teoria alegerii rationale curs redus

57
Teoria alegerii raţionale. De această teorie s-au legat multe din speranţele savanţilor şi epistemologilor contemporani. Max Black relatează, de exemplu, că a auzit un om de ştiinţă englez care spunea: ”Să nu uitaţi că ştiinţa poate face orice pentru voi, de la a vă alege un cal la curse până la a vă alege o nevastă!” Afirmaţia l-a făcut să-şi amintească faptul că Anglia este paradisul pentru cai şi infernul pentru femei. 1 Teoria deciziei raţionale. Apariţia teoriei alegerii raţionale: liberalismul clasic (D. Hume, A. Smith, J. Locke) Teoria alegerii (sau a deciziei raţionale, sau a utilităţii subiective estimate) a apărut ca o tentativă de a construi un model matematic pentru a face predicţii despre comportamentul agenţilor umani. Rădăcinile sale, după cum arată Patrick Suppes, sunt în concepţia « utilitaristă » după care acţiunea raţională este cea care procură cea mai mare satisfacţie posibilă unui subiect conştient. Această idee poate fi găsită exprimată cu claritate de către David Hume, John Locke şi de către filosofii iluminişti, de către senzualiştii francezi, ca şi de către doctrina lui Bentham. Abordarea lor este destul de apropiată de conceptul de raţionalitate individuală care apare la economiştii clasici, chiar dacă, pentru ei, el are semnificaţia mai restrânsă a lui « a prefera plusul lui minus ». Aceştia au fost influenţaţi de faptul că, de obicei, atunci când se vorbeşte despre « comportament raţional », se face referire la comportamentul presupus de o alegere între cele mai bune mijloace disponibile pentru realizarea unui scop dat. Aceasta presupune că raţionalitatea este un concept normativ : el este orientat către ceea ce trebuie să facem pentru a atinge un scop sau un obiectiv dat. Şi astfel începe istoria a ceea ce a fost numit conceptul de raţionalitate practică (sau instrumentală), care are importante aplicaţii pozitive (nenormative): el este utilizat pentru explicarea, pentru predicţia, şi descrierea comportamentului uman. Pentru economia clasică, supoziţia că o anumită persoană a acţionat sau va acţiona în mod raţional are, evident, o putere explicativă şi predictivă considerabilă, pentru că implică faptul că poate fi explicat sau prezis un mare număr de fapte economice posibile foarte complicate despre comportamentul economic al acesteia în termenii unui număr mic de ipoteze simple privitoare la scopurile 2 sale. Simplitatea şi eficacitatea ei au fost principalele calităţi care i-au atras pe 1 . Max Black, op.cit., p.24. 2 John C. Harsanyi, Advances in understanding rational behavior, in Paul K. Moser, Rationality in Action. Contemporary Approaches, Cambridge University Press, 1990. , p.272.

Upload: silvia-rotaru

Post on 17-Jan-2016

147 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

TAR

TRANSCRIPT

Page 1: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Teoria alegerii raţionale.

De această teorie s-au legat multe din speranţele savanţilor şi epistemologilor contemporani.

Max Black relatează, de exemplu, că a auzit un om de ştiinţă englez care spunea: ”Să nu uitaţi

că ştiinţa poate face orice pentru voi, de la a vă alege un cal la curse până la a vă alege o

nevastă!” Afirmaţia l-a făcut să-şi amintească faptul că Anglia este paradisul pentru cai şi

infernul pentru femei.1

Teoria deciziei raţionale.

Apariţia teoriei alegerii raţionale: liberalismul clasic (D. Hume, A. Smith, J. Locke)

Teoria alegerii (sau a deciziei raţionale, sau a utilităţii subiective estimate) a apărut ca o

tentativă de a construi un model matematic pentru a face predicţii despre comportamentul

agenţilor umani. Rădăcinile sale, după cum arată Patrick Suppes, sunt în concepţia « utilitaristă »

după care acţiunea raţională este cea care procură cea mai mare satisfacţie posibilă unui subiect

conştient. Această idee poate fi găsită exprimată cu claritate de către David Hume, John Locke şi

de către filosofii iluminişti, de către senzualiştii francezi, ca şi de către doctrina lui Bentham.

Abordarea lor este destul de apropiată de conceptul de raţionalitate individuală care apare la

economiştii clasici, chiar dacă, pentru ei, el are semnificaţia mai restrânsă a lui « a prefera plusul

lui minus ». Aceştia au fost influenţaţi de faptul că, de obicei, atunci când se vorbeşte despre

« comportament raţional », se face referire la comportamentul presupus de o alegere între cele

mai bune mijloace disponibile pentru realizarea unui scop dat. Aceasta presupune că

raţionalitatea este un concept normativ : el este orientat către ceea ce trebuie să facem pentru a

atinge un scop sau un obiectiv dat. Şi astfel începe istoria a ceea ce a fost numit conceptul de

raţionalitate practică (sau instrumentală), care are importante aplicaţii pozitive (nenormative): el

este utilizat pentru explicarea, pentru predicţia, şi descrierea comportamentului uman.

Pentru economia clasică, supoziţia că o anumită persoană a acţionat sau va acţiona în mod

raţional are, evident, o putere explicativă şi predictivă considerabilă, pentru că implică faptul că

poate fi explicat sau prezis un mare număr de fapte economice posibile foarte complicate despre

comportamentul economic al acesteia în termenii unui număr mic de ipoteze simple privitoare la

scopurile2 sale. Simplitatea şi eficacitatea ei au fost principalele calităţi care i-au atras pe

1. Max Black, op.cit., p.24.2 John C. Harsanyi, Advances in understanding rational behavior, in Paul K. Moser, Rationality in

Action. Contemporary Approaches, Cambridge University Press, 1990. , p.272.

Page 2: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

economişti către această teorie.3 Dar, în ciuda acestor calităţi, modelul prezenta anumite limite

importante. Cea mai importantă era faptul că, întotdeauna trebuia să se aleagă un mijloc dintre

mai multe, fără a avea aceiaşi posibilitate de a alege în ceea ce priveşte scopurile, deoarece teoria

nu avea în vedere decât un singur scop. Atunci, situaţiile destul de frecvente de schimbare a

scopului în timpul acţiunii rămâneau neexplicate. Teoria raţionalităţii raportului dintre mijloace

şi scop era, deci prea îngustă, pentru că ea nu avea posibilitatea de a lua în calcul alegerile dintre

mai multe scopuri şi de a le da o expresie matematică. Aceasta a fost posibil numai la sfârşitul

secolului al XIX-lea, prin introducerea calculului preferinţelor şi al oportunităţilor. Aceasta a fost

o schimbare importantă şi, pentru aceasta, trebuie să insistăm puţin asupra acestui punct.

Situaţiile care scăpau modelului clasic, erau situaţii când alegerile erau făcute pe baza unui

criteriu. De exemplu, imaginaţi-vă că cineva vrea să cumpere automobilul cel mai rapid şi că

această maşină este fabricată de firma A. Deci, el trebuie să aleagă, dintre maşinile existente pe

piaţă pe aceea care îndeplineşte acest criteriu, adică este cea mai rapidă. Dacă spunem, ca în

teoria clasică, că achiziţionarea maşinii A este un mijloc pentru cumpărarea maşinii celei mai

rapide, ceva nu e în ordine, pentru că maşina A este cea mai rapidă, adică ea este scopul mai

curând decât mijlocul alegerii respective. Dar, ea este scopul care este introdus de către criteriul

utilizat. Dacă schimbăm criteriul, de exemplu, dacă vrem să cumpărăm cea mai ieftină maşină,

atunci se poate schimba şi scopul ales dacă maşina A nu este cea mai ieftină, deoarece, în acest

caz, alegerea maşinii A nu va însemna alegerea maşinii celei mai ieftine. În acest caz, agentul va

alege maşina care corespunde criteriului.4

De aceea, s-a introdus o definiţie care caracterizează comportamentul raţional ca fiind o

alegere între scopuri alternative pe baza unui ansamblu dat de preferinţe şi un ansamblu dat de

oportunităţi (adică un ansamblu de alternative disponible). Dacă am ales un scop dat, atunci eu

trebuie să renunţ la toate celelalte scopuri alternative. Renunţarea la aceste scopuri alternative

este costul de oportunitate al alegerii acestui scop particular. Acest model ne permite să

explicăm de ce un agent şi-a schimbat obiectivul în timpul acţiunii, chiar dacă preferinţele sale

de bază au rămas neschimbate. Explicaţia constă în faptul că, costurile de oportunitate ale

diverselor obiective posibile s-au schimbat, sau că, cel puţin informaţia de care dispune agentul

despre aceste oportunităţi s-a schimbat. Vom reveni mai târziu la acest subiect.

3 . Dar, această teorie avea presupoziţii care conduceau la o concepţie mecanicistă despre om. Cf. Harsanyi, op.cit., p.273.471. Harsanyi spune cu privire la acest model al raţionalităţii, că este foarte important pentru etică.

Page 3: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Acest model, pe care Harsanyi îl numeşte al raportului dintre preferinţe şi oportunităţi, este

mai larg, incluzând atât modelul raţionalităţii de tip mijloace-scop, cât şi pe cel al raţionalităţii de

tip comportament-care-corespunde-unui-criteriu.

Identificarea raţionalităţii cu adoptarea unui comportament ”maximizator” îşi trage o mare

parte din importanţa ei metodologică din axiomatica utilităţii evaluate propusă în a doua ediţie a

Teoriei jocurilor a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern. Concepţia lor era pur

matematică. Ei demonstrau că, dacă alegerile unui agent sunt făcute după anumite reguli

(”axiome”), este posibil să se deriveze utilităţile (sau oportunităţile) – numere reale care

reprezintă valori personale – astfel încât o alternativă cu consecinţe probabilistice este preferată

alteia dacă şi numai dacă utilitatea ei evaluată este mai mare decât cea a celeilalte alternative.

Utilităţile sunt entităţi pur matematice şi existenţa lor este definită de axiome – exact la fel cum

dreptele pe care le studiem în geometria euclidiană sunt entităţi matematice definite în termeni de

axiome ale acestui sistem. Utilităţile sunt identificate cu « valorile personale » ale decidentului.

Raţionalitatea este definită, în acest caz, ca fiind acordul dintre alegerile decidentului cu datele

sistemului: un decident raţional va fi, deci, cel care va prefera alternativa X alternativei Y de

fiecare dată când utilitatea evaluată a lui X va fi mai mare decât utilitatea evaluată a lui Y.

Această contribuţie majoră a fost ulterior reformulată sau revizuită, cu nuanţe importante, de

către mai mulţi filosofi, matematicieni şi economişti : Marschak, Hernstein şi Milnor, Suppes,

Noiret, Davidson, Winet şi Aumann. Teoria normativă a deciziei derivă, deci, din teoria

economică a jocurilor5. Principiul de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg de o

asemenea manieră încât să maximizeze cât mai mult utilitatea aşteptată - altfel spus, ca să

maximizeze beneficiile şi să minimizeze costurile. Din aceste două motive6, cred, teoria a fost

foarte favorabil primită de către oamenii de ştiinţă.

În domeniul economic al teoriei alegerii s-a ajuns la două definiţii ale raţionalităţii: una

mai largă, cealaltă mai strictă .

1. Definiţia largă se referă la paradigmă mai curând decât la o anumită teorie. Subiecţii

decidenţi acţionează în mod raţional atunci şi numai atunci când comportamentul poate fi

interpretat ca fiind conform cu paradigma « alegerii raţionale ». Această paradigmă presupune că

5 .Această teorie a fost prezentată de J. von Neumann şi O. Morgenstern, Theory of Games and Economic Behavior, Princeton U.P., 1947.6. Pe de o parte, exactitatea matematicii, pe de alta importanţa alegerii: Simone Weil spune că «libertatea (umană), dacă luăm cuvântul în sensul lui concret, consistă în capacitatea de a alege».

Page 4: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

subiecţii decidenţi individuali au o funcţie de utilitate ale cărei argumente sunt definite ca fiind

utilizările alternative ale resurselor cu care sunt înzestraţi subiecţii. Mărimile acestor resurse sunt

interpretate ca fiind constrângătoare asupra alegerilor posibile valabile pentru subiectul decident,

astfel încât comportamentul raţional constă în determinarea ansamblului de resurse

corespunzătoare fiecărei din utilizările posibile ca fiind soluţia unei probleme de maximizare.

2. Definiţie strictă a raţionalităţii (sau definiţia maximizării utilităţii evaluate), enunţată pentru

prima dată de Neumann şi Morgenstern7 depinde de puternice supoziţii de natură psihologică.

Herbert Simon spune, în legătură cu tratamentul afectat de economia neoclasică raţionalităţii,

că are următoarele caracteristici :

1. ea nu spune nimic despre conţinutul scopurilor şi al valorilor;

2. ea postulează o consistenţă globală a comportamentului;

3. ea postulează ”o singură lume” - adică faptul că un comportament este în mod obiectiv

raţional în relaţie cu mediul său.

Dezvoltările matematice ale T.A.R. Probleme în aplicarea acestora.

Teorie deciziei nu este, în esenţă, o descriere sumară a acţiunii concrete. Ea produce reguli

de decizie şi exigenţe pratice a căror raţionalitate ea o poate pune în evidenţă, la fel cum o

aplicaţie tehnologică este în acelaşi timp cheia producerii anumitor obiecte, şi garantul înţelegerii

proprietăţilor şi a normelor de funcţionare a acestora. Oricât de greu de înţeles poate părea acest

fapt, trebuie să admitem faptul că ea construieşte o intuiţie a raţionalului, dând un aspect

sistematic condiţiilor de coerenţă practică care rezultă din deliberările obişnuite.

Modelul standard pentru alegerile individuale este presentat de obicei sub forma unui

sistem de axiome despre entităţi neidentificate care sunt identificate mai târziu ca fiind opţiuni –

care constau în consecinţe probabilistice (”jocuri”) - şi o relaţie neidentificată care va fi

identificată mai târziu ca fiind preferinţă şi care induce o ordine printre alternative. Operaţia de

combinare a alternativelor poate fi conceptualizată ca fiind un « amestec de probabilităţi » ale

alternativelor. Astfel, dacă A şi B sunt alternative, ApB se referă la alternativa A cu

probabilitatea p şi la alternativa B cu probabilitatea (1-p). Pentru că alternativele specifică

consecinţele cu probabilităţi particulare, amestecul (mixture) de probabilităţi de alternative este

sinonim cu un amestec de probabilităţi de consecinţe; adică, dacă alternativa A are consecinţa x

7 Von Neumann, J. şi Morgenstern, O, Theory of Games and Economic Behavior.Princeton, N.J. Princeton University Press.

Page 5: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

cu o probabilitate r şi consecinţa y cu o probabilitate (1-r), în vreme ce acest B are consecinţa z

cu o probabilitate s şi consecinţa w cu probabilitatea (1-s), atunci ApB are consecinţa x cu

probabilitatea rp, consecinţa y cu probabilitatea (1-r)p, consecinţa z cu probabilitatea s(1-p), şi

consecinţa w cu probabilitatea (1-s)(1-p). Rezultatul este faptul că o preferinţă între mai multe

alternative poate fi reprezentată ca fiind o ordonare a utilităţilor lor estimate. În sistemul

neinterpretat, entităţile şi relaţiile pot fi orice fel de entitate sau de relaţie care satisface toate

axiomele.

Axiomele lui Kolmogorov.

Noi le dăm aici numai în forma lor neformalizată :

a. Nu există probabilităţi negative.

b. Probabilitatea de adevăr logic este 1.

c. Probabilitatea ca una dintre două propoziţii exclusive să fie adevărată este echivalentă cu

suma probabilităţilor lor.

d. Probabilitatea conjuncţiei a două propoziţii echivalează cu probabilitatea primeia,

presupunând că în alte momente e valabilă probabilitatea celei de-a doua.

Funcţiile de probabilitate care îndeplinesc condiţiile axiomelor lui Kolmogorov sunt apreciate

ca fiind coerente, toate celalalte ca fiind incoerente. Aceste axiome sunt, deci, foarte importante,

pentru că ele introduc o dimensiune normativă care ne trimite la problema alegerii raţionale a

agenţilor. Cei care nu respectă aceste axiome, sunt vinovaţi de incoerenţă şi, deci, sunt iraţionali.

Teoria bayesiană a maximizării utilităţii evaluate.

Teoria economică clasică avea o altă limită importantă: ea se limitase la studierea

comportamentului uman numai în condiţii de certitudine, adică în condiţii în care decidentul

poate prezice numai rezultatul fiecărei acţiuni pe care o poate face. Situaţiile care comportă

riscul şi incertitudinea erau lăsate pe dinafară, pentru că într-o astfel de situaţie agentul nu se

poate limita la a prezice numai rezultatele acţiunii sale. În cazul riscului, el trebuie să cunoască

cel puţin probabilităţile obiective asociate oricărui rezultat posibil, în vreme ce în cazul

incertitudinii, unele dintre aceste probabilităţi obiective nu vor fi cunoscute de el. Modelul

Page 6: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

maximizării utilităţii dădea o caracterizare satisfăcătoare ale comportamentului raţional în

condiţii de certitudine, dar ea eşua în cazul riscului şi al incertitudinii.

Abordarea bayesiană era orientată către căutarea unei soluţii la această problemă. Soluţia

consta într-o dezvoltare a teoriei clasice: ea presupune că dacă comportamentul decidentului

satisface anumite axiome de consistenţă şi de continuitate (un număr mai mare decât cel stabilit

de teoria clasică), atunci comportamentul său va echivala cu maximizarea utilităţii evaluate. În

cazul riscului, această utilitate evaluată poate fi definită în termeni de probabilităţi obiective

relevante (care, prin supoziţie, vor fi văzute ca fiind cunoscute de către decident). În cazul

incertitudinii, această utilitate evaluată trebuie să fie definită în termeni de probabilităţi

subiective ale decidentului însuşi de fiecare dată când probabilităţile obiective relevante nu sunt

cunoscute.

