. Copilul pierde însă cetăţenia dacă se află la părintele singur cunoscut, în străinătate

sau pleacă o data cu acesta din ţară sau cu ambii părinţi, dacă aceştia se afla sau pleacă în

străinătate şi au pierdut cetăţenia româna. Cetăţenia româna nu se poate retrage aceluia

care a dobândit-o prin naştere.

b) Copilul găsit pe teritoriul statului nostru pierde cetăţenia româna, dacă mai

înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi-a stabilit filiaţia faţă de părintele singur cunoscut

sau faţă de ambii şi aceştia sunt cetăţeni străini, iar, potrivit legii naţionale a părinţilor,

copilul este considerat ca având aceeaşi cetăţenie cu părinţii săi.

c) Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia

româna dacă adoptatorul solicita expres aceasta şi dacă adoptatul este considerat, potrivit

legii străine, că a dobândit cetăţenia străina. În cazul desfiinţării adopţiei ca urmare a

nulităţii sau a anulării acesteia, copilul sub 18 ani este considerat ca nu a pierdut niciodată

cetăţenia româna, dacă domiciliază în ţară sau se reîntoarce pentru a domicilia în ţara. Tot

astfel, copilul minor redobândeşte cetăţenia română şi în cazul desfacerii adopţiei.

d) Copilul-cetăţean străin sau fără cetăţenie care a dobândit cetăţenia româna prin

adopţie, dacă are sub 18 ani şi dacă adopţia este nulă sau anulabilă, este considerat că nu a

fost niciodată cetăţean român dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara.

e) Dacă adopţia a fost desfăcută, copilul sub 18 ani pierde cetăţenia româna, dacă domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara.

Consideraţii generale privind copilul din afara căsătoriei

Numele. În privinţa numelui copilului din afara căsătoriei există dispoziţii speciale,

întrucât părinţii săi nu sunt căsătoriţi şi uneori nici cunoscuţi de la început.

1) Ca o primă ipoteză, Codul Civil reglementează situaţia în care copilul îşi

stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte. Copilul va primi numele acestuia, indiferent că

este mama sau tatăl copilului22.

2) O a doua situaţie este aceea în care copilul îşi stabileşte filiaţia şi faţă de

celalalt părinte. În acest caz instanţa judecătorească poate încuviinţa copilului sa poarte

numele părintelui faţă de care s-a filiaţia s-a stabilit mai în urma.

În legătură cu aceasta a doua ipoteza se impun a fi făcute unele precizări:

- competenta de a încuviinţa copilului sa poarte numele părintelui faţă de care

filiaţia s-a stabilit ulterior, aparţine instanţei judecătoreşti, indiferent dacă filiaţia s-a

22 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2006.

stabilit prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească şi de asemenea dacă se face o

data cu stabilirea filiaţiei sau ulterior;

- instanţa de judecată va analiza cererea de încuviinţare a purtării numelui

părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit ulterior prin prisma interesului copilului putând,

aşadar, să-şi respingă cererea, dacă socoteşte că admiterea ei nu slujeşte acestui interes;

- instanţa de judecata poate încuviinţa copilului să poarte numele părintelui faţă de

care şi-a stabilit filiaţia ulterior, fără însă să se poată adăuga la acesta, numele pe care l-a

purtat anterior;

- încuviinţarea purtării numelui părintelui faţă de care filiaţia s-a stabilit ulterior se

face numai la cerere nu şi din oficiu. Dacă însă instanţa este sesizata cu judecarea acţiunii

în stabilirea paternităţii, ea poate ridica aceasta problemă, în sensul de a verifica poziţia

copilului, dacă el cere sau nu încuviinţarea purtării acestui nume;

- instanţa poate încuviinţa purtarea acestui nume de către copil, fără acordul

autorităţii tutelare şi chiar în prezenta opoziţiei părintelui;

- dacă părintele faţă de care filiaţia s-a stabilit mai în urmă dobândeşte, prin

căsătorie, alt nume, copilul nu poate cere încuviinţarea de a primi şi el acest nume, în mod

firesc el trebuind sa poarte numele pe care părintele său l-a avut la naşterea sa.

Acţiunea pentru încuviinţarea purtării numelui este o acţiune cu caracter personal

nepatrimonial fiind, din acest motiv, imprescriptibila.

3) A treia situaţie, reglementata de Codul Civil, este aceea în care copilul îşi

stabileşte filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi. În acest caz, se vor aplica prin

analogie prevederile Codului Civil, privitoare la numele copilului din căsătorie.

Copilul născut din părinţi necunoscuţi va purta, pana la o eventuala stabilire a

filiaţiei faţă de unul sau ambii părinţi, numele pe care îl va stabili, prin dispoziţie, primarul

localităţii în care copilul a fost găsit.

În privinţa cetăţeniei copilului din afara căsătoriei se aplica aceleaşi reguli ca şi în

cazul copilului din căsătorie.

CAPITOLUL IX

Adopţia

Noţiuni generale privind adopţia

În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl ocupă

adopţia.

Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara

unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt denumite

generic rudenie civilă.

Doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de

raport juridic şi de instituţie juridică.

Astfel:

3 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2002, p. 201 şi urm. 24 Teorie generală a dreptului, M. Djuvara, Enciclopedie Juridică, vol. II, partea a III-a, Editura

SOCES, Bucureşti, 1930, p. 13.

1) ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor care

participă la încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă naştere

raportului juridic de adopţie;

2) ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între

adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi între adoptator şi rudele sale, pe de altă parte,

iar

3) ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care

reglementează condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.

Însumând cele trei laturi ale noţiunii putem defini adopţia ca fiind actul juridic prin

care se stabilesc relaţii de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi

descendenţii săi, pe de o parte, şi între adoptator şi rudele acestuia pe de altă parte.

Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se

creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între

adoptat şi rudele adoptatorului.

Istoric legislativ Reglementarea legislativă a instituţiei adopţiei s-a făcut iniţial în Codul civil prin art.

