universitatea din bucureŞti facultatea de · pdf filede limita terenurilor agricole, limita...

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

TEME

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2010

Acest material este destinat uzului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă, fiind interzise copierea, multiplicarea în orice format şi comercializarea. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



TEMA NUMĂRUL 1

Surse de informare demografică. 1. Recensamântul populaţiei.

Asigură informaţii legate de numărul şi structura populaţiei, oferind o imagine secvenţială a acesteia la un moment dat pentru un anumit loc. Recensămintele au o vechime legată de statele organizate, primele fiind realizate în antichitate (mesopotamienii, grecii, romanii, chinezii), în acea perioadă ele vizând informaţii de ordin numeric, caracterul fiind unul fiscal şi militar. În epoca modernă tehnica de recenzare s-a perfecţionat, primul recensământ modern fiind considerat cel din Suedia din 1750, urmat de cele din Norvegia şi Danemarca în 1769, SUA 1790 sau Franţa-1801. În România primul recensământ modern a avut loc în Muntenia în 1838, urmat de cel din Moldova în 1850 şi 1860 efectuart de Ion Ionescu de la Brad. Perioada de recenzare este de 10 ani, fiind considerată optimă cu privire la schimbările petrecute în populaţia unui stat. Este realizat la nivel naţional, la iniţiativa statului, alocându-i-se un buget; se folosesc în activitatea de colectare a datelor recenzorii (persoane angajate, ce trebuie să aibe studii cel puţin medii); formularul de recensământ este reprezentat de un chestionar ce are menirea de a obţine informaţiile legate de numărul, structura ori caracteristici socio-culturale ale populaţiei.

Un recensământ modern cu o finalitate dominantă, explicit demografică, ar trebui să răspundă cel puţin următoarelor cerinţe:

- să acopere o arie strict delimitată şi să înregistreze populaţia totală a respectivei arii la un moment dat;

- în cadrul său fiecare persoană să fie înregistrată individual, iar caracteristicile stabilite ale acesteia să fie investigate separat;

- să se realizeze la intervale de timp regulate (10 – 15 ani); - rezultatele lui să fie publicate prompt şi în detaliu adecvate pentru

a putea fi utilizate cu folos de potenţialii lor beneficiari. Principii ale culegerii datelor prin recensământ:

Universalitate Periodicitate Simultaneitate Comparabilitatea datelor



Caracterul nelimitativ al variabilelor din program Caracterul ştiinţific şi aplicativ general

Dezavantaje: - volumul foarte mare de date colectate necestă timp în ceea ce priveşte prelucrarea, astfel, unii indicatori ajung să fie publicaţi chiar după mai mulţi ani, ele nemaifiind actuale, ci deja vechi. -erorile sunt inerente, mai ales în cazul datelor colectate pe baza declaraţiei pe propria răspundere (date ce nu pot fi verificate): ex. Etnia, confesiunea.

2. Ancheta demografică furnizează informaţii în profunzime asupra populaţiei, dar reduse în plan spaţial. Presupune colectarea datelor pe baza unui chestionar, ce are menirea de a surprinde fenomenul demografic inclusiv sub aspect cauzal; acesta se aplică pe un eşantion de populaţie (eşantionare simplă sau aleatorie ori stratificată) prin sondaj. Ancheta demografică prin sondaj este ancheta organizată după principiile teoriei sondajului, în domeniul populaţiei. Aceasta se aplică cu precădere, în următoarele cazuri:

la recensămintele populaţiei – recensământ de probă, anchete de control la prelucrarea datelor, prelucrări suplimentare etc.;

la înregistrarea evenimentelor demografice, când lipseşte o înregistrare organizată oficial a actelor de stare civilă;

în perioade intercensitare, pentru estimarea numărului şi structurii populaţiei;

în cercetarea unor fenomene demografice.

3. Statistica stării civile sau registrele de stare civilă reprezintă o sursă fundamentală de informare deoarece aceasta se poate folosi în perioadele dintre recensăminte, surprinzând aspecte legate de naşteri, decese, divorţuri şi căsătorii.

4. Registrele de populaţie reprezintă cea mai modernă sursă de informare deoarece îmbină recensământul cu evidenţa mişcării naturale şi migratorii, prin contorizarea diferitelor evenimente pentru fiecare cetăţean în parte.

5. Statistica migraţiei ne oferă informaţii legate de mişcarea migratorie a populaţiei atât sub aspectul celei interne cât şi internaţionale stabilindu-se intensitatea migraţiei, fluxurile migratorii ori anumite caracteristici socio-economice ale migranţilor; statistica migraţiei internaţionale prezintă o serie de aspecte cu privire la corectitudinea datelor, evidenţa fiind îmbunătăţită prin introducerea sistemului de vize, permiselor de muncă, etc. cu toate acestea migraţia ilegală fiind un fenomen ce rămâne în continuare imposibil de combătut.



6. Monografiile de populaţie se concretizează sub forma unor studii demografice canalizate pe studiul unui fenomen sub toate aspectele sale sau a unei regiuni din punct de vedere al tuturor fenomenelor demografice. Avantajul acesteia este acela că datele statistice folosite sunt explicate sub aspectul lor cauzal; Tipuri de monografii:

monografii care studiază un singur fenomen demografic în cadrul unei populaţii sau al unei părţi a acesteia (ex: monografia mortalităţii infantile, monografia fertilităţii femeilor dintr-o localitate etc.);

monografii care studiază toate fenomenele demografice interdependente dintr-o anumită zonă.

Distribuţia spaţială a populaţiei

• Distribuţia spaţială a populaţiei se poate explica prin diferenţele teritoriale care apar la nivelul uscatului.

• Asia concentrează 60% (60,4%-2009) din populaţia mondială pe un teritoriu de 20% din totalul uscatului.

• America are 13% (13,5%-2009) din populaţia Globului, Africa 12% (14,6%-2009), Europa 9% (10,8%-2009).

• Populaţia este concentrată in Emisfera Nordică, 45% din populatie trăieşte intre 20 şi 40 ° latitudine N, 30% între 40 şi 60 ° latitudine N.

• 2/3 din populaţie este concentrată în zonele de ţărm, locuind la mai puţin de 500 km faţă de acesta.

• Distribuţia în teritoriu a populaţiei de poate masura cu ajutorul Densităţii populaţiei care reprezintă numarul de locuitori raportat la suprafaţă (loc/km2)

• Zone cu densitate redusă 0,5-2 loc/km2: Australia, Libia, Mauritania, Botswana, Islanda, Mongolia, Namibia.

• Zone cu densitate ridicată 200-500 loc./km2: Japonia, Germania, Marea Britanie, Coreea de Sud, Olanda, Belgia.

• Zone cu densitate foarte mare, peste 4000 loc/km2 : Hong Kong, Singapore, Macao.

Zonele nepopulate sau foarte slab populate.

1. Zonele reci (Antarctica, Groenlanda) sunt total nepopulate, exceptie făcând bazele de cercetare ştiinţifică.



2. Zonele deşertice (Sahara, Kalahari, Namib, Australiei, Marele deşert al Arabiei, etc.) trăiesc grupuri de păstori nomazi, populaţii de agricultori.

3. Zonele tropical-umede (Amazon, Borneo, Noua Guinee) datorita climatului umed şi cald.

4. Zonele montane (Himalaya, Tian Shan, Altai, Stâncoşi, Anzi). Zonele cu densitate foarte mare

1. Asia de Est: Japonia, China, Taiwan, Coreea de Sud reprezintă zona cea mai populată la nivelul Globului, deţine 25% din populaţia totală mondială. Densitatea depăşeşte 600 loc/km2 în Campia Chinei de Nord, Chang Jiang sau zonele litorale

2. Asia de Sud: India, Bangladesh, Pakistan, Sri-Lanka, Myanmar, Thailanda, concentreaza 20% din populaţia uscatului. Densitatea mare 800 loc/km2 în Campia Indo-Gangetică.

3. Europa: are o parte foarte bine populată sub forma unui arc cu o densitate de peste 300 loc/km2, Midlands (Marea Britanie)-Campia Padului (Italia)-regiunea Renană (Germania)-Campia Elveţiană.

4. Africa: valea Nilului cu densităţi de peste 1500 loc/km2, Nigeria, Kenya, Uganda, Etiopia cu nuclele de mari concentrări.

Zonele moderat populate

1. America de Nord: coasta Atlanticului până la Marile Lacuri cu o populaţie de 260 mil. Locuitori, Peninsula California cu o populaţie de peste 300 mil. Locuitori.