Pentru teoria bayesiană, noţiunea de estimare sau de aşteptare (expectation) este una dintre

cele mai importante. Thomas Bayes, unul dintre ”părinţii” teoriei, o defineşte în felul următor:

”Fiind dat un anumit eveniment, probabilitatea acestui eveniment este raportul dintre valoarea

care trebuie atribuită unei aşteptări care depinde de realizarea acestui eveniment, şi valoarea care

corespunde realizării acestui eveniment. Când mai multe evenimente sunt incompatibile,

probabilitatea ca unul sau altul dintre ele să se realizeze este egală cu suma probabilităţilor de

fiecăruia din ele.”8

Această estimare este subiectivă în sensul următor, expus de către Bruno De Finetti, care

vorbeşte, în 1937, de existenţa a două puncte de vedere divergente despre probabilitate:

”primul, cel mai acceptat, consideră elementele subiective ale noţiunii naive de probabilitate care

intervin în viaţa noastră cotidiană, ca fiind elemente periculoase care trebuie eliminate pentru ca

noţiunea de probabilitate să poată atinge un nivel cu adevăratv ştiinţific; punctul de vedere opus

consideră, dimpotrivă, elementele subiective ca fiind esenţiale, şi estimează că ele nu pot fi

eliminate fără a lipsi noţiunea şi teoria probabilităţilor de orice raţiune de a fi. Diferenţa dintre

cele două puncte de vedere este la fel de clară şi din punct de vedere filosofic: în vreme ce unul

consideră că probabilitatea este un element care face parte din lumea fizică şi există în afara

noastră, pentru celălalt punct de vedere ea nu exprimă decât opinia unui individ, şi nu poate avea

altă semnificaţie decât în funcţie de acesta.”9

8 . Citat de Patrick Suppes, La logique du probable, Paris, Flammarion, 1981, p.26-27.9 . Majoritatea economiştilor acceptă acum ideea caracterului subiectiv al probabilităţii, tocmai pentru că aceasta permite introducerea anumitor limitări « psihologice » (vezi Herbert Simon), pe care o viziune

Page 7: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Şi mai departe, el dă concluzia următoare:

”Sensul concluziilor este întotdeauna acelaşi: observaţia nu poate confirma sau dezminţi o

opinie, care este şi nu poate fi altceva decât o opinie, deci nici adevărată, nici falsă; observaţia

poate numai să ne dea informaţii care sunt susceptibile să ne influenţeze opinia. Sensul acestei

afirmaţii este foarte precis: ea înseamnă că probabilităţii unui fapt care depinde de aceste

informaţii – şi destul de distinctă de cea a aceluiaşi fapt, dar care nu mai depinde de aceste

informaţii – noi îi putem atribui efectiv o valoare diferită.”10

Teoria bayesiană presupune, în esenţă, introducerea unei axiome suplimentare, principiul

lucrului sigur (sure-thing principle) şi a unei teoreme. Le vom prezenta rapid, pentru că ele au

importanţă deosebită în definirea raţionalităţii agenţilor.

Axioma poate fi enunţată astfel:

Să presupunem că X este un pariu (bet) care va conduce la un premiu x pentru decident dacă

se produce un eveniment specificat, E. Y este un pariu care conduce la un premiu y, dacă el

preferă pe y lui x, dacă se produce evenimentul E. Nu există nici o altă diferenţă între cele două

pariuri. Atunci, decidentul trebuie considere pariul Y cel puţin tot atât de dezirabil ca şi pariul X.

Această axiomă este o axiomă de consistenţă şi, pentru aceasta, ea este foarte importantă

pentru calificarea unui comportament ca fiind raţional sau iraţional. Dacă decidentul face o

alegere respectând această axiomă, atunci comportamentul lui este raţional. Dacă alegerea lui

este făcută prin nerespectarea axiomei, atunci comportamentul lui este iraţional. Ea prezintă

avantajul de a distinge anumite situaţii ca fiind iraţionale, dar care, din punctul de vedere al

teoriei clasice erau raţionale. Harsanyi spune că ea este foarte semnificativă îndeosebi pentru

cazurile de decizie în condiţii de risc.

Teorema lui Bayes este reprezentată de o formulă destul de simplă şi elegantă de calcul al

probabilităţii condiţionale. În primul rând, trebuie să definim probabilitatea condiţională.

Probabilitatea condiţională a unei propoziţii A fiind dată propoziţia B este probabilitatea pe

care o vom atribui lui A dacă vom şti că B este adevărată, adică de a şti « în mod condiţionat »

faptul că A este adevărată.

p(A) : probabilitatea lui A

p(A|B) : probabilitatea condiţională a lui A fiind dat B.

obiectivistă despre probabilitate nu le permite, aceasta vizând mai curând un agent ideal. 10 . Citat de P. Suppes, op.cit., p.46.

Page 8: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Teorema lui Bayes : pB

BAp

D

Ap

)()(

⊗=

Cum se aplică această formulă? De exemplu11, să presupunem cazul unui medic care are o

pacientă în jur de 30 de ani care este bănuită de cancer la sân. După ce a examinat-o, medicul

crede că o femeie cu trecutul ei medical poate avea o probabilitate du cancer de 0,5 – adică 1 din

20 femei.

Fig.1

O diagramă de arbore de probabilităţi pentru exemplul mamografiei.

Medicul îi recomandă să facă o mamografie, pentru că ştie că pentru femeile din grupul ei,

mamografia va indica cancerul cu o probabilitate de 80%. Pentru femeile care nu au cancer,

mamografia va indica, în mod fals, cancerul într-o proporţie de 20%.

Deci, avem mai multe posibilităţi:

Fără cancer şi mamogramă pozitivă 95 x 0,20 = 19

Fără cancer şi mamogramă negativă 95 x 0,80 = 76

Cancer şi mamografie pozitivă 5 x 0,80 = 4

Cancer şi mamografie negativă 5 x 0,20 = 1

Să presupunem că mamografia este pozitivă. Atunci, femeia va aparţine unuia dintre cele

două grupuri:

Fără cancer şi mamografie pozitivă sau

Cancer şi mamografie pozitivă.

11 . Exemplul a fost utilizat pentru prima oară de D.M. Eddy, Probabilistic reasoning in clinical medicine : Problems and Opportunities. In D.Kahenman, P.Slovic şi A. Tversky (eds.), Judgment under uncertainty : Heuristics and biases, Cambridge University Press, 1982. p.249-267

fără cancer

cancer

Pozitivă (0.95x 0.20 = 0.19)

Negativă (0.95x 0.80 = 0.76)

Pozitivă (0.05x 0.80 = 0.04)

Negativă (0.05x 0.20 = 0.01)

0.95

0.05

0.20

0.80

0.20

0.80

Page 9: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Noi putem combina cele două grupuri, obţinând unul singur, cu 23 membre, dintre care 19

sănătoase şi 4 bolnave. Pentru acest grup, probabilitatea ca pacienta lui să aibe cancer este 4/23

sau, 0,17.

Deci, în formula noastră avem

p(A şi B) = 0,04

p(B) = 0,23 şi

p(A|B) = 0,17

Un alt mijloc de a descrie asemenea situaţii este de a construi un arbore decizional (vezi

fig.1). În acest tip de diagramă, numărul fiecărei ramuri a arborelui este probabilitatea calculată

pentru această ramură, dat fiind faptul că este destul de avansat în raport cu « rădăcina » ramurii

respective. Pentru a calcula probabilitatea de a ajunge la capătul ramurii respective, spre dreapta,

trebuie să se înmulţească toate probabilităţile care sunt întâlnite de-a lungul ramurii. Avantajul

acestui tip de diagramă este că ajută la a gândi toate posibilităţile.

Deci, teoria presupune faptul că decidentul are o funcţie de utilitate bine definită şi că poate

atribui un număr cardinal ca fiind măsura posibilităţii fiecărui scenariu pentru viitor. Apoi, ea

presupune că decidentul este confruntat cu un ansamblu bine definit de alternative de alegeri.

Aceste preferinţe nu au nevoie să fie alese în acelaşi timp, dar ele pot presupune secvenţe de

alegeri sau strategii în care fiecare sub-alegere va fi făcută numai la un moment dat utilizând

informaţia valabilă la acel moment dat. Mai mult, ea presupune că decidentul poate atribui o

probabilitate asociată distribuţiei consistentă pentru toate mulţimile viitoare de evenimente. În

fine, ea asumă că decidentul va (sau va putea) alege alternativa, sau strategia, care va maximiza

valoarea evaluată, în termenii funcţiei sale de utilitate, a unui ansamblu de evenimente ce decurg

dintr-o strategie. Fiecărei strategii îi este asociată o probabilitate de distribuţie a viitoarelor

scenarii, care poate fi utilizată pentru măsurarea utilităţilor acestor scenarii.

Deci, noi avem posibilitatea de a defini bayesianismul în modul următor12: el constă în a

crede că probabilitatea poate fi interpretată subiectiv ca grad de credinţă raţională, şi ca mod

raţional de a amenda o structură de credinţă pentru a ţine cont de elementele de informaţie noi,

fiind descrisă de formula probabilităţilor condiţionale. Ea dă punctului de vedere bayesian o altă

caracterizare, pe care o consideră la fel de bună ca prima, în trei puncte :

1. decizia raţională şi preferinţa raţională rezultă din estimarea utilităţii subiective;

12 Rational Decision and Causality, Cambridge, 1982, p.4.

Page 10: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

probabilităţile subiective şi reprezentările numerice ale utilităţilor subiective sunt entităţi

teoretice care susţin şi explică alegerile şi preferinţele care, în schimb, dau acestor entităţi o

interpretare empirică parţială;

2. învăţarea (prin care trebuie să se înţeleagă asimilarea noilor elemente de informaţie) are loc

conform cu formula probabilităţilor condiţionale.

Teoria lui Savage.

După autorii deja menţionaţi, Leonard Savage13 este cel care aduce completări importante

teoriei deciziei. Însuşindu-şi ideea deja prezentă la Ramsay, a unei determinări simultane a

probabilităţii subiective şi a gradelor de satisfacţie, el a vrut să descrie totodată alegerile raţionale

în condiţii de incertitudine şi atribuirea raţională a probabilităţilor personale diverselor « stări ale

lumii » posibile.

Probabilitatea subiectivă este concepută ca fiind un grad în procesul raţional prin care se

adaugă credinţă propoziţiilor care descriu diferitele stări posibile ale lumii. Din această cauză s-a

afirmat că teoria lui Savage realizează o sinteză a cercetărilor lui Bruno de Finetti despre

concepţia subiectivistă a probabilităţilor cu teoria jocurilor dezvoltată de von Neumann şi

Morgenstern.

Pentru Savage, teoria probabilităţii subiective este o teorie a credinţei raţionale, de unde se

deduce un ”cod de coerenţă” pentru decident. Finalitatea calculului probabilităţilor este de a

permite unei persoane de a se asigura de compatibilitatea dintre diversele ei credinţe despre

lume. Pentru aceasta, Savage spune că nu poate exista aici ”vreo utilizare a calculului

probabilităţilor în decizii în condiţii de incertitudine, dacă nu se inventariază toate posibilităţile

cu putinţă şi dacă nu li se asociază o probabilitate a priori care exprimă gradul de credinţă iniţial

în eventualitatea unei asemenea stări de lucruri”14. Ideea lui Savage este, într-un fel,

revoluţionară, pentru că ea înlocuieşte o concepţie destul de înrădăcinată în spiritul cercetătorilor,

aceea că noi ne formăm numai credinţe certe15, deci că pentru noi, o credinţă poate avea numai

două posibilităţi: adevărată, sau, în limbajul matematic al probabilităţilor, 1, sau falsă, adică 0.

În condiţii de incertitudine, adică atunci când nu se ştie exact dacă ”stările lumii” cu care ne

13 . în lucrarea lui The Foundations of Statistics, NY, Wiley, 1972.14 . Savage, op.cit., citat după Emm. Picavet, op.cit., p.191.15 .Ideea certitudinii ca trăsătură care defineşte credinţa poate fi depistată, între alţii, la Descartes.

Page 11: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

confruntăm sunt absolut certe, este evident că această viziune devine inacceptabilă, şi că agentul

trebuie să opereze cu probabilităţi pentru fiecare din credinţele sale. De aceea, consistenţa

internă a sistemului de credinţe este singura posibilitate de a asigura funcţionalitatea deciziei

noastre într-un asemenea mediu.

Savage dă un exemplu16 , care ne poate ajuta să-i înţelegem ideile :

« Soţia ta tocmai a spart cinci ouă într-o farfurie, când tu ajungi acasă de la serviciu şi te oferi să

faci tu omleta. Un al şaselea ou care, din motive pe care nu le cunoşti nu a fost spart, trebuie fie

să-l foloseşti pentru omletă - dacă este bun-, fie să-l arunci la gunoi - dacă este stricat.. Tu trebuie

să te decizi pentru una din aceste două alternative. Probabil nu este o simplificare prea mare să

spunem că tu trebuie să te decizi între numai trei acţiuni, adică între a sparge oul în farfuria în

care sunt deja celalalte cinci, a-l sparge într-o altă farfurie, pentru a-l controla, sau de a-l arunca

fără nici un control. În funcţie de starea oului, fiecare din cele trei acţiuni va avea anumite

consecinţe în ceea ce te priveşte. »

Savage construieşte un tabel pentru a reprezenta matricea decizională implicată aici (vezi

fig.2). Dacă o privim mai îndeaproape, putem vedea că, pe prima coloană, avem acţiunile

disponible pentru agent, că pe a doua coloană avem rezultatele dacă al şaselea ou este bun şi, în

fine, că pe a treia coloană avem rezultatele fiecărei acţiuni disponible dacă al şaselea ou este

stricat. Deci, această matrice este compusă dintr-un ansamblu de acţiuni disponibile, dintr-un

ansamblu de stări posibile ale lumii (ou bun sau stricat) şi, în fine, dintr-un ansamblu de

rezultate. Numărul de rezultate este produsul dintre numărul de acţiuni şi numărul de stări

posibile ale lumii.

Problema alegerii raţionale este, în acest caz de a descoperi care din aceste şase rezultate

este cel mai preferabil. Pentru aceasta, preferinţele agentului faţă de aceste rezultate posibile ale

acţiunilor disponibile trebuie să fie calculate. Dezirabilitatea unui rezultat este foarte importantă,

pentru că ea determină utilitatea personală a fiecărui rezultat pentru agentul în cauză. O scală

ordinală a rezultatelor posibile este o ordonare a acestor rezultate în ordinea preferinţei. O astfel

de ordonare nu indică măsura sau gradul în care un decident preferă un rezultat în raport cu un

altul.

Fig.2

16 .The Foundations of Statistics, New York, Dover, 1972, p.13-14.

Page 12: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Matrice decizională, după Savage.

Acţiune Stare

(Ou) Bun (Ou) StricatSă-l spargi în

farfuria în care sunt şi

celelalte cinci ouă

O omletă cu şase

ouă

Nici o omletă şi cinci

ouă bune compromise.

Să-l spargi într-o altă

farfurie

O omletă cu şase

ouă şi încă o

farfurie de spălat.

O omletă cu cinci ouă şi

încă o farfurie de spălat

Să-l arunci la gunoi O omletă cu cinci

ouă şi un ou bun

aruncat la gunoi

O omletă cu cinci ouă

Când agentul este sigur de rezultatele acţiunii sale prin raport cu stările posibile ale lumii, atunci

o ordonare ordinală este adecvată. Fiind dată certitudinea, decidentul nu are nevoie să invoce

ordonarea obişnuită a rezultatelor bazată pe preferinţele sale personale; el trebuie numai să

aleagă acţiunea care are cea mai mare utilitate în clasamentul său. Dar, problemele apar atunci

când decidentul nu are o astfel de certitudine despre rezultate.

Problema deciziei în condiţii de incertitudine şi de risc.

Pot exista două situaţii, în care decidenţii sunt lipsiţi de certitudine cu privire la rezultate:

situaţiile de risc, când el deţine o informaţie completă despre acţiunile sale disponibile, despre

rezultatele sale şi despre stările relevante ale lumii, dar poate atribui mai mult de o singură

probabilitate definită fiecărui rezultat posibil al acţiunilor sale disponibile. De aceea, Ramsey şi

Savage cred că probabilităţile relevante sunt subiective pentru că ele sunt determinate de

credinţele decidentului despre stările posibile ale lumii. În situaţiile de incertitudine, agentul este

lipsit de informaţia privitoare la stările relevante ale lumii şi, de aceea, el nu poate nici măcar să

atribuie probabilităţi definite pentru rezultatele posibile ale acţiunilor sale disponibile.

Teoreticienii bayesieni presupun că toate deciziile sunt de tipul deciziei în situaţii de risc, chiar

dacă este vorba, evident, de o situaţie de incertitudine, pentru că ei presupun că decidentul are

Page 13: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

întotdeauna posibilitatea de a produce credinţe despre stările posibile ale lumii şi că, pe această

bază, se pot calcula probabilităţile subiective corespunzătoare.

Nu există un acord asupra raportului dintre risc şi incertitudine. De exemplu, Machina şi

Rotchild, în articolul lor despre risc17, pleacă de la viziunea curentă, după care diferenţa dintre

risc şi incertitudine rezidă în prezenţa sau absenţa unor probabilităţi numerice asociate

ocurenţelor posibile cu care se confruntă decidenţii. În acelaşi dicţionar, în articolul despre

Incertitudine, autorul, Hammond evocă ipoteza unei incertitudini ”pure” în situaţiile în care

inegalitatea informaţiei de care dispun diverşi agenţi o face ireductibilă la organizarea unor pieţe

contingente. Problema este dacă incertitudinea poate fi redusă la risc şi atunci ne putem întreba la

ce bun distincţia dintre ele, sau dacă nu, atunci pentru care motive trebuie să o menţinem şi să o

mai distingem de risc ?

F. H. Knight este răspunzător, în mare parte, de această distincţie18. Acesta face o analiză

teoretică a diferitelor componente ale incertitudinii care ajunge la o clasificare a incertului nu în

două, ci în trei categorii fondate pe modul în care este măsurat riscul (probabilităţi a priori,

probabilităţi statistice, estimări). Knight propune utilizarea termenului de « risc » pentru a

desemna orice formă de incertitudine măsurabilă şi-l rezervă pe cel de incertitudine exclusiv

cazurilor în care această incertitudine nu este măsurabilă. Acest criteriu de demarcare nu este

limitat numai la măsurarea probabilităţilor. El desemnează, în general, comensurabilitatea

evenimentului singular care reprezintă incertitudinea pentru decident.

Cu alte cuvinte, se va spune că dacă un eveniment singular poate fi reperat cu ajutorul unei

relaţii de apartenenţă la un ansamblu non-vid ce conţine alte evenimente singulare, sau cel puţin

clase de alte elemente singulare, incertitudinea relativă la ocurenţa lui este comensurabilă şi nu

este vorba de un risc. Dacă nu este cazul, aceasta înseamnă că ocurenţa acestui eveniment, pentru

că este unică, nu este comensurabilă şi nu este vorba de o incertitudine.

Incertitudinea reprezintă, pentru Knight, un caz-limită de risc. În capitolul VII al cărţii sale,

el prezintă incertitudinea ca fiind un fel de continuum. La unul din capete se află cazul în care

evenimentul aparţine unui ansamblu ale cărui elemente sunt cunoscute cu precizie ; la celălalt

capăt, cazul în care evenimentul este unic şi nu se ştie nimic despre eventuala lui apartenenţă la

un ansamblu. Deci, incertitudinea, în sensul tare al termenului priveşte numai această extremitate

a continuumului.

17 . New Palgrave Dictionary.18 . în Risk, Uncertainty and Profit, New York, A.M. Kelley, 1921.

