MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PRIVAT

TEZA DE LICENŢĂ

MODALITĂȚILELE DE APĂRARE A PÂRÂTULUI CONTRA

ACȚIUNII CIVILE

Autor

CIUMAC Victor

__________________

Coordonator științific

COVALIU Gheorghe,

lector superior.

___________________

Admis spre susținere „____”___________________2013

Șef catedră

MĂRGINEANU Lilia,

dr., conf. univ.

___________________

Chișinău 2013

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………..……………………...….3

1. CARACTERISTICA GENERALĂ A ACȚIUNII CIVILE............................………......5

1.1. Noțiunea și natura juridică a acțiunii civile…..………………..…………………………….6

1.2. Elementele acțiunii civile……………….…………………...………………………………11

1.3. Condițiile înaintării acțiunii civile…………………………………………………………..15

2. MIJLOACELE DE APĂRARE A PÂRÂTULUI CONTRA ACȚIUNII

CIVILE........................................................................................................................................23

2.1. Noțiuni generale privind activitatea de apărare a pârâtului contra acțiunii civile..............................................................................................................................................23

2.2. Referința.................................................................................................................................25

2.3. Acțiunea reconvențională.......................................................................................................30

2.4. Alte moduri de apărare folosite de către pârât.......................................................................36

ÎNCHEIERE................................................................................................................................39

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................42

2

INTRODUCERE

Actualitatea temei se explică prin faptul că acțiunea civilă reprezintă principala formă de

intervenție a persoanelor în apărarea drepturilor și libertăților care le-au fost încălcate. Întrebările

apărării pârâtului în procesul civil capătă o dezvoltare tot mai largă în legătură cu dezvoltarea

statului, garantarea egalității în realizarea drepturilor și libertăților omului. În limitele

conflictului de drept, examinat în procedură civilă, poziția pârâtului este mai dezavantajată în

comparație cu cea a reclamantului. Cauzele sunt de ordin obiectiv: partea care inițiază înaintarea

pretențiilor este reclamantul, el fiind și persoana căreia se prezumă că ia fost încălcat un drept

subiectiv, iar pârâtul apare ca un eventual încălcător al acestui drept. Egalitatea părților în

Înaintarea acțiunii civile începe cu depunerea cererii de chemare în judecată de către reclamant –

presupusul deținător al dreptului subiectiv, împotriva pîrîtului – persoana prezumată a fi

răspunzătoare pentru cauzarea prejudiciului cauzat reclamantului, cu solicitarea soluționării

raportului material litigios și apărarea dreptului subiectiv încălcat sau a interesului ocrotit de

lege.

Dezvoltarea relațiilor de piață, lărgirea drepturilor la apărarea onoarei și demnității

cetățenilor, drepturilor lor politice precum și a altor drepturi consacrate de Constituția Republicii

Moldova, a determinat atît majorarea numărului de cazuri civile, cît și sporirea complexității lor.

Conform art. 20 din Constituția Republicii Moldova:„ Orice persoana are dreptul la satisfacție

efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează

drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”

[1, art. 20]. Denumirea marginală a textului constituțional este semnificativă:„ Accesul liber la

justiție”. Plenitudinea dreptului de a acționa în justiție este sugestiv accentuată de legiuitor în

aliniatul al doilea al textului reprodus anterior.

De altfel în toate societățile civilizate au fost create organe de justiție tocmai în scopul

apărării drepturilor subiective și a valorilor recunoscute de lege. Accesul liber la organele

competente a solușiona neînțelegerile între cetățeni se realizează prin mijlocul procedural al

acțiunii. La judecarea pricinilor civile, persoanele fizice și juridice sunt egale în fața instanței, iar

părțile dispun de mijloace procesuale echivalente pentru apărarea drepturilor subiective și a

intereselor legale.

Realizarea în dreptul procesual civil al Republicii Moldova a principiului

contradictorialității și egalității părților în drepturi procedurale implică existența unui sistem

procesual de metode care ar pune atît la dispoziția reclamantului cît și pîrîtului a unor posibilitați

active și efective de apărare a intereselor împotriva acținii înaintate. Acest sistem include

3

drepturile și obligațiile procedurale ale părților, activități procedurale de realizare a lor, precum

și formele de manifestare a acestora, putînd fi divizate în generale și speciale. La categoria celor

generale putem atribui mijloacele puse la dispoziția reclamantului și altor participanți la proces,

pe cînd cele speciale pot fi folosite doar de către pîrît, acestea fiind cererea reconvențională și

referința. Aceste instituții de apărare a pîrîtului contra acțiunii civile sunt cunoscute atît

dreptului continental cît și celui comun. Instituțiile date sunt interramurale într-u cît se folosesc

pe larg atît în procesele civile, cît și cele economice în mai multe state ale lumii. Răspîndirea atît

de largă a acestor metode de apărare se datorează unei game largi de posibilități de abordare a

unei probleme, dar și a medurilor de soluționare diferită a problemelor prin intermediul lor.

Interesul atît din partea doctrinarilor în domeniu, cît și a legiuitorului, se explică prin necesitatea

studierii acestor fenomene în scopul edificării lor mai detaliat în legislația națională. Includerea

acestor instituții în Codul Procesual Civil al Republicii Moldova nu s-a făcut, însă, fără a genera

un șir de întrebări legate de realizarea în practică a lor.

Baza normativ-juridică a prezentei lucrări include Constituția Republicii Moldova, Codul

de Procedură Civilă al Republicii Moldova, Codul Civil Legea insolvabilității.

Obiectul studiului îl constituie acțiunea civilă ca metodă concretă de apărare a drepturilor

și intereselor legitime ale cetățenilor. Subiectul acestei lucrări se rezumă la analiza complexă a

metodelor de apărare a pârâtului contra acțiunii civile. Pentru a atinge acest scop se pun

următoarele obiective:

1. Determinarea conceptului și scopului acțiunii civile;

2. Evidențierea elementelor acțiunii civile;

3. Atribuirea unei caracteristici generale a metodelor de apărare a pârâtului contra

acțiunii civile.

4. A descoperi esența cererii reconvenționale ca mijloc de apărare a pârâtului contra

acțiunii civile.

5. A descoperi esența referinței ca metodă de aparare a pârâtului contra acțiunii civile.

Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării. La elucidarea subiectului propus a fost

utilizat un complex areal de metode ştiinţifice:

1. Metoda istorică care are la bază identificarea sensului evenimentelor trecutului, în

scopul relevării lor;

2. Metoda logică care reprezintă aplicarea procedeelor, studiului inerent şi sintezei,

argumentarea pe cale strict deductivă;

4

3. Metoda comparativă care constă în evidenţierea trăsăturilor comune şi a

particularităţilor reglementărilor din diferite legislații în domeniul cercetat, extinderea

orizontului istoric şi ştiinţific;

4. Metoda cantitativă care facilitează sistematizarea şi reliefarea legislaţiei şi a informaţiei

juridice ştiinţifice;

5. Metoda transcendentală a fost utilizată pentru elaborarea formei şi conţinutului

prezentului studiu;

6. Metoda intuiţionistă a fost utilizată la prelucrarea tuturor datelor empirice, la

evidenţierea scopului şi realizarea obiectivelor tezei;

7. Metoda fenomenologică a fost utilizată la analiza practicii judiciare;

8. Metoda bibliografică a servit pentru selectarea bibliografiei pentru materialul prezentat.

Abordarea sistematică a proceselor şi fenomenelor studiate, au contribuit la efectuarea

unei analize şi sinteze logico-comparative a problemelor ce apar în procesul civil, prin prizma

tematicii abordate.

Structura lucrării. Astfel teza constă din introducere, două capitole şi concluziile finale,

fiecare capitol, fiind la rândul său, structurat în trei și respectv patru paragrafe, fiecare paragraf

conţine descrierea subiectului din punct de vedere teoretic, fiind scoase în evidenţă cele mai

importante momente ale acțiunii civile și ale activității de apărare a pârâtului în procesul civil.

Aşadar, introducerea conţine motivaţia alegerii prezentului subiect propus spre

examinare, scopul lucrări care are ca valenţe cele mai iportante teze propuse de cei mai de seamă

autori. Pentru atingerea scopului prezentei lucrări au fost utilizate un şir de metode relevante

studierii prezentei lucrări.

În primul capitol este studiat conceptul de acțiune civilă, noţiunea şi principalele

caractere juridice. Structura capitolului este dictată de necesitatea perceperii activității de apărare

a pârâtului contra acțiunii civile ca fenomen juridic. Capitolul doi este dedicat direct activității de

apărare a pârâtului pe parcursul procesului civil.

5

1. CARACTERISTICA GENERALĂ A ACȚIUNII CIVILE

1.1. Noțiunea și natura juridică a acțiunii civile

Temei pentru începerea activității judiciare în apărarea drepturilor persoanelor fizice și

juridice îl constituie acțiunea civilă, prin care o persoană interesată (reclamant) înaintează

pretențiile sale unei alte persoane (pârât). Adresându-se în instanță reclamantul pretinde ca

comportamentul pârâtului să fie redirecționat în cadrul legal, pe care acesta din urmă l-ar fi

ignorat. Cerințele sale pot fi îndreptate spre recunoașterea unui drept, repunerea în situația

existentă până la încălcare și încetarea acțiunilor care-i încalcă drepturile.

Atât în vorbirea curentă, cât şi în unele texte ale legii, cuvântului „acţiune” i se dau mai

multe înţelesuri:

 a) desfășurare a unei activități, faptă întreprinsă pentru atingerea unui scop [33];

b) exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a statului (via juris) este

directiva tuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea şi că, totodată, această cale este opusă căii

spontane, individuale de apărare a drepturilor civile subiective (via facti);

c) facultatea pe care orice persoană interesată o are de a apela la organele jurisdicţionale

competente, atunci când consideră că i s-a făcut o nedreptate, pentru a cere ca legea să fie

aplicată în favoarea sa; astfel concepută acţiunea reprezintă calea justiţiei obiective pentru

soluţionarea unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a cărui exercitare este lăsată la

latitudinea celui în favoarea căruia a fost recunoscută;

d) un echivalent al cuvântului drept (în interes subiectiv), o formă de manifestare sau de

viaţă a acestuia; astfel în loc de a vorbi despre dreptul ce se valorifică prin acţiune se vorbeşte

numai despre existenţa acţiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acesteia;

e) apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune, dar şi pe cale de excepţie; astfel sub

primul aspect, acţiunea se consideră a fi exercitată pentru apărarea dreptului reclamantului, iar

sub cel de al doilea pentru apărarea dreptului pârâtului;

f) cererea de chemare în judecată - actul procesual prin care este făcută sesizarea şi în

care sunt concretizate elementele acţiunii [19, p. 229].

Necătând la faptul că are o întrebuințare largă atât în legislație cât și în practică, termenul

de „acțiune civilă” nu dispune de o noțiune legală. Necesitatea determinării acesteia din punct de

vedere doctrinar și includerea sa ulterioară în legislație este mai mult decât evidentă, or orice

noțiune juridică apare drept „ instrument de cunoaștere ” a adevărului juridic, dacă reflectă un

caracter adecvat al realității [27, p. 72] și reprezintă o analogie a fenomenelor și proceselor

6

juridice [21, p. 88]. În legătură cu acest fapt noțiunea de acțiune civilă trebuie formulată astfel,

încât să răspundă cerințelor unității și universalității, să se raporteze la alți termeni precum

dreptul la acțiune, termenul de înaintare, modificare a acțiunii, renunțare la acțiune, recunoaștere

a acțiunii. În continuare voi analiza câteva noțiuni pentru a determina gradul lor de corespundere

la exigențele enumerate mai sus.

În cel mai general mod, acțiunea civilă poate fi definită ca o cerință material-legală a

reclamantului adresată pârâtului prin intermediul instanței de judecată. Acest punct de vedere a

fost înaintat și susținut de către Жуйков В., А. Ф. Клейман, Н. А. Чечина ș.a. Pentru cei care

împărtăşesc acest punct de vedere, acţiunea civilă reprezintă un fenomen juridic complex, care

include atât elemente materiale cât şi procesuale. Unii cercetători, care au adoptat poziţia

savantului Жуйков В., au lansat ideea că acţiunea civilă trebuie privită în două sensuri: în sens

material şi în sens procesual [25, p. 31]. Prin acţiune în sens material terbuie să înţelegem

cerinţele reclamantului către pârât şi în acest context acţiunea apare ca o instituţie a dreptului

material. În sens procesual acţiunea reprezintă adresarea reclamantului în instanţa de judecată

pentru apărarea drepturilor sale, aici evidenţiindu-se ca o instituţie a dreptului procesual.

Nu putem fi de acord cu această idee întrucât acţiunea nu poate fi redusă doar la actul de

sesizare al organului judiciar, tot aşa cum aceasta nu poate fi redusă nici la pretenţiile

reclamantului înaintate faţă de pârât. Ea constituie un mijloc procedural care întreţine şi justifică

întreaga activitate a instanţei sesizate cu o cerere.

O altă grupă de doctrinari, care la momentul actual constituie majoritatea consideră că

acţiunea este un fenomen unic, care are laturi materiale şi procesuale. Aici savantul rus

Доброволъский А. А. Menţionează: „Prioritatea oricărei acţiuni ca mijloc de apărare a

drepturilor persoanei constă în aceea că instanţa trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia

cerinţelor materiale înaintate de către reclamant. Doar prezenţa laturii materiale a acţiunii

permite a vorbi despre astfel de instituţii precum recunoaşterea acţiunii, renunţarea la acţiune,

tranzacţia etc. Deci, latura materială este o caracteristică integrantă a acţiunii, indispensabilă

pentru determinarea naturii oricărei acţiuni” [24, p. 197].