2. America Latină cea mai mare densitate se intinde de la vărsarea Amazonului până la vărsarea Rio Grande. Atrag atentia concentrările din sudul Mexicului, văile şi bazinele andine din Venezuela, Columbia şi Chile.

3. Africa are densitati de sub 25 loc./km2, exceptie făcând regiunea urban-industrială din Africa de Sud, cateva câmpii din Magreb şi câteva insule: Comore, Reunion, Mauritius, etc.

4. Asia are densitate moderată în zona montană a Yemenului, estul Mării Mediterane, valea Tigrului, Eufratului, Vestul Iranului, bazinul Fergana.

Factorii care influenţează densitatea populaţiei.

Clima

Temperaturile scăzute sau frigul reprezintă elementul restrictiv datorită riscului de îngheţa, dispariţiei vegetaţiei. Discontinuitatea este reprezentată



de limita terenurilor agricole, limita oicumenei suprapunându-se limitei spaţiului cultivat; este posibilă, însă prezenţa unor colectivităţi umane în zona climatului polar în condiţiile în care acestea sunt aprovizionate cu hrană, acest lucru presupunând costuri foarte ridicate (Alaska, Siberia).

Temperaturile ridicate sau seceta pun probleme privind popularea, fiind mai puţin restrictive decât frigul. Lipsa apei are efect direct asupra omului, dar şi asupra resurselor alimentare. Deserturile sunt caracterizate de pastorit nomad ca şi activitate de bază, cultura plantelor fiind posibilă doar pe baza irigaţiilor; discontinuităţile întâlnite în locuirea ariilor marginale aride sunt date de limita cerealiculturii, dincolo de aceasta popularea fiind limitată. Cele mai secetoase părţi deşertice sunt: Erg Chech şi Tanezrouf în Algeria, Tenere în Niger, Rub al Khali în Arabia Saudită). Ca şi în cazul climatului rece exploatarea resurselor de subsol, mai ales a petrolului a determinat dezvoltarea unor centre de exploatare ce au învins restricţiile impuse de climat cu ajutorul tehnologiei.

Precipitaţiile sunt considerate un obstacol pentru om, mediul tropical fiind extrem de restrictiv datorită întinderii pădurilor, fertilităţii scazute a solurilor, frecvenţei anumitor parazitoze sau boli. Cu toate acestea climatul cald şi umed nu împiedică practicarea agriculturii, mai ales în situaţia în care există o tehnologie potrivită sau plante adaptate. Prin urmare zinele tropical-umede nu prezintă aceleaşi restrictivităţi din punct de vedere al populării, ca şi cele deşertice sau reci.

Relieful

Calculele efectuate dovedesc faptul ca o data cu creşterea altitudinii scade densitatea populaţiei. Regiunile de vid demografic înregistrate pe hartă se suprapun unor masive muntoase sau platouri înalte, densitatea fiind cu atât mai scăzută cu cât pantele sunt mai accestuate, impunând imposibilitatea exploatării agricole.

80% din populaţia uscatului trăieste sub 500 m altitudine, în timp ce numai 2% trăieşte la peste 2000 m. În prezent atracţia pentru zonele litorale a dus la o creştere a populaţiei, ca urmare a faptului că acestea sunt uşor de cultivat, de irigat, şi totodată cele mai fertile.

Se constată în funcţie de ţară, de continent, că altitudinea medie de locuire suportă variaţii, aceasta fiind de 319 m pentru Asia, 168 m pentru Europa, 95 m pentru Australia, 430 m pentru America de Nord, 590 m pentru Africa, America de Sud înregistrând cea mai ridicată altitudine, respectiv 644 m.

Proporţia populaţiei care locuieşte la peste 1500 de metri este nulă în Australia, nesemnificativă în Europa, slabă în Asia, însă ridicată în Africa (8,9% din total), în America de Sud (15,2%).



Tările andine (Bolivia, Chile, Peru) reprezintă o excepţie datorită adaptării vechilor locuitori la condiţiile de mediu, astfel în Bolivia 7 locuitori din 10 trăiesc la peste 3000 m altitudine, capitala La Paz fiind situată la 3600m, iar vechiul centru minier Potosi la 4100m.

Altitudinile ridicate sunt restrictive pentru majoritatea oamenilor datorită efectelor negative legate de scăderea presiunii atmosferice, o limită critică fiind trasată pentru altitudinile de 6000-6500 m, aşezările permanente nefiind situate mai sus de 4800 în Tibet sai 5200 în Peru şi Bolivia.

Munţii situaţi la latitudini mari prezintă cele mai restrictive condiţii (Alaska, Scandinavia şi Nordul Rusiei).

Unele masive sunt aproape nepopulate (Stâncoşi, Anzii de Sud, Alpii Neozeelandezi), dar avem şi munti populaţi precum Pirineii, Alpii, Carpaţii, Caucazul. Populaţia nu este numeroasă, limita până la care avem aşezări permanente este de 1500 m.

La latitudini tropicale şi subtropicale munţii prezintă o populaţie numeroasă, un exemplu elocvent constituindu-l Etiopia unde 9/10 din populaţie trăieşte în zona montană, din care 7/10 la peste 2000 m. Alte exemple: Yemen, Liban, Iran, sud-vestul Marocului.

Printre factorii restrictivi se numără declivitatea pantelor, masivitatea, solurile, fragmentarea.

Rolul văilor în spaţiile montane este unul important atât pentru circulaţie, cât şi pentru activităţi agricole, industriale sau comerciale, fapt evidenţiat în cazul Pirineilor, Carpaţilor, a căror umanizare este intensă ca urmare a fragmentării.

Piemonturile sunt aproape peste tot foarte populate, activităţile umane găsind condiţii favorabile (Europa, Africa de Nord), câmpiile şi platourile joase oferind de asemenea condiţii avantajoase.

Din calculele efectuate rezultă că valoarea densităţii se diminuează pe măsură ce ne îndepărtăm de ţărm, astfel peste 70% din populaţia mondială trăieşte la mai puţin de 500 m fată de coastă, 26,7% la distanţe mai mici de 50 km, şi numai 8,6% din populaţia mondială la distanţe ce depăşesc 1000 km.

Factorii istorici 1. Vechimea populării.

Formarea unei concentrări de populaţie presupune timp, de aceea se apreciază că există o corelaţie între valoarea ridicată a densităţii şi vechimea populării. Zonele cele mai populate ale Globului, respectiv Orientul Apopiat, Asia de Sud, Africa de Nord, anumite părţi ale Africii orientale şi Americii Andine, sunt ocupate din vechime.



Este dificil să reconstituim ocuparea timpurie a planetei, etapele esenţiale ale acestui proces fiind însă cunoscute: primele hominide au apărut în Africa, probabil în Africa Orientală, acum 3-4 milioane de ani; mai târziu, tot în Africa apare Homo Habilis, care este mult mai evoluat şi şlefuieşte piatra; acesta părăseşte Africa cu 2 milioane de ani în urmă pentru a ocupa părţile calde ale Eurasiei, europei Meridionale şi Indoneziei; Homo Erectus sau pitecantropul, mai evoluat, apare ulterior, acum 300000 ani Î.Hr., când a învăţat să folosească focul, să se adăpostească în grote; este înlocuit în pleistocenul superior de Homo Sapiens Neanderthaliensis, relativ apropiat de omul actual, care în ciuda constrângerilor de ordin climatic, legate de glaciaţiuni a ocupat treptat nordul Europei şi Asiei; Homo Sapiens Sapiens ocupă restul uscatului, al cărui loc de apariţie nu se cunoaşte exact, dar se presupune că ar fi asia de Vest, cu 40000 sau 35000 ani Î. Hr., el răspândindu-se rapid în lume.

În Africa omul actual ajunge între anii 37000 şi 34000 Î.Hr. pătrunzând în nord- est prin istmul Suez sau Bab el Mandeb, ca urmare a scăderii nivelului mării în perioadele reci. În Europa începând cu anii 35000 Î.Hr. au existat mai multe valuri succesive, venite din Orientul Apropiat.

În Asia procesul de populare a fost precoce, între 40000 Î. Hr. Şi 35000 Î. Hr. Câteva grupe trec în Australia, apoi în Tasmania şi Noua Guinee, profitând de apropierea insulelelor de Australia îăn perioadele reci.

În America popularea continentului s-a făcut prin strâmtoarea Bering acum 27000 Î. Hr.

S- a demonstrat faptul că marile câmpii sau vaile fluviilor care anterior reprezentau mari densitaţi nu sunt actual cele mai populate areale, ierarhia fiind schimbată de factorul economic in special. Anumite teritorii populate tardiv, care anterior nu au reprezentat leaganul unor civilizatii sau nuclele de intensă populare sunt azi mari densităţi umane.