Page 14: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Toată această discuţie asupra incertitudinii pune în evidenţă legătura foarte strânsă care

există între incertitudinea decizională şi ignoranţa subiectului decident. Această legătură ne

permite să transferăm problema raţionalităţii deciziei în condiţii de incertitudine pe problema

ignoranţei raţionale a agentului.

Modelele „raţionalităţii limitate”: H. Smith, O. BeckerIgnoranţa raţională şi incertitudinea decizională.

Sylvain Bromberger19 a încercat să determine o definiţie pentru ignoranţa raţională. Pentru

aceasta, autorul introduce câteva definiţii preliminare:

1. Ignoranţa este relaţia dintre o persoană P şi un ansamblu de chestiuni Q, când P nu ştie

răspunsul corect pentru fiecare din membrii lui Q şi nu există viziuni tari despre răspunsul

corect pe care fiecare dintre ele trebuie să-l primească.

2. Ignoranţa unei persoane P la un moment dat t este un ansamblu de chestiuni care este

maximal Qt , în raport cu care P este în relaţie de ignoranţă în moment t.

3. O persoană este mai puţin ignorantă în momentul t2 decât în momentul t1, dacă şi numai dacă

Q2<Q1, adică dacă şi numai dacă există cel puţin o chestiune care este membrul lui Q1 fără să fie

membrul lui Q2 , dar nu şi viceversa.

O scădere a ignoranţei lui P între t1 şi t2 poate fi produsul unei întâmplări norocoase sau

rezultatul unei acţiuni deliberate. Acţiunea deliberată necesită două etape : selecţionarea unei

chestiuni din Qt, şi apoi, activarea procedurilor pentru a găsi răspunsul la această chestiune.

4. Prima etapă a unei scăderi a ignoranţei este raţională dacă şi numai dacă ea consistă în

selecţionarea unei chestiuni pe o cale raţională, adică cu scopul de a maximiza câştigurile şi de a

minimiza pierderile.

5. O persoană P este rational ignoramus20 în momentul t dacă şi numai dacă în momentul t, P are

şi foloseşte o politică raţională de selecţionare a chestiunii următoare care trebuie eliminată din

ignoranţa lui P.21

Bromberger dă ignorantului raţional următoarea definiţie :

19 . On What We Know We Don’t Know. Explanation, Theory, Linguistics, and How Questions Shape Them, Chicago, The University of Chicago Press, 1997.20 . Expresia este cea utilizată de autor.21 . op.cit., p.129. . Într-o notă de subsol, autorul spune că ”a cunoaşte” este prea tare, că mai adecvat ar fi ”a crede” sau ”a crede pe baze justificate”, vezi p. 151.

Page 15: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

O persoană P este un ignorant raţional în momentul t prin raport cu un ansamblu finit de

chestiuni Q dacă şi numai dacă, în momentul t, Q este un sub-ansamblu accesibil al ignoranţei

lui P, şi P are o strategie raţională de selecţionare a chestiunii următoare din Q care trebuie

eliminată din ignoranţa lui P.

Această viziune despre ignoranţa raţională are câteva supoziţii pe care trebuie să le

prezentăm :

a. ignorantul raţional trebuie să fie capabil să-şi reprezinte chestiunile, adică să fie capabil să

formuleze şi să înţeleagă enunţurile interogative dintr-un anumit limbaj sau ceea ce autorul

numeşte “condiţiile de reprezentare”. Dacă agentul nu este capabil să-şi reprezinte întrebarea, să

o formuleze, este puţin probabil că va fi capabil să-i găsească în mod raţional răspunsul.

b. el trebuie să fie capabil să cunoască22 faptul că anumite chestiuni reprezintă itemi originari de

ignoranţă, adică faptul că trebuie să ştie sau să aibă motive temeinice să creadă că trebuie să

cunoască răspunsul acestor chestiuni, sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile adecvării”. Dacă

agentul nu este capabil să-şi reprezinte faptul că este vorba despre o ignoranţă din partea lui, este

improbabil că el va căuta un răspuns. Dacă el nu crede că este vorba de o chestiune la care el nu

poate răspunde pentru că nu ştie răspunsul, atunci el nu are nici un motiv să-l caute, fie pentru că

crede că-l are deja, fie pentru că crede că este vorba de o chestiune fără răspuns.

c. ignorantul raţional trebuie să cunoască despre anumite chestiuni din Q faptul că el nu le poate

cunoaşte răspunsurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de conştienţă” (awareness).

Agentul trebuie să ştie că există chestiuni pentru care el nu are raţiuni suficiente să accepte vreun

răspuns, oricare ar fi acesta23.

d. odată ce sub-ansamblul de chestiuni accesibile poate avea o mărime impresionantă,

ignorantul raţional nu poate încerca să răspundă la toate acestea şi el trebuie să aleagă. Dacă

alegerile sale trebuie să fie raţionale, atunci el trebuie să caute să maximizeze valorile şi să

minimizeze costurile sau ceea ce autorul numeşte “condiţiile de valoare”.24

22

23 . op.cit., p.152.24 . Bromberger clasifică valorile în 4 categorii : (i) valoare peirceană : valoarea unei chestiuni date de valoarea intelectuală evaluată a răspunsului său ; (ii) valoarea jamesiană : valoarea pe care chestiunea o primeşte de la beneficiile materiale estimate pentru răspunsul ei ; (iii) valoarea collingwoodiană : valoarea pe care chestiunea o primeşte de la estimarea că răspunsul ei va produce noi chestiuni cu valori estimate ; (iv) valoarea macheiană : valoarea pe care o primeşte chestiunea de la estimarea că răspunsul va implica alte răspunsuri la alte chestiuni cu valori estimate.

Page 16: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Toate aceste valori sunt relativizate la preferinţele şi la cunoaşterea fundamentală a

ignorantului raţional în momentul în care el trebuie să-şi facă alegerile.

Ceea ce este important în acest model este faptul că ceea ce defineşte ignorantul ca fiind

raţional este modul în care el se raportează la propria ignoranţă, adică la chestiunile la care nu

ştie să răspundă : el trebuie să aleagă chestiunile care reprezintă, pentru el, conţinutul ignoranţei

sale. Astfel, în ultimă instanţă, ceea ce face dintr-un ignorant o fiinţă raţională este modul în care

îşi alege conţinutul de ignoranţă. Dacă încercăm să gândim modelul lui Bromberger în cadrul

alegerii în condiţii de incertitudine, avem situaţia următoare : agentul trebuie să ia o decizie, de

exemplu dacă el trebuie sau nu să-şi ia umbrela la plecarea de-acasă. El nu ştie, în acest moment

destule lucruri : el nu ştie rezultatul unui meci de fotbal, numele ultimului alpinist care a încercat

să escaladeze Everestul, care va fi timpul probabil pentru orele următoare etc. ; dintre toate

aceste lucruri, ultimul pare să aibă importanţă, acum, pentru lui ; este o întrebare la care el poate

da un răspuns ? dacă da, atunci ce cale trebuie el să aleagă pentru ca să ajungă la răspunsul cel

mai valoros şi cel mai puţin costisitor pentru el ? Aici, el trebuie să utilizeze teoria deciziei

pentru a decide în mod raţional care este modalitatea cea mai raţională pentru el ca să elimine

ignoranţa privind datele necesare unui alt proces raţional de decizie. Situaţie care pare a fi

paradoxală, să utilizezi teoria deciziei pentru a solutiona dificultăţile pe care le întâlneşte teorie

însăşi în aplicarea ei. Dar, se poate răspunde că, chiar dacă pare să fie paradoxală, situaţia nu

este astfel, odată ce nimic nu interzice tratarea celor două aplicări ale teoriei ca având un scop

diferit (una vizează o decizie referitoare la umbrelă, cealaltă se referă la timpul probabil pentru

orele următoare) şi utilizează mijloace diferite (prima utilizează un alt proces de decizie ca fiind

un mijloc de reducere a incertitudinii care-i blochează decizia : dacă pronosticul meteo pentru

orele următoare are o probabilitate rezonabilă, atunci eu pot depăşi incertitudinea iniţială şi pot

lua o decizie cu un anumit risc). Deci, modelul lui Bromberg ne permite să reducem

incertitudinea iniţială la risc.

Supoziţiile teoretice ale teoriei alegerii raţionale. Structura alegerilor

Structura şi nivelele teoriei deciziei.

Page 17: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Nu există un acord în ceeea ce priveşte conţinutul şi scopurile teoriei actuale a deciziei

raţionale. Harsanyi, de exemplu, propune o definiţie a unei teorii generale a comportamentului

raţional25, care cuprinde elementele următoare :

(1) o teorie de utilităţii, care este teoria comportamentului raţional individual în condiţii de

certitudine, de risc, şi de incertitudine. Rezultatul principal al acesteia este faptul că,

comportamentul raţional este definit ca fiind maximizarea utilităţii evaluate.

(2) Teoria jocurilor, care este teoria comportamentului raţional pentru doi sau mai mulţi

indivizi raţionali care interacţionează, fiecare fiind determinat să-şi maximizeze propriile

interese, fie că sunt sau nu egoiste, în acord cu propria funcţie de utilitate.

(3) O etică, care este teoria judecăţilor raţionale cu valoare morală, adică judecăţile raţionale de

preferinţă bazate pe criterii imparţiale şi impersonale. Judecăţile morale raţionale presupun

maximizarea nivelului utilităţii medii a tuturor indivizilor care compun societatea.

Se poate vedea acum că ceea ce este numit teoria deciziei raţionale este ceva destul de

complex. Această complexitate este sporită de faptul că, în cursul istoriei sale, teoria şi-a

schimbat ea însăşi scopurile, astfel încât au apărut mai multe dezvoltări alternative, în funcţie de

scopul urmărit de teorie . Astfel, avem trei abordări distincte, în cadrul aceleiaşi teorii :

1. O abordare descriptivă, care caută să descrie într-un mod mai exact maniera în care agenţii reali

îşi iau deciziile. Acest tip de abordare se confruntă cu necesitatea de a dezvolta o teorie despre

eroare pentru a acomoda datele empirice cu teoria deciziei;

2. O abordare normativă, care caută să construiască modele mai complicate ale deciziei, îndeosebi

pentru a justifica schimbările din timpul procesului de decizie (schimbarea de informaţie, de

preferinţă, de mijloc etc.)

3. O abordare prescriptivă, care vrea să dezvolte tehnici eficace pentru învăţarea unor maniere

decizionale ale teoriei îndeosebi pentru cei care este foarte important să ia decizii rapide şi

corecte, de exemplu, medicii. Interesul acesteia este de a găsi inconsistenţele cele mai frecvente

din judecata obişnuită a agenţilor şi de a-i învăţa maniera în care pot fi evitate asemenea

inconsistenţe. Această abordare este cea mai recentă şi destul de importantă pentru că raţiunea ei

de a fi este tocmai diferenţa dintre ceea ce indică teoria şi ceea ce face efectiv agentul.26

25 . op.cit., p.278.26 . După D.E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky, Interactions in decision making, p. 24, în D.E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Decision Making. Descriptive, Normative, and Prescriptive Interactions, Cambridge, Cambridge University Press, 1988.

Page 18: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

În concluzie, putem menţiona câteva trăsături importante ale naraţiunii bayesiene27 :

1.Situaţia de alegere este cea a unei alegeri solitare şi orientate către sine însăşi. Bayesianul este

un fel de Robinson Crusoe care decide întotdeauna pe baza propriilor sale preferinţe şi judecăţi

de probabilitate. Dar, în contextul social, reacţiile şi dorinţele celorlaţi au o influenţă importantă

asupra alegerilor. Ele pot fi acceptate în model numai dacă au influenţat deja preferinţele

decidentului.

2. Naraţiunea bayesiană este mai curând statică decât dinamică. Ea examinează decidentul într-

un singur episod de decizie fără să presupună nici să excludă preocuparea pentru o corectare

anterioară sau viitoare: nimic nu este spus despre caracterul recomandabil de a se conforma

deciziilor precedente sau de a invoca maxime generale. Acestea pot apărea ca fiind motive

imediate pentru acţiune. Sfatul bayesian dat unui jucător de şah priveşte numai mutarea

următoare.

3. Trebuie să mai notăm că naraţiunea nu lasă vreun loc pentru critica sau «rectificarea»

modelului dat de preferinţe, nici în cazul unor alegeri în condiţii de risc, în afara unei insistenţe

pe compatibilitatea asociată valorilor atribuite. Singura constrângere pentru parametrii utilităţii şi

probabilităţii este consistenţa globală.

4. Ceea ce califică o anumită alegere ca fiind corespunzătoare cu parametrii raţionali este, de

aceea, înfăţişat ca fiind un fel de armonie logică sau cvasi-logică între toţi parametrii.

Aceasta explică tendinţa avocaţilor bayesianismului de a vorbi de o «logică a alegerii »,

pentru un anumit tip de coerenţă formală fără raport cu conţinutul dorinţelor şi al aşteptărilor

care determină parametrii alegerii. Pentru bayesian, deci, raţionalitatea înseamnă, în esenţă,

consistenţă.

Într-un mod mai intuitiv, care este modelul alegerii propus de teoria bayesiană a deciziei?

Iată-l, într-o descriere a lui James G. March şi Herbert A. Simon:

1. Omul raţional al teoriei statistice a deciziei are înaintea lui un ansamblu de alternative plecând

de la care el îşi va a alege acţiunea. Acest ansamblu este pur şi simplu dat; teoria nu ne spune

cum este el obţinut.

2. Fiecărei alternative îi este asociat un ansamblu de consecinţe – evenimentele care se vor

produce dacă o astfel de alternativă este aleasă.

27 . cf. M. Black, op.cit, p.26.

Page 19: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

3. Decidentul are o ”ordonare a preferinţelor” care ierarhizează toate ansamblurile de consecinţe

de la cel mai preferat până la cel mai puţin preferat.

4. Decidentul va alege tot o alternativă optimală, adică una căreia nici o alta nu-i este preferată.

Când o situaţie presupune un risc, se introduce notiunea de utilitate subiectivă evaluată care este

măsurată de dezirabilitatea decidentului faţă de consecinţele incerte, înmulţită cu încrederea lui

faţă de producerea fiecăreia.

Situaţia este exprimată foarte bine de Isaac Levi28 : ”un decident care ocupă o poziţie

ideală…trebuie să facă în mod raţional o opţiune care este cea mai preferabilă pentru el.”29

Dar există o imprecizie importantă în lucrările teoreticienilor bayesieni între aspectul

descriptiv şi cel normativ al teoriei; ei par să sugereze că, în calculul preferinţei este vorba mai

curând de ceva strict descriptiv.30 Cum se explică această ambiguitate ? Max Black crede că, la

început, creatorii teoriei bayesiene a deciziei au avut un scop dublu:

1.să producă o abordare matematică (adică abstractă şi idealizată)

2.să explice modul în care fac oamenii alegeri (teoria trebuie să fie, pentru aceasta, empiric

verificabilă sau falsificabilă).

Apoi s-a remarcat o puternică evidenţă, faptul că decidenţii nu se comportă ca buni

bayesieni. Teoreticienii bayesieni au căutat să evite acest lucru susţinând că teoria nu prescrie

modul în care decid realmente subiecţii, ci cum ar trebui ei să decidă. Acum, dat fiind faptul că

”este” nu poate implica niciodată pe ”trebuie” (ought)31, o astfel de tranziţie deconcertează puţin.

În plus, dacă agenţii sunt fiinţe libere, adică fiinţe care pot alege după voia lor, fără nici o

constrângere, cum se explică faptul că ei trebuie să se conformeze preceptelor bayesiene, adică

cum poate acţiona teoria asupra lor într-o manieră constrângătoare? Răspunsul dat de bayesieni

la această chestiune, este la următorul: ”Dacă tu nu urmezi preceptele bayesiene,

comportamentul tău va fi incoerent, adică va fi iraţional.” Deci, teoria se pretinde o descriere

exactă, fidelă a comportamentului raţional. Se poate crede că această descriere nu are nici o forţă

28 Gambling with Truth, New York, Knopp, p.45.29 . Max Black comentează această afirmaţie spunând că ea pare să fie o tautologie, pentru că ea este într-adevăr o tautologie (op.cit., p. 21)30 . După Emmanuel Picavet, Choix rationnel et vie publique, Paris, PUF, 1996, p. 162, această ambiguitate este permisă de axiomatica deciziei însăşi şi că, în sine, teoria nu este nici normativă, nici descriptivă, ci numai ”un cadru de analiză” sau un «”formalism” ce se pretează la o interpretare descriptivă ca şi bine la o interpretare normativă. » Această teză este susţinută şi de P.Pavesi şi Peter Fishburn .31 . Acest fapt este recunoscut şi reiterat de Herbert Simon într-unul din articolele sale.

Page 20: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

constrângătoare asupra subiecţilor, dar ea permite judecarea comportamentului lor ca fiind

raţional, dacă corespunde modelului sau ca iraţional, dacă nu corespunde. Dar, se întreabă Black,

ce înseamnă asta? Este un fel de diagnostic medical? Care este riscul cu care se confruntă

decidentul care nu respectă modelul? Situaţia nu este comparabilă cu cea a bolnavului care nu

respectă medicaţia prescrisă de medic şi care ştie care sunt consecinţele, pentru că noi nu ştim

care sunt consecinţele irationalităţii. Răspunsul ar putea fi următorul: ”Tu trebuie să alegi în mod

raţional, altfel eşti inconsistent.”

Picavet, care se opreşte şi el la această idee a unui fel de imperativ natural al principiilor

teoriei deciziei asupra subiecţilor umani, crede că este vorba, în bună parte, ”despre o confuzie

între necesitatea logico-matematică a acestor principii şi necesitatea naturală.” Postulatul este

”natural”, ”convingător” sau ”necesar” numai în raport cu ansamblul fundamentelor conceptuale

(sau mai corect, ontologice) ale acestei teorii. Când se aplică exigenţe teoretice de raţionalitate în

medium-ul unei teorie, trebuie să se accepte de la început faptul că aceste exigenţe nu au (în cel

mai bun caz) decât o evidenţă relativă la ansamblul teoriei propuse: ”În sine, un postulat nu este

niciodată « natural ». »Evidenţa » ţine mai curând de ceea ce este perceput în mod personal, şi

în cazuri particulare (relative la circumstanţe concrete), ca fiind ceea ce trebuie făcut altfel

existând pericolul de a se comporta într-o manieră contrară raţiunii.”32

Teoria « revizionistă » a lui Richard Jeffrey.

