suport curs 2006 drept

DREPT PENAL - partea specială

titular curs: Conf. univ. dr. Mircea Bădilă

PRECIZARE

Prezentul suport de curs cuprinde doar prezentarea generală a disciplinei.Pentru aprofundarea acesteia se impune o studiere a conţinutului fiecărei

infracţiuni în concret, a tuturor speţelor şi testelor grilă, aşa cum sunt prezentate în bibliografia obligatorie.

Partea I (pentru semestrul I)

NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI CARACTERISTICILE PĂRŢII SPECIALE A DREPTULUI PENAL. SISTEMUL PĂRŢII SPECIALE.

NOŢIUNEA

Faptele de pericol social, componente ale fenomenului criminalităţii, sunt declarate de legea penală ca infracţiuni. Aceste fapte se manifestă în forme deosebit de variate şi caracteristice.

În această diversitate de manifestare fiecare faptă prin care se aduce atingere unor relaţii, valori sau interese sociale, politice, economice, morale cuprinde un anumit conţinut specific, anumite trăsături definitorii, care îi determină o individualitate infracţională proprie.

Pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor antisociale, prin mijloacele dreptului penal, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracţiune.

Pentru aceasta, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o dispoziţie de incriminare, prin care stabileşte conţinutul specific al fiecărei infracţiuni în parte, prin urmare se defineşte conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni, în mod general şi abstract.

În dreptul penal român, legea incriminează ca infracţiune numai acea faptă care prezintă pericol social, respectiv aduce atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale şi care presupune ca sancţiune o pedeapsă.

Pe lângă conţinutul infracţional variat, faptele de pericol social declarate prin lege infracţiuni, prezintă şi un grad de pericol social abstract, care variază de la o infracţiune la alta şi pentru stabilirea acestui grad de pericol social al faptei incriminate, legiuitorul stabileşte pentru fiecare infracţiune în parte pedeapsa corespunzătoare.

Deci, norma penală conţine în structura sa - pe lângă dispoziţia de incriminare - şi o dispoziţie de sancţionare, prin aceasta din urmă stabilindu-se felul pedepsei şi limitele speciale ale acesteia.

Din cele expuse rezultă că dreptul penal conţine, pe lângă normele părţii generale, şi o categorie de norme, care determină faptele de pericol social ce constituie infracţiuni, reglementează conţinutul specific al fiecărei infracţiuni şi stabilesc pedepsele aplicabile pentru fiecare infracţiune. Aceste norme se mai numesc şi norme de parte specială şi în totalitate alcătuiesc partea specială a dreptului penal.

Prin urmare, dreptul penal - partea specială cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc faptele de pericol social considerate infracţiuni şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de încălcarea lor.

În teoria dreptului penal român, partea generală şi partea specială a dreptului penal reprezintă părţile componente ale unei ramuri unitare de drept - dreptul penal.

OBIECTUL PĂRŢII SPECIALE

Dreptul penal, ca ramură unitară de drept, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice de drept penal care izvorăsc din săvârşirea infracţiunii şi care se stabilesc între stat, societate şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, în scopul apărării societăţii împotriva infracţiunilor, prin aplicarea de pedepse şi alte măsuri penale, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Ca parte componentă a dreptului penal, partea specială are ca obiect determinarea faptelor de pericol social care aduc atingere intereselor de stat, ordinii de drept, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, pe care le consideră infracţiuni, precum şi stabilirea felului şi limitelor speciale ale pedepselor sau a măsurilor penale ce urmează să fie aplicate pentru sancţionarea acelor infracţiuni.

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE PARTEA GENERALĂ ŞIPARTEA SPECIALĂ A DREPTULUI PENAL

Cele două părţi ale dreptului penal - generală şi specială - sunt părţi componente ale aceleiaşi ramuri de drept - dreptul penal.

Asemănări: Normele penale, în ansamblul lor, servesc la definirea infracţiunilor, a

condiţiilor răspunderii penale, a sistemului pedepselor şi a regimului de aplicare a acestora.

La reglementarea şi realizarea raporturilor juridice penale contribuie atât normele părţii generale cât şi normele părţii speciale ale dreptului penal.

2

Partea generală a dreptului penal cuprinde normele prin care sunt consacrate principiile fundamentale ale dreptului penal şi regulile generale privind definirea infracţiunii, condiţiile răspunderii penale, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, individualizarea pedepselor, măsurile de siguranţă, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.

Principiile şi regulile generale se concretizează prin partea specială a dreptului penal, aici realizându-se individualizarea şi diversificarea în forme tipice, variate a noţiunii generale de infracţiune, definită de partea generală. Partea specială stabileşte în mod expres faptele socialmente periculoase care sunt considerate infracţiuni, condiţiile de incriminare ale acestora şi limitele speciale ale pedepselor aplicabile, respectiv reglementează diferitele infracţiuni, dând definiţia legală a conţinutului normativ - iar uneori şi denumirea (nomen iuris) - fiecărei infracţiuni în parte (trădare, omor, viol, furt etc.) şi fixând pedeapsa corespunzătoare. Dată fiind varietatea infracţiunilor, partea specială cuprinde tabloul tuturor infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală în vigoare şi însumează toate normele penale din partea specială a Codului Penal (art. 172 - 510) şi legile speciale.

