CUPRINS:

INTRODUCERE....................................................................................................2

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE......................................................................6

§ 1. Consideraţii generale privind statul şi puterea de stat...............................6

§ 2. Noţiunea de sistem al autorităţilor publice, sistemul autorităţilor

administraţiei publice…........................................................................................18

CAPITOLUL II : ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

CENTRALE...........................................................................................................27

§ 1. Instituţia Preşedintelui Republicii Moldova................................................27

§ 2. Organizarea puterii executive.......................................................................44

CAPITOLUL III : RAPORTUL DINTRE PRINCIPALELE INSTITUŢII

ALE STATULUI ŞI NECESITATEA REFORMĂRII LOR.......................63

§ 1. Raporturile dintre Preşedinte şi Parlament.................................................63

§ 2. Preşedintele în raporturile sale cu Guvernul...............................................69

§ 3. Ministerele şi alte autorităţi publice centrale în raport cu adminnistraţia

publică locală.........................................................................................................75

CONCLUZII..........................................................................................................80

Bibliografie..............................................................................................................82

Întroducere Argumente privind actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a

acesteia.

De la Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (august 1991) şi până

în prezent au fost depuse numeroase eforturi de reformare a sistemului

administraţiei publice . Însă aceste eforturi au fost diminuate de lipsa unei viziuni

strategice clare asupra obiectivelor pe termen lung, instabilitatea politică şi

administrativă a administraţiei centrale şi situaţiei economice precare a

comunităţilor teritoriale.

Cauzele care au determinat absenţa acestei viziuni au fost legate, în

general, de: lipsa de determinare politică, experienţă redusă în gestionarea unor

reforme strategice, criza economică.

Există cel puţin 4 etape distincte care au definit agenda de interes legislativ

faţă de domeniul administrării publice : (1) 1991-1994, (2) 1994-1998, (3) 1998-

2002/03, şi (4) 2003-2006. Deşi au urmat mai multe etape şi valuri succesive,

reforma administraţiei locale nu a reprezentat o prioritate, pentru că metodele

centraliste au prevalat în gestionarea sistemului bugetar, privatizarea şi furnizarea

de servicii publice, iar schimbările aşteptate au fost mult prea lente şi fragmentate.

Analiza actelor normative adoptate în ultimii 15 ani confirmă o evoluţie

crispată, în salturi şi regrese, a structurilor prin care funcţionează administraţia

publică locală. Cele mai multe schimbări din ultimul deceniu s-au datorat mai mult

influenţei externe (restricţii financiare, ratificări de convenţii obligatorii pe plan

european, recomandări în urma diferitor monitorizări internaţionale, europene), şi

mai puţin internalizării unei necesităţi obiective pentru valorificarea potenţialului

descentralizării şi autonomiei locale într-un stat democratic.

Tema supusă investigaţiei reprezintă o preocupare atît a doctrinarilor cît şi a

persoanelor aflate în funcţii administrative, care urmează a fi specificate în

lucrare.

2

În condiţiile integrării regionale, globale şi a interdependenţei

evenimentelor societăţii şi a efectelor acestei evoluţii, funcţionalitatea sistemului

constituţional a autorităţilor publice este reglementată de legislaţia naţională şi

internaţională.

Scopul şi obiectivele tezei.

Argumentele invocate în favoarea importanţei şi actualităţii subiectelor

cercetărilor ne angajează a formula finalităţile studiului întreprins. Lipsa de

reformă a sectorului public, minimalizarea rolului autonomiei locale în sistemul

politic, economic, social şi administrativ al ţării, au făcut ca autorităţile centrale

din Republica Moldova să se găsească, de regulă, în defensivă faţă de ideile şi

recomandările politice organismelor internaţionale, sporind, în acest fel, gradul de

conflict latent cu interesele obiective ale autorităţilor locale, asociaţii profesionale

şi societatea civilă.

Absenţa unei viziuni pe termen lung a susţinut o anumită stagnare a dezvoltării

locale şi regionale, utilizarea insuficientă a resurselor umane, administrative şi

economice de la nivel local pe priorităţile de bază ale modernizării statului,

stabilite la nivel naţional.

Această stare de lucruri contribuie la conservarea unor teritorii în care legile

aparent nu funcţionează, şi în care procedurile de formulare a deciziilor de interes

local, aglomerarea de responsabilităţi administrative fără acoperire bugetară, şi

neonorarea de funcţii primare, legate de interesele şi necesităţile colectivităţilor

teritoriale, creează condiţiile pentru emigrarea populaţiei din aceste localităţi,

trezeşte nemulţimirea justificată a subiecţilor economici, şi contribuie la

degradarea şcolilor, punctelor medicale, etc.

Fără o reformă integrală a sistemului de administrare publică , această stare de

lucruri nu poate fi ameliorată de la centru.

Există motive serioase pentru accelerarea reformei sistemului de administraţie

publică , plecând de la necesitatea optimizării funcţiilor şi resurselor gestionate în

mod autonom de către autorităţile locale, şi a serviciilor statului gestionat pe plan

3

teritorial local până la aspiraţia de a confirma disponibilitatea ţării de a fi integrată

în structurile politice ale Uniunii Europene.

Pot fi menţionate în acest sens câteva grupuri de motive care stau la originile

acestei iniţiative:

Economice: creşterea economică redusă şi necesitatea mobilizării resurselor

locale, implicarea sectorului privat şi a societăţii civile de a condiţiona progresiv

funcţionarea unei administraţii publice locale moderne, flexibile şi deschise

parteneriatului public – privat;

Sociale: creşterea exigenţelor cetăţenilor faţă de nivelul şi calitatea serviciilor

care li se oferă pe plan local, necesitatea de a crea mecanismele şi condiţiile unor

servicii furnizate la standardele de civilizaţie şi eficienţă specifice UE, fără a mai

accepta ca administraţiile locale să ofere doar ce pot propune în acest moment;

Instituţionale: Apropierea RM de UE se poate produce doar în condiţiile unui

stat descentralizat sub aspect politic şi administrativ, în care structurile puternic

ierarhizate sunt înlocuite cu sisteme multipolare şi pluraliste de luare a deciziilor,

structuri descentralizate, transparente şi flexibile, întemeiate pe supremaţia

drepturilor şi libertăţilor civile.

Sprijinindu-se pe forţa principiilor de descentralizare şi autonomie locală,

Concepţia de modernizare promovează o abordare sistemică a reformei serviciilor

şi atribuţiilor ce aparţin autorităţilor locale. Aceste schimbări pot fi realizate doar

într-o perspectivă de lungă durată, într-un proces evolutiv şi deschis, urmărind să

transforme nu doar instituţiile, dar şi normele, modelele de comportament şi

regulile informale care definesc funcţionarea sectorului public.

Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona şi de a specifica, din

dubla perspectivă teoretico–practică, domeniul funcţionalităţii autorităţilor

publice. Scopul trasat se dimensionează într-un şir de obiective de realizare

consecventă:

- definirea noţiunii de sitem al administraţiei publice;

- cercetarea originii statului, conceptului de separare a puterilor în stat;

- ierarhizarea structurii statului;

4

- raportul dintre principalele instituţii ale statului,realizări şi perspective.

- analiza legislaţiei Republicii Moldova, privind funcţionalitatea

sistemului constituţional al autorităţilor publice, lacune şi soluţii.

- evidenţierea atribuţiilor şi competenţelor autorităţilor publice, necesităţii

reformării acestora.

- compararea funcţionalităţii sistemului administraţiei publice al

Republicii Moldova cu instituţii similare ale ţărilor din Europa.

Suportul metodologic şi teoretico–ştiinţific al investigaţiilor.

În vederea cercetării cît mai complete a subiectelor propuse investigaţiilor,

urmărind cu perseverenţă atingerea obiectivelor enunţate, am selectat

metode adecvate de cercetare ştiinţifică a principiilor dreptului.

Baza metodologică a investigaţiilor include:

- metoda logică ( analiza deductivă, inductivă, generalizarea, specificarea);

- metoda istorică, folosită pentru cercetarea noţiunilor de ,,stat” şi

„separarea puterilor în stat”;

- metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea funcţionalităţii

sistemului constituţional al autoriţăţilor publice din Republica Moldova;

Suportul teoretico–ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările

doctrinare din ţară şi de peste hotare. În mod special evidenţiem doctrina juridică a

ţărilor din cadrul Uninunii Europene şi Republica Moldova, privind

funcţionalitatea sistemului constituţional al autorităţilor publice, cu o deosebită

consideraţie pentru Elena Aramă, Emil Molcuţ, Emil Cernea, Torbjon Larsson,

Koen Nomden, Frank Petiteville etc., operele cărora au costituit un suport real la

elaborarea tezei, precum şi surse de inspiraţie privind funcţionalitatea sistemului

constituţional al autorităţilor publice.

Teza este o contribuţie modestă la ştiinţa dreptului administrativ, obiectivul

lucrării, în primul rănd este de a cerceta un domeniu cu suficiente incertitudini şi

stereotipuri afirmate în etapa de tranziţie de la sistemul administrativ de comandă

la statul de drept.

5

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE

§ 1. Consideraţii generale privind statul şi puterea de stat.

Statul este un fenomen social – istoric care a apărut în procesul dezvoltării

societăţii. La începuturile sale societatea nu avea o organizare statală în forma

pe care o cunoaştem astăzi.

Celula de bază a statului o constituia genta. Ulterior aceasta a cunoscut şi

forme de organizare superioare: mai multe ginţi formau o fratrie, mai multe

fraterii alcatuiau un trib, iar acestea se organizau la rîndul lor într-o uniune de

triburi.

Ginta era constituită pe criteriul rudeniei de sînge prin descendeţa membrilor

săi din acelaşi strămoş, feminin la început ( ginta matriarhală) sau masculin

( patriarhală). Conducerea gintei aparţinea unei puteri obşteşti, hotărîrile se luau

de adunarea membrilor adulţi ai gintei, conducerea treburilor curente era

încredinţată unui sfat în frunte cu un şef ales de gintă, a cărui autoritate era de

nantură morală, nu se baza pe un aparat specializat de constrîngere.

Treptat în cadrul acestor forme de organizre socială activităţile şi

preocupările membrilor se amplifică şi se diversifică, iar cu cît aceste forme

evoluau devenind mai cuprinzătoare ( fratrii, triburi, uniuni de triburi) cu atit

apare nevoia de o coordonare a activităţilor de producţie şi de consum ale

membrilor societăţii ca şi a celei de rezolvare a conflictelor dintre aceştia1.

Lent dar ferm, elementele definitorii ale organzării gentilice îşi diminuează

rolul: ginta matriarhală este înlocuită cu cea patriarhală, în cadrul căreia rudenia

de sînge îşi pierde din importanţă, favorizînd apariţia comunităţilor săteşti,

triburile sau uniunile acestora devin mai stabile pe un anumit teritoriu, ocupîndu-

se mai ales cu agricultura şi creşterea vitelor ( activităţi care prin natura lor,

reclamă stabilitate), iar rezolvarea coflictelor, tot mai numeroase, dintre membrii

societăţii , impunea tot mai mult constituirea unei categorii speciale de persoane

1 Emil Molcuţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptuluui românesc, editura Bucureşti 1998, pag 30.

6

care să se ocupe de acestea- funcţionari publici, plătiţi în acest scop, de către

însăşi membrii societăţii.

Toate acestea nu reprezintă altceva decît elementele definitorii ale unei forţe

publice în devenire, care acţionează în numele societăţii şi pentru societate, în

vederea menţinerii ordinii sociale, acestea erau premizele statului 2 .

Acest proces a durat secole şi a cunoscut forme şi paşi diferiţi la diferite

popoare. Primele organizări statale au apărut în orientul antic – Egipt, Babilon,

India, şi China etc.

Pe teritoriul ţării noastre, după o lungă perioadă de organizare a unor

uniuni tribale se conturează o puternică organizare sub conducerea lui Burebista,

care se întindea din carpaţii păduroşi pînă la ţărmul Mării Negre şi care se

consolidează deja sub conducerea lui Decebal, în a doua jumătate de a sec. I.

î.e.n.

Elementele constituitive ale statului – la baza fondării unii stat stau trei piloni,

”Naţiunea, Teritoriul, şi Suveranitatea”.

Naţiunea este primul dintre elementele principale, indispensabile, ale

statului întrucît statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi

umane, a populaţiei într –un teritoriu. Se înţelege că un teritoriu fără populaţie

nu poate constitui un stat. Dar populaţia unui stat nu este o populaţie oarecare, un

numar de indivizi, fără nici un fel de relaţie între ei. Pentru ca să poată constitui

un stat este necesar ca între indivizii unei societăţi să se stabilească numeroase şi

puternice legături, mai ales de factură etnica, culturala, lingvistica, social-

economica,psihologică, acestea sunt caracteristicile definitorii ale naţiunii 3 .

Naţiunea ca formă superioară de comunitate umană nu este numai o

categorie etnică biologică. Ea este rezultatul unui proces istoric îndelungat, care

are la bază comunitatea de origine etnică, de limbă de cultură, de religie, de

factură psihică, de viaţă de tradiţii şi de idealuri.

Teritoriul – naţional este partea din globul pămîntesc care cuprinde solul,

subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi apelor, asupra căruia 2

3Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, editura Chişinău 1995, pag 24

7

statul îşi exercită puterea suverană4. În literatura juridică de specialitate sunt

asimilate ca făcînd parte din interiorul statului, navele şi aeronavele, precum şi

terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică într-un stat străin. Solul

este principalul element al teritoriului, este alcătuit din uscatul aflat sub

suveranitatea statului, indiferent unde este situat din punct de vedere geografic.

Subsolul intră în componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire

juridică internaţională, statul dispune de el deplin şi exclusiv.

Teritoriul are următoarele funcţii :

- teritoriul permite localizarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă

de alte state;

- limitele teritorale determină întinderea prerogativelor puterii publice,

rezultate din suveranitatea şi independenţa statului, astfel fiind posibilă

delimitarea statului de celelate puteri, instituţii şi fenomene străine;

- teritoriul este un mijloc de acţiune a statului, deoarece autorităţile

publice, se pot manifesta eficient în anumite limite teritoriale. Prin

resursle teritoriului se asigură, într-o masură mai mare sau mai mică,

realizarea puterii şi a dezideratelor cetăţenilor ;

- teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.5

Teritoriul acvatic este alcătuit din apele rîurilor, lacurilor şi canalelor,

apelor porturilor, radelor şi bălţilor – ca ape interioare – precum şi de suprafaţa

maritimă de o anumită lăţime, care se întinde de-a lungul ţărmului în afara

limitelor apelor interioare şi care poartă denumirea de “mare teritorială” sau “ape

teritoriale”.

O prelungire a teritoriului statului este “platoul continental” adică solul şi

subsolul mării, adiacente coastelor, dar situată dincolo de marea teritorială, la o

adîncime de 200 m.

O zonă maritimă cu regim special este aferent de platoul continental “

zona continuă” sau “adiacentă” adică spaţiul maritim aflat dincolo de marea

4 Curs de drept administrativ, Ion Creangă, pag. 12, editura Chişinău 2003.5 A. Arseni, I. Creangă, C. Gurin, B. Negru, P. Barbalat, M. Cotorobai, Gh. Susarenco, Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol. I, Chişinău, Editura Civitas, 2000, pag. 41-43.

8

teritorială, adiacentă acesteia, care se întinde pînă la o anumită distanţă în larg

dar în principiu nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale.

În acest spaţiu statul poate exercita anumite drepturi suverane, cu un scop

bine definitivat.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului terestru şi a

celui acvatic. Teritoriul statului se delimitează de teritoriul altor state de marea

liberă şi de spaţiul cosmic. Delimitarea se face prin frontiere. Frontierele sunt

liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte de pe globul pămîntesc

pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre fluviale maritime şi

aeriene. Cît priveşte coloana de aer care intră în componenţa teritoriului aceasta

ajunge pînă la limita inferioară a spaţiului cosmic.

Suveranitatea este cel de al treilea element constituitiv al statului6, ea

conferă dreptul puterii de stat de a-şi extinde autoritatea asupra unui anumit

teritoriu şi populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile de stat

asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii.

Suveranitatea este un atribut al puterii de stat, indiferent dacă statulul respectiv

este mare sau mic, puternic sau slab sau incapabil de a-şi apăra singur

suveranitatea împotriva pericolului de agresiune. Suveranitatea înseamnă pe plan

intern, supremaţie iar pe plan extern independenţă.

Puterea într-o societate, poate fi definită, în general, ca un sistem al relaţiilor

de autoritate pe care o persoană sau un grup de personae le are asupra unei

colectivităţi, în vedera realizării unui scop, stabilit de regulă de colectivitate ori

impus acesteia de catre deţinătorii puterii. Puterea este deci o autoritate socială.

Puterea socială se caracterizează, în principal, prin urmatoarele trăsături:

Este o relaţie socială sau un sistem de relaţii sociale existente între

guvernanţi şi guvernaţi;

Este o relaţie de autoritate între oameni, nu numai o simplă relaţie între

aceştea;

6 Mircea Preda, Autoritaţi publice şi sistemul constituţional, Lumina Lex, 1999, Chişinău 2003, pag, 34.

9

Relaţia de autoritate se realizează printr-un sistem organizatoric şi

funcţional instituţionalizat prin norme juridice (autorităţi, instituţii publice)

Scopul şi regulile după care se exercită puterea se stabilesc de regulă de

însăşi cei asupra carora se exercită( de către guvernaţi ) sau sunt impuse de către

deţinătorii puterii ( de către guvernanţi)7.

Puterea politică. Puterea fiind un fenomen social, ea nu poate fi concepută decît

în cadrul societăţii. Dar nu orice putere, a oricarei persoane sau colectivităţi

umane este şi puterea politică. Puterea capătă caracter politic atunci cînd

conştiinţa colectivităţii devine conştiinţă socială, dominată de un interes social,

adică atunci cînd se desprinde de conştiinţe individuale sau de simpla sumă a

acesteia, conturîdu-se ca o sinteză calitativă a lor.

Iniţial, înaite de apariţia statului, autoritatea puterii se sprijinea, în principal

pe credinţe şi cutume. Puterea aparţinea fie colectivităţii fie unui grup restrîns

sau a unei persoane recunoscute pentru meritele sale, ori „ uns” de divinitate.

În procesul evoluţiei societăţii a apărut tot mai mult necesitatea de a se

explica sursa şi fundamentul puterii. Teoreticienii vremii au încercat să explice

sursa puterii, în general, şi a puterii statale, în special, dînd diferite argumente,

pentru a o legitima în faţa societăţii şi a asigura o supunere loială a guvernanţilor

faţă de guvernaţi.

La început a fost concepţia originii divine a puterii, potrivit căreia

deţinătorul puterii era reprezentantul lui Dumnezeu, dacă nu chiar Dumnezeu

însuşi. O asemena concepţie care, în timp, a îmbrăcat diverse forme, era

determinat, obiectiv, de nivelul şi posibilităţile reduse de cunoaştere şi înşelegere

a lumii materiale şi a societăţii, şi, subiectiv, de forţa inhibatoare pe care

divinitatea o avea asupra omului şi guvernanţilor.

O altă concepţie, cea patriarhală explică originea puterii statale ca luînd

naştere din familie ca celulă de bază a organizării statul ne fiind decît o familie

mai mare care uneşte un grup de indivizi cu interese comune.

7 Mircea Preda, Autoritatea publică şi sistemul constituţional, pag. 29, editura Lumina Lex 1999.

10

Concepţia contractualistă, fundamenta puterea statului ca izvorînd ditr-un „pact

de supunere”, prin care guvernaţilor promit supuşenie în schimbul unui minim de

drepturi şi libertăţi asigurate şi garantate de guvernanţi.

Teoria marxistă, consideră statul ca rezultatul contradicţiilor de clasă

determinate de instaurarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,

statul fiind un insturment al dominaţiei de clasă8.

În procesul îndelungat al apariţiei şi conturării tot mai clare a elementelor

definitorii ale statului, puterea socială şi puterea politică se repartizează, se

transformă dintr-o instituţie politică într-o istituţie juridică, căpătînd, trăsături

noi.