Jeffrey a încercat33 să răspundă la această obiecţie care vede în teoria bayesiană mariajul

imposibil dintre o abstracţie puternic normativă şi un empirism foarte mărginit. Astfel, el

defineşte două variante de « probabilism »:

• bayesianismul rationalist care este un fel de bayesianism îngust, după care există o distribuţie

probabilistă (logică sau a priori) care va defini o stare de spirit (state of mind) a unei inteligenţe

perfecte, inocentă în raport cu întreaga experienţă. Adepţii aceastei poziţii sunt Bayes, Laplace,

W .E. Johnson, Keynes, H. Jeffreys şi R. Carnap. Atribuirea unei probabilităţi pentru o credinţă

este văzută de ei ca fiind compusă din două elemente. Primul este reprezentat de un proces pur

raţional, care constă în atribuirea iniţială a unei probabilităţi M care caracterizează starea de

32 .Emm. Picavet, op.cit., p.228.

33 . Radical Probabilism (Prospects for a User’s Manual), Philosophical Issues, 2, 1992,p.193-204.33

Page 21: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

spirit a unei inteligenţe laplaceene nou-născută. Cealaltă parte este un element pur empiric, un

raport comprehensiv D al întregii experienţe la un moment dat. Pe ansamblu, cele două

determină probabilităţile de judecăţi experimentate de inteligenţa laplaceană, obţinute prin

condiţionarea 34 ”ignoranţei iniţiale” M de către protocolul D. Probabilitatea judecăţii H va fi

M(H|D) pentru orice subiect a cărui bază de date de experienţă este D.

• probabilismul radical care respinge atât mitul empirist al propoziţiei D ca fiind constituită din

date senzoriale imediate cât şi mitul raţionalist al ignoranţei iniţiale M. Probabilităţile n-au

nevoie de sprijinul unor certitudini (adică medierea condiţionării): putem avea probabilităţi oricât

de înapoi putem regresa, regresia la infinit fiind blocată de accesibilitatea limitată la trăsăturile

stării probabilistice actuale a subiectului.

Această renunţare la cele două supoziţii bazale ale bayesianismului a provocat respingerea

teoriei ca fiind necritică, pentru că ea nu impune agentului justificarea factorilor bayesieni ca

fiind consideraţi convingători (cogent)35. Caracterul convingător se poate exprima el însuşi în

orientarea (commitment) către o anumită acţiune care va fi respinsă dacă probabilitatea credinţei

se va modifica foarte mult. Ceea ce vrea Jeffrey să introducă astfel în teoria deciziei este faptul

empiric că majoritatea experţilor, când trebuie să ia o decizie iau în considerare experienţa lor

anterioară care se prezintă în mod solidar cu factorii care le-au determinat deciziile în acel

moment, astfel încât nu se poate face o separare între aceasta şi aceştia. Toţi aceşti factori se

prezintă într-o anumită ordine care este determinată de experienţă şi care determină calculul

probabilităţilor anvizajate pentru fiecare dintre ei. Astfel, pot exista factori neobişnuiţi care i s-au

impus în mod personal (personally cogent), în propria lui experienţă, ceea ce transformă procesul

de decizie într-o ”artă a judecăţii care depăşeşte eficienţa onestă”36. Formal, justificarea factorilor

bayésieni care se impun expertului ca fiind constrângători (cogent) într-o manieră intrinsecă, dar

nu şi colegilor acestuia, este o problemă, crede Jeffrey, de certificare, care este atestată de

diploma de studii şi de prestigiul expertului printre cunoscători. Material, metodele de justificare

a probabilităţilor radicale ale credinţelor utilizate într-un anumit domeniu, rămân inaplicabile în

altul.

34 . care este definit ca fiind ”un mod particular de schimbare a probabilităţilor anterioare ”, op.cit., 202.

35. Jeffrey prezintă toate sensurile cuvântului: « urgent », « convingător », « constrângător », « puternic », « irezistibil » etc.

35

36 Jeffrey, op.cit, p.203.

Page 22: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Deci, probabilismul radical al lui Jeffrey se opune tendinţelor care au văzut în teoria deciziei

ceva foarte apropiat de gândirea logică şi argumentativă şi care au furnizat modele de a gândi în

mod corect şi de a lua decizii bune. El vrea să apropie teoria deciziei cât mai mult posibil de

realitatea deciziei. În tentativa lui de apropiere de procesul real de decizie, se poate remarca, în

primul rând, faptul că Jeffrey renunţă la aspectul raţional al bayesianismului. Aceasta înseamnă

două lucruri: că el încearcă, pe de o parte, să construiască o teorie a deciziei care să fie complet

descriptivă, adică fără nici o normativitate şi, pe de altă parte, să elimine orice tentativă de

reducere sau de eliminare a incertitudinii iniţiale. Această renunţare la raţionalitate37 vrea,

probabil să dea dreptate cercetărilor care au ajuns la concluzia irationalităţii agenţilor pe baza

faptului că ei nu respectă axiomele teoriei raţionale a deciziei. Dar, Jeffrey pare să fie indiferent

în privinţa problemei raţionalităţii deciziei. El este mai interesat de conformitatea teoriei cu

realitatea deciziei. Aceasta explică de ce el subliniază, de fiecare dată, aspectele implicite, tacite

ale procesului, faptulul că teoria lui furnizează o viziune mai intuitivă despre decizia umană

decât teoria clasică.

Viziunea lui despre învăţarea tehnicilor de calcul este marcată de această grijă pentru ceea ce

ţine de intuiţie. Probabilismul radical crede că noi putem păstra proiectul de învăţare a tehnicilor

de calcul al probabilităţilor, dar el susţine că programele de antrenament (training) trebuie să fie

create pe baza unor factori de experienţă (pe care Jeffrey îi numeşte capta pentru a-i distinge de

data – datele teoriei clasice) recoltaţi din experienţa experţilor. Teoria prescriptivă nu mai are

drept scop eliminarea diferenţelor care există între teoria normativă şi cea descriptivă, ci de a

elimina diferenţele care există între decizia expertului şi cea a novicelui, diferenţe care nu mai

sunt la nivelul tehnicilor, ci la nivelul acelor capta, al factorilor prezenţi în experienţa noastră

care sunt utilizaţi în procesul de decizie.38

Încercarea lui de a elimina orice normativitate şi orice presupoziţie este evidentă în

demersul care priveşte rolul pe care trebuie să-l joace calculul probabilităţilor în decizia

obişnuită: el spune că «rolul propriu omului de ştiinţă nu este de a asigura agenţilor raţionali

probabilităţi pentru ipotezele pe care ei trebuie, pe această bază, să le accepte sau să le respingă».

Dacă oamenii de ştiinţă trebuie să maximizeze binele, atunci ei trebuie să se abţină de la a

accepta sau a respinge ipotezele. Cineva nu poate, acceptând sau respingând ipoteza privitoare la

37 . El utilizează numele ”raţional” numai pentru a desemna alternativa concurentă pentru bayesianismul său, nu şi pentru teoria sa.38 . Această viziune prezintă anumite trăsături comune cu cea împărtăşită de Brunswik sau Hammond.

Page 23: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

vaccinul contra poliomelitei, de exemplu, să dea dreptate atât problemei medicului care încearcă

să decidă dacă trebuie să-l inoculeze unui copil şi celei a veterinarului, care are o problemă

similară cu o maimuţă. Pentru a accepta sau a respinge această ipoteză definitiv, aceasta

înseamnă să se introducă un conflict inutil între interesele medicului şi cele ale veterinarului.

Conflictul poate fi soluţionat fie dacă omul de ştiinţă le asigură celor doi o singură probabilitate

privitoare la ipoteză (plecând de la care ei iau decizii bazate pe utilităţile particulare ale

problemelor lor), fie el se ocupă de elaborarea unei decizii separate pentru acceptabilitatea

ipotezei în fiecare caz. Există trei motive pentru a accepta o astfel de viziune : (i) ea presupune o

teorie satisfăcătoare despre probabilitate în sensul gradului de confirmare pentru ipotezele

privind o evidenţă dată ; (ii) chiar dacă o astfel de teorie ar fi disponibilă ar exista dificultăţi

practice enorme în utilizarea ei ; (iii) o astfel de abordare nu prezintă nici o asemănare cu modul

nostru obişnuit de a concepe ştiinţa. Cărţile de electrodinamică, adaugă Jeffrey, se mărginesc la a

prezenta ecuaţiile lui Maxwell ca fiind legi; ele nu le adaugă şi un grad de confirmare.39

Pentru Jeffrey, teoria bayesiană a deciziei este mai curând un fel de carte de reguli pentru

şah care ne spune cum să câştigăm o partidă. Ceea ce rămâne, după el, în afara teoriei este

problema căilor şi a mijloacelor pentru a realiza asta.40

Se pare că Jeffrey este hotărât să distrugă vechea teorie a deciziei, că este adeptul unui

probabilism radical, care exclude complet certitudinea absolută (valorile 1 şi 0). Dar, această

poziţie nu este întotdeauna susţinută cu aceiaşi putere. Uneori41, el acceptă ideea că pot fi

utilizate probabilităţile extreme şi el crede despre probabilismul lui că este un fel de alternativă la

aceste judecăţi extreme. Probabilismul, spune el, nu trebuie să insiste pe precizia judecăţii în

fiecare caz. O stare de judecată perfect inteligibilă este, de exemplu, cea în care agentul

presupune că ploaia este mai probabilă decât ninsoarea şi mai puţin probabilă decât timpul

frumos, dar el nu le poate atribui valori numerice pentru că nu este cazul (Nu pentru că nu ar

exista numere în mintea lui, ne spune el, maliţios, ci pentru că este prea întuneric acolo, în

mintea lui, pentru ca să le poată vedea).

Legile probabilităţii logice nu sunt desemnate să-i apere pe oameni de la a nu deveni

victimele tentaţiilor doxastice, ele sunt desemnate să ne ajute să explorăm ramificaţiile diverselor

39 . Jeffrey, Probabiliy and th Art of Judgment, Cambridge, Cambridge University Press, 1992, p.26.40 .op.cit., p.43.

108. vezi op.cit., p.4841.

Page 24: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

noastre stări de credinţă actuale şi potenţiale - ale noastre sau ale altor oameni, acum sau în trecut

sau în viitor. Şi ele sunt înţelese ca asigurând o bază pentru metodologie.42 Concepţia lui Jeffrey

are consecinţe deosebite pentru teoria deciziei, pentru că, odată cu eliminarea normativismului

presupus de acesta, el elimină şi posibilitatea unei decizii raţionale. Scopul lui este de a oferi o

descriere sistematică, “ştiinţifică” a deciziei umane, fără a introduce nici un fel de supoziţie

normativă. Este, însă, posibil aşa ceva? Mai putem vorbi de o teorie a deciziei, mai are aceasta

valoare predictivă şi mai are vreun sens învăţarea metodelor de decizie elaborate de teoria

bayesiană? Pentru a vedea care sunt implicaţiile acestei modificări, va trebui să examinăm mai

atent supoziţiile filosofice ale acestei teorii.

Raţionalitatea şi comportament real. Statutul erorilor.

Modelul clasic al raţionalităţii exclude practic posibilitatea unui

comportament care să fie, în acelaşi timp raţional şi eronat. De aici, rezultă paradoxul

următor: pe de o parte, fiinţele umane sunt foarte inteligente şi pe de altă parte în mod

cronic influenţate în raţionamentele şi judecăţile lor.

Ca să înţelegem ce se întâmplă în aceste cazuri, să ne imaginăm problema

următoare:

Linda are 31 ani, necăsătorită, sinceră şi foarte inteligentă. Ea şi-a făcut

studiile în filosofie. Ca studentă, ea a fost foarte implicată în mişcările legate de

discriminare şi de justiţie socială şi a participat la demonstraţii antinucleare. Care

dintre aceste două alternative este cea mai probabilă ?

(a) Linda este casieră la bancă;

(b) Linda este casieră la bancă şi militantă în mişcarea feministă.

Care va fi alternativa pe care o alegeţi ? Cel mai probabil este că veţi opta

pentru (b), ca majoritatea subiecţilor care au participat la experiment.

Experimentatorul vă explică că (b) este o conjuncţie de două evenimente, îndeosebi,

că Linda este casieră şi că ea activează în mişcarea feministă, în vreme ce (a) este

una din componentele conjuncţiei. Pentru că probabilitatea ca o conjuncţie de două

evenimente nu poate fi mai mare decât cea a uneia din componentele ei, răspunsul

corect este (a) şi nu (b), spune experimentatorul. De aceea, judecata aceasta este

înregistrată ca o eroare de raţionament, cunoscută sub numele de eroarea conjuncţiei.

42 ..id., p.90.

Page 25: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Acum, experimentatorul vă explică că aceste erori de raţionament sunt ca iluziile

vizuale: odată descoperite, ele pot fi indicate, dar această cunoaştere nu este

necesarmente utilă. Oamenii văd în continuare aceiaşi iluzie, sau continuă să

raţioneze în acelaşi fel, în ciuda faptului că o ştiu. De aceea, prin analogie cu iluziile

vizuale, erorile permanente de raţionament ca iluzia conjuncţiei, vor fi numite iluzii

cognitive .

Iluziile cognitive par să fie “durabile, sistematice şi greu de eliminat” . Ele au

fost văzute ca fiind consecinţe deschise ale legilor raţionamentului uman; oamenii nu

posedă algoritmi mentali apropriaţi. Paleontologul Stephen J. Gould spune direct,

referindu-se la “problema Linda”: “De ce trebuie să facem, în mod constant, această

eroare logică ? Tversky şi Kahneman susţin, în mod corect, cred, că spiritul nostru nu

este construit pentru ca să lucreze după regulile probabilităţii”.

De aceea, deoarece conduc la concluzia că oamenii sunt iraţionali, cercetările

asupra erorilor comise prin influenţare (bias) au fost criticate, invocându-se

următoarele motive:

1. Autorii citează în mod selectiv evidenţa influenţei şi ignoră studiile care raportează

raţionamente corecte.

2. Erorile sunt judecate relativ la un sistem normativ arbitrar ca logica standard sau

teoria probabilităţilor, în timp ce subiecţii pot utiliza un sistem alternativ .

3. Raţionalitatea este mărginită de constrângerile cognitive computaţionale. Sistemele

normative referenţiale (ca logica şi teoria probabilităţilor) sunt irelevante pentru că

este computaţional imposibil pentru o fiinţă omenească să aplice aceste principii la

problemele complexe ale lumii reale .

4. Experimentele psihologice sunt arbitrare şi nereprezentative pentru lumea reală.

Ele produc “iluzii cognitive” similare cu iluziile vizuale .

5. Experimentele psihologice care induc erori sunt desemnate ca informând asupra

proceselor cognitive implicate, dar ele nu suportă extrapolări privind performanţa în

lumea reală.

6. Erorile aparente de raţionament reflectă reprezentarea personalizată de către

subiecţi a informaţiei problemei.

7. Există o relaţie circulară între logică şi comprehensiune, şi singura poziţie non-

Page 26: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

contradictorie posibilă este de a asuma raţionamentul logic.

Conceptul cognitiv de raţionalitate.

Cercetările cognitive asupra raţionalităţii cuprind două câmpuri majore:

domeniul decizional) şi cel al judecăţii; studiul raţionamentului deductiv şi inductiv.

Două concepţii diferite apar din aceste două câmpuri: prima, raţionalitatea1 este cea a

scopurilor, în timp ce cea de-a doua este raţionalitatea procesului.

Raţionalitatea în comportamentul decizional.

Teoria normativă a deciziei derivă din teoria economică a jocurilor . Principiul

de bază al acestei teorii este supoziţia că oamenii aleg în aşa fel încât să-şi

maximizeze utilitatea aşteptată - altfel spus, să-şi maximizeze beneficiile sau să-şi

minimizeze costurile. Noţiunea de maximizare a utilităţii este, evident, un caz de

raţionalitate1.

Principiul de maximizare a utilităţii subiective aşteptate. Teoria

comportamentului decizional are un câmp de aplicaţie cunoscut sub numele de

analiză decizională . Într-o analiză decizională, un consilier ajută factorii de decizie

să-şi structureze problema, ceea ce implică dezvoltarea unor arbori decizionali şi

asocierea rezultatelor proiectate cu probabilităţi şi utilităţi, pentru ca decizia să fie

luată în acord cu principiul USA.

Teoria comportamentului decizional are implicaţii asupra conceperii raţionalităţii2 :

de exemplu, cineva care intră într-un restaurant şi cere un meniu. Ce determină

alegerea ? Un teoretician al învăţării poate afirma că el va generaliza experienţa lui

din alte restaurante cu meniuri asemănătoare şi că va alege ceva care i-a făcut altădată

plăcere şi va evita tot ceea îi displace. Pentru acesta, se pare că alegerea este

determinată de experienţa trecută. Teoreticianul deciziei, pe de altă parte, va afirma

că decidentul va calcula care din opţiunile sale este cea mai bună pentru a maximiza

utilitatea şi a alege în acord cu aceasta. Dacă-l întrebaţi cum face acest calcul, atunci,

desigur, va apela la experienţele trecute din restaurante asemănătoare şi la alegereile

pe care le-a făcut atunci.

Cele două teorii prezic aceleaşi alegeri şi ifecare respectă principiul de

raţionalitate1. Dar, abordarea teoreticianului deciziei apare ca fiind mai raţională şi, de

Page 27: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

aceea, el ne spune ceva despre natura raţionalităţii. Componentele conceptului

raţionalităţii1 includ gândurile conştiente, liberul arbitru şi logicitatea.

Analizele decizionale au favorizat viziunea bayesiană după care o probabilitate este

un număr care reprezintă gradul de credinţă în posibilitatea ca un eveniment să aibă

loc: „omul a fost apreciat ca fiind un bun statistician intuitiv" 43. Ultimii 20 de ani au

adus dovezi care susţin concepţia după care modul în care se formează probabilităţile

subiective este supus unei varietăţi foarte mare de influenţe.

Cercetările psihologiei deciziei: A. Tverski, D. Kahneman. Critica T.A.R.

Teoria prospectivă

Tversky et Kahneman44 au arătat că mulţi indivizi încalcă implicaţiile

modelului teoriei maximizării utilităţii estimate chiar şi în situaţii de alegere foarte

simple în care nu este vorba de incertitudine, în care probabilităţile sunt identificate

cu frecvenţe cunoscute. Kahnemann a pus la punct o subteorie a teoriei deciziei având

ca scop analiza comportamentelor reale de decizie şi explicarea erorilor întâlnite în

experimente. El a catalogat tipurile de diferenţe dintre modelul teoriei deciziei

raţionale şi comportamentul descris şi, apoi, a indicat modul în care modelul teoretic

poate fi modificat pentru a asigura o predicţie mai bună. Modelul lui descriptiv a fost

numit „teorie prospectivă”.

Aceasta modifică teoria utilităţii estimate în mai multe puncte:

• ea propune să se presupună că agenţii modifică probabilităţile şi că utilităţile lor

depind de un punct de referinţă instabil

• utilitatea fiecărui rezultat depinde nu numai de rezultatul însuşi, ci şi de celelalte

rezultate care vor apărea în tabelul utilităţii – adică în „stări ale lumii” diferite

(pentru aceiaşi opţiune) sau în opţiuni diferite (pentru aceiaşi „stare a lumii”).