2. Migraţiile sunt importante in formarea de densităti. Rolul lor a fost deosebit de important în secolele al XIX-lea şi XX, deoarece a modificat repartiţia spaţială a populaţiei lumii, creând zone de mare concentrare în America de Nord, Brazilia, Argentina, Chile, Australia şi Noua Zeelandă.

Sunt cunoscute dislocări importante de populaţie în timpul Imperiului Roman, migratiile mongole, vikingilor au avut influenta asupra Europenilor.

Sec. XVI-XIX comertul cu scalvi , fluxurile migratorii au avut un efect benefic popularii Americii, Australiei, Noii Zeelande.

În secolele XIX şi XX din Europa au migrat cca. 30 mil. De persoane spre SUA, 2 mil. către Canada, 12 mil. spre America Latină, 3 mil. spre Australia şi Noua Zeelandă.



Emigraţia rusă spre Siberia şi Asia Centrală a implicat cca. 10 mil. de persoane, migraţia chineză spre Manciuria, Asia de Sud-Est şi ţările Pacificului peste 10 mil. persoane, emigraţia indiană spre Africa de Est, Africa Centrală şi de Sud-Est a dizlocat 2-3 mil. locuitori.

Primul război mondial şi instaurarea regimului sovietic a impus alte mişcări de populaţie, al doilea război mondial a determinat deplasarea forţată a peste 45 mil. persoane.

Cea mai mare parte a populaţiei Americii şi Oceaniei provine din imigraţii, în America Latină imigraţia contribuind cu 2/3 la formarea densităţilor actuale, în timp ce în SUA şi Canada aproape întreaga populaţie provine din imigraţia masivă din secolele XIX şi XX, descendenţii amerindienilor având doar 4% din populaţia actuală.

În Australia şi Noua Zeelandă imigranţii provin din Europa, populaţia aborigenă reprezentând doar 8%, respectiv 0,5%.

Resursele minerale şi energetice

Resursele energetice sau minerale exercită o influenţă deosebită asupra distribuţiei mondiale a populaţiei, însă numai acolo unde există tehnici de exploatare a acestora.

Resursele energetice: carbunele a avut un rol foarte important în aparitia industriei, mai tarziu petrolul, gazele naturale si energia apei sau atomica.

Resursele minerale ne-energetice. Acestea nu au determinat cu exceptia fierului concentrari de populatie, datorită concentrarilor mici de minereu si costurilor de transport. Astfel, zonele miniere devin neatractive pentru populaţie, chiar şi zonele de extracţie variind din acest punct de vedere: în Lorena exploatarea fierului a generat apariţia concentrărilor de populaţie, în Sierra Leone efectul fiind neînsemnat.

Progresul tehnic si inovatiile

Progresul tehnic şi inovaţiile aduce modificări în ceea ce priveşte repartiţia spaţială a populaţiei prin revoluţiile economice pe care le induce, acestea făcând posibilă prezenţa populaţiei în zone considerate anterior neatractive.

Revoluţia agricolă. Primele concentrari de populaţie au fost legate de zonele agricole, aparitia tehnicilor agricole, domesticirea animalelor, prelucrarea metalelor fiind motoare pentru agricultura. Zone de aparitie: Orientul Apropiat, Valea Nilului, Sudul Europei, Asia de Sud- Vest, mai tarziu America. Tehnicile agricole au fost folosite cu 5 milenii Î. Hr. în Asia de Sud şi Sud-Est (India, China, Filipine,



Indonezia), Africa de Nord (Egipt), Europa de Sud şi Sud-Est (ţările mediteraneene), cu 3 milenii Î. Hr. în ţările andine. Acest lucru arată faptul că agricultura era practicată de foarte multă vreme în areale care astăzi se numără printre cele mai populate din lume.

Prelucrarea metalelor apare 5000 A. HR. în Orientul Apropiat, de unde se răspândeşte rapid spre Chia şi ţările Mediteraneene. Viaţa urbană apărută de timpuriu în orientul Apropiat era răspândită la scară mare în mileniul II Î. Hr. în Egipt, Iran, India, China, formând concentrări de populaţie în lungul fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Gange, Indus, Huang-He, Jang-Tse.

Revoluţia industrială este corelată cu progresele realizate pe plan stiinţific. S-a dezvoltat în Anglia în sec. XVIII, apoi treptat în SUA, Japonia, Australia, Noua Zeelandă. Transformările multiple realizate în aceste regiuni au antrenat o creştere multiplă a populaţiei ,atrăgând în zonele industriale nou create un număr mare de locuitori.

Nuclee noi au apărut în Europa de Vest şi Centrală, America de Nord şi Japonia, fiind evidentă acţiunea decisivă a factorului economic asupra formării marilor concentrări de populaţie.

Distribuţia spaţială a populaţiei este rezultatul complex al factorilor fizici,

dar şi umani, aceştia contribuind la explicarea unor discrepanţe în ceea ce priveşte popularea.

Este de remarcat faptul că de câteva decenii distribuţia spaţială a populaţiei nu este caracterizată de o puternice schimbări, suprafeţele ocupate şi neocupate rămânând neschimbate la nivelul secolului XX şi în prezent.

Deşi numărul populaţiei a crescut considerabil , migraţiile având un rol important în ceea ce priveşte modificările asupra densităţii, aceste aspecte nu au produs schimbări în distribuţia spaţială a populaţiei, concentrările caracterizate de densitate ridicată rămânând aceleaşi, schimbările survenind doar în cazul arealelor urbane.



TEMA NUMĂRUL 2: DINAMICA POPULAŢIEI

Componentele dinamicii populatiei 1. Miscarea naturala: evolutia nasterilor si deceselor. 2. Miscarea migratorie: emigratia si imigratia.

IMIGRANŢI

POPULAŢIA TOTALĂ Mişcarea naturală Mişcarea migratorie

NAŞTERI

DECESE EMIGRANŢI

Formula dinamicii populatiei:

Δp= (N-M)+(I-E) în care: Δp= dinamica numarului populatiei N= numarul nasterilor M=numarul decedatilor I=numarul imigrantilor E=numarul emigrantilor

În funcţie de modul în care acţionează cele două componente mai sus

menţionate, de rolul pe care îl joacă fiecare dintre ele există populaţii mobile (modificările ce apar în numărul total sunt determinate atât de mişcarea naturală cât şi de mişcarea migratorie) şi populaţii imobile (rezultatul mişcării naturale).



Natalitatea

Definiţie: Frecvenţa si intensitatea naşterilor în interiorul unei populaţii. Se măsoara prin rata natalitaţii, indicator calculat prin raportarea numărului de născuţi vii la populaţia medie, exprimat în promile (‰)

n=(N/PM)× 1000, în care

n= rata natalităţii N= numărul total de naşteri PM= populaţia medie

f=(N/Pf15-49) )× 1000, în care f= rata fertilităţii N= numărul total de naşteri Pf15-49=populaţia feminină de vârstă fertilă. !!! În funcţie de condiţiile generale de mortalitate se consideră că o rată de fertilitate de 2,1 copii/femeie este obligatoriu necesarp pentru ca să se producă înlocuirea generaţiilor, un nivel ce se situează sub acest prag determinând stagnarea sau chiar declinul populaţiei (fără a lua în considerare componenta migratorie). Rata medie de fertilitate în 2009 este de 2,6 copii/femeie, Europa prezentând valori de 1,5, Africa întegistrând o fertilitate de 4,8 copii/femeie. Factorii care influenţează natalitatea/ fertilitatea Factorii economici.

Nivelul general de dezvoltare economică, condiţiile de viaţă ale populaţiei au o influenţă foarte mare asupra fertilităţii. Cu cât statul este mai dezvoltat cu atât fertilitatea este mai scăzută.

Dorinţa de a avea mai multe bunuri materiale, cheltuielile mari pentru îngrijirea şi educaţia copiilor, dimensiunea mai redusă a locuinţei urbane, grija pentru sănătatea mamei sunt cauze ale scăderii fertilităţii.

Factorii politici (politici demografice) Indiferent de natura politicii demografice adoptate, mijloacele posibile de utilizat sunt:



a) mijloace economic-financiare sau fiscale b) mijloace juridico-administrative c) mijloace medico-sanitare d) mijloace culturale, educaţionale sau propagandistice

Politica antinatalista: China începând cu anul 1950, politică de limitarea a naşterilor, raţinea fiind una economică.