Nici una din părţile generală şi specială a dreptului penal nu pot fiinţa singure, constituind împreună părţile aceluiaşi întreg - dreptul penal.

Deosebiri:a) prin obiectul specific al reglementării lor:

pe când normele părţii generale reglementează infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa în general, normele părţii speciale prevăd infracţiunile în particular (crime sau delicte), în tipicitatea lor. În esenţă, partea generală stabileşte ce este infracţiunea şi pedeapsa, iar partea specială stabileşte care sunt infracţiunile prevăzute de lege şi pedepsele aplicabile pentru fiecare în parte.

b) prin structura diferită a celor două feluri de norme penale: normele părţii generale cuprind dispoziţii, reguli, principii generale privitoare

la rolul şi scopul dreptului penal, la infracţiune, infractori, răspundere penală, pedeapsă - exprimate sub formă de norme enunciative (declarative), în schimb normele părţii speciale sunt norme de drept penal propriu-zise sau tipice, care definesc, descriu sau determină trăsăturile obiective şi subiective ale fiecărei fapte de pericol social incriminată ca infracţiune şi prevăd pedeapsa corespunzătoare. Normele părţii speciale mai sunt denumite norme de incriminare (L. Biro) sau norme sancţionatoare (I. Ceterchi) - deosebindu-se prin trăsăturile esenţiale, specifice, ale structurii lor, de celelalte norme de drept.

c) prin frecventa modificare determinată de evoluţia realităţii sociale: normele părţii generale manifestă mai multă stabilitate fiind supuse mai rar

schimbării (întrucât se ocupă de aspectele, regulile şi principiile fundamentale ale dreptului penal);

în schimb, normele părţii speciale reflectă în mod mai nemijlocit şi mai nuanţat diversele transformări care au loc în realitatea socială, sunt mai puţin stabile, legiuitorul incriminând sau dezincriminând fapte, urcând sau coborând limitele de pedeapsă pentru diferite infracţiuni în anumite perioade. În acest sens se vorbeşte în literatura juridică despre dinamismul părţii speciale a dreptului penal ca despre o caracteristică proprie, care o deosebeşte de partea generală.

3

d) din punct de vedere al originii şi vechimii lor istorice: partea specială este cea mai veche parte a dreptului penal - dezvoltarea

dreptului penal a început prin stabilirea incriminărilor, apoi în timp, în cursul unui îndelungat proces istoric de generalizare, abstractizare şi sistematizare s-a produs delimitarea celor două părţi ale dreptului penal prin apariţia şi consacrarea unor principii şi reguli generale.

PARTEA SPECIALĂ A DREPTULUI PENAL ŞI LEGALITATEA

Legalitatea este un principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este obligată să respecte în activitatea sa legea.

Respectarea acestui principiu din punct de vedere al dreptului penal trebuie privită sub două aspecte:partea specială a dreptului penal, prin rolul şi funcţia sa, este un instrument puternic de apărare a legalităţii, normele sale servind la incriminarea ca infracţiuni a unor fapte de pericol social care constituie grave încălcări ale legalităţii în diferitele domenii de activitate socială pentru sancţionarea cărora este necesară aplicarea unor pedepse. În acest înţeles, orice infracţiune reprezintă o încălcare a legalităţii, un ilicit penal; respectarea legalităţii din punct de vedere al dreptului penal se referă la însăşi respectarea normelor dreptului penal de către organele de urmărire penală şi de către instanţele judecătoreşti.

Aceste organe au sarcina specială: să sancţioneze faptele de încălcare a legalităţii de către cetăţeni au datoria să respecte cu stricteţe legalitatea în îndeplinirea sarcinii de

administrare a justiţiei.În realizarea acestei din urmă sarcini trebuie realizată o justă calificare sau

încadrare juridică a faptelor concrete săvârşite, ca infracţiuni, precum şi prin sancţionarea acestor fapte în limitele pedepselor prevăzute de lege.

Calificarea sau încadrarea juridică a unei anumite fapte constă în identificarea normei penale care defineşte conţinutul specific al unei infracţiuni raportat la fapta concretă şi a stabili că persoana care a săvârşit acea faptă a comis o anumită infracţiune. Astfel, calificarea sau încadrarea juridică a unei fapte ca infracţiune este o operaţie de “concretizare” a legii penale.

O corectă încadrare juridică, care trebuie realizată atât de organele de urmărire penală, dar mai ales de instanţa de judecată, depinde de mai mulţi factori şi anume:

de stabilirea exactă a stării de fapt, adică de determinarea completă şi amănunţită a faptei concrete săvârşite de învinuit sau inculpat, pe baza probelor administrate în procesul penal;

de cunoaşterea temeinică a normelor penale şi mai ales a trăsăturilor conţinutului specific al infracţiunilor prevăzute de normele părţii speciale a dreptului penal;

de priceperea sau deprinderea de a aplica legea penală, adică de priceperea sau aptitudinea de a identifica, în starea de fapt stabilită pe baza probelor administrate în cauză, împrejurările de fapt esenţiale care corespund trăsăturilor conţinutului legal specific al unei anumite infracţiuni.