Literatura română defineşte într-un mod general acţiunea civilă ca fiind „ mijlocul legal

prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea

acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o

despăgubire corespunzătoare” [19, p. 239].

Literatura juridică occidentală a promovat şi ea definiţii diferite cu privire la acţiunea

civilă, dar toate evocând esenţa acesteia, anume aceea de a constitui un mijloc procedural

consacrat de lege pentru apărarea drepturilor subiective. Astfel, spre exemplu Jean Larguier

7

defineşte acţiunea ca „ puterea acordată de lege şi care permite sesizarea justiţiei pentru

valorificarea şi sancţionarea drepturilor” [după 30, p. 17] . Ideea de putere legală este subliniată

de Jean Vincent şi Serge Guinchard. Aceştia consideră că acţiunea poate fi caracterizată ca „o

putere legală ce permite agenţilor publici sau particularilor să se adreseze în justiţie pentru a

obţine respectarea legii” [după 15, p. 187]. Literatura juridică italiană a acordat de asemenea o

importanţă covârşitoare conceptului de acţiune civilă. Şcoala italiană avându-i ca protagonişti pe

Liebman, Chiovenda, Carnelutii, a contribuit la formarea unei concepţii moderne dspre acţiunea

civilă. Astfel pentru Enrico Tullio Liebman acţiunea civilă reprezintă actul necesar pentru

declanşarea unei proceduri prin intermediul căreia se urmăreşte obţinerea protecţiei dreptului său

[după 15, p. 189].

În dreptul francez există şi o definiţie legală a acţiunii civile. Noul Cod de procedură

civilă nu a evitat riscul unei definiţii legale, scopul legiuitorului fiind acela de înlătura

controversele cu privire la natura juridică a acţiunii. Potrivit art. 30 al Codului de procedură

civilă Francez: „Acţiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenţii, de a fi ascultat asupra

fondului acesteia, pentru ca judecătorul să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei

sale”. Alineatul doi al aceluiaşi articol din legea franceză vine să aducă lumină şi în ceea ce

priveşte înţelesul noţiunii pentru pârât, menţionând că: „ Pentru adversar, acţiunea este dreptul de

a discuta temeinicia acestei pretenţii” [33].

Reieşind din cele expuse mai sus putem menţiona următoarele caracteristici ale acţiunii

civile:

1. Universalitatea acţiunii, care se rezumă la următoarele: în primul rând acţiunea poate fi

folosită ca mijloc de apărare a drepturilor încălacate, indiferent de natura încălcării. În al doilea

rând, acţiunea poate fi înaintată de către orice persoană interesată, în ordinea stabilită de lege, în

legătură cu ce acesta este depus în instanţele de drept comun. În al treilea rând, acţiunea poate fi

un mijloc îmbinare în cadrul aceluiaşi organ jurisdicţional a litigiilor ce izvorăsc din diverse

ramuri de drept. În al patrulea rînd, normele procesuale care reglementează acţiunea civilă sunt

caracteristice pentru toate acţiunile depuse în instanţe.

2. Acţiunea civilă este unica posibilitate de transmitere a litigiului către organul

jurisdicţional.

3. Acţiunea civilă se adresează organului competent în rezolvarea lui.

4. Acţiunea civilă este îndreptată împotriva persoanei care încalcă sau cauzează

restrîngeri în exercitarea unui drept.

8

În teoria dreptului civil acţiunea este privită ca un fenomen unic care include latura

procesuală şi cea materială. Pretenţiile reclamantului faţă de pârât chiar şi dacă poartă un caracter

procesual, acestea apar cu mult înaintea deschiderii procesului civil.

Determinarea naturii juridice a acţiunii civile reprezintă o problemă cu implicaţii

profunde în teoria şi practica dreptului. În doctrina juridică nu a existat şi nici nu există un punct

de vedere unitar cu privire la natura juridică a acţiunii juridice. Natura juridică a acţiunii trebuie

analizată în strânsă legătură cu dreptul la acţiune. Majoritatea autorilor menţionează în acest sens

independenţa acţiunii faţă de dreptul subiectiv destinat a-l proteja [17, p. 89-92].

În majoritatea statelor occidentale teza potrivit căreia acţiunea constituie un drept

autonom este majoritară, teza civilistă conform căreia acţiunea nu reprezintă un drept subiectiv

distinct de dreptul subiectiv pe care este destinată să-l protejeze fiind abandonată. Astfel, după A.

Weil şi F. Terre „acţiunea nu se confundă nici cu libertatea de a accede la justiţie ( libertate

publică ) şi nici cu cererea de chemare în judecată” [după 15, p. 193]. Autorii francezi de

prestigiu susţin de asemenea autonomia acţiunii faţă de dreptul substanţial, recunoscând însă

legătura intimă care există între „acţiune şi dreptul substanţial, legătură care realizează

joncţiunea dintre dreptul substanţial şi procedura care îi asigură sancţiunea” [după 15, p. 193].

De asemenea în literatura juridică franceză recentă Gerard Cornu şi Jean Foyer opinează că

acţiunea este „o prerogativă, un drept, nu un act” [11, p. 32]. Aceiaşi autori precizează că

acţiunea , în pofida legăturii sale cu cererea şi cu dreptul subiectiv dedus în justiţie, nu se

confundă cu nici una din aceste entităţi, într-u cât ea nu este un act, ci un drept specific.

Doctrina italiană concepe acţiunea civilă ca un drept procesual autonom şi abstract de „a

lucra în justiţie” [după 15, p. 194], drept care în acelaşi timp are un caracter public. Autorul

italian Enrico Tullio Liebman vede acţiunea civilă ca un drept subiectiv procesual , cu totul

diferit de dreptul dedus în justiţie. Reputatul procedurist italian preciyeayă că dreptul subiectiv

are întotdeauna ca obiect o prestaţie din partea adversarului, în timp ce acţiunea „tinde să

provoace o activitate a organelor judiciare... Acţiunea aparţine tuturor fără a se putea şti dinainte

dacă cererea este fondată sau nefondată” [după 10, p. 252].

În România, dimp de mai multe decenii autorii de drept procesual civil au promvat teze

de inspiraţie sovietică şi care făceau distincţie între dreptul la acţiune în sens material şi dreptul

la acţiune în sens procesual. Potrivit acestora dreptul la acţiune în sens procesual se

concretizează în posibilitatea reclamantului de a se adresa instanţei spre a hotărâ asupra cererii

sale. În sens material dreptul la acţiune ar semnifica posibilitatea reclamantului de a solicita de la

pârât, pin mijlocirea instanţei, executarea obligaţiilor sale. Această opinie a fost criticată mai

târziu de către mai mulţi autori. Astfel, profesorul Dumitru Radu susţine că acţiunea reprezintă

9

„... posibilitatea sau dreptul persoanei interesate de a sesiza, pretinde sau obţine din partea

organului jurisdicţional competent apărarea unui drept subiectiv încălcat sau recunoscut, sau a

unui interes recunoscut sau proteguit de lege” [19, p. 235].

În opinia doctrinarului Ioan Leş dreptul la acţiune trebuie privit ca un drept complex de

natură procesuală şi al cărui conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative. Toate aceste

prerogative se situează însă în spaţiul de acţiune al dreptului procesual civil. Distincţia dintre

dreptul la acţiune în sens material şi procedural se face în literatura de specialitate doar pentru a

justifica mecanismul prescripţiei dreptului la acţiune. Acţiunea civilă include în conţinutul său

sesizarea instanţei, administrarea probelor, apărările, excepţiile, căile de atac etc. Prin urmare, nu

se impune cu necesitate distincţia dintre două componente ale dreptului la acţiune, spre a le plasa

apoi în ramuri diferite de drept. Două dintre atributele acţiunii civile sunt însă esenţiale în

determinarea naturii juridice a acesteia: dreptul de a sesiza instanţa şi dreptul la admiterea

acţiunii [15, p. 230].

Promovarea acţiunii civile nu este condiţionată de existenţa dreptului material afirmat în

justiţie, astfel cum nici celelalte componente nu sunt condiţionate de un asemenea drept. În

domeniul justiţiei temeinicia sau netemeinicia unei cereri este obiectul investigaţiei judiciare.

Dreptul la sesizarea instanţei, menţionat mai sus, este un drept de natură publică. Aceasta

deoarece acţiunea are ca finalitate conservarea armoniei sociale, garantarea ordinii de drept şi

respectarea legalităţii. Ea este un drept prin intermediul căruia individual pune în mişcare

exerciţiul unei funcţii publice spre a obţine protecţia intereselor sale.

Dreptul la admiterea acţiunii ca cea dea doua componentă a acţiunii civile se exercită

practic în acele situaţii în care acţiunea are un alt obiect decât un drept material. Exercitarea

acestui drept conduce în toate cazurile la obligarea pârâtului de către instanţă, căci instanţa poate

dispune în baza probelor administrate, respingerea acţiunii ca neântemeiată.

Pornind de la faptul că acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale, cu

ajutorul cărora, prin intermediul procesului civil şi cu concursul forţei coercitive a statului, se

realizează fie protecţia dreptului subiectiv civil, fie recunoaşterea sau valorificarea lui, în

cazul în care acesta este încălcat sau negat ori a acelor situaţii juridice ocrotite de lege [10, p.

250], în consecinţă am considerat că dreptul la acţiune nu este altceva decât liantul dintre

dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă, deoarece acesta duce la transformarea unei noţiuni

abstracte, aceea de acţiune civilă, într-o noţiune concretă, aceea de proces civil, prin care se

urmăreşte valorificarea dreptului subiectiv dedus judecăţii.

10

1.2. Elementele acțiunii civile

Acțiunea civilă, ca orice fenomen al realității obiective, are structura sa internă, adică

dispune de conținut. Reglementarea acțiunii civile ca formă distinctă de apărare a drepturilor și

intereselor legitime este făcută în așa fel, încât pentru punerea în funcție a acestui mecanism este

ncesar a cunoaște nu doar caracterele externe ale acțiunii, dar și compoziția sa internă. Pentru a

caracteriza structura internă a acțiunii, în teoria drepului procesual civil se folosește noțiunea de

„ elemente ale acțiunii”, ce semnifică părțile ei componente, care în ansamblul lor determină

conținutul ei, condiționând independența și individualitatea acțiunii. Orice acțiune civilă se

individualizeaă prin elementele sale structurale. Cu alte cuvinte, elementele acțiunii ne permit să

delimităm o acțiune de alta, ceia ce vorbește despre importanța lor practică.

Vorbind despre elementele acțiunii, doctrina se împarte aici în două tabere, unii

evidențiază trei elemente în structura internă a acțiunii: obiectul, cauza și subiectele [29, p. 88-

89], alții dimpotrivă susțin existența doar a două elemente, și anume: obiectul și cauza [31, p.

175].

Cercetătorii domeniului dat, unanim acceptă faptul că elemntele acțiunii civile reprezintă

mijloacele de individualizare a acțiunii civile. Autorii care vin cu ideea că părțile nu pot fi privite

ca element distinct și independent al acțiunii civile, de obicei, își argumentează poziția prin aceea

că cetățenii și organizațiile nu pot figura ca părți structurante ale acțiunii civile ca construcție

teoretică. Acest argument însă nu este unul plauzibil, din mai multe considerente. Pe bună

dreptate autorul rus Комисаров К. И. menționa: „obiectul și cauza acțiunii civile capătă

certitudinea necesară doar în condițiile existenței deținătorilor concreți de drepturi și obligații

subiective” [după 30, p. 25]. Această idee și-a găsit lăcaș și în legislația procesuală națională, în

legătură cu care acțiunea civilă se individualizează prin trei elemente: obiect, cauză și subiecte

sau părți. Astfel conform dispoziției art.169, al.(1), lit.b), judecătorul refuză să primească cererea

de chemare în judecată dacă există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu

între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.

Astfel, acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa a trei elemente esenţiale: un

element subiectiv - părţile- şi două elemente obiective - obiectul şi cauza acţiunii. Fără aceste

elemente, acţiunea nu reprezintă o entitate juridică în considerarea căreia instanţa să devină

activă, să-şi înceapă exerciţiul său special. Elementele acţiunii civile servesc la individualizarea

acesteia în raport cu o altă acţiune şi îi determină cadrul procedural necesar şi indispensabil.

11

1.2.1. Subiectele acțiunii civile

Noţiunea de participanţi în procesul civil desemnează persoanele şi organele de stat care

participă la activitatea de înfăptuire a justiţiei. În doctrină se distinge între participanţii

procesuali principali a căror activitate influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil: părţile,

intervenienţii, procurorul, petiţionării, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin.(2), art.73 şi

74, al CPC al RM [3, art. 73-74] sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane şi participanţii procesuali

care contribuie la înfăptuirea, justiției după cum îi numește Треушников, care au un rol

subsidiar ce vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei: martori, experţi,

interpreţi [31, p. 255]. Cercul participanţilor la proces deseori este lărgit: părţile se prezintă prin

mandatari ori sunt apărate de avocaţi.