Politica pronatalistă are în vedere o creştere a numărului de locuitori,

bazat pe o încurajare a naşterilor. Un exemplu de astfel de politică fals pronatalistă este România până

în 1989, în timpul regimului Ceauşescu: Un element important al acestei politici este reprezentat de

abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea întreruperile de sarcină la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele ţări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicaţii medicale şi doar în cazuri excepţionale se accepta sacrificarea fătului şi până la şase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depăşit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naştere la cel puţin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulţi copii ar fi avut dreptul la privilegii substanţiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulţi copii aveau dreptul la o maşină ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum şi o vacanţă gratuită pe an într-o staţiune balneară.

Politica neutră, respectiv de neintervenţie a statului în evoluţia

natalităţii. Factorii socio-culturali

1. Statutul femeii în societate. Acesta este dependent de gradul de dezvoltare economică. În statele subdezvoltate ignoranţa şi anumite mentalităţi fac ca rolul femeii să fie redus doar la creşterea şi îngrijirea copiilor. În statele dezvoltate, nivelul ridicat de şcolarizare, independenţa financiară, participarea la viaţa economică au ca efect o natalitate scăzută.



2. Religia Religia de-a lungul timpului a avut o atitudine pronatalistă. Cu cât gradul de adeziune religiosa este mai mare cu atât fertilitatea este mai ridicată. Un exemplu îl constutuie mormonii din S.U.A., care refuză limitarea naşterilor, de asemenea islamicii sunt preponderent pronatalisti. În societatea modernă, influenţa religiei este una slabă, numărul naşterilor nefiind influenţat de practica religioasă. 3. Climatul psihologic general Acesta duce la instalarea unui optimism demografic sau a unui pesimism demografic. 4. Vârsta populaţiei este un factor biologic foarte important deoarece la procesul reproducerii participă direct categoria tinerilor sau adulţilor, o populaţie îmbătrânită manifestă de regulă o fertilitate scăzută.

La nivel mondial rata medie a natalităţii în 2009 se situează la 20 ‰, faţă de 25 ‰ valoare înregistrată în perioada 1990-1995. Diferenţierile sunt vizibile, astfel, în cadrul tărilor dezvoltate rata natalităţii este în continuare scăzută,12 ‰, fată de tările subdezvoltate unde aceasta depăşeşte media mondială, respectiv 35 ‰. Pe continente analiza natalităţii arată discrepanţe semnificative:

• Africa 36 ‰ • America 17 ‰ • Asia 19 ‰ • Europa 11 ‰ • Australia şi Oceania 18 ‰

Ţări cu cea mai mică rată a natalităţii

‰ Ţări cu cea mai mare rată a natalităţii

‰

Monaco 7 Niger 53 Germania 8 Uganda 47 Austria Malta Bosnia-Herţegovina

9 Angola Burkina Faso

46



STUDIU DE CAZ: Caracteristici ale dinamicii natalităţii în România. Dacă analizăm evoluţia natalităţii şi fertilităţii în România în perioada postbelică vom constata că aceasta a avut o tendinţă generală de reducere, semn că România a intrat, deşi destul de târziu, pe făgaşul tranziţiei demografice, dar această tendinţă s-a conturat în condiţiile unei evoluţii extrem de sinuoase şi de contradictorii. Am putea distinge patru etape în această evoluţie: 1. Perioada de după încheierea războiului şi până în anul 1957, caracterizată prin menţinerea la cote relativ înalte (în jur de 25%) a ratelor natalităţii. Această situaţie se datorează pe de o parte unor factori demografici – „baby-boom-ul” postbelic, explozia natalităţii, ca încercare neconştientizată de recuperare a deficitului de naşteri din perioada războiului 2. Perioada cuprinsă între anii 1957 – 1966, al cărei debut este marcat de decretul Consiliului de Stat care liberaliza avorturile la cerere. Perioada este caracterizată printr-o reducere puternică a ratelor natalităţii, mai ales după 1960, nivelul acestuia ajungând în 1966 la 14,1‰, puţin peste nivelul care asigură o reproducere simplă a populaţiei. Fără a contesta rolul decretului amintit în această tendinţă de evoluţie, factorii decisivi sunt de altă factură. Din punct de vedere demografic, este perioada în care ajung la vârsta de maximă fecunditate generaţiile mult reduse numeric născute în perioada războiului. În acelaşi timp, este perioada în care se produc schimbări masive de natura celor care au ca efect reducere fertilităţii, schimbări legate de urbanizare, industrializare etc. 3. Perioada 1966 – 1989 – marcată printr-un alt decret al Consiliului de Stat prin care se limita drastic recursul la avortul la cerere, permis în condiţii excepţionale, strict stabilite – este caracterizată prin cea mai sinuoasă evoluţie a natalităţii (care aproape s-a dublat), natalitatea îşi reia tendinţa de scădere, ajungând în 1984 la cam aceeaşi nivel ca cel din 1966 după care, pe fondul unei înăspriri a legislaţiei privind avortul, cunoaşte o uşoară scădere, ajungând la sfârşitul anului 1989 la un nivel în jur de 18‰. Această evoluţie are multiple explicaţii. Creşterea spectaculoasă din primii doi ani relevă faptul că populaţia, pentru care avortul reprezintă aproape unica modalitate de evitare sarcinilor nedorite, a fost luată prin surprindere de măsurile legislative adoptate şi a avut nevoie de timp pentru a găsi soluţii de evitare a acestora. Reluarea tendinţei de scădere probează faptul că această tendinţă, obiectiv determinată de factori demografici şi extra-demografici nu poate fi oprită şi, cu atât mai puţin reversată de măsuri legislative insuficient fundamentate şi abuziv aplicate.



4. Perioada de după 1989, al cărei început a fost marcat de abrogarea de către puterea provizorie instalată a reglementărilor în vigoare privind avortul, considerate, pe drept cuvânt, drept abuzive.

Liberalizarea absolută a avortului la cerere, facilitarea accesului larg la mijloace caracteristice au generat, pe fondul unei adevărate prăbuşiri economice a ţării (cu toate efectele ei: şomaj masiv, criza locuinţelor, scăderea drastică a nivelului de trai, etc) o reducere fără precedent pe timp de pace a natalităţii aş cărei nivel scade după 1992 sub cel al mortalităţii şi ajungând, în prezent la un nivel de 10 – 11 ‰ (situaţie definită ca repercusiune a pesimismului demografic).

O asemenea evoluţie, poate avea efecte demografice catastrofale (unele resimţindu-se deja), cele mai importante fiind reducerea continuă a numărului absolut al populaţiei ţării noastre şi îmbătrânirea accentuată a acesteia, efecte ce se doresc a fi corectate printr-o politică demografică pronatalistă ce acordă beneficii materiale pe parcursul unui concediu de creştere şi îngrijire a copilului extins la 2 ani. Mortalitatea reflectă totalitatea deceselor ce se produc în cadrul unei populaţii. Este exprimată prin rata mortalităţii, indicator demografic care reprezintă raportul dintre numărul de decese şi populaţia medie, exprimat în promile (‰).

m=(M/PM)× 1000, în care m= rata mortalităţii M= numărul total de decese PM= populaţia medie Factorii care determină variaţia spaţială a mortalităţii: 1. Nivelul general de dezvoltare economică, progresul tehnico-economic având consecinţe directe asupra ameliorării condiţiilor de viaţă, şi implicit scăderea mortalităţii. 2. Sistemul de îngrijire medicală care se referă la calitatea serviciilor medicale, la gradul de pregătire a personalului medical,la infrastructura şi echipamentele sanitare. 3. Nivelul general de instruire a populaţiei. Gradul de instruire a diferitelor categorii de populaţie determină adoptarea unui anumit mod de viaţă, precum şi o anumită atitudine vis a vis de menţinerea stării de sănătate.



4. Structura pe grupe de vârstă şi sexe. O ţară cu un număr ridicat de vârstnici va prezenta o rată ridicată de mortalitate, ţările cu populaţie tânără numeroasă având o mortalitate scăzută. La nivelul ţărilor dezvoltate se constată o supramortalitate a populaţiei masculine în statele dezvoltate, situaţia fiind similară şi în lumea islamică, subcontinentul indian sau state cu o economie agrară, în ceea ce priveşte populaţia feminină.

