tema iv - obligatiile comerciantilor

87
TEMA IV OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR Fiind o categorie profesională distinctă, comercianţii trebuie să îşi desfăşoare activitatea într-un cadru juridic bine determinat, prin care sunt stabilite atât drepturile cât şi obligaţiile specifice pe care le au. Instituirea prin lege a obligaţiilor profesionale ale comercianţilor are ca scop protejarea atât a intereselor lor, cât şi ale terţilor care participă la raporturile juridice comerciale, dar şi a unor interese publice, cum sunt cele privind funcţionarea creditului comercial, ori desfăşurarea activităţii cu respectarea strictă a regimului juridic stabilit şi a îndatoririlor ce revin acestei categorii profesionale faţă de stat şi ceilalţi cetăţeni. Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor reglementate prin norme juridice imperative constau în: publicitatea prin registrul comerţului, organizarea şi conducerea contabilităţii proprii şi exercitarea comerţului în limitele unei concurenţe licite. Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului §1. Rolul publicităţii prin Registrul Comerţului Registrul Comerţului este conceput ca un organ de publicitate, menit să realizeze o centralizare a informaţiilor despre comercianţi, pentru a oferi posibilitatea celor interesaţi de a se documenta asupra activităţii, bonităţii, moralităţii şi antecedentelor penale ale acestora. Această instituţie, sub forma sa modernă existentă în unele state străine, a fost consacrată în România încă din perioada interbelică, prin Legea din 10 aprilie 1931 intitulată: „Lege pentru înfiinţarea unui registru al comerţului“, care impunea atât comercianţilor persoane fizice cât şi societăţilor comerciale înmatricularea, la sediile principale ale întreprinderilor lor, la sucursale sau agenţii, în registrele locale, a unor serii de fapte, date sau acte ce priveau activitatea lor comercială. Registrul Comerţului este un organism destinat să servească atât comercianţilor cât şi altor persoane, nedeterminate. Alături de centralizarea informaţiilor esenţiale despre comercianţi, Registrul Comerţului oferă Institutului Naţional pentru

Upload: nicole-violeta

Post on 18-Feb-2016

24 views

Category:

Documents


2 download

DESCRIPTION

.

TRANSCRIPT

Page 1: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

TEMA IV

OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR

Fiind o categorie profesională distinctă, comercianţii trebuie să îşi desfăşoare activitatea într-un cadru juridic bine determinat, prin care sunt stabilite atât drepturile cât şi obligaţiile specifice pe care le au. Instituirea prin lege a obligaţiilor profesionale ale comercianţilor are ca scop protejarea atât a intereselor lor, cât şi ale terţilor care participă la raporturile juridice comerciale, dar şi a unor interese publice, cum sunt cele privind funcţionarea creditului comercial, ori desfăşurarea activităţii cu respectarea strictă a regimului juridic stabilit şi a îndatoririlor ce revin acestei categorii profesionale faţă de stat şi ceilalţi cetăţeni.

Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor reglementate prin norme juridice imperative constau în: publicitatea prin registrul comerţului, organizarea şi conducerea contabilităţii proprii şi exercitarea comerţului în limitele unei concurenţe licite.

Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului

§1. Rolul publicităţii prin Registrul Comerţului

Registrul Comerţului este conceput ca un organ de publicitate, menit să realizeze o centralizare a informaţiilor despre comercianţi, pentru a oferi posibilitatea celor interesaţi de a se documenta asupra activităţii, bonităţii, moralităţii şi antecedentelor penale ale acestora.

Această instituţie, sub forma sa modernă existentă în unele state străine, a fost consacrată în România încă din perioada interbelică, prin Legea din 10 aprilie 1931 intitulată: „Lege pentru înfiinţarea unui registru al comerţului“, care impunea atât comercianţilor persoane fizice cât şi societăţilor comerciale înmatricularea, la sediile principale ale întreprinderilor lor, la sucursale sau agenţii, în registrele locale, a unor serii de fapte, date sau acte ce priveau activitatea lor comercială. Registrul Comerţului este un organism destinat să servească atât comercianţilor cât şi altor persoane, nedeterminate.

Alături de centralizarea informaţiilor esenţiale despre comercianţi, Registrul Comerţului oferă Institutului Naţional pentru Statistică date referitoare la evoluţia economiei naţionale, ponderea sectorului privat, agenţii economici care au fost supuşi procedurii insolvenţei, dinamica înfăptuirii agenţilor economici în diverse sfere ale activităţii economice, forma juridică a societăţilor comerciale nou înfiinţate etc. Referitor la comercianţii persoane fizice şi la persoanele care gestionează şi controlează gestiunea, în Registrul Comerţului se pot găsi şi pot fi obţinute, pe cheltuiala solicitantului, informaţii despre onorabilitatea şi antecedentele penale ale acestor persoane. De asemenea, mai pot fi găsite date privind administratorii societăţilor comerciale care au fost revocaţi din funcţie pentru motive imputabile lor. Aceste informaţii sunt necesare, de exemplu, pentru a se cunoaşte dacă un administrator a fost revocat din motive imputabile lui şi nu mai poate fi parte, în calitate de manager, la un contract încheiat potrivit Legii nr. 66/1993 privind contractul de management. Înregistrarea în Registrul Comerţului nu reprezintă o condiţie a dobândirii calităţii de comerciant, ci una dintre obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

Potrivit legii menţionate, la începutul activităţii sale, comerciantul trebuia să procedeze la înmatricularea sa în registru şi să indice în acest scop, în cererea pe care o întocmea, numele, prenumele, data şi locul de naştere, naţionalitatea şi felul său de dobândire dacă era cazul, autorizarea de a face comerţ, dacă e vorba despre un incapabil sau de o femeie măritată, regimul matrimonial sub care este căsătorit, obiectul comerţului şi sediul întreprinderii, firma şi diferitele embleme întrebuinţate în comerţ, brevetele de invenţie exploatate şi mărcile de fabrică sau de comerţ întrebuinţate de comerciant, numele, prenumele, naţionalitatea şi puterile reprezentanţilor (procuriştilor), activitatea sa anterioară – înţelegându-se prin aceasta, fără îndoială, indicarea „stabilimentelor“ exploatate mai înainte de el.

Page 2: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

În decursul „vieţii“ unui comerciant se pot întâmpla evenimente, schimbări, ce au repercusiuni asupra activităţii comerciale, motiv pentru care este firesc ca aceste schimbări să figureze în Registrul Comerţului pe măsura producerii lor.

În baza prevederilor Legii privind Registrul Comerţului din 10 aprilie 1931, era obligatorie menţionarea în registru a tuturor schimbărilor sau modificărilor referitoare la fapte a căror înscriere a fost arătată ca necesară, a hotărârilor de separaţie de bunuri şi de divorţ a comerciantului, a celor relative la punerea sa sub interdicţie, consiliul judiciar sau ridicarea acestor măsuri, a hotărârilor relative la insolvenţa sau concordatul acestuia, donaţia, vânzarea în gaj, locaţiunea fondului de comerţ şi orice alt act prin care se aduce vreo modificare sau care face să înceteze firma sau fondul de comerţ. Aceleaşi înregistrări vizau sucursalele societăţilor comerciale sau alte sedii secundare ale acestora, fie că sediul principal se află în ţară ori în străinătate. Deci, exista reglementată o înmatriculare iniţială şi alta complimentară sau modificatoare, care era obligatorie la orice schimbare a datelor din actul constitutiv. Aceste dispoziţii erau în mare măsură asemănătoare cu cele cuprinse în legea franceză din 1815, modificată prin legile din 1 iunie 1923 şi 18 martie 1924.

Publicitatea prin Registrul Comerţului este asigurată de prevederile Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului.

Pentru prima dată, Noul Cod civil aflat în vigoare reglementează regulile generale privind publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice.

Prevederile art. 18 C. civ. dispun că sunt supuse publicităţii drepturile, actele şi faptele juridice privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice, în cazurile expres prevăzute de lege.

Publicitatea se realizează prin carte funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, prin registrul comerţului şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

Subsecţiunea I. Organizarea publicităţii prin registrul comerţului

§1. Structura organizatorică a Registrului Comerţului

Registrul Comerţului se ţine de Oficiile Registrului Comerţului, organizate la nivel naţional şi teritorial. Astfel, la nivel naţional s-a organizat şi funcţionează Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, instituţie organizată în subordinea Ministerului Justiţiei, iar în fiecare judeţ sunt organizate şi funcţionează câte un oficiu al Registrului Comerţului lângă fiecare tribunal. Oficiile Registrului Comerţului sunt organizate în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, care este o instituţie publică cu personalitate juridică finanţată integral din venituri proprii. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este condus de un director general selecţionat prin examen sau concurs şi numit în funcţie prin ordin al ministrului justiţiei, pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit, în condiţiile legii şi potrivit Regulamentului de ocupare a funcţiilor de director general, director general adjunct la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi a funcţiilor de director, director adjunct la oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei.

Finanţarea activităţilor oficiilor judeţene se realizează din taxele percepute pentru operaţiunile efectuate, iar finanţarea Oficiului Naţional este suportată de oficiile judeţene şi al municipiului Bucureşti prin cote lunare din încasări, cote care sunt incluse în sumele încasate pentru serviciile prestate (taxele şi tarifele percepute).

Relaţiile dintre cele două niveluri ale Registrului Comerţului se grupează în trei categorii principale, şi anume:

a) relaţii cu caracter organizatoric şi metodologic, cuprinzând norme cu caracter unitar, precum şi asistenţă şi îndrumare metodologică;

b) relaţii cu caracter informaţional, cuprinzând transmiterea datelor referitoare la orice înregistrare (înmatriculări şi menţiuni), de către oficiile judeţene, elaborarea formularisticii specifice, stabilirea sistemului unitar de codificare, precum şi elaborarea şi implementarea sistemului informatic unitar;

c) relaţii cu caracter financiar, cuprinzând elaborarea şi actualizarea felului şi a cuantumului taxelor pentru operaţiunile efectuate şi virarea cotelor lunare pentru finanţarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

2

Page 3: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

În sensul Legii nr. 26/1990, comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. Prin Legea nr. 161/2003 a fost introdusă o nouă entitate care poate avea calitatea de comerciant, respectiv grupurile de interes economic (şi grupurile europene de interes economic). Nu sunt comercianţi şi nu au obligaţia înregistrării în Registrul Comerţului meseriaşii şi agricultorii care îşi desfac produsele din gospodăria proprie. Acelaşi regim juridic îl aveau persoanele fizice şi asociaţiile familiale autorizate să desfăşoare o activitate independentă conform Decretului-lege nr. 54/1990, dacă activitatea lor nu depăşea limitele unei meserii sau ale unor prestări de servicii izolate.

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 44 din 16 aprilie 2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene şi ai celorlalte state aparţinând spaţiului economic european, pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul României în mod independent sau pot constitui asociaţii familiale, în condiţiile prevăzute de lege. După obţinerea autorizaţiei, asociaţiile familiale şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent sunt obligate să se înregistreze la Registrul Comerţului şi la organele fiscale teritoriale (art. 10).

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înregistrarea în Registrul Comerţului din judeţul unde îşi au sediul, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

Prin „înregistrare“ se înţelege faptul de a înregistra, iar „a înregistra“ înseamnă a înscrie într-un registru un act, o cerere etc..Prin „înmatriculare“ se înţelege acţiunea de a înmatricula, adică de a înscrie în matriculă, iar prin „matriculă“ se înţelege registrul în care se înscriu numele persoanelor a căror evidenţă este necesară într-o instituţie. În înţelesul Normelor metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, termenul „înregistrare“ include înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni, precum şi alte operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în Registrul Comerţului.

§2. Funcţiile Registrului Comerţului

Prin înregistrarea comercianţilor în Registrul Comerţului şi a efectuării menţiunilor ulterioare sunt apărate interesele legitime ale tuturor comercianţilor, mai ales ţinând seama de funcţiile pe care le îndeplineşte Registrul Comerţului, şi anume:

a) funcţia de atestare a calităţii de comerciant, deoarece societăţile comerciale devin persoane juridice din ziua înregistrării în Registrul Comerţului;

b) funcţia de protecţie a unor priorităţi privind firmele, emblemele şi altor drepturi ale comerciantului cuprinse în fondul de comerţ;

c) funcţia de informare pentru terţe persoane cu privire la diverse date despre comercianţi (obiect de activitate, bonitate, stare civilă, faptul şi momentul îndeplinirii condiţiilor legale pentru continuarea unei proceduri de reorganizare sau lichidare judiciară etc.);

d) funcţia de probă în justiţie în cazul apariţiei unor litigii între comercianţi sau între aceştia şi terţe persoane.

§3. Documente de publicitate

Fiecare oficiu al Registrului Comerţului ţine Registrul Comerţului care este alcătuit din: registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice şi asociaţiilor familiale; registrul pentru înregistrarea societăţilor cooperative; registrul pentru înregistrarea persoanelor juridice, împărţit în registre pentru fiecare categorie de comercianţi; cartotecile fişelor comercianţilor formate din fişe pentru fiecare categorie de comerciant; un repertoriu alfabetic al comercianţilor înregistraţi şi dosarele cu actele depuse. Pentru fiecare an se deschide un registru. Aceste registre se ţin în sistem computerizat. Fiecare comerciant va purta un număr de ordine, începând de la numărul 1 în fiecare an.

3

Page 4: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

§4. Atribuţiile Oficiului Registrului Comerţului

În cadrul atribuţiilor stabilite prin lege (art. 5 din Legea nr. 26/1990) oficiului teritorial al registrului comerţului, sunt incluse:

a) înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor cu sediul social al firmei în raza teritorială a judeţului respectiv;

b) înregistrarea în Registrul Comerţului, ca menţiuni, a modificărilor apărute în situaţia unui comerciant; c) radierea din Registrul Comerţului a firmelor şi comercianţilor persoane fizice care şi-au încetat

activitatea;d) asigurarea unicităţii firmei (numelui comercial – identificarea comerciantului) şi a emblemei (entitatea

comercială);e) stabilirea codului unic de înregistrare sub care va figura comerciantul în Registrul Comerţului şi care se

utilizează de către toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii şi de către comerciant în relaţiile cu terţii. Codul unic de înregistrare se atribuie de către Ministerul Finanţelor Publice;

f) eliberarea certificatului de înregistrare care conţine codului unic de înregistrare sau a certificatului de înscriere a menţiunii;

g) constituirea, actualizarea şi arhivarea dosarelor comercianţilor;h) transmiterea de informaţii către Registrul Naţional al Comerţului şi între celelalte oficii teritoriale ale

Registrului Comerţului, în legătură cu înregistrarea filialelor şi a sucursalelor unei firme mamă ori a modificărilor intervenite în legătură cu înregistrările iniţiale;

i) eliberarea, la cerere, de copii certificate de pe actele existente în dosarul unui comerciant persoană fizică sau persoană juridică;

j) sesizarea camerei de comerţ şi industrie în legătură cu nerespectarea de către comercianţi a dispoziţiilor legii, în vederea aplicării amenzilor de către instanţa judecătorească;

k) elaborarea de buletine, cataloage şi alte materiale profesionale;l) asigură transmiterea informaţiilor pentru cazierul fiscal către Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile

legii.

§5. Caracterul public al Registrului Comerţului

Art. 4 din Legea nr. 26/1990 stabileşte regula că Registrul Comerţului este public. În acest sens, Oficiul Registrului Comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut cererea, copii certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul Comerţului şi de pe actele prezentate, precum şi certificatele constatatoare că un anumit act sau fapt este sau nu înregistrat. Prin organizarea oficiilor Registrului Comerţului se asigură o largă accesibilitate la informaţiile privind pe comercianţi şi activitatea lor. Legal, nici o persoană interesată nu poate fi împiedicată să ia cunoştinţă de înregistrările cuprinse în Registrul Comerţului (cu plata taxelor legale). Potrivit legii, toate înregistrările efectuate sunt opozabile terţilor, de la inserarea în Monitorul Oficial. Cu privire la opozabilitatea faţă de terţi a înregistrărilor făcute în Registrul Comerţului şi publicate de asemenea şi în Monitorul Oficial sau presă este de reţinut că art. 52 din Legea nr. 31/1990 dispune că „societatea este obligată să verifice identitatea dintre textul depus la Oficiul Registrului Comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial sau în presă. În caz de neconcordanţă terţii pot opune societăţii oricare dintre texte, afară de cazul în care societatea face dovadă că ei cunoşteau textul depus la oficiul Registrului Comerţului“.

În situaţia în care există neconcordanţă între textul depus la oficiul registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial sau în presă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Datele neînscrise şi nepublicate nu pot fi invocate faţă de terţi, decât dacă aceştia trebuiau de drept să aibă cunoştinţă de ele.

Atunci când neconcordanţa între textul depus la oficiul registrului şi cel publicat în monitorul oficial nu este imputabilă societăţii, ci oficiului registrului comerţului sau Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, acestea din urmă vor corecta menţiunea din registru, respectiv se va republica textul pe cheltuiala acestora.

Se pune problema dacă publicitatea prevăzută prin alte legi are valabilitate şi opozabilitate faţă de terţi a faptelor prevăzute prin ele. Considerăm că publicitatea stabilită prin legea Registrului Comerţului nu ar trebui să înlocuiască pe aceea prevăzută prin celelalte legiuiri, nici să devină o condiţie de valabilitate şi opozabilitate faţă de terţi pentru actele pentru care ea nu e impusă prin aceasta.

4

Page 5: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Subsecţiunea II. Înregistrarea comercianţilor în registrul comerţului

§1. Cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor

În vederea obţinerii înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor, în cadrul fiecărui Oficiu al Registrului Comerţului de pe lângă tribunal funcţionează câte un Birou Unic. Solicitarea înregistrării sau, după caz, autorizării funcţionării comerciantului la Biroul Unic se face de către asociat, acţionar, administrator, comerciant sau de împuterniciţii acestora. Cererea de înregistrare este formularul unic pe care solicitantul îl completează şi îl depune la Biroul Unic, pe baza acestuia declanşându-se procedurile necesare pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comerciantului. Procedura de înmatriculare este reglementată la acest moment de Legea nr. 359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările ulterioare.

Actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni trebuie să cuprindă următoarele date:

a) numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor, data şi locul naşterii, starea civilă, averea, modul de evaluare a acesteia şi activitatea comercială anterioară, pentru persoanele fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, pentru persoanele juridice, ale fiecărui asociat sau fondator. Pentru societatea în comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi;

b) menţiuni privitoare la firma şi sediul societăţii;c) forma juridică şi obiectul societăţii;d) capitalul subscris şi cel vărsat;e) valoarea bunurilor constituite ca aport şi modul de evaluare, numărul acţiunilor acordate pentru aceasta

şi avantajele rezervate fiecărui fondator;f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător şi

numărul lor pe categorii;g) numărul, numele şi prenumele, precum şi cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi să o

depună, puterile şi drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei. Pentru societatea în comandită pe acţiuni se vor indica comanditaţii care reprezintă şi administrează societatea;

h) numărul, numele şi prenumele, precum şi cetăţenia cenzorilor persoane fizice. Pentru cenzorii persoane juridice se va menţiona denumirea, sediul şi naţionalitatea;

i) modul de distribuire a beneficiilor şi suportare a pierderilor;j) condiţiile pentru validitatea hotărârilor adunării generale şi exerciţiul dreptului de vot;k) durata societăţii;l) operaţiile încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care societatea urmează să le

preia asupra sa şi sumele plătite pentru aceste operaţii;m) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii;n) acţiunile comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;o) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;p) avantajele rezervate fondatorilor;r) clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii;s) sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea sau

condiţiile pentru înfiinţarea lor.În cazul societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere

limitată, actul constitutiv trebuie să cuprindă:a) menţiuni privind persoana asociaţilor, numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii,

starea civilă, averea şi modul de evaluare a acesteia şi activitatea comercială anterioară. În cazul societăţilor persoane juridice străine se indică denumirea, sediul şi naţionalitatea;

5

Page 6: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

b) menţiuni privind forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii;c) capitalul social; aportul fiecărui asociat la capital şi modalitatea de constituire şi vărsare a acestuia;

pentru aporturi în bunuri, se indică valoarea bunurilor şi modul de evaluare;d) administratorii societăţii şi limita puterilor lor;e) partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;f) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;g) sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte unităţi fără personalitate juridică, atunci

când se înfiinţează o dată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară;h) durata societăţii;i) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.

Pe lângă elementele arătate, în cazul societăţilor cu răspundere limitată se mai pot face şi menţiuni privind cenzorii societăţii.

În cazul regiilor autonome, actul constitutiv trebuie să cuprindă:a) actul de înfiinţare, denumirea şi sediul;b) obiectul de activitate;c) subunităţile regiei autonome care pot intra în raporturi contractuale cu terţii şi limitele împuternicirii

acordate în acest scop;d) persoanele împuternicite să reprezinte regia autonomă şi subunităţile acesteia.

În privinţa organizaţiilor cooperatiste, în actul constitutiv vor fi cuprinse elemente diferite: dacă organizaţia cooperatistă se constituie sub forma juridică a unei societăţi comerciale, trebuie să cuprindă elemente prevăzute de lege pentru societăţile comerciale, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale; în celelalte cazuri, vor fi menţionate elemente prevăzute de lege pentru regia autonomă.

Potrivit art. 10 din Normele metodologice P/608-773/1998 cererile care se depun la Oficiul Registrului Comerţului se înregistrează în registrul unic de intrare-ieşire, în ordinea cronologică a prezentării, şi vor purta numărul şi data din acest registru, pe toată durata efectuării fiecărei operaţiuni de înregistrare. Persoana însărcinată cu primirea cererii şi a dovezilor care o însoţesc este referentul Oficiului Registrului Comerţului. Această persoană îndeplineşte o funcţie pur tehnică, neavând atribuţii cu privire la controlul de legalitate, care, aşa cum prevede art. 36 din Legea nr. 31/1990 se execută de către justiţie prin directorul oficiului registrului comerţului.

Rolul referentului este cu toate acestea semnificativ şi contribuie la celeritatea operaţiunilor efectuate de Oficiul Registrului Comerţului. Astfel, acesta are sarcina de a identifica persoana care a depus cererea şi, în prezenţa acesteia, verifică dacă cererea şi actele care o însoţesc sunt complete şi întocmite conform legii; dacă este necesar, referentul Oficiului Registrului Comerţului va putea solicita date sau acte în completare. Când referentul constată că cererea şi actele care o însoţesc sunt complete şi întocmite conform legii, va elibera deponentului dovada depunerii cererii, înscris care conţine şi data limită de eliberare a documentelor care atestă înregistrarea.

Referentul Oficiului Registrului Comerţului poate constata că, potrivit legii, nu sunt îndeplinite anumite cerinţe. În această ipoteză, dacă deponentul insistă ca cererea sa să fie înregistrată în forma prezentată, referentul va înregistra cererea, dar va întocmi un referat cu obiecţiunile sale; totodată va prezenta acest dosar directorului Oficiului Registrului Comerţului. În această situaţie, potrivit art. 11 alin. 2 din Normele metodologice nr. P/608-773/1998, comerciantului i se înmânează dovada depunerii cererii în care se va menţiona, de data aceasta, termenul de citare.

Prin prevederile art. 11 alin. 3 ale aceluiaşi act normativ, se conferă referentului dreptul ca, atunci când constată erori materiale sau omisiuni care nu afectează cerinţele de fond ale cererii şi ale actelor doveditoare, să permită îndreptarea lor, pe loc, de către deponent, pe propria răspundere sau, după caz, chiar de către referent.

Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una din formele de societate admise de prevederile art. 2 din Legea nr. 31/1990, care reglementează în mod restrictiv cele 5 forme clasice de societate şi în condiţiile prevăzute pentru acea formă. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.

Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se înregistrează, înainte de începerea activităţii lor, în Registrul Comerţului din judeţul în care vor funcţiona .

Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea se va înregistra în acelaşi registru al comerţului, însă distinct ca înregistrare independentă. Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui, căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală. Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe, sau alte asemenea sedii) se menţionează numai în cadrul înregistrării societăţii în Registrul Comerţului sediului principal. De menţionat că nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.

6

Page 7: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la Oficiul Registrului Comerţului semnăturile lor, în termen de 15 zile de la data înregistrării societăţii, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere. Aceleaşi dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi conducătorilor sucursalelor.

Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenţii sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic. În acest caz, înregistrarea se va face la Oficiul Registrului Comerţului de la sediul sucursalei sau filialei (art. 24 din Legea nr. 26/1990).

§2. Procedura de înregistrare în Registrul Comerţului

Orice înregistrare în Registrul Comerţului se face pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive ori a rezoluţiei directorului Oficiului Registrului Comerţului.

Cererea de înregistrare în Registrul Comerţului se face, dacă legea nu prevede altfel, în termen de 15 zile, astfel:

a) pentru comercianţii persoane fizice, de la data autorizării;b) pentru societăţile comerciale, de la data autentificării actului constitutiv;c) pentru regii autonome, companii naţionale, societăţi naţionale şi organizaţii cooperatiste, de la data

actului de înfiinţare. La depunerea cererii de înregistrare şi autorizare a funcţionării la Biroul Unic din cadrul Oficiului

Registrului Comerţului, referentul controlează existenţa următoarelor acte: actul constitutiv al societăţii; dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv; actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate; actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi; declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege (art. 35 din Legea nr. 31/1990).

În vederea eliberării de către biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a certificatului de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare sau, după caz, a certificatului de înscriere de menţiuni, solicitantul are obligaţia să depună, o dată cu cererea de înregistrare şi actele doveditoare, declaraţia-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori, din care să rezulte, după caz, că:

a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile declarate, o perioadă de maximum 3 ani;

b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.

Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.

Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului datele din declaraţiile-tip prevăzute la alin. (1) şi (2).

Cererea de înmatriculare a unui comerciant persoană fizică în registrul comerţului va cuprinde: numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii, starea civilă şi activitatea comercială anterioară.