4

Orice deficienţă cu privire la oricare din aceşti factori conduc la o greşită calificare a faptelor, încălcând astfel legalitatea în procesul de înfăptuire a justiţiei.

Greşita calificare sau încadrare juridică a faptelor se poate prezenta schematic sub următoarele forme:

fapta inculpatului se consideră infracţiune, deşi în realitate nu are acest caracter (fie că faptei îi lipseşte vreuna din trăsăturile conţinutului infracţiunii, fie că la baza calificării juridice a faptei ca infracţiune se află a stare de fapt greşit stabilită)

fapta se califică a fi o anumită infracţiune, deşi în realitate ea constituie o altă infracţiune, astfel că făptuitorul este tras la răspundere penală şi sancţionat pentru o altă infracţiune mai uşoară sau mai gravă

fapta nu se consideră infracţiune, deşi în realitate ea constituie o altă infracţiune, ceea ce conduce la greşita achitare a unor persoane în realitate vinovate.

Prin urmare, rezultă că o justă calificare juridică implică exigenţă, fermitate, o bună cunoaştere a legii, aptitudini native sau formate în timp din partea fiecărui lucrător al organelor de justiţie.

DEFINIREA CONŢINUTULUI INFRACŢIUNII ÎN LEGEA PENALĂ

În ştiinţa dreptului penal s-a discutat dacă este necesar, din punct de vedere tehnico-juridic, ca legea penală să definească în mod complet şi amănunţit conţinutul specific al fiecărei infracţiuni sau este suficientă doar o indicare sumară a acestuia.

S-au conturat două teorii principale:A. Teoria determinării sumare a conţinutului infracţiunii - potrivit căreia nu se

consideră necesar ca legea penală să descrie amănunţit conţinutul fiecărei infracţiuni în parte, nici să se definească unele noţiuni juridice îndeobşte cunoscute (ca de exemplu furt, funcţionar, viol etc.), ci ar fi suficient ca infracţiunea să fie indicată în norma penală într-o formă cât se poate de concisă, sumară, succintă.

Codul penal în vigoare nu împărtăşeşte această teorie, şi pe lângă acest argument, considerăm că o astfel de teorie nu poate fi îmbrăţişată, întrucât s-ar ajunge la formulări prea generale şi vagi, susceptibile de a crea dificultăţi de interpretare şi ar putea apare abuzul şi arbitrarul în aplicarea legii penale.

B. Teoria definirii amănunţite a conţinutului infracţiunii - potrivit căreia legea penală trebuie să conţină o descriere amănunţită precisă şi completă a conţinutului fiecărei infracţiuni în parte.

Această teorie este adoptată de Codul Penal român în vigoare, faptele incriminate fiind precis, clar, amănunţit şi complet arătate în cuprinsul normei penale, astfel că se asigură o uşoară şi exactă cunoaştere a legii penale de către toţi cetăţenii, precum şi aplicarea uniformă şi cu fermitate a legilor de către organele chemate să acţioneze împotriva celor care săvârşesc infracţiuni.

Legea penală presupune unele calităţi de formă indispensabile - claritate, simplitate, concizie - calităţi realizate prin definirea amănunţită a fiecărei infracţiuni.

5

SISTEMUL PĂRŢII SPECIALE A DREPTULUI PENAL

Partea specială a dreptului penal este organizată pe baza unui anumit sistem.Prin sistemul părţii speciale a dreptului penal se înţelege clasificarea sau

gruparea în anumite categorii, grupe, subgrupe etc., a tuturor infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală în vigoare.

Rezultă că sistemul părţii speciale a dreptului penal reprezintă ansamblul sistematizat al infracţiunilor prevăzute în normele penale cuprinse în codul penal şi în legile speciale în vigoare.

Criteriile de alcătuire a sistemului părţii speciale a dreptului penal.Clasificarea infracţiunilor trebuie să se efectueze pe baza unui criteriu unic,

pentru realizarea unei prime clasificări, putându-se face apoi, în cadrul fiecărei clasificări, diviziuni primare şi alte clasificări interioare pe baza unor criterii secundare.

Prima clasificare (diviziunea primară) a infracţiunilor constă în repartizarea acestora în categorii de infracţiuni, după criteriul de bază al alcătuirii sistemului părţii speciale a dreptului penal. Astfel, în raport de genul relaţiilor social-juridice care formează obiectul lor juridic generic (relaţiile privind ocrotirea persoanei, privind patrimoniul etc.), infracţiunile prevăzute de legislaţia penală sunt grupate în diferite categorii de infracţiuni (infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului etc.).