5. Cataclismele, accidentele, războaiele sau foametea influenţează mortalitatea. Rata mortalităţii este considerat un indicator brut ce nu permite întotdeauna o bună comparabilitate între state, astfel, folosindu-se un indicator corectat, respectiv speranţa de viaţă la naştere. Rata medie a mortalităţii este pe Glob,în prezent de 8‰. Pe continente rata mortalităţii este următoarea: Africa 12 ‰ America 7 ‰ Asia 7 ‰ Europa 11 ‰ Australia şi Oceania 7 ‰ Ţări cu cea mai rată a mortalităţii

‰ Ţări cu cea mai rată a mortalităţii

‰

Qatar 1 Lesotho 23 Arabia Saudită EAU Kuweit Bahrain

2 Sierra Leone 20

Brunei China Andora Siria

3 Republica CAfricană

46

Speranţa de viaţă la naştere sau durata medie a vieţii reprezintă numărul de ani pe care îl are de trăit o generaţie fictivă, presupunând că numărul total de ani este împărţit egal între supravieţuitori.



Progresul economic, al ştiinţelor şi al medicinei au permis ameliorarea condiţiilor de viaţă, precum şi eradicarea unor maladii care făceau numeroase victime, având un rol deosebit de important în creşterea speranţei de viaţă la naştere. La nivel mondial speranţa medie de viaţă este de 69 ani, cea mai ridicată înregistrând-o Japonia- 83 ani, urmată de Canada, China- 82 ani, suedia, Islanda- 81 ani, cea mai scăzută fiind înregistrată în Lesotho-40 ani, Zimbabwe-41 ani, Mozambic şi Zambia-42 ani. Pe continente situaţia este următoarea: Africa 55 ani. America 75 ani Asia 69 ani. Europa 76 ani. Australia şi Oceania 76 ani. Astfel, din punct de vedere al speranţei de viaţă la naştere remarcăm trei categorii de state: 1. Un grup al statelor subdezvoltate cu o speranţă de viaţă sub 60 ani sau chiar sub 50. 2. Grupul statelor dezvoltate cu o speranţă de viaţă superioare valorii de 70 ani. 3. Un grup intermediar, cu o speranţă de viaţă între 60 şi 70 ani. La nivel mondial se remarcă o diferenţă în ceea ce priveşte durata medie de viaţă masculină şi feminină, astfel, prima dintre acestea înregistrează o valoare de 67 ani, ultima 71 ani. Printre cauzele supramortalităţii masculine se numără: consumul de alcool, condiţiile grele de muncă, accidentele rutiere ori atitudinea generală faţă de păstrarea stării de sănătate. Mortalitatea infantilă reflectă totalitatea deceselor infantile ce se produc în cadrul unei populaţii. În statistica demografică internaţională pentru a arăta valoarea deceselor infantile de utilizează indicatorul rata mortalităţii infantile, acesta exprimând numărul total de decese în primul an de viaţă la 1000 de născuţi vii, exprimat în promile (‰). mi=(Mi/N)× 1000, în care mi= rata mortalităţii infantile Mi= numărul total de decedaţi sub 1 an N= numărul total de născuţi vii.



Rata mortalităţii infantile la nivel mondial este de 46 ‰, diferenţele între valorile maxime şi minime fiind foarte mari: Afganistan 155 ‰, Angola 125 ‰, Monaco, Luxemburg 1,8 ‰.

• Statele dezvoltate prezintă o rată a mortalităţii infantile de maximum 15 ‰, respectiv ţările din

• Europa de Nord, de Vest, cărora li se adaugă S.U.A., Canada, Australia, Japonia ori unele state din Asia (China, Coreea de Sud, Tailanda, Singapore, etc.)Valori diferite prezintă şi statele subdezvoltate (ţări din Africa Centrală şi de Vest cu valori foarte ridicate

de peste 100 ‰, cărora li se adaugă cele din Asia cu valori de peste 65 ‰.) Sporul natural (bilanţul natural) Diferenţele care exista între nivelul natalităţii şi cel al mortalităţii unei populaţii sunt redate de sporul natural sau rata creşterii anuale. S= n-m, în care: S = sporul natural n =rata natalităţii m =rata mortalităţii sporul natural poate fi pozitiv atunci când numărul născuţilor este mai mare decât numărul decedaţilor sau negativ, dacă nivelul natalităţii este mai mic decât cel al mortalităţii (deficit natural sau declin demografic). Tipuri de evoluţie demografică. Legea tranziţiei demografice. Majoritatea statelor au cunoscut mari schimbări demografice în cursul perioadei contemporane, acestea producându-se în secolele XIX şi în prima parte a sec. XX în cazul statelor industrializate sau după 1940 în cazul celor mai puţin dezvoltate. Această constatare a dat naştere unei teorii de evoluţie cunoscută sub denumirea de teoria tranziţiei demografice, regăsită în studiile demografului Albert Landry (1909), însă fundamentată de Francis Notestein (1945.) Conform acestei teorii, în funcţie de evoluţia natalităţii şi mortalităţii o populaţie înregistrează diferite perioade de evoluţie demografică:



0

10

20

40

A B C

2-3% >3% 1-2% <1%Faza 3Faza 2Faza 1

MORTALITATE

NATALITATE

+

-

ANIREGIM DEMOGRAFICTRADITIONAL

TRANZITIE DEMOGRAFICAREGIM DEMOGRAFICMODERN

EXPLOZIA POPULATIEI

Cresterena tura la

Dec lin

% Ra ta c resteriina tura le

State cueconomieagrara

State in care a inceput procesul de industrializare Stateindustrializate

Regim demografic tradiţional reprezentat pe grafic cu A, ce este caracterizat

de o mortalitate şi o natalitate ridicate; este specific statelor cu economie agrară, tradiţională, în cadrul cărora fertilitatea ridicată este dată de nivelul condiţiilor economice precum şi de necesitatea unei forţe de muncă numeroase în agricultură.

Tranziţie demografică, perioadă care cuprinde trei faze, în cadrul cărora natalitatea şi mortalitatea scad. În cadrul tranzăţiei demografice întegistrăm tre faze: Faza 1 caracterizată printr-un ritm de creştere de 2-3%, datorat unei scăderi a mortalităţii, ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă; statul începe să manifeste un început de dezvoltare economică, creşterea nivelului de trai reflectându-se într-o fertilitate ridicată şi o mortalitate în scădere. Faza 2 caracterizează statele în curs de dezvoltare în cadrul cărora ritmurile de creştere a populaţiei depăşesc 3%, înregistrând baby-boom, repercusiunea directă a condiţiilor de viaţă mai bune, în egală măsură a scăderii mortalităţii, optimismul demografic fiind prezent în această etapă. Faza 3 se caracterizează printr-o scădere a ambilor indicatori, natalitatea tinzând către stabilizarea ce se va înregistra în etapa viitoare, numărul mai mic de naşteri fiind consecinţa unui început de modernizare a societăţii, al cărei model nu mai include o familie extinsă.



Regim demografic modern cu natalitate şi mortalitate scăzute este specific statelor dezvoltate, ritmul de creştere fiind situat sub 1%; mortalitatea este scăzută, dar prezintă oscilaţii către o creştere uşoară, rezultat al procesului de îmbătrânire demografică.



TEMA NUMĂRUL 3: CREŞTEREA NUMĂRULUI POPULAŢIEI MONDIALE.

Populaţia Terrei este rezultatul unui proces continuu ce presupune alternanţa

perioadelor de creştere cu cele de descreştere sau stagnare, până la înscrierea pe un singur sens după direcţia curbei exponenţiale. Dacă umanităţii i-au trebuit mai multe milioane de ani pentru a atinge primul miliard de locuitori, al doilea miliard a fost posibil în doar 100 de ani, al treilea realizându-se în 30 de ani, al patrulea în 16 ani, perioada de multiplicare scăzând în ceea ce priveşte atingerea celui de al cincilea miliard la 11 ani, pentru ca la aceasta să râmână aproximativ neschimbată în ceea ce priveşte cel de-al şaselea miliard (12 ani).

ANUL INTERVAL (ANI)

POPULAŢIA (MILIARDE)

1830 - 1 1930 100 2 1960 30 3 1976 16 4 1987 11 5 1999 12 6 2009 10 6,8

Dezvoltarea cunoştinţelor în domeniul paleodemografiei au făcut posibilă reconstituirea cu mai multă precizie a evoluţiei numărului de locuitori, delimitându-se două faze:

1. faza de creştere lentă-extinsă până în secolul al XVIII-lea. 2. faza de creştere accentuată- începe o dată cu revoluţia industrială ce continuă

şi în prezent.

CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ÎN PALEOLITIC ŞI MEZOLITIC.

• Evoluţia populaţiei prezintă o influenţă direct dependentă de factorii de

favorabilitate sau restrictivitate ai mediului natural, dat fiind faptul că economia era una de subzistenţă, bazată pe vânătoare şi pescuit, astfel încât populaţia nu depăşea 1 milion locuitori în Paleoliticul Superior.