Cererea de înmatriculare a unei asociaţii familiale în registrul comerţului trebuie să cuprindă:a) numele şi prenumele fiecăruia dintre asociaţi, codul numeric personal, domiciliul, cetăţenia, data

şi locul naşterii, calitatea de membru al familiei, starea civilă şi activitatea comercială anterioară;b) datele de identificare a persoanei care reprezintă asociaţia în relaţiile cu terţii – membrul de

familie din iniţiativa căruia s-a înfiinţat asociaţia sau împuternicitul acestuia;c) firma comercială şi sediul acesteia;d) obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, astfel cum sunt prevăzute

în autorizaţia pentru exercitarea comerţului;e) numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru exercitarea comerţului.Oficiul va înscrie în registrul comerţului toate datele din cerere, precum şi, în cazul asociaţiilor

familiale codul unic de înregistrare atribuit conform legii.Verificarea datelor înscrise în actul constitutiv, precum şi a dovezilor corespunzătoare se efectuează

astfel:

7

Page 8: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

a) pentru sediul social: dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent (contract de vânzare-cumpărare, certificat de moştenitor, contract de închiriere, contract de subînchiriere, contracte de leasing imobiliar, comodat, uz, uzufruct, extras din Cartea funciară etc.). În cazul în care imobilul este deţinut în coproprietate, se prezintă şi acordul coproprietarilor. Dacă sediul social s-a stabilit într-un imobil care intră sub incidenţa Legii locuinţei nr. 114/1996, se prezintă şi avizul favorabil al proprietarilor şi, după caz, al titularilor contractelor de închiriere din locuinţele cu care se învecinează spaţiul, pe plan orizontal şi vertical;

b) pentru fondatori, administratori, reprezentanţi, cenzori, numiţi prin actul constitutiv: declaraţia pe propria răspundere, din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile legale pentru deţinerea acestor calităţi. Declaraţia poate fi făcută în formă autentică la notarul public sau în faţa directorului Oficiului Registrului Comerţului sau a persoanei desemnate. De asemenea, declaraţia va putea fi prezentată în forma atestată de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995.ori va putea fi înscrisă în actul constitutiv sau modificator autentic;

c) pentru deponenţii şi semnatarii cererilor depuse: împuternicirea specială sau împuternicirea avocaţială, iar pentru comercianţii persoane fizice, procura specială şi autentică;

d) pentru firmă şi emblemă: verificarea disponibilităţii firmei şi emblemei, inclusiv a distinctivităţii lor şi constă în verificarea condiţiilor de valabilitate prevăzute de art. 25, alin. (3), (4) şi (6). Operaţiunea de verificare se face înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei sau a emblemei. Cercetarea disponibilităţii firmei şi a emblemei se face în baza cererii solicitantului, în raport cu firmele şi emblemele anterior înregistrate la Oficiul Registrului Comerţului din judeţul la care s-a depus cererea de verificare sau de rezolvare. Dacă se solicită verificarea şi rezervarea firmei pe raza mai multor judeţe sau la nivel naţional, cererea se soluţionează de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Verificarea disponibilităţii firmei şi a emblemei este obligatorie în toate cazurile în care modificările aduse actelor constitutive conduc sau implică schimbarea firmei şi a emblemei anterior înregistrate;

e) pentru obiectul de activitate, domeniul şi activitatea principală: se va utiliza „clasificaţia activităţilor din economia naţională“ – CAEN, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997. Obiectul de activitate se exprimă prin grupe CAEN de trei cifre pentru domenii şi prin clase CAEN de patru cifre pentru activităţi. Indicarea domeniului şi a activităţii se face printr-o grupă de trei cifre şi printr-o clasă de patru cifre aparţinând grupei respective. Se recomandă comercianţilor ca obiectul de activitate să fie omogen, în sensul de a nu cuprinde mai multe grupe CAEN diferite.

Privitor la înregistrarea în Registrul Comerţului a organizaţiilor cooperatiste, aceasta se efectuează cu respectarea prevederilor privind cooperaţia meşteşugărească, cooperaţia de consum şi cooperaţia de credit. Organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti constituie în conformitate cu Decretul – lege nr. 66/1990 dobândesc personalitate juridică în baza recunoaşterii lor de către asociaţiile teritoriale sau, după caz, de către asociaţia naţională, urmată de înmatricularea în Registrul Comerţului şi de înregistrarea fiscală.

La depunerea cererii de înregistrare şi autorizare a funcţionării, referentul Oficiului Registrului Comerţului va verifica, după caz, existenţa următoarelor documente, general valabile pentru orice societate

a) actul constitutiv al societăţii;b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile actului constitutiv;c) actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură, iar în cazul în care printre ele figurează şi

imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;e) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc

condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990. În plus, referentul Oficiului Registrului Comerţului va verifica şi existenţa următoarelor acte:

a) statutul organizaţiei cu viza originală a Asociaţiei Naţionale a Cooperaţiei Meşteşugăreşti (ANCOM-UCECOM) cu excepţia cooperativelor meşteşugăreşti mici (C.N.M.) la care viza se acordă de asociaţia teritorială a organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti (ATCOM);

b) decizia de recunoaştere a înfiinţării, în original, emisă de ATCOM sau ANCOM-UCECOM;c) contractul de administrare şi gestionare a patrimoniului organizaţiei, încheiat cu persoanele cu funcţii

de conducere executivă, cu avizul original al ANCOM-UCECOM sau, după caz, al ATCOM la care este asociată cooperativa.

Organizaţiile cooperaţiei de consum şi de credit dobândesc personalitate juridică în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive, pronunţată pe baza actului de constituire şi a statutului. Cooperativele de consum şi cooperativele de credit desfiinţate sau comasate după anul 1990 se pot reînfiinţa prin hotărârea membrilor cooperatori, dobândind personalitate juridică în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive, pronunţată pe baza actului de constituire şi a statutului propriu.

La depunerea cererii de înmatriculare, referentul Oficiului Registrului Comerţului va verifica, după caz, existenţa documentelor prevăzute la art. 32 din Norme metodologice nr. P/608-773/1998, precum şi a următoarelor acte:

8

Page 9: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

a) actul constitutiv al cooperaţiei de consum sau al cooperativelor de credit semnat de membrii fondatori şi certificat pentru autenticitatea semnăturilor de către secretarul unităţii administrativ teritoriale în care cooperativa îşi va avea sediul;

b) statutul organizaţiei, aprobat de adunarea generală a membrilor fondatori, cu viza originală a CENTROCOOP (Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit) sau, după caz, a casei teritoriale a cooperativelor de credit, a FEDERALCOOP (federaţia teritorială a cooperativelor de consum şi credit) ori a CREDITCOOP (Casa Cooperativelor de Credit);

c) acordul prealabil al asociaţiei teritoriale la care organizaţia s-a afiliat sau confirmarea de luare în evidenţă, în cazul neafilierii;

d) hotărârea judecătorească definitivă, pronunţată pe baza actului de constituie şi a statutului propriu, pentru cooperativele de consum şi cooperativele de credit-bănci populare;

e) hotărârea membrilor cooperatori în cazul reînfiinţării organizaţiilor desfiinţate sau comasate după anul 1990;

f) hotărârea (decizia) de înfiinţare, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a: cooperativelor de consum şi credit, asociaţii de persoane fizice; casa teritorială a cooperativelor de credit; federaţia teritorială a cooperativelor de consum şi de credit constituită din asocierea liberă a cooperativelor de consum şi a casei teritoriale a cooperativelor de credit de pe raza unuia sau mai multor judeţe. Casa cooperativelor de Credit, constituită prin asocierea caselor teritoriale ale cooperativelor de credit; întreprinderi şi societăţi cooperatiste; societăţi comerciale prin asociere cu persoane fizice sau juridice, rezidente sau nerezidente; Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum şi de Credit. Hotărârea (decizia) de înfiinţare, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare sunt emise de

organizaţia cooperatistă care înfiinţează aceste entităţi. Societăţile comerciale, organizate în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice

de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, privatizate sau care se vor privatiza, pot funcţiona numai pe bază de statut. Înmatricularea societăţilor rezultate ca urmare a reorganizării unei regii autonome, în condiţiile ordonanţei de urgenţă, se face prin întocmirea cererii de înmatriculare însoţită de următoarele acte doveditoare:

a) actul administrativ individual de reorganizare întocmit, avizat şi semnat de organele în drept;b) statutul sau actul constitutiv al societăţii comerciale rezultată din reorganizare, întocmit conform

prevederilor Legii nr. 31/1990;c) dovada vărsării integrale a capitalului social la data constituirii societăţii, potrivit legii;d) alte acte prevăzute de lege (declaraţiile fondatorilor, administratorilor şi cenzorilor date pe proprie

răspundere că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acestor funcţii, dovada depunerii de către administratori a garanţiei legale, actul privind dovada vărsămintelor, aporturilor etc.);

e) dovada plăţii taxei de înmatriculare la Oficiul Registrului Comerţului. Solicitarea publicării rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de autorizare a constituirii

societăţii rezultate sau, după caz, a statutului acesteia, se face de către Oficiul Registrului Comerţului, pe cheltuiala solicitantului, la data efectuării înregistrării dacă statutul/actul constitutiv nu a fost publicat.

Cererea de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor sau de înscriere a unei menţiuni în Registrul Comerţului şi actele anexate sunt verificate de către referentul Oficiului Registrului Comerţului, care va certifica pe cerere semnătura comerciantului, respectiv a reprezentantului acestuia, precum şi respectarea prevederilor legale privind conţinutul cererii. Cererea, împreună cu actele anexate şi cu registrul în care au fost date semnătura şi specimenul de semnătură, se prezintă directorului oficiului registrului comerţului sau persoanei desemnate la sediul oficiului, pentru a decide asupra înregistrării. Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, directorul oficiului registrului comerţului va dispune prin rezoluţie, înregistrarea comerciantului, respectiv înregistrarea menţiunii solicitate în Registrul Comerţului. În temeiul încheierii date, agentul oficiului va înscrie în Registrul Comerţului toate datele din cererea care a făcut obiectul încheierii.

Biroul Unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă tribunal, pe baza declaraţiilor-tip depuse de solicitanţi, eliberează acestora un certificat constatator care atestă că:

a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la sediul social sau secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau modificator;

b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere din care rezultă că sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile declarate;

c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere din care rezultă modificările intervenite faţă de declaraţia anterioară.

9

Page 10: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Aceste certificate constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de înregistrare sau certificatul de înscriere menţiuni.

Înmatricularea solicitantului in registrul comerţului se operează in termen de 24 ore de la data pronunţării încheierii de autorizare în condiţiile legii.

Certificatul de înregistrare conţine Codul unic de înregistrare sub care figurează comerciantul în Registrul Comerţului si Codul unic de înregistrare atribuit de Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru menţiunile efectuate, dovada o constituie Certificatul de înscrierea a menţiunii.Eliberarea certificatul de înregistrare a comerciantului, care cuprinde şi codul unic de înregistrare, se

face în termen de 3 de zile de la data la care s-a înregistrat cererea. O dată cu eliberarea certificatului de înregistrare şi a anexei la acesta, comerciantul are dreptul de a începe activitatea.

Biroul unic are obligaţia ca, la cererea şi pe cheltuiala titularului cererii, să presteze următoarele servicii:

a) rezervarea firmei şi efectuarea în numele titularului cererii a vărsămintelor reprezentând aportul în numerar la capitalul social;

b) redactarea actului constitutiv şi obţinerea autentificării sau, după caz, a dării de dată certă acestuia;c) redactarea şi obţinerea declaraţiei pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a

cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;d) susţinerea cererii de înregistrare a comerciantului în faţa directorului oficiului registrului comerţului.Activităţile de asistenţă acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala acestora, se desfăşoară şi în

cadrul Oficiilor Registrului Comerţului de pe lângă tribunale, numai în structuri distincte de Biroul unic, înainte de depunerea cererii de înregistrare şi autorizare.

Oficiile Registrului Comerţului de pe lângă tribunale transmit pe cale electronică Ministerului Finanţelor Publice datele din cererea de înregistrare tip pentru atribuirea codului unic de înregistrare. Pe baza acestor date, Ministerul Finanţelor Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic de înregistrare. Întreaga documentaţie care a stat la baza solicitării înregistrării trebuie transmisă de Oficiile Registrului Comerţului către Ministerul Finanţelor Publice în termen de 3 zile de la primirea codului unic de înregistrare. Codul unic de înregistrare atribuit este utilizat de toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi de comerciant în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiile publice, pe toată durata funcţionării lui.

Avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile cuprinse în anexa la certificatul de înregistrare se eliberează de autorităţile competente prin reprezentanţii lor la Biroul unic. În funcţie de volumul de activităţi, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă tribunal va solicita în scris către autorităţile publice mai sus menţionate delegarea unuia sau mai multor reprezentanţi cu drept de semnătură, care vor colabora cu autorităţile pe care le reprezintă.

Pentru efectuarea controlului de către autorităţile publice competente privind conformitatea celor declarate de solicitant, Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă tribunal transmite acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în Registrul Comerţului.

Autorităţile publice competente amintite mai sus sunt: brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor; direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii sau ministerele cu reţea

proprie de sănătate publică; Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor sau ministerele cu reţea

sanitară veterinară proprie; autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea Ministerului Mediului şi

Gospodăririi Apelor; inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei.În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale de

funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat, acordând un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.

În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.

10

Page 11: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Asigurarea condiţiilor pentru organizarea şi gestionarea datelor cu privire la activitatea de autorizare a funcţionării comercianţilor este un atribut ce revine Oficiilor Registrului Comerţului de pe lângă tribunale, precum şi autorităţilor publice care emit avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile. Aceste autorităţi publice au şi obligaţia de arhivare a documentaţiilor ce au stat la baza emiterii autorizaţiilor.

Taxele şi tarifele aplicate de autorităţile publice implicate în procedura de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor se achită la casieria Biroului unic din cadrul Oficiilor Registrului Comerţului de pe lângă tribunale, care vor efectua viramente în conturile instituţiilor respective, deschise la Trezoreria Statului.

§3. Controlul legalităţii înregistrărilor în Registrul Comerţului

Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în Registrul Comerţului se face în baza unei rezoluţii a directorului oficiului comerţului sau a persoanei desemnate ori în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Directorul oficiului registrului comerţului este selecţionat prin examen sau concurs şi numit în funcţie printr-un ordin al ministrului justiţiei pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit în condiţiile legii şi potrivit Regulamentului de ocupare a funcţiilor de director general, director general adjunct la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi a funcţiilor de director, director adjunct la oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale.

Directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată va putea dispune efectuarea unei expertize în contul părţilor, precum şi administrarea altor dovezi. La societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aprobat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte elemente indicate de directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată. Pentru bunurile mobile noi, va fi luată în considerare factura.

Controlul subsecvent se exercită periodic, fiind de competenţa directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată. Acest control operează diversificat, personal de directorul oficiului registrului comerţului sau persoana desemnată, sau la cererea oricărei persoane interesate sau care se consideră prejudiciată printr-o înregistrare sau printr-o menţiune înscrisă în Registrul Comerţului. Directorii oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale au atribuţii şi competenţe de conducere, organizare, coordonare şi control al activităţii desfăşurate în cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi al personalului din subordine.

Conform dispoziţiilor art. 12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, aprobat prin Ordinul nr. 1082-C din 20 martie 2014, directorii oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale colaborează cu directorii direcţiilor din cadrul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi au următoarele atribuţii şi obligaţii:

1. urmăresc şi răspund de aplicarea unitară de către personalul din subordine a legislaţiei în vigoare în materia înregistrării în registrul comerţului;

2. asigură şi răspund pentru utilizarea, la nivel teritorial, a sistemului informatic integrat al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale şi a altor programe informatice comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului;

3. urmăresc şi răspund de stabilirea şi încasarea, conform legii, a taxelor şi tarifelor de către personalul din subordine, precum şi de colectarea altor sume prevăzute de legislaţia în vigoare în competenţa oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, inclusiv de respectarea termenelor de virare a acestora în conturile beneficiarilor;

4. dispun şi urmăresc efectuarea acţiunilor de dizolvare judiciară a persoanelor juridice, în baza împuternicirii date în acest sens de directorul general, potrivit legii;

5. verifică periodic informaţiile înregistrate în registrul comerţului şi răspund de corectitudinea acestora;

6. transmit, în scris, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în termen de 24 de ore, orice sesizare şi/sau reclamaţie la adresa personalului din subordine primite de la terţi şi în legătură cu activitatea specifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, însoţite de măsurile propuse/dispuse;

7. răspund de rezolvarea în termen legal a cererilor cu care sunt sesizaţi din partea terţilor şi de personalul din subordine şi de ţinerea în sistem electronic a registrului de petiţii şi reclamaţii pentru oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul pe care îl conduc;

11

Page 12: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

8. asigură, prin structura de specialitate, evidenţa financiar - contabilă până la nivel de balanţă;9. transmit lunar, sub semnătură, balanţele de verificare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,

în termenul legal, şi răspund pentru conţinutul acestora;10. întocmesc, la solicitarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, propuneri pentru elaborarea

proiectului bugetului de cheltuieli, iar după aprobarea acestuia, răspund de încadrarea în sumele alocate;

11. propun anual, în baza evaluării anuale, tematica programelor de perfecţionare şi evaluare a pregătirii profesionale a personalului oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, precum şi calendarul acestora;

12. asigură îndeplinirea atribuţiilor dispuse de conducerea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în legătură cu toate structurile funcţionale pe care le coordonează;

13. administrează şi gestionează bunurile din patrimoniul afectat oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale şi răspund de integritatea acestora, precum şi de derularea contractelor de achiziţie de produse, servicii sau lucrări, care deservesc şi necesităţile proprii;

14. întocmesc fişa postului pentru fiecare salariat, conform dispoziţiilor Oficiului Naţional al Registrului Comerţului;

15. asigură şi răspund de respectarea normelor de ordine şi disciplină de către salariaţii din subordine, precum şi a regulamentului intern;

16. informează în scris, în termen de 24 de ore, despre orice date şi fapte de natură a afecta în orice mod imaginea instituţiei;

17. comunică în scris, în termen de 24 de ore, toate articolele din mass-media în legătură cu activitatea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului sau a oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale de care au cunoştinţă, precum şi orice alte date şi fapte de natură a afecta în orice mod imaginea instituţiei;

18. asigură efectuarea activităţilor specifice de asistenţă acordate solicitanţilor în condiţiile legii, înainte de depunerea cererilor de înregistrare;

19. comunică, în scris, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în termenul stabilit, orice informaţii solicitate de acesta prin directorul general, directorii generali adjuncţi, direcţiile de specialitate, despre activitatea proprie;

20. răspund de aplicarea şi respectarea normelor privind sănătatea şi securitatea în muncă;21. colaborează cu instituţiile şi autorităţile publice în condiţiile legii şi în limitele competenţelor

stabilite;22. emit deciziile şi/sau dispoziţiile de serviciu necesare desfăşurării activităţii proprii, conform

competenţelor proprii;23. întocmesc şi înaintează la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului propuneri fundamentate privind

înfiinţarea - desfiinţarea birourilor teritoriale, personalul şi spaţiul necesar funcţionării acestora, dotarea materială şi tehnică de calcul, cu încadrarea în sumele alocate, conform procedurilor/instrucţiunilor de lucru aprobate;

24. organizează, coordonează şi controlează activitatea birourilor şi respectarea prevederilor regulamentului intern, a normelor de securitate şi sănătate în muncă şi P.S.I.;

25. implementează şi aplică sistemul de control intern managerial în cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunalul pe care îl coordonează;

26. îndeplinesc orice alte atribuţii prevăzute de lege sau stabilite de directorul general, specifice activităţii oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunalul pe care îl conduc.

Activitatea directorului registrului comerţului sau a persoanei desemnate privind exercitarea atribuţiilor administrative nu se finalizează printr-o rezoluţie, ci prin acte şi operaţiuni administrative supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 544/2004, privind contenciosul administrativ.

§4. Dobândirea personalităţii juridice de către societăţile comerciale şi publicitatea prin Registrul Comerţului

În sistemul Legii nr. 26/1990, înregistrarea în Registrul Comerţului are un rol de publicitate cu efecte opozabile terţilor. Aşa cum s-a arătat, Registrul Comerţului este conceput ca un organ de publicitate, menit să realizeze o centralizare a informaţiilor, pentru a oferi posibilitatea celor interesaţi de a se documenta asupra activităţii comercianţilor, a moralităţii şi a antecedentelor acestora.

12

Page 13: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Înregistrarea în Registrul Comerţului nu produce efecte constitutive cu privire la calitatea de comerciant a persoanelor fizice. Această calitate se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective, ca profesiune obişnuită în cazul, persoanelor fizice, ori prin constituirea în condiţiile legii, în cazul societăţilor comerciale.

Îndeplinirea operaţiunilor de înregistrare în Registrul Comerţului produce atât efecte statutare, cât şi de opozabilitate în favoarea societăţii în cauză. Din punct de vedere statutar, entitatea colectivă (societatea comercială), dobândeşte personalitate juridică odată cu efectuarea înregistrării. Din momentul înregistrării în Registrul Comerţului încetează statutul interimar al societăţilor comerciale, personalitatea juridică restrânsă a entităţii colective fiind înlocuită prin capacitatea deplină de folosinţă şi exerciţiu inerente activităţii propriu-zise. Totodată, în conformitate cu art. 5, alin. 1 din Legea nr. 26/1990 înregistrarea şi menţiunile în Registrul Comerţului, ori publicarea în Monitorul Oficial, conferă de la data efectuării lor, opozabilitatea faţă de terţi a noului statut, cel de persoană juridică al societăţii comerciale.

În practică s-au ivit situaţii legate de dobândirea personalităţii juridice, în ceea ce priveşte validitatea actelor comerciale înfăptuite până la realizarea efectivă, în condiţiile legii, a operaţiei tehnice de înregistrare. În unele cazuri, societăţile comerciale legal constituite şi autorizate de instanţa de judecată (având cererile de înregistrare introduse şi înregistrate), purced la efectuarea de acte de comerţ, fără să mai aştepte şi realizarea efectivă, materială a actelor, a operaţiei de înregistrare, astfel încât aceste acte sunt susceptibile de a fi calificate ca având caracter contravenţional. S-a considerat că aceste acte nu au fost efectuate fără a avea şi bază juridică, pentru că altfel ar însemna să se dea eficienţă absolută tocmai elementului pur formal al operaţiunii complexe, procesuale, de dobândire a personalităţii juridice, făcându-se abstracţie cu prea mare uşurinţă de caracterul substanţial al fazei judiciare a acestui proces. Dar, de fapt, funcţionarea societăţii comerciale este autorizată judiciar

Publicitatea se realizează pe două căi:a) posibilitatea oferită oricui de a consulta registrele de publicitate privitoare la un drept, act, fapt sau

anumită situaţie, în condiţiile legii, chiar şi fără a justifica un interes, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 24 C. civ.;

b) obligaţia oficiului de a elibera, la cerere şi pe cheltuiala celui care o cere, copii certificate de pe înregistrarea sau menţiunile făcute şi de pe actele prezentate, precum şi certificate constatatoare că un anumit act sau fapt nu este înscris sau menţionat în registru.

Totodată, publicitatea generează efectul opozabilităţii:a) în sensul pozitiv, născând prezumţia de necontestat (juris et de jure) – dacă publicitatea a fost

îndeplinită în condiţiile legii – că actul sau faptul înregistrat este cunoscut tuturor, potrivit art. 19 alin. (4) C. civ., terţii neputând invoca necunoaşterea dreptului actelor sau faptelor supuse publicităţii;

b) în sens negativ, prezumând, de astă dată, însă numai până la dovada contrară, că un act sau fapt neînregistrat nu este cunoscut de către terţi (nu este o prezumţie absolută). Astfel că actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau (art. 50 din Legea 31/1990 republicată).

Subsecţiunea III. Efectuarea de menţiuni în registrul comerţului

§1. Aspecte privind înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului

Înscrierea se referă la consemnarea menţiunilor în Registrul Comerţului – acte şi fapte juridice – modificatoare ale elementelor avute în vedere la înregistrarea comerciantului şi care se înscriu, după caz, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive ori a rezoluţiei directorului registrului comerţului sau a persoanei desemnate. Art. 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în Registrul Comerţului menţiuni referitoare la:

a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;

b) modificări privind numele, cetăţenia, data şi locul naşterii reprezentantului; dacă dreptul de reprezentare priveşte o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala sau filiala;

13

Page 14: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, domeniile de origine, indicaţiile de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul, persoană fizică, are un drept;

d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune, pronunţate în cursul exercitării comerţului, în condiţiile legii.

e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;

f) deschiderea procedurii insolvenţei, după caz, precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;g) hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această

profesie;h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate. În acest sens, se vor înscrie în

Registrul Comerţului menţiuni referitoare la: notificarea tribunalului privind înregistrarea cererii debitorului sau, după caz, a necontestării cererii creditorilor de către debitor ori a respingerii contestaţiei debitorului împotriva acestei cereri; desemnarea de către tribunal a judecătorului sindic şi, după caz, a administratorului sau lichidatorului judiciar; confirmarea planului de reorganizare judiciară; înlocuirea unuia sau mai multor conducători ai debitorului; suspendarea dreptului de vot pentru conducătorii debitorului şi numirea unui mandatar care să exercite dreptul de vot; prelungirea perioadei de reorganizare pentru o durată de cel mult un an, şi desemnarea unei persoane care să conducă activitatea; încetarea procedurii de reorganizare judiciară; începerea lichidării judiciare a bunurilor din averea debitorului; impunerea faţă de debitor a unor condiţii sau limitări pentru desfăşurarea activităţii; radierea comerciantului debitor pe baza hotărârii de închidere a procedurii de lichidare judiciară.De asemenea, pot fi înscrise în Registrul Comerţului şi măsurile asigurătorii cu privire la acţiuni şi

părţi sociale.

În tăcerea legii, pentru identitate de raţiune, considerăm că vor fi supuse înregistrării şi următoarele acte:

a) pe baza rezoluţiei directorului registrului comerţului sau a persoanei desemnate, va fi înregistrată căsătoria comerciantului intervenită în timpul exercitării comerţului;

b) pe baza hotărârii (sentinţei) judecătoreşti va fi înregistrată reabilitarea comerciantului condamnat pentru faptele de la art. 21, lit. G.

§2. Publicitatea prin înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului

Condiţii generale privind modificarea actului constitutiv Potrivit prevederilor din Legea nr. 31/1990, modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale

se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui. Dacă actului constitutiv i s-au adus mai multe modificări, fie concomitent, fie succesiv, actualizarea acestuia se poate face, astfel:

a) în formă autentică, cu ocazia ultimelor modificări care i s-au adus prin actul adiţional modificator, la cerere anexându-se ultima formă a actului constitutiv;

b) în formă certificată de Oficiul Registrului Comerţului, la cererea părţii. Oficiul Registrului Comerţului trebuie să verifice cu ocazia depunerii oricărei cereri, următoarele acte:

a) hotărârea adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, după caz;b) actul adiţional modificator, în formă autentică;c) dovezile privind achitarea taxei către Oficiul Registrului Comerţului, a taxei de publicare în Monitorul

Oficial a hotărârii adunării generale ori a actului adiţional şi a altor acte pentru care legea societăţilor comerciale prevede obligaţia publicării, a taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, după caz.