A doua clasificare (diviziunea secundară) a infracţiunilor constă în subclasificarea infracţiunilor dintr-o categorie în două sau mai multe grupe de infracţiuni, pe baza unor trăsături comune specifice acelor grupe (crimele şi delictele contra persoanei se clasifică în 12 grupe, crimele şi delictele contra intereselor publice în 3 grupe, etc.).

Alte clasificări. În afara acestor clasificări legislative, doctrina şi ştiinţa penală poate proceda şi la alte clasificări, fie adoptând criterii doctrinare de clasificare, diferite de criteriile legislative adoptate de legiuitor, fie completând clasificările legiuitorului cu alte clasificări noi.

Ştiinţei dreptului penal îi revine sarcina ca, ţinând seama de dispoziţiile codului penal şi ale legilor speciale, precum şi de exigenţele unei clasificări ştiinţifice, să elaboreze schema de clasificare a tuturor infracţiunilor prevăzute de legislaţia penală în cadrul unui sistem unitar al părţii speciale a dreptului penal.

DENUMIREA INFRACŢIUNILOR

Adoptarea unor denumiri a diferitelor infracţiuni este de mare utilitate atât teoretică, cât şi practică, întrucât se poate face o mai precisă individualizare şi mai uşoară indicare a infracţiunilor, stabilirea terminologiei juridice în sfera dreptului penal. Denumirea juridică a infracţiunilor trebuie să exprime natura specifică a faptei de pericol social incriminată ca infracţiune.

Denumirile se pot prezenta sub două forme:- ca denumiri înglobate în textele normelor de incriminare, procedeu utilizat în

Codul penal anterior;

6

- ca denumiri marginale aşezate în dreptul textelor de incriminare.Codul Penal român a adoptat forma denumirilor marginale, considerat ca

preferabil, întrucât face posibilă a mai bună utilizare a dispoziţiilor din partea specială.

TITLUL I.INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

GENERALITĂŢI

Titlul I al părţii speciale a dreptului penal cuprinde infracţiunile care aduc atingere ori pun în pericol securitatea statului român.

Prin apărarea unităţii, suveranităţii, independenţei şi caracterului naţional al statului român, precum şi a celorlalte valori sociale care asigură existenţa statului român, legea penală înfăptuieşte unul dintre obiectele sale principale, acela de a apăra împotriva infracţiunilor statul român, România, îndatorire care rezultă din cuprinsul art. 1 al Codului Penal.

Eficienţa practică a apărării statului prin mijloace de drept penal se realizează prin activitatea organelor judiciare - parchete şi instanţe judecătoreşti - a căror sarcină constă atât în prevenirea săvârşirii acestor fapte, cât şi în descoperirea faptelor şi judecarea celor care le-au comis.

Faptele penale îndreptate contra siguranţei statului, fac ca acesta să apară în genere ca subiect pasiv general al infracţiunilor şi constau în activităţi ilicite, săvârşite în mod nemijlocit împotriva existenţei statului, fiind incriminate distinct şi prevăzute sub titulatura de “infracţiuni contra siguranţei statului”.

În decursul istoriei, astfel de fapte au fost incriminate încă de la romani, unde tradiţia atribuie unei legi din timpul lui Romulus pedepsirea faptelor îndreptate contra statului (perduellio sau crimen maiestatis imminutae) printre care acţiunea armată a unui cetăţean împotriva Romei, înţelegerea cu inamicul, atentatele contra conducătorilor statului, a magistraţilor şi preoţilor în timpul exercitării funcţiilor etc.

Mai târziu, în timpul republicii romane, noţiunea de “crimen maiestatis” cuprindea infracţiunile împotriva poporului roman sau împotriva statului roman.

Cu timpul, această apărare a primit noi forme. În feudalism se sancţiona, potrivit dreptului canonic, atentatul la persoana Papei, trădarea suveranului sau trădarea comunităţii, faptele de conspiraţie, rebeliune, însă în această perioadă domina arbitrarul, voinţa suveranului fiind nelimitată atât în privinţa faptelor care urmau a fi pedepsite, cât şi a sancţiunilor ce se aplicau.

Dezvoltarea societăţii, creşterea gradului de civilizaţie determinată de apariţia societăţii industriale, a dus la cerinţa înlăturării arbitrarului în ce priveşte reprimarea infracţiunilor contra statului, gânditori ai timpului ca Montesquieu, Becaria, Feuerbach, considerând aceste infracţiuni ca încălcări ale unei convenţii tacite existente între stat şi cetăţean care, în caz de nerespectare, impuneau o represiune aspră.

7

În prezent, pericolul social deosebit de ridicat pe care îl prezintă faptele îndreptate împotriva siguranţei statului a determinat instituirea unui sistem incriminator şi sancţionator sever şi diferenţiat faţă de regimul prevăzut pentru alte fapte.

NOŢIUNEA INFRACŢIUNILOR CONTRA STATULUI

Infracţiunile care pun în pericol siguranţa statului sau care pot aduce o atingere acestuia şi care alcătuiesc primul titlu al părţii speciale a Codului Penal, formează un grup distinct de infracţiuni, deosebit de periculos, subliniat şi prin poziţia pe care o ocupă în sistemul părţii speciale a codului.