Fiind o instituţie juridică, puterea de stat cosntituie obiectul principal de

reglementare al normelor juridice privitoare la guvernare, la organizarea şi

funcţionarea societăţii;

Ea se înfăţişează, atît pe plan intern cît şi pe plan extern, ca putere a întregii

societăţi, nu numai a unei clase sau grup de persoane, care o deţine şi o exercită;

Reprezentînd societatea în ansamblu puterea de stat are legitimarea

elaborării şi aplicării normelor jurdice, prin instituţii expres create;

Puterea de stat este unică adică în cadrul aceleiaşi formaţiuni statale, nu pot

exista, în acelaşi timp două sau mai multe puteri de stat;

Ea are un caracter organizat, realizîdu-se prin aparatul de stat printr-un grup

social de persoane investite cu autoritatea statului – funcţionarii publici ai

statului, plătiţi în acest scop;

Puterii de stat îi este proprie constrîngerea juridică, aplicarea de sancţiuni

prevăzute prin norme juridice în caz de nerespectare a normelor instituite;

Ea este aşa cum a mai arătat o putere suverană, suveranitatea fiind un atribut

al puterii statului.

Puterea de stat deşi este o putere unică, în înţelesul, că alături de ea nu poate

exista, în acelaşi timp o altă putere care să acţioneze în numele întergii societăţi,

nu este şi unitară, ea realizîdu-se în forma şi modalităţi diferite, toate însă

8 Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex, Bucureşti 1999, pag. 49-50.

11

asigurînd funcţionarea corespunzătoare a societăţii în ansamblul său din acest

punct de vedere doctrina juridică, filozofică şi politică identifică puterea

legislativă, puterea executivă şi judecătorească, unicitatea putrii de stat dar şi,

paradoxal de „ separaţia puterilor în stat”.

Separarea puterilor în stat 

      Problema separării puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu

putea fi caracterizată conform principiului separării puterilor. Spre exemplu

Aristotel în lucrarea „Politica” constată existenţa în stat a unor organe diferite cu

atribuţii precis determinate precum Adunarea generală, Corpul magistraţilor şi

Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei părţi.

Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a

fost prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în

lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care deasemenea au constatat diferitele

atribuţii ale statului, însă, fără a întrezări conceptul de separaţie.

   Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima dată mai profund şi

într-o nouă lumină principiul separării puterilor a fost filosoful şi juristul englez

John Locke -1632-1704. El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i

valoarea unui principiu de organizare a statului.

În lucrarea sa, filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă,

executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia să

aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece dicta reguli

de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi

la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie

încredinţate monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în

competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate.

Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice

şi au exercitat o influenţă certă în viaţa constituţională a statelor Americii de

Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de

12

Montesquieu - 1689-1755- atunci cînd, în cartea sa ,,L'esprit des lois,, a reluat şi

adîncit problema separării puterilor statului, dîndu-i o formă şi o strălucire nouă.

Montesquieu dă o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul din

punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze.

După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare,

executivă şi judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe

separate şi independente unele de altele pentru că, spune Montesquieu "orice om

care are o putere este înclinat să abuzeze de ea" astfel " pentru a nu se abuza de

putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea".

Puterea publică trebuie să fie divizată între mai multe puteri aşa încît o putere

să se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de

puteri. Prin faptul că puterea de comandă în stat se fracţionează între mai multe

organe care au acelaşi interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte

organe, se asigură aplicarea strictă a legilor şi respectarea libertăţilor individuale.

    Ideea separării puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru

acesta puterea legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu

putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să

aibă caracter general şi impersonal. Puterea executivă sau guvernămîntul nu

putea să consiste decît în acte particulare şi se distingea în mod necesar de

dreptul legiuitorului.

   Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva

distinct, dar spre deosebire de filosoful englez, pentru Rousseau, ea este o ramură

a puterii executive şi nu a celei legislative, supusă unor anumite reguli speciale.

   Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru

putere ce se ducea între monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea

despotismului, echilibrarea şi armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de

vedere istoric, principiul separării se înfăţişa ca principiu al suveranităţii

13

naţionale, ca o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii

absolute a monarhului. Din punct de vedere politic, principiul separării puterilor

a fost considerat ca generator de libertăţi politice, prin echilibrul şi colaborarea

puterilor separate.

Cea dintîi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost

realizată de statele americane, care în secolul al XVIII-lea se găseau în plină

revoluţie constituţională. Începînd din 1780, primele constituţii ale statelor

Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire introduc acest principiu.

Ulterior , Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost Hamilton,

Madison şi Jay adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere

legislativă, executivă şi judecătorească.

În anul 1791, Revoluţia burgheză  din Franţa introducea acest principiu în

"Declaraţia drepturilor omului". Iar mai tîrziu acest principiu a stat la baza

organizării de stat a tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau

implicit, în constituţiile acestor state.

   În Principatele Romane, acest principiu se regăseşte în Convenţia de la Paris

din 1858,  şi apoi menţinut în Constituţiile din 1866 și 19239 .

   Astfel constituţiile au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi

principale:

 -funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului, avînd ca obiect

stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare

repetată;

   -funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea

aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu

posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la forţa de constrîngere a statului;

9 Emil Miculeţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului romanesc, Bucurşti 1998,p.132.

14

   -funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de

soluţionare cu putere de adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi

contradictorii, a litigiilor juridice;

   Totodată aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt

încredinţate unor organe distincte şi independente unele faţă de celelalte, în

sensul că fiecare acţionează fără vre-un amestec din partea unui alt organ de stat.

    Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului, au

fost preocupate să găsească nu numai modalităţi de menţinere a unui echilibru

între aceste puteri dar şi diverse mecanisme şi contragreutăţi chemate să înlăture

pericolul unei alunecări spre adoptarea de masuri tiranice. Acestea pot fi diferite

după cum constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant

principiul separaţiei puterilor, dar ele sunt prezente în toate sistemele instituite pe

această bază. Unele din ele urmează să fie administrate de executiv pentru a

împiedica eventuale legiferări pripite sau nepotrivite, iar altele de adunările

legiuitoare ca mijloace de control a activităţii executive.

    În regimurile prezidenţiale, al căror model îl constituie Statele Unite ale

Americii, printre mecanismele care-i permit executivului să influenţeze linia de

acţiune a legislativului pot fi menţionate în special două :

- dreptul de veto legislativ al preşedintelui republicii, adică dreptul de a

împiedica, printr-o manifestare de voinţă, intrarea în vigoare a unei legi adoptate

de Congres. Ce-i drept, veto-ul preşedintelui nu mai operează în cazul în care

Congresul adoptă ulterior din nou legea cu o majoritate de două treimi, însă

aceasta majoritate este greu de obţinut.

Al doilea ar fi dreptul preşedintelui de a adresa Congresului mesaje în

scopul de a recomanda să examineze orice măsură, pe care ar considerat-o utilă

şi oportună. Există mecanisme care dau legislativului posibilitatea de a exercita

o influenţă asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează bugetul fără de

15

care orice activitate a executivului este paralizată. La fel numirea miniştrilor şi a

altor categorii de funcţionari ai statului se face cu avizul şi consimţămîntul

Senatului.

Sistemul de mecanisme apare mai bine conturat în regimurile parlamentare.

Astfel, în ţările structurate pe coordonatele acestui regim, puterea executivă are o

puternică armă împotriva puterii legislative, constînd în dreptul şefului statului

de a dizolva parlamentul sau cel puţin camera aleasă a acestuia.

În aceste regimuri puterea executivă nu mai este concentrată în mîinile unei

singure persoane ca în regimul prezidenţial ci este deţinută de un executiv

bifurcat. Acesta este alcătuit din şeful statului care nu răspunde politic în faţa

parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care răspunde în faţa parlamentului atît

pentru propriile acte cît şi pentru cele ale şefului statului ale cărui acte pentru a fi

valabile trebuie să fie contrasemnate de un ministru. În mod asemănător şi

puterea legislativă apare la rîndul ei fracţiontă în două camere menite să-şi

contrabalanseze influenţa politică, chiar în situaţia în care deobicei competenţa

celei de-a doua cameră - Senatul, este mai redusă în raport cu cea a primei

camere.

Diferite mecanisme operează şi în regimurile semiprezidenţiale,

caracterizate prin faptul că implantează în structurile regimului parlamentar

unele instituţii specifice regimului prezidenţial. Un asemenea regim

semiprezidenţial cunoaşte astăzi Franţa.

În această ţară există ca şi în regimurile parlamentare un executiv bifurcat:

preşedintele republicii și consiliul de miniştrii. De asemenea preşedintele are

dreptul de a dizolva parlamentul, iar parlamentul poate să provoace demisia

guvernului.

Regimul semiprezidenţial al Franţei se diferenţiază însă prin faptul că atribuie

preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste regimuri nu i le recunosc cum

16

ar fi că unele acte ale preşedintelui nu trebuie contrasemnate de un ministru

pentru a fi valabile, ele trebuie să fie emise cu respectarea condiţiilor prevazute

de constituţie. Totodată un numar de mecanisme sunt instituite cum ar fi:

preşedintele republicii îi numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la

propunerea primului-ministru, şi nu la libera lui alegere. Semnarea de către

preşedinte a ordonanţelor şi decretelor se face pe baza hotărârilor consiliului de

miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea anumitor acte ale preşedintelui

republicii sunt condiţionate de consultarea atît a primului ministru cît şi a altor

organe care nu aparţin executivului.

    În cadrul sistemului de mecanisme, reeşînd din aplicarea principiului

separaţiei puterilor în stat, deosebit de importantă pentru realizarea scopurilor

statului de drept este existenţa unui sistem de organe, chemat să înfăptuiască

activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare și de cea executivă şi

exclusă oricărei influenţe a acestora.

Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale, prima constatare ce se impune

este că obiectul ei specific îl formează soluţionarea litigiilor juridice prin hotărîri

cu "putere de lucru judecat", adică prin intermediul unor acte ce se bucură de

stabilitate, constînd în faptul că odată ce o hotărîre judecătorească a fost

pronunţată, se consideră că ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau

desfiinţată decît prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege, iar litigiul

respectiv nu poate fi redeschis printr-o nouă acţiune în justiţie a celui interesat.

Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi mai mari actelor jurisdicţionale este

o necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu juridic este consecinţa unei

reale sau pretinse încălcari a legii. Pentru ca soluţionarea litigiului să ducă la

restabilirea efectivă şi definitivă a echilibrului social tulburat, hotărîrii date în

cauză trebuie să i se ofere o stabilitate mai mare decît actelor administrative,

asupra cărora organele emitente pot reveni, dacă consideră că nu mai corespund

împrejurărilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativă şi de cea

executivă, activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu, de către

17

organul competent ci numai pe baza unei sesizări din partea celui interesat, a

ministerului public sau a altor organe de stat arătate de lege.

Astfel statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai dacă legea va

reprezenta expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea corespunde

intereselor tuturora şi ale fiecaruia, exculzînd posibilitatea de a deveni opresivă

pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. În acest sens ideal a fost conceput

și adoptat principiul separării puterilor în stat .

§2. Noţiunea de sistem al autorităţilor publice, sistemul autorităţilor administraţiei publice.

Într-un stat democratic bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat

problema ”sistemlui „ organelor (autorităţilor) statului se abordează, desigur, în

alţi termeni. În primul rînd acest sistem nu mai poate fi conceput ca un sistem

monolit clădit pe relaţii de subordonare ierarhică.10 S-ar putea eventual vorbi de

instituţii proprii fiecărei puteri statale: celei legislative, executive şi

judecătoreşti.

În al doilea rînd între aceste instituţii nu mai sunt relaţii de subordonare ci

de colaborare şi sprijin reciproc care se realizează prin forme şi modalităţi

proprii fiecareia, doar că uneori dictatura instaurată într-un stat are o reacţie

adversă, adică supunerea autorităţilor.

În al treilea rînd fiecare din cele trei instituţii este organizată şi funcţionează

pe principii proprii, menite să asigure realizarea rolului şi scopului pentru care a

fost instituită.

În al patrulea rînd, fiecare dintre aceste instituţii asigură prin forme

specifice, o strînsă legatură cu societatea civilă,organizaţiile nonguvernamentale

cu formele organizatorice nestatale din care-şi trage astfel, substanţa.

Astăzi teoreticienii consideră că în condiţiile statului democratic

fundamentat pe principiul separaţiilor puterilor în stat nu trebuie să mai facem o

abordare sistematică a formelor oganizatorice prin care statul îşi realizează rolul

şi funcţiile. 10 Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 58.

18

Sistemele politice şi regimurile de guvernare din diverse state şi-au instituit

pe parcursul istoriei diverse reguli de organizare a teritoriilor proprii şi de

funcţionare a comunităţilor.

În Republica Moldova aceste forme de administrare locală nu au putut de

fiecare dată să răspundă întocmai cerinţelor şi intereselor comunităţilor locale

autorităţile locale fiind pînă nu demult subordonate puterii centrale, limitate în

competenţe, lipsite de mijloacele financiare necesare pentru realizarea

competenţelor ce le revin, ori astfel de atribuţii date comunităţilor locale

rămîneau doar formale etc.

După cel de-al Doilea Război Mondial, cînd drepturile şi libertăţile omului

devin valori supreme ale statelor, cînd acestea fac obiectul reglementărilor

internaţionale şi se iau sub ocrotirea comunităţii internaţionale, administraţia

publică capătă o nouă dezvoltare şi este recunoscută ca cea mai apropiată de

cetăţean, capabilă să rezolve în modul cel mai eficient problemele cu care se

confruntă acesta.

Odată cu proclamarea şi obţinerea independenţei faţă de URSS, Republica

Moldova porneşte pe calea construcţiei statale pe principii noi, avînd drept

exemplu ţările Europei Centrale şi de Est. Astfel tînărul stat iniţiază reforme în

diverse sfere ale vieţii sociale, în politică, economie, cadrul legislativ etc.,

inclusiv în domeniul administraţiei publice. Necesitatea reformării sistemului

sovietic, care avea la bază schelele statului-partid, pîrghiile administrative

caracteristice unui sistem totalitar în care autorităţile erau subordonate ierarhic

centrului ( Moscova) şi aveau menirea să protejeze nu individul sau

colectivitatea ci sistemul.

Odată cu primii paşi de democratizare în Republica Moldova au început să

fie promovate reformele politice, juridice şi administrative, care au influenţat

inclusiv sistemul administraţiei publice.

Astfel noua organizare şi funcţionare a puterii statale nu a înlăturat

diversitatea formelor organizatorice prin care statul îşi exercită atribuţiile sale

esenţiale, atribute comune tutor tipurilor de stat – legiferarea, executarea legilor,

19

soluţionarea, conflictelor din societate. În baza dreptului de ordanare în societate

statul continuă să deţină pîrghiile importante în toate aceste domenii, în unele din

ele deţinîndu-le în exclusivitate.

Dreptului de comandă al statului trebuie să-i corespundă o execuţie

concertată din partea structurilor sale organizatorice, adică a autorităţilor publice

ale statului, care nu se poate realiza decît numai în măsura în care acestea sunt

organizate pe baza aceloraşi principii şi norme, adică într-un „sistem” .

Iată de ce problema abordării sistematice a autorităţilor statului nu trebuie

sa o privim astăzi ca pe o problemă perimată. Ea trebuie să fie analizată mai

nuanţat, pentru ai descifra noile valenţe, cu atît mai mult cu cît în noile condiţii

practica vieţii sociale sa diversificat, îmbogăţindu-se.

Astfel dacă ne limităm numai la autorităţile administraţiei publice,

domeniu ce constituie obiectul demersurilor noastre ştiinţifice, acestea sunt

organizate într-un sistem propriu, în interiorul căruia între subiectele care-l

compun, se statornicesc raporturi juridice dintre cele mai diverse: de

subordonare, de colaborare, de participare.

Principalele elemente ale sistemului la nivel central sunt :

1. Preşedentele Republicii Moldova, ca şef al statului ;

2. Guvernul, Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de

specialitate ;

Pe plan local: consiliile locale, primariile, consiliile raionale .

La acelaşi sistem de autorităţi publice autonome, organizate la nivel central

şi unele din ele la nivel local, precum şi instituţiile publice, a căror activitate se

desfăşoară tot în sfera executării legilor deci ale administraţiei publice.11

Iată de ce analiza structurilor organizatorice ale statului inclusiv cele ale

administraţiei publice, trebuie făcută într-o viziune sistematică, globală menită a

descifra resorturile care le fac să funcţioneze nu numai ca sistem, ci şi ca entităţi

de sine stătătoare ale acestuia.

11 Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 65.

20

Este ceea ce ne-am propus să realizăm în prezenta lucrare, prezentînd

autoritaţile administraţiei publice în sistemul constituţional al Republicii

Moldova în ceea ce este specific atît pe plan organizatoric şi funcţional, cît şi

corelaţiile sale cu celelalte autorităţi publice care fac parte din sistem.

Făcînd o comparaţie cu ţarile din Europa, în ultimii zece ani democraţia

politică şi administrativă a cunoscut o dezvoltare manifestată pe a doua direcţie.

În primul rînd s-a conturat o tendinţă de deschidere a diferitelor domenii ale

sectorului public spre concurenţă şi spre cerinţele tehnicienilor „uneori noi

gestiuni publice”, ceea ce a limitat atribuţiile statului providenţă, ori în cel mai

bun caz a barat calea expansiunii lui.

În al doilea rînd diferite funcţii ale administraţiei centrale au fost transmise

către administraţia intermediară (raională) ori către colectivităţile locale.

În sectorul public evoluţia a parvenit în termen de descentralizare, de

reglementare şi privatizare. În acelaşi timp unii critici pot afirma că ceea ce este

calificat drept „descentralizare” în realitate nu este decît o centralizare;

privatizarea semnifică pur şi simplu trecerea unui monopol public într-un

monopol privat şi cuvîntul „ dereglementare” ar trebui să se scrie

„reglementare” pentru a reflecta fidel schimbările ce au intervenit.

Torbjorn Larsson în una din lucrările sale se referă la transformările ce au

loc la nivelul intermediar şi în administraţia publică din Ţările Europene.

Pînă nu demult studiile pe această temă se refereau cu precădere la nivelul

central şi local ale administraţiei pulice la relaţiile dintre ele, în timp ce nivelul

intermediar era puţin luat în seamă.

Totodată trebuie să recunoaştem că o parte din studiile consacrate

administraţiei publice, reglementau un segment, acel ce noi numim „nivel

intermediar”, pentru că în unele cazuri conceptul de administraţie publică locală

include şi administraţia regională. Însă interesul pentru nivelul intermediar

începe să crească şi să asistăm la sporirea numărului de articole şi lucrari în ale

căror titluri apar cuvinte „raion”, „nivel intermediar”. Ceea ce era considerat –

pînă la cel de al doilea razboi mondial – drept un element negativ şi o piedică în

21

calea statutului – naţiune, a devenit astazi un instrument de susţinere a

democraţiei şi legitimităţii statului – providenţa.

Fără îndoială acest interes nou faţă de nivelu intermediar poate fi explicat în

mai multe aspecte, dar un factor notabil pentru majoritatea ţărilor europene este

crearea Uniunii Europene şi, în particular – crearea Comitetului regiunilor.

În acelaşi timp, cercetările recente în acest domeniu ne demonstrează că pînă

în prezent crearea UE n-a cauzat decît schimbări structurale limitate în

organizarea nivelului intermediar. Cu toate acestea dezvoltarea instituţiilor

comunitare a lansat o lumină nouă asupra acestor probleme precum şi asupra

posibilităţilor organizaţiilor de la nivel intermediar.

Republica Federală Germană este un element – cheie în această evoluţie, dat

fiind înţelegerea mai bună a importanţei nivelului intermediar. Se ştie ca după cel

de al doilea razboi mondial unul din motivele principale de creare a unei structuri

federale în Germania a fost preocuparea de a evita instituirea unui stat

centralizat12, puternic, controlat de o dictatură.