§3. Menţiuni privind modificarea sediului social şi a duratei de funcţionare

Schimbarea sediului firmei în alt judeţ se face astfel:a) la Oficiul Registrului Comerţului de la sediul iniţial se înscrie menţiunea şi se eliberează copii

certificate de acest oficiu de pe toate actele şi autorizaţiile aflate la dosar, reţinându-se certificatul de înmatriculare în original;

b) la Registrul Comerţului de la noul sediu se efectuează reînmatricularea pe baza cererii de înscriere de menţiuni şi a copiilor certificate. Se eliberează comerciantului un certificat de înmatriculare pe care se face menţiunea „eliberat prin schimbare de sediu“;

14

Page 15: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

c) în Registrul Comerţului de la sediul iniţial operarea radierii se face din oficiu, la data efectuării reînmatriculării;

d) dovada privind deţinerea, cu titlu legal, a spaţiului aferent sediului social se face numai la Oficiul Registrului Comerţului de la sediul nou.

Pentru înscrierea menţiunii referitoare la schimbarea duratei de funcţionare a societăţii, referentul Oficiului Registrului Comerţului verifică existenţa documentelor legale (art. 59 din Norme).

La societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, înscrierea menţiunii privind prelungirea duratei acestora peste termenul fixat iniţial se face după îndeplinirea formalităţilor prevăzute în art. 201 din Legea societăţilor comerciale şi după prezentarea dovezilor corespunzătoare.

§4. Realizarea publicităţii prin înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului

Ca şi înregistrarea, înscrierea menţiunilor în Registrul Comerţului are rol de publicitate şi, ca atare, sunt prezumate a fi cunoscute de către terţi, fără ca aceştia să poată opune necunoaşterea lor. În acest sens sunt dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 26/1990. Când legea dispune, publicitatea se face prin publicarea unor menţiuni în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii. Înregistrarea şi menţiunile care nu fac obiectul publicităţii în Monitorul Oficial devin opozabile terţilor de la data efectuării lor în Registrul Comerţului.

Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune actele sau faptele neînregistrate. În mod excepţional, aceste acte sau fapte neînregistrate pot fi opuse terţilor, dacă se face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.

În literatura juridică s-au făcut sublinieri interesante în legătură cu forţa probantă a menţiunilor făcute în Registrul Comerţului. Astfel, s-a arătat că dacă în trecut Registrul Comerţului furniza informaţii în general adevărate (dar când aceste informaţii îl înşelau pe un contractant, adevărul prevala în raport cu datele înscrise în registru), în momentul de faţă situaţia a devenit aproape inversă: ori de câte ori partenerul comerciantului nu are altă sursă normală de informaţie personală, datele înscrise în Registrul Comerţului sunt considerate ca înfăţişând adevărul, aşa încât inexactitatea acestor menţiuni, nu-i sunt opozabile. S-a mai evidenţiat faptul că această forţă probantă este unilaterală, comerciantul neputând să se fondeze pe ceea ce el a făcut să se înscrie în registru pentru a impune terţilor o inexactitate. Dar invers, când el vrea să se prevaleze de un fapt exact, din moment ce registrul îl conduce pe terţ să-l considere inexact, ceea ce va conta va fi data înscrisă în registru.

§5. Înregistrări din oficiu şi radierea comercianţilor din Registrul Comerţului

A. Înscrierea din oficiu, în Registrul Comerţului a menţiunilor se face în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive sau, după caz, în baza unor acte administrative publicate în Monitorul Oficial. Sunt supuse obligaţiei de înregistrare, din oficiu, următoarele acte:

a) hotărârile judecătoreşti definitive privitoare la: divorţul comerciantului, împărţirea bunurilor comune; punerea sub interdicţie a comerciantului; instituirea curatelei comerciantului; condamnarea comerciantului pentru fapte penale ce-l fac nedemn de a exercita această profesie; sancţionarea contravenţională a persoanei care, cu rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înregistrare ori s-a făcut o menţiune în Registrul Comerţului; excluderea comerciantului din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată; aplicarea sancţiunilor penale prevăzute la art. 265-267 din Legea nr. 31/1990 etc.;

b) hotărârile judecătoreşti definitive, pronunţate în soluţionarea recursurilor formulate împotriva rezoluţiilor directorului Oficiului Registrului Comerţului sau, după caz, împotriva cererilor în anulare sau a opoziţiilor formulate împotriva hotărârilor adunării generale a asociaţiilor ori împotriva altor acte prevăzute de lege;

c) hotărârea judecătorească definitivă de declarare a nulităţii societăţii sau, după caz, hotărârile de dizolvare şi radiere a societăţii, la cererea Oficiului Registrului Comerţului sau a oricărei persoane interesate în următoarele situaţii: societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutiv, bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului; societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţă cunoscută;

d) notificarea tribunalului privind deschiderea procedurii insolvenţei;

15

Page 16: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

e) menţionarea înregistrării sucursalei la Oficiul Registrului Comerţului de la sediul principal, în baza copiei de pe rezoluţia de înregistrare a directorului registrului comerţului sau a persoanei desemnate, transmisă de Oficiul Registrului Comerţului în a cărui rază teritorială se află sediul secundar;

f) radierea din Registrul Comerţului în a cărui rază teritorială se află sediul iniţial al firmei care şi-a schimbat sediul social în alt judeţ, pe baza comunicării copiei de pe rezoluţia de înregistrare, transmisă de Oficiul Registrului Comerţului de la noul sediu;

g) radierea din Registrul Comerţului a comerciantului, persoană juridică, care îşi încetează existenţa ca urmare a reorganizării prin fuziune sau prin divizare totală, dacă aceasta nu a fost dispusă prin dispoziţie judecătorească; de asemenea, se înscrie, din oficiu, radierea societăţilor comerciale dizolvate în condiţiile art. 230 din Legea nr. 31/1990;

h) sancţiuni dispuse de organele în drept pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea comerţului care se publică în Monitorul Oficial;

i) orice alte menţiuni privind modificarea înregistrărilor efectuate în Registrul Comerţului, pentru care prezentele norme metodologice sau alte dispoziţii legale nu prevăd înscrierea la cerere.

B. Radierea se efectuează în baza unei cereri care se întocmeşte în toate cazurile care au ca efect încetarea comerţului: fuziunea sau divizarea urmată de încetarea existenţei societăţilor supuse acestor proceduri (art. 259 alin. 2 din Legea nr. 31/1990); reînregistrarea societăţii ca urmare a schimbării sediului social în alt judeţ etc., precum şi în cazurile prevăzute la art. 25 din Legea nr. 26/1990 (oricine se consideră prejudiciat printr-o înregistrare sau printr-o menţiune din Registrul Comerţului are dreptul să ceară radierea ei). Cererea va fi însoţită, după caz, de actele doveditoare, corespunzătoare cauzei de radiere. De asemenea, cererea de radiere trebuie să fie însoţită de toate actele care motivează radierea solicitată de persoana prejudiciată prin înregistrarea respectivă.

Directorul registrului comerţului sau persoana desemnată se va pronunţa asupra cererii de radiere tot printr-o rezoluţie, iar aceasta este supusă recursului la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti, în termen de 15 zile de la data pronunţării. Tribunalul va judeca de urgenţă recursul în camera de consiliu. Hotărârea pronunţată în recurs constituie hotărârea definitivă la care se referă art. 6 din Legea nr. 26/1990 ca alternativă la încheierea prin care, de regulă, se dispune înregistrarea oricăror menţiuni cu privire la acte şi fapte petrecute după înregistrare.

§6. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării obligaţiilor privind publicitatea Registrul Comerţului

Sancţiunile pentru nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor legale privind înmatricularea şi înscrierea menţiunilor în registrul comerţului sunt amenzile judiciare, amenzile contravenţionale şi sancţiunile penale şi sunt prevăzute de Legea nr. 26/1990.

A. Amenzile judiciareComercianţii care trebuie să ceară înregistrarea şi autorizarea funcţionării sau înscrierea unei

menţiuni, să depună o semnătură sau anumite acte şi care nu respectă dispoziţiile legii şi termenul prevăzut, vor fi obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei amenzi judiciare. Dacă sunt mai multe persoane obligate la îndeplinire, amenda se aplică fiecăreia dintre ele, fiind aplicabilă deci şi reprezentanţilor societăţilor comerciale amendate.

Aplicarea amenzilor se face din oficiu sau se poate face la sesizarea instanţei de oricare persoană interesată.

Aceste amenzi sunt supuse regimului comun al amenzilor judiciare prevăzut de Codul de Procedură Civilă şi se aplică de către instanţa pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta omisivă (Legea nr. 26/1990 republicată).

B. Amenzile contravenţionaleSe sancţionează cu o amendă contravenţională comerciantul care nu respectă obligaţia de a menţiona

pe documentele privind activitatea sa comercială elementele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 26/1990: numele/denumirea; sediul social; codul unic de înregistrare numărul de ordine sub care este înregistrat în Registrul Comerţului, anul înregistrării, ş.a.

Se sancţionează cu amendă şi refuzul nejustificat de a elibera documentele solicitate ori întârzierea nejustificată a eliberării acestora, sancţiunile fiind aplicabile şi persoanei juridice.

Sancţiunile se aplică de către organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice.C. Sancţiunile penaleInfracţiunea de fals în declaraţii săvârşite în legătură cu înregistrările, este incriminată astfel:

„persoana care cu rea-credinţă a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a

16

Page 17: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

făcut o menţiune în Registrul Comerţului, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă dacă, potrivit legii, fapta nu constituie o infracţiune mai gravă (art. 48 din Legea nr. 26/1990) .Prin hotărârea pronunţată, instanţa va dispune şi rectificarea sau radierea înregistrării ori menţiunii inexacte“.

Secţiunea II. Obligaţia de organizare şi ţinere a contabilităţii

activităţilor comerciale

§1. Importanţa organizării şi ţinerii contabilităţii activităţii comerciale

O altă obligaţie profesională a comercianţilor este aceea de a avea o evidenţă a activităţii comerciale pe care o desfăşoară.

Trecerea la economia de piaţă a determinat restructurări şi modificări în conţinutul şi mecanismele contabilităţii. Un prim pas, s-a realizat prin elaborarea şi adoptarea Legii contabilităţii ..Vom analiza obligaţia privind organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale pe baza reglementărilor din această lege.

În primul an de aplicare, situaţiile financiare ale unităţilor care intră sub incidenţa acestor reglementări au fost întocmite atât în conformitate cu acestea, cât şi pe baza Regulamentului pentru aplicarea Legii contabilităţii nr. 82/1991. Pentru situaţiile financiare ale exerciţiului financiar al anului 1999, aplicarea acestor reglementări priveşte un eşantion reprezentativ de societăţi comerciale cotate la Bursa de Valori şi unele întreprinderi de interes naţional. Pentru situaţiile financiare ale anilor 2000-2003, aplicarea acestor reglementări priveşte trei categorii de unităţi grupate astfel: societăţi comerciale cotate la Bursa de valori; regii autonome, companii, societăţi naţionale şi alte întreprinderi de interes naţional; categorii specifice de întreprinderi ce operează pe piaţa de capital. Lista unităţilor cuprinse în cele trei categorii este stabilită prin ordin al ministrului finanţelor.

Începând cu exerciţiul financiar a anului 2006 au rămas în afara reglementărilor menţionate numai unităţile care, potrivit legislaţiei în vigoare la acea dată se încadrau în categoria societăţilor mici. Aceste întreprinderi aplică prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi ale Regulamentului de aplicare a acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.

§2. Conceptul de contabilitate financiară şi de gestiune

Pe plan mondial, în perioada actuală s-a conturat un concept nou şi modern în domeniul contabilităţii, care să răspundă necesităţilor informaţional-decizionale ale managementului financiar, şi anume cel de contabilitate financiară. Edificiul conceptual al contabilităţii financiare poate fi imaginat printr-o structură piramidală alcătuită din patru etaje, pornind de la vârf spre bază, astfel:

a) obiectivul contabilităţii financiare – imaginea fidelă asupra activităţii societăţilor comerciale;

b) principiile contabile fundamentale (de exemplu: prudenţa, specializarea exerciţiilor etc.);c) reguli şi metode contabile de bază (de exemplu, utilizarea unei contabilităţi de

angajamente);d) proceduri contabile detaliate (de exemplu: înregistrarea veniturilor în momentul livrării

bunurilor la clienţi). Contabilitatea financiară, ca sistem cu multitudinea relaţiilor ei pe orizontală şi pe verticală, cuprinde

în câmpul său de cercetare cunoaşterea şi prezentarea situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor obţinute, atât faţă de comercianţi, cât şi faţă de terţe persoane interesate. Astfel, în baza principiilor contabilităţii şi a caracterului său gestionar, contabilitatea financiară evidenţiază, calculează, analizează şi controlează operaţiile patrimoniale generate de relaţiile societăţii cu mediul economico-social, cât şi de activităţile interne, în scopul determinării rezultatelor financiare şi întocmirii documentelor contabile de sinteză şi raportare: bilanţul, contul de rezultate şi anexa. Deoarece aceste documente oferă mediului extern o imagine fidelă, sintetică şi retrospectivă a societăţilor comerciale, contabilitatea financiară trebuie să aibă un caracter „normalizat“. Din această cauză, atât înregistrarea operaţiilor economico-financiare, cât şi întocmirea şi prezentarea periodică a lucrărilor contabile de sinteză, se realizează strict pe baza unor reguli generale stabilite de lege, valabile şi obligatorii pentru toate unităţile economice şi sociale.

17

Page 18: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Contabilitatea de gestiune, numită şi analitică sau de exploatare, urmăreşte, cu mijloace specifice contabilităţii, totalitatea transformărilor interne produse în masa patrimonială: consumuri de active circulante, forţă de muncă, utilaje etc..Pentru stabilirea costurilor se au în vedere toate elementele necesare stabilirii veniturilor societăţii, provenind din produsele livrate, lucrările executate şi serviciile prestate.

Contabilitatea de gestiune urmăreşte şi controlează, într-o manieră mai mult sau mai puţin diferită de prevederile legale obligatorii şi printr-o exprimare mai detaliată a operaţiunilor determinate de activitatea internă, în funcţie de modul specific de organizare a acesteia, de dimensiunile şi structurile interne, de atribuţiile şi responsabilităţile diferite la nivelul compartimentelor. Aşadar, contabilitatea de gestiune internă, pornind de la conceptele şi principiile contabile generale, se organizează şi funcţionează pe baza unor reguli interne ce se stabilesc de societatea comercială în conformitate cu nevoile specifice ale acesteia. Din această cauză, dispoziţiile legale nu obligă societăţile comerciale la organizarea contabilităţii de gestiune, această activitate fiind lăsată la latitudinea conducerii societăţii comerciale.

Sistemele (subsistemele) contabilităţii de gestiune internă autonomă se impun în condiţiile în care există o deosebire netă de conţinut şi de structură între contabilitatea generală financiară şi cea de gestiune internă, aşa cum există în sistemul de gestiune francez (de referinţă). Forma de evidenţă utilizată este de regulă cea contabilă, prin afectarea unei clase speciale în planul de conturi.

Cu toată opoziţia, între contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune există o legătură, în sensul că ambele se bazează pe aceleaşi date din documente, contabilitatea de gestiune preia numeroase informaţii colectate de contabilitatea financiară iar elaborarea documentelor contabile de sinteză se sprijină pe aportul contabilităţii de gestiune.

§3. Principii care reglementează modalitatea de organizare şi ţinere a contabilităţii activităţilor comerciale

Obiectivul central al contabilităţii trebuie să fie descrierea unei imagini fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului obţinut.

O formulare apropiată a obiectivului contabilităţii financiare (documentelor de sinteză) aparţine organismului internaţional de normalizare a contabilităţii, Comisia Internaţională a Standardelor Contabile – I.A.S.C. (Londra, 1989): „Obiectivul documentelor contabile de sinteză ale unei societăţi comerciale este de a furniza informaţii privind situaţia financiară, performanţele şi evoluţia situaţiei financiare, care să fie utile unei game largi de utilizatori, atunci când aceştia iau decizii economice“. „Informaţiile privind situaţia financiară sunt furnizate, în principal, printr-un bilanţ, cele privind performanţele, printr-un cont de profituri şi pierderi, iar informaţiile privind evoluţia situaţiei financiare, printr-un tablou de flux (tabloul de finanţare sau tabloul de trezorerie)“.

O singură deosebire aparent de fond se desprinde din cele două formulare de prezentare a obiectivului contabilităţii: definiţia I.A.S.C. nu face apel la conceptul de „imagine fidelă“. Explicaţia acestei deosebiri (în realitate, de formă) se găseşte în faptul că, în timp ce în Europa continentală, imaginea fidelă este un obiectiv, în ţările anglosaxone (care exercită o puternică influenţă asupra normelor I.A.S.C.) conceptul respectiv (trued fairview) este considerat un principiu prioritar care contribuie la realizarea obiectivului. Sensul dat de anglo-saxoni imaginii fidele este acela de primat al realităţii economice în faţa altor realităţi. În schimb, în ţările Europei Continentale, ca de exemplu în Franţa şi Germania, contabilitatea financiară a servit şi serveşte unor scopuri fiscale. De aici primatul „juridicului“ în faţa „economicului“ .. În acest sens, în Franţa cel mai adesea imaginea fidelă este substituită prin: „conformitatea conturilor cu regulile în vigoare“ şi „sinceritatea conturilor“. Nelegând în mod absolut noul sistem contabil din ţara noastră, de cooperarea cu specialiştii francezi care au avut o contribuţie importantă la elaborarea acestuia, precizăm că punctul de vedere românesc nu putea să fie decât al unei ţări în care „juridicul“ este prioritar.

Experienţa practică, precum şi cercetările teoretice efectuate în domeniul contabilităţii financiare au dus la conturarea unor principii fundamentale de care trebuie să se ţină seama în organizarea şi realizarea acestei forme de evidenţă şi anume: principiul prudenţei; permanenţei metodelor; independenţei exerciţiilor; intangibilităţii bilanţului de deschidere; necompensării; cuantificării monetare; costurilor istorice; importanţei relative (sau a pragului semnificativ); rezultatului; recunoaşterii rezultatelor; recunoaşterii veniturilor; entităţii; periodicităţii; dublei partide; justificării faptelor (verificabilitatea); priorităţii realităţii în faţa formei; conectării cheltuielilor cu veniturile şi continuităţii activităţii . Obţinerea şi prezentarea situaţiilor care să reflecte o imagine fidelă, are loc numai în condiţiile respectării principiilor care guvernează contabilitatea.

În cadrul situaţiilor financiare, orice element care are o valoare semnificativă trebuie să fie prezentat separat. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare vor fi însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

18

Page 19: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Conform acestor reguli, evaluarea posturilor cuprinse în situaţiile financiare ale unei societăţi comerciale trebuie să fie efectuată în acord cu următoarele principii şi reguli:

a. Principiul continuităţii activităţii presupune că societatea comercială îşi desfăşoară normal activitatea într-o perioadă viitoare, fără a intra în imposibilitatea continuării activităţii sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii societăţii au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele la conturile anuale. În cazul în care situaţiile financiare nu sunt întocmite în baza continuităţii, această informaţie trebuie prezentată, împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a raportării financiare respective şi motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia societatea nu îşi poate continua activitatea;

b. Principiul permanenţei metodelor constă în aplicarea aceloraşi principii, reguli şi metode privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea elementelor patrimoniale şi a rezultatelor, asigurând compatibilitatea în timp a informaţiilor contabile;

c. Principiul prudenţei. În mod special acest principiu are în vedere următoarele reguli: se vor lua în considerare numai profiturile obţinute până la data încheierii exerciţiului financiar; se va ţine cont de toate obligaţiile previzibile şi pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar dacă asemenea obligaţii sau pierderi apar între data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului; se va ţine cont de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exerciţiului financiar este profit sau pierdere;

d. Principiul independenţei exerciţiului financiar presupune luarea în considerare a tuturor veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare exerciţiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ţine seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăţilor. Principalele consecinţe ce decurg din aplicarea acestui principiu sunt:

- practicarea unei contabilităţi de angajamente, adică înregistrarea veniturilor în momentul livrării bunurilor sau al prestării serviciilor şi înregistrarea cheltuielilor în momentul primirii bunurilor sau al prestării serviciilor de către terţi;- utilizarea în practica contabilă a conturilor de regularizare: cheltuieli constatate în avans, venituri de încasat, cheltuieli de plătit, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii;e. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv. În vederea stabilirii sumei

corespunzătoare unei poziţii din bilanţ, se va determina separat suma sau valoarea corespunzătoare fiecărui element individual de activ sau de pasiv.

f. Principiul intangibilităţii. Acest principiu presupune ca bilanţul de deschidere al unui exerciţiu să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent. Acest lucru reprezintă dovada integrităţii patrimoniale şi a informării corecte a utilizatorilor externi;

g. Principiul necompensării. În esenţa, acest principiu constă în excluderea compensării între valorile elementelor ce reprezintă active şi valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile.

h. Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Potrivit acestei reguli, informaţiile prezentate în situaţiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridică.

i. Principiul pragului de semnificaţie. Orice element care are o valoare semnificativă trebuie prezentat separat în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceeaşi natură sau cu funcţii similare vor fi însumate, nefiind necesară prezentarea lor separată.

Principiile menţionate sunt rezultatul practicii contabile mondiale. Ele sunt aşezate la baza normalizării contabilităţii de către Comisia Internaţională a Standardelor Contabile (I.A.S.C.) şi apoi de către Directivele Comunităţii Economice Europene, care au inspirat şi noul sistem contabil din România.

Subsecţiunea I. Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii

§1. Persoanele obligate să organizeze şi să ţină contabilitate proprie

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine: societăţilor comerciale, societăţilor/companiilor naţionale, regiilor autonome, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlalte persoane juridice cu scop lucrativ. Dispoziţiile legii se aplică şi instituţiilor publice, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice cu şi fără scop lucrativ, precum şi persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente. De asemenea, în baza art. 46 din

19

Page 20: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

lege, prevederile acesteia se aplică şi sucursalelor şi altor subunităţi fără personalitate juridică cu sediul în străinătate ce aparţin persoanelor juridice menţionate cu sediul sau domiciliul în România, cât şi sucursalelor şi altor subunităţi fără personalitate juridică cu sediul în România, ce aparţin unor persoane juridice sau fizice cu sediul sau domiciliul în străinătate. Art. 7 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi art. 35 din Regulamentul de aplicare al acesteia denumesc aceste entităţi unităţi patrimoniale şi le clasifică în mici, mijlocii sau mari.

În baza dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorilor regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat şi/sau privat, ordonatorilor de credite sau altor persoane care au obligaţia gestionării unităţilor respective. La agenţii economici la care contabilitatea este organizată şi ţinută de persoane juridice autorizate sau persoane fizice care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat, răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine acestora, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994, aprobată prin Legea nr. 42/1995. De asemenea, potrivit prevederilor art. 1, pct. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22 din 24 iulie 1996 privind actualizarea şi completarea regimului general al contabilităţii, societăţile comerciale care nu au organizată contabilitatea în compartimente distincte (art. 11 din Legea nr. 82/1991) şi care nu au personal calificat angajat au obligaţia de a încheia contracte de prestări de servicii pentru întocmirea bilanţului contabil numai cu persoane fizice sau persoane juridice înscrise în Tabloul Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, în situaţia realizării unei cifre de afaceri anuale de peste 100 milioane lei.

Conform dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/1996, persoanele prevăzute la art. 1 şi 46 din Legea nr. 82/1991 organizează şi conduc contabilitatea la sediul de pe teritoriul României şi în conformitate cu reglementările legale în domeniu din România.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 82/1991, contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută. Pentru

necesităţile proprii de informare, persoanele care au obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, cu excepţia instituţiilor financiare publice, pot opta pentru întocmirea situaţiilor financiare şi într-o monedă stabilă (art. 3 alin. 3 din Legea nr. 82/1991).

În conformitate cu prevederile art. 158, alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ţinute la zi şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului contabil. Despre toate acestea, precum şi despre propunerile pe care le vor considera necesare asupra bilanţului şi repartizării profitului, cenzorii vor prezenta adunării generale un raport amănunţit. Adunarea generală nu va putea aproba bilanţul şi contul de profit şi pierderi dacă acestea nu sunt însoţite de raportul cenzorilor. Constatările rezultate din verificările efectuate pe tot parcursul anului vor fi cuprinse în rapoartele detaliate care, potrivit legii, trebuie să fie prezentate adunării generale a acţionarilor.

Prin personal calificat, angajat potrivit legii, se înţelege personalul angajat cu contract de muncă sau convenţie civilă încheiată în conformitate cu prevederile Legii nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, care au studii economice superioare sau economice medii. În categoria personalului calificat intră şi absolvenţii cu studii medii în alte domenii decât în cel economic, care au dobândit calificarea de contabil în baza unor reglementări legale (legi, decrete, hotărâri ale guvernului) şi au desfăşurat activitate practică în domeniul contabil sau financiar de cel puţin patru ani. Se considera practica în specialitate activităţile desfăşurate în domeniul financiar-contabil, fiscal şi bancar, de metodologie financiar-contabilă, fiscală şi bancară, de control financiar-contabil, fiscal şi bancar. Pentru personalul calificat angajat cu contract de muncă sau convenţie civilă nu este obligatorie calitatea de expert contabil sau de contabil autorizat.

§2. Patrimoniul – obiect principal al contabilităţii

În literatura de specialitate, obiectul contabilităţii a fost definit pentru prima dată astfel: „tot ce are pe lume comerciantul, ca avere mişcătoare şi nemişcătoare şi ca datorii, precum şi toate afacerile mari şi mici, în ordinea în care au avut loc“.

Funcţionarea societăţii comerciale, realizarea operaţiunilor şi actelor de comerţ sunt posibile prin utilizarea patrimoniului propriu, care este destinat să satisfacă nevoile şi sarcinile acesteia. Patrimoniul reprezintă suportul material al societăţilor comerciale pentru că mijloacele materiale şi băneşti ce-l compun dau posibilitatea acesteia să participe la circuitul economic, să participe la raporturi juridice în legătură cu obiectul şi scopul său.

Patrimoniul este definit ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic al unei persoane fizice sau juridice. Într-o opinie, se pune în evidenţă faptul că patrimoniul reprezintă un ansamblu de bunuri,

20

Page 21: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

drepturi şi obligaţii aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin societăţii.

Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social.

§3. Activul şi pasivul unităţii patrimoniale

Activul patrimonial cuprinde mijloacele economice ca avere concretă şi drepturile de creanţă, iar pasivul patrimonial cuprinde sursele acestor mijloace, proprii şi străine. Structurile de activ şi pasiv au fost iniţial concepute din raţiuni juridice, fiind adaptate şi folosite în concepţie contabilă începând din secolul al XV-lea. Noţiunea juridică de activ prezenta o persoană sau un subiect având obligaţii sau datorii, iar pasivul reprezenta o persoană sau un subiect având drepturi. Rezultă că, noţiunile de activ şi pasiv sunt menţinute prin tradiţie şi au un caracter convenţional. El joacă un rol pozitiv atât în viaţa economică, cât şi în cea juridică a unei persoane.