Dintre subiecţii procesului civil trei sunt indispensabili contenciosului şi anume: instanţa,

reclamantul şi pârâtul. Spre deosebire de proces, părţile acţiunii civile se identifică numai cu

ultimele două: reclamantul şi pârâtul.

Părţile poartă o denumire specifică în raport de mijlocul procesual ce intră în componenţa

acţiunii de care uzează: reclamant şi pârât în cererea de chemare în judecată; apelant si intimat la

apel, recurent si intimat la recurs, contestator şi intimat în cazul contestaţiei în anulare; revizuent

si intimat în cererea de revizuire; creditor si debitor în faza executării silite.

Poziţia părţilor în procedura contencioasă este esenţialmente contradictorie în tot timpul

procesului. Distinct de situaţia părţilor din procesul penal, în materie civilă acestea se află într-o

poziţie de egalitate juridică.

Poziţia părţilor principale - reclamant şi pârât - prezintă multiple variţii în procesul civil,

în sensul că poziţia ofensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma într-o poziţie

defensivă în altă formă procesuală: în apelul pârâtului, reclamantul din cererea de chemare în

judecată va dobândi poziţia de intimat; în excepţie, prin formularea unei cereri reconvenţionale,

caracterizată prin părăsirea poziţiei pur pasive a pârâtului, acesta devine reclamant.

Instituţia intervenienților în procesul civil este una nouă, apărută odată cu noul cod în

2003, în CPC al RM din 1964 aceasta fiind cunoscută ca instituția terțelor persoane. Odată cu

adoptarea noului cod de procedură civilă în aceasta capătă o reglementare aparte.

Conceptul de intervenienți are o semnificaţie diferită în dreptul procesual civil faţă de

dreptul substanţial. Dacă în dreptul material terţii sunt persoane străine de actul juridic - penitus

extranei - faţă de care nu se produc efecte juridice, în dreptul procesual intervenienții sunt

persoane care se pot adăuga părţilor între care s-a stabilit iniţial raportul juridic procesual, din

iniţiativa lor sau a părţilor iniţiale, dobândind astfel, calitatea de părţi [7, p. 174].

12

Codul de procedură civilă reglementează următoarele forme de participare a

intervenienților în procesul civil: intervenient principal, care invocă un drept al său asupra

obiectului litigiului sau un drept legat de acesta și intervenient auxiliar - persoana interesată într-

un proces pornit între alte persoane, care intervine în el alături de reclamant sau de pîrît pînă la

închiderea dezbaterilor judiciare în prima instanţă dacă hotărîrea pronunţată ar putea să

influenţeze drepturile sau obligaţiile ei faţă de una din părţi.

Instituţia participării intervenienților la procesul civil are un profund caracter preventiv.

Cererile de intervenţie sunt cereri incidentale, şi ca urmare, competenţa soluţionării lor aparţine

instanţei sesizată cu cererea principală.

Procurorul este un participant la procesului civil în calitate de dacă el singur l-a pornit în

condițiile legii [26, p. 153]. Participarea sa la judecată nu se reduce la o asistenţă pasivă, de

informare asupra disputei judiciare.

Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale

societăţii, chiar şi atunci când intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

cetăţenilor [10, p. 239]. Această împrejurare îi conferă statutul special de participant în procesul

civil. De exemplu, efectele hotârîrii judecătoreşti nu se întind în mod direct asupra procurorului,

acesta nu poate fi condamnat la plata cheltuielilor de judecată, participă la activitatea judiciară în

condiţiile şi cazurile determinate de art. 71 al CPC al RM, poate exercita căile ordinare de atac

chiar dacă nu a fost parte în proces în faţa instanţei de judecată, etc. [12, p. 115].

Procurorul poate face uz de de instituţia recuzării in cazurile in care legaturile de rudenie

privesc pe judecător si celelalte parti. Relaţiile dintre procuror si judecător, chiar si atunci când

are calitatea de reclamant, nu pot fi invocate ca motiv de recuzare de către nici una din parti.

Participând in procesul civil, procurorul acţionează potrivit drepturilor si obligaţiilor

consacrate de procedura civila si care statornicesc un regim de egalitate si contradictorialitate

intre participanţii la procesul civil, asigurând totodată instanţei o poziţie independenta si

suverana. Procurorul care participa la judecata poate fi substituit oricând, și în orice fază a

procesului, cu un alt procuror, fără a fi necesară îndeplinirea unei formalităţi.

1.2.2. Obiectul actiunii civile

Obiectul acţiunii civile îl reprezintă protecţia unui drept subiectiv sau a unui interes

pentru a cărui realizare calea justiţiei este obligatorie.

În general, obiectul acţiunii constă fie din pretenţia de recunoaşetere a unui drept sau la

condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei pe care a încălcat-o, fie din pretenţia la cererea

unor situaţii juridice noi, în cazurile expres prevăzute de lege. Acţiunea poate să aibă ca obiect

13

luarea numai a unor măsuri conservatorii sau provizorii, prin care se urmăreşte prevenirea unor

prejudicii.

Obiectul acţiunii se concretizează şi se nuanţează prin mijlocul procesual folosit. Astfel,

obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretenţia concretă a reclamantului (res in

judicium deducta): plata unei sume de bani, anularea unui cotract, desfacerea căsătoriei etc.

Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării normelor de organizare judecătorească, de

competenţă sau de procedură propriu-zise (excepţii de procedură) ori a unor lipsuri referitoare la

exercitarea acţiunii (excepţii de fond).

Obiectul acţiunii trebuie să îndeplinească, în principiu, aceleaşi condiţii ca şi obiectul

unei convenţii. El trebuie să fie licit, posibil şi determinat [10, p. 362].

a) Obiectul acţiunii trebuie să fie licit şi posibil.

Obiectul este ilicit atunci când s-ar pretinde valorificarea unui drept care s-a stins prin

neuz sau achitarea contravalorii unui bun vândut în valută. Cu privire la cea de-a doua condiţie,

nu se poate cere pe calea acţiunii predarea în natură a unui bun determinat care a pierit (ad

imposibilium nulla obligatio) în acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul bănesc al

acestui bun.

b) Obiectul acţiunii trebuie să fie determinat.

1.2.3. Cauza acțiunii civile

Acţiunea civilă nu se poate identifica deplin numai prin părţi şi obiect, fiind indispensabil

şi un al treilea element – cauza.

Prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles temeiul juridic al cererii (causa petendi),

fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte [20, p.

293] .

Cauza acţiunii civile nu trebuie confundată cu obiectul acesteia. Cu privire la acelaşi

obiect pot exista mai multe acţiuni întemeiate pe cauze diferite. De exemplu, se va putea pretinde

de la acelaşi debitor acelaşi obiect, o dată invocându-se ca temei contractul de schimb, iar

ulterior, un contract de vânzare - cumpărare; acţiunea în nulitatea unui act juridic se poate admite

pentru oricare dintre viciile de consimţământ, pentru lipsa obiectului sau cauzei actului, pentru

un act care emană de la o persoană lipsită de capacitate ori încheiat cu nerespectarea formei

solemne prevăzute de lege.

Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, şi nici depăşit, temeiul

juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului său activ şi

pentru a ajuta efectiv părţile, în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, să dea acţiunii

14

calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în

judecată.

Cauza acţiunii civile, privită din punct de vedere al scopului, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală.

Prima condiţie se îndeplineşte de regulă, deoarece cel ce acţionează în justiţie urmăreşte

un anumit scop, neputând porni o acţiune lipsită complet de cauză

Cauza acţiunii trebuie să fie reală. Realitatea cauzei cere ca cel ce reclamă să-şi fi

exprimat voinţa de a proceda în felul acesta, determinat de un anumit scop.

Cauza acţiunii trebuie să fie licită şi morală, adică să nu urmărească un interes contrar

ordinii publice şi bunelor moravuri. [25, p. 123].

Cauza acţiunii civile se determină nu numai raportat la cererea de chemare în judecată, ci

trebuie căutată în complexitatea de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate

de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă [10, p.

263]. Existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept, sau totuna cu

cauza raportului juridic ori a obligaţiei puse în discuţie (causa debendi), fără prefigurarea

mintală a obţinerii unui anumit rezultat, nu determină pe nimeni să reclame sau să se apere

injustiţie.

1.3. Condițiile înaintării acțiunii civile

De asemenea, în stabilirea condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile am pornit din nou de

la controversa privind una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv afirmarea unui

drept, care nu este reţinută de toţi autorii de drept procesual civil.

Literatura de specialitate nu este unanimă în privinţa condiţiilor de exercitarea acţiunii

civile făcând distincţie, între condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi condiţiile pentru a fi parte

în proces. Astfel, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu consideră că o persoană

pentru a deveni parte în procesul civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă capacitate procesuală;

- să aibă calitate procesuală;

- să afirme un drept în justiţie şi;

- să justifice un interes.

Graţian Porumb, V. Negru şi D. Radu susţin că sunt necesare doar condiţiile privitoare la:

- existenţa capacităţii procesuale;

- existenţa calităţii procesuale;

- afirmarea unui interes [după 17, p.44].

A. Hilsenrad consideră că sunt necesare doar două condiţii şi anume:

15

- existenţa capacităţii procesuale;

- afirmarea unui interes [14, p. 70].

Profesorul Ioan Leş [15 p. 60], consideră că o persoană fizică sau juridică poate deveni

parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la:

- existenţa capacităţii procesuale de folosinţă;

- existenţa calităţii procesuale şi;

- justificarea unui interes.

Argumente în favoarea reţinerii acestei condiţii sunt următoarele:

În primul rând, autorii care nu reţin această condiţie nu pot face abstracţie de faptul că

acţiunea este în corelaţie cu dreptul subiectiv civil. Astfel, când se vorbeşte de interes, se reţine

ca o condiţie a lui, să fie legitim, juridic, adică " să fie în legătură cu pretenţia formulată, deci cu

dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei

este obligatorie ", condiţie însă care se verifică, la fel ca și dreptul, după dezbaterea fondului

pretenţiei.

În al doilea rând, în favoarea reţinerii acestei condiţii există şi un argument de text,

constând în aceea că însuşi Codul de procedură civilă leagă acţiunea sau elementele ei ori

formele concrete de manifestare, de drept (de pretinderea unui drept).

Art. 166 al CPC al RM cu care începe reglementarea cuprinsă în titlul II, intitulat "

Acțiunea civilă", precizează că "Oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să

depună o cerere înaintea instanţei competente" [3, art. 166]. Or, din economia acestor texte de

lege rezultă legătura strânsă între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă în întregul

său, ca mijloc de valorificare a unui drept afirmat în justiţie.

Desigur că afirmarea dreptului subiectiv (sau a interesului proteguit de lege) se manifestă

mai pregnant la declanşarea procedurii judiciare, însă acesta se manifestă şi sub alte forme, în

continuare, deoarece întreaga acţiune civilă are ca obiect protecţia lui. Pe de altă parte, pretenţia

dedusă judecăţii constă nu numai într-un demers de iniţiativă proprie a celui ce o invocă

(reclamaţia), ci şi în opoziţia sau rezistenţa celui ce combate cererea principală ( apărarea). Este

aşa, deoarece, acţiunea trebuie privită atât din punctul de vedere al reclamantului cât şi al

pârâtului.

Referitor la faptul că această condiţie este inutilă deoarece existenţa dreptului se constată

la sfârşitul judecăţii trebuie avute rezerve, deoarece autonomizarea completă a acţiunii,

desprinderea ei de dreptul subiectiv prezintă pericolul de a lăsa să se înţeleagă că se poate

recurge în orice situaţie la justiţie, ceea ce ar duce la exercitarea abuzivă a acţiunii, la încărcarea

inutilă a rolului instanţelor. Aceasta, deoarece nu lezează pe nimeni acela care uzează de dreptul

16

său (Neminem laedit qui suo utitur) sau se cauzează prejudiciu decât dacă s-a acţionat fără drept

(Nemo damnum facit, misi qui id facit quod facere ius non habet).

Mai mult, dacă cererea de chemare în judecată (actul de sesizare al instanţei) nu ar trebui

să cuprindă afirmarea unei pretenţii pe care reclamantul doreşte să o deducă judecăţii, nu s-ar

putea şti de la început care este competenţa de soluţionare a cauzei, care va fi procedura de

urmat pentru judecata acesteia, respectiv ce probe sunt admisibile şi utile, deoarece, aşa cum am

văzut, deşi acţiunea este uniformă, ea se individualizează în momentul în care se apelează la ea şi

împrumută din caracterele dreptului dedus judecăţii, fiindu-i aplicabile ulterior reguli proprii

pretenţiei afirmate (dreptului subiectiv, interesului proteguit sau situaţiei juridice pentru care

calea justiţiei este eficientă în vederea valorificării sale).

Altfel spus, reclamantul nu va putea formula o cerere de chemare în judecată fără să arate

care este pretenţia pe care o afirmă faţă de pârât, sau care este situaţia juridică protejată de lege,

adică nu va putea să insereze doar faptele petrecute în legătură cu un drept subiectiv, lăsând la

latitudinea instanţei, să deducă pretenţia sa. Nici judecata nu va avea loc în lipsa precizării

acestei pretenţii, deoarece ar lipsi însuşi obiectul cererii de chemare în judecată. Or, dispoziţiile

art. 171 CPC al RM reglementează sancţiunea nulităţii cererii pentru lipsa obiectului, chiar

şi în practica judiciară afirmarea unui drept, formularea unei pretenţii concrete fiind astfel

consfinţită ca o condiţie distinctă de exercitare a acţiunii civile.