În acelaşi timp succesele postbelice ale statului federal German au constituit

o sursă de inspiraţie nu numai pentru grupurile politice ambiţioase, separatiste în

raport cu statul naţiune, dar şi pentru acei care erau îngrijoraţi de

responsabilitaţile excesive ale statelor centralizate. Anume structura federală a

administraţiei a fost unul din motivele reuşitei economice şi politice ale statului

german.

Cu toate că statele din providenţă contemporane pot constata un interes

crescînd faţă de funcţionarea şi organizarea nivelului intermediar, reacţiile şi

schimbarile care au rezultat din acest fenomen diferă de la o ţară la alta. Drept

rezultat înţelegerea de către noi a situaţiei din diferite state este departe de a fi

perfectată. De fapt cu cîteva excepţii importante prea puţine studii sau efectuat în

domeniul administraţiei publice la nivel intermediar acest studiu vine să

amelioreze întrucîtva situaţia şi lipsa de cunoştinţe în domeniu pentru a aduce

lumină asupra acestei noi evoluţii. 1212. Maria Orlova Ştefan Belecciu, Drept administrativ, pag. 72.

22

Lucrarea lui Torbjorn Larsson abordează patru mari probleme :

a. Cum este structurat nivelul intermediar în diferite ţări din punct de vedere al

relaţiilor cu nivelul central şi local și a relaţiilor dintre ele ?

b. A implicat crearea U.E. şi Comitetul regiunilor schimbari notabile în ceea ce

priveşte organizarea ori structura nivelului intermediar ?

c. Ce avantaje şi inconvinienţe apar în administraţia de nivel intermediar ?

d. Care sunt tendiţele în evoluarea nivelului intermediar ?

Aceste patru chestiuni la prima vedere par a fi simple, dar o examinare mai

aprofundată relevă o problematică destul de vastă. Pentru început, trebuie de

spus că nu este uşor de a defini însuşi conceptul de nivel intermediar.

Atunci cînd discutăm despre administraţia publică centrală ori locală ne dăm

seama ca nu e uşor a le defini şi compara, dar totuşi credem ca mai mult sau mai

puțin ştim despre ce e vorba. Dar atunci cînd urmează a descrie şi a compara

societăţi şi sisteme politice diferite, ne dăm seama că pentru a reda un tablou

exhaustiv al sistemului politic şi administrativ al unei ţări nu este suficient doar a

descrie administraţia publică centrală sau locală se cere ceva mai mult. Peste tot

vom găsi structuri guvernamentale care nu corespund definiţiei administraţiei

centrale sau locale.

Este complicat a defini nivelul intermediar deoarece administraţia şi

autorităţile de nivel intermediar sunt organizate foarte diferit din diverse motive.

Administraţia intermediară ar putea fi privită drept mîinile guvernului central.

Aceste administraţii regionale pot fi de trei tipuri.

În multe ţări diferite Ministere şi departamente au propriile lor administraţii

intermediare care controlează şi completează activitatea efectuată de către

serviciile locale.

În alte ţări Ministerele şi Departamentele nu au servicii administrative

distincte la nivel intermediar dar msiunile administrative ale diferitor Ministere

sunt exercitate de servicii dirijate de un prefect numit de guvern. Un alt model al

nivelului intermediar este cel contrastat cu schema erarhică descrisă mai sus

23

subordonat guvernului central şi nvelul intermediar de administrare ţine de

administraţia publică locală.

De exemplu este destul de real ca două sau mai multe colectivităţi locale să

creeze prin cooperare o unitate administrativă comună pentru aşi asigura anumite

servicii – ceea ce numim asociaţii municipale. La fel autorităţi locale pot crea

structuri intermediare, fiind în drept să numească membrii unor eventuale

asamblee de nivel intermediar.

A treia cale de a controla admnistraţia publică de nivel intermediar fiind

executată de către un organ ales în mod direct. Locuitorii unei regiuni oarecare

pot avea dreptul de a alege o asamblee formînd în diferite cazuri un executiv cu

un grad anumit de autonomie. Acest parlament de nivel intermediar poate fi

organizat şi poate funcţiona într-un mod similar cu cel de nivel central ori local

în acelşi timp nu sunt rare cazurile cînd parlamentul de nivel intermediar nu se

deosebeşte esenţial în raport cu guvernul central ori local.

Unul din aceste trei principii predomină în majoritatea ţarilor în primul rînd

nivelul intermediar poate fi instituit şi controlat de către guvernul central.

În al doilea rînd, el poate fi controlat de către nivelul de bază, adică de

colectivităţi locale.

Şi în al treilea rînd, el poate primi un mandat direct de la populaţia unei

anumite regiuni. Dar e la fel de just şi faptul ca în mai multe ţări gasim din nou

aceeaşi îmbinare a acestor principii, în unele ţari de exemlu a avut loc fuziunea

dintre vechiul sistem prefectoral şi guvernul regional controlat de către o

asamblee aleasa direct. În acest caz nivelul intermediar ales direct a fost

mandatat pentru a lua decizii şi iniţia afaceri publice în numele guvernului

central. El bneficiază de o autonomie largă în chestiunile care i-au fost delegate

şi în raport cu problemele pe care guvernul central le-a rezervat.

Ar putea fi aduse multe exemple de combinări, căci structura globală a

nivelului intermediar este destul de complexă, după cum voi demonstra în

exemplu de mai jos unul din motivele acestei complexităţi este dimensiunea

istorică. Niveluri intermediare n-au fost create concomitent şi toate schimbările

24

care au parvenit în acest domeniu ţin de trecut. Aspectul istoric constituie un

element în studierea nivelului intermediar.

Vom consacra o parte importantă a lucrării studiarii diferselor scenarii şi

tendinţe în evolutia organizării nivelului intermediar. În diferite ţări de exemplu

sunt tot mai mult transmise autorităţilor intermediare direct alese competenţe şi

responsabilităţile şi cum influienţează aceasta asupra serviciilor controlate de

către autorităţile publice locale şi centrale, dacă studiem nivelul intermediar

aceste concepte sunt destul de dificil de aplicat, dat fiind faptul că ceea ce este

considerat descentralizare, avindu-se în vedere relaţia nivel central – nivel

intermediar, poate fi considerat din punct de vedere al relaţiilor nivel local –

nivel intermediar, drept o centralizare.

Altfel problema constă în a afla ce tip de organizare şi structuri

intermediare identificăm în diferite ţari incluse în studiul efectuat şi care sunt

relaţiile dintre diferite tipuri de organizare la nivel intermediar, şi cum ar fi

corect de a implimenta un model sau altul şi în Republica Moldova, care ar putea

avea acelaşi succes. Modelul Republicii Federative Germane este demn de

urmat, pentru a evita unele eşecuri ce ţin de domeniul politic admnistativ şi

economic.

În sistemele federale se întălneşte în mod firesc un nivel central şi/sau un

nivel regional şi în unele cazuri – un nivel intermediar între nivelul central

/regional şi cel local. Dar în zilele noastre această situaţie nu este proprie numai

statelor federale. În Franţa de exemplu sunt cinci niveluri, iar această ţară cîndva

era considerată ca deţinînd doar trei niveluri de administrare.

În Franţa structura de guvernare descentralizată constă din regiuni,

departamente, regrupări de comune. Cu alte cuvinte apar noi structuri

organizaţionale la nivel intermediar, în timp ce sunt păstrate şi cele vechi. La

prima vedere se pare că avem de a face cu un excedent de regiuni şi nu cu un

deficit al acestora pentru care deseori este criticată Uniunea Europeană conceptul

utilizat în acest studiu este acel al Republicii Moldova în comparaţie cu sistemul

intermediar din ţarile Europene, este cel mai putin utilizat şi se vorbeşte cel mai

25

multe ori despre regiuni. Dar este suficient să arunci o privire la cantitatea

enormă de lucrări ce recurg la conceptul de regiune pentru a înţelege problemele

legate de acest concept.

Şi totuşi un lucru este cert: o regiune este legată de un teritoriu, nu este

destul de uşor să determini care ar trebui să fie suprafaţa unui teritoriu pentru ca

acesta să poată fi considerat regiune. Uneori se apreciază ca un teritoriu care

prinde mai mult decîit o ţară poate fi numit regiune, (euroregiune), în timp ce în

alte cazuri drept regiune este considerat un teritoriu aflat în interiorul unei ţari. În

general nu tot timpul este vorba despre un teritoriu mai larg decît o unitate

administrativ – teritorială locală, dar se mai întîlnesc cazuri ca sintagma regiune

este utilitzată pentru a semnifica o zonă geografică foarte mică, mult mai mică

decît un sector administrat de către o colectivitate locală.

Altfel spus conceptul de regiune de obicei este utilizat în raport cu un

teritoriu pentru a conferi o identitate locuitorilor lui.

CAPITOLUL II ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE

§ 1 Instituţia preşedintelui Republicii Moldova.

Conform Constituţiei Republicii Moldova Preşedintele Republicii

Moldova, reprezintă statul şi este garantul suveranităţii, independenţii naţionale,

al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării.13

Instituţia şefului statului a apărut odată cu statul şi a cnoscut o evoluţie

continuă în ce priveşte forma, structura şi atribuţiile sale. În cursul evoluţiei sale,

această instituţie a avut fie o organizare unipersonală, caz în care persoana ocupa

această funcţie se numea rege, principe, emir, împărat, iar actualmente funcţia

13 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.

26

conducătorului se numeşte Preşedinte, fiind o organizare colegială, caz în care

cel care îndeplineşte acest rol se numeşte prezidiu, consiliu de stat, consiliu

prezidenţial, etc.

În statele fundamentate pe principiul separaţiei puterilor în stat, şeful

statului este încadrat în sfera puterii executive, chiar dacă are unele atribuţii în

materie de legiferare, deci în sfera puterii legislative.

În regimurile prezidenţiale şeful statului (preşedintele) reprezintă și

executivul, fiind ajutat în guvernare de o echipă de înalţi funcţionari.

În forma monarhică de guvernămînt, această instituție are de regulă o

organizare unipersonală, dar sunt state în care funcţia de şef al staului este

exercitată de către două autorităţ; cum este cazul Angliei, unde prerogativele

acestei funcţii sunt exercitate de rege şi de guvern.

În forma de guvernămînt republicană, instituţia şefului statului poate,

deasemenea, să fie exercitată de o singură persoană sau de mai multe persoane.

În alte regimuri, sarcina guvernării se asigură de două organe executive, de

şeful de stat ales şi de o echipă de guvernanţi în frunte cu un prim-ministru,

desemnaţi pe baza unei anume proceduri.

În Republica Moldova, instituţia şefului statului apare în urma multiplelor

discuţii publice şi dezbateri parlamentare, fiind menită în principal să

consolideze ordinea costituţională şi suveranitatea statului, să asigure securitatea

şi ordinea publică, să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi

pentru a înbunătaţi interacţiunea dintre organele centrale ale puterii de stat şi cele

ale administraţiei de stat. Iniţial funcţia de Preşedinte al Republicii se instituie la

sesiunea extraordinară a Sovietului suprem al R.S.S. Moldova prin Legea nr. 250

– XII din 3 septembrie 1990 cu privire la instituirea funcţiei de preşedinte al

Republicii Sovietice Socialiste Moldova şi la introducerea unor modificări şi

completări în Constituţia R.S.S.Moldova.

Prin această lege a fost modificată Constituţia, prin instituirea unor

prevederi ce stabileau că şeful statului este Preşedintele Republicii, a cărei

alegere se efectuează direct de cetăţenii ţarii pe baza dreptului electoral

27

universal, egal şi direct în condiţiile votării libere şi secrete. Nu putem fi deacord

cu constatările Curţii Constituţionale referitoare la instituirea funcţiei de

Preşedinte, argumentele invocate de Curte pot fi valabile doar pentru calcularea

numarului mandatelor. În aspect formal, Curtea nu a luat în consideraţie faptul că

după proclamarea independenţei ţarii noastre legislaţia R.S.S.M a fost preluată în

măsura în care nu contravenea acestei declaraţii, astfel, în baza legii nr. 250-XII

din 3 septembrie au fost efecutuate alegerile din 8 decembrie 1991, în urma

cărora a fost ales Preşedintele ţării, considerat de curte ca fiind primul mandat de

Preşedinte.

Potrivit reglementărilor legale Preşedinte al Republicii putea fi orice

cetăţean în vîrstă de la 35 la 60 de ani, pentru un mandat de 5 ani, iar aceeiaşi

persoană nu putea fi aleasă decît pentru două mandate consecutive.

Preşedintele a fost înputernicit cu un şir de atribuţii privind garantarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; respectarea normelor constituţionale;

apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale. Şeful statului era în

drept să suspende activitatea sovietelor locale sau să le dizolve, avea dreptul de

iniţiativă legislativă şi semna legile. Preşedintele a fost investit, deasemenea, cu

atribuţii reprezentative.

Aceeaşi lege prevedea ca primul Preşedinte al R.S.S.M. se alege, pe un

termen de 5 ani, de către sovietul suprem, prin majoritatea simplă de voturi ale

tuturor deputaţilor poporului la propunerea a cel puţin o treime din numarul

acestora. După institurea a unei noi funcţii de şef al statului în aceeaşi zi Sovietul

Suprem, prin Hotărîrea nr.251-XII din 3 septembrie 1990, a ales în calitate de

Preşedinte al R.S.S.M. pe deputatul poporului, Preşedintele Sovietului Suprem

Mircea Snegur.

Reglementările referitoare la durata şi statutul mandatului Preşedintelui ales

de Sovietul Suprem au fost modificate după adoptarea Legii nr.720-XII din 18

septembrie 1991 cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova.14 Legea

în cauză a servit drept temei pentru adoptarea Hotărîrii nr.722-XII din 19 14 Legea nr.720-XII din 18 septembrie 1991 cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova,Monitorul Oficial al Republicii Moldova.Nr.15.

28

septembrie 1991 privind fixarea datei alegerilor Preşedintelui Republicii

Moldova. Prin acestă hotărîre au fost fixate noi alegeri pentru data de 8

decembrie 1991, cîştigate de Mircea Snegur, unicul candidat ce pretindea la

funcţia de Preşedinte al Republicii pentru un nou mandat.

Reglementările respective au fost valabile pînă la adoptarea noii Constituţii

a Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a stabilit modalitatea de alegere,

condiţiile pentru a candida la funcţia de preşedinte al ţării, mandatul,

incompatibilităţile, atribuţiile, raspunderea, etc.

1. Alegerile Preşedintelui.

Odată cu adoptarea noii constituţii s-a abordat problema reglementării

trecerii instituţiilor de stat de la un regim juridic la altul, aceasta şi-a găsit

reflectarea în dispoziţiile finale şi tranzitorii ale Constituţiei. Cît privește

Preşedintele Republicii acesta, potrivit articolul 3 alin.(3) din Constituţie, a

rămas în funcţie pîna la expirarea mandatului pentru care a fost ales, reducîndu-

se termenul mandatului de 5 ani, prevăzuţi iniţial, la 4 ani, conform noului

termen determinat expres în articolul 80 din legea supremă.

Noua Constituţie determina, cu referire la alegerea Preşedintelui, că acesta

este ales prin vot universal, egal, direct secret şi liber s-a dovedit a fi ineficientă,

deoarece pe percursul a două mandate ulterioare 2 preşedinţi care s-au succedat

au invocat insuficienţa de atribuţii arătîndu-se nemulţumiţi de soluţiile

constituţionale și solicitînd lărgirea competenţelor preşedintelui prin trecerea la

un regim prezidenţial de guvernare.

Acest lucru a generat o criză politică pentru o perioadă de 8 ani în care

s-a confruntat Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul deznodămîntul

crizei politice a survenit în urma modificărilor operate în Constituţie prin Legea

nr. 1115-XIV din 7 iulie 2000 care au schimbat modul de alegere a Preşedintelui

Republicii.

Dar aceste operări nu au creat altceva decît alte probleme în ceea ce

priveşte alegerea şefului statului, în prezent statul Republica Moldova se află din

nou într-o criză politică datorită acelor modificări efectuate în trecut, cred că e

29

timpul de a recurge din nou la unele modificări la articolul cu privire la alegerea

Preşedintelui pentru ca să putem ieşi din criza actulă, ar trebui să ţinem cont şi de

sugestiile acordate de către statele care au prevăzut unele metode de acest gen.

Potrivit noilor reglementări constituţionale operate în anul 2000,

Preşeditele Republicii este ales de Parlament prin vot secret. Pentru funcţia de

şef al statului pot candida cetăţeni ai Republicii Moldova care au împlinit vîrsta

de 40 de ani, au locuit sau locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova cel putin 10

ani, şi posedă limba de stat. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă la această

funcţie doar pentru două mandate consecutive.

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte se desfăşoară cu cel mult 45 de zile

înainte de ziua expirarii mandatului Preşedintelui în exerciţiu15. Data alegerilor

se stabileşte de Parlament, care concomitent creează o comisie specială

responsabilă de alegerea Preşedintelui.

Persoana care candidează pentru funcţia de Preşedinte urmează să fie

susţinută de cel puţin 15 deputaţi. Comisiei speciale îi este prezentată lista cu

semnăturile deputaţilor la care se anexează:

a) Consimţamîntul scris al candidatului şi certificatul lui de sănătate, eliberat de

instituţia medicală abilitată;

b) Declaraţia despre toate veniturile candidatului obţinute în anul precedent şi în

anul alegerilor;

c) Date biografice ale candidatului (curriculum vitae).

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se desfăşoară

în şedinţă publică specială a Parlamentului16, fiind considerat ales candidatul care

a obţinut votul a 3/5 din numarul deputaţilor aleşi, cu posibilitatea desfăşurării

turului 2 de scrutin şi a alegerilor repetate.

15 Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996 din 02.11.2000.

16 Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996 din 02.11.2000.

30

După totalizarea rezultatelor alegerilor, hotărîrea Parlamentului se transmite

Curţii Constituţionale, care în termen de trei zile examinează constituţionalitatea

alegerii şi emite o hotarîre prin care validează mandatul Preşedintelui .

Imediat după stabilirea noului mod de alegere a Preşedintelui Republicii au

apărut un şir de interpretări a modalităţi de înaintare a candidaturii la funcţia de

Preşedinte şi modului de votare, fiind invocată îngrădirea acestui drept pentru

cetăţeni şi formaţiuni politice. Nu subscriem la această ideee, deoarece, printre

dezideratele statului de drept menţionate în articolul 1 din Constituţie, esenţial se

impune necesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Ea nu trebuie să fie o

expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi puteri sau a unui grup de

indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o

exprimare a unei voinţe generale.

Prin faptul ca Legea nr. 1234- XIV din 22 septembrie 2000 cu privire la pro

cedura de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova a fost adoptată de

parlament cu respectatrea prevederilor constituţionale aceasta nu poate fi

considerată neconstituţională iar oportunităţile pentru care intervine stabilirea

modului de alegere a Preşedintelui îi revin în exclusivitate Parlamentului.

Nu putem fi de acord nici cu opinia conform căreia înaintarea candidaturii

trebuie efectuată de către un grup de cetăţeni sau partide politice în condţiile

pluralismului politic. Potrivit articolului 39 din Constituţie, cetăţenii au acces la

o funcţie publică în condiţiile legii, în cazul nostru, legea a stabilit că cetăţeanul

trebuie să aibă susţinerea a cel puţin 15 deputaţi. Pe de altă parte, dacă invocăm

reprezentativitatea, numărul de 15 deputaţi este destul de reprezentativ,

constituind, în esenţă, opţiunea a circa 15 procente din alegători.

Necesitatea unei susţineri obligatorii din partea a cel puţin 15 deputaţi îşi are

explicaţia şi prin faptul că potrivit aricolului 78 din Constituţie, anume deputaţii

sunt cei care trebuie să aleagă Preşedintele, iar fără o susţinere din partea lor,

înaintarea candidaturilor ar fi lipsită de perspective şi ar permite abuzuri

nejustificate, ceea ce ar face dificilă activitatea comisiei speciale, ar genera

conflicte şi situaţii nedorite atît în parlament cît şi în întreaga societate.