43. C.R. Peterson şi L.R. Beach, "Man as an intuitive statistician", Psychological Bulletin, 68: 1967, p. 29.44 . Rational Choice and the Framing of Decisions,dans D. E. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Decision Making. Descriptive, normative and Prescriptive intercations, Cambridge, Cambridge University Press, 1988, p.167-192.

Page 28: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Teoria prospectivă este o descriere a modului în care oamenii iau decizii cu

privire la pariuri (sau loterii) simple. Ea a pus în evidenţă existenţa a trei diferenţe

sistematice în raport cu teoria maximizării utilităţii estimate:

1. oamenii consideră consecinţele ca fiind creşteri (sau scăderi) ale stării actuale şi

au aversiune faţă de pierderi. Altfel spus, mulţi oameni dovedesc un punct de

rezistenţă în raport cu status quo-ul lor ca punct de referinţă : ei au aversiune faţă

de risc dacă-şi depăşesc status quo-ul şi caută riscul dacă sunt sub status quo.

2. ei nu tratează în mod adecvat numerele mari. De exemplu, 20.000 $ pare, pentru

ei, o sumă foarte apropiată de 25.000 $.

1. ei dau o importanţă prea mare (exprimată în mod probabilist) evenimentelor

improbabile şi subapreciază evenimentele cu o mare probabilitate.

Un alt obiect de studiu pentru teoria prospectivă îl reprezintă modul în care sunt

construite judecăţile agenţilor decidenţi. Contrar ideilor clasice, care prespuneau că

raţionamentul are o natură deductivă, cercetările grupului lui Kahnemann au ajuns la

concluzia că este vorba mai curând de euristici, adică de moduri de gândire foarte

empirice, bazate pe experienţa directă, îndeosebi pe succesul acesteia. Exemplul cel

mai important al unei asemenea euristici este reprezentativitatea. Kahneman şi

Tversky o descriu în maniera următoare: „Prespunînd că C este o categorie şi o este

un obiect oarecare, pentru a judeca probabilitatea ca o să fie un membru al lui C,

oamenii se bazează pe perceperea reprezentativităţii lui o în C. În special, o este

considerat, în mod verosimil, ca aparţinând lui C dacă proprietăţile pregnante ale lui

o sunt prezise de apartenenţa la C şi este considerat ca neaparţinând lui C, dacă

aceleaşi proprietăţi sunt, fie nonprezise, fie contra-prezise de apartenenţa la C.”45

Pentru a înţelege cum funcţionează reprezentativitatea, să luăm un exemplu:

avem categoria PASĂRE şi o ocurenţă vrabie. Cunoaşterea faptului că vrăbiile sunt

păsări prezice multe din proprietăţile lor evidente, de exemplu, faptul că ele zboară.

Alte proprietăţi, de exemplu, mărimea, nu sunt prezise de apartenenţa lor la categorie,

dar ele pot fi la fel de întâmplătoare pentru alte păsări, cum este cazul pinguinilor care

nu pot să zboare. Deci, proprietăţile au o capacitate predictivă diferită în privinţa

apartenenţei la o categorie şi instanţe diferite dau, cu ajutorul categoriei, impresii

45 .N. Osherson, Probability Judgment, in E.E.Smith şi D.N.Osherson (eds.), Thinking. An Invitation to Cognitive Science, volume 3, p.47.

Page 29: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

diferite de predictabilitate. De exemplu, proprietăţile vrăbiei par să fie mai previzibile

în raport cu apartenenţa lor la PASĂRE decât proprietăţile pinguinilor.

O altă teorie, numită a regretului, a fost propusă de Bell, Loomes et Sugden46,

în 1982. După această teorie noi regretăm decizia pe care am luat-o dacă aflăm că

rezultatul ar fi fost mai bun dacă am fi ales altceva. De exemplu, dacă cineva a hotărât

să facă o plimbare fără să-şi ia umbrela, pentru că afară este frumos şi, dacă după o

vreme, vremea se schimbă şi începe să plouă, agentul va regreta că nu şi-a luat

umbrela. Dacă nu plouă, atunci el se va bucura că nu a luat umbrela. Atunci când

luăm decizii, anticipăm aceste sentimente (regret, bucurie) şi le luăm în calcul. După

teoria regretului, noi supraevaluăm aceste sentimente anticipate de regret şi de

bucurie atunci când diferenţa dintre rezultate este mare. În ce priveşte decizia privind

umbrela, diferenţa dintre rezultate apare dacă plouă: în această „stare a lumii” ne

bucurăm mai mult dacă avem umbrelă şi regretăm mai mult dacă nu o avem. Dacă nu

plouă diferenţa dintre rezultate este prea mică (să cari sau nu o umbrelă inutilă) ca să

ţinem cont de sentimente.

R. J. Quinn şi D. E. Bell47 arată, cu ajutorul unui exemplu, importanţa unui alt

fenomen, cel al decepţiei: A merge la cinema şi descoperă că este spectatorul cu

numărul 1000. Primeşte drept premiu un cec de 100 de $. B merge la un alt

cinematograf şi este spectatorul cu numărul 1.000.000. În această calitate, el poate

trage la sorţi: are 80% şanse să câştige 50.000 $ şi 20% şanse să câştige 100 $. Care

dintre cei doi va fi mai fericit când va primi cecul de 100 $ ? Majoritatea oamenilor

spun că A este cel mai fericit, deoarece B este decepţionat de faptul că nu a câştigat

cei 50.000 $.

Decepţia şi satisfacţia (elation), după Bell, sunt complementele bucuriei şi ale

regretului. Ele implică compararea diferitelor rezultate produse de stări diferite în

cadrul aceleiaşi alegeri. Regretul şi bucuria presupun comparări între rezultatele

produse de alegeri diferite în aceiaşi stare a lumii.

46 . Regret theory : An alternative theory of choice under uncertainty, Economic Journal, 97, p.805-824.47 . A preliminary test of a reference-point model of risk choice, citat de Jonathan Baron, Thnking and Deciding, Cambridge University Press, 1988, p. 345.

Page 30: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Succesul cercetărilor grupului condus de Kahneman a atras atenţia psihologilor către

problema limitelor cogniţiei umane; astfel, ei au ajuns să facă descoperiri importante

relative la limitările care afectează memoria. Constrângerile impuse de capacitatea

limitată a memoriei pe termen scurt au fost puse în evidenţă de G.A. Miller48 şi A.D.

Baddeley49 şi au fost folosite ca explicaţii pentru a justifica anumite influenţe

negative în experimentele consacrate raţionamentului de către J.St.B.T. Evans50 şi

P.N. Johnson-Laird51. O altă limitare, mai puţin studiată, afectează memoria pe

termen lung.

M.Oaksford şi N. Chater52, continuând cercetările colectivului lui D. Kahneman

privind deciziile hazardate, susţin că trebuie asertată existenţa unor limite şi în ce

priveşte raţionamentul deductiv. Ei afirmă că abaterile empiric determinate în raport

cu teoriile normative nu trebuie să pună sub semnul întrebării raţionalitatea umană: în

general, oamenii pot să nu folosească unele dintre aceste strategii normative. Îl putem

condamna pe cineva ca fiind iraţional pentru că nu a folosit o anumită strategie numai

dacă ar fi trebuit s-o utilizeze. „A gândi altfel, înseamnă a-l condamna pentru că nu

respiră în apă, chiar dacă nu are bronhii»53. Ar fi iraţional, mai curând, să ceri

oamenilor să folosească strategii pe care nu pot utiliza. Autorii sugerează că, cel puţin

în anumite situaţii, strategiile normative sunt inadecvate posibilităţilor agenţilor

decidenţi. Cu alte cuvinte, există situaţii în care decizia raţională nu este, omeneşte

vorbind, posibilă.

P.N. Johnson-Laird şi R.M.J. Byrne54 resping ideea enunţată, între alţii de H.

Brown, privind faptul că regulile sunt garantul raţionalităţii şi susţin că mai curând

conformitatea faţă de reguli, căutarea de contra-exemple furnizează un principiu

universal de raţionalitate. Dar, în ce priveşte căutarea de contra-exemple, se poate

obiecta că ea nu este o cerinţă necesară pentru raţionalitate, din două motive:

48 . în Kahneman , Slovic şi Tversky, op.cit.49 .Op.cit., p. 137.50 . Deduction, Hillsdale, Erlbaum, 1991.51 . op.cit., p.51.52 . Reasoning Theories and Bounded Rationality, in K.I. Manktelow şi D.E. Over (eds.), Rationality, Londres, Routledge, 1993, p.32.53 . in Manktelow şi Over, op.cit., p.227.54 .Mental Models : Toward a Cognitive Science of Language, Cambridge University Press, 1983.

Page 31: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

1. ea nu este un princpiu care să adere în mod universal la practica ştiinţifică care

reprezintă cazul-paradigmă pentru activitatea raţională;

2. în perioadele de ştiinţă normală, după Kuhn, oamenii de ştiinţă refuză în mod

explicit să ia în calcul posibilitatea ca principiile teoretice ar putea fi respinse.

Căutarea de contra-exemple nu este nici un criteeriu suficient pentru o judecată

raţională. A căuta la nesfârşit contraexemple nu este ceva raţional atunci când

încercăm să luăm o decizie în timp real.

Oaksford şi Chater cred, de aceea, că trebuie să adaptăm căutarea de

contraexemple la o teorie a judecăţii. Brown55 a definit judecata ca fiind „o capacitate

de evaluare a unei situaţii, pentru a determina o evidenţă şi pentru a ajunge la o

decizie rezonabilă fără să respectăm regulile”. Este o problemă de judecată, de

exemplu, atunci când şi dacă contraexemplele ne permit să falsificăm un nucleu de

principii teoretice sau când căutarea de contraexemple a fost suficient de exhaustivă.

Adesea, facem apel la experţi, care au o experienţă şi o cunoaştere suficientă pentru a

face aceste judecăţi.

Teoria psihologică nu are totuşi intenţia, în opinia lui Oaksford şi Chater, de a

demonstra iraţionalitatea deciziei umane: „multe dintre lucrările mai vechi folosesc

modelul normativ pentru a explica performanţa umană şi introduc procese distincte

pentru a explica abaterile de la optim. În contrast, cercetările privind euristica

judecăţii caută să explice atât judecăţile corecte cât şi pe cele incorecte în termenii

aceloraşi procese psihologice”56.

Ei sunt de acord cu noţiunea lui J. Brunner şi H. Simon de „raţionalitate limitată”. D.

Newell et H. A. Simon57, au dezvoltat noţiunea de strategii euristice în rezolvarea de

probleme pentru a putea aborda comportamentul inteligent (raţionalitatea1) care nu

poate analizată cu ajutorul abordării computaţionale a problemelor complexe pe baza

algoritmilor logici. Pentru aceasta, trebuie să redefinim principiul de raţionalitate1

pentru a putea include următorul principiu al raţionalităţii limitate: oamenii

55 Rationality, Londres, Routledge, 1990.56 . D. Kahneman, P. Slovic şi A. Tversky, Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases, Cambridge U.P., 1982. Preface57 Human Problem Solving, Englewood Cliffs, New Jersey, Prentice Hall, 1972.

Page 32: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

acţionează în astfel încât să-şi maximizeze beneficiul, în cadrul unor constrângeri

exercitate de capacitatea lor cognitivă de calcul.

Există o lungă tradiţie care echivalează logicitatea cu raţionalitatea1 şi care

presupune că prima este o condiţie necesară pentru cea de –a doua. Dar, cercetările

cognitive au arătat că logicitatea nu reprezintă o exigenţă pentru comportamentul

inteligent. Viziunea clasică asupra raţionalităţii echivalată cu logicitatea trebuie să se

confrunte astăzi cu următoarele probleme:

1. Logica formală este o reprezentare inadecvată şi non-naturală a raţionamentului

implicat în limbajele naturale şi conceptele lumii reale.

2. Logica mentală este, computaţional vorbind, nereprezentabilă: procedurile mentale

de demonstraţie suferă de pe urma exploziei combinate produse de faptul că numărul

de premize care trebuie examinate creşte continuu.

3. Experimentele psihologice arată că raţionamentul oamenilor este influenţat de

mulţi factori, atât în privinţa formei cât şi a conţinutului problemelor, care sunt

independenţi de construcţia lor logică.

4. Competenţa logică, acolo unde există, poate fi abordată cu alte mecanisme de

raţionare decât cele ale logicii mentale, de exemplu, pe baza supoziţiei că oamenii

folosesc modele mentale sau că folosesc reguli sau scheme ce depind de conţinut.

5. Inferenţele inductive sunt, în mod inerent, ilogice, dar absolut necesare pentru

comportamentul inteligent. Ceea ce contează, nu este numai cât de raţional este

comportamentul nostru, ci şi cum facem ceea ce facem.

Mulţi cercetători cred că cele abordări, normativă şi descriptivă, surprind aspecte

importante ale competenţei umane. D.N. Osherson58 a formulat, pentru a exprima

această situaţie, teza coexistenţei. Această teză recunoaşte natura constrângătoare şi

apelul intuitiv la principiile raţionalităţii şi, în acelaşi timp, aprobă transgresarea lor

sistematică.

Descoperirea şi explicarea erorilor sistematice a contribuit la înţelegerea modurilor

în care funcţionează gândirea. În acelaşi timp, procesele cognitive care caracterizează

aparatul nostru mintal au consecinţe importante pentru intuiţiile privind raţionalitatea.

58. "Judgement", în D.N. Osherson şi E.E. Smith (eds),An Invitation to Cognitive Science, tomul 3, MIT Press, Cambridge, Mass., 1990.

Page 33: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Conflictul dintre teoria normativă a deciziei şi teoria descriptivă psihologică.

În studierea comportamentelor de alegere, cele două discipline diferă în mai multe

puncte:

1. clasa fenomenelor studiate : psihologii nu-şi limitează domeniul de cercetare la nivelul

comportamentului de piaţă;

2.. obiectul de studiu: în vreme ce psihologii se concentrează pe studierea proceselor, economiştii

se ocupă de rezultate;

3. datele considerate ca fiind relevante: relaţiile preţ-cantitate reprezintă centrul investigaţiei

economice, în vreme ce psihologii sunt preocupaţi de diferitele tipuri de date individuale;

Există diferenţe importante între explicaţiile comportamentului de alegere care

sunt acceptate de economişti şi cele acceptate de psihologi: explicaţiile economice

implică să se arate că rezultatele (adică ceea ce a decis agentul să facă) sunt

consistente cu ipoteza susţinută de paradigma alegerii raţionale. Pentru psihologi,

explicaţia necesită specificarea proceselor în urma cărora se fac alegerile. Un

exemplu de dezacord care poate să apară între conomişti şi psihologi: Slovic

raportează un caz pe care el îl numeşte „fenomenul refuzului”: subiecţii

experimentului sunt rugaţi să presupună două jocuri cu o valoare aşteptată

aproximativ egală, un joc având o mare probabilitate de a câştiga o miză redusă în

vreme ce celălalt joc are o probabilitate redusă de a câştiga o miză mare. Rezultatul

care intrigă este acela că mulţi subiecţi care preferă primul joc celui de-al doilea,

acordă, atunci când li se cere să evalueze jocurile, o valoare de cumpărare minimă

mai mare ultimului în raport cu primul.

Reacţiile economiştilor şi psihologilor la rezultatele acestui experiment au fost

foarte diferite: economiştii au „raţionalizat” discreditând sau susţinând irelevanţa

rezultatelor empirice. Psihologii au căutat să producă o teorie asupra procesului care

conduce la schimbarea preferinţei şi să vadă dacă aceasta poate fi generalizată şi la

alte domenii.

Atunci când descoperă un comportament anormal care le contrazice experienţa

acumulată, economiştii caută să demonstreze cum este în acord comportamentul

aparent anormal cu ipoteza susţinută anterior. Ei studiază comportamentul subiecţilor

Page 34: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

care sunt confruntaţi cu cerinţele pieţei economice (maximizarea profitului şi

minimizarea costurilor). Economiştii nu sunt interesaţi de modelarea agenţilor care au

un comportament diferit în raport cu principiile raţionale, odată ce cred că asemenea

agenţi nu vor reuşi să supravieţuiască pe piaţă. Ei sunt de acord cu faptul că agenţii

sunt failibili, dar această failibilitate este apreciată ca fiind mai curând accidentală

decât ca având un caracter sistematic. Există o puternică legătură între acceptarea

liberei concurenţe între agenţii de pe piaţă şi acceptarea paradigmei alegerii raţionale:

cei care o acceptă pe prima sunt obligaţi să o accepte pe a doua şi cei care sunt de

acord cu cea de-a doua trebuie să o accepte şi pe prima.

Lucas59 propune, de aceea, ca paradigma să fie aplicată numai în situaţiile în care

mediul este stabil. Alţi autori au ridicat două probleme relative la acest compromis:

1. ce criterii vor fi folosite pentru a determina dacă agenţii (subiecţi individuali,

agenţi economici) au destul timp (din perspectiva teoriei) ca să se adapteze la

recompensele de performanţă cu care se confruntă ? De exemplu, consumatorii care

cumpără în mod regulat din supermagazine, vor fi suficient de „experţi” pentru a

respecta criteriul ?

2. restrângerea studiului economic la situaţiile care realizează condiţiile introduse de

Lucas va limita considerabil numărul fenomenelor studiate. Pe planul politicii

economice concrete, suntem uneori interesaţi nu numai să ştim dacă echilibrul se

conservă dacă se schimbă condiţiile, ci şi care este natura costurilor impuse de

trecerea de la o stare la alta. La nivel individual, agenţii se confruntă cu noi alegeri;

pentru aceasta este important să ştim cum aleg ei în condiţii diferite de ignoranţă.

Psihologii susţin că multe decizii sunt luate în circumstanţe în care este greu să

vedem cum s-ar putea aplica disciplina economiei de piaţă. Tversky şi Kahneman,

vorbind despre aanomaliile alegerii atribuite efectelor de „framing”, fac o distincţie

între două versiuni ale problemelor de alegere: „transparentă” şi „opacă”. Atunci când

problema este prezentată într-o formă transparentă, comportamentul de alegere nu

încalcă principiile raţionale de bază. Atunci când este formulată într-o manieră opacă,

subiecţii pot transgresa aceste principii. Diferenţa dintre cele două moduri este legată

59 .Robert E. Lucas, Jr. The Behavioral Foundations of Public Policy-making, în R.M.Hogarth, M.W.Reder (eds.), Rational Choice. The Contrast between Economics ans Psychology, Chicago:The University of Chicago Press, 1987.