În doctrina franceză, chiar şi autorii care neagă legătura indisolubilă ce există între

acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil, sunt de acord că nu se poate formula o acţiune în justiţie,

chiar dacă se justifică un interes şi calitatea procesuală a celui care acţionează, dacă acesta nu a

formulat în concret o pretenţie sau altfel spus, acesta nu poate fi audiat asupra fondului pretenţiei

dacă în cererea sa nu a arătat care este pretenţia concretă. În concepţia autorilor francezi apare ca

o “condiţie generală de admisibilitate” a cererii, alături de interes şi calitate şi aceea de a se

“emite o pretenţie”, astfel încât considerăm că şi din aceasta rezultă necesitatea enumerării unei

astfel de condiţii în categoria condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile [după 15, p. 245].

Totodată, urmează să precizăm că afirmarea unui drept este o condiţie pentru exercitarea

acţiunii civile şi nu pentru a fi parte în procesul civil. În opinia mea diversitatea de soluţii se

datorează în primul rând faptului că legislaţia procesuală în vigoare, respectiv art.169, al.(1) lit.e)

al CPC al RM se referă în mod expres doar la o singură condiţie şi anume la capacitatea

procesuală de folosinţă. Consider, deci, necesară şi utilă distincţia dintre cerinţele pentru a putea

fi parte în proces şi cele de exercitare a acţiunii civile şi mă realiez opiniei potrivit căreia

condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sunt:

- existenţa capacităţii procesuală de folosinţă;

17

- existenţa calităţii procesuale şi;

- justificarea unui interes,

iar condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile sunt:

- afirmarea unui drept subiectiv;

- justificarea unui interes de a acţiona;

- existenţa capacităţii procesuală de exerciţiu şi;

- existenţa calităţii procesuale.

În cele ce urmează voi analiza cerințele pentru exercitarea acţiunii civile – care formează

obiectul studiului, nuanţând distincţiile faţă de cerinţele pentru a fi parte în proces.

1.3.1. Afirmarea unui drept subiectiv

Afirmarea unui drept subiectiv de către o persoană care solicită protecţie juridică

reprezintă o condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile. Existenţa dreptului subiectiv

afirmat în justiţie constituie o cerinţă indispensabilă pentru admiterea în fond a pretenţiilor

deduse judecăţii. Condiţia afirmării unui drept este statornicită în mod expres în legislaţia

noastră, respectiv în art.166, al.(1) CPC al RM care dispune că: „Oricine pretinde un drept

împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui

drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată” [3, art. 166]. Or,

cererea înaintea instanţei competente constituie elementul de declanşare a acţiunii civile.

Referitor la dreptul subiectiv afirmat în justiţie, pentru a crea condiţiile necesare

exercitării acţiunii civile, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe şi anume:

- să fie recunoscut şi ocrotit de lege. Acest lucru presupune ca dreptul respectiv să nu intre în

conţinutul unui raport juridic ilegal. În situaţia în care o instanţă este sesizată cu o acţiune prin

care se încearcă valorificarea unui drept care intră în conţinutul unui raport juridic ilicit va

respinge acţiunea ca nefondată [22, p. 368];

- să fie exercitat potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege;

- să fie exercitat cu bună-credinţă. Buna – credinţă este un principiu de bază fără de care nu ar fi

pasibilă derularea în condiții normale a activităţii procesuale;

- să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive. Această cerinţă

este necesară în acţiunile prin care se cere realizarea dreptului, nu şi atunci când se formulează o

acţiune în constatare, când dreptul se constată în starea în care se află, putând fi chiar afectat de

termen sau condiţie suspensivă. De la condiţia ca dreptul să fie actual, legiuitorul a stabilit şi

câteva excepţii:

a) predarea unui imobil locat;

b) executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii periodice;

18

c) executarea la termen a unor obligaţiuni, în vederea preîntâmpinării unei pagube însemnate în

patrimoniul reclamantului dacă s-ar aştepta.

Totodată, trebuie să avem în vedere şi faptul că prin acţiunea în justiţie sunt puse în

valoare şi unele situaţii care nu sunt o expresie directă a unor drepturi subiective precum

ocrotirea posesorie sau posibilitatea luării unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice.

În fine, trebuie să precizăm că dreptul afirmat în justiţie nu este o realitate juridică

incontestabilă, ci o situaţie juridică ipotetică. În ultimă instanţă, dreptul afirmat în justiţie nu este

altceva decât un element al pretenţiei invocate de reclamant prin cererea la care se referă.

1.3.2. Justificarea interesului de a acţiona

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes de către

persoana care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Atât CPC al RM, cât și alte

legislații procesuale precum cea a României, Federației Ruse, Ukrainei sau Belarus nu preved în

mod expres interesul ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în

procesul civil, ci doar în unele situaţii particulare, precum în cazul intervenţiei. Astfel, în cazul

intervenţiei, art.61 al.(1) CPC al RM precizează că: „Oricine are interes poate interveni într-o

pricină ce se urmează între alte persoane” [3, art. 61]. Cu toate acestea, literatura de specialitate

[15, p. 68] şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că interesul reprezintă o condiţie

generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar

cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în momentul întocmirii altor acte procedurale. Interesul

reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana celui care acţionează

în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El se concretizează în folosul practic, material

sau moral, pe care-l urmăreşte cel ce promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi

şi în cazul oricărui alt act procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare.

Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părţii un interes practic, cererea

va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. De pildă, cel care obţine câştig de cauză în faţa

instanţei de fond nu va putea justifica un interes în promovarea apelului. Justificarea interesului

judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal, momentul iniţial al procesului, în

concret, acela al promovării acţiunii. Ulterior, interesul trebuie justificat şi de către pârât în

legătură cu actele procedurale îndeplinite de către acesta. Interesul afirmat în justiţie trebuie să

fie legitim, personal, născut şi actual.

Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de

convieţuire socială. Interesul este legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul

obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de

lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat

19

potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Astfel se evidenţiază legătura indisolubilă dintre

interesul judiciar ce se afirmă în justiţie (şi nu existent) şi dreptul afirmat în justiţie [20, p. 253].

Interesul judiciar trebuie justificat şi în cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor

posesorii şi al cererilor pentru asigurarea dovezilor. Interesul trebuie să fie personal adică să fie

propriu celui ce promovează acţiunea şi celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu

poate fi concepută în mod rigid în dreptul modern. În sistemul nostru juridic, ca şi acela al altor

state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea ce se pretind

a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru promovarea cărora legea

admite o legitimare procesuală extraordinară. În principiu, interesul judiciar se consideră că

există şi a devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv. Totuşi, se poate

întâmpla uneori ca interesul să fie actual fără ca dreptul să aibă acest caracter.

1.3.3. Existenţa calităţii procesuale

Accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate sunt diverse. Astfel, într-o primă

accepţiune, prin calitate procesuală se desemnează modul de participare a părţilor în proces. De

pildă, o persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu atunci când acţiunea este

promovată de pretinsul titular al dreptului, sau în calitate de reprezentant al altei persoane.

Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane

fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară [27, p. 311]. Acesta este sensul care

interesează aici. În dreptul procesual civil, determinarea calităţii procesuale este denumită

legitimare procesuală (legitimatio ad causam). Legitimarea procesuală implică determinarea

persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Şi cu

privire la această problemă literatura de specialitate [16, p. 227] nu are un punct de vedere unitar.

Astfel, după o parte a doctrinei [28, p. 236], calitatea procesuală se analizează în cerinţa

existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul

dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului

şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial. Într-o atare concepţie, îndreptăţirea de a

fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul

raportului de drept material. Această concepţie, a avut uneori ecou şi în jurisprudenţă. La rândul

său, profesorul Ioan Leş, arată că opiniile exprimate nu sunt în concordanţă cu realităţile

procesuale şi precizează că a admite o atare concepţie înseamnă a pune semnul egalităţii între

cerinţa calităţii procesuale şi aceea a existenţei unui drept care se valorifică prin acţiune şi

respectiv a unei obligaţii corelative. În opinia autorului precitat, calitatea procesuală presupune

justificarea dreptului sau obligaţiei unei persoane de a participa în procesul civil. Pe aceeaşi linie

se înscrie şi opinia ieşanului Dumitru Radu [17, p.174], care preciza că prin noţiunea de calitate

20

juridică procesuală urmează să înţelegem atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama

în justiţie cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva

sa. Din opinia profesorului Dumitru Radu rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi

pasivă, lucru care implică tocmai determinarea concretă a persoanei care poate participa la

activitatea judiciară în calitate de reclamant şi pârât. Problema care se pune aici este aceea de a

şti cine trebuie să justifice calitatea procesuală şi în ce constă o atare justificare. Neîndoielnic,

sarcina justificării calităţii procesuale – active şi pasive – aparţine persoanei care sesizează

instanţa cu o pretenţie, deci reclamantului. În această privinţă literatura de specialitate nu

exprimă rezerve. În schimb, nu există un punct de vedere unitar cu privire la conţinutul

conceptului de legitimare procesuală. În opinia, profesorului Ioan Leş, conţinutul calităţii

procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane

dreptul de a participa la activitatea judiciară [15, p. 229]. Ca atare, justificarea calităţii

procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv, sau, astfel spus, a

unui raport de drept material. În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune

existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui raport de drept material. Condiţia calităţii

procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate acestea, ea constituie un

principiu unanim acceptat [32, p. 302]. Acesta este o condiţie elementară şi se află în strânsă

legătură cu scopul procesului civil, acela de a soluţiona conflicte sociale. În acest mod este

evidentă conexiunea calităţii procesuale cu accesul liber la justiţie. Legitimarea procesuală

reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în orice proces civil, indiferent de obiectul

acestuia. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să se

justifice condiţiei existenţei unui drept. De altfel, există şi acţiuni civile în cadrul cărora nici nu

se urmăreşte în finalul activităţii judiciare stabilirea concretă a unui drept subiectiv precum

acţiunile în constatare negativă, acţiunile posesorii etc.

În consecinţă, legitimarea procesuală nu se raportează cu necesitate la raportul juridic

dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de

pretenţiile formulate prin actul de investire al instanţei. Legislaţiile moderne nu mai

condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de existenţa dreptului subiectiv. Existenţa

dreptului subiectiv nu poate fi decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii [31, p. 283].

Legitimarea procesuală se determină în concret, în funcţie de justificarea puterii de a fi parte în

proces şi se realizează după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul

cererii de chemare în judecată. Din acest punct de vedere, trebuie să se distingă între legitimarea

procesuală ordinară şi legitimarea procesuală extraordinară. Justificarea legitimării procesuale

prin acele împrejurări de fapt, obişnuite pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în

21

judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de legitimare

procesuală ordinară. Faptele indicate de către reclamant, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii

ale sale, suficiente însă pentru a declanşa procedura judiciară. În dreptul modern, legitimarea

procesuală este recunoscută şi unor autorităţi publice, instituţii şi chiar persoane fizice care nu

pretind în justiţie protejarea vreunui drept. În acest caz, calitatea procesuală se numeşte

legitimare procesuală extraordinară. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispoziţii

exprese ale legii. Spre exemplu, legislația procesuală conferă dreptul de a se adresa în justiție

procurorului, autorităților publice, organizațiilor și organelor care în temeiul legii pot înainta

acțiuni în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor. Legitimarea

procesuală extraordinară – activă sau pasivă – reprezintă o situaţie procesuală de excepţie ce este

acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite. În literatura de

specialitate [23, p. 116] adeseori se face referire la posibilitatea transmiterii calităţii procesuale în

cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din facultatea părţilor de a

dispune de drepturile lor şi poate fi legală sau convenţională.

1.3.4. Existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu

Potrivit art.58 al.(1) CPC al RM: „capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, personal

sau printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată (capacitatea de

exerciţiu al drepturilor procedurale civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum şi

persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile care nu au personalitate juridică,

dar dispun de organe de conducere proprii” [3, art. 58]. Aşadar, capacitatea procesuală de

folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile de folosinţă şi este o însuşire

esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte odată cu naşterea şi

încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă. Pentru persoanele juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea

pentru care au fost autorizate să fiinţeze şi este în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea

fiind circumscrisă numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane. Distincţia dintre

capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu interesează în privinţa

posibilităţii de a fi parte în proces faţă de posibilitatea de a exercita acţiunea civilă. Aşa după

cum am mai subliniat, pentru a fi parte în proces este necesară doar capacitatea de folosinţă, iar

pentru a exercita acţiunea civilă se impune existenţa capacităţii procesuale de exerciţiu.

Legislația procesuală civilă națională prevede în mod expres sancțiunea pentru lipsa capacității

procesuale de folosință, și anume că actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de

capacitatea de folosinţă sînt nule.

22

2. METODELE DE APĂRARE ALE PÂRÂTULUI CONTRA

ACȚIUNII CIVILE

2.1. Nțiuni generale privind activitatea de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile

Mijloace de apărare, sunt posibilităţi reglementate prin lege, de care părţile interesate se

pot folosi în cadrul dezbaterilor judiciare pentru apărarea poziţiei procesuale pe care o ocupă în

cadrul unui proces civil. În faţa instanţei de fond partea care adoptă poziţia de apărare este

pârâtul [21, p. 89].