31

Cît priveşte argumentul că partidele trebuie să aibă dreptul de a înainta

candidaturi la funcţia de Peşedinte al Republicii Moldova, acesta nu poate fi

acceptat, deoarece Constituţia prevede că partidele participă la alegeri în

condiţiile legii. În cazul dat, legea nu prevede posibilitatea înaintării

candidaturilor din partea partidelor, deci partidele trebuie să urmeze calea

stabilită de lege – fie să sprijine un candidat susţinut de 15 deputaţi, fie să se

alăture grupului de deputaţi care înaintează o candidatură.17

Noua modallitate de alegere a Peşedintelui creează o situaţie de dependeţă

a acestuia de Parlament, fapt ce reduce la minimum un eventual conflict dintre

aceste autorităţi, prin urmare, exclude o eventuală criză politică.

Problema alegerii de către Parlament a Preşedintelui Republicii capătă o

nouă întorsătură în poleimicele teoretice atunci cînd analizăm Avizul Curţii

Constituţionale nr.6 din 16 noiembrie 1999, emis cu ocazia înaintării proiectului

de lege pentru revizuirea Constituţiei, care a avut drept obiect alegerea

Preşedintelui de către Parlament. În acest sens Curtea reţine că propunerile

conţinute în proiect nu depăşesc limitele de revizuire a Constituţiei şi nu suprimă

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora.

La cele menţionate invoc Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.13 din

14.03.2002, emisă cu ocazia controlului constituţionalităţii Legii nr. 781 – XV

din 28 decembrie 2001, al cărei obiect de modificare servea şi alegerea

primarilor de către consiliile locale. În acest context Curtea reţine că prin

modificarea modului de alegere a primarilor s-au suprimat drepturile

fundamentale ale cetăţenilor ceea ce este în contradicţie cu prevederile

articolului 2, 38, 39, 109, 112 din Constituţie.

În susţinerea aceloraşi teze, prin Avizul Curţii Constituţionale nr.2 din 30

iulie 2002, emis asupra proiectul de revizuire a Constituţiei, care avea drept scop

determinarea modului de alegere a primarilor, subînţelegîndu-se alegerea lor de

către consiile locale, Curtea reţine că alegerea primarilor de către consilii intră în

contradicţii cu un şir de articole din Constituţie. Astfel, conform articolul 2 alin.

17 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.

32

(1) din Constituţie, suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii

Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în

formele stabilite de Constituţie.

Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, implicit modul de alegere, sunt

consacrate în articolul 38 alin. (1) din Constituţie, conform căruia voinţa

poporului constituie baza puterii de stat, iar această voinţă se exprimă prin

alegeri libere, egal, direct, secret şi liber exprimat. Articolul 39 alin. (1) din

Constituţie stabileşte că cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la

administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentaţii lor.

Propunerea menţionată vine încontradicţie cu unul din principiile de bază ale

administrării publice locale, consacrate în articolul 109 alin.(1) din Constituţie,

cel al eligibilităţii autorităţilor administraţie publice locale.

Curtea relevă că modificările propuse aduc atingere drepturilor

fundamentale ale cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi şi încalcă principiul

eligibilităţii autorităţilor publice locale. Astfel schimbarea modului de alegere a

primarilor în Republica Moldova ar duce atingere principiilor constituţionale de

bază ale autorităţilor publice locale. Primarii, ca şi consiliile locale, sunt

autorităţi ale administraţiei publice, care, potrivit articolului 109 alin (1) din

Constituţie, se întemeiază pe principiul eligibilităţii.

Analizînd relevanţa Curţii Constituţionale, se poate face concluzia

că modificarea Constituţiei prin care se instituie alegerea Preşedintelui de către

Parlament nu este în coformitate cu prevederile legii cuprinse în articolele 2, 38,

39, 54 şi 142, astfel alegerea Preşedintelui de către Parlament este

necostituţională. În acest context apare întrebarea retorică: cînd a avut dreptate

Curtea Constituţională, atunci cînd a interzis alegerea indirectă a Preşedintelui

Republicii sau atunci cînd a interzis alegera indirectă a primarilor? Cred că în

primul caz Curtea a interpretat prevederile constituţionale în sens juridic, iar în

cazul al doilea caz la interpretare a prelevat aspectul politic, prin urmare, ultima

hotărîre a Curţii va trebui revizuită.

33

O altă problemă cu care s-a confruntat Parlamentul la alegerea Preşedintelui

Republicii a fost modalitatea de votare. Curtea Constituţională a fost sesizată să

interpretze noţiunea de vot secret deoarece deputaţii, pentru a nu fi suspectaţi de

faptul că vor vota pentru alt candidat decît pentru acela asupra căruia a convenit

fiecare fracţiune parlamentară, votau deschis în afara cabinelor de vot. O astfel

de situaţie a invocat şi argumente de influienţă a independeţei deputatului.

Interpretarea Constituţie la acest capitol era solicitată sub următoarele

aspecte:

1. Sintagma vot secret din articolul 78 ali. (1) din Constituţie impune în

mod obligatoriu completarea buletinului de vot în mod secret în

cabina (camera) de vot secret, astfel exprimarea voinţei persoanei să

nu fie cunoscută public?

2. Încălcarea procedurii de votare secretă prin completarea în public a

buletinului de vot constituie o încălcare a articolului 78 alin. (1) din

Constituţie şi care sunt consecinţele juridice în acest caz?

3. Neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării în baza

constatărilor făcute de către Comisia specială privind încălcarea

procedurii de vot secret, atrage anularea rezultatelor votării în

general, ceea ce înseamnă că prinul tur de alegeri nu a avut loc şi

procedura de vot urmează a fi reluată?

Pronunţîndu-se pe marginea votului secret, Curtea Constituţională relevă

că sintagma vot secret din articolul 78 alin (1) din Constituţie. Taxele normelor

constituţionale stabilesc că exprimarea voinţei alegătorului şi modalitatea de

exprimarea a ei trebuie să fie necondţionat secretă. Aceasta înseamnă că

alegătorii trebuie să voteze în aşa condiţii, încît voinţa lor să nu poată fi

cunoscută şi influenţă de nimeni. Interpretarea logico-gramaticală şi sistematică

a sintagmei vot secret permite să se facă concluzia că această sintagmă este un

caracter al dreptului de vot şi exprimă posibilitatea oferită alegătorilor de a-şi

manifesta liber voinţa cu privire la candidaţii propuşi, fără ca această manifestare

să poată fi cunoscută de alţii.

34

Organizarea şi desfăşurarea votării include stabilirea locului special

(cabină, cameră), unde alegătorul îşi va exprima voinţa. În sensul prevederilor

constituţionale şi al dispoziţiilor articolului 52 din Codul electoral, votarea se

efectuează într-un local special amenajat cu mese, la care se eliberează buletinele

de vot, cu cabine sau camere pentru vot secret şi cu urne pentru vot, iar articolul

54 alin. (1) din Codul electoral, prevede expres că alegătorul completează

buletinul de vot numai în cabina de vot secret. Aceste prevederi legale sunt

caractreristice pentru toate tipurilede alegeri, inclusiv pentru cele prezidenţiale.18

Acest principiu constă în excluderea supravegherii şi a controlului asupra

exprimării voinţei alegătorului, acesta din urmă fiind conştient că va purta

răspundere pentru opţiunea făcută sau că exprimarea voinţei ar putea atrage

asupra sa consecinţe nefaste.

Asigurarea votului secret are loc prin faptul că alegătorul completează

buletinul de vot într-o cabină izolată. Garanţii suplimentare ale votului secret

sunt următoarele condiţii, stabilite în codul electoral:

buletinele de vot trebuie să fie identice: de aceeaşi mărime, formă, densitate,

culoare, cu acelaşi text;

cabinele şi urnele pentru vot trebuie să fie închise şi sigilate, să se excludă

prezenţa în cabine a unei alte persoane decît alegătorul;

buletinul de vot este introdus în urnă personal de către alegător.

Votul secret este opus votului public, destul de răspîndit în trecut, dar criticabil

în prezent, deoarece în cazul lui alegătorii pot fi influenţaţi prin presiuni

adminstrative, corupţie, alte mijloace ilicite, dispărînd astfel garanţia unei

democraţii sincere şi a votului liber exprimat.

Deşi Curtea nu s-a pronunţat asupra celorlalte probleme, considerăm că

votarea în afara cabinei de vot, precum şi votarea publică constituie o încălcre

gravă a procedurii şi conduce la influienţa independenţei deputatului, ori votul

secret este opus votului public, prin urmare, o astfel de votare va fi cu certitudine

neconstituţională.

18 Codul Electoral, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81/667din 08.12.1997.

35

Cu referire la neaprobarea de către Parlament a rezultatelor votării secrete,

considerăm necesar a expune conceptul potrivit căruia voinţa legiuitorului,

realizată prin vot secret fără a încălca rigorile legii, are întîetate şi parlamentul nu

este în drept să anuleze o astfel de votare. Totodată, în această situaţie va apărea

următoarea problemă: neaprobarea rezultatelor alegerilor secrete presupune

neacumularea voturilor necedare în acest sens, prin urmare va lipsi hotărîrea

Parlamentului, iar obiect al sesizării la Curtea Constituţională, în acest caz poate

servi doar Hotărîrea adoptată de Parlament .

O altă problemă legată de schimbarea modului alegerilor Preşedintelui

Republicii, care a impus interpretarea articolului 78 alin (3) şi alin (5) din

Constituţie sub următoarele aspecte.

Aici apar şi întrebarile cînd este deliberativă şedinţă publică specială a

Parlamentului pentru alegerea şefului statului:

Atunci cînd la şedinţă asistă majoritatea deputaţilor aleşi adică în număr de

52 de deputaţi sau atunci cînd asistă cel puţin trei cincimi din numărul

deputaţilor aleşi adică 61 de deputaţi?

Care sunt consecinţele în cazul în care alegerile repetate pentru funcţia de

Preşedinte al Republicii Moldova nu au avut loc din cauza lipsei cvorumului de

trei cincimi de deputaţi?

La interpretarea prevederilor constituţionale în contextul arătat Curtea

Constituţională aplică metodele logică gramaticală şi sistematică:

„ conform prevederilor art. 78 alin (1) din Constituţie, şeful statului este ales

de către parlament prin vot secret. Prin urmare obligaţiunea şi responsabilitatea

pentru alegera Preşdentelui revine organului reprezentativ suprem legislativ al

ţării.”

Potrivit legii, alegerile pentru funcţia de preşedintese desfăşoară în şedinţă

publică specială a Parlamentului cu cel mult 45 de zile înaite de ziua expirării

mandatului Preşedintelui în exerciţiu. Caracterul special al acestei şedinţe

parlamentare este determinat de faptul că la ea se desfăşoară alegerile

prezidenţiale şi se examinează probleme ce vizează alegerile şi rezultatele lor.

36

Legiuitorul nu a făcut nici o specificare cu referire la numărul (cvorumului)

deputaţilor care trebuie să participe la lucrările şedinţei parlamentre speciale şi

implicit la alegerile prezidenţiale pentru ca ele să fie recunoscute valide.

Cuvîntul „cvorum” ca noţiune juridică însemnă numărul minim de membri

necesar, potrivit legii pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată

lua o hotărîre valabilă. Deoarece alegerile pentru funcţia de şef al statului se

desfăşoară la o şedinţă specială a Parlamentului şi după o procedură specială, în

acest caz nu pot fi aplicate alte prevederi legale decît cele prevăzute de

Constituţie. Astfel reese că drept urmare a alegerilor desfăşurate le şedinţa

publică specială a Parlamentului, şef al statului poate deveni doar candidatul care

a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Avînd în vedere că

potrivit art. 60 alin. (2) din Constituţie, parlamentul compus din 101 de deputaţi,

iar trei cincimi din numrul lor constituie 61 de deputaţi. Aşadar, legiuitorul a

stabilit numărul minim de voturi a deputaţilor pe care candidatul trebuie să le

întrunească pentru a fi ales Preşedinte al Republicii Moldova. Prin urmare,

şedinţa publică specială a Parlamnetului pentru alegerea şefului statului şi

alegerile prezidenţiale vor fi valide numai în cazul în care va participa un număr

de cel puţin de 61 de deputaţi, trei cincimidin numărul deputaţilor aleşi.

Menţionez şi faptul că art.78 alin (5) din Constituţie prevede de asemenea

consecinţele nealegerii şefului statului după alegerile repetate, dizolvarea

Parlamentului şi stabilirea datei pentru alegerea noului Parlament. Clauza

constituţională, potrivit căreia alegeri ordinare, la care şeful statului nu a fost ales

ne permite să concluzionăm că alegerile repetate pentru funcţia de Preşedinte al

Republicii Moldova pot fi desfăşurate de către Parlament doar o singură dată.

Curtea nu s-a pronunţat asupra problemei care apare în cazul în care

alegerile repetate nu au dat rezultate pozitive ( situaţie în care ne aflăm noi azi).

Deputatul este obligat totuşi să participe la şedinţele Parlamentului, inclusiv la

alegerea Preşedintelui Republicii. Pentru deputaţi în acest caz dreptul de vot se

transformă în obligaţia de a vota. Prin urmare, o astfel de situaţie va putea fi

37

considerată ca o blocare intenţionată a alegerilor Preşedintelui care se poate

solda cu dizolvarea Parlamentului.

Investirea în funcţie a Preşedintelui

După exercitarea controlului contsituţionalităţii asupra alegerii Preşedintelui şi

validarea mandatului, candidatul pentru funcţia de Preşedinte al Republicii

Moldova va depune în termen de cel tîrziu 45 zile de la alegeri, jurămîntul în faţa

Parlamentului şi a Curţii Constituţionale. Din momentul depunerii jurămîntului,

noul Preşedinte intră legal în funcţie. Jurămîntul este determinat de articolul 79

din Constituţie şi are următorul text :

„ Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii Moldova, să

respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile,

fundamentale ale omului, suveranitatea şi independeţa, unitatea şi integritatea

teritorială a Moldovei”19.

Învestirea Preşedintelui în funcţie se face în cadrul unei şedinţe solemne a

Parlamentului şi Curţii Constituţionale, la care participă deputaţii în Parlmenmt,

judecătorii Curţii Constituţionale, Membrii Guvernului, judecătorii Curţii

Supreme de Justiţie, iar în calitate de invitaţi pot participa reprezentaţii corpului

diplomatic acreditaţi în Republica Moldova, reprezentaţii cultelor, liderii

partidelor politice şi ai altor organizaţii social - politice, reprezentanţii

comunităţilor naţional - culturale, conducătorii autorităţilor administraţiei

publice locale, alte personalităţi notorii atît din ţară cît şi de peste hotare.

Ceremonia de învestitură a Preşedintelui constă din:

şedinţa solemnă comună a Parlamentului şi a Curţii Constituţionale, care va

include:

-deschiderea şedinţei de către Preşedintele Parlamentului;

-intonarea imnului de stat;

-citirea de către Preşedintele Curţii Constituţionale a hotărîrii Curţii

Constituţionale privind validarea noului Preşedinte;

-depunerea jurămîntului constituţional de către Preşedintele nou – ales;

19 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.

38

-înmînarea de către Preşedintele Curţii Constituţionale al eşarfei prezidenţiale;

-discursul de investitură al Preşedintelui;

-intonarea imnului de stat;

depunerea coroanei de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare de către

Preşedintele Republicii, Preşedintele Parlamentului, Preşedintele Curţii

Constituţionale şi de către alte persoane oficiale;

transmiterea puterii de către Preşedintele al cărui mandat a expirat

Preşedintelui nou – ales, în reşedinţa sa oficială;

recepţia oficială, oferită de preşidintele nou-ales.

Durata mandatului

Mandatul Preşedintelui durează de la validarea acestuia pînă la încetarea lui. De

regulă, termenul mandatului Preşedintelui este de 4 ani şi se exercită de la data

depunerii jurămîntului. Acest termen se prelungeşte de drept pînă la depunearea

jurămîntului de către Preşedintele nou-ales. De meţionat şi faptul că în art. 80

alin. (3) din Constituţie prevede în mod expres încă două împrejurări ce permit

prelungirea mandatului prezidenţial.

Prorogarea mandatului şefului statului are loc în situaţiile excepţionale:

război sau catastrofă. Aceste situaţii fiind deosebite, preşedintele impune şi

determină un regim juridic special aplicabil tuturor persoanelor fizice şi juridice,

prin urmare este pe de plină justificată continuarea îndeplinirii atribuţiilor

preşedintelui, care este şi comandantul suprem al forţelor armate.

Întrucît Parlamentul este organul reprezenativ suprem al poporului şi unica

autoritate legiuitoare, iar reglementările constituţionale stabilesc că prelungirea

mandatului Preşedintelui face obiectul unei legi organice, precum şi pentru a se

asigura controlul asupra acestor circumstanţe excepţionale, aprecierea

oportunităţilor prelungirii mandatului şefului statului este de competenţa

excesivă a Parlamentului, evitîndu-se astfel posibilitatea ca Preşedintele să-şi

aroge împuterniciri suplimentare.

39

În virtutea prerogativelor sale, şeful statului poate influienţa, printr-un mesaj,

luarea acestei măsuri, argumentînd şi detaliind situaţia gravă în care se află

statul. Legea organică de încuviinţare a prelungiri mandatului Preşedintelui, în

cele două situaţii, trebuie să stipuleze limitele acestei prelungiri.

Cu referire la numărul mandatelor pe care poate să le deţină o persoană

Constituţia stabileşte în art. 80 că nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de

Preşedinte decît cel mult două mandate consecutiv.

Vacanţa şi intermediarul funcţiei de Preşedinte al Republicii

Mandatul Preşedintelui ţării în mod normal înceteză odată cu exprimarea

termenului de 4 ani rezervat unui mandat, însă mai pot apare situaţii, care să

determine încetarea mandatului înainte de exprimarea acestui termen, astfel

apare vacnţa funcţiei. Aceste situaţii pot fi determinate de:

-demisie;

-demitere;

-imposibilitatea definitivă de a-şi exercita atribuţiile;

-deces20;

aceste situaţii mai pot fi clasificate ca împrejurări voluntare, apărute din propria

iniţiativă a Preşedintelui prin demisionare ori demiterea acestuia din funcţie de

către Parlament, sau naturale, prin care intervine imposibilitatea definitivă de a-şi

exercita atribuţiile, ori decesul.

Demisia constă în manifestarea unilaterală de voinţă a Preşedintelui

Republicii, prin care acesta hotărăşte să renunţe la funcţia sa. Nu se prevede nici

o codiţie pentru producerea efectelor juridice ale acestui act, care pune capăt

înainte de termen mandataului şefului statului. Demisia şefului statului intervine

în urma unei cerei adresată Parlamentului care se pronunţă asupra ei.

Demiterea din funcţie a Preşedintelui poate avea loc în cazl săvîrşirii unor

fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, sau în cazul săvîrşirii

unei infarcţiuni. În astfel de cazuri punerea sub acuzare a şefului statului sau

20 Ion Creangă, Drept administrativ, Chişinău, Editura Epigraf, 2003, pag. 95.

40

suspendarea lui din funcţie se face de Parlament, cu votul a 2/3 din deputaţii

aleşi.

Suspendarea din funcţie a Preşedintelui intervine pentru infracţiunile comise

şi durează pînă la judecarea acestuia de către Curtea Supremă de Justiţie.

Rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare atrage demiterea de drept a

Preşedintelui din funcţie: în aceste cazuri constatarea circumstanţelor care

justifică demiterea Preşedintelui de către Curtea Constituţională nu este necesară.

Curtea Constituţională constată circumstanţele care justifică demiterea

Preşedintelui în cazurile cînd acesta încalcă prevederile Constituţiei, însă aceste

încălcări nu pot fi calificate ca infracţiuni.

Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către

Preşedinte este o situaţie temporară, determinată de boală sau de alte

circumstanţe, care sînt constatate de Curtea Constituţionlă. În aceste cazuri

Preşdintele îşi preia funcţia din momentul încetării circumstanţelor ce au creat o

astfel de stare.

Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor de către Preşedinte este o

prelungire a situaţiei arătate mai sus, în condiţiile în care are caracter definitiv şi

este determinată pe cale medicală. Cu alte cuvinte, este vorba despre afectarea

gravă a sănătăţii, fiind exclusă posibilitatea dispariţiei acestor împrejurări în

viitor.