304-324. Acestea consacrau noţiunea de adopţie şi cereau pentru încheierea ei

încuviinţarea instanţelor judecătoreşti.

Odată cu autonomizarea dreptului familiei, prin desprinderea sa, ca ramură, din

dreptul civil, reglementarea adopţiei a fost preluată de Codul familiei, în capitolul III, al

titlului II, denumit „Înfierea”.

Prin această reglementare, termenul de adopţie era înlocuit cu acela de înfiere, iar

încuviinţarea încheierii ei revenea autorităţii tutelare, care emitea în acest sens o decizie

administrativă.

Includerea adopţiei în Codul familiei era justificată, în afara apartenenţei ei la

dreptul familiei, şi de necesitatea existenţei unei corelări între normele privitoare la

adopţie şi cele care reglementează alte instituţii din această ramură, anume: filiaţia,

obligaţia de întreţinere etc. şi care sunt cuprinse în acelaşi cod.

Datorită evoluţiei legislative, cât şi nevoii practice de a proteja în mod deosebit

copilul ce urmează a fi adoptat, acestei instituţii i-au fost consacrate acte normative acte

normative speciale.

Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei a revizuit acest domeniu, fără însă, a

modifica esenţial structura reglementării din Codul familiei, decât în ceea ce priveşte

adopţia internaţională.

Legea nr. 11/1990 a fost modificată succesiv prin Legea nr. 48/1991, care a înlocuit

termenul de înfiere din Codul familiei şi din alte acte normative, cu cel de adopţie, precum

şi prin legea nr. 65/1995.

Cele mai importante elemente necesare al avizării adopţiilor interne şi internaţionale,

introducerea unor cerinţe suplimentare pentru adopţiile internaţionale şi crearea unor

sisteme intermediare temporare – încredinţarea copilului în vederea adopţiei. Acest act

normativ a încercat alinierea legislaţiei interne la legislaţiile

internaţionale în materie, însă, în practică s-a dovedit că nu cuprindea garanţii suficiente ca

adopţia, în special cea internaţională, să se facă avându-se în vedere interesul superior

al copilului, astfel încât s-a impus modificarea de substanţă a acestei reglementări.

În prezent adopţia este reglementată prin Legea nr. 273/2004, modificată ṣi

republicată. Guvernul a aprobat pe 9 martie 2011 modificarea si completarea Legii

privind regimul juridic al adoptiilor, pentru a veni in sprijinul familiilor care doresc sa

faca adoptii si pentru reintegrarea cat mai rapida a copiilor adoptabili intr-un mediu

familial.

Cele mai importante modificari aduse de legea adoptiei sunt:

1. Cadrul juridic in materie de adoptie a fost revizuit in sensul redefinirii notiunilor de

adoptie interna si adoptie internationala si introducerii criteriului resedintei familiei care

adoptă ȋn locul criteriului domiciliului.

2. O serie de dispozitii care vizează conditiile de fond ale adoptiei au fost corelate cu

noul Cod Civil.

3. Noile reglementari oferă solutii pentru ca anumite categorii de copii, cum este

cazul celor cu parinti necunoscuti, să poată fi mai repede adoptati.

Astfel, copiii cu parinti necunoscuti pot fi declarati adoptabili dupa 30 de zile de la

emiterea certificatului de nastere.

4. Este reglementată, de asemenea, situatia copiilor aflati in sistemul de protectie

socială fata de care parintii manifestă dezinteres timp de un an, astfel incât acesti copii să

poată fi declarati adoptabili după un an in care directia de asistentă socială constată clar că

nu a existat nicio legatură intre copil si familia biologică si că nu există posibilitati de

reintegrare a lui.

5. O altă reglementare importantă aprobată de Guvern se referă la introducerea probei

ADN-ului in cadrul procedurii de incuviintare a adoptiilor unor copii care provin din relatii

extraconjugale ale sotilor.

6. Actul normativ introduce, totodată, o perioadă de monitorizare post-adoptie de doi

ani, ȋn care se a asigură si consiliere familiei, si pentru a avea garantia unei reintegrari

reusite a copilului adoptat intr-un mediu familial.

Principiile adopţiei

1. Principiul interesului superior al copilului

Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul adopţiei este

acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de

ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Interesul superior al copilului, din reglementările cuprinse în Legea nr. 272/2004 şi

Legea 273/2004, se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltarea fizică şi

morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

Există şi un interes al adoptatorului, acela de a avea o viaţă normală de familie.

1. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial S-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau a căror

situaţie de familie este periclitată prin comportamentul părinţilor, respectiv internarea lor

în centre cu un număr crescut de copii aflaţi în ocrotire, este o soluţie greşită şi care nu a

condus la bune rezultate, tendinţa actuală este de a asigura ocrotire în centre mici, de tip

familial. În acest scop se urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp,

înlăturarea totală a centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.

2. Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa

etnică, culturală şi lingvistică.

Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a constituit

motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România este

permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare,

care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată

deschiderea procedurii adopţiei interne.

3. Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate

Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile 272 şi 273/2004 au prevăzut

obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în protecţia

specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice măsură ce

urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia instanţelor de a asculta

copilul mai mare de 10 ani de fiecare dată când urmează a se lua o măsură în privinţa

acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de 10 ani, atunci când instanţa

consideră necesar.

4. Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei

În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil, în

lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi

operaţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare.

Scopul adopţiei

Scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi

nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În cadrul raportului juridic al adopţiei există şi un interes al adoptatorului şi anume

acela de a avea o viaţă de familie. Acest interes nu este antagonic intereselor celui adoptat.

Structura şi natura juridică a adopţiei

În vederea încheierii actului juridic al adopţiei este nevoie de acordul de voinţă al

adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului dacă a împlinit vârsta de 10 ani, precum şi

de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare25.

După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţelor judecătoreşti încuviinţează, prin

hotărâre judecătorească, adopţia.