Infracţiunile contra siguranţei statului pot fi definite ca acele fapte de pericol social, îndreptate contra statului român, care urmăresc scopul de a suprima sau ştirbi unitatea, suveranitatea, independenţa şi caracterul naţional al statului, sau care sunt de natură să pună în pericol, în orice mod, statul român.

TRĂSĂTURILE GENERALE ALE INFRACŢIUNILOR CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului obiectul juridic al ocrotirii penale îl constituie acele relaţii sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt legate de ocrotirea şi apărarea statului.

Dreptul absolut al statului la o existenţă nestingherită şi nevătămată priveşte toate valorile sociale a căror apărare asigură existenţa ca stat a României: suveranitatea, independenţa, unitatea şi caracterul naţional al statului.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra statului - obiect juridic comun al întregului grup de infracţiuni contra siguranţei statului - îl constituie relaţiile social-juridice privitoare la existenţa sau fiinţa statului şi îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale fundamentale, adică relaţiile privitoare la apărarea statului, relaţii care conferă statului dreptul absolut la securitatea existenţei sale ca stat suveran, independent, unitar şi naţional, impunând totodată oricărei persoane, cetăţean român sau străin obligaţia corelativă de a respecta fiinţa şi securitatea statului.

Siguranţa statului constituie o stare de stabilitate şi normalitate a relaţiilor interne şi externe ale statului, creată printr-un ansamblu de măsuri de apărare a suveranităţii, independenţei şi unităţii statului.

Prin urmare, siguranţa, securitatea statului, ca valoare social-juridică pusă sub protecţia legii penale, constituie obiectul juridic generic, comun tuturor infracţiunilor din această categorie.

Obiectul material. În general obiectul juridic al infracţiunilor contra siguranţei statului nu îşi găseşte reflectarea în vreun obiect material. Totuşi, unele dintre aceste infracţiuni au un obiect material (acte, documente secrete, bunuri materiale etc.).

Latura obiectivă. Sub acest aspect, infracţiunile contra siguranţei statului constau, în general, în orice faptă (acţiune sau inacţiune) care este de natură să ducă la subminarea, slăbirea şi punerea în pericol a siguranţei statului, a puterii de stat, sau care

8

este săvârşită într-un astfel de scop.Majoritatea infracţiunilor contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive,

elementul lor material realizându-se printr-o acţiune care creează o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere securităţii statului. O singură infracţiune contra statului - nedenunţarea - se caracterizează sub aspectul elementului material, printr-o inacţiune.

În ceea ce priveşte urmarea imediată, toate infracţiunile contra siguranţei statului se caracterizează prin existenţa unei stări de pericol, nefiind necesară producerea unei vătămări efective. Pericolul important pe care îl prezintă asemenea fapte pentru siguranţa statului justifică pe deplin soluţia legii, de incriminare a acestor fapte, astfel că infracţiunile contra statului sunt infracţiuni de pericol.

Urmările asupra relaţiilor sociale sub forma pericolului la care au fost expuse valorile sociale apărate fiind implicite, o dată ce s-a dovedit existenţa activităţii materiale, a acţiunii sau inacţiunii, nu va fi necesar, la aceste infracţiuni, nici o analiză aparte cu privire la legătura de cauzalitate între aceste acţiuni sau inacţiuni şi rezultat.

Latura subiectivă. Infracţiunile contra siguranţei statului se comit, de regulă, cu intenţie directă sau cu intenţie indirectă, în sensul că făptuitorul a avut reprezentarea faptei sale, şi-a dat seama că prin săvârşirea ei pune în pericol securitatea statului şi, fie a urmărit, fie a acceptat crearea acestui pericol.

Singură infracţiunea de nedenunţare (art. 170 C.pen.) poate fi comisă, potrivit dispoziţiei din art. 19 alin. ultim C.pen., şi din culpă.

Subiecţii infracţiunii. Subiect activ nemijlocit, autor al infracţiunilor contra siguranţei statului poate fi, de regulă, orice persoană. La unele infracţiuni însă legea cere ca autorul să aibă o anumită calitate - subiect calificat - cum ar fi aceea de cetăţean român ori de persoană fără cetăţenie, având domiciliul în ţară (exemplu la infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete) sau să fie cetăţean străin ori persoană fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate (în cazul infracţiunilor de acţiuni duşmănoase contra statului sau spionaj).

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile de a fi săvârşite în participaţie, de regulă, în oricare dintre formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).

Subiecţii activi ai infracţiunilor contra siguranţei statului pot fi traşi la răspundere penală atât pentru infracţiunile comise pe teritoriul României (art. 3 C.pen.), cât şi pentru cele săvârşite în afara teritoriului României (art. 4 şi 5 C.pen.).

Subiect pasiv al infracţiunilor contra siguranţei statului este întotdeauna Statul cu atributele sale esenţiale puse în pericol prin săvârşirea acestor infracţiuni.

TITLUL II.