Competenţa de constatre a unor astfel de împrejurări ce pot conduce la

interimatul funcţiei îi aparţine Curţii Constuţionale, care determină cazurile

concrete ca fiind cele ce pot provoca imposibilitatea definitivă pentru exercitarea

atribuţiilor de către şeful statului. După adoptare, hotărîrea Curţii urmează a fi

comunicată Parlamentului, care va organiza în termen de 2 luni alegeri un nou

Preşedinte. O soluţie similară se impune şi în situaţia cînd intervine decesul

şefului statului.Pentru anumite perioade de timp determinate de situaţiile descrise

mai sus, intervine interimatul funcţiei de Preşedinte al ţării, astfel de cazuri sunt

generate de:

- vacanţa funcţiei;

41

- demitere;

- imposibilitatea temporară a Preşedintelui de a – şi exercita atribuţiile.

În aceste cazuri legea fundamentală reglementează expres cine asigură

interimatul funcţiei de Preşedinte, determinînd o anumită ordine, care îi revine

Preşedintelui Parlamentului sau Prim-ministrului.

Deşi Constituţia nu determină expres atribuţiile Preşedintelui intermiar,

acesta oricum nu poate exercita toate competenţele şefului statului, el nu poate

adresa mesaje către Parlament, nu poate dizolva Parlamentul şi nu poate cere

poporului să-şi exprime voinţa prin referendum. Justificarea acestor restricţii este

dedusă din „reprezentativitatea” Preşedintelui interimar şi cerinţele normelor

constituţionale. Astfel, Parlamentul nu poate fi dizolvat în această perioadă în

virtutea prevederilor prohibitive ale Constituţiei ce interzic dizolvarea acestuia în

ultimile 6 luni ale mandatului Preşedintelui.

Persoana care exercită interimatul funcţiei nu poate comite nici o abatere de

la legea supremă, deoarece pentru comiterea unor fapte grave, prin care încalcă

prevederile constituţionale de sancţionare.

Problema interimatului funcţiei de Preşedinte al ţării poate fi interpretată

pornind de la principiile generale şi normele constituţionale referitoare la

exercitarea funcţiilor autorităţilor publice în perioada cînd acestea sunt dizolvate,

precum şi prin aplicarea unei interpretări sistematice a normelor constituţionale

care vizează interimatul funcţiei.

Examinînd prevederile alin.(2) al art. 80 din Constituţie în care se stabileşte

că Preşedintele Republicii îşi exercită mandatul pînă la depunerea jurămîntului

de către Preşedintele nou-ales, iniţial se creează impresia că mandatul se

prelungeşte pentru Preşedintele în exerciţiu pînă la depunerea jurămîntului de

către Preşedintele nou-ales. O astfel interpretare ar rezulta şi din practica altor

ţări, Constituţiile cărora prevăd formulări similare. Analizînd articolul 90

lucrurile i-au o altă întorsătură, în acest articol este stabilit expres că vacanţa

funcţiei de Preşedinte intervine în caz de expirare a mandatului, prevedere pe

care n-o conţin legislaţiile altor ţări.

42

B. Atribuţiile preşedintelui Republicii Moldova

Limitele sarcinillor Preşedintelui sunt determinate de ipostazele acestuia;

prevederile constituţionale îl determină ca şef al statului şi ca şef al executivului.

Astfel, ca şef de stat în primul rînd, Preşedintele are funcţia de reprezentare a

statului. Prin reperzentare se înţelege posibilitatea şefului statului de a vorbi în

numele propriu atît în exteriorul ţării, cît şi în interiorul ei. Această reprezentare

se realizează la încheierea tratatelor internaţionale, la acreditarea şi rechemarea

reprezentaţilor diplomatici ai republicii, prin aprobarea, înfiinţarea, desfiinţarea

sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori acreditarea reprezentaţilor

diplomatici ai altor state în Republica Moldova21. Pe plan intern, funcţia de şef

de stat, tradiţional presupune dreptul de conferire a decoraţiilor şi titlurilor de

onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în funcţii publice

etc.

Preşedintele Republicii are sarcina de a garanta suveranitatea, independenţa

naţională, unitatea şi integritate teritorială a ţării, ceea ce presupune, în mod

logic, ca Preşedintele să fie „ comandantul suprem al forţelor armate”, cum se

specifică şi în art.87 alin. (1) din Constituţie. În vederea realizărilor acestei

sarcini, Preşedintele este investit cu atribuţii în domeniul apărării în situaţii

excepţionale.

Sfera atribuţiilor:

atribuţii de garantare a suveranităţii, independeţei, unităţii şi integrităţii

statului;

atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor politicii externe;

atribuţii în domeniul politicii externe;

atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;

atribuţii privind numirea şi revocarea unor funcţionari publici;

atribuţii privind legiferarea;

§ 2. Organizarea puterii executive

2121.Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.

43

Guvernul ca organ de stat desinestătător îşi are originea în formele de

guvernare istorice şi este o creaţie rezultată dintr-un proces îndelungat de

transformare a sistemelor politice22, influenţate de gîndirea vremurilor moderne.

Iniţial apar anumite funcţii deţinatorii carora se numeau miniştri, după care s-au

format organe speciale ce se ocupau de executarea deciziilor suveranilor etc.

Este bine cunoscut din cursul de istorie că în sistemul de guvernare al

monarhiei absolute, toată puterea statului îi aparţinea monarhului, monarhul avea

reprezentanţii săi care aveau diferite înputerniciri. Aceştea acţionau din numele

împăratului, de regulă pe întreg teritoriul ţării şi realizau toate funcţiile statului.

În Moldova istorică asemenea funcţionari se numeau dregătorii domnului.

Odată cu trecerea timpului aceste denumiri de funcţii au evoluat, geneza

termenului ministru ţine de formarea statelor, el mai apare în legătură cu

persoanele sau funcţionarii împăraţilor, regilor sau monarhilor din diferite state şi

imperii, începînd cu perioada antichităţii.

Miniştrii contemporani sunt titulari de structuri statale şi dispun de

competenţe materiale în domenii speciale, precum şi de competenţe teritoriale

generale, adică pe întreg teritoriu statului, lucru necunoscut pe vremea înpăraţilor

romani sau în alte perioade istorice mai apropiate. Destinul istoric al ţarii noastre

a fost influenţat de cele mai mari şi dezvoltate imperii ale timpurilor, începînd cu

imperiul roman şi terminînd cu cel sovietic, influenţe ce şi-au lăsat amprenta în

cultura şi tradiţiile neamului nostru.

Apărută ca stat independent ţara noastră inseriază în actele ce stabilesc

fundamentul statalităţii cele mai moderne sensuri ale noţiunilor de miniştri şi de

guvern.

Astfel, în Constituţia din 29 iulie 1994, Guvernul este determinat ca o

autoritate publică ce întruchipează o putere distinctă a statului, puterea executivă,

care este separată de celelalte două puteri23.

Noţiunea contemporană de guvern avea un sens triplu.

22 Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex , Bucureşti 1999, pag. 54.23 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău Editura Epigraf, 2003, pag. 129-130.

44

Într-o accepţiune foarte largă, acest termen desemnează totalitatea organelor

politice ale statului inclusiv Parlamentul această semnificaţie se utilizează în cele

mai dese cazuri atunci cînd este vorba despre raporturile internaţionale cu alte

state sau organizaţii internaţionale, cînd se negociază din numele ţării. Guvernul

este cel care răspunde în majoritatea cazurilor de politică externă de

administrarea statului, prin urmare el este cel care reprezintă statul.

Într-un sens mai puţin larg, termenul de guvern desemnează totalitatea

organilor care formează puterea executivă, adică pe şeful statului şi consiliul de

miniştri.

O ultimă accepţiune se referă la sensul restrîns al termenului de Guvern prin

care se înţelege numai acea parte a puterii executive, care se transformă din

ansamblu miniştrilor fără a cuprinde şi şeful statului.

Constituirea guvernului

În sistemul autorităţilor administraţiei publice pornim de la Guvern ca

autoritate centrală responsabilă de organizarea şi coordonarea întregii activităţi a

puterii executive din stat. Guvernul este înfiinţat prin normele constituţionale, iar

organizarea şi funcţionarea lui sunt reglementate şi de Legea cu privire la

Guvern din 31 mai 1990 nr. 64-XII cu modificările şi completările ulterioare.

La acest capitol Constituţia cuprinde norme de ordin principial ce se referă

la rolul, structura şi actele Guvernului, la răspunderea acestuia şi a membrilor

săi, la raporturile sale cu Parlamentul şi la alte probleme care definesc natura

juridică, rolul şi locul Guvernului în sistemul autorităţilor publice.

Constituirea Guvernului începe prin desemnarea de către Preşedintele

Republicii a unui candidat la funcţia de Prim-ministru după consultarea

fracţiunilor parlamentare. De regulă, această persoană este reprezentantul

partidului sau formaţiunii politice care a obţinut majoritatea mandatelor în

Parlament, ori, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, a partidelor

reprezentate în Parlament.

Procedura de consultare a fracţiunilor parlamentare, potrivit art. 98 alin.(l)

din Constituţie, obligă Preşedintele Republicii, înainte de a desemna candidatul

45

la funcţia de Prim-ministru, să propună spre discuţie potenţialul candidat

(candidaţi) la această funcţie, în scopul de a obţine susţinerea majorităţii

parlamentare, care trebuie să se expună asupra acestui candidat (candidaţi).

De regulă, candidatura pentru funcţia de Prim-ministru este examinată de

toate fracţiunile parlamentare. În cazul în care în Parlament nici o formaţiune

politică n-a acumulat majoritatea mandatelor, consultarea întregului legislativ,

inclusiv a deputaţilor independenţi, devine absolut necesară. După această

consultare Preşedintele ţării trebuie să ţină cont la desemnare de opiniile

majorităţii parlamentare, în caz contrar, riscă ca candidatura desemnată de el să

nu obţină votul de încredere al Parlamentului, or propunerea Preşedintelui

trebuie să fie efectivă.

Interpretarea noţiunii de majoritate parlamentară, de a cărei susţinere

trebuie să se bucure potenţialul Prim-ministru, a trezit în rîndurile deputaţilor

anumite divergenţe, prin urmare, a constituit obiectul dezbaterilor în Curtea

Constituţională, care a interpretat această noţiune ca un număr de deputaţi ce

constituie o majoritate absolută, adică jumătate plus unu din numărul total de

deputaţi aleşi în Parlament. Curtea a menţionat că această sintagmă se referă la

activitatea partidelor, organizaţiilor social-politice, blocurilor electorale, din care

se constituie Parlamentul. Ele îşi propun înfăptuirea anumitor obiective

programatice şi au vocaţia de a determina sau a influenţa cursul evenimentelor

social-politice. Tot în acest context Curtea menţionează că partidelor politice le

revine rolul de mediator în raporturile cetăţenilor cu guvernanţii. Prin urmare, o

sarcină prioritară a oricărui partid care a câştigat alegerile este de a participa la

formarea Guvernului24.

În opinia noastră, noţiunea de majoritate parlamentară diferă în esenţă de

noţiunile majoritatea deputaţilor aleşi şi majoritatea deputaţilor prezenţi. Cea

dintîi este o noţiune politică şi se referă la formaţiunea politică sau partidul care

a obţinut în urma scrutinului electoral un număr mai mare de jumătate din

numărul total de mandate de deputat în Parlament. În cazul cînd un asemenea

24 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.21din 02.07.1998,Monitorul Oficial al Republicii Moldova.nr153.

46

partid nu există, aceasta se referă la coaliţiile parlamentare formate din mai multe

formaţiuni politice, care se organizează în fracţiuni parlamentare. Numărul

concret al acestor majorităţi parlamentare diferă de la legislatură la legislatură,

dar nu poate fi mai mic decît numărul majorităţii deputaţilor, calculat din

numărul de 101 deputaţi stabilit prin Constituţie.

Exemplu al unei asemenea majorităţi întîlnim în Parlamentul de legislatura a

XIII-a, în care Partidul Democrat-Agrar din Moldova, cu un număr de 56 de

mandate, constituia majoritatea parlamentară. În Parlamentul de legislatura a

XlV-a nu exista o formaţiune politică avînd o asemenea majoritate, prin urmare,

a apărut necesitatea formării unei coaliţii parlamentare, care şi-ar asuma

responsabilitatea pentru guvernare, fapt ce s-a şi întîmplat chiar de la începutul

legislaturii, prin unire, fracţiunile parlamentare: Blocul pentru o Moldovă

Democratică şi Prosperă, Blocul Convenţiei Democratice din Moldova şi cel al

Partidului Forţelor Democratice au format o majoritate parlamentară compusă

din 61 de mandate, iar în Parlamentul de legislatura a XV-a majoritatea

parlamentară constituită din 71 de deputaţi aparţine Partidului Comuniştilor din

Moldova.

Necesitatea unei majorităţi parlamentare este evidentă. Ea contribuie la

realizarea unei stabilităţi politice şi a unei guvernări eficiente, precum şi la

asigurarea mecanismului de legiferare.

Discutînd această noţiune, apare întrebarea dacă e posibilă învestirea unui

Guvern în absenţa unei majorităţi parlamentare sau formarea unui Guvern

susţinut de o minoritate parlamentară. O asemenea situaţie poate exista mai ales

dacă după prima solicitare de învestitură Guvernul n-a obţinut votul de încredere

al Parlamentului. În asemenea cazuri, Preşedintele Republicii va putea desemna

şi propune Parlamentului un candidat la funcţia de Prim-ministru susţinut de o

formaţiune politică ce nu dispune de o majoritate parlamentară. La rîndul său,

candidatul desemnat va propune Parlamentului o componenţă a Guvernului din

persoane ce nu reflectă pe deplin interesele partidelor prezente în Parlament.

Pentru a nu pune sub pericol dizolvarea Parlamentului, membrii legislativului

47

vor trebui să voteze un asemenea Guvern. În astfel de situaţii, Guvernele, chiar

dacă obţin votul de încredere al Parlamentului, nu vor putea guverna eficient şi

nu vor obţine susţinerea politică suficientă din partea legislativului, prin urmare,

asemenea Guverne nu sunt durabile şi vor cădea în cel mai scurt timp, de aceea o

astfel de soluţie de asigurare a unei guvernări nu este recomandabilă.

Dacă revenim la procedura de învestire a Guvernului după consultarea

fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii desemnează un candidat pentru

funcţia de Prim-ministru. Tradiţional, desemnarea candidatului s-a făcut prin

decret prezidenţial. Stipulări exprese constituţionale sau legale în acest sens nu

există; aceasta rezultă din prevederile art. 94 din Constituţie, în care se

menţionează că în exercitarea atribuţiilor sale Preşedintele emite decrete

obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul suitului.

Desemnarea prin decret a candidatului la funcţia de Prim-ministru ne

impune să cerem ca următoarele termene ce trebuie să curgă din procedura de

învestire a executivului să fie legate de data intrării în vigoare a decretului.

Pentru actele autorităţilor publice ce conţin norme de drept, Constituţia stabileşte

intrarea lor în vigoare din momentul publicării în Monitorul Oficial sau din

momentul indicat în textul acestor acte. Acest moment însă nu trebuie să

preceadă data publicării actului.

În cazul decretului de desemnare a candidatului la funcţia de Prim-

ministru, obligativitatea de a fi publicat în Monitorul Oficial se menţine, iar

intrarea lui în vigoare poate fi dispusă chiar din ziua emiterii lui, deoarece

asemenea decret este un act administrativ individual cu caracter politic, ce nu

conţine norme de drept, dar care generează stări juridice. Prin urmare, intrarea în

vigoare a decretului nu poate fi condiţionată de momentul publicării acestuia în

Monitorul Oficial. Acestea pot fi deduse şi din interpretarea25 art. 76, art. 94 şi

art. 102 din Constituţie.

După desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, acesta din

urmă, conform prevederilor constituţionale, va alcătui lista Guvernului şi va

25 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32din 29.10.1998.

48

întocmi programul său de activitate, după care va cere, în termen de 15 zile de la

desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra acestor două elemente

indispensabile procedurii de învestitură. Programul de activitate şi întreaga listă a

Guvernului se dezbat în şedinţa plenară a Parlamentului şi acesta acordă

încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor.

Cererea prin care se solicită acordarea votului de încredere asupra programului

de activitate şi a întregii liste a Guvernului se depune pe numele Preşedintelui

Parlamentului sau în adresa Biroului permanent, care va difuza materialele

respective Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, precum şi celorlalţi

deputaţi.

Din momentul depunerii cererii, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie,

începe să curgă termenul de 45 de zile pentru care Parlamentul poate fi dizolvat

dacă nu va acorda votul de încredere pentru formarea Guvernului după cel puţin

două solicitări.

După depunerea cererii prin carte se solicită învestirea Guvernului, în

conformitate cu art. 41 din Regulamentul Parlamentului, Biroul permanent

înscrie cu prioritate pe ordinea de zi chestiunea privind acordarea votului de

încredere întregii liste a Guvernului şi aprobarea programului de activitate al

acestuia.

In caz că ordinea de zi este întărită pentru o perioadă de două săptămâni potrivit

art. 37 alin.(2) din Regulamentul Parlamentului, Preşedintele Parlamentului va

propune în mod excepţional, conform prevederilor art. 43 alin.(3) din acelaşi

Regulament, modificarea ordinii de zi şi înscrierea chestiunii referitoare la

acordarea votului de încredere Guvernului.

Pornind de la termenul constituţional de 45 de zile, rezervat pentru

examinarea a cel puţin două solicitări de învestitură, şi de la logica internă a

normelor cuprinse în Regulamentul Parlamentului, rezultă că cererea de acordare

a votului de încredere urmează a fi inclusă în ordinea de zi şi examinată în cel

49

mult 10-15 zile de la depunerea ei (a se vedea în acest sens prevederile art. 39-

45 din Regulamentul Parlamentului)26.

În această perioadă Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi, în

conformitate cu prevederile art. 80 din Regulamentul Parlamentului, va examina

candidaturile pentru funcţiile de membru al Guvernului, la necesitate le va audia,

după care va întocmi un raport, pe care îl va prezenta Parlamentului.

Parlamentul trebuie să fie cointeresat în examinarea cât mai urgentă a listei

noului Guvern, chiar şi în cazul când Preşedintele Republicii şi persoana

desemnată la funcţia de Prim-ministru impun o componenţă inacceptabilă a

noului Guvern. Această raţiune rezultă din necesitatea de a examina cel puţin

două propuneri de învestitură pentru asemenea înalte funcţii.

Dacă în acest termen Parlamentul nu a pus în discuţie în şedinţa plenară

chestiunea acordării votului de încredere, Preşedintele Republicii va putea

califica tăcerea Parlamentului ca o respingere implicită a solicitării de învestitură

şi va putea desemna un nou candidat, primul neobţinând votul de încredere

din partea Parlamentului.

După expirarea acestui termen, iniţiativa în acest sens poate veni de la însuşi

candidatul, care îşi va putea retrage candidatura printr-o cerere adresată

Preşedintelui Republicii.

Cât priveşte posibilitatea de a desemna aceeaşi persoană la funcţia de Prim-

ministru după respingerea primei solicitări de învestitură, Constituţia nu prevede

anumite restricţii în acest sens, prin urmare, Preşedintelui Republicii îi aparţine

acest drept pe care îl exercită în mod discreţionar.

* Primul exemplu în acest sens este cazul Sturza. Acesta a fost pentru prima dată

desemnat la funcţia de Prim-ministru prin Decretul Preşedintelui nr. 906-11 la 19

februarie 1999, iar după declararea hotărârii de învestitură, adoptată cu 51 de

voturi pro, ca fiind neconstituţională, acelaşi candidat Ion Sturza a fost desemnat

din nou la funcţia de Prim-ministru prin Decretul Preşedintelui nr. 920-11 din 9

martie 1999. Prin urmare, practica intervine cu precedente în acest sens.