Pentru fundamentarea teoretică a activului şi pasivului au fost formulate mai multe teorii, dintre care se desprinde: teoria juridică, teoria financiară şi teoria economică.

Potrivit teoriei juridice, activul reprezintă bunurile economice ca obiect de drepturi şi obligaţii, iar pasivul, reprezintă drepturile şi obligaţiile titularului de patrimoniu.

Teoria financiară arată că activul reprezintă valorile economice, bunurile în care s-au investit fondurile întreprinderii, iar pasivul reflectă finanţarea acestor fonduri (proprie sau străină).

Teoria economică interpretează activul şi pasivul prin prisma categoriei economice de capital. Astfel, activul reflectă modul de întrebuinţare a capitalului, iar pasivul reflectă modul de provenienţă a capitalului în cadrul raporturilor de proprietate.

Datorită funcţiunilor multiple pe care le are contabilitatea juridică, informaţională, gestionară şi fiscală, atât în teorie, cât şi în practică, cele trei interpretări ale structurilor de activ şi de pasiv nu sunt suficiente decât considerate împreună. Astfel, în prezent, activul şi pasivul sunt interpretate şi definite prin prisma a două categorii economice: mijloace economice şi surse de finanţare. Mijloacele economice formează conţinutul activului şi reflectă bunurile economice privite sub aspectul utilităţii şi funcţionalităţii, valorificării lor în activitatea societăţii comerciale. Sursele de finanţare evidenţiază raporturile de proprietar în cadrul cărora se dobândesc bunurile economice, ca obiecte de drepturi şi obligaţii.

§4. Structurile patrimoniale de activ

Criteriile de stabilire a conţinutului activului unităţii patrimoniale a societăţii sunt: modul de valorificare şi gradul de lichiditate ale mijloacelor economice.

Modul de valorificare a mijloacelor economice se referă la felul în care ele participă la procesul de producţie, în care îşi consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor obţinute, inclusiv la felul cum se asigură reproducţia lor.

Prin lichidare se urmăreşte capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge calea normală a ciclului de exploatare până la transformarea lui în bani. Timpul necesar sau gradul de lichiditate este acel termen în care un bun economic sau un drept poate fi transformat în bani lichizi în cursul circuitului lor.

Având în vedere criteriile menţionate (valorificarea şi lichidarea) se pot delimita următoarele structuri de activ: active fixe şi active circulante.

A. ACTIVELE FIXE, denumite şi imobilizări sau active imobilizante, cuprind acele categorii de bunuri care au o existenţă durabilă în societate şi care nu se consumă la prima utilizare. Ele cuprind următoarele mari mase patrimoniale: imobilizări corporale, imobilizări necorporale şi imobilizări financiare.

a) Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale (corporale) care participă la procesul muncii cu întreaga lor valoare de utilitate, dar care se consumă şi îşi transmit în mod treptat valoarea asupra costurilor noilor produse. În aceste condiţii, valorificarea, implicit reproducţia imobilizărilor corporale se realizează pe calea amortizării, adică prin includerea în cheltuieli a unor cote părţi din valoarea lor. Ca valori de întrebuinţare, imobilizările corporale se împart în două mari grupe: terenuri şi mijloace fixe. Terenurile reprezintă o categorie aparte şi cuprind: terenuri agricole şi silvice, terenurile pentru construcţii, amenajările de terenuri, terenuri cu zăcăminte şi altele. Mijloacele fixe cuprind acele bunuri care au o durată de utilizare mai mare de un an şi o valoare mai mare decât limita prevăzută de lege, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ.

Acele bunuri care nu îndeplinesc cumulativ aceste condiţii, sunt încadrate în categoria mijloacelor circulante materiale, sub denumirea de obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipament de protecţie sau lucru, cazarmament etc.

21

Page 22: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine pe următoarele categorii: clădiri, construcţii speciale; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport; animale de muncă; plantaţii; unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe.

b) Imobilizările necorporale sau nemateriale sunt imobilizări care nu se concretizează în bunuri, ci într-un document juridic sau comercial care atestă drepturi ale societăţilor comerciale. Acestea cuprind: cheltuielile de constituire a societăţii; cheltuielile de cercetare-dezvoltare; concesiunile; brevetele; licenţele; mărcile de fabrică; programele informatice şi fondul comercial. Concesiunea este o convenţie prin care o persoană fizică sau juridică dobândeşte dreptul de a exploata anumite servicii sau bunuri ale statului. Marca de fabrică reprezintă sume investite de către societate pentru a face ca produsele ei să se deosebească de produsele similare ale altora. Brevetul este actul prin care se recunoaşte unei persoane dreptul de a exploata exclusiv un anumit produs (al cărui autor este). Licenţa este dreptul câştigat de o altă persoană de a exploata un brevet de invenţie prin cumpărarea acestuia. Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului de activităţi al societăţii comerciale, reprezentat de clientelă, vad comercial, debuşee, poziţie geografică etc. Fondul comercial se determină ca diferenţă între valoarea de aport de utilitate sau cost de achiziţie a fondului de comerţ şi valoare elementelor de activ înregistrate în conturi (Cap. 2, pct. 51 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991).

c) Imobilizările financiare cuprind titlurile de participare, titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate. Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigură unităţii patrimoniale deţinătoare exercitarea unui control sau a unei influenţe notabile, respectiv realizarea unui profit. Titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu şi alte titluri imobilizate constau în acele titluri pe care unitatea patrimonială le dobândeşte, în vederea realizării unor venituri financiare, fără a putea interveni în gestiunea unităţii patrimoniale emiţătoare, precum şi alte titluri de plasament deţinute pe o perioadă îndelungată.

La intrarea în patrimoniu, titlurile de participare şi alte titluri imobilizate se evaluează la costul de achiziţie, prin care se înţelege preţul de cumpărare sau valoarea determinată prin contractul de achiziţie a acestora.

Contabilitatea creanţelor imobilizate se ţine pe următoarele categorii: creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen lung şi altele. Creanţele legate de participaţii reprezintă acele creanţe ale unităţii patrimoniale create cu ocazia acordării de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţine titluri de participare. În conturile de împrumuturi pe termen lung se înregistrează sumele acordate terţilor în baza unor contracte pentru care unitatea patrimonială percepe dobânzi, potrivit legii. La alte creanţe imobilizate se cuprind garanţiile şi cauţiunile depuse de unitatea patrimonială la terţi.

Pentru deprecierea titlurilor, creanţelor imobilizate şi a altor imobilizări financiare se constituie provizioane, reprezentând diferenţe dintre valoarea de intrare şi valoarea de utilitate stabilită cu ocazia inventarierii.

B. ACTIVELE CIRCULANTESocietăţile comerciale, în scopul realizării obiectului de activitate, folosesc o diversitate de mijloace

circulante. Activele circulante sunt acele bunuri care se caracterizează prin faptul că participă la procesul de producţie cu întreaga lor valoare de utilitate şi care se consumă şi transmit dintr-o dată valoarea de utilitate şi valoarea asupra noului produs.

Din punct de vedere economic şi financiar, activele circulante se caracterizează printr-o continuă fluenţă valorică; ele îşi schimbă forma naturală şi funcţională (marfă, bani, creanţe) în cadrul stadiilor circuitelor economice. Sub aspectul lichidităţii, caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an; ele intră şi ies, în şi din unitate de mai multe ori în decursul unui an financiar (sau cel puţin o dată).

În funcţie de forma concretă pe care o îmbracă şi de funcţia pe care o îndeplinesc, activele circulante se grupează în: mijloace circulante materiale, mijloace circulante în decontare şi mijloace circulante băneşti.

a) Mijloace circulante materiale, denumite şi stocuri de producţie în curs de execuţie, reprezintă acele valori economice sub formă de materii prime şi materiale, producţia în curs de execuţie, produse finite, mărfuri şi ambalaje. În sfera mijloacelor circulante materiale mai sunt incluse şi obiectele de inventar de mică valoare sau de scurtă durată, echipamentul de protecţie şi de lucru, sculele, instrumentele, mecanismele şi verificatoarele cu destinaţie specială.

b) Mijloacele circulante în decontare, denumite şi creanţele societăţii, sunt valori economice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric. Toate persoanele fizice sau juridice care beneficiază de o valoare avansată urmând să dea

22

Page 23: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

echivalentul corespunzător poartă denumirea generică de debitori. Debitorii sunt evidenţiaţi în contabilitate prin structurile de clienţi şi efecte de primit sau efecte comerciale.

Creanţele care nu aparţin propriu-zis ciclului de exploatare sunt delimitate prin structura decontării cu asociaţii pentru acţiunile subscrise şi nevărsate încă şi pentru aportul social subscris şi nedepus încă şi alţi debitori – pentru debitori din avansuri spre decontare, debitori din reclamaţii şi litigioşi, debitori din pagube aduse patrimoniului.

În structura creanţelor, un loc important îl ocupă categoria „efecte de primit“. Acestea sunt titluri de valoare sub formă de bilete la ordin, cec şi warant, negociabile, care fac dovada unei creanţe într-o sumă determinată şi plătibilă imediat sau în termen scurt.

§5. Structurile patrimoniale de pasiv

Prin componenţa sa, pasivul reflectă modul de finanţare a mijloacelor economice şi gradul de exigibilitate al surselor de finanţare. Finanţarea mijloacelor economice se referă la modul de dobândire economică şi susţinere financiară a activului titularului de patrimoniu. În acest sens, societatea comercială foloseşte finanţarea proprie şi finanţarea străină. Finanţarea proprie se realizează de societăţile comerciale prin constituirea capitalului social, la care se adaugă, unele resurse proprii cum sunt: rezervele, fondurile, profitul etc. Finanţarea străină este asigurată de o terţă persoană în raport cu titularul de patrimoniu, care-i împrumută capitalurile sub diferite forme juridice, cum sunt: credite bancare, împrumuturile pe bază de titluri (emisiunea de obligaţiuni) , împrumuturi între societăţi etc. Corespunzător celor două categorii de finanţare şi în funcţie de gradul de exigibilitate, sursele de finanţare se mai împart în surse permanente şi surse temporare.

Exigibilitatea surselor de finanţare se referă la termenul de decontare, care în cazul patrimoniului propriu operează în momentul lichidării acestuia, iar în cazul datoriilor, termenul de scadenţă poate fi mai mare sau mai mic decât exerciţiul financiar, după cum datoriile sunt pe termen lung sau pe termen scurt.

Sursele proprii sunt denumite şi capital propriu şi corespund finanţării proprii a mijloacelor aflate în circuitul patrimonial al societăţii comerciale. Din structura acestora fac parte: capitalul propriu, subvenţiile de capital, primele legate de capital, diferenţele din reevaluare, rezervele, fondurile, profitul şi provizioanele.

Sursele străine, denumite şi datorii, obligaţii sau capital străin, exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru care societatea comercială trebuie să restituie echivalentul valoric sau să acorde o prestaţie. Sursele străine sunt prezente şi funcţionează din momentul naşterii obligaţiilor faţă de terţi şi până în momentul rambursării (în cazul creditelor) şi plăţii (în cazul datoriilor generate de relaţiile de decontare), după caz.

§6. Structurile de cheltuieli şi venituri

Pentru descrierea şi analiza proceselor interne care produc transformări cantitative şi calitative în masa patrimoniului, în obiectul contabilităţii se uzitează structurile de cheltuieli şi venituri.

A. Din punct de vedere economic şi financiar, cheltuielile reprezintă raporturi cu privire la alocarea şi utilizarea valorilor economice în cadrul proceselor interne transformatoare. În funcţie de destinaţia lor, cheltuielile unei societăţi comerciale se grupează în:

a) cheltuieli de exploatare, ocazionate de producţia curentă şi comercială a societăţii. Din punct de vedere structural, cuprind: cheltuielile privind consumul de materii prime, materiale şi obiecte de inventar; cheltuielile privind amortizările şi provizioanele; cheltuielile cu salariile; cheltuieli cu plata lucrărilor şi serviciilor prestate de terţi şi alte cheltuieli;

b) cheltuieli financiare, care cuprind: pierderile din creanţe legate de participaţii, pierderi din vânzarea titlurilor de plasament, diferenţe nefavorabile de curs valutar din operaţii curente cu disponibilităţi în devize, dobânzi plătite la împrumuturile efectuate, sconturile acordate clienţilor şi altele;

c) cheltuieli excepţionale, cuprinzând acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a societăţii şi se referă la operaţiunile de gestiune (amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite, lipsuri de inventar, donaţii şi subvenţii acordate, pierderi din debitori diverşi) şi operaţiunile de capital (valoarea totală a imobilizărilor cedate şi alte cheltuieli excepţionale).

B. Veniturile reprezintă fondurile ce revin societăţii comerciale ca rezultat al propriei activităţi comerciale desfăşurate. În funcţie de activităţile care le generează, veniturile sunt grupate astfel:

23

Page 24: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

a) venituri din activitatea de exploatare care cuprind: venituri din vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestările de servicii; venituri din producţia de imobilizări; venituri din subvenţii de exploatare şi venituri în avans.

b) venituri financiare, care cuprind: venituri din participaţii; venituri din creanţe imobilizate; venituri din titluri de plasament; venituri din dobânzi; venituri din sconturi obţinute şi altele;

c) venituri excepţionale, formate din două grupe: venituri din operaţiuni de gestiune şi venituri din operaţiuni de capital. Din prima categorie fac parte: despăgubiri şi penalităţi încasate; valoarea bunurilor primite gratuit;

valoarea bunurilor rezultate din dezmembrarea imobilizărilor, drepturilor de personal neridicate, prescrise. Din cea de-a doua categorie fac parte: cota-parte a subvenţiei pentru investiţii virate asupra

rezultatului exerciţiului sub formă de profit sau pierdere. În funcţie de cele două structuri de bază – veniturile şi cheltuielile – rezultatele societăţii se împart în:

rezultate din activitatea de exploatare, rezultate financiare şi rezultate excepţionale.

Subsecţiunea II. Procedeele şi instrumentele de organizare şi conducere a contabilităţii

§1. Principii generale

În privinţa registrelor de contabilitate avem două feluri de sisteme legislative. În primul sistem nu se prevede ce anume registre trebuie să ţină un comerciant (legile germanice). După aceste reglementări, comerciantul trebuie să ţină atâtea registre câte sunt necesare comerţului său. Ţinerea şi organizarea contabilităţii diferă de la un comerciant la altul în funcţie de dezvoltarea comerţului său. În al doilea sistem se prevede un număr de registre pe care orice comerciant trebuie să le ţină.

Art. 20 din Legea nr. 82/1991 consacră obligaţia ţinerii registrului jurnal, registrului inventar şi a registrului Cartea mare. Legea dă dreptul Ministerului Finanţelor Publice de a excepta de la folosirea unora dintre aceste registre de către persoanele obligate să organizeze şi să ţină contabilitatea proprie. Deci, în reglementarea actuală nu se mai impune ţinerea registrului copier prevăzut în dispoziţiile Codului comercial, întrucât utilitatea acestuia a fost preluată de alte forme mai adecvate scopului avut.

Art. 21 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi completate astfel încât să permită în orice moment identificarea şi controlul acţiunilor patrimoniale efectuate. În cazul folosirii sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, comerciantul trebuie să respecte normele contabile, stocarea şi păstrarea sub forma suporturilor tehnice şi controlul datelor înregistrate în contabilitate. Comerciantul este obligat ca timp de 10 ani de la data încheierii exerciţiului comerţului să păstreze registrele de contabilitate şi documentele justificative în arhiva proprie.

a) Registrul jurnal este un document contabil obligatoriu care serveşte pentru înregistrarea sau jurnalizarea operaţiilor necesare desfăşurării activităţii în ordinea efectuării lor în timp. Operaţiunile pe care le face comerciantul se înscriu zilnic şi se înregistrează aşa cum prevedea Codul comercial „ce are să ia şi ce au să dea şi în general tot ce primeşte şi plăteşte sub titlu“. Legiuitorul a urmărit ca menţiunile să se facă „fără omisiuni sau modificări, adică complet real“. În principiu, înregistrările se fac în bloc când avem o serie de operaţiuni de aceeaşi natură, cum ar fi vânzările zilnice de mărfuri. În practică, în cazul unui comerţ de amploare, există anumite registre uzuale în care sunt trecute operaţiunile şi numai după aceea contabilul le trece în registrul jurnal, chiar la două-trei zile .. Potrivit legii, lunar, în registrul jurnal se înscriu şi cheltuielile făcute de comerciant pentru nevoile proprii şi ale familiei sale. Prin aceste înregistrări se poate verifica dacă respectivul comerciant nu a făcut cheltuieli exagerate în dauna creditorilor săi.

b) Registrul inventar. Comerciantul răspunde, în principiu, de obligaţiile comerţului său cu întregul patrimoniu, întocmai ca orice necomerciant. Aceasta ar fi de natură să-l scutească de efectuarea unui inventar al bunurilor, dar multiplicarea operaţiunilor sale şi o activitate dezordonată ar dăuna creditorului general. De aceea, legiuitorul a impus comerciantului întocmirea unui inventar al bunurilor şi drepturilor sale. Inventarul va trebui să cuprindă averea mobilă şi imobilă a comerciantului, precum şi datoriile sale active şi pasive. Deci, pe de o parte ar trebui să cuprindă întregul activ, indiferent de componenţa sa, iar pe de altă parte pasivul, privitor la toate bunurile ce alcătuiesc patrimoniul său general. Comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală la termenele stabilite de lege.

24

Page 25: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Regulamentul privind aplicarea legii contabilităţii prevede că registrul inventar şi registrul jurnal se numerotează, se şnuruiesc şi se parafează înainte de a fi înregistrate la organele fiscale.

c) Registrul Cartea mare este un document contabil obligatoriu în care se înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente, înregistrările efectuate în registrul jurnal, stabilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldurile finale. Este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor patrimoniale la un moment dat. Acesta este un document contabil de sinteza şi sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi a conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor, precum şi soldul contului pentru fiecare luna a anului curent. Registrul Cartea Mare conţine câte o filă pentru fiecare cont sintetic utilizat de unitate. Acest registru poate fi suplinit de Fişa de cont pentru operaţii diverse, în condiţiile utilizării formei de înregistrare în contabilitate „maestru şah“.

Cartea mare stă la baza întocmirii balanţei de verificare. Se întocmeşte la sfârşitul lunii, în cadrul compartimentului financiar-contabil, astfel:

sumele cu care a fost debitat contul respectiv în diverse jurnale se reportează din acele jurnale, obţinându-se defalcarea jurnalului debitor pe conturi corespondente; soldul debitor sau creditor al fiecărui cont se stabileşte în funcţie de rulajele debitoare şi creditoare ale contului respectiv, ţinându-se seama de soldul de la începutul anului (care se înscrie pe rândul destinat în acest scop).Nu circulă, fiind document de înregistrare contabilă. Se arhivează la compartimentul financiar-

contabil.d) Bilanţul contabil este documentul oficial de gestiune al persoanelor obligate să organizeze şi să

conducă contabilitatea. El trebuie să ofere o imagine fidelă, clară şi concretă asupra patrimoniului comerciantului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute. Bilanţul contabil se întocmeşte obligatoriu în fiecare an. El se întocmeşte şi în caz de fuziune sau de încetarea activităţii persoanelor obligate să ţină contabilitatea. Ministerul Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea bilanţurilor contabile şi la alte perioade decât anual pentru regiile autonome şi societăţile comerciale în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social, precum şi pentru alte persoane juridice. Bilanţul contabil se compune din: bilanţ, contul de profit şi pierderi, anexe şi raportul de gestiune.

Exerciţiul financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Este exceptat primul an de activitate, când se începe de la data înfiinţării, respectiv a înregistrării pentru persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991. Regulile de care trebuie să se ţină seama la întocmirea bilanţului sunt următoarele:

posturile înscrise în bilanţ trebuie să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate; trebuie puse de acord cu situaţie reală a patrimoniului aşa cum a fost stabilită prin inventar;

nu sunt admise compensările între conturile ce se înscriu în bilanţ şi respectiv între veniturile şi cheltuielile din contul de profit şi pierderi.Bilanţul contabil anual este supus verificării şi certificării din partea cenzorilor, contabili autorizaţi sau

experţi contabili. După aprobare, bilanţul se publică în condiţiile prevăzute de lege. Bilanţul contabil se păstrează timp de 50 de ani. Legea instituie obligaţia pentru persoanele prevăzute la art. 1 ca cel mai târziu până la 15 aprilie a anului următor să depună un exemplar al bilanţului contabil anual la Direcţia judeţeană generală a finanţelor publice, respectiv a municipiului Bucureşti. Persoanele prevăzute la art. 1 vor depune lunar la Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti situaţia privind „rezultatele financiare şi obligaţiile fiscale“, conform modelului şi la termenele prevăzute de Ministerul Finanţelor Publice. Această obligaţie este instituită în scopul verificării, calculării şi regularizării cu bugetul de stat şi cu bugetele locale, după caz, a veniturilor cuvenite acestora potrivit legii.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească bilanţ contabil. Ministerul Finanţelor Publice stabileşte categoriile de persoane fizice şi persoane juridice care pot ţine contabilitatea în partidă simplă, precum şi sistemul de raportare al acestora.

Categoriile de persoane care conduc contabilitatea în partidă simplă nu au obligaţia să întocmească bilanţ contabil, cu excepţia celor stabilite prin norme metodologice ale Ministerului Finanţelor Publice.

Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente pot conduce contabilitatea în partidă simplă cu condiţia să asigure:

a) înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor patrimoniale în funcţie de natura lor, în mod unilateral, numai în debitul sau creditul unor conturi, fără utilizarea unui cont corespondent. b) stabilirea totalului debitului şi al creditului, precum şi a soldului fiecărui cont. Documentele contabile oficiale, respectiv bilanţul contabil, cartea mare, registrul-jurnal şi registrul-

inventar, potrivit legii, se ţin în limba română şi în moneda naţională. Operaţiunile privind investiţiile de capital străin, titlurile de valoare, comerţul exterior, cooperarea economică internaţională, prestările de servicii şi exercitările de lucrări externe, creditele şi operaţiunile bancare externe, schimbul valutar,

25

Page 26: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

disponibilităţile în devize, precum şi alte operaţiuni în devize, se înregistrează în contabilitate atât în devize cât şi în lei, la cursul valutar de schimb în vigoare la data efectuării lor.

Convertirea în lei a preţurilor externe pentru stabilirea valorii în vamă a mărfurilor din import se face potrivit cursului valutar de schimb stabilit şi comunicat de Banca Naţională a României. Acest curs de schimb se utilizează pe toată durata săptămânii următoare pentru declaraţiile vamale înregistrate în cursul acelei săptămâni.

Orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau de intrare în unitate şi sistematic, în conturi sintetice şi analitice, cu ajutorul registrului jurnal şi al cărţii mari, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise în condiţiile legii.

Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz.

În temeiul art. 4 din Legea nr. 82/1991, Ministerul Finanţelor Publice elaborează şi emite norme şi reglementări în domeniul contabilităţii, planul de conturi general, modelele situaţiilor financiare, registrelor şi formularele comune privind activitatea financiară şi contabilă, normele metodologice privind utilizarea acestora. Normele şi reglementările contabile pentru instituţiile de credit, unităţile de asigurare-reasigurare, precum şi pentru unităţile care operează pe piaţa de capital se elaborează şi se emit de Banca Naţională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.

Comercianţii au obligaţia să efectueze inventarierea generală a patrimoniului: la începutul activităţii; cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionării; în cazul fuzionării sau încetării activităţii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Ministerul Finanţelor poate să aprobe unele excepţii de la regula inventarierii obligatorii anuale.

§2. Organizarea contabilităţii patrimoniului

Obiectul contabilităţii patrimoniului şi modul de ţinere a contabilităţii se stabilesc prin lege. În conformitate cu prevederile art. 12 din lege, obiectul contabilităţii patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile comerciantului, precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de acestea.

Contabilitatea comercianţilor se organizează, de regulă, în compartimente distincte, conduse de către directorul financiar-contabil, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Atribuţiile directorului financiar-contabil, ale contabilului şef sau ale altei persoane împuternicite să îndeplinească această funcţie, precum şi ale personalului din subordinea acestora, în domeniul contabilităţii, se stabilesc de către administrator, ordonatorul de credite sau altă persoană care are obligaţia gestionării patrimoniului. Aceste categorii de persoane trebuie să asigure toate condiţiile necesare pentru: întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile patrimoniale; organizarea şi ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii; organizarea şi efectuarea inventarierii şi valorificarea rezultatelor acesteia; respectarea regulilor de întocmire a bilanţului contabil, publicarea acestuia în Monitorul Oficial şi depunerea la termen la organele în drept; păstrarea documentelor justificative, a registrelor şi bilanţurilor contabile; organizarea contabilităţii de gestiune adaptată la specificul unităţii.

În cazul în care contabilitatea societăţii comerciale se organizează şi se ţine de către persoane juridice autorizate (societăţi comerciale) sau persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil, răspunderea privind ţinerea contabilităţii în conformitate cu normele contabile revine acestor persoane. Relaţiile dintre aceste persoane şi societatea comercială privind organizarea şi ţinerea contabilităţii se stabilesc, de regulă, pe bază de contract de prestări de servicii.

Pentru persoanele juridice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte şi care nu au personal calificat încadrat, potrivit legii, sau contracte de prestări servicii în domeniul contabilităţii încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate, Ministerul Finanţelor Publice stabileşte, în funcţie de evoluţia inflaţiei şi de dezvoltarea profesiei, limite valorice privind nivelul cifrei de afaceri de la care există obligaţia de a încheia contracte pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale, numai de către persoane fizice sau juridice calificate, autorizate (art. 4 din Legea nr. 82/1991).

Instituţiile publice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte sau care nu au personal încadrat cu contract individual de muncă, potrivit legii, pot încheia contracte de prestări servicii

26

Page 27: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

pentru conducerea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare trimestriale şi anuale cu societăţi comerciale de expertiză contabilă sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Încheierea contractelor se face cu respectarea reglementărilor privind achiziţiile publice de bunuri şi servicii. Plata serviciilor respective se face din fonduri publice cu această destinaţie (art. 5 din Legea nr. 82/1991).

În cazul în care contabilitatea societăţii comerciale nu se ţine de persoane autorizate, răspunderea asupra respectării normelor contabile revine comerciantului.