• La sfârşitul Paleoliticului, între 40000 şi 35000 î.Hr. se estimează că a avut loc o creştere a populaţiei soldată cu o multiplicare egală cu 4 sau 5 milioane locuitori.

• Această perioadă de creştere este datorată progreselor legate de meşteşugul cioplirii pietrei, fapt ce a permis omului primitiv realizarea de unelte mai performante a căror folosire asigura un volum mai ridicat al resurselor alimentare.

CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ DIN NEOLITIC PÂNĂ ÎN SECOLUL

AL XVIII-LEA.

• Perioadei de multiplicare a populaţiei specifice paleoliticului Superior i se adaugă una caracterizată de oscilaţii sau de creştere lentă uneori chiar stagnare a cărei desfăşurare se întinde până în mileniul 7 î. Hr.

• Între anii 6000 şi 5000 î. Hr. putem lua în considerare descoperirea tehnicilor agricole, precum şi domesticirea animalelor, toate acestea conducând la un mod de viaţă sedentar, diferit de cel nomad sau seminomad specific perioadei în care omul era doar vânător sau culegător.

• Astfel, datorită progresului în agricultură se înregistrează un surplus de resurse alimentare a cărui prezenţă determină apariţia schimbului, permiţând totodată unei mici părţi din populaţie să se oriernteze către meşteşuguri (prelucrarea lemnului, metalului).

• Din Orientul Apropiat agricultura s-a răspândit peste tot în lume conducând la o creştere accentuată a populaţiei, care în 5000 î. Hr. ajunge la 80 milioane locuitori.

• La începutul erei noastre populaţia era concentrată cu precădere în zona euro-asiatică (cca. 85%), continentul american fiind aproape nelocuit (excepţie Mexicul)având dar 1,5 mil. locuitori; Africa avea o populaţie redusă, concentrată mai ales la ţărmul Mediteranei: Egipt-4 mil, Maghreb-3,7 mil., mai puţin în partea sa vestică (Sudan- 2 mil.)

• În Asia (170 mil. loc.) existau doi poli demografici, India (cca. 45 mil. locuitori) şi China (cca. 70 mil. locuitori), cu civilizaţii ce rivalizau cu Roma, fiecare având o populaţie mai mare decât a Europei.

• Europa avea cca. 30 mil. locuitori, din care 20 trăiau în zona mediteraneeană: 7 mil. pe teritoriul actual al Italiei, 5 milioane în Pen. Iberică, 5 mil. în Franţa.

• Oscilaţiile au fost prezente pe parcursul acestei perioade, astfel, populaţia era de 250 mil. la începutul erei- sec.I, pentru ca în secolele V-VI aceasta să scadă la 200 mil. ca urmare a epidemiilor, prezentând din nou o creştere până în



secolul al XII-lea (450 mil.), pentru ca în secolul al XIV-lea să înregistreze o scădere (375 mil.) ca urmare a manifestării ciumei bubonice.

• După secolul al XIV-lea populaţia îşi continuă creşterea până în secolul al XVIII-lea ajungând la 750 mil. locuitori.

CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ÎN SEC. al XVIII-lea. • Revoluţia industrială din Europa de Vest s-a extins în toate teritoriile ocupate de

europeni, inducând o creştere a productivităţii muncii în agricultură, dar şi o dezvoltare a activităţilor industriale şi terţiare, toate acestea conducând la progrese în sfera medicală, materializate prin eradicarea unor maladii.

• Astfel, putem vorbi de o creştere vertiginoasă a populaţiei care se multiplică de 5 ori.

• În 1750 numărul populaţiei era de 750 mil. loc.în 1800 populaţia numără 950 mil. loc dintre care 632 aparţineau Asiei (330 mil. loc. China).

• Europa numără în 1700 o populaţie de 120 mil loc. pentru ca în 1800 să ajungă la 180 mil. loc. cu doi poli demografici, respectiv Franţa (22 mil. loc.) şi Rusia (36 mil. loc.)

• Populaţia Africii a înregistrat o scădere de la 107 la 102 mil. loc, în timp ce America de Nord şi America Latină erau slab populate având 5 şi respectiv 19 mil. loc., Oceania înregistrând 2 mil. loc.

CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA.

• Se remarcă o creştere vertiginoasă a populaţiei, în 1900 aceasta ajungând la 1,650 miliarde. loc., ca urmare a eradicării variolei, descoperirii penicilinei precum şi a vaccinurilor, toate acestea contribuind la o scădere a mortalităţii infantile şi a mortalităţii generale pe ansamblu. • Se remarcă apariţia de poli demografici noi: Germania, Anglia, SUA, Japonia, Indonezia. • Europa a înregistrat explozia demografică, populaţia sa dublându-se, depăşind 300 mil. loc., devenind totodată zonă emitentă a imigraţiei către Lumea Nouă, dar şi spre alte continente. • Creşterea demografică afectează Anglia şi germania care înregistrează un dinamism demografic mai accentuat decât al Franţei şi Italiei, polii vechi de creştere a populaţiei; populaţia Rusiei creşte şi ea ajungând la 127 mil. loc. • Emigraţia europeană conduce la creşterea populaţiei în America de Nord (90 mil.), Sud (75 mil.), Africa cunoscând de asemenea o creştere (138 mil.) ca urmare a progresului medical adus aici de europeni.



• Asia se află în pragul atingerii primului miliard, China şi India fiind în continuare lideri, lor adăugându-li-se Japonia şi Indonezia. CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ÎN SECOLUL XX.

• În acest secol numărul populaţiei creşte de patru ori mai repede decât în sec. al XIX-lea, în 1950 înregistrându-se 2,5 miliarde locuitori, pentru ca la sfârşitul mileniului populaţia să atingă 6 miliarde.

• După cel de-al doilea rărboi mondial ritmul de creştere continuă să crească, progresele în domeniul sănătăţii fiind decisive în acest sens mai ales în cadrul statelor din lumea a III-a, care înregistrează explozia demografică.

• În Europa creşterea demografică nu mai are aceeaşi amploare ca urmare a efectelor războaielor, ritmul accentuat fiind însă prezent în America Latină, Africa şi Asia.

• China înregistrează un surplus demografic continuu începând cu 1900 până în 2000 (cca. 700 mil.), India de peste 600 mil. loc., în acelaşi interval populaţia japoniei triplându-se, cea a Coreei, şi Indoneziei crescând de cca. 5 ori.

• Populaţia Mexicului şi Braziliei a crescut de 8 ori, cea a Magrebului de 5 ori, cea a africii de Vest de 7 ori.

• Astfel, la sfârşitul anului 1999 populaţia Globului era de 6 miliarde locuitori, 60% dintre aceştia trăind în Asia.

• Europa nu mai deţine o pondere importantă a populaţiei mondiale, 60% din populaţia continentului fiind concentrată în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Italia.

• Ritmurile de creştere a populaţiei devin diferenţiate aşa încât ţările dezvoltate înregistrează o scădere ca urmare a scăderii ratei fertilităţii, statele în curs de dezvoltare menţinând ritmuri de creştere semnificative.

TEORII CU PRIVIRE LA CREŞTEREA NUMĂRULUI POPULAŢIEI DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA.

• Perpetuarea societăţii este condiţionată de valoarea mortalităţii în corelaţie cu

cea a fertilităţii motivaţie de o importanţă majoră pentru ca de-a lungul timpului şă se nască abordări diferite cu privire la fertilitate.

• Multe dintre opinii aveau atitudine pronatalistă, acestea fiind încorporate unor dogme religioase de la cele biblice până la cele hinduse (legile lui Manu) sau scrierile lui Zoroaster.



• Vechii greci considerau că mărimea populaţiei este vitală pentru existenţa statului, lucru certificat de opera lui Platon „Republica” care formulează conceptul „populaţiei optime”, apreciată la cca. 5040 cetăţeni, fertilitatea urmând să se reducă după această cifră.

• Cezarii romani promovau „creşterea maximă” prin legi pronataliste ce încurajau căsătoria, legi impuse mai ales în timpul lui Augustus.

• Creştinismul susţine de asemenea atitudinea pronatalistă, atitudinea clerului ce trebuie să îndeplinească legi legate de celibat şi castitate contrazicând scrierile Vechiului Testament.

• Ibn Kaldun promova teoria sa cu privire la existenţa imperiilor, susţinând faptul că declinul populaţiei presupune aducerea de mercenari străini; astfel, o creştere a populaţiei este favorabilă creşterii imperiale.

• Mercantilismul apărut în secolul al XIV-lea promovează ideile conform cărora populaţia numeroasă presupune expresia bunăstării naţionale, asigurând o forţă de mincă numeroasă şi o armată suficientă.