Page 35: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

de aspectele structurale ale problemelor şi de diferenţele privind nivelul individual de

expertiză. Dar Tversky şi Kahneman ne spun că expertiza profesională într-un anumit

domeniu nu garantează faptul că oamenii percep problemele de alegere ca fiind

transparente. Dar, cum rezultatele lor sunt obţinute pe o bază ipotetică, scepticii s-ar

putea întreba dacă răspunsurile obţinute de experimentatori au o influenţă reală

asupra deciziilor luate de agenţi în situaţii reale.

Incertitudinile teoriei prescriptive a deciziei

Am văzut în capitolul precedent că diferenţele dintre cele două nivele ale teoriei

deciziei au condus la apariţia unei noi abordări, cea prescriptivă. Această abordare,

care caută să elimine diferenţele care apar între modul în care oamenii iau, de obicei,

decizii şi modul recomandat de teoria deciziei, nu este ea însăşi imună la îndoieli.

Problema cea mai importantă este dacă, într-adevăr, subiectul uman are nevoie să

înveţe modul de decizie indicat de teoria maximizării utilităţii estimate. Serveşte

aceasta interesele subiectului ? Desigur, ne putem imagina situaţii în care agenţii

decizionali, urmându-şi tendinţele naturale, ajung la erori evidente, dar nu trebuie să-

şi ocupe viaţa cu problemele teoreticienilor. Ei se confruntă mai curând cu

problemele lumii reale. Ei au învăţat prin experienţă, de exemplu, că evenimentele

improbabile se produc cu o frecvenţă mai mare decât cea atribuită de obicei, că

aversiunea faţă de pierderi produce o selecţionare a alternativelor cu un potenţial

pentru pierdere mai evident decât o poate sugera o analiză obiectivă.

O altă problemă ridicată de teoria prescriptivă a deciziei priveşte învăţământul:

Tversky şi Kahneman sunt de acord că oamenii îşi învaţă comportamentul decizional

în condiţii concrete de alegere şi că în aceste cazuri criteriile principale ale selecţiei

alternativelor sunt cele care conduc decizia raţională. În plus, situaţia de învăţare

necesită anumite condiţii, printre care cea mai importantă este o abordare adecvată şi

imediată a relaţiei dintre condiţiile situării şi răspunsul adecvat; pentru ca învăţarea să

se producă este absolut necesară producerea feed-back-ului. Dificultăţile apar atunci

când trebuie să învăţăm în condiţii de incertitudine, de exemplu în cazul învăţării

strategiilor politice, pentru că:

1. rezultatele sunt, de obicei, târzii şi pot fi atribuite articulării mai multor acţiuni;

Page 36: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

2. valabilitatea afectează crdibilitatea, îndeosebi atunci când sunt implicate rezultate

cu probabilitate redusă;

3. nu există, evident, nici o informaţie asupra rezultatului obţinut în cazul în care s-ar

fi luat altă decizie;

4. deciziile cele mai importante sunt unice şi puţin adaptate pentru a fi învăţate.

Aceasta înseamnă că o eroare particulară va fi eliminată prin experienţă dacă

aceasta din umră satisface anumite condiţii de învăţare. Dezacordul fundamental

dintre economişti şi psihologi priveşte necesitatea de a valida sau nu faptul că erorile

de judecată şi de alegere ar fi eliminate în urma unei combinări de învăţare dintre

feed-back şi competiţie.

Un alt aspect care a fost ignorat de teoreticienii deciziei este faptul că

raţionalitatea calculată este numai o tehnică printre altele de luare a deciziilor. În

versiunile standard ea este singura formă legitimă de inteligenţă. Dar, există forme

alternative la fel de valide şi de importante ca, de exemplu, intuiţia sau imitaţia,

expertiza, adică forme care nu folosesc nici calculul, nici evaluarea preferinţelor.

Există situaţii în care este preferabil să foloseşte mai curând o asemenea formă de

decizie decât să faci calcule: dacă vrei să cumperi o maşină şi dacă singura problemă

este performanţa tehnică a acesteia, apelul la experienţa şi cunoştinţele unui mecanic

auto este mult mai rezonabilă decât încercarea de a determina toate valorile numerice

ale preferinţei pe care o poţi avea. Sau în situaţii care necesită o decizie rapidă, pe loc,

intuiţia sau imitaţia se impun în mod evident.

O problemă suplimentară este cea a raportului dintre aceste tehnici şi

conceptul de raţionalitate. Prespunând că raţionalitatea calculată nu este identică cu

raţionalitatea, atunci intuiţia, expertiza şi imitaţia sunt şi ele tehnici raţionale şi în ce

măsură ?

Problemele psihologiei deciziei raţionale

Teoria bayesiană a deciziei se confruntă, deci, pe de o parte cu mai multe

paradoxuri care-i pun la îndoială validitatea şi capacitatea de a descrie sau de a

prezice comportamentul agenţilor umani şi, pe de altă parte, cu încălcările flagrante şi

repetate ale principiilor sale de către agenţi în timpul procesului concret de decizie.

Page 37: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Vom prezenta mai jos câteva astfel de paradoxuri şi de violări ale principiilor teoriei

care pun în discuţie, teoretic şi practic, raţionalitatea procesului de decizie.

Paradoxul lui Allais

Să presupunem că cineva trebuie să aleagă între două seturi de alternative, A şi B, pe

de o parte şi C şi D, pe de alta (unde A = primeşti 100 de milioane de lei ; B =

primeşti 5oo de milioane cu o probabilitate de 10%, 100 de milioane cu o

probabilitate de 89%, şi 0 cu o probabilitate de 1%, C = primeşti 100 de milioane cu

o probabilitate de 11%, şi 0 cu o probabilitate de 89% şi D = primeşti 500 milioane cu

o probabilitate de 10% şi 0 cu o probabilitate de 90%).

Ar trebui să constatăm că dacă A este preferat lui B, C este preferat lui D. Dar

se observă, de fapt, că numeroşi subiecţi, inclusiv cei familiarizaţi cu teoria utilităţii

estimate, îl preferă pe A lui B şi pe D lui C. Asemenea preferinţe violează axioma de

independenţă şi formula utilităţii estimate. Cei care au studiat acest paradox, au ajuns

la concluzia că ceea ce-i motivează pe agenţă să nu respecte formula este un fel de

aversiune faţă de ambiguitate. Dar, aversiunea faţă de ambiguitate ar putea, foarte

bine, să se numere printre dorinţele sau pasiunile care conduc raţiunea. Aceasta

înseamnă că teoria deciziei exclude, de fapt, unele forme psihologic plauzibile de

interes subiectiv. Lucrările lui Daniel Kahneman şi Amos Tversky asupra acestei

probleme au arătat că efectul de raport comun descoperit de Allais60 era prezent în

numeroase situaţii, „evaluările” agenţilor reflectând o preferinţă absolută pentru

certitudine. În plus, ei au explicat unele abateri ale teoriei utilităţii estimate prin

efectele de framing: în anumite cazuri, subiecţii au recurs la judecăţi de uz personal

care se abat de la normele teoriei sub influenţa „cadrului” prezentării opţiunilor.

Eroarea conjuncţiei

( The Conjunction Fallacy)

Tversy şi Kahneman au pus această problemă unui număr de 89 de studenţi de la

Universităţile din Stanford (S.U.A.) şi British Columbia (Canada).

Linda are 31 de ani, este necăsătorită, sinceră şi foarte inteligentă. A terminat

facultatea de filozofie. Ca studentă, a fost implicată în mişcările privind discriminarea

60 . A fost numit astfel, pentru că în aceste experimente agenţii se confruntă cu alegerei care, în termeni de utilitate estimată, se raportează la acelaşi lucru.

Page 38: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

şi dreptatea socialăşi a participat şi la demonstraţii antinucleare. Aranjaţi, vă rog,

enunţurile următoare în funcţie de probabilitatea lor, folosind 1 pentru cel mai

probabil şi 8 pentru cel mai puţin probabil.

(a) Linda este învăţătoare;

(b) Linda munceşte într-un magazin şi face un curs de yoga;

(c) Linda este o feministă activă;

(d) Linda lucrează ca asistent social pe probleme psihiatrice;

(e) Linda este membră a League of Women Voters;

(f) Linda este casieră la bancă ;

(g) Linda este o persoană care munceşte în asigurări;

(h) Linda este casieră la bancă şi militantă în mişcarea feministă.

Majoritatea subiecţilor au considerat că (h) este mai probabilă decât (f). O asemenea

ordonare este incoerentă pentru că ea are forma

P(S1 şi S2)>P(S1),

Care contrazice axioma d a lui Kolmogorov. 61

Tversky şi Kahneman au presupus că această eroare se produce din cauza faptului

că mulţi subiecţi înţeleg (f) ca având sensul:

(f*) Linda este casieră la bancă şi ea nu este activă în mişcarea feministă.

Dacă (f) este înţeles astfel, atunci eroarea dispare, pentru că (h) are o probabilitate

mai mare decât (f*). Pentru a verifica această ipoteză, ei au înlocuit pe (f) cu:

(f’) Linda este casieră independent de faptul că ar fi sau nu activă în mişcarea

feministă.

Această alternativă nu poate fi interpretată ca (f*). Numai16% din cei 75 de

subiecţi au considerat că (h) este mai puţin probabilă decât (f’).

Dar, există un alt aspect al acestui experiment care a provocat foarte multe

discuţii: faptul că subiecţii nu sunt capabili să-şi corecteze eroarea. Astfel,

experimentatorul îi explică subiectului în ce constă eroarea conjuncţiei: faptul că (h)

este conjuncţia a două evenimente, adică (1) Linda este casieră şi (2) Linda este

activivă în mişcarea feministă, în vreme ce (f) este una din componentele conjuncţiei;

61 . P(S1 et S2) < P(S1)

Page 39: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

probabilitatea unei conjuncţii nu poate fi mai mare decât cea a uneia din

componentele ei, de aceea răspunsul corect este că (f) este mai probabilă decât (h) şi

nu invers. De aceea, spune experimentatorul, răspunsul este o eroare de raţionament,

eroarea conjuncţiei. Chiar şi după această explicaţie, eroarea persistă. Unii psihologi

au încercat să explice acest lucru spunând că erorile de raţionament sunt la fel ca

iluziile vizuale: odată descoperite, pot fi indicate, dar această cunoaştere nu este în

mod necesar utilă. Oamenii continuă să vadă aceiaşi iluzie sau continuă să raţioneze

în acelaşi fel, cu toate că ştiu că greşesc.

De aceea, prin analogie cu iluziile vizuale, erorile permanente de raţionament

au fost numite iluzii cognitive62.

Kahneman şi grupul lui de cercetători au încercat să explice această eroare ca

fiind cauzată de reprezentativitate. Linda ar putea fi reprezentată ca fiind obiectul o.

Proprietăţile evidente ale Lindei sunt cele de mai sus. Predicatele

« C1 este casieră. » şi

« C2 este casieră şi este activă în mişcarea feministă. »

joacă rolul de categorii. Acum, putem să remarcăm faptul că oamenii sunt înclinaţi să

considere că Linda este mai reprezentativă pentru C2 decât pentru C1. De exemplu,

interesul Lindei pentru discriminarea socială şi pentru dreptate este mai bine prezis de

faptul de a fi o casieră feministă decât de faptul de a fi numai o casieră. Tversky şi

Kahneman au verificat această ipoteză pe un grup de studenţi care a trebuit să

clasifice enunţurile în funcţie de gradul de asemănare a Lindei cu un membru tipic al

clasei. Studenţii au găsit că ea este mai apropiată de o casieră feministă (h) decât de o

casieră simplă (f).

Modelele „raţionalităţii limitate”: H. Smith, O. Becker

Abordarea lui Herbert Simon.

Criticii cognitivişti au atras atenţia asupra riscului confuziei între „omul raţional” şi

„omul înzestrat cu o capacitate infinită de calcul”. Simon crede că teoria clasică a deciziei pleacă

de la următoarele supoziţii:

1. valorile sunt date şi sunt consistente;

62 . exemplu utilizat de Gerd Gigerenzer, The Bounded Rationality of Probabilistic Mental models, Manktelow şi Over (eds.), op.cit. p.284.

Page 40: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

2. este posibilă o descriere obiectivă a lumii ca atare;

3. puterile subiecţilor decidenţi sunt nelimitate.

Aceste supoziţii implică anumite consecinţe:

a. nu trebuie să distingem între lumea reală şi perceperea acesteia de către subiectul

decident, deoarece acesta o percepe ca atare.

b. Putem să prezicem alegerile care vor fi făcute de un subiect raţional plecând numai de la

cunoaşterea pe care o avem despre lumea reală şi fără o cunoaştere a percepţiilor

subiectului sau a modalităţilor lui de calcul.

Dar, dacă acceptăm ideea că atât cunoaşterea cât şi puterea de calcul ale subiectului sunt

sever limitate, atunci putem să distingem între lumea reală şi perceperea acesteia de către subiect

şi între anticipările noastre şi ceea ce efectiv decide el. Adică, trebuie să construim o teorie

asupra procesului de decizie. Teoria noastră trebuie să includă nu numai procesul de raţionament,

ci şi procesele care sunt produse de reprezentarea subiectivă a agentului asupra problemei

deciziei, cadrul ei. Această teorie ne va permite să trecem de la raţionalitatea substanţială la cea

procedurală. Ea necesită o extindere majoră a fundamentelor empirice ale economiei.

Conceptul de „raţionalitate limitată” a fost introdus, astfel, la începutul anilor ‘60, în

urma cercetărilor privind limitările sistemului cognitiv din cauza organizării memoriei şi a nevoii

de a opera rapid în timp real. Simon spune că „limitările cognitive au fost o temă centrală pentru

majoritatea teoriilor…Există limitări foarte importante ale raţionalităţii umane, îndeosebi, dacă

raţionalitatea trebuie folosită într-un context faţă-n-faţă în timp real”. Limitările cognitive

înseamnă că oamenii nu pot trăi pe baza abordărilor normative, costisitoare din punct de vedere

al procesului de calcul, ale comportamentului inferenţial.

Simon a propus un model de alegere raţională bazat pe o reprezentare considerată mai

realistă a procesului efectiv de decizie.

Trebuia dezvoltată ideea după care cerinţele raţionalităţii depind de informaţia agentului

şi chiar ideea de raţionalitate presupune o capacitate dată de puterea de prelucrare a informaţiei

de către agentul care realizează acţiunile respective. Trebuia deci luate în considerare în mod

explicit limitările efective impuse agenţilor de capacitatea lor de procesare a informaţiei. Contrar

cu ceea ce presupun modele obişnuite ale alegerii raţionale, Simon aprecia că aceste constrângeri

care condiţionează comportamentul nu provin numai din mediu şi din circumstanţele externe, ci

Page 41: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

şi din facultăţile agenţilor: există, deci, „limite interne” ale raţionalităţii.63

Simon opune această viziune procedurală asupra raţionalităţii, care este în acord, după el,

cu o lume în care fiinţele umane gândesc şi inventează continuu, viziunii substanţiale asupra

raţionalităţii64 a modelelor tradiţionale, care se bazează pe viziunea încremenită a unei lumi în

care preferinţele agentului nu se schimbă.65 În aceste condiţii, trebuie să se formuleze reguli de

comportament „suboptimizator” sau de satisficing, care iau în calcul intenţia raţională a agenţilor

(care deliberează în continuare în vedere obţinerii celui mai mare beneficiu), şi, în aceleaşi timp,

şi incapacitatea lor de a urma regulile de raţionalitate care presupun o capacitate de procesare a

informaţiei pe care ei nu o pot avea.

În articolul Alternative visions of rationality, publicat în volumul in Human Affairs66 ,

Simon enunţă mai multe motive pentru care raţiunea noastră este limitată:

1. Lipsa unui fundament absolut pentru raţionamentele noastre: acestea se

sprijină pe observaţii (date) empirice (ca premize) şi regulile de inferenţă

sunt, şi ele, justificate exclusiv de exeperienţă. Deci, raţionamentul nu este

şi nu poate fi produsul pur al raţiunii. Este ceea ce Simon numeşte „nu

există concluzii fără premize”67.

2. Contaminarea teoretică a faptelor: nu avem posibilitatea de a distinge clar

între fapte empirice şi idei teoretice. Percepţia noastră foloseşte concepte,

termeni, teorii pentru a asimila faptele.

3. Nici o regulă de inferenţă acceptată nu este capabilă să producă rezultate

normative plecând numai de la premize descriptive. Simon enunţă aici un

alt principiu, „nici un trebuie obţinut numai din este”68.

4. Incompletitudinea sistemelor axiomatizate pusă în evidenţă de logicianul

Kurt Godel. Există întotdeauna teoreme adevărate, dar care nu sunt

derivabile în sistem.

Putem să remarcăm aici că toate aceste limitări ale raţiunii sunt şi limitări ale puterilor

63 . “Interne” în raport cu subiectul decident, nu cu raţionalitatea, cum s-a crezut.64 . Sau a “rezultatului”, nu a “mijloacelor” cum este prima.65 . H.Simon, From substantive to procedural rationality, Models of Bounded Rationality, volume 2, Cambridge : Mass., MIT Press, 1982. 66 . Stanford University Press, 1983.67 . Empirice, binenţeles.68 “no ought’s from is’s alone”.

Page 42: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

noastre teoretice, deci limite pentru chiar teoria deciziei. Raţiunea decizională este, în acest caz,

complet instrumentală. Ea nu ne spune către ce să ne îndreptăm. Ea este, spune Simon, ca o armă

care poate fi folosită în orice scop, bun sau rău.

Dar, există destule motive legate de deficienţele teoriei bayesiene a deciziei, pe care le-

am prezentat deja sumar, care ne conduc la concluzia că raţionalitatea agenţilor este limitată.

Pentru a determina care sunt limitele deciziei, Simon îşi propune să procedeze invers decât

bayesienii: el nu pleacă de la un model abstract, dar coerent, al acţiunii către acţiunea însăşi, ci

de la comportamentul real al agentului către teorie. Desigur, punctul de plecare nu ignoră

complet teoria; el nu are deloc intenţia de a înlocui teoria bayesiană cu o alta, ci de a o modifica

în aşa fel încât ea să fie mai adecvată experienţei. Astfel, el constată că unele supoziţii ale teoriei

clasice69 sunt orientate mai curând către un agent atotputenic şi omniscient decât către omul

obişnuit. Simon remarcă absenţa constrângerilor mediului, a constrângerilor situaţiei empirice

asupra procesului de decizie. De exemplu, nici un agent decident nu foloseşte, în procesul de

decizie, scenarii detaliate asupra viitorului, completate cu calcule ale probabilităţilor. El nu ia în

calcul toate posibilităţile imaginabile, ci numai un număr destul de redus, determinat de gusturile

sau de interesele sale etc. Atenţia lui este orientată către anumite lucruri, neglinjând în acelaşi

timp complet pe celelalte : cineva poate cumpăra o anumită maşină gândindu-se la concediu sau

pentru că-i place să asculte muzică în timpul călătoriei. Toate fluctuaţiile atenţiei pot produce

schimbări importante în decizie. În fine, o mare parte din timpul afectat deciziei va fi ocupată de

căutarea informaţiei : consultarea unor cărţi, a prietenilor, a specialiştilor. Deci, aceasta înseamnă

folosirea unei informaţii care, de fapt, nu aparţine agentului. Simon dă mai multe exemple pentru

a arăta că teoria clasică este lipsită de anumite supoziţii necesare şi care sunt prezente în teoria

psihologică a raţionalităţii procedurale.