Modul de ţinere a contabilităţii este diferit, în funcţie de obiectivele urmărite şi categoria bunurilor. Contabilitatea analitică a capitalului social se ţine pe acţionari sau asociaţi, cuprinzând numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale subscrise şi vărsate. Contabilitatea rezervelor se ţine pe categorii de rezerve: rezerve legale, rezerve statutare şi alte rezerve. Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se ţine cu ajutorul unui cont distinct, care se închide prin conturile de venituri, pe măsura amortizării bunurilor respective. Contabilitatea fondurilor proprii se ţine pe categorii de fonduri: fondul de dezvoltare; fondul de participare a salariaţilor la profit şi alte fonduri proprii. Provizioanele reglementate se înregistrează în contabilitate într-un cont distinct, pe feluri de provizioane reglementate, stabilite potrivit dispoziţiilor legale, prevăzute expres în acest scop. Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate acestora se ţine pe următoarele categorii: împrumuturi din emisiune de obligaţiuni şi primele de rambursare a acestora; creditele bancare pe termen lung şi mediu; datorii legate de participaţii şi alte împrumuturi şi datorii asimilate, precum şi dobânzile aferente acestora. Contabilitatea mijloacelor fixe se ţine pe categorii şi pe fiecare obiect de evidenţă. Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura sau destinaţia lor, iar cea a veniturilor, pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor. Contabilitatea veniturilor bugetare, fondurilor speciale şi veniturilor extrabugetare se ţine pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Contabilitatea instituţiilor publice finanţate din credite bugetare, fonduri speciale şi venituri extrabugetare asigură înregistrarea plăţilor de casă şi a cheltuielilor efective, pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, potrivit bugetului aprobat.

În cazul valorilor materiale, contabilitatea se ţine cantitativ şi valoric sau numai valoric. Profitul sau pierderea se stabileşte lunar; repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe

destinaţii, potrivit legii. Procedeele şi instrumentele metodei contabilităţii

În cadrul metodei contabilităţii se cuprind o serie de procedee menite să realizeze cerinţele procesului de cunoaştere contabilă a patrimoniului. Aceste procedee sunt:

a) Documentaţia. Aceasta reprezintă procedeul cu ajutorul căruia se realizează observarea, consemnarea şi culegerea informaţiilor, a datelor referitoare la patrimoniu. Prin documentaţie şi prin culegerea datelor se asigură datele de intrare în sistemul de cunoaştere contabilă, care ulterior vor fi prelucrate după anumite reguli, în vederea obţinerii indicatorilor de sinteză privind situaţia financiară a societăţilor comerciale.

b) Evaluarea. Prin intermediul ei se realizează exprimarea în mod unitar, prin intermediul etalonului valoric, a elementelor patrimoniale, a operaţiilor la care acestea participă. Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi monetare cu ajutorul preţurilor. Astfel, datele contabilităţii sunt reprezentate printr-o singură unitate de măsură, creând posibilitatea centralizării lor cu ajutorul balanţelor de verificare şi generalizare cu ajutorul bilanţului.

c) Calculaţia. Aceasta este strâns legată de evaluarea ca procedeu al contabilităţii, deoarece pentru a reflecta în conturi cât mai exact existenţa şi mişcarea patrimoniului în toate fazele circuitului economic, precum şi rezultatele finale ale activităţii, este necesar să se determine cu cea mai mare exactitate valoarea acestora. Noţiunea de calculaţie include toate formele de calcul, începând cu calcularea simplă a datelor cuprinse în documentele primare, continuând cu calculul rulajelor, sumelor şi soldurilor conturilor, cu calculul valorilor elementelor patrimoniale inventariate, a diferenţelor de inventar şi terminând cu stabilirea costului producţiei şi calculul rezultatelor finale, precum şi a tuturor indicatorilor economico-financiari prin care se apreciază activitatea desfăşurată de societatea comercială.

d) Contul şi sistemul de conturi. Contul se deschide în contabilitatea curentă pentru reflectarea fiecărui element în mişcarea şi transformarea sa de-a lungul fazelor circuitului economic. Contabilitatea dispune de un sistem de conturi în care reflectarea tuturor operaţiunilor rezultate din mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale are la bază dubla înregistrare. Această trăsătură a contabilităţii face posibilă cuprinderea cu ajutorul sistemului de conturi a întregului său obiect şi menţinerea unui echilibru permanent, necesar pentru verificarea exactităţii datelor înregistrate în conturi. Dacă bilanţul generalizează prin indicatorii săi mersul activităţii comerciale a societăţii, contul este procedeul care particularizează această activitate, furnizând informaţiile necesare pentru caracterizarea fiecărui mijloc economic, proces economic, sursă de finanţare şi rezultatul final.

27

Page 28: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

e) Balanţa de verificare (balanţa contabilă). Balanţa de verificare realizează legătura dintre cont şi bilanţ şi asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a elementelor patrimoniale din cadrul societăţii. Cu ajutorul ei se centralizează întreaga activitate comercială a societăţii, reflectată distinct în conturi pe parcursul perioadei de gestiune. Astfel se obţin informaţiile de ansamblu asupra întregului patrimoniu aflat în administrarea societăţii şi asupra activităţii dintr-o anumită perioadă de gestiune. Operaţia de centralizare a datelor contabilităţii cu ajutorul balanţei de verificare este posibilă datorită oglindirii acestora în expresia bănească. Balanţa de verificare îndeplineşte atât o funcţie de control cât şi o funcţie economică.

f) Inventarierea. Pentru a se cunoaşte situaţia reală a patrimoniului reflectat în contabilitate, trebuie să se verifice existenţa faptică, directă a tuturor elementelor sale în scopul descoperirii neconcordanţei dintre datele înregistrate în conturi şi realităţile de pe teren. Este un procedeu de măsurare, cântărire şi apreciere valorică a tuturor elementelor patrimoniale de activ şi pasiv. Pe baza constatărilor făcute în urma inventarierii se procedează la rectificarea conturilor, stabilindu-se concordanţa dintre datele din conturi şi cele constatate la faţa locului prin operaţia de inventariere.

g) Bilanţul contabil şi alte instrumente de sinteză contabilă. Bilanţul cuprinde situaţia patrimoniului societăţii comerciale la un moment dat; cu ajutorul bilanţului se încheie procesul cunoaşterii contabile la nivelul societăţii comerciale şi sintetizarea printr-un număr mic de date, de indicatori, acest proces stabilind rezultatul obţinut (profit sau pierdere) şi care este starea (situaţia) patrimoniului la sfârşitul exerciţiului financiar, în raport cu începutul exerciţiului.

h) Analiza pe baza datelor contabilităţii a situaţiei economico-financiare a comerciantului evidenţiază situaţia patrimoniului şi se bazează pe examinarea, pe studierea sistematică a fiecărui element component în parte al acestuia. Analiza contabilă este folosită la înregistrarea corectă a operaţiunilor economice, analiza bilanţului pentru stabilirea situaţiei economico-financiare, a cauzelor care au condus la rezultate pozitive sau negative şi în final, se stabilesc măsuri, unele strategii, care să conducă în etapa următoare numai la rezultate pozitive.

Putem conchide că procedeele metodei contabilităţii sunt întâlnite şi la alte discipline ştiinţifice, specificul lor contabil constând în principal în modalităţile de realizare şi mai ales în concepţia şi construcţia instrumentelor sau mijloacelor de lucru folosite. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt contul, balanţa de verificare şi bilanţul contabil, motiv pentru care unii autori le-au denumit ca procedee specifice.

În teoria şi practica contabilă, deşi între procedeele metodei contabilităţii există o strânsă legătură şi intercondiţionare reciprocă, se recunoaşte rolul şi importanţa bilanţului contabil, ca o lucrare periodică de sinteză contabilă spre care converg toate celelalte lucrări şi la care contribuie toate celelalte procedee ale metodei contabilităţii. Bilanţul este de fapt instrumentul cu care se deschide şi închide fluxul de obţinere şi valorificare a datelor şi informaţiilor contabile în legătură cu starea şi mişcarea patrimoniului agenţilor economici.

Planul de conturi generalPlanul de conturi reprezintă instrumentul principal al normării contabilităţii, acţiune prin care se

asigură un cadru unitar de utilizare a conturilor şi a celorlalte instrumente ale contabilităţii pentru reflectarea patrimoniului şi a mişcării lui. Planul de conturi general, precum şi normele de utilizare a acestuia sunt destinate tuturor comercianţilor, tuturor unităţilor patrimoniale care desfăşoară activităţi economice şi conţin conturile necesare înregistrării în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale, conţinutul şi funcţia fiecărui cont precum şi monografia contabilă a principalelor operaţiuni.

Planul de conturi general este lista tuturor conturilor constituite într-un sistem, care se utilizează pentru evidenţa şi controlul valoric a mişcării elementelor patrimoniale. Prin planul de conturi se asigură elementele cu caracter unitar privind: denumirea conturilor; conţinutul economic al conturilor; funcţia contabilă şi simbolul conturilor. Planul de conturi general conţine nouă clase de conturi simbolizate cu o cifră, grupe de conturi simbolizate cu două cifre, conturi sintetice de gradul I simbolizate cu trei cifre, conturi sintetice de gradul II simbolizate cu patru cifre. Conturile din clasele 1-7 sunt obligatorii, iar cele din clasele 8 şi 9, precum şi dezvoltarea în analitic conturilor sintetice, sunt adaptate şi completate de fiecare comerciant în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii.

Gruparea conturilor în planul de conturi general se face în prezent după criteriul bilanţier care presupune formarea de clase, grupe de conturi şi conturi sintetice, având în vedere structura patrimoniului reflectat în bilanţ, şi structura contului de rezultate, astfel:

a) conturi de capitaluri: capital şi rezerve; fonduri; rezultatul exerciţiului; subvenţii pentru investiţii; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; împrumuturi şi datorii asimilate;

b) conturi de imobilizări: imobilizări necorporale; imobilizări în curs; imobilizări financiare; amortizări privind imobilizările; provizioane pentru deprecierea imobilizărilor;

28

Page 29: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

c) conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie: stocuri de materii prime şi materiale; obiecte de inventar; producţia în curs de execuţie; produse; stocuri aflate la terţi; animale; mărfuri; ambalaje.

d) conturi de terţi: furnizori şi conturi asimilate.§3. Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării obligaţiilor privind organizarea şi conducerea

contabilităţii

Reglementarea legală. Pentru nerespectarea de către comercianţi a obligaţiilor specifice ce le revin cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii, atât legea nr. 82/1991 cât şi alte legi speciale prevăd sancţiuni contravenţionale sau penale în funcţie de gravitatea şi natura faptei săvârşite.

§4. Sancţiunile contravenţionale

În art. 35-36 din legea nr. 82/1991 sunt prevăzute şi sancţionate cu amenzi contravenţionale mai multe fapte, dacă nu au fost săvârşite în altfel de condiţii încât, potrivit legii să fie considerate infracţiuni. Constituie contravenţie nerespectarea reglementărilor referitoare la:

utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate; întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate,

înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse;

efectuarea inventarierii; întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale; întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite de Ministerul Finanţelor Publice; depunerea declaraţiei din care să rezulte că persoanele fizice sau persoanele juridice nu au desfăşurat

activitate; prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate, inclusiv cu privire la

identificarea persoanei raportoare; deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii,

precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate.

§5. Sancţiunile penale

Pentru anumite fapte mai grave, legea contabilităţii şi alte legi speciale stabilesc o răspundere penală pentru nerespectarea obligaţiilor ce revin comercianţilor cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii proprii. Astfel, potrivit art. 37 din legea contabilităţii nr. 82/1991, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform Codului penal, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţul contabil.

De asemenea, în art.3-9 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt prevăzute specifice privind: stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidat.; tipărirea sau punerea în circulaţie cu ştiinţă, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate; împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente, de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte,ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale. etc.

Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale constituie infracţiune de bancrută frauduloasă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, fapta constând în falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii comerciale; înfăţişarea de datorii inexacte sau prezentarea în registrele societăţii, în alt document ori în bilanţul contabil a unor sume nedatorate.

Fiecare din aceste fapte constituie forme ale bancrutei frauduloase dacă sunt săvârşite cu scopul diminuării aparente în contabilitate a valorii activelor.

29

Page 30: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Secţiunea III. Obligaţia exercitării comerţului în limitele

concurenţei licite

§1. Noţiunea de concurenţă

Prin originea sa, conceptul de concurenţă s-a format şi este uzitat în orice relaţie socială, fiind susceptibil de mai multe înţelesuri. Pe plan general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop . Pe plan social deosebim forme variate ale competiţiei. Ea reprezintă, printre altele, aspectul de concurenţă vitală, semnificând conflictul interuman în cadrul căruia fiecare individ tinde la conservarea şi dezvoltarea proprie. Poate exista, de asemenea, o poziţie competiţională între interesele individuale şi colective ale societăţii, între drepturi şi obligaţii, între manifestări altruiste şi egoiste În contextul relaţiilor interumane, concurenţa implică multiple afinităţi cu emulaţia, fără ca între cele două concepte să existe similitudine. Emulaţia, ca dispoziţie morală, presupune străduinţa de a te întrece pe tine, egalând sau întrecând pe altul.

Spre deosebire de emulaţie, concurenţă înseamnă de cele mai multe ori, cu referire directă la viaţa practică, victorie proprie, condiţionată de înfrângerea adversarului.

§2. Semnificaţia economică

Pentru relaţiile comerciale este importantă o stare de normalitate a concurenţei, întrucât aceasta îndeplineşte importante funcţii pe piaţa liberă: ajustarea automată a cererii şi ofertei în orice domeniu; o tendinţă de particularizare a unei întreprinderi, atunci când pe piaţă oferta este prezentă într-un grad ce depăşeşte chiar cererea, astfel încât întreprinderea să se specializeze într-un sector doar al pieţei, care este dominat de cerere; împiedicarea realizării de către un grup restrâns de comercianţi a unui profit de monopol; stimularea inovaţiilor, creativităţii pentru producerea de mărfuri noi şi tehnici perfecţionate de producţie în scopul de a obţine poziţii avantajoase pe piaţă; alocarea raţională a resurselor care sunt destinate a răspunde variatelor utilizări ce sunt solicitate pe piaţă; statornicirea unei repartizări a beneficiilor proporţional cu contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de producere şi de distribuire a bunurilor. Deşi în câmpul relaţiilor economice concurenţa se manifestă nu în general, ci în diversele sale forme, conceptul de concurenţă comercială ca noţiune de sinteză prezintă importanţă în înţelegerea diverselor aspecte teoretice şi practice ale comportamentului concurenţial.

Termenul de concurenţă este susceptibil de mai multe înţelesuri. În sens larg, concurenţa poate fi privită ca o componentă esenţială a conceptului de economie de piaţă ce desemnează atât starea rezultată din comportamentul competiţional colectiv al agenţilor economici pe piaţă, cât şi comportamentul competiţional individual al fiecăruia dintre aceştia. În sens restrâns, concurenţa trebuie înţeleasă ca libera competiţie între agenţi economici care oferă pe o piaţă determinată produse sau servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, desfăşurată cu scopul de a asigura existenţa sau expansiunea comerţului lor. În înţelesul său restrâns, concurenţa se caracterizează prin următoarele trăsături:

● este o situaţie, o stare de fapt, comportamentul având natura unei confruntări, a unei competiţii între diferiţi agenţi economici;

● se angajează, în principiu, între agenţi economici care oferă pe aceeaşi piaţă produse sau servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, dar numai în domenii deschise concurenţei;

● este o competiţie liberă, fiecare participant la circuitul economic având latitudinea să hotărască momentul şi măsura implicării sale, cât şi mijloacele şi metodele pe care le utilizează;

● îşi are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piaţă: libertatea comercială şi libertatea concurenţei;

● presupune, atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită competitivă, cât şi obligaţia acestuia de a manifesta o astfel de conduită şi de a suporta concurenţa celorlalţi. Dreptul la o conduită competitivă fiind un drept subiectiv, este susceptibil de exercitare abuzivă care este reprimată de lege ca fiind concurenţă neloială.

Concurenţa în economia de piaţă îndeplineşte funcţiile de:● regulator al cererii şi ofertei. În cadrul pieţei dominante, strategia competiţională determină, atât

specializarea întreprinderilor în vederea satisfacerii cererii pieţei, cât şi ajustarea ofertei în raport cu valoarea cererii;

● factor determinant în stabilirea preţurilor mărfurilor. Exercitarea concurenţei împiedică impunerea de preţuri de monopol cât şi obţinerea de profituri care au caracter monopolist;

30

Page 31: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

● mecanism de repartizare a profitului între agenţi economici implicaţi în producţia şi distribuirea de mărfuri.

§3. Semnificaţia specifică

În sfera activităţii comerciale, concurenţa se manifestă atât pe plan intern, în cadrul economiei naţionale, cât şi pe plan extern. Astfel, potrivit unei caracterizări ample, concurenţa reprezintă confruntarea dusă, atât pe plan naţional, câţ şi internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare etc., în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acoperirii unor segmente tot mai largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volumului de afaceri. În această definiţie nu se face o referire explicit la clientelă, care are un rol important pentru activitatea unui comerciant, determinând prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a comerciantului, succesul ori insuccesul acestuia. De asemenea, este absentă ideea că unele domenii ale activităţii economice sunt sau trebuie să fie sustrase concurenţei, din considerente social-umanitare.

Literatura de specialitate a reţinut în principal că prin concurenţă se înţelege „lupta pentru dobândirea şi menţinerea clientelei“ sau „rivalitatea dintre agenţii economici în căutarea şi păstrarea clientelei“. Într-o altă opinie, concurenţa „este o luptă, adesea acerbă, între agenţii economici, care exercită aceeaşi activitate sau o activitate similară, pentru dobândirea, menţinerea şi extinderea clientelei“. Unii autori, definind concurenţa, nu fac referire la scopul competiţiei concurenţiale, iar alţii consideră că acesta ar fi dobândirea şi menţinerea clientelei. Dacă prima poziţie se justifică prin considerentul că obiectivul conduitei concurenţiale este diferit de la un comerţ la altul, de la un comerciant la altul, de la o etapă la alta, cea de-a doua poziţie este criticabilă. Deşi practica comercială veche vedea în dobândirea şi păstrarea clientelei unicul scop al concurenţei, astăzi situaţia este alta.

Deseori, strategia concurenţială adoptată de un comerciant priveşte, prioritar şi independent de problema clientelei, obiective cum sunt: eficienţa economică, calitatea produsului, nivelul tehnologic. De altfel, un producător al unui produs de performanţă (un microprocesor, de exemplu) conştient că nu va putea satisface toate cererile în următorii ani, nu va înceta preocupările sale competiţionale. În raport de concurenţii potenţiali, obiectivele strategiei sale concurenţiale vor urmări alte finalităţi decât clientela, cum ar fi: eficienţa economică, lărgirea bazei de materii prime, dezvoltarea aplicaţiilor produsului. În etapa actuală, dobândirea şi păstrarea clientelei apare ca un obiectiv şi nu ca scop al concurenţei. Indiferent însă de obiectivele concrete urmărite prin conduita competiţională aleasă într-un moment sau altul, scopul acesteia este totdeauna asigurarea existenţei sau expansiunii comerţului.

Având drept premise, fundamentarea liberei concurenţe în economia de piaţă şi funcţiile acesteia, doctrina a conturat noţiunea de concurenţă. Concurenţa este confruntarea dintre agenţii economici pentru câştigarea şi conservarea clientelei în scopul rentabilizării propriei activităţi. Obligaţia de concurenţă presupune manifestarea permanentă a unei conduite concurenţiale la un anumit nivel. Comerciantul nu îndeplineşte această obligaţie sau o îndeplineşte necorespunzător atunci când conduita sa concurenţială este diminuată sau lipseşte. Astfel de situaţii pot rezulta din practici individuale sau colective anticoncurenţiale pe care legea le sancţionează.

Faţă de cele arătate, considerăm că o definiţie care circumstanţiază elementele de bază ale conceptului de concurenţă trebuie să releve confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domenii deschise ale pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

§4. Evoluţia reglementărilor juridice ale concurenţei

Reglementări internaţionale pentru reprimarea actelor de concurenţă neloială. În relaţiile economice cu elemente de extraneitate, reprimarea actelor de concurenţă neloială formează obiectul unor reglementări de natură variată.

O primă categorie de prevederi o reprezintă acordurile internaţionale la care ţara noastră a devenit parte contractantă prin aderare, ratificare sau aprobare. În acest sens, în ordine cronologică, menţionăm Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, încheiată la 23 martie 1883. România a ratificat-o în forma revizuită la Washington în 1911, prin Legea din 13 martie 1924, deşi aderarea s-a produs cu efecte de la 6 octombrie 1920. În art. 10 bis, al. 2 este definit actul de concurenţă neloială ca fiind „orice act de concurenţă contrar uzurilor constituite în materie industrială şi comercială“, iar în al. 3 se precizează că vor fi interzise în special:

orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloace, cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent;

31

Page 32: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

afirmaţiile false în exercitarea comerţului de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent;

indicaţiile sau afirmaţiile care în exercitarea comerţului sunt susceptibile de a induce publicul în eroare, asupra naturii, modului de fabricare, caracteristicilor, calităţii sau cantităţii mărfurilor.

Spre deosebire de reglementările Convenţiei de Uniune de la Paris, care se rezumă la faptele de concurenţă neloială, normele adoptate sub egida GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) au o sferă mai largă de aplicare, interesând în principal regimul dumpingului internaţional şi subvenţiile la export.

România a devenit membru în Organizaţia GATT în virtutea Protocolului din 15 octombrie 1971. În domeniul practicilor anticompetitive în operaţiunile de import-export, Acordul General GATT a prevăzut măsuri represive într-o dublă direcţie. În primul rând, art. VI, a instituit aşa – numitele drepturi antidumping şi drepturi compensatorii, iar în al doilea rând, art. XVI a sancţionat subvenţiile la export.

Dispoziţiile menţionate s-au dovedit nesatisfăcătoare şi inaplicabile în practică, sub două aspecte: erau lipsite de obligativitate; însăşi definiţia noţiunii de dumping era insuficient de explicită. De aici au rezultat interpretări divergente, care au fost şi ele de natură să îngreuneze aplicarea reglementărilor.

Cu prilejul negocierilor comerciale multilaterale care s-au desfăşurat sub egida GATT, în perioada noiembrie 1963 – mai 1967, s-a elaborat Codul antidumping, cu denumirea sa completă „Acord privind aplicarea art. VI al Acordului General pentru tarife şi comerţ“. Acest cod a creat în sarcina statelor contractante obligaţia de a se conforma regimului antidumping statornicit prin textele sale, instituind şi un sistem internaţional de supraveghere în această materie. Codul a fost revizuit în cadrul rundei de negocieri comerciale multilaterale, care au avut loc în principal la Tokio, încheindu-se ulterior la Geneva în 1979. Cu această ocazie s-a înlăturat condiţia potrivit căreia se cerea ca dumpingul să fie „cauza principală“ a prejudiciului suferit de statul importator, fiind precizate totodată criteriile pentru determinarea pagubei provocate de dumping.

Cel de-al doilea Cod anti-dumping a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1980 şi guvernează în prezent relaţiile economice internaţionale ale statelor care sunt părţi contractante.

Cea mai recentă îmbunătăţire s-a realizat în cadrul rundei Uruguay începută în 1986 şi încheiată în 1994, prin care s-au adus completări referitoare la criteriile pentru identificarea existenţei unui dumping efectiv şi la noţiunea de prejudiciu cauzat prin dumping. Pe de altă parte, s-a instituit un control al măsurilor anti-dumping, pentru a se evita orice abuz săvârşit de statele membre ale GATT referitor la importuri şi s-a limitat durata de timp cât măsurile anti-dumping pot produce efecte, intervalul fiind de 5 ani de la data când au fost instituite.

România nu a devenit până în prezent parte la Acordul realizat în cadrul rundei Uruguay. Aşa cum s-a arătat, în acelaşi timp cu codul antidumping a fost elaborat şi un acord multilateral, tot

sub egida GATT şi anume Codul privitor la regimul subvenţiilor şi măsurilor compensatorii, definitivat în cadrul rundei Uruguay amintite mai sus.

România nu a devenit parte nici la acest act internaţional, însă Codul prezintă interes pentru interpretarea Hotărârii Guvernului nr. 228/1992 privind protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia neloială rezultată din importul unor produse la preţ de dumping sau subvenţionat, precum şi la exportul la preţuri sub nivelul celor practicate de piaţa internă.

Alături de convenţiile internaţionale, prezintă deopotrivă o însemnătate majoră Codul de conduită referitor la practicile comerciale restrictive, adoptat sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Astfel, Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat, în sesiunea a 43-a, la data de 5 decembrie 1980, rezoluţia intitulată „Ansamblu de principii şi reguli echitabile convenite la nivel multilateral pentru controlul practicilor comerciale restrictive“. Normele pe care le conţine Codul urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective majore:

a. practicile comerciale restrictive ale întreprinderilor să nu împiedice şi cu atât mai mult să nu anihileze realizarea avantajelor care ar trebui să decurgă din liberalizarea obstacolelor tarifare şi netarifare în comerţul mondial;

b.creşterea eficienţei comerţului internaţional şi a progresului social în ţările în curs de dezvoltare în special prin următoarele căi: crearea, încurajarea şi protejarea concurenţei; controlul concentrării de capital şi a puterii economice a întreprinderilor; încurajarea inovaţiilor;

c. suprimarea neajunsurilor care pot să rezulte pentru comerţ şi dezvoltare din practicile respective ale societăţilor transnaţionale sau ale altor întreprinderi, contribuindu-se astfel la creşterea maximă a avantajelor pentru schimburile internaţionale;

d.principiile şi normele echitabile enumerate de Cod să fie adoptate de către legislaţiile şi politicile statelor membre ale ONU, atât la nivel naţional, cât şi regional.

32

Page 33: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

În afară de reglementările Convenţiei de Uniune de la Paris, a reglementărilor GATT şi a reglementărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, considerăm că o importanţă majoră prezintă şi regimul concurenţei în Tratatul Cartei Energiei.

Reglementările aplicabile energiei la nivel internaţional au fost statornicite printr-o serie de convenţii succesive şi strâns corelate între ele. Începutul l-a marcat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, document semnat la 21 noiembrie 1990. A urmat Conferinţa de la Haga, consacrată materiei la 17 decembrie 1991. În fine, trebuie menţionat Tratatul Cartei Energiei, încheiat la Lisabona la 17 decembrie 1994, pe care România l-a ratificat prin Legea nr. 14/1997. Tratatul Cartei Energiei urmăreşte în principal realizarea următoarelor obiective:

a) crearea cadrului structural necesar implementării principiilor enunţate de Carta Europeană a Energiei, adoptată la Haga;

b) să asigure reglementărilor acestei Carte, rolul de catalizator al creşterii economice, prin măsuri de liberalizare a investiţiilor şi comerţului în sectorul energetic;c) să înlăture progresiv barierele tehnice, administrative şi de altă natură din calea comerţului cu

materiale şi produse energetice, echipamente, tehnologii şi servicii aferente, conformându-se strict principiului nediscriminării în comerţul internaţional, statornicit prin Acordul GATT;

d) să respecte regulile de concurenţă privind fuzionările, monopolurile, practicile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă.