• Frederik cel Mare al Prusiei afirma că „numărul populaţiei exprimă bunăstarea stateloir” idee susţinută şi de mercantilii din Germania, Franţa, Italia sau Spania.

TEORII CU PRIVIRE LA CREŞTEREA NUMĂRULUI POPULAŢIEI ÎN

PERIOADA MODERNĂ. • În secolul al XVIII-lea fiziocraţiiau dus o politică demografică de neimplicare a

statului în viaţa locuitorilor săi; o parte dintre aceştia, precum Francois Quesnais considerau multiplicarea excesivă a populaţiei ca fiind negativă ca urmare a faptului că aceasta poate să producă sărăcie prin depăşirea mijloacelor de subzistenţă.

• Utopicii susţineau că progresul uman va conduce la apariţia societăţii perfecte, care să nu aibe nevoie de instituţii coercitive; o societate perfect organizată va progresa continuu indiferent de mărimea populaţiei, creşterea acesteia având rolul de a spori resursele;William Godwin, Daniel Malthus consideră că nu trebuie să existe restricţii cu privire la creşterea populaţiei, aceasta stabilizându-se de la sine fără intervenţie exterioară.

• Thomas Malthus publică în 1798 „Eseu asupra principiului populaţiei” în cadrul căruia susţine ideile contra curentului utopic; Eseul ce avea la bază studiul populaţiei SUA a cărei dublare era anticipată în următorii 25 de ani susţinea idei legate de controlul naşterilor avort, reţinere morală, homosexualitate sau adulter, toate acestea fiind considerate imorale de către societatea anglicană.



• Neo-malthusianiştii acceptă legătura care există între fertilitate şi sărăcie, dar contrazic metodele propuse de Thomas Malthus, respectiv reţinerea morală practicată de cei săraci. Charles Bradlaugh şi Annie Besant considerau că extinderea cunoştinţelor legate de fertilitate în cadrul clasei sărace reprezintă una dintre soluţii (contracepţia).

• Karl Marx critică ideile lui Thomas Malthus considerând că numai capitalismul este responsabil de diminuarea resurselor, numărul populaţiei fiind neimportant într-o societate avansată.

• Măsurile marxiste au fost adoptate mai apoi de Lenin care deşi era împotriva limitării naşterilor legalizează avorturile, stalin adoptând politica pronatalistă prin interzicerea avortului şi contracepţiei (idei mercantile).



TEMA NUMĂRUL 4: MOBILITATEA SPAŢIALĂ A POPULAŢIEI Mobilitatea populaţiei reprezintă o componentă importantă a dinamicii populaţiei, sporul migratoriu fiind complementar sporului natural. Există o serie de cauze care influenţează mobilitatea, aceasta presupunând luarea unei decizii personale referitoare la destinaţie, perioada de deplasare, factorii de respingere, dar şi cei de atracţie fiind definitorii.

1. Factorii naturali se referă în special la climat excesiv, relieful inaccesibil sau solurile nefertile, aceştia constituind motive de restrictivitate cu privire la locuire, în consecinţă factori de respingere. Se adaugă în cadrul aceleiaşi categorii catastrofele naturale: erupţiile vulcanice, tsunami, cutremure, uragane, inundaţii.

2. Factorii economici se referă la inegalităţile cu privire la dezvoltarea economică, astfel arealele cu potenţial şi dezvoltare reduse se constituie în factori de respingere (şomaj, nivel redus al veniturilor, suprapopulare, sărăcie, foamete), cele care oferă condiţii economice superioare beneficiind de factori de atractivitate.

3. Factorii sociali sunt legaţi puternic de cei economici, nivelul de trai ridicat conducând la o bunăstare socială. Lipsa unei activităţi sociale sau cultural-educaţionale în anumite areale, de regulă cele rurale conduc la migraţia celor care le consideră ca fiind purtătoare de eventuali facori de respingere.

4. Factorii politici se referă la acele situaţii în care anumite persoane intră în conflict sau dezacord cu politica unei regiuni ori ţări, acestea alegând să migreze către regiuni în cadrul cărora opiniile le sunt acceptate.

FORME DE MOBILITATE A POPULAŢIEI

În funcţie de durata deplasării: deplasări care se produc în fiecare zi, deplasări de week-end, deplasări de vacanţă, deplasări cu caracter sezonier sau temporar, deplasări de lungă durată. În funcţie de distanţa parcursă: deplasări la distanţă redusă (sub 100 km), deplasări la distanţă medie (100-500 km), deplasări la distanţă mare (peste 500 km). Ele mai pot fi intra-urbane, intr-regionale, inter-regionale sau internaţionale. Scopul diferenţiază următoarele tipuri de deplasări: deplasări legate de muncă, deplasări legate de pensionare, deplasări legate de petrecerea timpului liber. În funcţie de gradul de libertate a persoanei ce efectuează deplasarea: deplasări libere (voluntare), deplasări selective, deplasări forţate şi deplasări spontane. Analiza tipurilor de deplasări care există astăzi a condus la clasificarea acestora în două mari categorii:



A. Deplasări obişnuite ale populaţiei care nu implică o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei sau activităţii, persoana implicată în acest tip de deplasare nesuferind o schimbare semnificativă a modului de viaţă.

B. Mişcări migratorii propriu-zise, acestea implicând o schimbare de durată sau definitivă a rezidenţei şi a activităţii, presupunând mutaţii importante în viaţa persoanei respective.

A. Deplasări obişnuite ale populaţiei încarează următoarele categorii de

mobilitate: • Deplasările zilnice sau navetismul (deplasare pendulatorie) • Deplasările de week-end • Deplasările duminicale • Deplasările ocazionale • Deplasările de vacanţă

Deplasări obişnuite ale populaţiei în statele subdezvoltate

• Au o intensitate redusă sau foarte redusă ca urmare a nivelului economic

scăzut. • Sunt strâns legate de activităţile productive agricole fiind limitate ca

distanţă, 1 km în cadrul culturilor intensive sau 4-5 km în cadrul celor extensive; deplasarea se face pe jos cu bicicleta sau căruţa.

• În cadrul comunităţilor a căror ocupaţie principală este creşterea animalelor deplasările se desfăşoară pe distanţe lungi, ele putând avea o anumită regularitate; pentru majoritatea grupurilor semi-nomade distanţa nu depăşeşte câteva zeci de km; grupuri nomade din deşerturile Asiei şi Africii parcurg uneori distanţe de 200 km.

• Deplasările sunt canalizate în jurul satului şi au scop economic: frecventarea pieţei sau târgului la sfârşitul săptămânii, distanţa fiind de 2-3 ore de mers pe jos.

• Se desfăşoară şi deplasări ocazionale, în special cele legate de frecventarea unor locuri sfinte; acestea se limitează la arealul înconjurător, puţine persoane din ţările subdezvoltate având posibilităţi financiare de a se deplasa pe distanţe mari către locuri de pelerinaj consacrate.

• În mediul urban situaţia este diferită, navetismul şi deplasările duminicale fiind încă în stadiu embrionar; distanţele parcurse sunt reduse principalele mijloace fiind cele de transport ori bicicleta. Deplasările de week-end şi cele de vacanţă lipsesc, scopul recreativ fiind apanajul lumii dezvoltate.



Deplasări obişnuite ale populaţiei în statele dezvoltate

• În statele dezvoltate deplasările obişnuite ale populaţiei reprezintă un

fenomen de masă. • Navetismul este determinat de existenţa unor zone urbane industriale,

comerciale, etc. situate la distanţă faţă de locul de rezidenţă, zona rezidenţială nefiind localizată în imediata proximitate a locului de muncă; distanţele parcurse variază în medie între 20 şi 30 km în statele europene şi 60-80 km (în unele situaţii chiar 100 km ) în SUA; fluxul de navetişti se îndreaptă dimineaţa spre centru şi după-amiaza invers, navetismul referindu-se şi la situaţia în care acesta se desfăşoară dintr-un oraş în altul. Un caz particular este navetismul trasfrontalier acesta fiind specific Europei datorită diferenţelor de salarizare (frontiera germano-olandeză, franco-elveţiană, româno-ungară).

• Mijloacele de transport diferă de la ţară la şară, în SUA predomină cele de tip autoturism personal, în Rusia predomină cele de tip transport public.

• Deplasările de week-end sunt din ce în ce mai întâlnite, durează 2-3 zile de obicei de vineri după amiaza până duminică, distanţele parcurse fiind de peste 150-200 km; mijlocul de transport folosit este cel individual, mai rar apelându-se la transportul aerian.