 Noțiunea de apărare, din punct de vedere procesual are cel puțin două înțelesuri

semnificative. În sens larg, prin apărare se desemnează toate mijloacele procesuale folosite de

părți pentru a-și atinge scopul lor procesual; prin urmare, pe parcursul unui proces nu numai

pârâtul se apără, ci și reclamantul - toate acțiunile sale încadrându-se în apărarea proprie, menită

să conducă, în final, la admiterea acțiunii. Trebuie să remarcăm însă că în genere noțiunea îi este

proprie pârâtului și desemnează, într-un sens mai restrâns - totalitatea mijloacelor procesuale

folosite de pârât pentru înlăturarea temporară sau definitivă a pretențiilor formulate de reclamant,

fie prin întârzierea judecății, fie prin respingerea ca nefondată(neîntemeiată) a acțiunii [24,

p.115].

            Definirea acestei accepțiuni aduce în discuție cele două tipuri de apărări: apararile de

fond si apărările de procedură. 

            Astfel, apărările în fond (de fond, propriu-zise) sunt acele mijloace procesuale prin care

se urmărește combaterea în fond a pretențiilor reclamantului, având ca finalitate respingerea ca

neîntemeiată a acțiunii. De exemplu, pârâtul chemat în judecată pentru a fi obligat să restituie

reclamantului o sumă de bani, cu privire la care reclamantul pretinde ca i-a împrumutat-o, se

poate apăra invocând faptul ca nu a împrumutat nimic de la reclamant, că și-a plătit datoria, că a

operat compensația legală, că a făcut, cu acordul reclamantului, o dare în plată etc.

            Specificul acestor apărări este acela ca prin ele se tinde la respingerea ca nefondată a

pretenției reclamantului,   dupa examinarea fondului acestor pretentii.

            Apărările în fond, pot fi, la rândul lor, apărări în fapt (daca sunt invocate fapte și

împrejurări in legătură cu litigiul) și apărări în drept (când se invoca dispozițiile legale care se

pretind aplicabile în speță).

            Spre exemplu, în cazul introducerii unei cereri pentru rezoluțiunea unui contract de

vânzare-cumparare, cerere formulată de cumpărator, pârâtul se poate apăra în fapt arătând că nu

23

a predat bunul întrucât nu i s-a plătit prețul pretins; în drept, pârâtul poate invoca în acest sens

dispozițiile art.780 Cod Civil.

Datorită faptului că noțiuni diferite, în dreptul material și în dreptul procesual poartă

aceeași denumire, de multe ori, în înțelegerea lor se produc confuzii grave. Așa se întâmplă, în

mod regretabil și în cazul noțiunii de excepție. Astfel, în exemplul: " judecătorul acțiunii este

judecătorul excepțiunii" sau în civil, când se vorbeste de excepția de neexecutare a contractului",

ori în sintagma " apărare pe cale de excepție", sensul noțiunii de excepție este categoric acela de

apărare de fond sau de apărare în sens larg. În dreptul material, în general, noțiunii i se dă un

sens mai larg, care include posibilitățile de apărare ale debitorului: „obligația de a da cuprinde

pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva pâna la predare; excepțiile din dreptul material se

pot invoca, uneori, independent de existența unui proces – excepția de neexecutare” [32, p. 196].

            Apărările de procedură   ( procesuale) sunt  acele mijloace procedurale folosite de părți

prin care, fără a pune în discuție fondul dreptului, acestea invocă nereguli de organizare

judecatorească, de competență sau de procedură sau solicită aplicarea unor norme de

procedură,  urmărind paralizarea acțiunii, amânarea judecății, anularea cererii, refacerea actelor

de procedură nule etc. Ținând cont de faptul că și reclamantul sau celelate persoane asimilate

părților în cadrul unui proces, formulează apărări, atât în sensul noțiunii de apărare în fond, cât și

sensul noțiunii de apărare procesuală este mai larg.

            Doctrina românească atunci când analizeaza conceptul de apărare, are în vedere, mai ales,

mijloacele procesuale puse la îndemâna pârâtului pentru urmărirea propriului scop procesual:

după caz, respingerea acțiunii reclamantului (apărările de fond), paralizarea acțiunii sau

amânarea judecătii (apărările de procedură); de aceea, majoritatea teoreticienilor procedurii

civile mai numesc apărările de procedură si apărări pe cale de excepție (adică ale pârâtului)

[15, p. 269].

            În sens restrâns, noțiunea de apărare vizează exclusiv apărările în fond.

            Revenind la notiunea de excepție, trebuie să remarcăm faptul că acest concept în sens

strict procedural vizează exclusiv apărările procesuale; cu alte cuvinte, excepțiile procesuale

sunt o parte majoritară a apărărilor de procedură.

            La rândul lor, după natura neregularității invocate excepțiile procesuale se pot clasifica

în excepții de fond și excepții de procedură.

            Diferențele dintre apărările de fond și excepțiile procesuale (specie a apararilor de

procedura) sunt următoarele:

24

1.      apărările de fond pot fi efectuate de parte în tot cursul judecății; excepțiile, în afara

celor de ordine publică, nu pot fi invocate decât cel mai târziu la prima zi de înfățișare-  in

limine litis;

2.      apărările de fond pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt

acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată; excepțiile, dimpotriva, nu pun  niciodata în

discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea

acestui fond, fie în mod temporar - atunci când prin admitere conduc la amânarea judecății,

fie în mod definitiv- atunci când prin admitere conduc la anularea, perimarea, respingerea

acțiunii pe cale de consecință;

3.      de regulă, hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul unei apărări de fond se bucură

de autoritate de lucru judecat; în general, hotărârea judecătorească pronunțată ca urmare a

admiterii unei excepții, lăsând neatins fondul cauzei, nu se bucură de autoritate de lucru

judecat. Prin urmare, noțiunea de excepție este legată de partea formală a judecății. Toate

excepțiile au, fără îndoială o trăsătură comună: supun judecătorului o chestiune exterioară și

prealabilă dezbaterii fondului cauzei. "În acest fel, prin intermediul excepției, terenul luptei

judiciare se transferă în sfera procedurală" [15, p. 186].

Cele mai cunoscute mijloace de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile sunt referința

și acțiunea reconvențională. Acestea își găsesc reglementarea directă și expresă în

legislația procesuală civilă, având totodată și cea mai mare aplicabilitate în practica judiciară.

2.2. Referința

Față de cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant, pârâtul poate lua diverse

atitudini. Fără a epuiza întreaga gamă a comportamentului său juridic, învederăm că pârâtul

poate fi total pasiv și să nu răspundă în nici un fel acțiunii reclamantului; lăsând ca judecata

să-și urmeze cursul în absența sa; poate să se prezinte la judecată și să recunoască ca

întemeiate pretențiile reclamantului; ori poate să se prezinte într-o fază înaintat judecății și să

se marginească a discuta doar probele propuse de reclamant, fără a le mai putea combate cu

alte probe, sau, și aceasta este comportarea lui obișnuită, pârâtul poate să-și facă apărarea în

mod verbal, ipoteza prevăzută de art.117 al CPC al RM.

Pentru manifestarea acestei poziții active, de apărare și combaterea acelor susținute

de reclamant în cererea sa de chemare în judecată, legea prescrie o anumită formă,

materliazată în actul procesual numit referință.

La fel ca și cererea de chemare în judecată, referința este un act procesual civil. Prin

reglementarea ei, legiuitorul a urmărit fixarea unui minum scris al cadrului procesual, izvorât

din necesitatea ca faza incipientă a judecății să se efectuieze în scris. Aceasta este o urmare

25

fireasca a procedurii mixte, în cadrul actelor preliminare scrise (cererea de chemare în

judecată și referința). Ea are maniera de a asigura un echilibru și o egalitate în poziția

părților angajate în proces, înlăturându-se surpriza.

Unul din principiile procesului civil este egalitatea părților. Așa că dacă reclamantul are

dreptul de a înainta o acțiune, pârâtului îi revine dreptul de a se apăra de acesta. Art.60 al

CPC al RM stabilește că pârâtul poate să recunoască acțiunea dar poate și sa nu o recunoască

[3, art. 60]. Cel mai des, dacă s-a ajuns în fața instanței, pârâtul nu recunoaște acțiunea și

respectiv urmează să-și fundamenteze apărarea împotriva acțiunii .

După ce primește cererea de chemare în judecată, urmează etapa de pregătire a pricinii

pentru dezbateri judiciare, care începe cu emiterea de către judecător în absența

participanților la proces a unei încheieri în care se enumeră totalitatea actelor ce urmează a fi

efectuate cu indicarea termenelor de îndeplinire. Tot aici judecătorul menționează data pînă

la care pârâtul urmează să depună referința și probele necesare. Referința în procesul civil

reprezintă o explicație scrisă a pârâtului prin care acesta recunoaște sau nu acțiunea depusă

împotriva sa. În sens larg referința reprezintă orice metodă de apărare a pârâtului contra

acțiunii civile prin simpla nagare a acțiunii, argumentarea juridică, înaintarea recuzărilor. În

sens restrâns însă prin referință urmează să înțelegem afirmările pârâtului care nu aduc

atingere temeiurilor acțiunii, dar care lipsesc însă acțiunea de putere juridică pentru o

perioadă sau pentru totdeauna. În aceste cazuri pârâtul nu neagă existența circumstanțelor

prezentate de către reclamant, sau chiar le recunoaște direct ca adevărate, dar în același timp

aduce probe care pentru un timp sau pentru totdeauna paralizează onorarea ceriințelor față de

reclamant [24, p.69]. Explicațiile aduse de pârât în aceste cazuri pot fi de natură materiale

sau procesuală.

Cele materiale înlesnesc fondul cauzei și se manifestă prin aceea că pârâtul atacă cerințele

materiale înaintate de către reclamant prin demonstrarea ilegalității lor din perspectiva

normelor de drept material sau a netemeiniciei acestora și astfel nu permite începerea

procesului civil. Acestea au scopul de a determina scoaterea cererii de pe rol deoarece sunt în

opoziție cu circumstanțele de fapt ale cauzei sau obiectul acțiunii. Dacă reclamantul nu

prezintă probele temeiniciei acțiunii, pârâtul este în drept să se limiteze la negarea acestor

circumstanțe. Astfel obiectând împotriva aplicării normelor dreptului familiei în cazul cererii

de partajare a averii comune a persoanelor care se află în căsăstorie, acesta poate să ceară

aplicarea normelor de drept civil privind răspunderea. Pârâtul prin obiecțiile materiale poate

nega sau pune la dubii existența faptelor pe care reclamantul își întemeiază acțiunea, sau să

prezinte alte fapte juridice, existența cărora în temeiul legii sunt incompatibile cu cererea de

26

chemare în judecată depusă de reclamant și respectiv îl decad din dreptul de a se adresa în

instanță. Astfel în negarea cerințelor reieșite din vânzarea unui bun de o calitate

necorespunzătoare pârâtul poate demonstra că aceste neconformări sunt permise de

standardele și normele tehnice din domeniu, sau să se axeze pe faptul ca neajunsurile bunului

sunt cauza exploatării greșite a acestuia de către reclamant. Obiectând asupra cererii izvorâte

dintr-un contract de împrumut, pârâtul se poate poate invoca că nu s-a scurs termenul pentru

care a fost acordat împrumutul, că reclamantul a omis termenul de prescripție etc.

Referința este, deci, actul de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de chemare

în judecată a reclamantului , prin care își formulează în scris, înainte de dezbateri, apărările

sale și prezintă probele pe care se sprijină în susținerea acestora. În conformitate cu

dispozițiile art.186 al CPC al RM, în afară de numele și prenumele reclamantului și

pretențiile lui referința trebuie să mai cuprindă următoarele:

a) excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului (cerințe de

ordin formal cu privire la acțiune și nu apărările care să pună în pericol însuși dreptul

dedus judecății, cum ar fi de exemplu lipsa mandatului la dosar). Este vorba despre acele

excepții pe care pârâtul le cunoaște la această etapă a procesului, cum ar fi de exemplu,

lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, nemotivarea cererii ori lipsa

indicării obiectului, prescripția, în vederea discutării acestora în contradictoriu, înainte de

dezbaterea fondului;

b) răspunsurile la toate capetele de fapt și de drept din cerere (invocarea competenței –

apărare de drept, sau răspuns la afirmația reclamantului că a împrumutat pârâtului un bun

determinat, iar acesta negă împrumutul pretins – apărare de fapt). Apărările de fapt ale

pârâtului se pot referi, spre exemplu, la aceea că pretențiile reclamantului sunt

neîntemeiate în întregime sau în parte, iar cele de drept la invocarea inexistenței unui

raport juridic între el și reclamant;

c) probele pe care pârâtul urmează să le folosească pentru a se apăra pentru fiecare capăt de

cerere. Pârâtul va trebui să demonstreze el mai întâi atitudinea sa activă de apărare dacă

invocă mijloace procedurale de apărare sau de fond, ori atunci când dorește să facă o

contra-probă;

d) demersurile, adică cerințele prin care reclamantul se expune asupra situațiilor de

recuzare, prin care solicită atragerea în proces a altor persoane sau reclamă probe etc;

e) semnătura pârâtului. În cazul mai multor pârâți se poate depune o singură referință care

să fie semnată de către aceștia [3, art. 186].