Astfel, spune el, într-o teorie substanţială a raţionalităţii nu există loc pentru o variabilă

ca fixarea atenţiei. În teoria procedurală este important să ştim în ce circumstanţe vor fi

percepute anumite aspecte ale realităţii şi altele vor fi ignorate. Un exemplu foarte semnificativ

este comportamentul de vot. Marx ne spune că votul exprimă interesele de clasă, în special

interesele economice ale alegătorilor, dar, în fapt, lucurile apar ca fiind mult mai complicate.

Pentru a înţelege în ce constă complexitatea unei situaţii complexe, Simon ne dă ca exemplu,

cazul unui alegător la alegerile prezindenţiale americane din 1984. Principiul alegerii sale este,

69 . pe care o mai numeşte şi « olimpiană ».

Page 43: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

binenţeles maximizarea bunăstării, dar care din faptele economice îi vor influenţa votul ?:

1. veniturile majorităţii populaţiei au crescut în ultimii 4 ani, dar rata creşterii este mai

scăzută decât anterior;

2. dispersia veniturilor a crescut;

3. rata inflaţiei a scăzut dramatic;

4. profitul rămâne ridicat comparativ cu cel din trecut;

5. datoria publică şi deficitul naţional au crescut în mod dramatic;

6. balanţa de plăţi a fost grav dereglată;

7. numărul falimentelor în agricultură a crescut foarte mult;

8. şomajul este în scădere, dar rămâne totuşi mai ridicat decât în trecut.

Pentru a previziona cum va vota alegătorul motivat de bunăstarea sa, avem nevoie, în

plus, să presupunem maximizarea utilităţii. Un alegător care este preocupat de rata inflaţiei se

poate comporta diferit de un alegător care este preocupat de datoria publică. Apoi, pentru a

previziona către ce se îşi va orienta atenţia, trebuie să cunoaştem care sunt credinţele lui

economice. Un monetarist consideră că sunt relevante alte fapte decât cele luate în cont de un

keynesian.

Finalemente, Simon crede că avem deja, în psihologie, un corpus substanţial de teorie testată

empiric privind procesele folosite de oameni pentru luarea deciziilor, într-o manieră limitată,

raţionale sau „rezonabile”. Acest corpus teoretic ne indică faptul că procesele sunt sensibile la

complexitatea contextelor în care se iau deciziile şi la procesele de învăţare. O ştiinţă economică

fără cercetarea psihologică şi sociologică, care să determine datele situaţiei decizionale,

orientarea atenţiei, problema reprezentativităţii şi procesele utilizate pentru identificarea

alternativelor, estimarea consecinţelor şi alegerea posibilităţilor, o asemenea economie este ca o

foarfece cu o singură lamă.70

Care sunt caracteristicile unui organism înzestrat cu o raţionalitate limitată ? Simon încearcă să

răspundă la această întrebare enumerând următoarele caracteristici:

1. agentul trebuie să-şi concentreze atenţia, să evite distragerea şi să-şi menţină

atenţia concentrată pe lucrurile care trebuie examinate. În modelul „olimpian”,

toate problemele sunt rezolvate permanent şi simultan. În modelul

comportamental, atenţia este cea care alege ordinea problemelor şi este legată

70 . H.A. Simon, Rationality in Psychology and Economics, op.cit., p.40.

Page 44: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

de emotivitate. Aceasta trebuie să fie luată în considerare.

2. un mecanism capabil să producă alternative

3. o capacitate de a asimila faptele privind mediul în care trăieşte agentul şi o

capacitate modestă de a produce inferenţe plecând de la aceste fapte.

Dar, în ce scop trebuie să construim un model comportamental al raţionalităţii ?

Spre deosebire de modelul clasic, un astfel de model nu ne poate îmbunătăţi acţiunea. El nu e

capabil nici măcar să garanteze faptul că deciziile pe care le luăm sunt consistente. E foarte uşor,

spune Simon, să observăm că alegereile unui organism care are aceste caracteristici vor depinde

de ordinea în care-i sunt prezentate alternativele: dacă A este prezentat înaintea lui B, A poate să

pară mai dezirabil sau, cel puţin satisfăcător; dar dacă B este prezentat înaintea lui A, B poate să

pară dezirabil şi să fie ales înainte chiar ca A să fie luat în cont. Acest model renunţă la multe din

proprietăţile formale ale modelului clasic, dar, în schimb, ne permite să concepem o formă de

raţionalitate care explică modul în care creaturile înzestrate cu capacităţile noastre mentale sunt

capabile să acţioneze într-un fel care este mult mai complicat decât cel propus de punctul de

vedere olimpian al teoriei bayesiene.

Raţionalităţile limitate ale teoriei deciziei

J. G. March71 dă câteva exemple de astfel de raţionalităţi. Le vom trece rapid în revistă, pentru a

avea o percepţie mai clară a problemei:

Raţionalitatea limitată – care subliniază măsura în care indivizii şi grupurile simplifică o

problemă de decizie din cauza dificultăţilor de anticipare sau de exeminare a tuturor

alternativelor şi a întregii informaţii. Ea a introdus ca răspunsuri rezonabile, lucruri ca regulile

căutării simple, evitarea incertitudinii, reformularea premizelor etc. Raţionalitatea contextuală –

care subliniază măsura în care comportamentul de alegere este înrădăcinat într-un complex de

alte aserţiuni privind atenţia actorilor şi a altor structuri de relaţii sociale şi cognitive. Acest

model a orientat cercetarea către modul în care comportamentul de alegere este afectat de

costurile ocazionale ale atenţionării şi de tendinţa aparentă a oamenilor, a problemelor, a

soluţiilor şi a alegerilor de a fi asociate mai curând din cauza simultaneităţii lor accidentale,

relativ arbitrară, decât datorită relevanţei reciproce

Raţionalitatea jocului – subliniază măsura în care organizaţiile şi celelalte instituţii

sociale îi determină pe indivizii care acţionează în relaţie unul cu celălalt, în mod inteligent

71 . în Rationality, ambiguity and the engineering of choice, în D. Bell, H. Raiffa şi A. Tversky (eds.), Descriptive, Normative, and Prescriptive interactions, Cambridge University Press, 1988, p.33-57.

Page 45: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

pentru a-şi urmări obiectivele individuale cu ajutorul unor calcule individuale egoiste.

Rezultatele decizionale ale colectivităţii, într-un sens, se amestecă în toate aceste calcule egoiste,

dar fără să impună un super-scop sau fără să invoce o raţionalitate colectivă. Acest concept

descoperă raţiunea în procesul de formare a coaliţiilor, în atenţia faţă de scopuri, în influenţa

exercitată de informaţie şi jocul interpersonal.

Raţionalitatea procesului - subliniază măsura în care deciziile îşi capătă sensul de la

atributele procesului de decizie mai curând decât de la atributele rezultatelor deciziei. Modelul

orientează atenţia cercetătorului către plăcerile şi suferinţele omeneşti semnificative şi spre

conţinutul simbolic al ideii şi al procedurilor de alegere. Rezultatele explicite sunt văzute ca fiind

secundare şi procesul de decizie devine sensibil în cursul înţelegerii modului în care este

orchestrat.

Raţionalitatea adaptativă – subliniază importanţa învăţării prin experienţă pentru

indivizi şi colectivităţi. Modelele mai adaptative au proprietatea ca, dacă lumea şi preferinţele

sunt stabile şi experienţa este suficient de lungă în timp, comportamentul care va fi ales va fi

foarte apropiat de comportamentul ales în mod raţional pe baza unei cunoaşteri perfecte.

Raţionalitatea selecţionată – subliniază procesul de selecţie care operează între indivizi

sau organizaţii în cursul luptei pentru supravieţuire sau dezvoltare. Regulile de comportament

duc la inteligenţă nu datorită calcului conştient al raţionalităţii lor de către jucătorii unor roluri

obişnuite, ci datorită supravieţuirii şi dezvoltării unor instituţii sociale în care asemenea reguli

sunt respectate şi asemenea roluri sunt adoptate. Conceptul este orientat către măsura în care

alegerea este dominată de procedurile standard de operare şi de reglarea socială a rolurilor.

Raţionalitatea ulterioară – subliniază descoperirea intenţiilor ca fiind o interpretare a acţiunii

mai curând decât ca fiind o poziţie anterioară. Acţiunile sunt văzute ca fiind exogene şi ca

producând experienţe care sunt organizate într-o evaluare ulterioară. Evaluarea este făcută în

termeni de preferinţe produse de acţiune şi de consecinţele acesteia, iar alegerile sunt justificate

pe baza consistenţei lor ulterioare cu scopurile, care au fost ele însele dezvoltate în cursul unei

interpretări critice a alegerii. Modelele de raţionalitate ulterioară susţin ideea că acţiunea trebuie

să fie consistentă cu preferineţele, dar ele o concep ca fiind antecedentă scopurilor sale.

Se pot face mai multe observaţii asupra acestor tipuri de raţionalitate limitată: principala

este, însă, aceea că toate se raportează, într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită, la

raţionalitatea clasică, ideală, încercând s-o adapteze, prin introducerea unui anumit element

Page 46: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

descriptiv, care ţine de psihologia agentului sau de mediul în care acesta trăieşte, de factorii

sociali sau culturali, la realitatea procesului de decizie. O asemenea operaţie este benefică în

măsura în care acţiuni care, din perspectiva teoriei clasice, erau iraţionale pot fi acceptate ca

raţionale deoarece ele reflectă acţiunea factorului pe care modelul în cauză îl ia în calcul.

Problema este că acţiunea respectivă va fi raţională numai din această perspectivă, celelalte

modele, care introduc factori neutri în raport cu situaţia de decizie actuală, vor funcţiona la fel ca

teoria clasică, deci acţiunea va fi catalogată ca fiind iraţională. Situaţia are implicaţii mult mai

grave: dacă o decizie apare ca fiind raţională numai din perspectiva unei singure teorii, toate

celelalte catalogând-o ca fiind iraţională, verosimilitatea raţionalităţii ei este foarte redusă.

Aceasta afectează credibilitatea teoriei, care apare ca fiind mai curând o justificare pro domo a

acţiunii, decât ca o descriere a acesteia. Aceasta înseamnă că, în măsura în care renunţăm la

elementul normativ, conceptul de raţionalitate îşi pierde semnificaţia şi justificarea

epistemologică: ce rost mai are să catalogăm o acţiune ca raţională, dacă nu putem determina ce

o face să fie astfel, ci numai ce o limitează. Utilitatea conceptului de raţionalitate stătea în

normativitatea lui, adică în faptul că fixa anumite principii normative care trebuiau respectate

pentru a putea deosebi o acţiune de o alta. Raţionalităţile limitate ne explică de ce nu putem

respecta unele dintre aceste principii, nu şi de ce trebuie să le respectăm pe celelalte. Aceasta

înseamnă că chiar dacă conţinutul normativ al conceptului nu este complet eliminat, valoarea lui

este ocultată de elementul descriptiv. Acolo unde „este”, nu mai „trebuie” nimic.

Putem vedea acum , cum s-a ajuns la introducerea raţionalităţii limitate: s-a plecat de

la nevoia de a previziona şi descrie comportamentul uman de decizie. S-a produs o teorie

matematică, foarte abstractă şi coerentă, simplă, precisă şi exactă care promitea să asigure o mai

mare înţelegere a gândirii şi acţiunii umane şi, în acelaşi timp, posibilitatea de le îmbunătăţi.

Această teorie a propus o definiţie mai precisă, instrumentală, a conceptului de raţionalitate. Dar,

curând, au apărut problemele:

• în interiorul teoriei: paradoxurile decizionale şi inconsistenţele;

• în raporturile teoriei cu alte teorii: cercetările psihologice au arăta că pretenţiile normative

ale teoriei sunt la fel de iluzorii ca şi cele descriptive;

• în raporturile teoriei cu realitatea: domeniul de aplicaţie al teoriei se restrânge în măsura

gradului ei de abstractizare;

• în raport cu supoziţiile filosofice ale teoriei: concluzia că subiecţii umani sunt iraţionali.

Page 47: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Elementul fundamental care a pus la îndoială teoria a fost descoperirea făcută de

psihologi, a faptului că subiecţii nu respectă, de regulă, normele sau modelele stabilite de teoria

deciziei, sau, altfel spus, problema erorii masive.72

Teoreticienii deciziei, ca Simon, au crezut că de această inconsistenţă se face vinovat

conţinutul prea abstract, normativ, al conceptului de raţionalitate şi au introdus conţinuturi

concrete, descriptive – factori psihici, sociali, culturali etc – vizând situaţii în care aplicarea

conceptului clasic conducea la concluzia iraţionalităţii subiecţilor. Noile teorii au reuşit, deci, să

demonstreze raţionalitatea agenţilor acolo unde vechea teorie trăgea concluzia iraţionalităţii lor şi

aceasta prin apelul la factori pozitivi pe cae vechea teorie îi ignora total.

Proliferarea şi diseminarea modelelor de raţionalitate limitată a condus la

contextualizarea conceptului de raţionalitate, adică la obligativitatea precizării perspectivei din

care judecăm o acţiune ca fiind raţională. Epistemologic vorbind, noua situaţie reprezintă un

regres, deoarece în situaţia anterioară nu trebuia să precizăm din ce punct de vedere calificăm o

acţiune ca fiind raţională. Un alt regres important priveşte semnificaţia calificativului de

„raţional”: în vreme ce anterior era vorba de realizarea unor standarde universale –

indepedendente de orice fel de factori-, acum este vorba de o raţionalitate puternic

contextualizată de situaţia care este luată în calcul.

Există, astfel, modele de raţionalitate aplicate infracţionalităţii, activităţilor criminale.

Dacă am modifica, de exemplu, legislaţia în aşa fel încât să dispară diferenţele de pedeapsă

dintre infracţiunile grave şi cele minore73, atunci numărul infracţiunilor minore ar scădea, dar ar

creşte numărul infracţiunilor grave, deoarece, pentru un infractor mărunt – un hoţ – costul

(pedeapsa) ar fi acelaşi în situaţia în care îşi jefuieşte victima şi în cea în care o jefuieşte şi o

ucide -, dar probabilitatea de a fi prins şi acuzat de furt s-ar reduce considerabil în a doua

alternativă. Există, deci, o raţionalitate a infractorilor, de care legislatorii trebuie să ţină cont

atunci când elaborează legislaţia, dar sensul acestei raţionalităţi este admisibil numai în acest

72 . Această afirmaţie pare contestabilă : se poate crede că consistenţa teoriei este mai importantă decât această invalidare empirică, de exemplu ; dar, există câteva argumente în favoarea părerii mele pe care le voi aminti aici :- problemele de consistenţă sunt tolerabile, într-o anumită măsură, în orice teorie; istoria ştiinţei ne arată că teorii

foarte onorabile, cum ar fi mecanica newtoniană sau cea relativistă, au avut, aproape tot timpul astfel de probleme. Dar dacă o teorie îşi pierde valoarea explicativă şi predictivă, atunci este înlocuită de o alta.

- Problemele de consistenţă pot fi rezolvate fie fiind negate ca atare (cazul lui Allais, care a negat faptul că am avea de-a face cu un paradox decizional), fie prin eliminarea din domeniul teoriei a tuturor situaţiilor care pot conduce la inconsistenţă. Erorile empirice sistematice nu sunt, însă, eliminabile decât printr-o schimbare a teoriei.

73 . Am pedepsi, de exemplu, furtul şi crima, cu aceiaşi pedeapsă maximă, aşa cum au cerut unii “justiţiari” şi la noi.

Page 48: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

context.

Această situaţie este răspunzătoare de îndoielile cu care trebuie să se confrunte teoria

prescriptivă: dacă teoria clasică trebuie înlocuită, progresiv, de o mulţime de teorii descriptive

care descriu modurile obişnuite de luare a deciziilor ale decidenţilor, la ce bun să mai încercăm

să-i învăţăm ceva (adică să schimbăm obişnuinţele decizionale ale agentului) diferit de ceea ce el

ştie deja şi consideră ca fiind corect ? Cu atât mai mult cu cât şi noi, ca psihologi, consderăm că

acesta este modul corect de a decide.

Dar, problema relevanţei raţionalităţii limitate este, într-adevăr, o problemă ? În fond, ar

putea replica cineva, avem nevoie de un concept de raţionalitate ca să ştim ce decizie poate fi

luată într-o situaţie dată, atât. Dacă un model descriptiv al raţionalităţii limitate ne permite să

determinăm acest lucru, atunci nu are nici o importanţă dacă agentul este mai mult sau mai puţin

raţional decât în altă situaţie. Funcţia oricărei teorii a raţionalităţii limitate este de a asigura

predicţia alegerii agentului. Dar, se poate răspunde că faptul că fiecare model al raţionalităţii

limitate propune o viziune diferită asupra aceleiaşi situaţii decizionale, ceea ce înseamnă şi

rezultate diferite ale deciziei. În vreme ce, anterior, aveam de-a face cu o singură predicţie

considerată, dintr-o perspectivă unică, pe baza unui calcul unic, ca fiind raţională, acum vom

avea mai multe predicţii apreciate ca fiind raţionale, dar din perspective diferite74, pe baza unor

calcule diferite. Cum decidem care este teoria adecvată situaţiei ? De unde ştim dacă teoria

noastră modelează corect situaţia ? Din aceea că predicţia ei este confirmată ? Dar, dacă mai sunt

şi alte modele care avansează aceiaşi predicţie ?

Egon Brunswik şi-a pus aceste întrebări şi a realizat necesitatea unei unificări între teoria

clasică normativă şi realitatea psihologică. Bazele acestei unificări le-a văzut în conceptul de

cvasi-raţionalitate. Intenţia lui este de a construi o teorie şi un model al simţului comun. Această

teorie vizează reunirea intuiţiei şi a gândirii logice în acelaşi concept de simţ comun. Dar,

conceptul a fost introdus în legătură cu descrierea percepţiei mărimii unui obiect ca fiind un

„compromis” între mărimea proiectată pe retină şi mărimea fizică în mediu, gradul specific al

compromisului fiind dependent de condiţiile locale. Apoi, el a extins noţiunea de compromis

pentru a se referi la activitatea cognitivă în general şi la judecată în special. Deci, ideea unui

compromis între latura analitică a gândirii noastre şi latura intuitivă a condus la ideea cvasi-

raţionalităţii, care presupune existenţa unui continuum între cele două laturi.