26 Regulamentul Parlamentului, articolele 39-45.

50

După solicitarea votului de încredere, Parlamentul dezbate programul de

activitate al Guvernului în condiţiile art. 44-55 din Regulamentul său. Aceasta

presupune prezentarea şi înregistrarea programului, multiplicarea şi înmânarea

lui comisiilor parlamentare, solicitarea avizelor generale (de principiu),

înscrierea chestiunii în ordinea de zi, întocmirea raportului de către comisia

responsabilă şi dezbaterea în şedinţa plenară.

Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor

aleşi27 (art. 98 alin.(3) din Constituţie şi art. 128 alin.(3) din Regulamentul

Parlamentului). La această etapă au fost realizate un şir de discuţii, din care se

desprind două opinii ce se referă la numărul necesar pentru a constitui

majoritatea deputaţilor aleşi. Unii afirmă că majoritatea voturilor din 101

mandate constituie cel puţin 51, alţii consideră că această majoritate este de cel

puţin 52 de voturi. La 3 martie 1999, cu ocazia învestirii noului Guvern prin

Hotărârea nr. 303-XV, Parlamentul a acordat vot de încredere Guvernului cu 51

de voturi pro. Această hotărâre a fost contestată de către Preşedintele Republicii,

iar ca rezultat al controlului constituţionalităţii, ea a fost declarată

neconstituţională. Drept argumente la determinarea numărului de 52 de voturi

necesare pentru învestirea Guvernului, au servit nevoia susţinerii politice sporite

a Guvernului din partea Parlamentului, pentru a asigura o guvernare eficientă a

acestuia, precum şi faptul că jumătate din componenţa legislativului constituie un

număr fracţionar, iar fracţionarea votului nu poate fi admisă.

La luarea unei asemenea hotărîri Curtea Constituţională a fost dependentă şi

de hotărîrile sale anterioare, nr. 21 din 2 iulie 1998 şi nr. 38 din 15 decembrie

1998, prin care a stabilit că majoritatea deputaţilor aleşi din 101 constituie 52 de

deputaţi.

Expunîndu-ne asupra soluţiilor date de Curtea Constituţională, considerăm

că s-a comis o eroare la determinarea unei asemenea majorităţi, prin urmare, ne

vedem obligaţi a aduce următoarele argumente în susţinerea acestei teze, de care

Curtea n-a ţinut cont:

27 Regulamentul Parlamentului articolul 128 alin. 3.

51

- pentru a înţelege şi aplica corect noţiunea "majoritate", aceasta trebuie

interpretată din punctul de vedere al sensului şi logicii sale interne, iar ca rezultat

avem două sensuri. Prima formulă, care este principală şi generală, defineşte

majoritatea ca fiind mai mult de jumătate. A doua formulă defineşte majoritatea

ca fiind jumătate plus unu sau 50% plus unu.

Prima formulă este mai largă şi o cuprinde şi pe cea de a doua; ea este o formulă

aplicabilă numerelor impare. Potrivit acestei formule, se exprimă raţionamentul

că 51 de voturi constituie mai mult de jumătate din voturile deputaţilor aleşi,

deoarece numărul de 51 este mai mare decât numărul de 50. Această formulă

asigură integritatea votului, deoarece un deputat are un singur vot care nu poate

fi divizat în două: o jumătate pro şi o jumătate contra.

A doua formulă - jumătate plus unu - este aplicabilă în cazul cînd se operează cu

numere pare şi ar fi valabilă dacă Parlamentul ar fi fost compus dintr-un număr

par. Aplicarea corectă a acestor două formule identifică rezultatul lor, prin

urmare, definirea majorităţii este posibilă pe două căi. În cazul nostru, fiind

utilizată incorect această formulă prin aplicarea ei la numerele impare, obţinem

rezultatul cu o diferenţă de trei unităţi 52:49 şi nu cu o unitate, cum este corect

pentru a obţine o majoritate.

În funcţie de aplicarea unei sau altei formule la cifre diferite, vom obţine

două adevăruri: majoritatea din 100 este 51 şi majoritatea din 101 este tot 51.

Anume o asemenea împrejurare a făcut confuză situaţia, iar necesitatea asigurării

integrităţii votului a făcut posibilă determinarea de către Curte a unei soluţii nu

tocmai reuşite.

Legislaţia Republicii Moldova prevede cazuri similare de adoptare a unor

hotărîri prin calcularea unei astfel de majorităţi. Spre exemplu, Codul de

procedură penală28 şi Codul de procedură civilă prevăd posibilitatea adoptării

unei hotărîri sau sentinţe judecătoreşti cu votul majorităţii judecătorilor din

completul de judecată, care este compus din trei persoane, prin urmare, majorita-

tea în acest caz nu este de 3, ci de 2 voturi;28 Codul de procedură penală al Republicii Moldova 14.03.2003 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110/447 din 07.06.2003 .

52

Organizarea şi funcţionarea

Activitatea Guvernului este dependentă de structura şi componenţa acestuia.

Dezvăluind caracterul structural al executivului, pornim de la normele art. 97 din

Constituţie, care determină expres structura generală a Guvernului. Aşadar,

Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-

miniştri, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Ca urmare a celor

menţionate structura Guvernului trebuie să conţină obligatoriu asemenea funcţii.

Cu această ocazie se invocă problema corespunderii cu normele constituţionale a

cazurilor de învestire a Guvernului fără componenţa deplină a acestuia, de

exemplu, în actul de numire lipseşte funcţia de prim-viceprim-ministru; este

numai o funcţie de viceprim-ministru, ori lipsesc unii membri ai Guvernului, fapt

consemnat în practica de guvernare din ţara noastră. Astfel, votul de încredere

pentru Guvernele Ciubuc 1 şi Ciubuc 2, precum şi numirea lor prin decretele

prezidenţiale nr.12-11 din 25.01.97 şi respectiv nr.612-II din 22.05.98, au fost

realizate în conformitate cu listele incomplete ale acestora. Asemenea cazuri nu

coincid cu spiritul normelor constituţionale de la art. 98 alin.(2) din Constituţie,

care în mod imperativ cer votul de încredere al Parlamentului asupra întregii

liste a Guvernului. Caracterul imperativ al normelor constituţionale de la art. 97

şi art. 98 ne îndeamnă a trage concluzia că învestirea guvernului nu poate fi

considerată legală când se efectuează fără a ţine cont pe deplin de normele

constituţionale.

La determinarea structurii concrete a executivului ne conducem bineînţeles de

normele constituţionale şi legale, prin urmare, structura expresă a acestuia o

găsim în art. 24 din Legea cu privire la Guvern, astfel, avem 15 ministere care

determină această structură29. Pe lângă Guvern mai funcţionează de asemenea

mai multe structuri departamentale, care nu au influenţă asupra componenţei

acestuia.

Structura executivului se determină de la caz la caz în funcţie de interesele

generale ale societăţii sau de alte împrejurări mai puţin obiective, care diferă da 29 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 Nr.64- XII, Monitorul Oficial al Republicii Moldova , nr. 131-133 din 26.09.2002.

53

la un guvern la altul. Astfel, făcând o analiză critică la faptul că modificările

realizate în Legea cu privire la Guvern sunt deosebit de frecvente şi se referă mai

cu seamă la structura Guvernului, ajungem la concluzia că la formarea

structurilor guvernelor pe prim-plan se pun nu necesităţile şi interesele naţiunii,

ci ale formaţiunilor politice. Totodată se creează impresia că structura

Guvernului este determinată de anumite persoane ce urmează să activeze în

componenţa acestuia şi nu invers, persoanele se selectează conform structurii

executivului.

După cum am mai menţionat, structura executivului determină şi

componenţa acestuia, astfel, din structură se desprind miniştrii, iar din normele

constituţionale Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul şi viceprim-miniştrii.

Aceste persoane sunt membri ai Guvernului, însă fără a conduce un minister

concret, ele coordonează activitatea miniştrilor şi a ministerelor ramurale.

De menţionat faptul că normele constituţionale mai stabilesc şi alţi membri ai

Guvernului, ce urmează să fie desemnaţi prin lege organică. Astfel, practica

legislativă a stabilit două categorii de membri ai Guvernului, care formează

componenţa acestuia. Există membri ai Guvernului numiţi prin decret

prezidenţial în baza votului de încredere acordat de Parlament şi membri ai

Guvernului din oficiu, care sunt confirmaţi prin decret prezidenţial.

Asemenea situaţii sunt determinate de Legea cu privire la statutul special al

UTA Găgăuzia, care în art. 14 alin.(3) stabileşte că Guvernatorul Găgăuziei este

confirmat în funcţia de membru al Guvernului prin decret al Preşedintelui, iar

prin Legea privind statutul municipiului Chişinău, în punctul 17 se stabileşte că

primarul municipiului Chişinău este din oficiu membru al Guvernului.

În opinia noastră, asemenea situaţie aduce atingere principiilor de bază ale

administraţiei publice locale, ce se referă la autonomia locală şi descentralizarea

serviciilor publice, prin urmare, este în opoziţie cu prevederile art. 109 din

Constituţie. Problema abordată urmează a fi soluţionată pe cale legislativă ori

prin intervenţia Curţii Constituţionale. în susţinerea acestei ipoteze, un grup

54

De menţionat că structura executivului a fost modificată până în prezent de

18 ori, modificările operîndu-se mai cu seamă la învestirea noilor guverne.

Acordarea votului de încredere întregii liste a Guvernului, tradiţional, a fost

perfectată prin hotărîre de Parlament. Cu toate acestea, deşi un astfel de act a fost

supus controlului de constituţionalitate al obiectului numărului de voturi necesar

pentru a avea încrederea Parlamentului, nimeni nu a abordat problema formei

actului prin care se învesteşte Guvernul, aşa cum este abordată această problemă

în dreptul comparat.

Profesorul Tudor Deliu susţine că acordarea votului de încredere Guvernului

urmează a fi perfectată prin lege şi nu prin hotărîre, deoarece structura

Guvernului, potrivit Constituţiei, este determinată prin lege organică.30 Această

idee pare a fi susţinută de prevederile art. 72, care stabileşte că prin lege organică

se reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului, ori stabilirea structurii

Guvernului prin determinarea întregii liste a Guvernului este un element de

organizare a acestuia. În acelaşi sens stipulează şi art. 97 din legea supremă, care

prevede că membrii Guvernului se stabilesc prin lege organică. în susţinerea

acestei idei mai putem invoca şi faptul că acordarea votului de încredere

Guvernului, potrivit art. 98 din Constituţie, se face cu votul majorităţii

deputaţilor aleşi, adică o majoritate necesară pentru adoptarea unei legi organice.

Problemele abordate vizează constituţionalitatea învestirii Guvernelor de

pînă acum. Odată ce:

- votul de încredere al Parlamentului nu a fost acordat întregii liste a Guvernului;

- componenţa Guvernului nu este determinată prin lege organică la acordarea

votului de încredere;

- în componenţa Guvernului se includ reprezentanţi ai administraţiei publice

locale fără ca aceştia să primească votul de încredere al Parlamentului şi să fie

incluşi în structura Guvernului.

30 Deliu Tudor. Administraţia publică locală. Chişinău, 1998.Pag.138.

55

Aceste situaţii conduc la concluzia că învestirea Guvernelor de pînă acum a fost

efectuată în contradicţie cu prevederile art.72, art.97, art. 98 şi art. 109 din

Constituţie, prin urmare, învestirea acestor Guverne ar putea fi

neconstituţională31.

După acordarea votului de încredere din partea Parlamentului, Preşedintele

Republicii emite decretul cu privire la numirea executivului. Imediat după

numire, în cel mai scurt timp, şeful statului stabileşte procedura de depunere a

jurămîntului. Jurămîntul de credinţă se depune individual de fiecare membru al

Guvernului în faţa Preşedintelui Republicii şi a simbolurilor statului.

Textul jurămîntului este determinat de art. 79 din Constituţie şi are următorul

text: Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea propăşirii Republicii

Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi

integritatea teritorială a Moldovei.

Miniştrii numiţi nu pot emite nici un act legat de noua funcţie pînă la

depunerea jurămîntului, toate actele emise pînă la această dată vor fi considerate

ilegale.

După învestire Guvernul îşi îndeplineşte programul său de activitate,

inclusiv prin intensificarea raporturilor sale, de natură politică şi juridică, cu

Parlamentul. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa

activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi

membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Orice membru al

Guvernului poate fi pus sub acuzare pentru faptele săvîrşite în exerciţiul

funcţiunii. Guvernul este obligat să prezinte informaţii şi documente cerute de

Parlament, comisiile şi deputaţii acestuia. Tot în raport cu Parlamentul se

reglementează dreptul de acces al membrilor Guvernului la lucrările

Parlamentului, precizîndu-se că atunci cînd Parlamentul le cere prezenţa,

participarea lor este obligatorie. De asemenea, Constituţia prevede obligaţia

membrilor Guvernului de a răspunde la întrebările şi interpelările deputaţilor, ca

31 Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994.

56

apoi Parlamentul să poată adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu

privire la problema ce a constituit obiectul întrebării.

Guvernul are dreptul să demisioneze din propria iniţiativă.

Fiecare membru al Guvernului are, de asemenea, dreptul de a demisiona.

Demisia Primului-ministru conduce la demisionarea Guvernului în componenţă

deplină. Guvernul care a demisionat în întregime îşi exercită obligaţiile în

continuare pînă la formarea noului Guvern, care în această perioadă îşi

îndeplineşte numai funcţiile de administrare a treburilor publice, pînă la

depunerea jurămîntului de către membrii noului Guvern.

Parlamentul poate să exprime vot de neîncredere atît unor membri ai

Guvernului, cît şi Guvernului în ansamblu, printr-o moţiune de cenzură.

Moţiunea referitoare la exprimarea votului de neîncredere întregului Guvern

poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor aleşi. Moţiunea de

cenzură urmează a fi dezbătută şi votată în Parlament nu mai devreme decît după

trei zile de la data prezentării ei şi aducerii la cunoştinţa Guvernului. Moţiunea

de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, prin vot secret. În

acest caz Primul-ministru va prezenta Preşedintelui Republicii, în termen de cel

mult trei zile, demisia Guvernului.

Atribuţiile Guvernului

Odată instituit ca o autoritate distinctă a statului, ce constituie o ramură a

puterii statale, definită şi ca putere executivă, Guvernul este învestit cu atribuţii

de origine constituţională şi legală. Desigur că atribuţiile executivului sunt

generale şi cuprind tot ceea ce face nu numai Guvernul, dar şi celelalte autorităţi

centrale şi locale ale statului.

La o analiză a prevederilor constituţionale desprindem o largă varietate de

atribuţii ale Guvernului, care pot fi sistematizate în următoarele grupe:

-atribuţii de pregătire şi iniţiere a proiectelor de legi;

-atribuţii privind asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului;

57

-atribuţii de organizare a executării şi de executare a legilor, promovare şi

asigurare a executării decretelor, hotărîrilor, ordonanţelor şi a altor acte

normative date în aplicarea acestuia;

-atribuţii privind conducerea, coordonarea şi controlul activităţii ministerelor

şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice etc.32

Atribuţiile de pregătire şi iniţiere a proiectelor de legi sunt determinate de

prevederile art. 73 din Constituţie. În virtutea acestor prevederi Guvernul

dispune de dreptul la iniţiativă legislativă. Această normă constituţională

asigură executivului posibilitatea să intervină pe lîngă Parlament, ori de cîte ori

are necesitatea de a rezolva probleme strategice determinate de programul său de

activitate. În virtutea acestui drept Guvernul pregăteşte proiecte de legi pentru

reglementarea de noi domenii ale relaţiilor sociale sau pregăteşte amendamente

şi rectificări la legile existente, pe care le înaintează Parlamentului spre adoptare.

în caz de necesitate urgentă, Primul-ministru poate să solicite legislativului

examinarea cu titlu de urgenţă a unor proiecte de legi concrete33. De asemenea,

toate proiectele de legi, înaintate Parlamentului de alţi subiecţi cu drept de

iniţiativă legislativă, sunt supuse în mod obligatoriu avizării din partea

Guvernului. Este şi firesc să fie aşa, întrucît Guvernul are rolul de a asigura

realizarea politicii interne şi externe a ţării, iar un asemenea proces presupune

organizarea lucrului în diverse domenii ale vieţii şi de aceea poate cel mai uşor

sesiza problemele ce necesită a fi reglementate prin norme juridice cu caracter de

lege.

Toate aceste atribuţii Guvernul le realizează independent de reglementările

pe care el însuşi le poate adopta din propria iniţiativă sau la propunerea altor

autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale. Procedura legislativă este

determinată de etapele acesteia pornind de la cerinţele generale de studiere şi

cercetare a domeniului, întocmirea proiectului de lege, expertiza acestuia şi

determinarea locului lui în sistemul juridic al ţării, aprobarea proiectului de către

32 Maria Orolov, Ştefan Belecciu Dreptul Administraţiei Publice, Chişinău Editura Epigraf, pag. 71.33 Ion Creangă, Drept administrativ, Chişinău Editura Epigraf. 2003, pag 145.

58

Guvern şi prezentarea în calitate de iniţiativă legislativă Parlamentului spre

examinare.

Atribuţiile privind asigurarea realizării politicii interne şi externe a

statului îşi au originea în normele Constituţionale de la art. 96, potrivit cărora

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice34. Desigur, asemenea noţiuni largi

includ practic tot ce face Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice

centrale şi locale.

Pentru realizarea politicii interne, Guvernul activează în direcţiile

principale, prin care:

a) creează condiţii pentru stabilirea şi asigurarea suveranităţii economice şi

politice a Moldovei;

b) elaborează concepte pentru dezvoltarea social-economică a ţării;

c) asigură libera iniţiativă, deetatizarea, privatizarea, demono-polizarea

economiei şi dezvoltarea relaţiilor de piaţă;

d) elaborează strategii în domeniul ştiinţei şi tehnicii, implementează noi

tehnologiei şi susţine progresul tehnico-ştiinţific;

e) protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

f) promovează o politică activă în domeniul ocrotirii sănătăţii populaţiei;

g) asigură legalitatea, ordinea publică etc.

Tot la acest capitol, determinînd atribuţiile principale ale executivului în

realizarea politicii externe, putem menţiona că Guvernul:

a) încheie tratate cu statele străine, cu organizaţiile internaţionale, asigură

îndeplinirea lor;

b) stabileşte relaţii multilaterale între Republica Moldova şi statele străine,

organizaţii internaţionale, asigură schimbul de informaţii, de studenţi şi

specialişti;

34 M. Preda, Drept administrativ. Partea specială probleme ale administraţiei publice locale, Bucureşti, Editura AMIVA, 1992, pag 16.

59

c) prezintă Preşedintelui propuneri privind acreditarea şi rechemarea

reprezentanţilor diplomatici ai Republicii Moldova, înfiinţarea, desfiinţarea şi

schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

d) aprobă încheierea tratatelor interdepartamentale;

e) prezintă spre ratificare Parlamentului tratatele prevăzute de lege;

f) informează Parlamentul şi Preşedintele Republicii despre încheierea oricărui

tratat care nu trebuie supus ratificării etc.

Atribuţiile de organizare a executării şi de executare a legilor, de promovare şi

asigurare a executării decretelor, hotărîrilor, ordonanţelor şi a altor acte

normative date în aplicarea acestuia rezultă din prevederile art. 102 din

Constituţie, care stabileşte că hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării

legilor. Tot odată aceste atribuţii sunt determinate şi de faptul că Guvernul este

puterea executivă a statului, din care rezultă responsabilitatea acestuia faţă de

bunul mers al îndeplinirii regulilor determinate de legi. Aceste atribuţii sunt

exercitate prin acte administrative, cu caracter normativ şi individual, care

cuprind dispoziţii şi măsuri obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei

publice şi pentru cetăţeni.

Atribuţiile privind conducerea, coordonarea şi controlul activităţii

ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice îşi au originea în art.

96, precum şi în art. 107 din Constituţie, în care se stabileşte că în scopul

conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării

economiei şi în alte domenii... Asemenea prevederi constituţionale îi permit

Guvernului atît a îndruma, coordona şi controla autorităţile subordonate ierarhic,

cît şi a anula actele acestora care nu sunt conforme cu normele emise de Guvern.

Atribuţiile menţionate sunt exercitate direct sau prin reprezentanţii săi din

teritoriu.