În vederea încheierii adopţiei, sunt necesare mai multe acte şi operaţii juridice

succesive cu naturi juridice diferite şi astfel, actele juridice prin care anumite persoane îşi

exprimă consimţământul la adopţie sunt acte de dreptul familiei; atestatele şi confirmările

organelor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt acte administrative, iar hotărârea

judecătorească de încuviinţare a adopţiei este un act de drept procesual civil.

Datorită acestei structuri a adopţiei, s-a pus întrebarea: care este natura juridică a

acestei instituţii?

Referitor la natura juridică a adopţiei sub vechea reglementare au existat trei opinii.

1. O primă opinie a susţinut că adopţia este un act juridic de drept administrativ,

considerând că exprimarea consimţământului la adopţie de către persoanele

determinate de lege este numai o condiţie prealabilă pentru validitatea deciziei de

încuviinţare a adopţiei.

2. O a doua opinie a susţinut că adopţia este un act juridic complex, întrucât, pentru

încheierea sa valabilă, sunt necesare două operaţii juridice, anume: actul juridic al părţilor

şi încuviinţarea acestui act prin decizie administrativă.

3. O a treia opinie susţine că adopţia este un act de dreptul familiei al cărui conţinut

este determinat de consimţământul exprimat de părţi şi faţă de care decizia de încuviinţare

a adopţiei apare doar ca o condiţie de eficacitate.

Sub imperiul O.U.G. nr. 25/1997, întrucât adopţia nu se putea încheia decât prin

îndeplinirea celor trei categorii de acte juridice, de dreptul familiei, de drept administrativ

şi procesual civil, fiecare reprezentând un element esenţial al adopţiei, s-a considerat că

este un act juridic complex.

Ca act juridic complex adopţia este un act de dreptul familiei. În sprijinul acestei teze, susţinem că, determinant pentru conţinutul adopţiei, este

consimţământul persoanelor indicate de lege şi că din acesta rezultă familia adoptivă, tot

astfel cum familia firească rezultă din consimţământul soţilor, cuprins în actul juridic al

căsătoriei.

Adopţia poate fi internă şi internaţională. Adopţia internă este aceea în care, atât

adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au domiciliul în România iar adopţia

internaţională este aceea, potrivit căreia, fie adoptatorul, fie adoptatul au domiciliu în

străinătate. Distincţia între cele două forme de adopţie este dată de domiciliul şi nu de

cetăţenia părţilor.

Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două

categorii de condiţii:

- de fond şi de formă

Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:

- pozitive – care trebuie îndeplinite pentru naşterea acestui act juridic şi

- negative – în prezenţa cărora, adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite

şi impedimente la adopţie.

Condiţii de fond cerute la adopţie

1) Consimţământul În cadrul procedurii adopţiei trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii fireşti ori,

după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi

morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani, precum şi

adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.

a) Consimţământul adoptatorului

Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz

în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.

O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai ea

devenind adoptator.

Consimţământul adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de

exerciţiu şi să fie neviciat.

b) Consimţământul soţului adoptatorului Este posibilă situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator. În acest

caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consimţământul

celuilalt soţ. Pentru consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se prevede o

cerinţă de formă, respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti o dată cu

soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

c) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat sau al

tutorelui, dacă este cazul.

Pentru încheierea valabilă a adopţiei ambii părinţi fireşti ai copilului ce urmează a fi

adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când aceştia sunt

divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei familii (când, la divorţ,

copilul nu a fost încredinţat uneia dintre părţi).

Chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a

aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia

copilului. În acest caz, însă, consimţământul reprezentantului legal este obligatoriu.

d) Consimţământul celui ce urmează a fi adoptat Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani,

vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său

sau nu.

2) Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei care adoptă Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art. 9 alin. (1) care

arată că nu pot opta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, dar şi din

cerinţa legală ca adoptatorul să exprime un consimţământ valabil la adopţie.

3) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul

4) Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului

5) Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adopta

Art. 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul superior al

copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul superior al

adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o

dezvoltare morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

Impedimente la adopţie

Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc

încheierea actului juridic al adopţiei. Aceste impedimente sunt prevăzute expres de lege,

iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopţia.

Impedimentul izvorând din rudenia firească

Adopţia între fraţi este interzisă. Raţiunea acestui impediment constă în aceea că,

prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.

Este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după

unul dintre părinţi, legea nefăcând în acest sens nici o distincţie.

Impedimentul la care ne referim va trebui strict interpretat. Adopţia este permisă

între alte rude, rudenia constituind un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea

copilului în cedarea adopţiei.

Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său.

Impedimentul izvorât din calitatea de soţ

Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin (2) care prevede că

„adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,

precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise”.

Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară

Potrivit art. 7 din lege copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia care

l-a crescut, nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin

excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succesive, atunci

când adoptatorii sunt soţ şi soţie.

Câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie, cu

excepţia menţionată.

Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii

încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare

validă una dintre adopţii. Prin excepţie de la aceste dispoziţii poate fi încuviinţată o nouă

adopţie atunci când:

1. adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se

consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a

noii adopţii;

2. adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat

cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a

declarării nulităţii acesteia.

Condiţii de formă

Condiţii de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:

1. forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la

2. procedura adopţiei

Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validarea sa fiind necesară

îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea a fost

instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozitive şi

negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.

a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei

judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instanţei

judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a- şi

manifesta voinţa.

c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat în faţa instanţei judecătoreşti o

dată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei.

d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani va

fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei.

Anterior exprimării consimţământului, Direcţia de asistenţă socială şi protecţia

copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, îl va

sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi maturitatea sa, în special asupra

consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie.

Procedura adopţiei

Conform Legii nr. 273/2004, procedura adopţiei cuprinde două faze:

1. una administrativă şi

2. una judiciară

1. Procedura administrativă

2. Procedura în faţa instanţei judecătoreşti

a) Competenţa materială aparţine tribunalului

b) Competenţa teritorială Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază

teritorială se găseşte domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine Tribunalului

Bucureşti.

a). Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:

- deschiderea procedurii adopţiei interne;

- încredinţarea în vederea adopţiei şi

- încuviinţarea adopţiei

Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individualizat de

protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele îşi exprimă

consimţământul în acest sens.

Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de la

domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile.

Încredinţarea copilului în cedarea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume: - domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat,

care va efectua şi actele obişnuite;

- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice se exercită de către consiliul

judeţean sau local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială

domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei

Încuviinţarea adopţiei

Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un

major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri cererea putând fi introdusă, fie de

adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia

Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:

a). certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;

b). certificatul medical privind starea de sănătate a copilului eliberat de către unităţi

publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică;

c). atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;

d). hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;

e). certificatele de naştere ale adoptatorului său ale soţului şi soţiei din familia

adoptatoare, în copie legalizată;

f). certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în

copie legalizată;

g). cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei

adoptatoare;

h). certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul

de familie pe lista căruia este înscris;

i). documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor

fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încuviinţare

a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.

Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.

CAPITOLUL X

EFECTELE ADOPŢIEI ŞI

ADOPŢIA INTERNAŢIONALĂ

1. Primul efect este acela al întocmirii unui nou act de naştere pentru copil

2. Al doilea şi cel mai important efect al adopţiei este naşterea rudeniei civile

3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator

4. Numele adoptatului

5. Domiciliul şi locuinţa adoptatului

6. Obligaţia legală de întreţinere

7. Vocaţia succesorală

8. Cetăţenia adoptatului

Desfiinţarea adopţiei

Nulitatea absolută a adopţiei Nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice persoană interesată: oricare

dintre persoanele participante la actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii

publice cu atribuţii privind ocrotirea minorilor, precum şi procurorul26.

După obţinerea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia.

Acţiunea în constatare a nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.

Nulitatea relativă a adopţiei

Cazuri de nulitate a adopţiei

a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la

adopţie, duce la nulitatea acesteia.

b) Adopţia multiplă

c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de

adoptator

d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului

e) Rudenia în linie dreaptă şi colaterală

f) Adopţia între soţi

g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi

h) Încălcarea scopului adopţiei

i) Viciile de consimţământ

Procedura de desfiinţare a adopţiei

Acţiunea în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti,

competenţa materială aparţinând tribunalului.

Soluţia este întemeiată, atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe

considerentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să

desfiinţeze un act, a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.

Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:

- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;

- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;

- direcţie în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul

adopţiilor internaţionale, a Oficiului.

Hotărârile judecătoreşti cu privire la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se

comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în

Registrul naţional pentru adopţii.

Efectele desfiinţării adopţiei

a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată.

b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţi fireşti care vor exercita

drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului pierdute de

adoptator.

c) Numele fostului adoptat

Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de familie.

d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator, după declararea

nulităţii adopţiei.

e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai pentru

viitor.

f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte

din adopţie dispar odată cu desfiinţarea adopţiei. g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român,

adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu a

pierdut niciodată cetăţenia română.

Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani

până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara

pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român.

Desfacerea adopţiei

Desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii

adoptatori au decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare

a noii adopţii.

Adopţia internaţională

Adopţia internaţională vizează două situaţii27:

1. adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie

cu domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor fi

analizate în continuare.

2. Adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o

familie cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa

Legii nr. 105/1992

Cerinţe de fond a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în

străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii

adopţiei

b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV,

cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va

întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de

încuviinţare a adopţiei;

c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de exigibilitatea

pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul

primitor şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este

asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2 ani; sunt

asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.

Cerinţe de formă

Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate se

transmit Oficiului, prin intermediului autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de

următoarele documente: un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor,

cuprinzând informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte,

capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi

medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România,

precum şi cu privire la copiii pe care ai putea să-i primească spre adopţie.

Documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor:

1. certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care

doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba

română;

2. cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;

3. raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;

4. actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre

şi să locuiască permanent în statul primitor.

Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de

traducerea legalizată în limba română.

Procedura şi efectele adopţiei internaţionale

26 A se vedea. Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 14. Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci,

V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2002, p. 215 şi urm. 27 Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2002, p. 231 şi urm.

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior se

înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.

Oficiul are obligaţia de a asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de

garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la

pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea în

vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi

vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia

succesorală şi cetăţenia adoptatului.

Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei

internaţionale, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un

certificat care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.

Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliul al adoptatorului sau al

familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când, hotărârea de încuviinţare a adopţiei

este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia

adoptatoare, în condiţiile de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului

Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre aceasta

şi părintele sau părinţii săi adoptivi cel 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul

autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate din statul de

domiciliu al părinţiilor adoptivi.

Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale

competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul primitor.

CAPITOLUL XI

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

11.1. Noţiuni generale

Prin obligaţia legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege, între

anumite categorii de persoane, de a-şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire

fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate în raporturi

familiale sau prin raporturi asimilate acestora.

Fundamentul general al acesteia îl constituie sentimentele de solidaritate şi

întrajutorare pe care legiuitorul le circumscrie, în principal, familiei, dar şi alte raporturi

asimilate raporturilor de familie.

Rudenia este considerată unul din principalele izvoare ale obligaţiei de întreţinere,

ea însăşi avându-şi principalul izvor în familie sau în legăturile din afara acesteia. Există

astfel, obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii, fără deosebire că sunt din căsătorie

sau din afara ei; între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, între

adoptatori şi adoptat28.

Caracterele generale

Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţia de tip special, configuraţia sa

juridică fiind determinată de scopul pe care este chemată să-l îndeplinească şi anume

asigurarea existenţei celui îndreptăţit la întreţinere.