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

GENERALITĂŢI

Titlul II din Partea specială a Codului penal, care priveşte "infracţiuni contra persoanei" urmează imediat după titlul I privitor la "infracţiuni contra siguranţei statului" exprimând prin această aşezare importanţa acordată apărării persoanei în

9

dreptul român, întrucât obiectul juridic generic al acestor infracţiuni - relaţiile sociale legate de apărarea unor valori ca viaţa, integritate corporală şi sănătatea, libertatea şi onoarea sau demnitatea - determină justificat această importanţă. Raportat la valorile sociale pe care le apără, Codul penal cuprinde în acest titlu infracţiuni grupate în trei capitole:

- capitolul 1 - Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii- capitolul 2 - Infracţiuni contra libertăţii persoanei- capitolul 3 - Infracţiuni privitoare la viaţa sexualăChiar şi această succesiune a capitolelor din acest titlu exprimă gradarea după

importanţa valorilor sociale apărate privind persoana şi interesele cele mai de seamă ale acesteia (viaţa, libertatea, libertatea şi moralitatea relaţiilor sexuale).

CAPITOLUL I.

INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII

În această grupă sunt cuprinse toate infracţiunile care au ca obiect juridic generic acele relaţii sociale care privesc existenţa şi apărarea integrităţii fizice a unei persoane determinate, respectiv asigurarea dreptului la viaţă, integritate corporală şi sănătate a unei fiinţe umane, ca drepturi ale personalităţii, care constituie valorile fundamentale şi cele mai de preţ ale omului.

Aceste infracţiuni sunt strâns înrudite şi prin obiectul lor juridic special - relaţiile sociale referitoare la ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

La toate aceste infracţiuni obiectul material e corpul omenesc.Subiect activ, autor al infracţiunii, poate fi orice persoană.Latura obiectivă are ca element material o acţiune care produce, ca urmare

imediată, o vătămare a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte persoane.Sub aspectul laturii subiective, aceste infracţiuni se săvârşesc de regulă cu

intenţie, unele putând fi săvârşite şi din culpă.În funcţie de valorile sociale pe care le apără, Codul penal subdivide aceste

infracţiuni în două subgrupe:- omuciderea (art.174 -179 C.pen)- lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180 - 184 C.pen)În forma iniţială a codului mai există o a treia subdiviziune "avortul" art. 185 -

188 C.pen, însă întreaga subdiviziune a fost abrogată prin Decretul Lege nr.1 din 26 decembrie 1989.

Totuşi, ulterior, prin Legea 104/1996 la art.185 a fost reincriminată infracţiunea de provocare ilegală a avortului la art.185 C.pen.

Secţiunea I. Omuciderea

Definiţie: Sub denumirea generică de "omucidere" Codul penal cuprinde acele infracţiuni

prin care se aduce atingere vieţii omului, ca atribut fundamental şi indispensabil de care

10

depinde existenţa şi fiinţa omului şi care au ca rezultat suprimarea vieţii, moartea unui om.

Aspecte comune: Infracţiunile de omucidere (sau contra vieţii) prezintă unele aspecte comune şi anume:

- Obiectul juridic: în afară de obiectul juridic generic care e comun tuturor infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile de omucidere au comun şi obiectul juridic special, în sensul că toate se referă la apărarea vieţii umane.

- Obiectul material este de asemeni comun: corpul unei fiinţe umane în viaţă( altul decât corpul autorului pentru că sinuciderea nu se pedepseşte).

- Subiect activ nemijlocit - autor - poate fi orice persoană, însă în anumite cazuri legea cere un subiect activ determinat.

- Subiect pasiv poate fi orice persoană, cu aceeaşi precizare că în anumite cazuri legea prevede un subiect pasiv determinat.

- Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă de regulă într-o acţiune (o activitate de lovire etc.), dar poate consta şi dintr-o inacţiune ( lipsirea unei persoane de hrană etc.).

- Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se comit cu vinovăţie, atât cu intenţie, cât şi din culpă.

Secţiunea a II-a.

Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii

Specific, aspecte comuneSubgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii are un

conţinut mai restrâns, iar obiectul juridic cuprinde doar relaţiile sociale a căror ocrotire implică apărarea integrităţii corporale sau sănătăţii. Obiectul material este acelaşi, respectiv corpul unei persoane aflate în viaţă, integritatea corporală sau sănătatea omului, a corpului acestuia în sens anatomo-morfologic şi psiho-fiziologic.

Latura obiectivă constă, în general, în acţiunea de lovire sau vătămare a unei persoane, cu producerea rezultatului vătămător, deci este necesar ca fapta să constea într-o acţiune sau inacţiune capabilă de a produce consecinţe vătămătoare, această faptă să fie ilicită (nu este ilicită în caz de legitimă apărare, stare de necesitate ş.a.) şi această faptă să cauzeze sau să producă un rezultat vătămător.

Legislaţia noastră penală foloseşte la determinarea gravităţii vătămărilor corporale sau a sănătăţii criteriul curativ al duratei îngrijirilor medicale pentru vindecare.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în săvârşirea faptei cu intenţie (directă sau indirectă) sau din culpă.