27

Referința se depune în atâtea copii câți reclamnți și intervenienți există în proces. Pentru

instanță se anexează același numar de copii certificate de pe înscrisuri și de pe alte documente pe

care se întemeiază referința.

În litigiile dintre persoanele juridice, persoana pârâtă, la primirea copiei de pe cererea de

chemare în judecată va depune o referință care trebuie să cuprindă:

a) denumirea persoanei juridice și precizarea dacă are personalitate juridică, sediul, telefon

și dacă se află în subordinea unui alt organ, denumirea acestuia;

b) numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a semna, cu indicarea actului din

care rezultă atât calitatea cât și dreptul de a semna;

c) răspunsurile la capetele de cerere, cu trimitere pentru fiecare la înscrisurile

corespunzătoare și indicarea celorlalte probe sau mijloace de probă și aspecte în legătură

cu care se cer explicații persoanei reclamate;

d) numele, prenumele și adresa martorilor, experților și altor persoane de care partea

înțelege să se folosească;

e) indicarea contului și a băncii din care ar urma să se facă virarea sumelor admise;

f) dovada comunicării de către persoana juridică reclamantă a copiilor de pe documentele

arătate și actele anexate.

În conformitate cu reglementările actuale, depunerea referinței este obligatorie, deși această

prevedere lasă de dorit. Din conținutul art.186 CPC al RM reiese că în cazul în care pârâtul nu va

depune referința în termenul stabilit de instanță, pricina este examinată în baza materialelor

anexate la dosar [3, art. 186]. Aceasta nu poate să corespundă nicidecum realității întrucât

nedepunerea în termen a referinței nicidecum nu decade pârâtul din dreptul de a prezenta sau

reclama pe parcursul examinării cauzei probe pe care își va susține ulterior poziția, precum și de

a înainta demersuri. De fapt în referință reclamantul la fel urmează după cum am menționat mai

sus să enumere probele pe care își întemeiază afirmările, precum și să anexeze înscrisurile din

care reies circumstanțele invocate. Deci nedepunerea referinței nu poate fi nicidecum

sancționată, cu atât mai mult că acesta este un drept al pârâtului de a dispune de obiectul

litigiului, adică de a recunoaște sau nu acțiunea reclamantului. Prin obligarea la depunerea

referinței rezultă obligarea fie la recunoașterea fie la nerecunoașterea acțiunii de către pârât.

Norma care obligă, deci, pârâtul să depună referință este inaplicabilă.

Alta este situația însă în legislația română, care prin alin.(2) al art.208 al Codului de

procedură civilă interzice reclamantului de a mai prezenta probe și excepții în afara de cele ce

contravin ordinii publice și bunelor moravuri. Cred că aceasta este o încălcare a drepturilor

pârâtului de a dispune de obiectul litigiului [3, art. 186].

28

Asadar, nedepunerea referinței conduce în mare măsură la pierderea funcțiilor procesuale ale

primei zi de înfățișare, la tergiversarea judecății, deoarece „legare procesului” se face mai greu,

și totodată provoacă sau determină prelungirea de timp a ședinței de judecată-dezavantaje

considerabile, care nu pot fi înlăturate altminteri, credem, decât în varianta propusă.

Referința nu trebuie înțeleasă ca fiind o arma de apărare în mâna pârâtului, de care acesta

poate sau nu să facă uz, ci depunerea ei vizează un interes general. Aceasta pentru că depunerea

întâmpinării prezintă un avantaj deosebit pentru instanța de judecată; căci îi creează acesteia

posibilitatea unei prime determinări „a punctelor cardinale” ale viitorului proces și a măsurilor

necesare pentru elucidarea stării de fapt. Și, prin instituirea unei veritabile ședințe preliminare se

va putea stabili cu certitudine, din confruntarea actelor scrise ale pârâților, asupra cărora punctele

de vedere există discordanță și care puncte, eventual, nu sunt contestate. În acest fel judecata va

continua nuami pentru elucidarea problemelor litigioase, asupra cărora părțile nu s-au pus de

acord. Referința își vădește eficiența și pentru instanțele de control, care în acest fel, pot verifica

mai ușor legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești.

Ulitizarea referinței își găsește rațiunea chiar și în ipoteza introducerii în viitoarea

noastră legislație procesuală a unei faze preparatorii. Într-un astfel de cadru procesual, menit a

pregăti procesul pentru dezbaterea lui în fond, judecătorul delegat ar putea, atunci când găsește

necesar să ceară pârâtului să-și completeze referința, sau după caz, reclamantul să formuleze

unele obiecții scrise la referință.

Fără îndoială că, aceste aspecte despre o nouă reglemantare a referinței, îi dă legii

procesuale un plus de rigoare, dar acest lucru este în avantajul unei mai bune calități a actului de

justiție, a unei mai mari operativități a judecății; și prin spiritul de disciplină pe care îl imprimă

justițiabililor, contribuie la formarea și ridicarea conștiinței juridice a cetățenilor. În plus, credem

că obligativitatea referinței, a completării sau modificării ei, a răspunsului reclamantului la

referință, atunci când judecătorul găsește necesar, alături de alte măsuri ce se impun a fi luate,

cum ar fi instituirea unei faze pregătitorii sau cel puțin a unei ședințe preliminare, prin

conciziunea pledoariilor avocaților dar și a judecătorilor, prin descongestionarea activității unor

instanțe etc., se va putea în viitor evita marasmul judiciar care există, iar fixarea termenului cu

precizarea orei de judecată va deveni o realitate.

Practica ne demonstrează că pentru fundamentarea unei apărări destoinice, o bună parte

din avocați, își onorează obligația de depunere a referinței doar formal. Referința se depune de

către aceștia doar pentru a respecta procedura și nu a intra în conflict cu instanța de judecată. În

realitate aceștia depun o referință vagă în care nu aduc nici o argumentare a poziției lor,

29

nemaivorbind de prezentarea cărorva probe. Prin aceasta se urmărește inducerea în eroare a

reclamantului și privarea de posibilitatea de a prezenta contraprobe în cadrul ședinței.

2.3. Acțiunea reconvențională

În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o poziție defensivă, de apărare, ci poate

avea și o atitudine agresivă, ridicând pretenții proprii împotriva reclamantului. Legea

reglementează această posibilitate prin art.173 al CPC al RM arătându-se că dacă pârâtul are

pretenții în legatură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale reclamantului, el poate să

intenteze o acțiune reconvențională [3, art. 173] . Așa de exemplu, în timp ce reclamantul solicită

ca prin condamnarea pârâtului să-l determine pe acesta să-și execute obligațiile dintr-un contract,

pârâtul solicită anularea sau rezoluțiunea contractului respectiv. În aceste cazuri, în care pârâtul

are și el la rândul lui pretenții împotriva reclamantului, poate înainta o acțiune reconvențională

[21, p. 115].

Prin introducerea unei cereri reconventionale se poate urmări [8, p. 189-190]:

a) neutralizarea obligației pe care reclamantul a formulat-o împotriva pârâtului, de

exemplu, în cazul în care reclamantul cere executarea unui contract încheiat cu pârâtul, acesta

din urmă solicită anularea, rezoluțiunea, rezilierea contractului respectiv;

b) atenuarea obligației pârâtului față de reclamant [29, p. 173] , cum ar fi, cererea pârâtului-

debitor, care, pretinzându-se și el creditor al reclamantului, exige în contra acestuia lichidarea

creanței sale (prin ipoteză, pârâtul nu ar putea opune, pe cale de simplă apărare, compensația

legală, deoarece creanța sa nu este încă lichidă). Pe calea acțiunii reconvenționale nu poate fi

opusă compensația legală, inclusiv din motivul că aceasta poate fi obținută pe cale de simplă

apărare în proces .

c) compensarea pretenției inițiale;

d) ea și acțiunea inițială sunt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la solușionarea

rapidă și justă a cauzei.

Pentru a obține reducerea unei pretenții formulate de reclamant nu este totdeauna necesar

a se face cerere reconvențională sau cerere separată, ci este suficient, ca ea să fie invocată pe

calea unei simple apărări de fond, în cadrul procesului. Tot astfel, plățile făcute în executarea

unui contract pot fi opuse pe cale de excepție, fără a fi necesară formularea unei cereri

reconvenționale. S-a mai decis că valoarea unor pretenții formulate de chiriaș trebuie

stabilită și dedusă din chiria restanta, chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale, o atare

cerere fiind necesară numai dacă se tinde la obligarea proprietarului la plata unei eventuale

diferențe ce ar rezulta din scăderea chiriei restante din suma datorată chiriașului [26, p. 59]. În

aceeași ordine de idei s-a statuat în practica judiciară că, într-o acțiune prin care reclamantul

30

pretinde să i se restituie anumite bunuri, invocând dreptul său de proprietate, pârâtul nu are

nevoie să facă cerere reconvențională pentru a opune reclamantului dreptul său de proprietate

asupra bunurilor în litigiu, drept dobândit prin schimb sau dare în plată.

În literatura juridică se precizează, față de aceste dispoziții, că cererea reconvențională

este admisibilă atunci când tinde la o compensare judiciară sau în situația în care pârâtul pune

în discuție însăși validitatea temeiului juridic al pretențiilor reclamantului. Pârâtul poate urmări

neutralizarea obligației formulată împotriva sa, atenuarea acestei obligații sau obtinerea unei

obligări a reclamantului la plată. În doctrina mai veche se aprecia [9, p.298] că cererea

reconvențională este în serviciul echității, deoarece ar fi nedrept să fie "condamnat" cineva, care

are de primit eventual chiar mai mult de la reclamant. Deci, o oarecare legătură trebuie să existe

între cele două cereri, în orice caz, existența cererii reconvenționale permite să se rezolve într-un

singur proces toate neînțelegerile dintre părți, realizând economie de timp și cheltuieli, ca și

evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii. De aceea, s-a desființat o hotărâre de primă

instanță prin care se respinsese o cerere reconvențională ca neavând legătură cu cererea de

chemare în judecată în condițiile în care reclamantul solicita evacuarea pârâtului din imobil, iar

pârâtul formulase pretenții în legătură cu unele îmbunătățiri aduse imobilului.

Potrivit art.172 alin.(1) CPC al RM pârâtul poate să înainteze împotriva reclamantului o

acțiune reconvențională care să fie judecată odată cu acțiunea inițială [3, art. 172].

Din analiza textului legal se poate reține în primul rând că este admisibilă cererea

reconvențională când ea tinde la o compensație. Este vorba, desigur, despre o compensație

judiciară, căci dacă pârâtul ar fi în măsură să opună compensația legală, atunci am fi în prezența

unei simple apărări, creanțele reciproce ale reclamantului și pârâtului stingându-se de plin drept.

Dacă, însă, creanța pe care vrea să o opună pârâtul împotriva reclamantului nu este lichidă,

pârâtul poate, pe calea acțiunii reconvenționale, să solicite instanței să constate și să determine

creanța, care va deveni astfel lichida, să pronunțe compensația și să oblige chiar pe reclamant la

plata diferenței, în cazul în care creanța pârâtului are o valoare mai mare decât creanța

reclamantului. Nu se cere existența unei conexități între cele două obligații. Ele pot proveni din

cauze diferite. Practica noastră judiciara a consacrat admisibilitatea cererii reconventionale ex

dispari causa .

Cererea reconvenționala se înfățișează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta

având dreptul de a alege între valorificarea pretențiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acțiune

civilă separată. Valorificarea pretențiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenționale oferă

însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menționăm: asigură soluționarea a

două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp și

31

cheltuieli; oferă condiții pentru o mai bună judecată, judecatorii fiind puși în situația de a

cunoaște în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părți: constituie o garanție

împotriva insolvabilității reclamantului și evită posibilitatea pronunțării unor hotărâri

judecătorești definitive.

Dar, cererea reconvențională este, în principiu, facultativă și deci pârâtul nu este obligat

la formularea ei. El poate să-și valorifice pretențiile printr-o cerere separată sau să le invoce pe

cale de apărare, pentru a obține reducerea pretențiilor formulate de reclamant sau chiar anihilarea

lor.

S-a apreciat că invocarea simulației titlului folosit de reclamant în susținerea pretențiilor

sale se poate face pe cale de apărare, nefiind necesară cererea reconvenționala, din moment ce

aceasta apărare nu implică obligarea reclamantului; s-a decis, de asemenea, că dacă reclamantul

a solicitat anularea contractului de locațiune al pârâților, constatarea valabilității contractului de

locațiune incheiat de el și evacuarea pârâților, se putea constata nevalabilitatea contractului chiar

dacă nu s-a formulat cerere reconvențională. Compensația legală poate fi și ea invocată pe cale

de apărare, dar dacă pretenția pârâtului este mai mare decât a reclamantului, pentru diferență este

necesară cerere reconvențională.

Dar, în lipsa unei cereri reconvenționale, reclamantul nu poate fi obligat la efectuarea

unei prestații, iar în cazul divorțului dacă din dezbateri rezultă vina exclusivă a soțului reclamant

nu se va putea pronunța desfacerea căsătoriei.

Este de principiu, în materia dreptului procesual civil, că părțile au dreptul să hotărască

singure cu privire la exercitarea acțiunii și a cererii reconvenționale, determinând obiectul

pretențiilor în limitele cărora urmează a fi soluționat litigiul. Dacă cererile părților sunt formulate

confuz, instanța este datoare să le pretindă precizările necesare pentru stabilirea cadrului corect

al litigiului și pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererilor formulate.