Referitor la concurenţă, dispoziţiile Tratatului de la Lisabona din 1994 stabilesc în primul rând unele obligaţii ale statelor membre, cât şi posibilitatea asistenţei tehnice în materie, punând accentul pe cooperarea reciprocă şi reglementând procedura de urmat în cazurile unor fapte monopoliste ce prejudiciază interesele altei părţi contractante. Astfel, în temeiul art. 6 al Tratatului de la Lisabona, semnatarii şi-au asumat îndatoriri precise, atât de ordin economic, cât şi de ordin legislativ. Pe plan economic, fiecare parte contractantă s-a obligat să acţioneze în sensul reducerii perturbărilor pieţei şi a barierelor în calea concurenţei, în activitatea economică din sectorul energetic. Din punct de vedere legislativ, fiecare parte contractantă s-a angajat să asigure că, în cadrul jurisdicţiei sale, are şi aplică legi necesare şi adecvate pentru activitatea economică în sectorul energetic, care să se refere la practicile anticoncurenţiale concertate şi unilaterale. Astfel, se vizează atât acordurile monopoliste interzise, sub denumirea de practici anticoncurenţiale concertate, cât şi abuzul de poziţie dominantă pe piaţa relevantă, prin sintagma de practici concurenţiale unilaterale. Sub ambele aspecte, România dispune de Legea nr. 21/1996 a concurenţei. Acest act normativ, fără să aibă ca obiect specific sectorul energetic, îl include neîndoielnic în sfera reglementărilor sale cu caracter general, având incidenţa faţă de orice categorie de fapte monopoliste.

În materie de asistenţă tehnică şi cooperare, înlesnirile acordate semnatarilor prin Tratatul de la Lisabona constau mai întâi în vocaţia de a obţine asistenţă tehnică. În acest sens, părţile contractate, cu experienţă în aplicarea regulilor privind concurenţa, vor acorda întregul lor sprijin în furnizarea, la cerere şi în limita resurselor disponibile, de asistenţă tehnică pentru dezvoltarea şi punerea în aplicare a regulilor de concurenţa de către alte părţi contractate. Înlesnirile cuprind de asemenea posibilitatea de a organiza forme de cooperare între semnatari, în legătură cu punerea în aplicare a regulilor privind concurenţa, prin consultări şi schimb de experienţă.

Un domeniu special în care se manifestă pregnant concurenţa este acela al pieţei bancare unice europene. Libera concurenţă este unul din obiectivele comunităţii conform art. 3 lit. G al Tratatului de la Lisabona din anul 1994: „stabilirea unui regim care să garanteze nefalsificarea concurenţei pe piaţa comună“. Regulile concurenţei sunt prevăzute de art. 85 şi următoarele ale Tratatului:

sunt interzise acordurile care împiedică, restrâng sau falsifică jocul concurenţei în interiorul pieţei comune;

sunt interzise abuzul de poziţie dominantă ca şi operaţiunile de concentrare care creează sau consolidează o poziţie dominantă;

sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de către state care falsifică sau ameninţă să denatureze concurenţa. Sunt permise prin dispoziţiile art. 85 pct. 3, acordurile care contribuie la ameliorarea producţiei sau

distribuţiei, ori la promovarea progresului tehnic sau economic şi care aduc utilizatorilor o parte echitabilă din profitul rezultat, fără a impune întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective, precum şi fără a oferi posibilitatea eliminării concurenţei pentru o parte substanţială a produselor.

Totodată, în materia concurenţei, sunt esenţiale dispoziţiile art. 101 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene care menţionează că sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în

33

Page 34: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

cadrul pieţei interne; de asemenea, este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute în piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Nu este lipsit de interes să semnalăm reglementările intervenite în celelalte state est-europene, în acest domeniu. Astfel, în Bulgaria a intervenit, la 2 mai 1991, o lege privind protecţia concurenţei, lege care este în acelaşi timp o lege anti-trust, dar şi o reglementare a concurenţei neloiale (art. 11-15).

În Cehia, legea privind protecţia concurenţei economice (legea anti-trust) nr. 63 din 30 ianuarie 1991 este completată de o reglementare a concurenţei neloiale, în noul cod comercial adoptat la 5 noiembrie 1991 (art. 44-52).

În Polonia, printr-o importantă decizie a Curţii Constituţionale din 23 ianuarie 1991 s-a constatat că legea pentru combaterea concurenţei neloiale din 2 august 1926 este încă în vigoare. Un nou proiect de lege a fost însă elaborat şi prezentat Parlamentului, proiect care a luat ca model legea germană. O lege din 24 februarie 1990 priveşte combaterea practicilor monopoliste (lege anti-trust).

În Ungaria, legea din 1984 a fost înlocuită cu Legea nr. 86 din 5 decembrie 1990 privind interzicerea practicilor comerciale neloiale.

§5. Reglementări interne pentru reprimarea actelor de concurenţă neloială

Legea română pentru reprimarea concurenţei neloiale din 18 mai 1932 a fost elaborată pentru a răspunde obligaţiei asumate prin aderarea la Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, încheiată la 23 martie 1883, în forma modificată la Washington în anul 1911.

Articolul 1 al legii din 1932 dădea o definiţie restrictivă actului de concurenţă neloială. Potrivit acestui text, concurenţa neloială constă în întrebuinţarea în comerţ a unei firme, embleme, desemnări speciale sau ambalaj, de natură a produce confuzie cu drepturi legitime, dobândite anterior.

Potrivit art. 2, constituia de asemenea un act de concurenţă neloială producerea, importul, exportul, antrepozitarea, vinderea sau punerea în vânzare de mărfuri purtând false indicaţii asupra originii lor. Acelaşi text prevedea că prin false indicaţii asupra originii mărfurilor se înţeleg indicaţii „de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse într-o altă ţară, teritoriu sau localitate, decât acelea unde au fost realmente produse“.

În alineatul 3 se preciza că este în special interzis a se servi de denumirile geografice de origine pentru alte produse decât acelea pentru care există dreptul de a folosi acele denumiri, chiar dacă, denumirea abuzivă ar fi însoţită de anumiţi termeni restrictivi, ca „gen“, „fel“, „tip“ sau altele.

Problema omonimiilor este rezolvată în art. 3 care stabilea că, în cazurile prevăzute de art. 2, vânzătorul al cărui nume propriu ar fi identic sau asemănător cu numele unei localităţi, teritoriu sau regiune, va putea să-şi întrebuinţeze numele său pentru a desemna produsul „cu condiţia de a adăuga, în litere aparente locul de origine al produsului“.

Articolul 4 sancţiona cu amendă penală orice acte săvârşite cu intenţie şi prevedea că, în asemenea cazuri, hotărârea de condamnare va ordona şi „desfiinţarea imediată a inscripţiunilor, etichetelor, ştampilelor, ambalajelor şi reclamelor“. Articolul 5 instituia, în caz de concurenţă neloială, răspunderea solidară pentru daune a proprietarului întreprinderii şi a prepusului care a săvârşit actul, iar art. 7 condiţiile recidivei.

Articolele 6 şi 8 stabileau competenţa în acţiunile decurgând din actele de concurenţă neloială şi legitimarea activă în astfel de acţiuni.

O dispoziţie importantă, art. 9, recunoştea oricărei persoane interesate dreptul de a cere preşedintelui tribunalului competent sechestrarea sau luarea oricăror măsuri provizorii în asemenea cauze, iar art. 10 autoriza instanţa de fond să dispună vânzarea mărfurilor sechestrate, după distrugerea indicaţiilor false.

Legea prevedea în art. 11 şi dreptul părţii în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea de a cere tribunalului să ordone publicarea hotărârii definitive în unul sau mai multe ziare, pe cheltuiala autorului actului de concurenţă neloială.

O ultimă dispoziţie pe care merită să o semnalăm este aceea a art. 15, potrivit căruia, pentru a beneficia de protecţia prevăzută de lege, produsele străine „vor trebui să fie notificate în regulă de guvernul ţărilor respective, ca fiind produse ce se bucură de o protecţie legală în ţara lor de origine“.

În Constituţia României din anul 1991, revizuită în 2003, se menţionează că funcţionarea normală a pieţei libere şi protecţia concurenţei loiale sunt obiective de însemnătate primordială în concepţia statului de drept (art. 134 alin. 2). Dispoziţia de principiu înscrisă la litera „a“ care statuează că statul trebuie să asigure „libertatea concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie şi-a găsit concretizarea în sistemul normelor juridice care reglementează materia concurenţei. Acestea sunt dispersate în numeroase acte normative, cele mai importante fiind: Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale; Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990;

34

Page 35: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite şi Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale.

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, conţinea în art. 36-38 reglementări referitoare la libera concurenţă prin sancţionarea unor practici monopoliste sau restrictive de concurenţă. În momentul edictării acestor norme, ele au apărut ca un echivalent al reglementărilor ample din celelalte ţări ce cunosc norme de dreptul concurenţei, norme menite a sancţiona abuzurile în acest domeniu. Textul art. 36 din Legea nr. 15/1990 prelua dispoziţiile art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind Comunitatea Economică Europeană, dispoziţii comunitare destinate a se aplica în raporturile dintre statele membre ale Comunităţii, deci, specifice acestor raporturi.

Legea nr. 11/1991 conţine reglementări menite să sancţioneze mijloacele nelicite de atragere a clientelei (concurenţa neloială). Una din funcţiunile pe care le îndeplineşte, în concepţia modernă dreptul concurenţei, este apărarea moralităţii concurenţei. Potrivit art. 4 lit. a din Legea nr. 11/1991, încălcarea interdicţiilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 15/1990 precum şi art. 4, lit. a din Legea nr. 11/1991 constituie contravenţii.

Reglementarea anterioară anului 1996 era una sumară, din care lipseau măsurile preventive referitoare la practicile monopoliste. Sancţiunile nu erau corespunzătoare în raport cu gravitatea pe care o prezintă în general formele practicilor monopoliste.

Legea concurenţei nr. 21/1996 a creat un cadru normativ şi instituţional nou, având drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal în vederea promovării intereselor consumatorilor. Dispoziţiile acestei legi se aplică actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, săvârşite de agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici (persoane fizice sau juridice) de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină ori de organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă. Cad sub incidenţa legii, actele şi faptele ce restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, săvârşite pe teritoriul României sau în afara acestuia, dacă produc efecte pe teritoriul românesc.

Prin edictarea noii legi, se consolidează cea de-a doua funcţiune pe care, în concepţia modernă, este menit să o îndeplinească dreptul concurenţei, aceea de a apăra existenţa liberei concurente. Legea incriminează practicile anticoncurenţiale şi precizează măsurile de combatere şi sancţiunile ce vor fi aplicate celor ce le săvârşesc. Totodată, legea stabileşte o serie de măsuri privitoare la concentrarea economică, menite să prevină afectarea mediului concurenţial normal, ca urmare a creării sau consolidării unei poziţii dominante ce ar restrânge, înlătura sau denatura concurenţa.

§6. Supravegherea concurenţei. Consiliul concurenţei

Pentru ca obiectivele privind concurenţa să poată fi aduse la îndeplinire, au fost create în cadrul relaţiilor interne, organe corespunzătoare, atât guvernamentale cât şi neguvernamentale. Unele din prima categorie, specializate, îşi exercită totalitatea competenţelor în domeniul competiţiei de piaţă, precum Consiliul Concurenţei. Altele, cu o arie de cuprindere mai vastă, precum consiliile locale ale comunelor şi oraşelor, deţin, în ansamblul funcţiilor pe care le îndeplinesc, şi atribuţii privitoare la rivalitatea de pe piaţă dintre agenţii economici. Dintre structurile neguvernamentale care participă la disciplinarea concurenţei comerciale pot fi menţionate camerele de comerţ şi industrie.

Pe lângă aceste instituţii, care au competenţe legate nemijlocit de supravegherea concurenţei comerciale, există instituţii care contribuie indirect la asanarea pieţei libere şi respectarea normelor deontologice de profil. În această categorie se integrează instituţiile care asigură protecţia consumatorilor.

Impactul pozitiv pe care îl exercită asupra competiţiei de piaţă decurge din conexiunea indisolubilă existentă între concurenţa comercială, menită să atragă clientela şi interesele legitime ale consumatorilor, adesea lezate de practicile unor agenţi economici. În acest sens, literatura de specialitate remarcă că „dreptul concurenţei ia în considerare în principal interesul consumatorilor care constituie însăşi finalitatea economiei de piaţă“.

Consiliul Concurenţei asigură protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal. Consiliul Concurenţei este cârmuit de Legea concurenţei – Legea nr. 21/1996, modificată şi completată pentru a deveni conformă cu acquis-ul comunitar, şi de legislaţie secundară constituită din regulamente – ex. Regulament de organizare, funcţionare şi procedură – şi instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei.

Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea ca „autoritate administrativă autonomă“ în domeniul concurenţei, cu personalitate juridică şi cu sediul în Bucureşti“ (art. 16, alin. 1 din lege).

35

Page 36: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum urmează: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea Colegiului Consultativ al Consiliului Concurenţei, cu avizul Guvernului şi după audierea candidaţilor în comisiile de specialitate ale Parlamentului. Respingerea unei nominalizări se poate face doar cu condiţia prezentării motivelor pe care aceasta se bazează.

Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, acesta putând fi reînnoit o singură dată.

Membrii Plenului îndeplinesc atribuţii conform regulamentelor aprobate de către Plen sau conform delegării Preşedintelui. Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie să aibă o independenţă reală şi să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.

Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) este cetăţean român, cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European sau cetăţean al Confederaţiei Elveţiene;

b) cunoaşte limba română;c) are capacitate deplină de exerciţiu;d) a absolvit studii superioare dovedite cu diplomă;e) dă dovadă de înaltă competenţă profesională în domeniul concurenţei;f) beneficiază de o bună reputaţie;g) are o vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniul economic sau juridic;h) nu a suferit o condamnare definitivă pentru o infracţiune săvârşită în împrejurări legate de exercitarea

profesiei sau alte infracţiuni săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani sau mai mare.

Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă ori prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia funcţiilor şi activităţilor didactice din învăţământul superior, cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică. Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.

Rolul Consiliul Concurenţei derivă din activitatea pe care o desfăşoară: în calitatea sa de autoritate naţională în domeniul concurenţei, instituţia pune în aplicare şi asigură

respectarea prevederilor naţionale, dar şi a celor comunitare de concurenţă. are rol de autoritate naţională de contact în domeniul ajutorului de stat între Comisia Europeană, pe

de o parte, şi instituţiile publice, furnizorii şi beneficiarii de ajutor de stat, pe de altă parte. îi revine şi rolul de a reprezenta România în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de

profil; de asemenea, este responsabil de relaţia cu instituţiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislaţia europeană, şi cooperează cu alte autorităţi de concurenţă.

Activitatea Consiliului Concurenţei se desfăşoară pe două componente principale: una preventivă, de monitorizare a pieţelor şi supraveghere a actorilor de pe aceste pieţe şi una corectivă, menită să restabilească şi să asigure dezvoltarea unui mediu concurenţial normal.

Astfel, misiunea autorităţii române de concurenţă poate fi definită sintetic ca fiind aceea de a proteja şi de a stimula concurenţa pe piaţa românească în vederea dezvoltării unui mediu concurenţial normal, pentru ca, în final, să se asigure o promovare cât mai bună a intereselor consumatorilor.

Atribuţiile şi competenţele Consiliului Concurenţei. Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii in domeniul concurenţei:

efectuează investigaţiile privind aplicarea prevederilor naţionale şi comunitare de concurenţă; ia decizii pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor naţionale şi comunitare de concurenţă, precum

şi pentru cazurile de concentrări economice; acceptă angajamente şi impune măsuri interimare; retrage beneficiul exceptării pentru înţelegerile, deciziile asociaţiilor de întreprinderi sau practicile

concertate cărora li se aplică prevederile unuia dintre regulamentele europene de exceptare pe categorii; asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii, inclusiv monitorizarea măsurilor dispuse şi a efectelor

concentrărilor economice autorizate condiţionat prin decizii; efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii privind un anumit sector economic sau un anumit tip de

acord în diferite sectoare, atunci când rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea restrângerii sau denaturării concurenţei pe piaţă.;

36

Page 37: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri şi propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea disfuncţionalităţilor constatate;

sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente; urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de

reglementare al Legii concurenţei; sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi locale în

aplicarea prezentei legi; emite avize pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurenţial, autorităţile şi

instituţiile administraţiei publice centrale şi locale fiind obligate să solicite acest aviz, şi poate recomanda modificarea actelor normative care au un asemenea efect;

face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate informaţii privind această activitate;

reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil; ca autoritate naţională de concurenţă, Consiliul Concurenţei este responsabil de relaţia cu instituţiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din legislaţia europeană, şi cooperează cu alte autorităţi de concurenţă;

stabileşte şi aprobă misiunea, strategia generală şi programele de activitate ale autorităţii de concurenţă.

Consiliul Concurenţei va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurenţiale, la cererea Preşedinţiei şi Guvernului României; comisiilor parlamentare, senatorilor şi deputaţilor; autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale; organizaţiilor profesionale şi patronale în măsura în care acestea au atribuţii legale de reglementare a domeniilor în care activează; organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor; instanţelor judecătoreşti şi parchetelor.

Consiliul Concurenţei întocmeşte anual un raport privind activitatea sa si modul în care agenţii economici si autorităţile publice respecta regulile concurenţei, potrivit prezentei legi. Raportul se adopta în plenul Consiliului Concurenţei şi se dă publicităţii.

În domeniul ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei asigură aplicarea prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei 21/1996, dar şi aplicarea prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, Consiliul Concurenţei:

emite avize pentru notificările privind măsurile de ajutor de stat, respectiv pentru informările privind măsurile de ajutor de stat care intră în domeniul de aplicare al exceptărilor pe categorii de la obligaţia de notificare;

reprezintă România în faţa Comisiei Europene în procedurile comunitare privind ajutorul de stat, ca punct de contact;

este singura autoritate competentă să transmită Comisiei Europene notificările, informările, respectiv raportările întocmite potrivit legislaţiei privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat;

acordă asistenţă de specialitate în domeniul ajutorului de stat autorităţilor, altor furnizori şi beneficiarilor de ajutor de stat, inclusiv în cadrul procesului de elaborare a actelor normative sau administrative prin care se instituie măsuri de natura ajutorului de stat;

asigură informarea autorităţilor, altor furnizori de ajutor de stat, a beneficiarilor şi a publicului privind reglementările europene în domeniul ajutorului de stat, prin publicarea de ghiduri, buletine lunare, sinteze legislative şi de jurisprudenţă şi alte materiale informative, precum şi prin organizarea de seminarii, mese rotunde, conferinţe şi altele asemenea;

monitorizează ajutoarele de stat, în baza raportărilor, informaţiilor şi datelor transmise de furnizori, care pot fi autorităţi şi alţi furnizori de ajutor de stat;

organizează registrul ajutoarelor de stat şi elaborează raportul anual al ajutoarelor de stat acordate în România.

§7. Cadrul de desfăşurare al concurenţei loiale dintre comercianţi

37

Page 38: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

În procesul economic al producţiei, distribuţiei şi consumului de mărfuri şi servicii, raportul juridic de concurenţă se defineşte prin analogie cu raportul juridic de drept civil, cuprinzând: subiecte, conţinut şi obiect, însă spre deosebire de acesta, fiecare dintre componentele principale menţionate prezintă particularităţi proprii.

Subiectele raportului juridic de concurenţă se disting prin trăsături caracteristice referitoare atât la conţinutul noţiunii, cât şi la extinderea acestuia.

Sfera agenţilor economici – noţiunea cu sfera cea mai largă în materie – include, aşa cum s-a arătat „orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, transportă, depozitează sau comercializează produse ori părţi din acestea ori prestează servicii“. Înseamnă, prin urmare, că enumerarea subiectelor de drept ale raportului juridic de concurenţă cuprinde, în condiţiile în care aceştia desfăşoară una dintre activităţile menţionate: comercianţi individuali, entităţi colective cu personalitate juridică (subiecte de drept privat, de stat, de natură mixtă sau cooperatistă) cât şi asociaţii fără personalitate juridică.

a) Din rândul persoanelor fizice fac parte cele care au calitatea de comerciant. b) Dintre subiectele colective cu personalitate juridică din sectorul privat, fac parte societăţile

comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, distingându-se cinci forme distincte, respectiv: societatea în nume colectiv, societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni.

Oricare din societăţile comerciale menţionate pot fi constituite cu capital provenit din ţară sau prin investiţii străine, reprezentând totalitatea sau o parte din patrimoniul social.

Condiţiile în care deţinătorii de capital din alte ţări pot realiza plasamente în România sunt reglementate prin lege.

c) Tot de sectorul privat aparţin, în mod tranzitor, societăţile comerciale cu capital integral de stat, constituite în baza Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea fostelor unităţi economice ale statului. Aceste entităţi colective au îmbrăcat, potrivit legii, forma de societăţi comerciale pe acţiuni sau de societăţi cu răspundere limitată.

În prezent, ele sunt supuse procesului de privatizare prin vânzarea de acţiuni deţinute de stat sau autorităţi ale administraţiei publice locale şi vânzarea de active, urmând să dispară din lista subiectelor raportului juridic de concurenţă.

d) Din sectorul de stat fac parte, ca agenţi economici, şi regiile autonome. Acestea sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele stabilesc „relaţii comerciale“ între ele precum şi cu societăţile comerciale cu capital de stat „pe baze contractuale“.

Funcţionând în ramurile strategice ale economiei naţionale, precum industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare, ele deţin totodată pe lângă calitatea de comercianţi. În acest sens este şi în doctrină, potrivit căreia regiile autonome au calitatea de comercianţi (art. 1, alin. 2 din Legea nr. 26/1990) pe care o dobândesc prin hotărâre a guvernului sau prin decizia organului administraţie publice locale la momentul înfiinţării (Legea nr. 15/1990) cu modificările ulterioare.

e) Alături de subiectele de drept cu personalitate juridică arătate, menţionăm şi organizaţiile cooperatiste. Actualmente, sistemul cooperatist cunoaşte în ţara noastră două ramuri specifice, reglementate de acte normative distincte.

Cooperaţia meşteşugărească a fost reglementată de Decretul-lege nr. 66 din 9 februarie 1990 care i-a asigurat organizarea şi funcţionarea în noile condiţii economice. În completare, hotărârea nr. 1 din 26 aprilie 1991 a Consiliului Uniunii Centrale a Cooperativelor Meşteşugăreşti a stabilit principiile proprii acestei activităţi şi anume: asocierea liber consimţită; caracterul individual al asocierii; finalitatea constituirii şi dezvoltării patrimoniului cooperatist; organizarea şi conducerea democratică a unităţilor componente. Totodată au fost configurate formele de organizare: cooperativa meşteşugărească, societatea comercială cooperatistă pe acţiuni şi asociaţia de organizaţii cooperatiste meşteşugăreşti.

Cooperaţia de consum şi de credit, ca ramură distinctă, a fost organizată în conformitate cu Legea nr. 109/1996 (abrogată), fiind reglementată în prezent prin Legea nr. 1/2005.

§8. Conţinutul raportului juridic de concurenţă

Conţinutul raportului juridic de concurenţă se particularizează, în comparaţie cu raportul de drept civil, atât prin calitatea subiectelor participante cât şi prin drepturile specifice care aparţin agentului economic. Ele derivă din componentele fondului de comerţ, organizat de către titularul acestuia. Se deosebesc astfel următoarele categorii de prerogative:

a) drepturi asupra semnelor prin care se individualizează comerciantul şi întreprinderea sa;b) drepturi asupra semnelor distinctive ale produselor sau serviciilor oferite pe piaţă;

38

Page 39: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

c) drepturi asupra invenţiilor şi altor procedee tehnice şi de gestiune;d) drepturi referitoare la clientelă.

Deşi complexă, enumerarea include o sferă de facultăţi juridice mai restrânse decât cele care alcătuiesc conţinutul raportului generic de drept civil.

Mijloacele de apărare a acestor prerogative, puse la dispoziţie de Dreptul concurenţei comerciale, diferă în funcţie de originea şi de natura prejudiciului suferit de agentul economic vătămat. Apărarea este utilizată ca armă principală în cazul unor fapte care afectează global fondul de comerţ sau clientela ca atare. Dreptul concurenţei se mărgineşte însă la un rol subsidiar, dacă agentul economic dispune de o protecţie preferenţială, precum acţiunea în contrafacere, reglementată de Dreptul proprietăţii industriale.

§9. Obiectul raportului juridic de concurenţă

Obiectul raportului juridic de concurenţă este alcătuit din comportamentul agenţilor economici, manifestat fie prin acţiuni, fie prin abstenţiuni în relaţiile competiţionale pe piaţă.

Reglementările legale, interne şi internaţionale urmăresc să imprime acestei conduite un nivel compatibil cu libertatea comerţului şi care să excludă atât faptele neloiale, cât şi practicile monopoliste sau dumpingul în circuitul extern al bunurilor şi serviciilor. Aceste reglementări se rezumă să enunţe standarde generice, care lasă putere de apreciere, în rezolvarea situaţiilor de speţă, organelor competente.

Comportamentul moral al comercianţilor în acţiunea de câştigare şi păstrare a clientelei se întemeiază pe două concepte esenţiale: buna credinţă şi respectarea uzanţelor cinstite.

§10. Buna credinţă în evaluarea conduitei comercianţilor

În literatura română de specialitate, buna credinţă a fost definită ca fiind starea psihologică a subiectului de drept, considerat individual, care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare, care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice“. Într-o altă opinie, buna credinţă este alcătuită din „convingerea greşită pe care o persoană o are cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care legea ţine seama pentru a-i recunoaşte fie dreptul însuşi, fie numai alte efecte juridice“.

Buna credinţă prezintă următoarele caracteristici esenţiale: are un caracter individual, fiind diferită de la un subiect de drept la altul; presupune loialitate în actele juridice; face dovada executării unui grad normal de diligenţă în raporturile cu semenii.

S-a reţinut, de asemenea, că în Dreptul concurenţei comerciale buna credinţă este un principiu etic, ce împleteşte morala cu dreptul, întrucât normele legale îl implică în raporturile juridice.

Cadrul legal al bunei credinţe este conturat în următoarele acte normative:a) cerinţa comportamentului inspirat de buna credinţă este prezentă înainte de toate în Constituţia

României. Potrivit art. 57, „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi“.

b) Buna-credinţă – principiu general al dreptului civil – este recunoscută expres în noul Cod civil aflat în vigoare.

În Cartea V. Despre obligaţii, Titlul II. Izvoarele obligaţiilor, conţinutul art. 1.170 intitulat Buna-credinţă menţionează: „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie“.