Guvernul, în baza dreptului de conducere şi control asupra activităţii

autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice, poate să rezolve în mod

direct probleme importante din orice ramură sau domeniu al administraţiei

publice.

60

Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului

Pentru exercitarea şi finalizarea controlului parlamentar, Constituţia indică

diverse proceduri, majoritatea dintre ele pot fi finalizate prin sancţiuni

constituţionale;

În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii

Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le

aduce, neîntîrziat, la cunoştinţă Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în

sesiune, el se convoacă de drept în drept de 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

Consultarea prealabilă a Parlamentului este prevăzută în două situaţii:

- atunci cînd Preşedintele Republicii Moldova decide să dizolve Parlamentul

deoarece acesta nu a controlat votul de încredre Guvernului în termen de 45 zile de

la prima solicitare şi după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură ( art.

85 alin2);

- cînd Preşedintele Republicii Moldova solicită poporului exprimarea voinţei lui

prin referendum cu privire la probleme de interes naţional (art. 88)

Aprobarea este forma de încuviinţare a unei acţiuni sau a unui act. Din partea

Parlamentului validîndu-se acea acţiune sau acel act. Aprobarea poate fi :

- prealabilă: Preşedintele Republicii Moldova poate declara cu aprobarea

prealabila a Paralmentului mobilizarii, aprobarea Parlamentului trebuie să

intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii.

Există situaţii în care aprobarea trebuie să intervină atît anterior cît şi posterior

emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonaţe care apoi,

potrivit cererii de abilitare, se supun aprobării Parlamentului ( art 106/2)

Proceduri şi mijloace de control cărora li se asociază sancţiuni politice sau

penale35.

Accepatrea programului de guvernare şi acoradrea votului de încredere este

procedura constituţională de control parlamentar care poate avea ca finalitate

investirea sau legitimarea Guvernului. Audierea şi dezbaterea programului de

35 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990, nr. 64- XII, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 131-133 din 26.09.2002.

61

guvernare constituie atît modalităţi de informare a Parlamentului cît şi de control

asupra Guvernului. Acestea sînt urmate, în mod necesar, fie de vot de încredere

(refuzul Parlamentului de a investi Guvernul), fie de votul de încredere, adică de

investire a Guvernului.

Deci, numirea membrilor Guvernului de Preşedinte, nu este o investitură ci

confirmarea şi nominalizarea investiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu

aprobă programul Guvernului ci doar îl acceptă în principiu ca argument al

investiturii.

62

CAPITOLUL III : RAPORTUL DINTRE PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUIŞI NECESITATEA REFORMĂRII LOR.

§.1. Raporturile dintre Preşedinte şi ParlamentPreşedintele Republicii, după cum s-a menţionat deja, este ales de către

Parlament, fiind şi unul din şefii puterii executive, ceea ce e logic, conduce la

necesitatea unor legături instituţionalizate cu Parlamentul, în calitatea sa de

putere legiuitoare sau de autoritate reprezentativă supremă a poporului, care

exercită controlul asupra Guvernului şi administraţiei publice.

Pentru a fi învestit în funcţie, Preşedintele Republicii are nevoie de votul

Parlamentului, potrivit cerinţelor articolul 78 din Constituţie. O astfel de situaţie

plasează Preşedintele într-un raport faţă de legislativ. Această dependenţă este

evidentă şi prin faptul că Preşedintele este demis din funcţie tot de Parlament,

aşa cum prevede articolul 89 din legea supremă. Demiterea poate fi iniţiată de

cel puţin o treime din deputaţi şi realizată cu votul a două treimi din deputaţii

aleşi. Vorbim despre o dependenţă şi nu despre o subordonare deoarece

demiterea nu poate fi dispusă arbitrar; ea urmează să fie întemeiată, iar

circumstanţele care pot conduce la demitere sunt stabilite de Curtea

Constituţională. Prin urmare un vot de încredere exprimat Preşedintelui l-ar

putea determina pe acesta să dimisioneze, însă nu poate constitui temei pentru

demitere.

Potrivit dispoziţiilor articolul 84 din Costituţie, Preşedintele ia parte la

lucrările Parlamentului şi adresează acestuia mesaje cu privire la principalele

probleme ale naţiunii.

Prevederile constituţionale prin care se menţionează că Preşedintele poate

participa la lucrările Parlamentului, comportă două sensuri:

1. Preşedintele este solicitat şi inpus să participe la lucrările Parlamentului;

2. Sensul opţional pe care îl comportă normele constituţionale.

În primul caz, situaţia intervine independent de dorinţa preşedintelui, astfel, şeful

statului trebuie să consulte fracţiunile parlamentare, pentru desemnarea

63

candidaturii primului-ministru sau dizolvarea Parlamentului; să dea explicaţie în

legătură cu demiterea din funcţie; în legătură cu prelungirea mandatului pentru

caz de război sau catastrofă; prezentarea proiectelor de legi etc. În aceste cazuri

se solicită prezenţa personală a Preşedintelui şi numai în cazuri excepţionale

acesta poate fi reprezentat de consilierii săi. Sensul opţional al normelor

constituţionale înseamnă ca participarea Preşedintelui la lucrarile Parlamentului

în vederea exercitării atribuţiilor sale constituţionale ţine de discreţia şefului

statului.

Atunci cînd Preşedintele va participa la lucrările Parlamentului, i se va oferi

cuvîntul ori de cîte ori îl va solicita. De asemenea, Parlamentul va examina cu

prioritate problemele abordate de şeful statului.

O altă cale prin care şeful statului îşi realizează atribuţiile, se referă la

adresarea către Parlament a mesajelor cu privire la principalele probleme cu care

se confruntă naţiunea. Această modalitate – a mesajului şefului statului – este

cunoscută în sistemele constituţionale contemporane. Prin mesaj, poporul ia

cunoştinţă de opiniile şefului statului şi poziţiile acestuia în probleme de

importanţă deosebită.

Convocarea şi dizolvarea Parlamentului

Potrivit normelor constituţionale, Parlamentul nou-ales este convocat de

către Preşedintele Republicii în cel mult 30 zile de la alegeri. Întrunirea

Parlamentului este dispusă prin decret prezidenţial, după validarea a două treimi

din mandatele de deputaţi. Prima şedinţă sau şedinţa de constituire a

legislativului nou-ales este prezidată de cel mai în vîrstă deputat. La această

şedinţă se aleg organele de lucru. După această procedură, Parlamentul este

prezidat de Preşedintele Parlamentului sau de unul dintre vicepreşedinţii

acestuia.

Durata activităţii Parlamentului este determinată de sesiunile acestuia; el se

întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie

şi nu poate depaşi sfîrşitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi

nu poate depăşi sfîrşitul lunii decembrie. Parlamentul, deasemenea se întruneşte

64

în sesiuni extraordinare sau speciale, la cererea Preşedintelui Republicii, a

Preşedintelui Parlamentului sau a unei treimi din deputaţi.

Convocarea Parlamentului intervine de drept în cazul în care Preşedintele

Republicii, potrivit articolului 87 din Constituţie, ia măsuri

pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării, declarînd stare de

război. În asemnea situaţii Preşedintele aduce neîntîrziat acest fapt la cunoştinţă

Parlamentului, care se va convocaînd termen de 24 de ore de la declanşarea

agresiunii, în cazul în care nu se află în sesiune.

Cît priveşte posibilitatea dizolvării Parlamentulului de către Preşedintele

Republicii, Constituţia a redus-o la 3 cazuri:

1. Imposibilitatea formării unui nou Guvern;

2. Cînd se blochează procedura legislativă mai mult de trei luni;

3. Cînd Preşdintele Republicii nu poate fi ales nici după alegeri repetate.

În primele două cazuri, dizolvaea parlamentului este dispusă numai după

consultarea fracţiunilor parlamentare.

În cazul situaţiei pasibile de dizolvare a Parlamnetului Preşedintele

Republicii sesizează Curtea Constituţională, care este competentă să constate

dacă se întrunesc circumstanţele ce justifică dizolvarea Parlamentului. După

constatarea unor astfel de circumstanţe Preşedintele este obligat să dispună

dizolvarea Parlamentului.

Potrivit prevederilor art. 85 din Constituţie, în cazul imposibilităţii

Guvernului, Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu acceptat votul de încredere

pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi

numai după respingerea a cel puţin două solicităei din investitură. Acelaşi articol

mai prevede şi faptul că în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat doar o

singură dată. Parlamentul nu poate fidizolvat în ultimile 6 luni ale mandatului

Preşedintelui Republicii şi nici în timpul stării de urgenţă, de asediu sau de

război. Această restricţie nu se referă la cazul cînd Preşeditele Republicii nu

poate fi ales.

65

Legiferarea: procesul de legiferare este unul dintre cele mai complicate şi

responsabile procese în societate, de aceea este şi firesc ca acesta, revenindu-i

Parlamentului ca organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare, să fie

realizat în colaborare cu alte autorităţi publice. În acest acz, Preşedintele

participă la trei etape ale procedurii de legiferare. Şeful statului poate iniţia o

procedură legislativă prin înaintarea unei iniţiative legislative; promulgă legile

adoptate de parlament şi le trimite pentru publicare pentru Monitorul Oficial.

Cu referire la etapele procedurii legislative la care participă Preşedintele

Republicii Moldova, pornim de la dreptul de iniţiativă legislativă. În virtutea

acestui drept, şeful statului, potrivit prevedrilor art. 73 din Constituţie şi al art. 44

din Regulamentul Parlamentului înaintează legislativului proiecte de legi şi

propuneri legislative, care sînt obligatorii spre exprimare.36

Promulgarea legii este următoarea fază legislativă la care participă şeful

statului în virtutea atribuţiilor sale constituţionale.

Aceasta este o instituire pe care şeful statului confirmă oficial că legea a fost

adoptată de Parlament în coformitate cu atribuţiile constituţionale şi cu

respectarea procedurii regulamentare determinată în acest scop, precum şi

dispunerea spre executare de către organele statului37.

Această noţiune este definită de Curtea Constituţională ca fiind o acţiune a

şefului statului ce atestă existenţa legii şi impune autorităţilor publice repsectarea

şi supravegherea respectării ei.

La această etapă este necesar de a ne clarifica dacă există diferenţă între

noţiunile de promulgare şi sancţionare a legii. Dacă promulgarea este o acţiune

de constatare, verificare şi certificare a unei legi, realizată printr-un act de

promulgare denumit decret, atunci sancţionarea este privită ca o acţiune ce

condiţionează intrarea legii în vigoare prin exprimarea acordului de către şeful

statului asupra textului normativ adoptat de Parlament.

36 Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08. 1994.37 Curs de drept administrative, Ion Crengă, editura Chişinău 2003.

66

Astfel sancţionarea este un element constituitiv a legii, prin intermediul

căreia şeful statului participă la procesul de exercitare a funcţiei legislative a

statului. În virtutea acestei atribuţii şeful statului semnează legea, fapt ce

confirmă acceptarea acesteia.

Distincţia dintre aceste două noţiuni este evidentă. Prima cuprinde doar o

simplă constatare de existenţa a legii în temeiul votului parlamentului şi dispune

punerea ei în aplicare, la nevoie chiar şi ajutorul forţei de constrîngere a statului.

Cea de a doua însă se încadrează în cuprinsul manifestărilor de voinţă alături de

cele ale parlamentarilor.

Sistemul constituţional moldovenesc a dat prioritate procedurii de

promulgare a legilor înserînd-o în textul constituţional. Astfel Constituţia în

articolul 93 a determinat că Preşedintele Republicii Moldova promulgă legile.

Dată adoptată legea este semnată în termen de 20 de zile de Preşedintele

Parlamentului sau de unul dintre vicepreşedinţi şi este trimisă în termen de 25 de

zile de la adoptarea Preşedintelui Republicii spre promulgare38.

Preşedintele Republicii, potrivit prevederilor art. 93 alin. (1) din Constituţie

are obligaţia de a promulga legile. Promulgarea se efectuiază pentru fiecare lege

separat în termen de 2 saptamîni de la înregistarea ei la Preşedenţiei. O asemenea

obligaţie încetează în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit caruia şeful

statului, înainte de promulgare, este în drept, în caz dacă are anumite obiecţii să

trimită legea spre examinare Parlamentului. Legea poate fi trimisă spre

reexaminare doar o singură dată, fiind însoţită de obiecţii de ordin redacţional, de

oportunitate, de fond, de procedură sau din orice alt motiv care face

inacceptabilă legea în ansamblu sau o parte a ei.

Raţiunea remiterii legii spre reexaminare este susţinută de necesitate de a

atenţiona legiuitorul în mod special asupra legii care, pentru anumite motive,

îngrjorează şeful statului înainte de a dispune executarea acesteia. Reconfirmarea

de către Parlament a intenţiei sale prin menţinerea votului asupra hotărîrii 38 Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08. 1994.

67

adoptate anterior face ca obiecţiile Preşedintelui să fie respinse şi promulgarea

devine obligatorie. Nu întămplător pentru promulgare este fixat un termen

concret. Acesta va fi în ambele cazuri în decădere, altmiteri el n-ar mai fi

necesar, dacă nu ar putea genera noi stări juridice.

§ 2. Preşedintele în raporturile sale cu Guvernul.

În raporturile sale cu Guvernul, şeful statului este implicat chiar de la

formarea executivului, prin desemnarea candidatului pentru funcţia de Prim-

ministru.

Această importantă atribuţie a şefului statului este reglementată de art. 98 din

Constituţie. Astfel, Preşedintele Republicii desemnează un candidat pentru

funcţia de Prim-ministru, în urma consultării fracţiunilor parlamentare, de regulă,

accentul consultărilor se pune pe fracţiunea care deţine majoritatea absolută în

Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, pe fracţiunile aliate.

Din reglementarea textului constituţional rezultă următoarele aspecte:

- Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Cu alte

cuvinte, nu este numită o persoană, ci aceasta numai candidează pentru funcţia

de Prim-ministru;

- persoana este desemnată pentru a candida la funcţia de Prim-ministru după ce

Preşedintele se consultă cu fracţiunile parlamentare, pentru a obţine susţinerea

Parlamentului39.

Cu referire la desemnarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru este

de menţionat că Preşedintelui îi aparţine dreptul discreţionar de a selecta această

candidatură, iar consultarea fracţiunilor parlamentare nu-1 obligă să se

conformeze părerilor fracţiunilor cu riscul de a nu fi susţinut la acordarea votului

de încredere. La această etapă apare întrebarea: poate şeful statului condiţiona, la

momentul desemnării, candidatul la funcţia de prim-ministru asupra unui

program sau a unei anumite liste a viitorului Guvern sau poate refuza numirea

Guvernului? Conform prevederilor art. 98 din şedinţele Guvernului. Astfel,

39 Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău , Editura Epigraf, 2003, pag. 110.

68

venim cu propunere de lege ferenda prin care să se stabilească atribuţiile

Prezidiului Guvernului. Acestea pot fi reduse la următoarele:

- propune Guvernului data convocării în şedinţe plenare;

- propune spre examinare proiecte de acte ale Guvernului;

- pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Guvernului;

- propune ordinea de zi a Guvernului;

- asigură publicarea actelor adoptate de Guvern;

- organizează şi exercită controlul ierarhic în sistemul administraţiei

publice;

- rezolvă problemele referitoare la sancţionarea disciplinară a membrilor

Guvernului, precum şi măsurile de încurajare a acestora;

- aprobă regulamentul privind acreditarea reprezentanţilor mijloacelor de

informare în masă pe lîngă Guvern;

- stabileşte obligaţiile membrilor Prezidiului Guvernului;

- îndeplineşte alte atribuţii stabilite de lege, de Regulamentul Guvernului

sau însărcinările date de către Guvern.

Constituţie, candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru este unica

persoană autorizată să formeze lista viitorului Guvern, dar şi unica persoană

împuternicită să ceară Parlamentului acordarea votului de încredere pentru cele

două elemente obligatorii ale învestiturii, programul de guvernare şi întreaga

listă a Guvernului. De aici rezultă că persoana desemnată este liberă în opţiunile

sale atît la elaborarea programului de activitate al Guvernului, cât şi la formarea

întregii liste a Guvernului.40

Totodată, avînd în vedere că persoana desemnată pentru funcţia de Prim-

ministru solicită Parlamentului acordarea votului de încredere asupra

programului de activitate şi întregii liste a Guvernului, este evidentă necesitatea

consultării de către acesta a formaţiunilor politice parlamentare. Ca urmare a

consultărilor, în Programul de activitate al Guvernului, precum şi în lista 40 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din

26.09.2002.

69

membrilor Guvernului pot interveni modificări, operate evident cu consimţă-

mîntul candidatului la funcţia de Prim-ministru.

Legea Supremă nu condiţionează desemnarea candidatului la funcţia de

Prim-ministru şi acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit

Guvernul, prin impunerea unui alt program de activitate al Guvernului, decît cel

pe care candidatul se angajează să-1 realizeze, sau a unor modificări în lista

viitorului Guvern, neacceptate de candidat.

În continuare Constituţia prevede că în termen de 15 zile de la desemnare,

candidatul pentru funcţia de Prim-ministru va cere votul de încredere al

Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

Lista Guvernului şi programul de guvernare se elaborează sub conducerea

candidatului la funcţia de Prim-ministru. Este firesc acest lucru, dacă avem în

vedere că apoi această echipă guvernamentală trebuie să asigure executarea în

practică a dispoziţiilor legii. Mai mult, Guvernul răspunde politic în faţa

Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al Guvernului răs-

punde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru

actele acestuia.

După acordarea votului de încredere Preşedintele exercită numirea

Guvernului. La această etapă au apărut probleme de interpretare a Constituţiei.

Prin aceeaşi sesizare către Curtea Constituţională Preşedintele Republicii

întreabă: în ce termen trebuie să fie numit Guvernul după ce Parlamentul i-a

acordat vot de încredere şi dacă dispune el de dreptul de a nu numi Guvernul în

cazul în care nu este de acord cu componenţa nominală a Guvernului?

Prevederile constituţionale la acest capitol au un caracter imperativ,

executarea lor este obligatorie şi nu depinde de voinţa Preşedintelui ţării. De

menţionat că şeful statului numeşte Guvernul ca rezultat al aprobării acestuia de

către Parlament prin acordarea votului de încredere asupra Programului de

activitate şi a întregii liste a Guvernului. Prin urmare, potrivit normelor

constituţionale de la art. 98, Preşedintele nu poate refuza numirea Guvernului, ea

70

trebuie să fie conformă exigenţelor ce rezultă din votul de încredere acordat de

Parlament.

După acordarea votului de încredere Guvernului de către Parlament,

Preşedintele nu este în drept să nu numească Guvernul, indiferent dacă este sau

nu este de acord cu componenţa nominală a Guvernului, sau din alte motive. Ori,

decizia opţională a Preşedintelui în problema numirii Guvernului, care a primit

votul de încredere al Parlamentului, ar fi în contradicţie cu prevederile art. 98 din

Constituţie, care îl obligă să emită actul de numire a Guvernului. Neexercitarea

atribuţiilor constituţionale de către Preşedintele ţării ar conduce în acest caz la

încălcarea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, stipulat de art.6

din Constituţie.

Constituţia nu stabileşte un termen concret pentru numirea Guvernului

după ce Parlamentul i-a acordat vot de încredere, prin urmare, acest termen

urmează să fie unul rezonabil şi în nici un caz nu trebuie să afecteze intrarea

Guvernului în exerciţiul funcţiunilor sale, în general, şi al funcţiilor de conducere

generală a administraţiei publice, în special.

După numire, conform prevederilor art. 98 alin.(4) din Constituţie, Guvernul îşi

exercită atribuţiile din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în faţa

Preşedintelui Republicii. Procedura de constituire a Guvernului va fi descrisă

mai detaliat la capitolul Guvernul.

O altă atribuţie importantă a Preşedintelui în raporturile sale cu Guvernul

îi revine la revocarea şi numirea unor membri ai acestuia.