Asa fiind, într-un caz pârâtul a pretins, prin cererea depusă la dosar, că terenurile indicate

în acțiune sunt proprietatea lui, deși, aparent, o asemenea precizare poate fi considerată, în raport

cu cererea reclamantelor de a se cuprinde terenurile respective în masa succesorală, drept o

apărare a pârâtului formulată in condițiile art.173 CPC al RM, motivarea pretențiilor sale în

sensul că a stăpânit imobilele timp îndelungat, continuu si netulburat, lasă să se înțeleagă că

pârâtul pretinde din litigiu, prin uzucapiune, aspect asupra căruia instanța avea obligația să se

pronunțe. Pentru a clarifica poziția procesuală a pârâtului, instanța trebuie să-i ceară explicațiile

și precizările necesare, stabilind dacă este vorba de susțineri în apărare pe care le poate primi sau

înlătura doar prin motivarea hotărârii.

32

Cererea reconvențională poate fi folosită în numeroase cazuri printre care: atunci când se

urmărește o compensație judiciară, la rezilierea contractului de întreținere pe motiv de

neexecutare, în acțiunile de partaj etc.

Pentru a clarifica poziția procesuală a pârâtului, instanța trebuie să-i ceara explicațiile și

precizările necesare, stabilind dacă este vorba de susțineri în aparare pe care le poate primi sau

înlătura chiar în cadrul considerentelor hotărârii, sau pârâtul a înțeles să formuleze o cerere

reconvențională prin care pretinde să i se stabilească un drept față de reclamant, situație în care

instanța trebuie să se pronunțe prin minuta ce va constitui dispozitivul hotărârii.

Cererea reconvențională este mai mult decât o simpla apărare; ea este o contra-acțiune,

un "contra atac" sau o "contra-ofensivă", întrucât prin intermediul acesteia pârâtul își poate

valorifica un drept propriu față de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmărește -

valorificarea unui drept propriu - cererea reconvențională trebuie considerată ca o veritabilă

acțiune civilă.

Deși în teorie s-a arătat că obligarea reclamantului nu se poate face prin referință sau

excepții [18, p. 239], au existat și păreri [13, p. 161] potrivit cărora chiar și simpla apărare poate

fi considerată o contestație pentru ca pârâtul negând obligația pretinsă de reclamant, pretinde

implicit să i se recunoască situația de neobligat, ceea ce înseamnă mai mult decât respingerea

acțiunii. Din punct de vedere al conținutului, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească

condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În practică, uneori, cererea

reconvențională se poate prezenta sub forma unei cereri subsidiare, în sensul că pârâtul înțelege

să-și valorifice anumite drepturi numai în cazul în care se admite cererea de chemare in judecată

a reclamantului (de exemplu, la o cerere în revendicare, pârâtul răspunde solicitând respingerea

cererii ca neîntemeiată, însa, în subsidiar, cere ca în eventualitatea admiterii cererii

reclamantului, acesta să fie obligat să-i platească suma ce reprezintă cheltuielile pe care pârâtul

pretinde că le-a facut cu repararea imobilului in litigiu). Alteori, la cererea de chemare în

judecată, pârâtul răspunde printr-o cerere care prezintă în parte caracterul unei referințe, iar în

parte caracterul unei cereri reconvenționale.

Tot în practică se mai constată că uneori pârâtul depune numai referință, dar prin ea

formulează și pretenții proprii, care presupun obligarea reclamantului față de ei. Acest lucru se

poate întampla mai ales când în principal se formulează apărări, dar, în subsidiar, pentru ipoteza

în care s-ar admite cererea de chemare în judecata, se invocă și pretenții proprii^38 . Deci,

cererea reconvențională este o adevarată cerere de chemare în judecată, cu individualitate

proprie. De aceea ea trebuie soluționată chiar dacă reclamantul renunță la cererea principală ori

aceasta este respinsă ca prescrisă sau s-a perimat. Legislația noastră procesuală nu impune însă

33

condiția ca pretențiile pârâtului să derive din același raport juridic; pretențiile pârâtului pot să

provină și din cauze diferite - ex dispari causa.

În privința termenului, art.172 alin.(1) al CPC al RM dispune că acțiunea reconvențională

se depune până la începerea dezbaterilor judiciare, iar în cazul în care aceasta este înaintată

conform alin.(1) lit.b) al art.173 al CPC al RM, aceasta poate fi înaintată și până la finalizarea

examinării pricinii în fond [3, art. 172-173].

Cererea reconvențională introdusă tardiv, poate fi judecată împreună cu cererea

principală, dacă părțile se declară de acord. În caz contrar, sancțiunea depunerii tardive nu constă

în respingerea cererii reconvenționale, ci în judecarea ei separată de către aceeași instanță.

Cererea reconvențională se judecă, în principiu, de instanța sesizată cu cererea principală.

Prorogarea de competență nu poate opera cu nesocotirea normelor imperative privitoare la

competență.

S-a pus problema dacă cererea reconvențională poate fi introdusă și în cadrul rejudecării

fondului după casarea cu trimitere la prima instanță și s-a apreciat că răspunsul trebuie să fie

afirmativ, cel putin în cazul casării totale, deoarece incepe o nouă judecată, însă numai dacă

hotărârea ce a fost casată s-a pronunțat fără drept de apel. De asemenea, pârâtul poate să

formuleze cerere reconvențională, până la începerea dezbaterilor judiciare, în cazul în care

admițându-se apelul și desființându-se hotărârea apelată, pricina s-a trimis spre judecare primei

instante sau, dupa caz, instantei competente. Mai exista o situație asemănătoare, în care cererea

reconvențională urmează a fi considerată introdusă în termen, anume, când pârâtul este chemat în

judecată înaintea unei instanțe necompetente relativ, el este obligat, sub sancțiunea decăderii, să

invoce necompetența relativă inainte de a accepta orice alte discuții, iar după ce se va stabili

instanța competentă, prin hotărâre irevocabilă, va putea introduce cererea reconventionala până

la începerea dezbaterilor judiciare.

Potrivit art.172 și art.173 al CPC al RM cererea reconvențională se judecă o dată cu

cererea principală, dar dacă numai aceasta din urmă este în stare de a fi judecată, se va dispune

disjungarea și deci cererea reconvențională va fi judecată separat [3, art. 172-173]. Disjungarea

poate fi dispusă când între cererea reconvențională și acțiunea principală nu există o legatură

inseparabilă și totodată soluționarea cererii reconvenționale nu necesită urgență. Posibilitatea

disjungării celor două acțiuni nu este admisă în procedura divortului. De altfel chiar în procesele

obișnuite, disjungarea nu poate avea loc în acele cazuri în care, potrivit naturii pretențiilor

formulate prin cererea reconvențională, s-ar putea ajunge la admiterea totală a pretențiilor

pârâtului, în sensul că acesta ar reuși nu numai să facă să i se admită această acțiune, dar și să

34

demonstreze prin apărarea sa împotriva acțiunii reclamantului și netemeinicia acesteia din urmă.

Strânsa legătură între ambele acțiuni, într-o astfel de situație, impune judecarea lor impreună.

Sunt probleme de administrare a justiției, pe care le apreciază completul de judecată.

Totusi, consider că aceeași rațiune a bunei administrări a justiției impune a nu se recurge la

disjungare atunci când, în raport de obiectul celor două acțiuni, modul de soluționare a cererii

reconvenționale este deosebit de intim legat de soluția ce s-ar putea da cererii principale, astfel

că necesitatea unor soluții necontradictorii trebuie să prevaleze. În orice caz, după disjungare,

instanța care a fost investită prin prorogare de competenta, rămâne competentă să judece

acțiunea reconvențională. Tot astfel, datorită faptului că cererea reconvențională are o existență

proprie, ea va trebui soluționată chiar dacă acțiunea principală a fost respinsă ca prescrisă sau s-

a perimat.

În orice caz, în situația formulării unei cereri reconvenționale de către pârât, instanța nu

trebuie să se pronunțe asupra admisibilității, ci în principiu o va rezolva, prin hotărâre, odată cu

cererea principală sau va dispune, prin încheiere motivată, disjungarea ei și o va judeca separat.

Disjungarea nu este posibilă însă în cazul în care rezolvarea cererii reconvenționale este intim

legata de solutia ce s-ar da cererii principale. De exemplu, s-a apreciat că nu este admisibilă, în

cadrul procesului de partaj, disjungarea cererii reconvenționale care tinde la întregirea masei de

împărțit; nu este posibilă disjungărea nici în ipoteza in care reclamanta solicită pensie de

întreținere pentru copilul minor, iar pârâtul pretinde prin cerere reconvențională stabilirea

domiciliului minorului la el.

Cererea reconvențională va trebui soluționată chiar dacă reclamantul a renunțat la

judecată sau la dreptul subiectiv pretins, ori când cererea de chemare în judecată a fost respinsă

ca prescrisă, anulată sau s-a perimat. În cazul unei cereri reconvenționale subsidiare, dacă se

respinge cererea de chemare în judecată, atunci se va respinge și cererea reconvențională, ca

lipsită de obiect sau de interes.

O situație interesantă apare în vedere materia divorțului unde soțul pârât poate cere și el

desfacerea căsătoriei prin divorț, pentru ca acesta să se pronunțe din vina reclamantului. Pentru

că taxele vorbesc de cerere, în practica instanțelor existența unei cereri reconventionale în

materia divorțului este pusă uneori sub semnul întrebării. Dar doctrina vorbește în mod constant

de cerere reconvențională, subliniindu-se că în judecată soțul pârât nu mai are posibilitatea de a

alege între acțiunea directă și cererea reconvențională fiind obligat să foloseasca ultima cale dacă

vrea să ceară desfacerea căsătoriei din vina soțului reclamant.

35

Această dispută este mai mult de ordin teoretic deoarece dacă s-ar accepta într-un proces

început de divorț, soțul pârât ar putea face o cerere principală care să constituie obiectul altui

dosar. Se impun unele exigențe, respectiv cererea pârâtului se va face la aceeași instanță și se va

judeca împreună cu cererea reclamantului. Numai dacă cererea reclamantului a fost respinsă,

soțul pârât va putea cere desfacerea căsătoriei prin cerere separată dar pentru motive de divorț

ivite ulterior. Cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege

pentru cererea de chemare în judecată.

Cererea reconvențională în materia divorțului prezintă însă aspecte derogatorii față de

cererea similară din dreptul comun. Astfel, pârâtul poate face cerere reconventională până la

prima zi de înfățișare în ședința publică pentru faptele petrecute până la această dată. Pentru cele

savârșite de reclamant după această dată, soțul pârât poate face cerere pânâ la începerea

dezbaterilor asupra fondului din cererea reclamantului.

Dacă motivele s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce

judecata primei cereri se afla în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu

judecarea apelului. Acțiunea reconvenționala se judecă împreună cu cererea reclamantului

operând prerogarea de competență în favoarea instanței investită cu judecarea ultimei din aceste

două cereri. Prin derogare de la dreptul comun, cererea nu poate fi disjunsă de actiunea de divorț.

În acest sens, cererea pârâtului se va judeca împreună cu cea a reclamantului. Aceste măsuri s-au

impus pentru a pune capăt unei practici de tărăgănare care constă în a introduce o cerere

reconvențională de către pârât în ultimul moment, pentru ca astfel judecarea acțiunii

reclamantului să se suspende până când cererea pârâtului ajunge în această fază de judecată.

Nerespectarea termenelor arătate privind introducerea cererii reconvenționale atrage

sancțiunea decăderii, soțul pârât nemaiputând cere divorțul pentru motivele proprii avute până

atunci doar dacă cererea reclamantului a fost respinsă iar motivele divorțului s-au ivit după

aceea.

2.4. Alte moduri de apărare folosite de pârât

Pe lângă metodele clasice de apărare ale pârâtului contra acțiunii civile, referința și

acțiune reconvențională, practica judiciară mai cunoaște și alte procedee prin care reprezentanții

pârâtului încearcă să dobândească o hotărâre cât mai favorabilă pentru pârât. Acestea nu sunt

reglementate direct de legislația procesuală civilă, dar sunt inventate de către specialiștii în

domeniu, reieșind din cadrul legal actual.

Una din metodele practice de apărare ale pârâtului în procesul civil este întinderea în timp

a procesului civil, adică, tergiversarea procesului. Până la intrarea în vigoare a noilor prevederi

ale CPC al RM, în vogă, era atragerea în proces a persoanelor care nu aveau legătură cu pocesul.

36

Pârâtul venea cu un demers de a atrage în calitate de participant a unei persoane care nu avea nici

cea mai îndepărtată cunoaștere despre proces. În rezultat, instanța era obligată de a emite o

încheiere de refuz. După refuzul primei instanțe încheierea se ataca cu recurs și rezolvarea

cazului se amâna respectiv cu practic jumătate de an. La adoptarea noului Cod de procedură

civilă, legiuitorul național a reținut această lacună și a modificat, respectiv, situația eliminând-o.

O altă metodă de apărare a pârâtului prin care se poate trage de timp, este înaintarea

actiunii reconvenționale, dacă este posibil, cu cerere asigurare a acesteea. Cererea de asigurare

trebuie să conțină toate măsurile asiguratorii permise de lege pentru ca instanța să fie nevoită să

admită fie parțial, fie să respingă în totalmente cererea de asigurare. În conformitate cu art. 181

CPC al RM toate incheierile privind asigurarea acțiunii civile pot fi atacate cu recurs.. În acest

caz încheierea urmează să fie atacată cu recurs și respectiv amânarea cazului are loc din nou pe o

perioadă destul de îndelungată. După revenirea cazului în primă instanță se poate cere

modificarea măsurilor de asigurare și respectiv procesul descris mai sus se reia de la început,

iarăși pentru o bună perioadă de timp.