28 Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 433; Dreptul familiei, Adrian Pricopi, Editura Fundaţiei

României de Mâine, Bucureşti, 2005.

a) Obligaţia de întreţinere este o obligaţie imperativ prevăzută de lege

Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter imperativ,

determinat de scopul urmărit şi anume, un scop de ocrotire.

b). Obligaţia de întreţinere are caracter personal

Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere este determinat de faptul că ea există

între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, fiind destinată satisfacerii

nevoilor personale impuse creditorului obligaţiei de existenţa sa zilnică.

c). Obligaţia de întreţinere este de regulă reciprocă

Obligaţia de întreţinere are caracter reciproc între: soţ şi soţie; părinţi şi copii, în cazul

în care copii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între străbunici şi strănepoţi; între fraţi şi

surori; între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de

altă parte.

d). Obligaţia de întreţinere este o obligaţie cu executare succesivă

Executarea succesivă a obligaţiei de întreţinere este impusă de însăşi menirea ei de a

asigura existenţa de zi cu zi a celui îndreptăţit de a o primi.

e). Obligaţia de întreţinere este o obligaţie variabilă Întrucât pensia de întreţinere se stabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o

primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente variabile în timp,

obligaţia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească.

f). Obligaţia de întreţinere este o obligaţie divizibilă

Obligaţia de întreţinere estre de regulă divizibilă, atât activ, cât şi pasiv, regulă

aplicată de altfel, în general obligaţiilor, căci solidaritatea nu se prezumă.

Condiţiile de existenţă ale obligaţiei de întreţinere

Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de întreţinere trebuie analizate raportat

la persoana creditorului obligaţiei şi deopotrivă la persoana debitorului acestei obligaţii.

Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere

Creditorul obligaţiei de întreţinere trebuie să se afle la nevoie, iar această stare trebuie

să fie determinată de neputinţa sa de a obţine un câştig din muncă datorită incapacităţii de a

munci.

1. Starea de nevoie a creditorului

O persoană este considerată în nevoie atunci când nu-şi poate procura cele necesare

existenţei( hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, nevoi socio-culturale etc.) prin

mijloace proprii, fie în totalitate, fie numai în parte.

2. Incapacitatea de a munci

Pentru ca o persoană să fie îndreptăţită la întreţinere nu este suficient să se afle în

nevoie, ci se cere ca starea de nevoie să fie determinată de incapacitatea de a munci.

Condiţiile privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere

Pentru o persoană să poată fi obligată la întreţinere, se cere ca ea să dispună de

mijloacele necesare.

La stabilirea pensiei de întreţinere se va ţine seama numai de resursele materiale

ale celui obligat la întreţineau şi de cele ale soţului acestuia sau ale altor persoane cu care

locuieşte împreună.

10.2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

1. Obligaţia de întreţinere între soţi

2. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

3. Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii

Obiectul obligaţiei de întreţinere

Obiectul obligaţiei de întreţinere cuprinde asigurarea mijloacelor necesare traiului,

cheltuielile pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor. Obiectul

întreţinerii faţă de copilul major, aflat în continuarea studiilor este identic, mai ales în care

şi doctrina s-a pronunţat pentru recunoaşterea dreptului la întreţinerea acestuia.

Condiţiile cerute de lege pentru existenţa obligaţiei de întreţinere

1. Data de la care se datorează întreţinerea

2. Compensarea creanţei de întreţinere

3. Convenţiile care pot interveni între părinţi

4. Caracterul în solidium al obligaţiei de întreţinere

5. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

6. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi

7. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

Ordinea în care se datorează întreţinerea

Vocaţia la întreţinere va produce efecte în privinţa persoanelor obligate, numai în

ordinea stabilită de lege. Creditorul întreţinerii va trebui mai întâi să ceară întreţinerea de

la prima categorie de persoane din ordinea stabilită de legiuitor şi numai dacă această

categorie n-o poate presta, se va îndrepta împotriva categoriei următoare.

Se poate întâmpla însă ca mai mulţi creditori să fie îndreptăţiţi la întreţinere sau

mai mulţi debitori să fie obligaţi la întreţinere concomitent, situaţie în care operează

regula divizibilităţii active sau pasive, cu unele excepţii.

Data de la care se acordă întreţinerea Obligaţia de întreţinere există în stare latentă, ea devenind activă în momentul în

care este cerută.

Obiectul şi întinderea întreţinerii

Obiectul întreţinerii

Obiectul obligaţiei de întreţinere este conturat în practica juridică şi în doctrină ca

desemnând aceste elemente cum sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace

necesare satisfacerii nevoilor social-culturale, medicamente şi asistenţă medicală la

nevoie, care împreună sunt de natură să asigure existenţa unui om.

Întinderea obligaţiei de întreţinere

Legiuitorul precizează factorii în funcţie de care se poate face o primă

aproximare, anume nevoia celui care o cere şi mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Modificarea întinderea întreţinerii Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu

privire la mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoia celui ce o primeşte.

Modificări se pot produce nu numai cu privire la aceste elemente în sine, ci şi prin

mărirea sau micşorarea numărului de persoane îndreptăţite la întreţinere din partea

aceluiaşi debitor.

Cu privire la copii minori, modificarea cuantumului de pensie de întreţinere poate

avea loc, atât în cazul în care ea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, cât şi atunci

când a fost stabilită prin învoiala părinţilor.

Stingerea obligaţiei de întreţinere

Cauze care determină stingerea obligaţiei de întreţinere29:

- desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei;

- recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere;

- nulitatea şi desfacerea adopţiei;

- dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor celui

obligat;

- încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii;

- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege;

- executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiei în general.

Probleme de procedură privind stabilirea obligaţiei de întreţinere

Competenţa

Este de competenţa materială a instanţelor judecătoreşti.

Calitatea procesuală activă aparţine părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul

până la vârsta de 14 ani a acestuia, iar după împlinirea acestei vârste, copilul a fost în

proces personal, urmând a fi asistat de părinte.

Procurorul are, de asemenea, calitatea de a intenta o astfel de acţiune.

CAPITOLUL XII

OCROTIREA PĂRINTEASCĂ

Noţiunea şi principiile ocrotirii părinteşti

Prin noţiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor

minori30.

Cuprinde: dreptul de supraveghere şi de corecţie, care reveneau în primul rând tatălui,

dar şi datoria de a întreţine copilul.