Tot în Codul civil, în Titlul preliminar. Despre legea civilă, Cartea I. Despre persoane, art. 14 dispune: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”.

Prezumţia de bună credinţă este valabilă atât în dreptul civil cât şi în dreptul concurenţei comerciale.Putem deducem o dublă caracteristică a bunei credinţe – şi anume cea legală – reiese din textul legal

menţionat şi caracterul juris tantum, subzistând până la proba contrarie. c) Independent de aceste texte, o obligaţie asemănătoare este exprimată în art. 1 din Legea nr.

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, astfel: „comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale“.

Buna credinţă cunoaşte trei noţiuni antinomice faţă de care trebuie să se delimiteze şi anume: noţiunea de rea credinţă, echivalentă cu intenţia de a prejudicia o terţă persoană sau pe co-contractant; abuzul de drept şi culpa.

39

Page 40: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

§11. Criteriul uzanţelor cinstite în evaluarea conduitei agenţilor economici

Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991 „agenţii economici sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite“. O condiţie similară figurează în art. 10 bis al Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, încheiată la 23 martie 1883, aplicată de noi în forma adoptată la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată prin Decretul nr. 117/1968, care prevede următoarele: „constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în materie industrială şi comercială“.

Conceptul de uzanţe cinstite desemnează practici cu un anumit grad de vechime, de rentabilitate şi stabilitate aplicate în mod deliberat de un număr nedefinit de agenţi economici pe piaţa relevantă respectivă. Practicile competiţionale cinstite includ procedee precum sporirea competitivităţii produselor prin îmbunătăţirea calităţii acestora şi diminuarea preţului de cost; pregătirea logistică a mărfii oferită pe piaţă, prin ambalare, marcare şi etichetare; sondarea pieţei interne şi internaţionale; sensibilizarea clienţilor potenţiali prin reclamă comercială; participarea la târguri de mostre.

Conceptul de uzanţe cinstite are următoarele elemente esenţiale: elementul obiectiv, care desemnează o practică socială consolidată; natura obiectivă a oricărei uzanţe, ceea ce înseamnă că această practică nu reprezintă niciodată un

comportament individual, ci al unui grup determinat (comercianţi dintr-o piaţă relevantă); factorul psihic – nu este suficient să existe o anumită practică în relaţiile comerciale, mai trebuie în

mod adiţional ca agenţii economici să considere această practică obligatorie, să se conformeze ei ca şi când ar fi constrângătoare.

Criteriile de apreciere a uzanţelor cinstite nu sunt uniforme, ele se deosebesc în criterii profesionale şi criterii generale sau obşteşti. Criteriile profesionale sunt cele consacrate de comercianţi şi implică o exigenţă deontologică mai puţin severă. În cazul criteriilor generale sau obşteşti, aprecierea se face din perspectivă economică, a consumatorilor. Criteriile generale sau obşteşti prezintă un grad de severitate mai pronunţat şi imprimă o exigenţă sporită în cadrul uzanţelor comerciale.

§12. Abuzul de drept

Abuzul de drept reprezintă o exercitare a unui drept subiectiv fără interes legitim sau peste limitele interesului legitim în dauna altei persoane.

Condiţiile de existenţă ale abuzului de drept sunt: exercitarea unei facultăţi recunoscută de lege; vinovăţia agentului economic care a săvârşit actul de concurenţă neloială sau de monopolism; prejudiciul suferit de o terţă persoană sau de contractant.

Delimitarea abuzului de drept faţă de buna credinţă implică în toate cazurile aprecieri dificile. Două exemple:

a) În comerţul cu arme de foc se pune problema dacă este sau nu abuzivă fabricarea acestor arme. Răspunsul depinde, cu siguranţă, de finalitatea comerţului cu arme de foc, de folosirea acestor arme. Nu există abuz de drept dacă fabricantul este de autorizat să le fabrice.

b) În legătură cu fabricarea maşinilor pentru copierea logicielului la calculatoarele cu cifru secret, constituie abuz de drept fabricarea maşinilor de descifrare? Răspunsul este diferit în funcţie de scopul urmărit de fabricant. Astfel, folosirea maşinilor este licită dacă acestea sunt la dispoziţia unei instituţii îndreptăţită să tragă copii după program şi constituie abuz de drept dacă maşinile sunt folosite în scop de piraterie.

Dificultăţile delimitărilor dintre buna credinţă şi abuzul de drept rezultă din concepţiile faţă de abuzul de drept. Deosebim, în principal, teza relativităţii drepturilor subiective şi teza salvgardării acestor drepturi.

Teza relativităţii (relativizare) a devenit realitate, în doctrină şi apoi în acte normative, la mijlocul sec. al XX-lea. Într-o opinie se consideră că această concepţie umanistă a fost deformată de concepţia statală stalinistă. Această concepţie se regăsea în art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954 privind statutul persoanelor fizice şi persoanelor juridice, actualmente abrogat prin dispoziţiile Legii nr. 71 din 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil. În art. 2 se prevedea că „drepturile civile pe care le au entităţile colective ca persoane juridice, le sunt recunoscute pentru a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi nivelul cultural al oamenilor muncii prin dezvoltarea puterii economice a ţării“. Interesul subiectului colectiv de drept, constând în realizarea de beneficii era în acest fel anihilat, încălcându-se principii elementare ale vieţii economice.

40

Page 41: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Mobilul oricărei activităţi economice îl constituie realizarea profitului. În măsura în care acest mobil este îndeplinit, prin plata impozitelor, prin faptul că se pun în circulaţie bani, prin satisfacerea clientelei, sunt îndeplinite şi formalităţile de ordin social. A porni însă de la ideea că, o societate comercială are o singură finalitate – realizarea bunăstării – este o pură ficţiune, bazată pe ideea socializării drepturilor individuale sau colective.

Interpretarea noţiunii de abuz de drept a suferit interpretări în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, înainte de 1989 Consecinţele constau în faptul că generalizarea aplicării abuzului de drept conduce la necroza drepturilor civile, deci există riscul ca în aplicarea posibilităţilor conferite de lege să poată cauza prejudicii titularului, fără un temei de drept. Din această cauză, doctrina opusă celei relative susţine salvgardarea drepturilor subiective, fără să conteste posibilitatea unui abuz de drept, dar plecând de la un adagiu valabil de la romani: „qui suo jure utitur neminem laedit“. Cu alte cuvinte, fiecare drept subiectiv trebuie să suporte concursul drepturilor subiective ale celorlalţi. Acest exerciţiu normal al drepturilor, chiar dacă aduce o limitare a drepturilor altora, nu poate fi considerat ca fiind o activitate ilicită, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală. Reprezentantul cel mai de seamă al tezei salvgardării drepturilor subiective este Georges Ripert, care arată că „orice drept privat conferă facultatea de a acţiona în interes personal, iar nu în interes social“. Revine legii atribuţia să se asigure că prerogativele acordate titularului dreptului nu sunt contrare interesului public. Dar nu trebuie să cerem celui care îşi exercită dreptul să se preocupe el însuşi de interesul social. În domeniul concurenţei are ca rezultat o luptă între agenţii economici cu scopul cooptării clientelei rivalului de pe piaţă, ori în măsura în care prin mijloace oneste obţine acest rezultat, rivalul de pe piaţă este prejudiciat, însă prejudiciul se produce în condiţiile legii, ale libertăţii comerţului şi ale concurenţei. Ca atare, hotărârea de abuz de drept trebuie circumscrisă la realităţi.

Secţiunea IV. Categorii de concurenţă loială

§1. Distincţia domeniului concurenţei loiale

Nici un act normativ din legislaţia noastră nu a dat o definiţie concurenţei licite, dar a făcut precizări utile pentru un înţeles exact al termenului. Aşa cum s-a arătat, art. 1 din Legea nr. 11/1991 cuprinde o dispoziţie cu caracter general care impune obligaţia comercianţilor de a-şi exercita activitatea cu bună credinţă şi potrivit „uzanţelor cinstite“. Cum concurenţa este un atribut al activităţii comerciale, rezultă că şi ea trebuie să fie conformă bunei credinţe şi uzanţelor cinstite. O altă coordonată definitorie pentru concurenţa licită este şi aceea că ea trebuie să se manifeste în domenii permise concurenţei.

Pornind de la aceste premise, putem defini concurenţa loială ca fiind forma esenţială de concurenţă în cadrul căreia comportamentul competiţional al comerciantului se exercită manifest, cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în domenii permise concurenţei, în scopul de a asigura existenţa sau expansiunea comerţului său. Deci, pentru existenţa concurenţei loiale se cer întrunite cumulativ următoarele cerinţe:

a. comportamentul concurenţial să fie manifest, adică să aibă o existenţă concretă, la un nivel de intensitate care să excludă, atât abuzul cât şi absenţa concurenţei;b. comportamentul concurenţial să fie exercitat cu bună credinţă. Inexistenţa bunei credinţe comportamentale falsifică jocul liberei concurenţe imprimându-i efecte păgubitoare pentru ceilalţi participanţi la competiţie;c. comportamentul competiţional să folosească uzanţe cinstite în activitatea comercială sau industrială. În existenţa uzanţelor cinstite în activitatea concurenţială determină distorsiuni în jocul liber al concurenţei şi falsifică efectele acestuia;

d. competiţia concurenţială să se desfăşoare în domenii permise acesteia – sunt domenii permise concurenţei activităţile economice în care concurenţa nu este interzisă expres de lege sau prin convenţia părţilor;

e. absenţa actelor de identitate. Acestea constau în legături realizate de persoane participante la întreprinderea unui comerciant, fără ştirea şi acordul acestuia, cu concurenţi ai săi, sub forma operaţiilor comerciale sau a asocierii. Astfel de acte sunt săvârşite numai din iniţiativa celor cărora le revine obligaţia de fidelitate faţă de

comerciant. Sunt astfel de persoane: salariaţii şi auxiliarii comercianţilor, asociaţii, administratorii şi alte categorii de persoane ce au calitatea de organ al societăţii comerciale. Periculozitatea actelor infidele se

41

Page 42: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

datorează faptului că cei ce le săvârşesc au acces la datele privind situaţia gestiunii, la secretele tehnice sau comerciale. Ei cunosc reţeaua de furnizori şi clienţi şi strategia de dezvoltare a afacerilor, iar unii execută sau încheie afaceri curente în numele său pe seama comerciantului. Prin toate aceste demersuri ei sunt implicaţi în activitatea concurenţială.

Faptul folosirii situaţiei privilegiate, în scopuri diferite de interesele comerciantului, este un act de infidelitate de natură delictuală întrucât este cauzator de prejudicii. Totodată, astfel de fapte perturbă exerciţiul competiţiei concurenţiale desfăşurate de comerciant şi, de cele mai multe ori, profită direct sau indirect concurenţilor, fapt pentru care legea le-a calificat şi inclus în rândul actelor de concurenţă neloială.

§2. Categorii de activităţi economice deschise concurenţei loiale cu regim special

Din această categorie face parte, în principal, piaţa valutară în cadrul căreia schimburile au loc în condiţiile prestabilite. Piaţa valutară este acea piaţă specifică pe care se desfăşoară comerţul cu valută, în sens larg. În cadrul pieţei valutare se centralizează cererile şi ofertele de valută, se realizează prin mecanisme specifice operaţiunile de cumpărare şi vânzare de valută şi se stabileşte în funcţie de cerere şi ofertă, cursul valutar. În general, piaţa valutară se compune dintr-un număr de bănci comerciale autorizate să desfăşoare operaţiuni valutare, precum şi dintr-o bursă valutară, care este de fapt o organizaţie interbancară cu activitate reglementată prin lege.

Operaţiunile desfăşurate pe piaţa valutară sunt în principal „la vedere“ şi la termen. Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare în România sunt reglementate în Normele privind

funcţionarea pieţei valutare – N.R.V.1, care reglementează activitatea de intermediere pe piaţa valutară interbancară şi în Normele privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi substituite de numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României – N.R.V.2.

Operaţiunile de vânzare şi cumpărare de valută de pe piaţa valutară se pot efectua numai prin intermediari autorizaţi de către Banca Naţională a României, în condiţiile stabilite prin regulament şi normele de aplicare a acestuia. Fac excepţie operaţiunile de schimb valutar efectuate între persoanele fizice în mod incidental.

Rezidenţii şi nerezidenţii, persoane juridice şi persoane fizice au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze instrumente de plată, valori imobiliare, precum şi orice alte active exprimate în valută în condiţiile legii, ale regulamentului şi ale normelor de aplicare ale acestuia. Rezidenţii şi nerezidenţii pot deschide conturi în valută la bănci, precum şi la orice alte entităţi stabilite de lege.

Rezidenţii au dreptul să cumpere şi să vândă în mod liber sume în valută contra lei pe piaţa valutară prin intermediarii autorizaţi de Banca Naţională a României. Persoanele juridice rezidente, pentru operaţiuni de cumpărare de valută au obligaţia de a proba cu documente natura operaţiunilor valutare şi suma solicitată. Rezidenţii pot efectua în mod liber şi fără restricţii operaţii valutare curente şi anume: tranzacţii de comerţ internaţional, repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi, etc., provenind din operaţiuni de capital; remiteri de sume reprezentând cheltuieli de întreţinere a membrilor familiei.

Operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naţionale a României şi constau în:

investiţii directe în România ale nerezidenţilor şi în străinătate ale rezidenţilor; lichidarea investiţiilor directe în străinătate de către rezidenţi şi în România de către nerezidenţi; investiţii imobiliare în România ale nerezidenţilor şi în străinătate ale rezidenţilor.

Desfăşurarea licitaţiilor valutare (pe piaţa interbancară) are loc în fiecare zi lucrătoare la sediul Băncii Naţionale a României. În cadrul şedinţelor de licitaţie se determină cursul de schimb al leului faţă de principalele valute liber convertibile, ca un curs de echilibru între cererea şi oferta de valută. Marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare este determinată liber pe piaţa valutară interbancară.

Potrivit pct. I din Normele – N.R.V.2, operaţiunile de schimb valutar pentru persoane fizice pe teritoriul României pot fi efectuate legal numai de următoarele categorii de persoane juridice: bănci; case de schimb valutar, organizate ca persoane juridice conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările ulterioare, având ca obiect unic de activitate schimbul valutar, autorizate de Banca Naţională a României, alţi intermediari autorizaţi.

Societăţile autorizate să efectueze operaţiuni de schimb valutar pentru persoane fizice îşi stabilesc în mod liber cursurile de schimb, atât cele de cumpărare, cât şi cele de vânzare. Cursurile de schimb valutar pot fi modificate în cursul aceleiaşi zile lucrătoare, cu condiţia afişării listei cursurilor în vigoare şi înregistrării corespunzătoare în toate documentele ce stau la baza operaţiunilor de schimb valutar.

42

Page 43: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

§3. Domenii în care concurenţa este interzisă

Desfăşurarea activităţii competiţionale poate fi oprită, în anumite circumstanţe, fie prin dispoziţii legale, fie prin clauze contractuale. Domeniile astfel închise alcătuiesc sectorul concurenţei interzise

§4. Domenii închise prin legea concurenţei comerciale

A. Piaţa muncii şi relaţiilor de muncăReglementările aplicabile pe piaţa muncii şi relaţiilor de muncă au cunoscut modificări de substanţă,

transformându-l în timp dintr-un domeniu deschis concurenţei comerciale, într-unul închis care exclude în mare măsură o astfel de competiţie.

O îndelungată practică, în faza iniţială a economiei libere, a demonstrat că admiterea concurenţei pure şi perfecte pe piaţa forţei de muncă determină pe întreprinzătorii preocupaţi de profituri maxime să impună durate de lucru tot mai mari şi salarii tot mai mici, fapt de natură a înrăutăţi statutul social al angajaţilor şi de a afecta pacea socială. Atestări documentare ale exploatării nemiloase la care erau supuşi pe atunci salariaţii, ca efect al concurenţei libere, exercitate pe piaţa muncii, găsim îndeosebi, în Franţa, în raportul Villerme, întocmit în 1840, la cererea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, iar în Anglia în raportul Ashley, publicat în 1842. Pe plan teoretic, doctrinele socialiste au criticat necruţător şi întru totul justificat exercitarea concurenţei pe piaţa muncii. Ca urmare, statul a intervenit tot mai accentuat pe piaţa muncii, impunând reglementări obligatorii şi inderogabile cu privire la: salariul minim, care nu poate face obiect al cererii şi ofertei individuale fiind predeterminat prin lege; durata zilei de muncă; regimul concediului de odihnă; protecţia muncii; asigurările sociale şi pensionarea.

Rezultatele evoluţiei arătate s-au reflectat, la nivel mondial, în Declaraţia de la Philadelphia, adoptată la 10 mai 1944 de către Conferinţa Internaţională a Muncii, proclamându-se atunci principiul potrivit căruia „munca nu este o marfă“. În concordanţă cu cele arătate, în ţara noastră au fost adoptate reglementări juridice de mare rezonanţă în sprijinul salariaţilor. Ne referim îndeosebi la perioada de după 22 decembrie 1989, când noile reglementări au avut în vedere adaptarea raporturilor juridice de muncă la economia de piaţă. Modificările intervenite în legislaţia muncii au vizat, în principal:

înlăturarea unor inechităţi din salarizarea personalului; reducerea timpului de muncă prin introducerea săptămânii de lucru de 5 zile; acordarea unor noi drepturi salariale; creşterea cuantumului indemnizaţiilor şi pensiilor din fondul asigurărilor de stat. Dintre reglementările făcute în materie enumerăm, cu titlu de exemplu: Legea nr. 30/1990 privind

angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă; Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii; Legea nr. 14/1991 privind salarizarea; Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnă, Legea nr. 68/1993 privind garantarea în plată a salariului minim; Legea nr. 75/1996 privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală în care nu se lucrează, actualmente toate acestea regăsindu-se în dispoziţiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii care au abrogat dispoziţiile legilor anterior menţionate. De asemenea, a fost adoptată Legea nr. 21/1996 a concurenţei, menită să asigure protecţia, menţinerea şi stimularea competiţiei dintre agenţii economici, cât şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor, care dispune în art. 2(4), lit. a că dispoziţiile sale „nu se aplică pieţei muncii şi relaţiilor de muncă“, acestea fiind aşadar supuse unui regim specific. Însăşi Constituţia instituie măsuri eficiente de ocrotire, consacrând în art. 38 (5) garanţiile ce decurg din convenţiile colective de muncă.

În completare se aplică dispoziţiile art. 139 alin. 2 din Codul muncii, care prevede următoarele: „Dreptul la concediul de odihnă anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări“.

În acelaşi spirit poate fi menţionată Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă. Astfel, drepturile stabilite concret prin contractul individual de muncă trebuie să fie cel puţin egale cu cele stipulate prin contractul colectiv de muncă. La rândul său acesta, fie că este încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură sau grup de unităţi, poate cuprinde drepturi pentru salariaţi în cuantumuri egale sau superioare celor stabilite prin lege, dar în nici un caz inferioare celor legale. Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară. El este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

În acest mod, riscurile unei posibile concurenţe dintre persoanele care îşi oferă forţa de muncă sunt astfel, cu certitudine, suprimate.

În ce priveşte repartiţia forţei de muncă între diferite sectoare şi profesii, aceasta nu este afectată de interdicţie, dar statul influenţează prin diferite pârghii repartizarea unei reparaţii optime.

43

Page 44: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

B. Interzicerea concurenţei în raporturile dintre comerciant şi salariaţi

Comerciantul poate avea ca angajaţi persoane salariate, în calitate de contabili, tehnicieni, funcţionari de birou, muncitori, pe bază de contract de muncă şi care beneficiază de drepturile şi îşi asumă obligaţiile ce decurg din acel contract. Vechea legislaţie impunea salariaţilor în mod explicit să nu exercite nici un act de concurenţă împotriva patronului. Ca exemplu, art. 90 din Legea contractului de muncă din 5 aprilie 1929 interzicea salariatului din industrie sau comerţ ca, pe timpul executării contractului de muncă să întreprindă, fie pe cont propriu, fie pe contul unei alte persoane „un comerţ sau o afacere în aceeaşi ramură a întreprinderii ce serveşte“, sub sancţiunea desfiinţării contractului individual de muncă cu daune interese, dispoziţie abrogată odată cu introducerea sistemului centralizat şi planificat al economiei naţionale.

După evenimentele din decembrie 1989, Legea privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991 a instituit pentru salariaţi obligaţia de a nu comite acte de concurenţă în timpul executării contractului de muncă. Art. 4, alin. 1, lit. b din lege interzice, sub sancţiunea răspunderii juridice contravenţionale sau penale, după caz, „oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte“. Această prevedere constituie tot o prohibiţie de concurenţă, ce se delimitează de competiţia neloială.

C. Interzicerea concurenţei în raporturile dintre societatea în nume colectiv şi asociaţi

Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv este acea formă de societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Societatea în nume colectiv este considerată în literatura de specialitate ca fiind forma tipică a societăţilor de persoane, deoarece la baza asocierii stau cunoaşterea reciprocă a onestităţii, priceperii profesionale, spiritului de iniţiativă, conştiinciozităţii, puterii de muncă, solvabilităţii, devotamentului fiecăruia şi încrederea pe care asociaţii şi-o inspiră unul altuia. O altă caracteristică specifică o constituie intenţia fiecărui asociat de a conlucra constant, laolaltă cu ceilalţi, în cadrul societăţii, asumându-şi riscurile inerente activităţii comune; această intenţie poartă denumirea de „affectio societatis“. De asemenea, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale ale societăţii.

Dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 31/1990 interzic membrilor societăţii în nume colectiv să comită acte de concurenţă împotriva societăţii din care fac parte. Astfel, legea interzice asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu răspundere nelimitată, într-o altă societate concurentă sau având acelaşi obiect, precum şi să afecteze operaţiuni în contul său ori al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător. Luând în considerare legătura strânsă ce se stabileşte între membrii societăţii în nume colectiv, art. 82 din Legea nr. 31/1990 instituie o prohibiţie de ordin general, care opreşte pe fiecare asociat, indiferent că exercită sau nu funcţii de administrare a gestiunii comune, de la săvârşirea unor acte de concurenţă directă sau indirectă împotriva societăţii din care face parte. Asociatul poate să facă parte dintr-o altă societate comercială ca asociat cu răspundere nelimitată sau poate face acelaşi comerţ cu consimţământul celorlalţi asociaţi.

Dacă actele de concurenţă încep în perioada de funcţionare a societăţii, prohibiţia legală care vizează asociatul concurent poate fi înlăturată numai prin consimţământul explicit al celorlalţi asociaţi. (art. 82, alin. 1 din Legea 31/1990). În cazul comerţului concurent care datează dinainte de constituirea societăţii, prohibiţia legală poate fi înlăturată şi prin consimţământul implicit al celorlalţi asociaţi. În acest sens, art. 82, alin. 2 din Legea nr. 31/1990 statuează: „consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor“.

Măsurile represive vizează pe de o parte efectele actelor dăunătoare, iar pe de altă parte pe însuşi asociatul abuziv, astfel:

a) în cazul în care societatea în nume colectiv a suferit un prejudiciu datorită concurenţei exercitate în detrimentul său are la dispoziţie o opţiune dintre cele prevăzute de art. 82, alin. 3 din Legea nr. 31/1990. O primă opţiune este de a decide că asociatul culpabil a lucrat în contul ei. Societatea îşi însuşeşte astfel operaţiunea încheiată în dispreţul legii. În al doilea rând societatea în nume colectiv are dreptul alternativ de a exercita împotriva asociatului culpabil acţiunea în răspundere delictuală, urmând „să ceară despăgubiri“ care să acopere atât paguba, cât şi câştigul nerealizat. Opţiunea dintre cele două modalităţi are caracter exclusiv, nefiind posibilă folosirea lor cumulativă. Calitatea de a opta pentru unul dintre cele două moduri specificate aparţine societăţii în nume colectiv, iar nu diverşilor asociaţi ut singuli, în nume personal. Dreptul de a recurge la una dintre cele două sancţiuni menţionate „se stinge după trecerea a 3 luni din ziua când societatea a avut cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărâre“ (art. 82, alin. 4 din lege).

b) societatea în nume colectiv are dreptul de a sancţiona pe asociatul culpabil, excluzându-l din rândul membrilor componenţi. Măsura se întemeiază pe art. 82, alin. 3, coroborat cu art. 217, alin. 1, lit. c

44

Page 45: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

din Legea nr. 31/1990, fără să fie condiţionată de încadrarea în limita termenului de 3 luni specificat de art. 82, alin. 4. Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească la cererea societăţii sau a oricărui asociat. Când excluderea se cere de către un asociat se va cita societatea şi asociatul pârât. Hotărârea definitivă de excludere se depune în termen de 15 zile la Oficiul Registrului Comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial. (art. 218 din lege).

D. Interzicerea concurenţei împotriva societăţii pe acţiuni sau cu răspundere limitată

a) Societatea pe acţiuni este clasificată în categoria societăţilor de capitaluri, deosebindu-se de societatea de persoane prin anumite elemente specifice: se constituie dintr-un număr minim de asociaţi; capitalul social este divizat în acţiuni; răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată – ei răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Mobilul asocierii constă în voinţa de a învesti capitalul propriu într-o afacere rentabilă, în scopul realizării de profit.

Asociaţii, cu excepţia administratorilor, nu participă la gestiunea curentă a societăţii pe acţiuni. Ei au doar posibilitatea legală de a lua act de rezultatele financiare, de câştiguri şi pierderi, situaţia generală a societăţii, în administrarea generală anuală.

Interzicerea concurenţei împotriva societăţii pe acţiuni priveşte trei categorii de persoane: membrii comitetului de direcţie, constituit potrivit art. 140 din Legea nr. 31/1990, directorii şi cenzorii. Deşi cele trei categorii de persoane exercită funcţii diferite, regimul de răspundere juridică aplicabil este asemănător. Astfel, potrivit art. 147, alin. 3 din lege, directorii executivi „sunt răspunzători faţă de societate şi de terţi ca şi administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, chiar dacă ar exista o convenţie contrară“. Această dispoziţie imperativă se completează cu prevederile art. 72 şi ale art. 73 din aceeaşi lege, care prevăd că: „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat“, iar administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru „stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun“. Aşadar, directorilor executivi li se aplică acelaşi statut. Referitor la cenzorii societăţii pe acţiuni, art. 163, alin. 3 prevede că li se aplică art. 73 din lege care îi consideră solidar răspunzători.

Actul prohibitiv include cele două modalităţi întâlnite şi la societatea în nume colectiv: pe de o parte concurenţa directă, iar pe de altă parte concurenţa indirectă. Suportul interdicţiei îi reprezintă accesul liber la informaţii secrete, care interesează activitatea societăţii comerciale pe acţiuni.