Potrivit reglementărilor art. 98 alin.(6) din Constituţie, în caz de remaniere

guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei, Preşedintele revocă şi numeşte, la

propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

Observăm că textul constituţional foloseşte noţiunea de remaniere

guvernamentală. Ea trebuie înţeleasă ca o schimbare intervenită în componenţa

Guvernului, aprobată anterior de Parlament. Ca urmare, locul unor miniştri, care

s-au aflat pe lista propusă de Primul-ministru şi aprobată de Parlament, este luat

de alţii.

71

Ideea care se desprinde din interpretarea dispoziţiilor constituţionale este

că Primul-ministru nu poate propune suplimentarea listei membrilor Guvernului,

aceasta însemnînd o completare şi nu o remaniere. Rămîne deschisă problema

completării listei membrilor Guvernului, în cazul în care la acordarea de către

Parlament a votului de încredere asupra întregii liste a guvernului, aceasta nu a

fost totuşi completă, adică nu cuprindea toate persoanele desemnate în funcţiile

determinate de art. 97 din Constituţie. Este vorba despre funcţia de prim-

viceprim-ministru, care n-a fost completată în mai multe guverne sau a fost

comasată cu una din funcţiile de ministru ordinar.

Parlamentul, cînd şi-a dat acordul pentru formarea Guvernului, a avut în

vedere, în primul rînd, programul de guvernare. Acest lucru este cu atît mai

evident cu cît nu este posibilă formarea unui guvern de coaliţie.

Pe parcurs, partidele care acordă sprijin Guvernului, vor putea solicita

numirea unor reprezentanţi ai săi, de aceea vor apărea şi unele remanieri

guvernamentale. Art. 100 din Constituţie prevede că funcţia de membru al

Guvernului încetează în urma demisiei, revocării, a stării de incompatibilitate sau

de deces. Totodată, dacă Primul-ministru se află în una din situaţiile prevăzute

mai sus sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele

Republicii va desemna un alt membru al Guvernului în funcţia de prim-ministru

interimar, pentru a exercita funcţia de Prim-ministru pînă la formarea noului

Guvern. Interimatul încetează în momentul în care Primul-ministru îşi reia

activitatea în Guvern.41

La acest capitol apar anumite probleme generate de prevederile art. 97 şi

art. 101 din Constituţie. în primul caz, legea suprem prevede că Guvernul

dispune de prim-viceprim-ministru, care în mod normal trebuie să preia funcţiile

Primului-ministru în cazul cînd acesta nu-şi poate exercita temporar atribuţiile.

În cel de-al doilea caz, Preşedintele va desemna un alt membru al Guvernului în

funcţia de Prim-ministru interimar. Pornind de la necesitatea aplicării 41 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din

26.09.2002.

72

prevederilor constituţionale, deputaţii în Parlament Victor Cecan şi Eduard

Babliuc au solicitat Curţii Constituţionale să interpreteze prevederile

constituţionale sub următorul aspect: cine din membrii Guvernului poate fi

desemnat interimar la funcţia de Prim-ministru în cazul demisiei Prim-

ministrului, deoarece, potrivit art. 101 din Constituţie, în cazul demisiei Prim-

ministrului, demisionează întregul Guvern?

Analiza problemei în cauză urmează a fi raportată la durata mandatului

Guvernului, la modul de soluţionare a interimatului funcţiei de Prim-ministru în

cazul demisiei acestuia, precum şi la durata interimatului.

Constituţia, prin articolele 98 şi 103, stabileşte durata generală a exercitării

mandatului Guvernului: din ziua depunerii jurămîntului de către membrii lui în

faţa Preşedintelui Republicii Moldova pînă la data validării alegerilor pentru un

nou Parlament. Totodată, prin art. 103, Constituţia stabileşte că în cazul

exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-

ministrului sau în cazul alin.(l) (Guvernul îşi exercită mandatul pînă la data

validării alegerilor pentru un nou Parlament) intervine încetarea anticipată a

mandatului Guvernului, care, pînă la depunerea Jurămîntului de către membrii

noului Guvern, îndeplineşte numai funcţii de administrare a treburilor publice.

Constituţia face distincţie între demisia Prim-ministrului şi demisia

întregului Guvern ca rezultat al demisiei Prim-ministrului. După cum rezultă din

art. 101 din Constituţie, în cazul demisiei, Prim-ministrul îşi încetează activitatea

în Guvern, iar Preşedintele Republicii desemnează în mod obligatoriu un alt

membru al Guvernului în funcţia de Prim-ministru interimar pînă la formarea

noului Guvern. Din acest moment intervine situaţia ce urmează să dea curs

procedurii stabilite de art. 98 din Constituţie privind numirea noului Guvern.

De menţionat, de asemenea, că Prim-ministrul interimar nu poate fi desemnat

decît din rîndul membrilor Guvernului, deoarece numai acestora, la timpul

respectiv, Parlamentul le-a acordat vot de încredere. Pentru perioada

interimatului, Prim-ministrul interimar va îndeplini şi funcţiile pentru care este

titular, deoarece aceasta nu contravine art. 99 din Constituţie. Prin urmare,

73

concluzia este că, după demisia Prim-ministrului, Preşedintele în mod obligatoriu

numeşte în funcţia de Prim-ministru interimar pe unul din membrii Guvernului

demisionat, care îşi va exercita funcţiile stabilite pînă la formarea noului Guvern.

Astfel, prim-viceprim-ministrul nu are prioritate la interimat şi va concura la egal

cu ceilalţi membri ai Guvernului la interimatul funcţiei de Prim-ministru.

O altă atribuţie a şefului statului este cea de consultare a Primului-ministru

la emiterea unor decrete. Potrivit dispoziţiilor constituţionale din art. 96 alin.(l),

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, conform

programului de guvernare acceptat de Parlament. 42El poartă aşadar răspunderea

politică pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă ţara. În acelaşi

context, şefului statului îi revin anumite atribuţii pe care trebuie să le exercite

doar de comun acord cu Guvernul. Astfel, Preşedintele, deşi se află în fruntea

puterii executive, nu este şeful Guvernului, prin urmare, apare necesitatea

contrasemnării de către Primul-ministru a unor acte emise de Preşedintele

Republicii pentru ca acestea să producă efecte juridice.

Contrasemnarea înseamnă şi angajarea răspunderii Primului-ministru în

ceea ce priveşte conţinutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a

responsabilităţii care derivă din atribuţiile Guvernului, ea presupune şi

cunoaşterea realităţilor atît de necesare în conducerea ţării. Pentru adoptarea

celor mai bune şi adecvate măsuri ori luarea unor hotărîri importante, este nevoie

şi de asigurarea unui cadru juridic. Acesta presupune că în problemele de

reglementare care cer contrasemnătura Primului-ministru Preşedintele Republicii

trebuie să consulte Guvernul. O astfel de consultare urmăreşte scopul de a înlesni

adoptarea unor decizii corecte în îndeplinirea atribuţiilor şi excluderea

confruntării dintre Preşedinte şi Guvern.

O altă categorie de raporturi dintre Preşedinte şi Guvern apar în urma

controlului exercitat asupra actelor Guvernului. În cazul în care consideră că o

42 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din

26.09.2002.

74

hotărîre de Guvern este ilegală, Preşedintele poate dispune suspendarea efectelor

acesteia şi solicită Curţii Constituţionale să exercite un control de legalitate.

Raporturile Preşedintelui cu alte autorităţi administrative rezultă din atribuţiile

Preşedintelui de a numi persoane în anumite funcţii publice, precum şi din faptul

că autorităţile administrative prezintă şefului statului rapoarte prin care

informează despre starea de lucruri etc.

§3. Ministerele şi alte autorităţi publice centrale în raport cu adminnistraţia publică locală.

Ministerele și celelalte autorități centrale ale adminstrației publice

constituie o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităților

administraţiei publice, avînd rolul de organizarea executării și de executare în

concret a legilor, fiind autorități centrale ale administrației publice.

Rolul determinat în societate și importanța ministerelor și a celorlalte

autorități centrale îl constituie două elemente: competența materială și competența

teritorială. Aceste elemnte definesc în principal locul acestor organe în sistemul

autorităților administrației publice ca o verigă importantă, subordonată

Guvernului, ca fiind autoritate centrală cu competența materială generală, care

coordonează și controlează întreaga activitate a ministerelor și a celorlate organe

centrale de specialitate ale administrației publice.

Potrivit art. 107 din Constituție, ministerele sunt organe ale adminstrației

publice de specialitate, care traduc în viață politica Guvernului și exercită, în

conformitate cu legea adminstrația publică în domeniile de activitate de care

raspund. Deși legislația nu prevede expres acest lucru, ministerele pot fi

organizate numai în subordonarea Guvernului și numai în baza legii.

În afară de ministere, Constituția face referire și alte autorități administrative, care sunt responsabile de conducerea, coordonarea și exercitarea

controlului în domeniul economiei și în alte domenii, care nu intră nemijlocit în

atribuțiile minsterelor. Aceste categorii de autorități se înființează în temeiul legii

ca autorități administrative autonome sau nemijlocit pe lîngă Guvern.

75

Organizarea și funcționarea oragnelor administrației publice centrale sunt

determinate de Legea cu privire la Guvern și regulamentele acestor organe

aprobate de Guvern.43

Cooperarea autorităţilor publice. Conform legii cu privire la descentralizarea

adminstrativă art. (1) Autorităţile publice locale de nivelurile întîi şi al doilea,

precum şi cele centrale pot coopera, în condiţiile legii, pentru a asigura realizarea

unor proiecte sau servicii publice care solicită eforturi comune ale acestor

autorităţi.

(2) Activităţile care trebuie desfăşurate prin cooperare sînt fixate în acordurile

semnate între părţi, în condiţiile legii, în strictă conformitate cu resursele bugetare

şi cu responsabilităţile asumate de ele.

(3) Acordurile încheiate vor conţine stabilirea clară a surselor de finanţare şi a

limitelor puterii de decizie pentru fiecare nivel de autoritate publică în parte,

precum şi a termenelor de realizare a acordului.44

În continuare ne vom referi la raporturile dintre autorităţile publice dintre

diferite niveluri.

Relaţia Preşedintele ţării şi autorităţile publice locale : societatea noastră

este condusă de autorităţi care nu sînt organizate pe verticală ci pe orizontală,

fiecare dintre cele trei puteri – legislativă, executivă, judecătorească – dispunînd de

mijloace de control asupra celorlalte45.

Dat fiind acest fapt, pentru o activitate eficientă a autorităţilor publice locale,

în prim plan se impune autonomia locală.

Conform art. 3 alin. 1 din Carta Europeană , ”prin autonomie locală se

înţelege dreptul şi capacitatea de efectivă a colectivităţilor locale de a rezlova şi a

43 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din

26.09.2002.

44 Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006 Monitorul Oficial nr.29-31/91 din 02.03.2007.45 Genovieva Vrabie, organizarea politico-statică a României. Drept constituţional şi instituţii politice, II, Bucureşti, 1995, pag. 226.

76

gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiilor o parte

importantă din treburile publice” 46.

Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membrii aleşi

şi de organe executive responsabile în faţa lor, dacă existenţa acestora este

determinată de lege.

Avînd în vedere structura puterilor în statul nostru, putem afirma că

posibilităţile Preşedintelui Republicii Moldova de a adopta decizii, care să oblige

autorităţile publice locale să execute activităţi concrete cu caracter public, sînt

reduse.

Evident această afirmaţie nu se referă la decretele prezidenţiale cu caracter

normativ, care, conform art. 94 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova , sînt

”obligatorii pe întreg terotoriul statului”, pentru toţi subiecţii de drept, inclusiv

pentru autorităţile publice locale.

Din cele enunţate putem cocluziona că relaţia Preşedintele Republicii

Moldova şi a autorităţilor publice locale este de fapt simbolică.

După cum este firesc, şeful statului este lipsit de posibilitatea de a exercita

un control direct asupra activităţii autorităţilor publice locale, care activează în

baza principiilor autonomiei şi descentralizării serviciilor publice locale.

Relaţia Guvern şi autorităţile publice locale: dispoziţiile constituţionale

definesc în mod espres rolul Guvernului în administrarea treburilor publice.

Astfel, potrivit art. 96 din Constituţia Republicii Moldova :

(1) ”Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi

exercită conducerea generală a administraţiei publice.

(2) În exercitarea atribuţiilor, Guvernul se conduce de programul său de

activitate, acceptat de Parlament”

Prin asigurarea realizării politicii interne şi externe a statului Guvernul se

manifestă ca factor politic important în stat, iar prin exercitarea conducerii generale

46 Carta Europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985.

77

a administraţiei publice – ca autoritate publică centrală a administraţiei.47 Cea dea

doua calitate a Guvernului determină raporturile sale cu autorităţile publice locale.

Putem menţiona faptul că Guvernul îşi exercită funcţia de conducător la

nivel general48. În virtutea acestui rol Guvernul desfăşoară o activitate exclusiv

executivă, în principal pentru organizarea şi asigurarea executării legilor de către

autorităţile administraţiei publice.

Guvernul îşi realizează rolul său politic şi executiv potrivit programului său

de activitate, acceptat de Parlament, încrederea Parlamentului, acordată

Guvernului prin aprobarea programului său de activitate marchează raporturile

Guvernului cu celelalte autorităţi publice în exercitarea activităţilor exclusiv

executive ce-i sînt atribuite.

Astfel, în calitate de autoritate publică centrală a administraţiei, Guvernul,

conform art. 30 din Legea privind administraţia publică locală nr. 186- XIV din

06.11.1998, poate propune Parlamentului suspendarea activităţii consiliului local,

dacă acesta a adoptat decizii repetate, care au fost anulate irevocabil de către

instanţa de judecată întrucît contraveneau intereselor generale ale statului,

( comunei ), oraşului, ( municipiului) sau încălcau Constituţia şi alte legi.

Menţionăm în continuare că preşedintele comitetului executiv al consiliului raional

” prezintă anual Guvernului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de

serviciile publice ale ministerelor, departamentelor şi ale celorlalte autorităţi

centrale de specialitate, constituite în raion” ( art. 67, litera (r) din aceeaşi lege).

Din prevederile legale precizate rezultă că Guvernul ţine sub control

activitatea autorităţilor publice de nivelul al doilea şi poate interveni atunci, cînd

acestea încalcă legea. Această extrapolare constituie o expresie a continuităţii ”

aparente” a atribuţiilor Guvernului pe verticală, care ar trebui să contribuie la

eficientizarea activităţii de administrare a treburior publice.

47 Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 131- 133 din

26.09.2002.

48 Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, editura Bon offices, Chişinău 2006 pag. 182.

78

Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă49, în

care domină un singur partid, activităţile autorităţilor publice fiind subordonate

primcipiului ” centralismului democratic ”, care determină raporturile acestora pe

verticala executivă.

49 Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, editura Bon offices, Chişinău 2006, pag. 184.

79

Concluzie Administraţia publică în perioada de tranziţie întruneşte elemente ale

noului, influenţate de procesele democratice din societzate şi dorinţa de racordare a

administraţiei publice la realizările statelor avansate în acest domeniu, dar totodată

persistă şi elementele trecutului, care îşi găsesc expresie în structuri şi metode

invechite de activitate, reprezentări şi norme de mentalitate perimate, exprimînd în

totalitatea lor inerţia puterii.

In Republica Moldova esenţa perioadei de reforme în sfera administraţiei

publice constă în trecerea de la administraţia publică care a servit sistemul

administrativ de comandă şi care funcţiona în baza principiului centralismului, la

administraţia publică chemată să servească un sistem democratic al societăţii ce

funcţionează în baza altor principii, avînd ca repere valorile general-umane şi

reprezentările despre idealurile unei societăţi moderne.

Edificarea sistemului nou de administraţie publică şi organizarea funcţionării

lui constituie o sarcină majoră a reformei ce are drept scop să înlăture din

administraţia publică elementele neeficiente, depăşite de timp şi să ajusteze

administraţia publică la cerinţele actuale de organizare şi funcţionare ce ar

corespunde plenar valorilor, doleanţelor şi aspiraţiilor poporului care şi-a ales calea

democratică de dezvoltare a societăţii.

Reforma reprezintă o schimbare cu elemente de noutate care se poduce în

viaţa unui stat (presupune şi transformări de mentalitate).

Reformarea actuală a administraţiei publice constituie o expresie logică a

democratizării societăţii.

În ţara noastră procesul dificil de reformare a administraţiei publice s-a

realizat împreună cu transformarea sistemului politic începînd cu anii 90. Anul

1990 a dat startul unei serii largi de schimbări şi transformări ce au avut drept

consecinţă implozia sistemului totalitar centralizat şi trecerea treptată la un sistem

democratic de organizare a societăţii.

Experienţa precedentă de organizare a sistemului administrativ a demonstrat

ineficienţa acestuia şi cerea în mod imperios o schimbare calitativă.

80

Sistemul totalitar centralizat – era organizat după nişte principii care ignora

interesele economice, sociale, naţionale ale populaţiei şi a dus în cele din urmă la

înstrăinarea populaţiei de proprietate şi putere, în special la nivelul comunităţilor

locale.

Acest sistem era total străin de specificul şi realităţile existente; nu exprima

interesele întregii populaţiei care avea dreptul de a-şi decide modul de viaţă şi de a-

şi exprima în mod liber opţiunile.

Un factor important care a dus la catalizarea procesului de reformare a

administraţiei publice din Republica Moldova a fost factorul politic. Acest factor

are un impact incontestabil ce a dus la influenţarea considerabilă asupra

administraţiei publice şi a servit ca imbold pentru iniţierea şi realizarea reformei

administraţiei publice.

Factorul politic s-a manifestat într-o paletă de transformări importante care

s-au manifestat începînd cu anii 90.

În primul rînd trebuie luată in considerare influenţa pozitiva asupra

evoluţiei administraţiei publice a unor fenomene profunde din sfera politică cum ar

fi alegerea şi pledarea pentru o cale democratică de dezvoltare a societăţii,

orientarea spre valorile general-umane, înaintarea în calitate de obiectiv al

dezvoltării sociale edificării statului democratic de drept, democratizarea

sistemului electoral, instituţionalizarea funcţiei prezidenţiale, introducerea practicii

parlamentarismului (parlamentul fiind expresia suveranităţii populare care se

axează pe exigenţa numărului şi este bazat pe încredere), instituirea autorităţii de

jurisdicţie constituţională.

Succesul reformei va depinde în mare măsură de crearea şi operarea

mecanismelor instituţionale necesare pentru realizarea celor preconizate.

Divizarea necesităţilor conform priorităţilor este o componentă a oricărei strategii

ce are obiective stabilite. În acest scop se va crea un cadru de profesionişti

competenţi în domeniul managementului Administraţiei Publice.

81

Bibliografie:

Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08. 1994.

2.Codul Electoral al Republicii Moldova, din 21.11.1997, Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 42, 1997.

3.Codul de procedură Penală al Republicii Moldova, din 14.03.2003, Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr 74-143din 27.03.2003.

4.Legea cu privire la Guvern din 31.05.1990 nr.64- XII Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. 131- 133 din 26.09.2002.

5.Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui

Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.139–140/996

din 02.11.2000.

6.Legea privind descentralizarea administrativă nr. 435-XVI din 28.12.2006,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.29-31/91 din 02.03.2007.

7.Carta Europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie

1985.

8.Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29.10.1988.

Monografii: 1. Elena Aramă, Istoria dreptului romanesc, Chişinău, 1995.

2. Emil Miculeţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului romanesc, Bucurşti,

1998.

3. Maria Orlov, Ştefan Belecciu, Drept administrativ, Chişinău, Editura

Epigraf, 2001.

4. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului , editura Bon Offices,

Chişinău, 2006.

5. Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chişinău 2003.

82

6. A. Arseni, I. Creangă, C. Gurin, B. Negru, P. Barbalat, M. Cotorobai, Gh.

Susarenco, Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol.

I, Chişinău, Editura Civitas, 2000 .

7. Mircea Preda, Autoritatea publică şi sistemul constituţional, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1999 .

8. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea specială probleme ale

administraţiei publice locale, Bucureşti, Editura AMIVA, 1992.

9. Genovieza Vrabie, Organizarea politico-statică a României. Drept

constituţional şi instituţii politice, II, Bucureşti, 1995.

10. Ioan Alexandru, Administraţia publică, Lumina Lex , Bucureşti 1999.

83