74 . Multe din ele incomensurabile. De exemplu, un model care ia în cont factori culturali (tradiţii, moravuri etc) sau afectivi (sentimente, emoţii) şi un model care ia în cont factori economici (costuri, profit etc).

Page 49: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

În « The conceptual framework of psychology »75, el a introdus baza teoretică pentru

utilizarea statisticii regresiei multiple ca unealtă matematică pentru cogniţia cvasi-raţională. El

crede că omul, spre deosebire de maşina inteligentă76, folosind indici cu o validitate limitată, are

o percepţie şi o judecată imperfecte. Pentru Brunswik, spre deosebire de alţi psihologi, atât

gândirea logică cât şi intuiţia sunt forme imperfecte de raţionament. Fiecare, spune el, are virtuţi

proprii , dar şi propria formă de stupiditate.

Ce rezultat al evoluţiei, omul este capabil să stabilească corelaţii între diferiţi indici.

Acest fapt este posibil datorită faptului că indicii sunt redundanţi şi, de aceia, interşanjabili. Un

surâs piretenos poate înlocui o strângere de mână prietenoasă ca semn al prieteniei, de exemplu.

Hammond crede că medicina, ca artă, constă în capacitatea medicului de a cunoaşte şi a

recunoaşte interşanjabilitatea, redundanţa diferitelor semne şi simptome care vehiculează

informaţia care nu e direct observabilă.

În general, condiţiile naturale oferă informaţia în termeni de indici multipli failibili. Dar,

în eforturile noastre de a spori exactitatea şi competenţa judecăţilor noastre, construim continuu,

pentru propria noastră utilizare, indici infailibili. Hammond dă ca exemplu de astfel de indici,

farurile, semnele de circulaţie etc. Astfel, o mare parte din mediul nostru înconjurător a fost

transformat pentru a ne asigura astfel de indici. Cel mai bun exemplu este locul de muncă într-o

uzină: întreaga structură a acestuia este gândită plecând de la cerinţele legate de o optimă

desfăşurare a operaţiilor cerute de procesul de muncă vizat.

Oamenii se confruntă cu condiţii care le oferă atât indici failibili (în lumea naturală) cât şi

indici infailibili (în lumea umanizată). Anumite situaţii şi anumite scopuri sunt mai generoase cu

primele, altele sunt mai generoase cu ultimele. De exemplu, munca fizicianului experimentator

este foarte bogată în indici infailibili: el controlează majoritatea variabilelor presupuse de

experiment, aceasta are o structură determinată de interesul cognitiv al cercetătorului, există

instrumente adecvate care pot da uşor o expresie cantitativă variabilelor, în fine maşini de calcul

puternice (care folosesc algoritmi puternici cu viteze care-i fac eficienţi) asigură o imagine

globală destul de apropiată de realitatea experimentării. Dar, în ciuda tuturor acestor indici

infailibili, fizicianul nu-i poate elimina complet pe ceilalţi, failibili şi, de aceea, este obligat să

apeleze la intuiţie. Lucrul acesta este valabil îndeosebi în cazul incertitudinii, ca în acest exemplu

75 . În Enciclopedia of Unified Science (vol. I, no.10, p. 4 -102), Chicago, University of Chicago Press,1952.76 Care este construită în funcţie de câţiva indici (cues) fizici, dar care au o credibilitate maximă, dând astfel posibilitatea unui raţionament perfect valid.

Page 50: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

din istoria ştiinţei: Hertz a fost obligat să interpreteze anumiţi indici care nu erau (încă) infailibili

şi care erau răspunzători de incertitudinea experimentului. Eroarea lui nu era iraţională, pentru că

interpretarea lui era o încercare de reducere a incertitudinii. El a încercat să determine care indici

ai experimentului pot fi interpretaţi ca fiind infailibili. El s-a înşelat, dar într-o manieră cvasi-

raţională, pentru că a fost obligat să suplinească lipsa de informaţie (de certitudine) cu intuiţia

pentru a construi un algoritm al experimentului. Dar, din nefericire, intuiţia l-a înşelat.

Hammond a construit o variantă a modelului lentilei corespunzătoare cvasi-raţionalităţii

La fel ca în modelul original, organismul este văzut ca o lentilă : el colectează informaţia cu

ajutorul indicilor care emană de la obiect şi îi reorientează în sistemul cognitiv al organismului

sub forma unei judecăţi despre o stare ideală.

Teoria jocurilor

Teoria jocurilor este o subteorie a teoriei alegerii raţionale.

Ea încearcă să adapteze concepţia alegerii la realitate, anume la faptul că majoritatea alegerilor

noastre interacţionează (cauzează sau sunt cauzate de) cu alegerile altor decidenţi. Aceasta

înseamnă că, între alternative trebuie să includem şi alegerile pe care le fac ei sau consecinţele

acestora pentru alegerea noastră.

Într-un joc, avem de-a face cu următoarele concepte:

1. Jucători: aceştia sunt participanţii la joc. Un jucător poate fi un individ sau un grup (o

echipă, o corporaţie, un partid politic, o naţiune, un pilot de avion sau un căpitan de submarin

etc)

2. O mutare sau o alegere care va fi executată de jucător.

3. O strategie, adică o regulă (sau o funcţie) care asociază mutarea (alegerea) jucătorului cu

informaţia disponibilă în momentul în care face alegerea.

4. O strategie de comportament este o regulă care defineşte probabilitatea unei mutări

admisibile ca fiind o funcţie a informaţiei disponibile.

5. Câştigurile( Payoffs) care sunt numere reale care măsoară dezirabilitatea unor rezultate

posibile ale jocului, adică sumele de bani pe care jucătorii le pot câştiga. Sinonime: recompense,

indici de performanţă, criterii de performanţă, valori ale utilităţii etc.

Page 51: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

O defini ie mai riguroasă poate fi dată dacă formulăm teoria în domeniul ț analizei

decizionale în care arborele decizional dă o reprezentare a rela iei dintre ț ac iuniț , rezultate iș

incertitudini. Această reprezentare poate fi numită forma extinsă a unui joc. Un joc în formă

extinsă este un graf (adică un set de noduri i de arce) care are structura unui arbore i careș ș

reprezintă o secven ă posibilă de ac iuni i perturbări medii care influen ează rezultatul unui jocț ț ș ț

jucat de mai mul i jucători. Un joc în formă extinsă include un set de jucători dintre care seț

distinge unul numit Natura i un set de ș pozi iiț descrise drept noduri întro structură de arbore. În

fiecare nod, un anumit jucător are dreptul să execute o mutare, adică trebuie să să aleagă o

ac iune posibilă dintrun set de arce ce pornesc dintrun nod. ț Informa ia ț de care dispune fiecare

jucător întrun nod este descrisă drept informa ia despre structuraț jocului. În general, jucătorul

poate să nu tie cu exactitate în care nod al structurii arborescente a jocului se află în momentulș

efectuării alegerii.

Când jucătorul alege o mutare, aceasta corespunde cu alegerea unui arc al grafului care

define te trecerea la un alt nod, după care celălalt jucător trebuie să aleagă o mutare etc. Dintreș

jucători, Natura este singura care mută la întâmplare, adică mutările ei sunt selectate întâmplător.

Page 52: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Jocul are o regulă de încheiere descrisă de nodul terminal al arborelui. În acel moment jucătorii

î i primesc recompensele numite i cî tiguri (payoffs). Figura 2.1 prezintă forma extinsă a unuiș ș ș

joc cu doi jucători, un joc stocastic cu mutări simultane. Putem spune i că acest joc areș

informa ia unei ț structuri de mutări simultane. Aceasta înseamnă că jucătorul 2 nu tie ca ac iuneș ț

a ales jucătorul 1 i vice versa. În această figură, nodul marcat cu D1 corespunde jucătorului !,ș

iar nodurile marcate cu D2 corespund mutării jucătorului 2. Informa ia jucătorului 2 esteț

reprezentată de caseta ovală. De aceea, jucătorul 2 nu tie care a fost ac iunea aleasă de jucătorulș ț

1. Nodurile marcate cu E corespund mutării Naturii. În acest caz, prespunem că sunt posibile 3

evenimente echiprobabile. Nodurile reprezentate de cercurile pline sunt nodurile terminale în

care jocul se încheie i se achită câ tigurile.ș ș

Ca şi teoria alegerii raţionale, teoria jocurilor pleacă de la individualismul metodologic şi

aplică principiul Maximin (maximizarea câştigurilor şi minimizarea costurilor). Diferenţe:

1. între alternative sunt incluse alegerile celuilalt (sau ale celorlalţi) jucător(i).

2. jocul comportă mai multe stadii („ture”): adică nu avem de-a face cu o singură secvenţă

decizională, ci cu o serie care conduce la rezultatul urmărit.

3. un set de reguli pe care fiecare jucător este obligat să le respecte, pentru a putea fi

considerat „raţional”, adică pentru a nu fi eliminat din joc.

Machiavelli : „Un principe găseşte întotdeauna motive raţionale ca să-şi încalce promisiunile.

Ameninţări, promisiuni şi jocuri secvenţiale (cu mai multe mutări)

Schemele la care face apel teoria jocurilor se numesc „arbori decizionali” şi ele indică paşii

presupuşi de realizarea obiectivului acţiunii.

Exemplu

Page 53: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Profesorul poate folosi ameninţarea pentru a-i descuraja pe studenţii care intenţionează să o

facă. Este important să existe o evaluare a ameninţării.

Exemplu: părinţii folosesc deseori ameninţările pentru a-şi tempera copii. Eficacitatea acestora

depinde de doi factori:

1. dacă părintele, în cazul în care copilul nu respectă interdicţia, îşi duce sau nu la

îndeplinire ameninţarea. În al doilea caz, copilul nu va mai lua ameninţarea în serios.

Probabilitatea acesteia va scădea.

2. dacă ameninţarea este „corect” ponderată: dacă ameninţarea este exagerată în raport cu

obiectul încălcării, probabilitatea ca ea să fie aplicată scade. Dacă este prea mică, atunci

ea poate fi asumată ca un „cost” suportabil al încălcării.

Eliminarea alternativelor

Pentru a creşte probabilitatea unei alternative care te conduce către rezultatul scontat, poţi apela

la eliminarea acelor opţiuni care te îndepărtează de el. În acest fel, reuşeşti să obţii un rezultat

dublu:

1. să creşti probabilitatea obiectivă (un număr mai redus de alternative înseamnă o

probabilitatea obiectivă mai mare pentru fiecare alternativă).

A. student

B. profesor

copiază

Nu copiază Ia o notă mai mică decât dacă ar copia

Îi dă nota 1 pentru copiat şi pierde examenul

Nu-l prinde sau se face că nu-l prinde, deci ia o notă mai mare decât dacă nu ar fi copiat.

Ameninţă că va da 1 pentru copiat

Page 54: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

2. să determini celălalt jucător să adopte o decizie în favoarea rezultatului tău.

Exemplu. Tactica „navei incendiate”.

Să presupunem că ataci un port aflat pe o insulă. Oraşul atacat ştie că tu vrei să obţii o victorie

cât mai uşoară, adică cu un minim de pierderi din rândurile soldaţilor tăi. Deci, adversarul va

încerca să prelungească lupta cât mai mult pentru a te descuraja şi a te determina să ridici

asediul.

Trebuie să iei o decizie care să-l facă să renunţe la această tactică şi să se predea. Arderea navei

cu care ţi-ai adus soldaţii a fost, în istorie, o astfel de tactică. În acest fel, pe de o parte, soldaţii

tăi sunt convinşi că nu au de ales, trebuie să cucerească oraşul sau să moară. Pe de altă parte,

atacatul înţelege că, indiferent cât va dura asediul, nu va exista posibilitatea retragerii

atacatorului. Atacatorul arăta că este hotărât să cucerească portul prin aceea că elimina

posibilitatea retragerii. Confruntat cu eliminarea acestei alternative, oraşul asediat rămâne numai

cu cea a capitulării.

Această tactică a fost folosită, de exemplu de conquistadorul spaniol Cortez împotriva aztecilor,

când a debarcat în America.

Negocierea

Un alt exemplu de joc este negocierea. Să presupunem că trebuie să-ţi negociezi salariul.

Vrei o mărire de salariu.

Care este arborele decizional în acest caz ?

Page 55: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

Decizia patronului depinde în acest caz, de ceea ce anticipează că vei face în C, adică vei accepta

refuzul de mărire şi vei rămâne (el câştigă) sau vei refuza şi el pierde un angajat. Dacă are nevoie

de tine, deci dacă rezultatul pe care-l urmăreşte este să te păstreze, atunci îţi va acorda mărirea de

salariu cerută. Probabilitatea acordării creşte dacă tu îl ameninţi că, în caz contrar, vei pleca.

Eliminarea alternativei rămânerii pe acelaşi salariu, îl poate determina, deci să aleagă mărirea de

salariu. Dacă ameninţarea plecării, chiar formulată, nu este reală, atunci va alege să nu-ţi acorde

mărirea, pentru că ştie că alternativa plecării este puţin probabilă. Patronul poate formula chiar

el, în B, o ameninţare, anume aceea reducerii de personal, făcând astfel alternativa măririi

imposibilă.

Problema onestităţii (a respectării regulilor jocului).

Există situaţii paradoxale în care negocierea se loveşte de anumite ambiguităţi legate de

credibilitatea (cel puţin a) unuia dintre jucători.

Cazul răpirilor de persoane.

Un răpitor cere o răscumpărare pentru a elibera persoana răpită. Pentru a primi banii el trebuie

să-i convingă pe cei care trebuie să o plătească de buna lui credinţă, adică de faptul că se va ţine

de cuvânt. Problema lui este faptul că răpirea este o infracţiune care îi pune în discuţie

onestitatea: cine comite o astfel de infracţiune este puţin probabil că-şi va respecta promisiunea.

El ştie că dacă aceştia nu au încredere în onestitatea lui pot anunţa poliţia, ceea ce îi pune în

pericol libertatea. Dar şi dacă îşi respectă promisiunea, adică eliberează captivul, acesta poate

A. salariat Mărire de salariu

B. patron Acordă mărirea

Îţi creşte salariul

Nu o acordă

C. salariatIţi cauţi alt serviciu

Patronul pierde un angajat

accepţi

Patronul nu-ţi măreşte salariul

Page 56: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

ajuta poliţia la prinderea lui, deci îi pune în pericol libertatea. Pe de altă parte, totuşi, dacă îl

omoară pe captiv în loc să-l elibereze, comite o infracţiune mai gravă decât răpirea, ceea ce

înseamnă că, deşi probabilitatea de a fi prins scade, costul (pedeapsa pentru crimă este mult mai

mare decât pentru răpire plus poliţia va fi mai motivată în a-l prinde decât dacă ar elibera

victima) este prea mare. Deci, cel mai avantajos pentru răpitor este să-şi respecte cuvântul şi să

elibereze victima.

Un caz asemănător este şantajul. Şantajistul are şi el o problemă de credibilitate în faţa celui

şantajat, deoarece şantajul este şi el considerat o infracţiune. Şantajatul poate crede, în plus, că

şantajistul nu va renunţa la şantaj şi după, ce a primit suma de bani cerută şi atunci poate cere

ajutorul poliţiei. Deci, şantajistul se confruntă cu problema dacă, după primirea sumei, să renunţe

la şantaj sau nu. Dacă renunţă se privează de un câştig, dacă nu renunţă îşi pierde credibilitatea şi

şantajatul poate refuza să plătească şi îl poate denunţa poliţiei, deci pierde şi banii şi libertatea.

Deci, pentru şantajist cel mai avantajos este să-şi respecte cuvântul şi să renunţe la reeditarea

şantajului.

Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul unor acţiuni imorale, agenţii au de câştigat dacă au reputaţia

unor oameni care „respectă regulile jocului”.

Invadarea Irakului de către trupele NATO conduse de SUA

Jucători: SUA, Consiliul de Securitate ONU, membrii NATO.

Punctul de plecare: SUA sunt principalul importator de petrol. Iarakul este un producător

important de petrol. Sancţiunile ONU împotriva Irakului („petrol contra hrană”) limitează

exploatarea şi exporturile irakiene de petrol. Consecinţa creşterea rapidă a cererii internaţionale

de petrol, adică creşterea rapidă a preţului la petrol, adică cheltuieli mai mari pentru importatorii

americani de petrol.

Soluţia: înlăturarea lui Saddam Hussein – ridicarea sancţiunilor- creşterea producţiei şi

exportului de petrol irakian – scăderea cheltuielilor.

Scopul SUA: înlăturarea lui S.H.

Posibilităţi :

1. Un război „drept” (adică legitimat de CS al ONU şi de membrii NATO) împotriva lui SH –

înlăturarea lui SH- …

2. Un război parţial justificat (parţial legitimat de unii membri NATO în urma unor negocieri cu

aceştia şi a unor încercări de a obţine un sprijin al CS) – înlăturarea lui SH…

Page 57: Teoria Alegerii Rationale Curs Redus

3. Un război „nedrept” (SUA atacă imediat în mod unilateral Irakul) – înlăturarea lui SH…

Costuri:

1. Obţinerea unei hotărâri consensuale este dificilă şi presupune timp. Opoziţia Chinei şi a

Rusiei în CS al ONU şi opoziţia Franţei şi a Germaniei în NATO au redus apreciabil

probabilitatea obţinerii lui. Costurile cresc odată cu trecerea timpului.

2. Obţinerea unui consens parţial (cu noii membri ai NATO şi alţi aliaţi mai vechi) este

realizabilă într-un termen mai scurt. Costul implicat: scăderea popularităţii SUA în ţările

care au refuzat să sprijine intervenţia: Franţa, Germania, Rusia, China. În 3 dintre acestea

(F,R, C) sentimentele antiamericane există deja, deci, oricum adoptarea acestei alegeri nu

modifică radical lucrurile. În cazul Germaniei, atitudinea este conjuncturală: schimbarea

partidului la putere a reapropiat Germania de SUA.

3. Izolarea politică a SUA atât faţă de aliaţii din NATO cât şi faţă de comunitatea

internaţională (ONU).

Prima alternativă reduce la minim costurile, dar i probabilitatea beneficiului. Ultima asigură oș

realizare imediată a beneficiului, dar cu costuri maxime. Alternativa 2 apare ca fiind mai

echilibrată în privin a costurilor i a beneficiului.ț ș

Concluzii

Teme-te numai de ameninţările credibile (adică cu o probabilitate mai mare). Încrede-te numai în

promisiunile credibile.

Ocupă-te numai de costurile tale, nu şi de cele ale oponentului tău. Odată ce maximizarea

câştigului este scopul tău, nu trebuie să-ţi pui problema dacă vei câştiga mai mult sau mai puţin

decât el.

„Nu are rost să plângi după laptele vărsat”. Trebuie să te preocupe acţiunile viitoare, nu cele

trecute.