Ocrotirea părintească se exercită tot timpul cât copiii sunt minori, cu excepţia cazului

în care minorul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu prin căsătorie.

Principiile ocrotirii părinteşti

1. Exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul minorului

2. Exercitarea ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi controlul autorităţii

tutelare, al instanţelor judecătoreşti şi al Ministerului public

Autoritatea tutelară era, potrivit legii, îndatorirea permanentă de control şi îndrumare

a modului în care se exercită ocrotirea părintească. Ea îşi îndeplineşte această

îndatorire prin exercitarea tuturor atribuţiilor recunoscute de lege cu privire la

minorii aflaţi sub ocrotirea părintească, respectiv a atribuţiilor de control, îndrumare,

decizie şi sesizare sau când legea prevede necesitatea ascultării autorităţii tutelare.

Potrivit dispoziţiilor C. Fam., atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor

executive şi de dispoziţie ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale sau de

sector ale municipiului Bucureşti, Direcţiei generale de asistenţă socială şi de protecţie a

copilului care trebuie să vegheze atât la prevenirea separării copilului de familia sa, cât şi

la protejarea copilului care a fost deja separat de familie. Aceste atribuţii vor fi analizate

distinct în secţiunile următoare.

1. Atribuţiile autorităţii tutelare ca organ de control şi îndrumare a activităţii de

ocrotire părintească

„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra

felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi la bunurile

copilului”.

2. Atribuţiile autorităţii tutelare ca organ de decizie

Aceste atribuţii sunt următoarele:

- soluţionează neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor şi

obligaţiilor părinteşti;

- încuviinţează cererea copilului care a împlinit 14 ani, de a-şi schimba felul

pregătirii profesionale stabilite de părinţi;

- încuviinţează părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze legături

personale cu copilul;

- Aprobă inventarul bunurilor minorului, precum şi plata creanţelor pe care le are

faţă de minor părintele

- stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea

bunurilor sale;

- încuviinţează în prealabil actele de dispoziţie pe care părinţii urmează să le

încheie în numele minorului;

- încuviinţează ridicarea de către părinţi a sumelor de bani care trec peste nevoile

minorului;

- numeşte curator;

- dă descărcare părintelui pentru gestiunea anuală a patrimoniului minorului;

- dă descărcare părintelui pentru gestiunea generală a patrimoniului copilului;

- hotărăşte, împreună cu serviciul sanitar, dacă cel pus sub interdicţie urmează să fie

îngrijit după împrejurări, la locuinţa sa sau într-o instituţie sanitară.

3. Atribuţiile autorităţii tutelare ca organ de sesizare Autoritatea tutelară acţionează ca organ de sesizare a instanţei judecătoreşti. Are

calitatea procesuală activă în virtutea legii. Actul de sesizarea a instanţei judecătoreşti este

un act de drept procesual civil, acţiunea civilă având acest caracter.

4. Atribuţii în cazul în care legea prevede necesitatea ascultării autorităţii tutelare

Când legea prevede că soluţionarea anumitor probleme în legătură cu ocrotirea

părintească este de competenţa instanţelor judecătoreşti, este necesară ascultarea autorităţii

tutelare. Instanţa judecătorească nu poate trece la soluţionarea pricinii decât după

ascultarea delegatului autorităţii tutelare sau luarea avizului ori citarea autorităţii tutelare.

Potrivit legii ascultarea autorităţii tutelare se face în următoarele cazuri31:

- în caz de divorţ sau de anulare a căsătoriei

- atunci când, schimbându-se unele împrejurări, se pune problema modificării de

către instanţa de judecată a unor măsuri luate anterior;

- când, ca urmare a stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească,

se pune problema încredinţării copilului pentru creştere şi educare, precum şi a stabilirii

pensiei de întreţinere;

- când se cere stabilirea locuinţei copilului de către instanţa de judecată;

- când instanţa de judecată trebuie să stabilească întinderea obligaţiei de întreţinere,

a felului şi modalităţii ei de executare;

- când instanţa de judecată este chemată să pronunţe, potrivit C. Fam. , decăderea

unuia sau a ambilor părinţi din drepturile părinteşti.

5. Atribuţiile instanţelor judecătoreşti cu privire la ocrotirea părinteşti

Cazurile în care instanţele judecătoreşti intervin sunt următoarele:

- în caz de decădere a părintelui din drepturile părinteşti;

- în cazul redării exerciţiului drepturilor părinteşti

- în cazul punerii sub interdicţie a unuia sau a ambilor părinţi ori a minorului;

- când se impune încredinţarea copiilor în cazul divorţului părinţilor;

- în cazul stabilirii locuinţei copilului;

- când se cere înapoierea copilului la părinţii săi;

- pentru încuviinţarea învoielii părinţilor cu privire la contribuţia lor la întreţinerea

copilului;

- pentru încuviinţarea cererii copilului din afara căsătoriei de a purta numele

părintelui faţă de care şi-a stabilit ulterior filiaţia;

- pentru soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi cu privire la modalitatea de

exercitare a dreptului pe care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul îl are;

- pentru numirea tutorelui, care înlocuieşte un alt tutore;

- pentru a limita exercitarea dreptului părinţilor de a menţine relaţii personale cu

copiii, în cazul separării copilului de părinţii săi;

- pentru a stabili persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile

părinteşti;

- când se instituie măsurile de protecţie specială.

6. Atribuţiile Ministerului Public

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, Ministerul public îşi exercită

atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească,

sub autoritatea ministrului justiţiei. Art. 60 lit g) din aceeaşi lege prevede că apără

drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale

dispăruţilor şi ale altor persoane.

Activitatea Ministerului Public în domeniul ocrotirii minorilor se realizează diferit în

cadrul procesului penal şi în cadrul procesului civil.

În cadrul procesului penal, procurorul supraveghează respectarea dispoziţiilor de

drept material şi a celor de drept procesual penal privitoare la minori, supraveghează

respectarea legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti.