• Deplasările duminicale au loc în special în cadrul populaţiei oraşelor şi se deosebesc de cele de mai sus prin durată dar şi distanţa parcursă care este mai mică, ele nu necesită infrastructură de cazare.

• Deplasările de vacanţă au crescut ca importanţă după 1950, anterior fiind o practică a burgheziei şi aristocraţiei, azi având popularitate în cadrul clasei mijlocii; sunt caracteristice ţărilor dezvoltate datorită faptului că frecvenţa şi intensitatea acestora este dependentă de nivelul veniturilor.

Mişcări migratorii propriu-zise sau migraţiile

Clasificare:

1. MIGRAŢII INTERNE: a. de scurtă durată sau periodice:

• temporare • sezoniere

b. de lungă durată sau definitive: • intra-regionale (rural-urban, urban-rural, urban-urban, rural-rural)



• inter-regionale(rural-urban, urban-rural, urban-urban, rural-rural) 2. MIGRAŢII INTERNAŢIONALE: a. de scurtă durată sau periodice (state subdezvoltate-state dezvoltate, state

dezvoltate-state subdezvoltate, state dezvoltate-state dezvoltate, state subdezvoltate- state subdezvoltate)

b. de lungă durată sau definitive (state subdezvoltate- state dezvoltate, state dezvoltate-state subdezvoltate, state dezvoltate- state dezvoltate, state subdezvoltate- state subdezvoltate)

MIGRAŢII INTERNE Migraţiile sezoniere

• sunt cracteristice societăţilor cu o economie bazată pe agricultură fiind

legate de existenţa decalajelor cronologice în calendarul activităţilor agricole.

• Antrenează populaţia unor regiuni cu economie tradiţională, populaţie care constituie mână de lucru în cadrul unor perioade din an: culegătorii itineranţi din Maroc, culegătorii de viţă de vie din Algeria, culegătorii de măsline din Tunisia, culegătorii de arahide din Senegal şi Mali, cei ai trestiei de zahăr din Brazilia sau cei ai ceaiului din India.

• Migraţiile sezoniere erau răspândite altădată în ţările Europei, ele practicându-se până la începutul secolului XX: ţăranii din nordul Franţei care coborau spre sud pentru culesul viilor, locuitorii greci din munţii Pindului care coborau spre câmpiile litorale la culesul măslinilor, etc.

Migraţiile temporare

• Sunt caracteristice statelor cu o economie bazată pe agricultură, scopul

fiind însă diferit ce cel al migraţiilor sezoniere, dat fiind faptul că inegalităţile economice dintre ţări produc mobilitatea în vederea desfăşurării în cadrul arealului receptor a unei activităţi nonagricole.

• Schimbarea de rezidenţă este însoţită de o schimbare de mentalitate şi profesie.

• Au avut o intensitate ridicată în Europa în cadrul perioadei de urbanizării intense din secolul trecut.

• În ţările actualmente agricole migraţia temporară este determinată de necesitatea de a spori veniturile familiei, astfel, populaţia masculină, după încheierea sezonului agricol, migrează către zone urbane pentru a desfăşura o activitate nonagricolă.



Migraţiile interne de lungă durată sau definitive

• Angrenează un număr mare de persoane indiferent dacă ne referim la

state dezvoltate sau state subdezvoltate. • Aceste tipuri de mobilităţi au un caracter individual sau familial. • Au crescut în intensitate odată cu revoluţia industrială şi extinderea

spaţiului urban: în Anglia s-au intensificat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Franţa începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Rusia la sfârţitul secolului al XIX-lea, iar în Africa de Nord, America Latină după cel de-al doilea razboi mondial.

• În statele mai puţin dezvoltate cele mai frecvente sunt mişcările de tip rural-urban, în ţările subdezvoltate exodul rural (Def.: mişcarea definitivă a locuitorilor din mediul rural spre cel urban, implicând şi renunţarea la ocupaţia de agricultor în favoarea activităţilor nonagricole) fiind cel care conduce la popularea oraşelor.

• Sunt frecvente şi cele de tip rural-rural, din zonele rurale mai sărace către zonele rurale mai atractive din punct de vedere agricol.

• În ţările dezvoltate migraţia de tipul rural-urban a avut o dezvoltare anterioară, în timpul urbanizării şi industrializării, astăzi fenomenul căpătând semnificaţii de tipul migraţiei urban- rura, ca urmare a revărsarii urbane, respectiv extindere foarte mare a oraşului către zonele periurbane.

MIGRAŢII INTERNAŢIONALE

• Sunt extrem de importante deoarece modifică numărul populaţiei

statelor afectate. • Statistica internaţională oferă o bază de date săracă referitoare la

migraţie, diversitatea criteriilor de clasificare făcând imposibilă evaluarea corectă a volumului acestora.

• Cauza generală declanşatoare a migraţiei se referă la factorul economic, diferenţele legate de nivelul economic, reflectat în nivelul de trai, în cadrul statelor receptoare şi emitente conducând la fluxuri continue, direcţionate în general către statele dezvoltate.

• Factorul demografic este şi el important, presiunea demografică a determinat în trecut marea migraţie irlandeză sau italiană.

• Politica demografică a unui stat este adaptată condiţiilor economice şi demografice, aşadar, aceasta diferă de-a lungul perioadelor: Marea



Britanie, Italia şi Japonia au manifestat o atitudine permisivă faţă de emigraţie, în timp ce statele est europene luau măsuri de stopare a acesteia; în ceea ce priveşte imigraţia azi, doar Australia este oficial deschisă pentru imigraţie, Canada şi Israel fiind considerate relativ deschise.

Tipuri de migranţi

După statut sau motivaţie avem: a. Migranţi admişi pentru educaţie şi instruire (studenţii străini, trainer-ii

sau instructorii străini care vizează implementarea unor noi tehnologii, dependenţii-familiile ce îi însoţesc pe aceştia).

b. Migranţi admişi pentru muncă (persoane care desfăşoară o activitate pentru o perioadă limitată: muncitorii străini, coordonatorii de programe ştiinţifice, etc.);

În cadrul migranţilor admişi pentru muncă avem două categorii: 1. Migranţii calificaţi cei care au certificate profesionale, corespund unor profesii insuficient reprezentate în ţările receptoare: infirmieri în Canada, tinichigii şi electricieni în SUA. 2. Migranţi necalificaţi ce provin în special din zonele rurale, ameninţaţi de şomaj şi expulzare: muncitori agricoli în Texas, meşteşugari în Venezuela, etc.

c. Migranţi admişi pentru reunificarea sau reîntregirea familiei reprezintă acea categorie care include rudele din străinătate ale cetăţenilor sau rezidenţilor srăini.

d. Migranţi ce au primit dreptul de liberă stabilire în ţara receptoare. Dreptul de rezidenţă a fost acordat ca urmare a activităţilor economice

prestate, a experienţei şi calificării pe care o deţin, a unor motive familiale (înrudiri cu cetăţeni rezidenţi în tara respectivă), istorice (moştenitori).

e. Migranţi admişi din raţiuni umanitare În această categorie includem:

1. refugiaţi- peroane persecutate în tara de origine pe criterii rasiale, confesionale ori legate de manifestarea unei opinii neacceptate.

2. azilanţi- persoane care au făcut demersuri pentru a deveni refugiaţi şi au statut de azilant până la soluţionarea dosarului.

3. străini aflaţi temporar sub protecţia statului receptor- persoane care se consideră că viaţa le este pusă în pericol în statul de origine, acordându-li-se rezidenţă temporară până la dispariţia situaţiei iniţiale.

În funcţie de criteriul juridic avem:



1. persoane transmutate sau dizlocate ce şi-au părăsit ţara indiferent de voinţa lor ca urmare a unei decizii politice.

2. persoane refugiate sau azilante ce şi-au părăsit ţara ca urmare a persecuţiilor religioase, etc.

3. emigranţi independenţi care doresc să-şi schimbe ţara de origine, rezidenţa şi naţionalitatea.

4. muncitori străini ce desfăşoară activitate economică pentru un anumit timp.

!!! Partea teoretică a cursului foloseşte informaţii prezente în lucrările: Erdeli, G., Dumitrache, Liliana, (2010), Geografia populaţiei mondiale, Edit. Universitară, Bucuresti, Rotariu, T. (2003, Demografia şi socilogia populaţiei. Fenomene demografice, editura polirom, Iaşi). World population data seeet 2009, Population Referince Bureau, USA. World population data seeet 2010, Population Referince Bureau, USA World population prospects. The 2008 Revision Population Database, United Nation Division Population 2009.



universitatea din bucureŞti facultatea de · pdf filede limita terenurilor agricole, limita...

Documents