Cu privire la concurenţa directă, aceasta este oprită de art. 142, alin. 5 din lege, care prevede ca membrii comitetului de direcţie, directorii şi cenzorii nu pot „să exercite acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane“.

În ceea ce priveşte concurenţa indirectă, în acelaşi text al legii se interzice celor trei categorii de persoane să fie „administratori, membrii în comitetul de direcţie, cenzori sau asociaţi cu răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect“. Face excepţie de la aceste măsuri restrictive situaţia autorizării de către consiliul de administraţie a actelor concurenţiale menţionate.

În cazul încălcării prohibiţiei de concurenţă, societatea poate obţine repararea integrală a prejudiciului suferit, pe calea acţiunii în „răspundere pentru daune“ (art. 142, alin. 5). Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea pe acţiuni nu se poate substitui în operaţiunea care i-a cauzat prejudiciul iar în privinţa termenului legal de introducere a acţiunii în justiţie, întrucât art. 142, alin. 5 nu conţine o dispoziţie explicită, rezultă că societatea pe acţiuni beneficiază de regimul de drept comun, adică de termenul de trei ani de prescripţie extinctivă.

Indiferent de sancţiunile patrimoniale, se poate aplica, potrivit aceleiaşi reglementări juridice „pedeapsa revocării“ directorului, membrilor comitetului de direcţie sau cenzorului care a comis actul de concurenţă interzisă.

b) Legea nr. 31/1990 a introdus în sistemul nostru legislativ societatea cu răspundere limitată inspirându-se din concepţia adoptată cu ocazia proiectelor de cod comercial din 1938-1940. Societatea cu răspundere limitată realizează o fuziune între societăţile de persoane şi societăţile de capital. Ea împrumută de la societăţile de persoane modul de reglementare a raporturilor apropiate şi de încredere între membrii acestor societăţi precum şi de la societăţile de capital beneficiul răspunderii patrimoniale, mărginit la aportul social.

Art. 3 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea cu răspundere limitată este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai în limita capitalului social subscris. În societatea cu răspundere limitată, numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50, iar în cazul în care părţile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit Legii nr. 31/1991, adunării generale a asociaţilor. Datorită numărului mic de asociaţi, nu include nici comitetul de direcţie, nici directori, iar cenzori numai dacă numărul asociaţilor trece,

45

Page 46: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

de regulă, de 15 (art. 194, alin. 2). De aceea, interzicerea concurenţei are o sferă mai restrânsă, vizând pe administratori şi cenzori.

Astfel, art. 192, alin. 2 stabileşte că „administratorii nu pot primi fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune“. Referitor la cenzori, art. 194, alin. 3 conţine o simplă normă de trimitere: dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni „se aplică“ şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată“.

În rest, condiţiile care delimitează concurenţa interzisă, fie directă, fie indirectă, sunt identice cu cele aplicabile în cadrul societăţii pe acţiuni.

E. Interzicerea concurenţei împotriva societăţilor în comandită

a) Societatea în comandită simplă se caracterizează prin colaborarea a două feluri de asociaţi: comanditaţii, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, şi comanditarii, care răspund numai în limita aportului lor. Administrarea societăţii în comandită simplă este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Ca atare obligaţia de a se abţine de la orice concurenţă directă sau indirectă împotriva societăţii revine, potrivit art. 90, acestora, iar nu comanditarilor. (art. 82).

Având în vedere excluderea lor de la administrarea societăţii în comandită simplă, asociaţii comanditari au dreptul, chiar fără consimţământul celorlalţi asociaţi, de a lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, ori să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau unul asemănător

b) Societatea în comandită pe acţiuni se caracterizează ca fiind o formă de asociere asemănătoare societăţii pe acţiuni. În acest sens, art. 182 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia prezentului capitol“. Spre deosebire de societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni prezintă anumite particularităţi, determinate, în principal, de existenţa în această societate a celor două categorii de asociaţi – comanditaţii şi comanditarii.

Potrivit art. 183 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Excluderea asociaţilor comanditari se datorează răspunderii lor limitate pentru obligaţiile sociale. Asociaţilor comanditaţi li se aplică prohibiţia de concurenţă instituită de art. 82 din lege, aşa cum dispune norma de trimitere prevăzută în art. 183, alin. 2 din lege. Derogarea de la incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la societatea pe acţiuni se explică prin faptul că răspunderea pentru pasivul social a comanditaţilor fiind nelimitată, ei deţin o poziţie juridică similară cu a asociaţilor din societatea în nume colectiv, dar diferită de a acţionarilor din societatea pe acţiuni.

Privitor la cenzori, acestora le este interzisă prin lege exercitarea concurenţei directe sau indirecte împotriva societăţii în comandită pe acţiuni, în temeiul aceleiaşi dispoziţii a art. 82 din lege.

§5. Domenii închise prin convenţie concurenţei comerciale

Închiderea sau restrângerea accesului pe piaţă a unui comerciant de către alt comerciant se poate face pe cale amiabilă, tranzacţională. Îndepărtarea competitorului se întemeiază în această situaţie pe consimţământ, iar nu pe dispoziţii prohibite, izvorâte din lege. Acordul, fie că se realizează printr-o convenţie de sine stătătoare, fie că formează obiectul unei clauze speciale, înserată într-un contract principal distinct, produce aceleaşi efecte.

Prin înţelegerile sau prin clauzele înserate într-un contract nu trebuie să se încalce ordinea publică şi bunele moravuri, prezentate în Cod civil, iar în domeniul producţiei şi al circulaţiei de mărfuri, voinţa terţilor de a institui interdicţii şi restricţii se poate manifesta numai dacă se respectă principiul libertăţii comerţului, înscris în art. 134 din Constituţie. Principalele clauze prohibitive de concurenţă sunt întâlnite frecvent în contracte.

Concurenţa este anticontractuală când prin comportamentul competiţional se încalcă o interdicţie (o obligaţie de a nu face) acceptată printr-o convenţie care fixează limitele concurenţei între contractanţi şi domeniile în care ea le este interzisă. Încălcarea limitelor stabilite de părţi privind concurenţa reciprocă va fi supusă sancţiunilor specifice răspunderii pentru încălcarea obligaţiilor contractuale. Antrenarea unei astfel de răspunderi va putea fi cerută numai de către cel ce are calitatea de parte la convenţie şi în anumite condiţii şi de terţii interesaţi.

46

Page 47: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Pentru delimitarea domeniului care poate fi sustras prin contract de sub incidenţa competiţiei comerciale vom analiza principalele contracte care incumbă prohibiţii de concurenţă sub aspectul valabilităţii acestor stipulaţii, modul de a le interpreta, transmisibilitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le creează şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acordului de voinţă.

a. Înstrăinarea unui fond de comerţ. Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit. Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului şi anume aceea de a nu face concurenţă cumpărătorului. Vânzarea fondului de comerţ înseamnă o înstrăinare a tuturor elementelor fondului de comerţ, inclusiv clientela atestată fondului de comerţ.

Începerea unui comerţ de acelaşi gen de către vânzător, la mica distanţă de cumpărător, are semnificaţia unei tulburări a folosinţei obiectului vânzării, care angajează răspunderea vânzătorului. Pentru a evita aceste consecinţe, părţile înscriu de regulă, în contractul de cesiune a fondului de comerţ, clauze care interzic vânzătorului exercitarea unui comerţ asemănător în vecinătate.

b. Contracte de închiriere. Părţile se află într-o situaţie asemănătoare în cazul închirierii unui spaţiu sau a unui local comercial. Dacă proprietarul care deţine în acelaşi imobil sau pe aceeaşi piaţă a unei localităţi şi alte suprafeţe construite ar consimţi ulterior ca într-un local învecinat să desfăşoare un comerţ asemănător cu al locatarului iniţial, i-ar provoca acestuia prejudicii însemnate. De aceea, se obişnuieşte ca proprietarul să-şi asume obligaţia de a interzice, în contractele de închiriere cu o dată mai târzie, exercitarea unei activităţi comerciale care ar fi de natură să-l concureze pe primul locatar.

c. Contracte de distribuţie de mărfuri. Aceste contracte prevăd adesea clauze de exclusivitate pentru una din părţi sau în profitul comun.

Prin contractul de vânzare exclusivă, furnizorul se angajează să livreze, într-o regiune determinată, mărfurile convenite, numai cumpărătorului cu care s-a înţeles în acest sens. În acest fel, furnizorul îşi asumă o obligaţie de neconcurenţă, de care beneficiază cumpărătorul. Prin contractul de cumpărare exclusivă, cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a se aproviziona cu mărfurile convenite numai de la furnizorul cu care a încheiat înţelegerea.

Exclusivitatea poate avea caracter bilateral şi reciproc, dacă este stipulată în beneficiul ambelor părţi. d. Contracte de comision. Definiţia contractului de comision este cuprinsă în art. 2043 C. Civ. în

următorii termeni: „Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision“. Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor. Întrucât contractul de comision este un mandat (fără reprezentare), el are la bază împuternicirea pe care comitentul o conferă comisionarului, de a încheia anumite acte juridice, cu precizarea condiţiilor în care va acţiona comisionarul şi care exprimă voinţa comitentului.

Comisionarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui profesionist. În anumite operaţiuni, cum ar fi cele de comerţ exterior, există riscul de abuz din partea comitentului dacă acesta încheie contracte direct cu clienţii procuraţi de comisionar, făcându-i o vădită concurenţă necinstită. Există posibilitatea ca, la rândul său, comisionarul să aprovizioneze pe clienţii comitentului cu mărfuri similare, dar provenite de la furnizori rivali.

Pentru a împiedica asemenea fapte reprobabile, părţile stipulează în contract clauze de neconcurenţă. e. Contracte pentru organizarea de târguri internaţionale de mostre. Aceste manifestări

expoziţionale internaţionale se desfăşoară frecvent în baza unor contracte de colaborare de către două sau mai multe întreprinderi de profil din ţări diferite. Convenţia pe care o încheie stipulează de regulă o clauză de neconcurenţă reciprocă, interzicând fiecărei părţi să organizeze individual şi pe cont propriu un târg de mostre pe teritoriul statului celuilalt contractant.

f. Interpretarea clauzelor de neconcurenţă. În situaţia în care stipulaţiile înscrise în contractele comerciale sunt incomplete sau obscure, determinarea semnificaţiei acestora este supusă, în caz de litigiu între părţile contractante, interpretării instanţelor judecătoreşti. Din analiza jurisprudenţei reiese că tribunalele iau în considerare două principii: o interpretare restrictivă şi cel al stabilirii voinţei reale a părţilor contractante.

Art. 1266 C. civ. denumit „Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor” prevede: „ (1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”. Potrivit celui de-al doilea principiu menţionat, jurisprudenţa majoritară a subînţeles existenţa unor clauze implicate de neconcurenţă, îndeosebi în vânzarea şi închirierea fondului de comerţ, astfel:

47

Page 48: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

a) S-a decis că vânzarea fondului de comerţ impune cedentului o obligaţie tacită de neconcurenţă, care îl împiedică de la exercitarea unui comerţ asemănător cu cel al cesionarului în vecinătatea acestuia. Soluţia se întemeiază pe art. 1696 C. Civ. („Acela care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă”), deci vânzătorul nu se poate sustrage în nici un mod de la răspunderea pentru evicţiune care ar rezulta dintr-un fapt al său, orice convenţie contrară fiind nulă. În plus, în literatura de specialitate se consideră că prohibiţia tacită şi implicită de concurenţă există, dacă fondul de comerţ este înstrăinat de către titular prin schimb, prin aport într-o societate comercială sau ca efect al partajului.

b) Referitor la închiriere, art. 1786 C. civ. prevede că locatarul este „ţinut”, prin însăşi natura contractului „chiar fără vreo stipulaţie expresă“, să facă astfel încât lucrul închiriat să poată fi folosit neîmpiedicat de către locatar pe tot timpul duratei contractului. Prin interpretare, se poate deduce existenţa unei obligaţii tacite de neconcurenţă în sarcina locatarului unui fond de comerţ, deşi în literatura de specialitate există puncte de vedere diferite. Într-o opinie „închirierea unei prăvălii exclude instalarea altui chiriaş alături de cel dintâi, dacă comerţul ambilor este similar şi susceptibil de concurenţă reciprocă“. Jurisprudenţa are tendinţa să deosebească închirierea de spaţiu comercial de locaţiunea unei întreprinderi. În caz de locaţie a gestiunii unui fond de comerţ se admite prin interpretare existenţa unei clauze tacite şi implicite de neconcurenţă, întemeiată pe art. 1786 C. civ. În situaţia închirierii s-a admis că în prezent, aceasta nu dă naştere ipso facto vreunui angajament în sarcina locatarului, care este liber fie să exercite el însuşi în imobil o activitate concurentă cu cea a locatarului, fie să închirieze alt spaţiu unui terţ care ar exercita o asemenea activitate.

G. Sancţiuni aplicabile. Debitorul obligaţiei de neconcurenţă în contractele comerciale îşi asumă răspunderea contractuală faţă de creditorul clauzei exprese sau tacite. Preventiv, creditorul prohibiţiei de concurenţă poate cere, pe cale judiciară, constrângerea debitorului să sisteze activitatea pe care o desfăşoară în pofida angajamentului asumat. Măsura cea mai aspră constă în hotărârea judecătorească de închidere a întreprinderii debitorului culpabil.

Sancţiunea reparatorie constă în obţinerea de despăgubiri, impuse pe cale judiciară debitorului, la cererea creditorului prohibiţiei de concurenţă, cât şi în rezoluţia contractului comercial din care decurge o asemenea interdicţie. Admiterea acţiunii în justiţie conduce la consecinţe grave şi anume: desfiinţarea cesiunii fondului de comerţ, care revine în întregime în patrimoniul vânzătorului, obligat să restituie preţul; activitatea efectelor juridice ale aportului cu acest obiect la constituirea unei societăţi comerciale; desfacerea contractului de locaţie a gestiunii fondului de comerţ etc.

Acţiunea se soluţionează de către instanţa judecătorească, potrivit condiţiilor instituite de articolul întitulat „Sancţiunea neplăţii preţului”, art. 1724 C. civ..

§6. Protecţia înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale

Normele de fond ale Legii nr. 21/1996 sunt axate în exclusivitate pe monopolism. De aceea, titulatura legii, de lege a concurenţei, este concordantă cu scopul general pe care îl enunţă în art. 1, de protecţie, menţinere şi stimulare a concurenţei, dar este prea largă faţă de conţinutul normelor.

În capitolul II al legii sunt definite practicile anticoncurenţiale, iar în capitolul III este definită concentrarea economică. Prevederile respective trebuie corelate cu cele ale art. 2, pct. 1: „Dispoziţiile prezentei legi se aplică actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei“. Se realizează o delimitare faţă de actele şi faptele de exercitare excesivă a competiţiei comerciale, deci, faţă de sfera faptelor de concurenţă neloială şi care sunt guvernate de un act normativ distinct.

Destinatarii acestor norme sunt agenţii economici, atât cei aparţinând sectorului privat, cât şi regiile autonome, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat (art. 1, pct. 1, lit. a). Chiar şi atunci când sub incidenţa normelor Legii nr. 21/1996 intră organe ale administraţiei publice centrale şi locale, când prin deciziile emise sau reglementările adoptate intervin în operaţiunile de piaţă, cu repercusiuni asupra concurenţei, destinatarii măsurilor luate sunt agenţii economici ce acţionează pe piaţă.

§7. Înţelegerile monopoliste

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 enumără, exemplificativ, cazuri în care se concentrează înţelegerile monopoliste prohibite. Această enumerare, care era prezentă şi în Legea nr. 15/1990 (art. 36), este mai completă. Sunt prohibite înţelegerile exprese sau tacite între agenţii economici, asociaţii de agenţi economici, precum şi deciziile cu caracter monopolist adoptate de un organ de conducere al unei asociaţii de

48

Page 49: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

întreprinderi, când obiectul înţelegerilor sau deciziilor ori efectul acestora poate conduce la restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească.

Deşi art. 5 foloseşte expresia de „decizii de asociere“, o traducere corectă a textului corespunzător din art. 85 al Tratatului de la Roma din 1957 a fost realizată prin art. 64, pct. 1 din Acordul European de Asociere, precum şi prin alte documente europene încheiate de România, care cuprind formularea corectă de „decizii ale asociaţiilor de întreprinderi“.

Decizia de asociere poate constitui fapta de natură monopolistă doar după finalizarea asocierii, prin consimţământul tuturor participanţilor la asociere, nu înainte ca asocierea să ia fiinţă. Prin deciziile organului de conducere al unei asociaţii de agenţi economici, decizii obligatorii pentru toţi participanţii la asociere, pericolul anticoncurenţial este la fel de grav ca şi cazul înţelegerilor de tip monopolist. Înţelegerile monopoliste sunt cele ce urmăresc:

fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau cumpărare a tarifelor, rabaturilor, adausurilor, precum şi a oricăror altor condiţii comerciale inechitabile (art. 5, pct. 1, lit. a din Legea nr. 21/1996);

limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice sau investiţiilor (art. 5, pct. 1, lit. b din Legea nr. 21/1996);

împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii (art. 5, pct. 1, lit. c din Legea nr. 21/1996);

aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziţia concurenţială (art. 5, pct. 1, lit. d din Legea nr. 21/1996);

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte (art. 5, pct. 1, lit. e din Legea nr. 21/1996);

participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitaţii sau la alte forme de concurs de oferte (art. 5, pct. 1, lit. f din Legea nr. 21/1996);

eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă a libertăţii concurenţei de către alţi agenţi economici (art. 5, pct. 1, lit. g partea I din Legea nr. 21/1996);

înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă (art. 5, pct. 1, lit. g partea II din Legea nr. 21/1996), fapt echivalent cu boicotul economic.

Atât sub imperiul Legii nr. 15 / 1990 cât şi în condiţiile legii actuale nr. 21/1996, o serie de acorduri beneficiau de impunitate (fiind exceptate de la sancţiuni) dacă aduceau o contribuţie semnificativă la ameliorarea producţiei, distribuirii de bunuri, executării de lucrări sau prestaţii de servicii ori dacă aveau ca rezultat promovarea progresului tehnic sau conduceau la creşterea gradului de competitivitate a produselor, lucrărilor sau serviciilor româneşti pe piaţa externă. Efectele pozitive decurgând din înţelegerea monopolistă ce beneficiază de imunitate, trebuie să prevaleze asupra celor negative, iar restrângerile ce se aduc concurenţei să apară ca indispensabile pentru a se obţine rezultatele avute în vedere prin înţelegerea anticoncurenţială.

Legea nr. 21/1996 instituie şi o serie de excepţii menite a proteja activităţile întreprinderilor mici şi mijlocii. Acestea beneficiază de imunitate pentru acele înţelegeri ce privesc preţurile, tarifele, acordurile de partajare a pieţei sau cele privind licitaţiile (art. 8, pct. 2).

§8. Abuzul de putere economică

Abuzul de putere economică se poate manifesta fie ca un abuz de poziţie dominantă pe o piaţă relevantă, fie ca o exploatare abuzivă a stării de dependenţă a unui agent economic determinant În reglementarea Legii nr. 15 /1990 era avut în vedere doar primul dintre aspectele pe care le prezintă abuzul de putere economică, art. 36 interzicând acordurile şi orice decizie de asociere ce aveau ca obiect exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţă sau pe o parte substanţială de piaţă. În reglementarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 comportamentul monopolist prin abuzul de poziţie dominantă, constituie un comportament interzis şi constă în:

impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de cumpărare a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari (art. 6, lit. a);

limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor (art. 6, lit. b);

aplicarea în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială (art. 6, lit. c);

49

Page 50: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte (art. 6, pct. d);

realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie (art. 6, lit. e).

practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri sub costuri (denumite preţuri de dumping) , în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni (art. 6, lit. f).

Comportament monopolist condamnabil constituie şi exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţă de agentul economic ce deţine o poziţie dominantă pe piaţă (art. 6, lit. g Legea nr. 21/1996). Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea agentului economic cu poziţie dominantă pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuia trebuie să se afle în situaţia de a nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii comerciale nejustificate, agentul economic abuziv rupe relaţiile contractuale.

§9. Concentrarea economică

Legea nr. 15/1990 promova asocierea dintre regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat şi terţi, persoane fizice sau juridice, în scopul înfiinţării unei societăţi comerciale în condiţiile Legii nr. 31/1990, art. 35 din Legea nr. 15/1990, sau doar în baza unor contracte de asociere în vederea realizării unor activităţi economice de interes pentru asociaţi (art. 33 din lege). Asocierea era privită ca unul din factorii favorizaţi ai întreprinderii.

Noţiunea concentrării economice ca şi criteriile de diferenţiere a concentrării acceptate de cea cu efecte negative, au fost receptate de Legea nr. 21/1996 din sursă comunitară Regulamentul nr. 4064 din 21 decembrie 1989 al Comunităţii Economice Europene menţionează că operaţiunea concentrării economice se produce fie prin fuziunea dintre doi sau mai mulţi agenţi economici independenţi, fie prin obţinerea contractului de către una sau mai multe persoane ce au deja controlul asupra a cel puţin un agent economic sau de către unul sau mai mulţi agenţi economici. În cel de-al doilea caz, se va dobândi direct sau indirect controlul asupra unuia sau mai multor agenţi economici sau asupra unor părţi ale acestora, fie prin participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ (contracte sau alte mijloace). Controlul care se obţine constă în posibilitatea de a exercita o influenţă determinantă asupra agentului economic controlat.

În concepţia Legii nr. 21/1996, dăunătoare pentru mediul concurenţial şi ca urmare prohibite, sunt acele concentrări economice realizate de agenţi economici ce totalizează o cifră de afaceri de peste 10 miliarde lei (art. 15). Sunt interzise acele concentrări ce au ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante şi conduc sau au potenţial de a conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia (art. 13 din Legea nr. 21/1996).

Concentrările economice admise între agenţi economici ce depăşesc pragul de 10 miliarde lei cifra de afaceri, sunt cele ce urmează să contribuie la creşterea eficienţei economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic ori la creşterea competitivităţii la export; efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenţei; avantajele rezultate în urma concentrării profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special datorită preţurilor reale mai reduse la care sunt oferite produsele sau serviciile (art. 14, pct. 2 din Legea nr. 21/1996).

§10. Prevenirea şi sancţionarea faptelor monopoliste

Spre deosebire de reglementarea anterioară a Legii nr. 15/1990, normele cuprinse în Legea nr. 21/1996 îşi propun instituirea atât a unor măsuri preventive cât şi a unor sancţiuni corespunzătoare, nemulţumindu-se cu o reprimare doar sub forma unor amenzi contravenţionale. Mai mult, pentru prevenirea şi reprimarea cu eficacitate a monopolismului, Legea nr. 21/1996 a creat cadrul instituţional pentru exercitarea supravegherii agenţilor economici şi a asigura un mediu concurenţial normal. Iniţial au fost create două organe centrale specializate: Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei, ultimul fiind ulterior desfiinţat

Principalele atribuţii ale Consiliului Concurenţei sunt: ia decizii menite să reprime acordurile monopoliste, abuzul de poziţii monopoliste pe piaţa

relevantă sau concentrările excesive de întreprinderi; acordă dispense în materie; efectuează din proprie iniţiativă investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei; urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale în domeniu (art. 27 din Legea nr. 21/1996).

50

Page 51: Tema IV - Obligatiile Comerciantilor

Consiliul Concurenţei are dreptul de a efectua investigaţii (din proprie iniţiativă sau ca urmare a unor plângeri, sesizări, notificări), prin care urmăreşte constatarea modului de aplicare a reglementărilor referitoare la practicile monopoliste şi la concentrările economice; urmăreşte evoluţia preţurilor în economie spre a sesiza fenomene ce sugerează o restrângere a concurenţei şi necesită propuneri de remediere (art. 37 din Legea nr. 21/1996).

Pentru ca înţelegerile de natură monopolistă să fie exceptate din categoria celor interzise de art. 5, pct. 1, Consiliul Concurenţei va trebui să constate natura benefică a acordului, efectele benefice pe care le generează şi, dacă acordarea imunităţii se justifică, va adopta o decizie în acest sens. Fiecare din participanţii la înţelegere trebuie să solicite dispensă cu caracter individual care să confirme că beneficiază de imunitate.

Consiliul Concurenţei este chemat să ia o decizie şi pentru aprecierea concentrărilor economice ce pot beneficia de regimul de toleranţă (art. 14, pct. 2).

În ceea ce priveşte latura sancţionatorie, de reprimare a faptelor monopoliste, Legea nr. 21/1996 instituie, în funcţie de particularităţile actelor săvârşite, atât sancţiuni cu caracter civil, cât şi cu caracter de contravenţii. Răspunderea penală este prezentă aşa cum o prevede art. 63 din Legea nr. 21/1996.

Printre sancţiunile de drept civil, o primă sancţiune o constituie acţiunea nulităţii. Textul art. 54 din Legea nr. 21/1996 prevede că sunt angajamente, convenţiile sau clauzele contractuale ce pot exprima practici anticoncurenţiale (înţelegeri de tip monopolist, acte de abuz de poziţie dominantă). Instanţele judecătoreşti sunt cele care vor pronunţa în toate cazurile, nulitatea convenţiilor arătate. Sancţiuni specifice de natură civilă sunt prevăzute pentru reprimarea abuzului de poziţie dominantă pe piaţa relevantă, când prin măsurile luate şi sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei nu s-a obţinut rentabilitatea situaţiei şi nu s-a împiedicat repetarea abuzului (art. 7, pct. 1) şi constau în nulitatea actelor de exploatare abuzivă a poziţiei dominante.

Competenţa anulării („invalidarea actului“) actului juridic revine Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul principal al agentului economic abuziv. Alte sancţiuni care se pot aplica de către Curtea de Apel competentă sunt: limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă a agentului economic abuziv; vânzarea de active care îi aparţin, spre a-i diminua astfel puterea economică exorbitantă; restructurarea prin divizare a agentului economic.

Răspunderea contravenţională este declanşată de fapte precum furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete, refuzul agenţilor economici de a se supune verificărilor prescrise de lege sau în cazul omisiunii de notificare a unei concentrări economice, a unui acord anticoncurenţial. Faptele ce constituie contravenţii se constată şi se sancţionează de personalul împuternicit de Consiliul Concurenţei.

Răspunderea penală este stabilită de art. 63 din Legea nr. 21/1996 pentru infracţiunea de participare la organizarea şi realizarea practicilor interzise. Acţiunea infracţională constă în participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod determinat a unei persoane fizice la conceperea, organizarea şi realizarea unor practici monopoliste cu caracter ilicit, constând în încheierea de înţelegeri anticoncurenţiale sau abuzul de poziţie dominantă pe piaţă. Consiliul Concurenţei este organul la sesizarea căruia se pune în mişcare acţiunea penală.

51