29 Dreptul familiei, Adrian Pricopi, Editura Luminha Lex, Bucureşti, 2004; Dreptul familiei, Ediţia a V-a,

Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 30 Dreptul familiei, op. cit., I. Albu, p.319-320; Tratat, op. cit., I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 575-577; Dreptul familiei, Ediţia a V-a, Alex Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2002, p. 280 şi urm. 31 Dreptul faqmiliei, T. Bodoaşcă, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; Dreptul familiei, Adrian Pricopi,

Editura Luminha Lex, Bucureşti, 2004.

Ministerul Public desfăşoară în acest domeniu şi o activitate preventivă, mai ales în

rândul minorilor, prin studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea şi

elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora.

În afara dreptului de a introduce acţiunea, procurorul participă în procesele civile ori

de câte ori legea prevede expres că participarea sa este obligatorie.

Principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi părinte „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra

bunurilor părintelui în afară de dreptul de moştenire şi de întreţinere”

Principiul egalităţii în exercitarea ocrotirii părinteşti

Asimilarea deplină a copilului din afara căsătoriei cu copilul din căsătorie

Drepturile şi îndatoririle părinteşti

1. Drepturi şi îndatoriri privitoare la persoana copilului

- Dreptul de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine

- Dreptul de îndrumare a copilului minor

- Dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, la

educarea şi la pregătirea profesională a acestuia

- Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului

- Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa actele

juridice

- Îndatorirea de a creşte copilul

- Îndatorirea de a întreţine copilul

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copilului

- Dreptul şi îndatorirea de administrare a bunurilor copilului

a). Administrarea bunurilor copilului mai mic de 14 ani

b). Actele minorului care a împlinit 14 ani

c). Dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a-i încuviinţa actele

Drepturile copilului

Prin adoptarea Legii 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, ocrotirea

părintească trebuie privită ca un mijloc de realizare a interesului copilului.

Noua lege prevede că interesul superior al copilului trebuie respectat, inclusiv în

legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali

ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a ost plasat în mod legal.

Copiii care se bucură de protecţia şi de drepturile consacrate prin această lege sunt:

a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;

b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;

c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;

d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile legii;

e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României.

Drepturile copilului aşa cum rezultă din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile

copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi cum au fost

preluate în Legea nr. 272/2004.

1. Dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii

2. Dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi

familiale

3. Dreptul la libertatea de exprimare

4. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

5. Libertatea de asociere

6. Dreptul la identitate etnică

7. Dreptul la respectarea personalităţii sale

8. Dreptul la un mediu familial

9. Dreptul la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală,

spirituală, morală şi socială

10 Dreptul la educaţie

Exercitarea ocrotirii părinteşti

Se realizează prin: 1. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi

Excepţie:

Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea ocrotirii părinteşti

2. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

Excepţii:

1) Moartea unuia dintre părinţi

2) Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti

3) Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi

4) Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa

a) Dispariţia unui părinte

b) Contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi

c) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului

d) Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate

Situaţii speciale privind exercitarea ocrotirii părinteşti

În privinţa copilului din afara căsătoriei şi a celui rezultat dintr-o căsătorie lovită

de nulitate s-au reţinut câteva cazuri speciale de exercitare a ocrotirii părinteşti:

- când unul dintre părinţi este decedat, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile

părinteşti sau se află în neputinţa de a-şi manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta între 14-

18 ani. În acest caz sarcina ocrotirii părinteşti revine acestui din urmă părinte, însă, dacă

el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la

persoana copilului, nu şi pe cele referitoare la bunurile acestuia;

- o altă situaţie de excepţie este aceea când unul dintre părinţi a decedat, este pus

sub interdicţie sau se află, din orice motive, în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar

celălalt părinte nu are capacitate de exerciţiu fiind sub 14 ani.

- unul dintre părinţi este în vârstă sub 18 ani, iar celălalt sub 14 ani.

Scindarea ocrotirii părinteşti Noţiunea de scindare a ocrotirii părinteşti reuneşte cazurile în care, fie că părinţii

exercită ocrotirea în mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în parte de către

părinţi, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia copilul i-a fost

încredinţat spre creştere şi educare.

a) Încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei

b) Încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei

c) Încredinţarea copilului din afara căsătoriei

Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii

părinteşti

Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti privitoare la persoana

copilului

1. Plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent maternal sau la un

serviciu de tip rezidenţial

2. Decăderea din drepturile părinteşti

3. Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor

4. Răspunderea contravenţională

5. Răspunderea penală

a) Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni

b) Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

c) Abandonul de familie

d) Rele tratamente aplicate minorului

e) Nerespectarea măsurilor privind Încredinţarea minorului

f) Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţa de a se îngriji

Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile copilului

1. Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor

2. Gestiunea frauduloasă

Ocrotirea minorilor în cazuri speciale

Legislaţia actuală cuprinde dispoziţii în acest domeniu, atât în Codul familiei, care

constituie dreptul comun în materie, cât şi în legi speciale.

Ocrotirea copilului, educarea şi pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra

firesc în societate şi a respecta normele morale şi de convieţuire socială, precum şi

ordinea de drept constituie o preocupare importantă.

Legea nr. 272/2004, anume: tutela, măsurile de protecţie specială sau adopţia.

Tutela şi curatela minorului Aceste instituţii sunt reglementate de Codul familiei şi privesc protejarea minorului

lipsit de ocrotire părintească, respectiv a celui care necesită reprezentare provizoriu, în

cazuri speciale.

Tutela minorului. Deschiderea tutelei Tutela minorului, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice care

reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei

persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii tutelare.

Tutela se deschide când minorul este lipsit de ocrotire părintească, deci de îngrijirea

ambilor părinţi, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113 C. Fam. Şi art. 40 din Legea

272/2004, şi anume:

- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi;

- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi;

- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie; - ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti.