În cazul în care pârât în proces este o persoană juridică, se poate purcede la reorganizarea

acesteia - încă o metodă de lungire a procesului . Reorganizarea poate dura ani în cazul în care

succesorii în drepturi nu vor putea împărți activele și pasivele exestente. Reorganizarea trebuie

începută la timp, până când partea interesată nu a venit cu cererea de a interzice introducerea

modificărilor la Camera Înregistrării de Stat.

Prin analogie se poate proceda și cu persoana fizică prin intentarea de către rude a unei

acțiuni de declarare în condițiile art. 302-308 al CPC al RM de declarare a incapacității.

Unele organizații cer ca acțiunea lor să fie examinată in absența lor. În acest caz pârâtul

urmează să ceară prezența obligatorie a părții adverse și dacă aceasta nu se prezintă la ședință să

ceară scoaterea cererii de pe rol în contextul art.206 CPC al RM.

La fel o posibilitate de apărare a pârâtului persoană juridică este intentarea procedurii de

insolvabilitate. Un moment important al procesului de insolvabilitate este faptul că acesta oprește

procesul de executare silită a hotărârilor judecătorești. După declararea insolvabilității în timp de

3 luni se convoacă adunarea de validare a creanțelor. După aceasta în termen de 3 luni

debitorului i se dă dreptul de a prezenta planul procedurii de reorganizare. Dupa aprobarea

planului de restructure, nici creditorii garantați nu pot primi proprietatea lor în timp de 6 luni

întrucât asupra acesteia se instituie moratoriu, respectiv suntem din nou în prezența întinderii în

timp a procesului.

Ca regulă acțiunile enumerate mai sus conduc spre aceea că reclamantul singur cere

pârâtului încheierea unei tranzacții în condiții reciproc avantajoase. Minusurile acestei metode

37

constau în aceea că aceasta poate duce uneori la majorarea cheltuielilor judiciare. Dar, cel mai

des la aceasta nu se ajunge deoarece reclamntul dupa câțiva ani de procese nu mai are dorință de

a arunca bani pe procese care nu aduc nici rezultat și nici dorința de a mai continua ședințele.

38

ÎNCHEIERE

Orice colectivitate umană, indiferent de poziționarea sa în timp și spațiu, își creează pe

parcursul evoluției sale, anumite ierarhii de valori larg acceptate și relativ reflectate de membrii

acesteia. Odată cu apariția formelor evoluate de organizare socială, au apărut instituții, care să

vegheze la conservarea și apărarea acestor valori în cadrul relațiilor umane, ajungându-se la

elaborarea unor norme de drept. Aceste norme instituie o anumita ordine socială – ordinea de

drept.

Încâlcarea acestor norme juridice reclamă intervenția statului prin organele sale de

specialitate, la nevoie recurgând la forța de constrângere. Așadar, numai statului îi revine dreptul

și respectiv sarcina de a înfăptui justiția. Și acest lucru este realizat prin desfășurarea unei

activități forte complexe, de către organele de stat competente, cu participarea părților interesate,

pentru a soluționa stările de conflict apărute între membrii societății sau chiar între aceștia și

autoritățile publice. Această activitate complexă formează conținutul procesului civil.

Termenul de proces derivă din cuvantul latin „processus” care semnifică înaintare,

progres. În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înțelege o succesiune de operații, de

stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare; evoluție, dezvoltare; acțiune. În sens juridic,

termenul semnifică un litigiu aflat sub incidența normelor juridice, activitatea desfășurată în

scopul soluționării lui, succesiunea de acte și fapte pe care le implică declanșarea, întreținerea și

finalizarea acestei activități, raporturile ce se stabilesc între toți cu care, în forme și de pe poziții

specifice, concură la desfășurarea activității procesuale.

Procesul civil poate reprezenta orice conflict sau neînțelegere între două sau mai multe

persoane, care face obiectul unei acțiuni civile deschise în fața unui organ de jurisdicție. O

definiție larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această instituție ca fiind

activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe

care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în

vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite

a hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

După cum am precizat, activitatea desfășurată în cadrul procesului civil, de către

organelor de specialitate, reprezintă o formă de intervenție a statului în viața socială, atunci când

ordinea de drept este încălcată, când apar conflicte de interese în circuitul civil, fiind încalcate

sau contestate drepturi subiective, protejate juridiceste.

Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuiește justiția, iar aceasta

este cea mai importanta garantie a democratizării unei societăți.

39

Dreptul la apărare în cadrul procesului civil, apare ca un drept fundamental cu valoare

constituțională recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice care presupune necesar un

complex de garanții procesuale. Fără apărare, securitatea juridică a părților în procesul civil ar fi

iremediabil compromisă. În cadrul procesului civil apărarea are următoarele funcții:

- funcția judiciară a apărării în procesul civil;

- formalismul actelor de procedură – garanție a apărării în procesul civil;

- exigențele condițiilor legale procesuale ale apărării;

- dreptul la susținerea cauzei de către părți în etapa dezbaterilor;

- dreptul la apărare în căile de atac.

Studierea problemelor legate de acțiunea civilă are o importanță atât istorico-teoretică,

cât și practică, întrucât acțiunea civilă este principala metodă care permite apărarea în limitele

exigențelor legale a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Acțiunea civilă reprezintă

mijlocul primordial prin care se pune în funcție procedura contencioasă, iar cererea de chemare

în judecată reprezintă puntea de legătură dintre dreptul dedus în justiție ca prezumat a fi încălcat

și acțiunea civilă. Persoana care se consideră lezată într-un drept al său, caută în instanță

protecție în condițiile prevăzute de lege. O atare adresare a și primit noțiunea de acțiune.

Acțiunea civilă reprezintă una din principalele instituții ale dreptului procesual civil.

Procesul treptat de dezvoltare a dreptului ca fenomen social și îmbunătățirea normelor

dreptului civil prin cercetarea problemelor principale ale dreptului procesual civil este indisolubil

legat și de reglementarea poziției pârâtului în cadrul procesului civil.

Categoria principală care determină natura activității de apărare a pârâtului contra acțiunii

civile este conflictul. Conflictul poate să apară în orice sferă socială, inclusiv și în cadrul

raporturilor juridice, ceea ce nu influiențează asupra posibilității și obligativității apărării, dar

determină specificul acestei activități. Apărarea pârâtului are loc în cadrul procedurii

contencioase, temeiul căreia constituie raportul material litigios de conflict, care se

caracterizează prin două determinative exclusive față de celelalte conflicte sociale – apare în

sfera relațiilor juridice și se rezolvă prin regulile speciale ale procedurii civile. Posibilitatea

exercitării apărării de către pârât în cadrul conflictului de drept, apare în cazuri determinate. În

primul rând trebuie să existe conflictul de drept care să fie rezolvat de către instanța de judecată.

Cea dea doua condiție este reglementarea legală a posibilităților de apărare puse la dispoziția

pârâtului. Dreptul pârâtului la apărare, alături de dreptul reclamantului de a se adresa cu cerere în

instanță sunt două elemente omoloage ale conceptului de drept la apărare. Aceasta reiese din

principiul egalității părților în procesul civil, garantat de Constituția RM, precum și din dreptul

la o judecată echitabilă și a dreptului la apărare, cuprinse în CEDO. Principiul

40

contradictorialității și egalității părților în procesul civil garantează părților posibilități egale de

apărare a drepturilor și intereselor legitime ale lor în cadrul examinării litigiului în instanță. Până

la începerea examinării cauzei, pârâtul are dreptul să ia cunoștință de cererea de chemare în

judecată și de pretențiile reclamantului, precum și de probele pe care se întemeiază aceste

pretenții, iar ulterior reieșind din informația disponibilă să-și fundamenteze apărarea. Dreptul la

apărare pentru reclamant apare odată cu atragerea acestuia în proces în calitatea dată.

Ca metode de apărare contra acțiunii civile, pârâtul poate folosi referința în sens material

sau/și procesual, acțiunea reconvențională, activități îndreptate spre încheierea unei tranzacții,

precum și alte metode prin care acesta își apără drepturile și interesele legitime. Categorisirea în

teoria dreptului procesual civil a referinței în procesuală și materială este determinată de

caracterele conflictului și nu de natura acțiunii civile. Evidențierea referințelor procesuale este

dictată deexistența unei proceduri speciale de rezolvare a conflictului dintre reclamant și pârât.

Referința în sens material izvorăște din obligația instanței de judecată de a argumenta în hotărâre

existența litigiului, bazându-se pe probele și circumstanțele cauzei.

În cazul înaintării unei acțiuni reconvenționale pârâtul urmărește să se apere de acțiunea

inițială. Formularea în acest caz a pretențiilor personale înaintate față de reclamant, sunt dictate

de apariția unor amenințări izvorâte din acțiunea inițială. Pârâtul care înaintează o acțiune

reconvențională, dobândește în cadrul aceluiaș proces civil un statut dublu: pe lângă drepturile și

obligațiile pe care le are în legătură cu acțiunea inițială, acesta mai dispune și de drepturi și

obligații de reclamant, conferite prin propria acțiune înaintată.

41

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, august 1994, nr.1.

2. Codul civil al Republicii Moldova (nr.1107. din 06.iunie 2002.). În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 22 iunie 2002, nr.82-86.

3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (nr. 225-XV din 30. mai.2003). În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.111-115/451 din 12.06.2003.

4. Codul de procedură civilă din 26.12.1964. În: Buletinul Oficial al Republicii Moldova,

nr.000 din 26.12.1964.

5. Codul civil Român republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil.  În Monitorul

Oficial Român, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.

6. Гражданский кодекс Российской Федерации (ГК РФ) от 26.11.2001 N 146-ФЗ,

(принят ГД ФС РФ 01.11.2001).

Monografii, articole de specialitate

7. Anghel I. M. Dreptul Roman. Ediţia a II-a. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. 407 p.

8. Boroi G., Radescu D. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. București: All Beck,

1994. 940 p.

9. Cadere V. Tratat de procedură civilă. București: Editura A II-a, 1935. 341 p.

10. Ciobanu V. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I. București: Editura National, 1996.

508 p.

11. Cornu G., Foyer J. Procédure civile. Paris: Presses Universitaires France, 1996. 780 p.

12. Deleanu I. Tratat de procedură civilă, Vol. I. București: All Beck, 2005. 691 p.

13. Herovanu E. Pagini de practică judiciară și extrajudiciară. Bucuresti: Calea Victoriei,

1944. 330 p.

14. Hilsenrad A. Procesul civil în R.P.R. București: Editura Ştiinţifică, 1957. 529 p.

15. Leş I. Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1999.

543 p.

16. Măgureanu F. Drept procesual civil, vol. I. București: Lumina Lex, 1997. 432 p.

17. Negru V., Radu D. Drepr procesual civil. București: Editura didactică și pedagogică,

1972. 520 p.

42

18. Porumb G., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I. București: Editura

Științifică, 1960. 513 p.

19. Stoenescu I., Zilberstein S. Tratat de drept procesual civil. Teoria generală. București:

Editura didactică şi pedagogică, 1977. 532 p.

20. Блажеев B., Боннер A., Громошина Ню. и др. Гражданское процессуальное право

России: Учебник для студ. вузов. Москва: Юристъ, 1998. 500 p.

21. Васильев А. Правовые категориию. Москва:  Юридическая литература, 1976. 264 p.

22. Викут M. Комментарий  к  Гражданскому  процессуальному  кодексу  Российской

Федерации (постатейный, научно-практический) Москва: Тон-Дэкстро, 2007. 864 p.

23. Гришин И. Гражданский процесс: Вопросы и ответы. Москва: Юриспруденция,

2000. 224 p.

24. Добровольский А., Иванова С. Основные проблемы исковой формы защиты права.

Москва: МГУ, 1979. 159 p.

25. Жуйков В. Проблемы гражданского процессуального права. Москва: Городец.

издат, 2001. 228 p.

26. Иванова К. Гражданский процесс: Учебное пособие. Москва: Палеотип, 2002.

171 p.

27. Керимов Д. Философские проблемы права. Москва: Мысль, 1972. 472 p.

28. Мусина B., Чечинa Н., Чечота Д. Гражданский процесс: Учебник – 3-е изд. Москва:

Проспект, 2001. 544 p.

29. Осокина Г. Гражданский процесс. Особенная часть. Москва: Норма, 2007. 960 p.

30. Осокина Г. Иск (теория и практика). Москва: Городец, 2000. 192 p. 

31. Треушников M. Гражданский процесс: Учебник для вузов. Москва: Городец, 2007.

785 p.

32. Ярков B. Гражданский процесс: Учебник. Отв. ред.– 3-е изд. Москва: Бек, 1999. 593

p.

Site internet

33. Legislație franceză [online].

http://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=0458AC10FB4ABEFF8D12338

3AD0F766E.tpdjo10v_1?

43

idSectionTA=LEGISCTA000006117222&cidTexte=LEGITEXT000006070716&dateTe

xte=20130609

34. Dicționar explicativ al limbii Române [online]. http://dexonline.ro/definitie/actiune ( citat

la 08.04.2013)

44