Tutela se instituie şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească

hotărăşte că aceasta este în interesul copilului

Caracterele generale ale tutelei

a) Tutela se exercită numai în interesul minorului

b)Tutela este o sarcină legală, obligatorie

c) Tutela este o sarcină gratuită

d)Tutela este o sarcină personală

Exercitarea tutelei

a) Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului

b) Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului

Încetarea tutelei

Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ai. Astfel de

situaţii sunt:

- împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;

- căsătoria minorei peste 16 ani;

- părinţii minorului au fost identificaţi;

- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă.

Curatela minorului Curatela reprezintă o instituţie de ocrotire a minorului care are caracter temporar şi

subsidiar. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,

ci poate interveni şi în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive, nu- şi pot

îngriji interesele.

În cazul minorului, curatorul este chemat să înlocuiască părinţii fireşti sau tutorele,

fie la încheierea anumitor acte juridice, fie la încheierea tuturor actelor presupuse de

ocrotirea minorului, însă numai provizoriu.

Curatela minorului se instituie:

- când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor;

- când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-şi

îndeplinească îndatoririle;

- când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o perioadă

mai îndelungată;

- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului.

Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela

minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei.

Protecţia specială a copilului

Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de

asistenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să

acţioneze pe două planuri, în vederea protejării copiilor.

Serviciile de protecţie specială sunt:

- servicii de zi;

- servicii de tip familial;

- servicii de tip rezidenţial. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia. Fac

parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire

a copilului în regim de urgenţă.

Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale. Măsurile

de protecţie specială a copilului sunt:

a) plasamentul;

b) plasamentul în regim de urgenţă;

c) supravegherea specializată.

Consiliul de familie

Consiliul de familie din noul Cod civil este cu totul diferit ca şi componenţă, rol, şi

situaţii în care se constituie, de instituţia cu aceeaşi denumire reglementată prin Legea

217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, definită ca fiind "asociaţia

fără personalitate juridică şi fără scop patrimonial, formată din membrii familiei care au

capacitate deplină de exerciţiu", cu rol de prevenire a situaţiilor conflictuale şi de medierea

înte membrii familiei.

Din conţinutul textelor care se referă la consiliul de familie rezultă că acesta este un

organ consultativ (fără personalitate juridică), constituit de instanţa de tutelă, cu rolul de a

supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu

privire la persoana şi bunurile minorului. Până la înfiinţarea instanţelor de tutelă, aribuţiile

acestora sunt exercitate de către judecătorii.

Pot face parte din consiliul de familie rudele, afinii, ţinând seama de gradul de rudenie

şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte

personae care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes

pentru situaţia acestuia. Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de

familie.

Nu pot fi membri în consiliul de familie: tuturele; minorul, persoana pusă sub

interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din exerciţiul drepturilor

părinţeşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor

drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele

purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; cel care, exercitând o tutelă, a

fost îndepărtat din aceasta în condiţiile articolului 158 din Cod; cel aflat în stare de

insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea

îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părinte

care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

Poate refuza să facă prte din consiliul de familie cel care, din cauza bolii, a

infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află

bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această

sarcină.

Consiliul de familie se instituie atunci când minorul se află în situaţia de a se insitui

tutela. Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi ,

necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a

interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi

judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că

este în interesul minorului instituirea unei tutele.

În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin

alte măsuri de protecţie spcială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.

Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea

persoanelor interesate; persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri ai

consiliului de familie sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa de tutelă, din

oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui

desemnat, a oricăror alte personae care au cunoştinţă despre situaţia minorului.

Instanţa de tutelă constituite consiliul de familie format din trei persoane dintre cele

cu vocaţie, ţinând seama de gradul de rudenie al membrilor şi de relaţiile personale cu

familia minorului. Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.

Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani este ascultat, iar pe lângă cei trei membri ai

consiliului de familie, instanţa de tutelă numeşte şi doi supleanţi.

Consiliul de familie, prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă, îşi îndeplineşte

rolul de a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului astfel: dă avize consultative, la

solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege.

Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi. La

luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Deciziile cosiliului

de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit, ţinut de unul

dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă. Actele încheiate de

tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului de nrespectare a

avizului atrage numai răspunderea tutorelui.

Exemple de avize consultative: măsurile privind persoana minorului se iau de către

tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au character curent;

avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă sunt necesare pentru orice acte

de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor

minorului făcute de tutore, pentru renunţarea la drepturile patrimoniale ale minorului şi

pentru încheierea în mod valabil a oricăror alte acte ce deăşesc dreptul de administare; în

cazul recunoaşterii capacităţii depline de exerciţiu minorului pus sub tutelă, care a împlinit

vârsta de 16 ani, instanţa de tutelă va cere şi avizul consiliului de familie.

Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi

compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a

unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei personae fizice sau personae

juridice specializate. Deşi tutela este o sarcină gratuită, pe perioada exercitării sarcinilor

tutelei, tutorele poate primi o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de

tutelă, cu avizul consiliului de familie şi tot cu avizul acestuia instanţa de tutelă va putea

modifica sau suprima această remuneraţie.

Exemple de decizii: consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru

întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit

împrejurărilor, această sumă; consiliul de familie indică instituţia de credit la care se depun,

pe numele minorului, sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale

administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare.

Totodată, consiliul de familie poate face plângere la instanţa de tutelă cuprivire la

actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor; consiliul de familie sau oricare

membru al acestuia pot promova acţiunea în anularea actelor de dispoziţie sau care

depăşeşte dreptul de administare făcute de tutore. La numirea sau, după caz, în timpul

tutelei, consiliul de familie poate formula o cerere la instanţa de tutelă pentru ca tutorele să

dea garanţii reale sau personale.

Alte atribuţii: membrii consiliul de familie trebuie să fie prezenţi la inventarierea

bunurilor minorului. Membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare în scris, la

întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe

care le au faţă de minor. Dacă în aceste condiţii nu le-a declarat se înţelege că au renunţat

la ele. În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de familie,

tutorele va fi numit cu consultarea consiliului de familie.

În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi

exercitate de către instanţa de tutelă.