Subiectul activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană (cu condiţia de a fi altă persoană decât victima întrucât dreptul penal nu incriminează autolezarea sau autovătămarea, cu excepţia autovătămării pentru sustragerea de la serviciul militar - art. 348 C.pen.).

Subiect pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană.

11

CAPITOLUL II.INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

GENERALITĂŢI

În cadrul acestui capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere relaţiilor sociale referitoare la apărarea libertăţii persoanei, valoare socială de maximă importanţă, alături de viaţa persoanei.

Ocrotind libertatea persoanei împotriva faptelor de lipsire de libertate în mod ilegal, de sclavie, de supunere la muncă forţată sau obligatorie, de ameninţare, de şantaj, de violare de domiciliu, de violare a secretului corespondenţei şi de divulgare a secretului profesional, legea penală asigură totodată înfăptuirea principiului constituţional de garantare a inviolabilităţii persoanei.

Încălcările stării de libertate a persoanei sunt multiple şi deosebite ca gravitate.Codul penal, ţinând cont de gravitatea acestor infracţiuni, de importanţa apărării

libertăţii persoanei, a prevăzut aceste infracţiuni imediat după infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

CAPITOLUL IIIINFRACŢIUNI PRIVITOARE LA VIAŢA SEXUALĂ

CONSIDERAŢII GENERALE

Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală a persoanei constau în genere în acele fapte de pericol social prin care se aduce atingere libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei, desfăşurării normale a vieţii sexuale a oamenilor.

Codul penal, ţinând cont de gravitatea acestor infracţiuni, de importanţa apărării libertăţii persoanei privind viaţa sa sexuală, a prevăzut aceste infracţiuni imediat după infracţiunile contra libertăţii persoanei, în aceeaşi grupă a infracţiunilor contra persoanei.

TITLUL III.

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

CARACTERIZARE GENERALĂ

În acest titlu legiuitorul a incriminat acele fapte de pericol social care sunt săvârşite împotriva relaţiilor sociale privitoare la existenţa şi folosirea liberă a patrimoniului unei persoane.

12

Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni constă în ansamblul relaţiilor patrimoniale care formează avutul public sau privat.

În sensul legii penale prin avut se înţelege ansamblul raporturilor sociale în temeiul cărora o persoană are detenţia, posesia sau proprietatea asupra bunurilor şi altor drepturi reale sau de creanţă, susceptibile de a fi lezate prin infracţiune şi pe care le poate opune erga omnes. Termenul de avut are acelaşi înţeles ca şi termenul de patrimoniu din dreptul civil, termen împrumutat şi în dreptul penal după ultima modificare a Codului Penal.

Obiectul material al acestor infracţiuni trebuie să îndeplinească următoarele trăsături generale: să fie un bun material sau corporal; să fie, în genere, un bun mobil (susceptibil de a fi deplasat fizic). Prin excepţie poate

fi şi un bun imobil (de exemplu la infracţiunea de înşelăciune) sau numai bunuri imobile (la infracţiunea de tulburare de posesie). De reţinut că, în sensul legii penale (art. 208 alin. 2 C.pen.) sunt bunuri mobile şi orice energie susceptibilă de captare şi întrebuinţare economică (electrică, termică, atomică etc.), înscrisurile, banii ca atare (monede, bancnote), valutele, hârtiile sau titlurile de valoare, precum şi bunul detaşat dintr-un imobil;

să prezinte o valoare social economică sau de întrebuinţare; să se afle în posesia sau detenţia cuiva (bunurile părăsite sau abandonate nu pot

constitui obiect material al vreunei infracţiuni); să aparţină patrimoniului unei persoane (sau a mai multora).

Latura obiectivă a infracţiunilor contra patrimoniului, sub aspectul elementului material, se realizează prin comiterea de acţiuni de sustragere, de distrugere, prin acte prejudiciabile ori prin acţiuni de împiedicare a paşnicei folosinţe a bunului.

Acţiunea de sustragere sau deposedare se poate realiza prin mai multe modalităţi specifice fiecărei infracţiuni: prin luarea materială (la infracţiunile de furt), prin constrângerea întreprinsă pentru a lua (la infracţiunea de tâlhărie), prin inducerea în eroare a victimei (la infracţiunea de înşelăciune), prin abuz sau schimbarea abuzivă a detenţiei (la infracţiunea de abuz de încredere) sau prin reţinerea abuzivă (la infracţiunea de însuşire a bunului găsit) etc..

Cerinţa pentru ca aceste infracţiuni să fie reţinute constă în aceea ca fapta să cauzeze un rezultat, o pagubă materială.

Între acţiune şi paguba produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate.Latura subiectivă se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei directe

(la infracţiunile de sustragere) a intenţiei directe sau indirecte (la distrugere sau degradare de bunuri); în mod excepţional este incriminată şi fapta săvârşită din culpă (de exemplu la infracţiunea de distrugere din culpă).

TITLUL IV.

INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII

NOŢIUNE

13

Infracţiunile contra autorităţii constau în faptele de pericol social prin care se aduce atingere prestigiului şi respectului datorat autorităţii de stat, manifestată fie în mod simbolic în însemnele statului sau emblemele sale, fie în activitatea organelor de stat ori a persoanelor care lucrează în cadrul lor sau le reprezintă, fie în simbolurile, semnele, instituţiile juridico-administrative care constituie cadrul de reprezentare şi manifestare a autorităţii.

Ce se înţelege prin “autoritate” în dreptul penal? Codul penal nu dă o definiţie legală, însă literatura juridică consideră că autoritatea este o valoare socială care implică o respectare riguroasă şi necesită o apărare fermă împotriva atingerilor ce i se pot aduce prin fapte de pericol social, făcând astfel necesară această apărare prin mijloace de drept penal.

Această autoritate este un atribut al statului democratic şi constă în dreptul de a tutela, în anumite limite, desfăşurarea întregii vieţi sociale şi dreptul de a da dispoziţii, a lua măsuri obligatorii şi a asigura respectarea acestora prin organe anume desemnate.

Autoritatea este exprimată prin însemne, simboluri, acte şi regimuri juridice care o implică.

Caracterizarea generală a infracţiunilor contra autorităţii: Obiectul juridic generic, comun infracţiunilor contra autorităţii, îl formează

relaţiile sociale care asigură şi promovează respectul autorităţii cu care sunt investite anumite organe, însemne, simboluri, acte.

Unele infracţiuni din acest grup au şi un obiect juridic secundar (exemplu la infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C.pen.), pe lângă relaţiile sociale arătate sunt apărate în secundar şi relaţiile sociale care asigură onoarea, libertatea sau integritatea corporală a persoanei.

Obiectul material la acest grup de infracţiuni este posibil doar la o parte din ele (ultraj cu violenţă, port nelegal de decoraţii sau însemne distinctive etc.), alte infracţiuni neavând un astfel de obiect material (ultraj, uzurpare de calităţi oficiale etc.).

Subiecţii infracţiunilor.Subiect activ la acest grup de infracţiuni poate fi orice persoană, fără a avea vreo

calitate specială, cu excepţia anumitor infracţiuni la care calitatea subiectului activ constituie o circumstanţă de calificare.

Subiect pasiv al unor infracţiuni este statul, ca titular al autorităţii (iar prin restrângere organul ori organizaţia prin care statul îşi exercită această autoritate), iar al altor infracţiuni este o anumită persoană care trebuie să întrunească o anumită calitate specială.

Latura obiectivă.Elementul material se poate prezenta sub cele mai variate aspecte, care se

realizează în toate cazurile printr-o acţiune (comisivă sau chiar omisivă).Cerinţele esenţiale - în unele texte (art. 240 - uzurpare de calităţi oficiale sau art.

241 - portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive) există ca cerinţă esenţială faptul ca acţiunea tipică să fie săvârşită “fără drept”.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale care asigură autoritatea statului.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiune şi urmare; de regulă rezultă din însăşi materialitatea faptei săvârşite.

14

Latura subiectivă.Infracţiunile contra autorităţii se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), cu

excepţia variantei infracţiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută în art. 242 alin. 2 C.pen., care se săvârşeşte din culpă.

TITLUL V.

INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE


Acest titlu al părţii speciale a Codului penal prezintă o arie vastă de incriminări care au acelaşi obiect juridic: relaţiile sociale privind apărarea activităţilor de interes public referitoare la desfăşurarea serviciilor publice, al activităţilor persoanelor juridice în general, înfăptuirea justiţiei, siguranţa circulaţiei pe căile ferate.

Aceste relaţii sociale sunt delimitate şi particularizate după specificul lor, fiind realizată sub acest aspect şi o împărţire a infracţiunilor în grupe sau subgrupe .

Prin latura obiectivă, infracţiunile din această categorie se caracterizează ca fapte de pericol social care se săvârşesc în cadrul general al activităţii aparatului de stat, al activităţii persoanelor juridice, al activităţii de înfăptuire a justiţiei ori a altor activităţi reglementate de lege.

Sub aspectul laturii subiective aceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu intenţie; unele însă se săvârşesc şi din culpă.

Subiecţii infracţiunilor din acest titlu au, de regulă, anumite calităţi în legătură cu serviciul pe care îl desfăşoară sau cu activitatea reglementată de lege pe care o îndeplinesc.

Infracţiunile cuprinse în acest titlu au fost sistematizate în patru subgrupe care alcătuiesc capitole distincte:

1) Capitolul I - Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul2) Capitolul II - Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei3) Capitolul III - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate4) Capitolul IV - Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi

reglementate de lege

CAPITOLUL I.INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

Infracţiunile cuprinse în acest capitol au ca obiect juridic general relaţiile sociale privind bunul mers al activităţilor de interes public şi implicit apărarea intereselor legale ale persoanelor particulare.

15

Din această grupă fac parte, în primul rând, infracţiunile de serviciu propriu-zise, săvârşite de către funcţionari sau funcţionari publici în cadrul şi cu ocazia serviciului. Alăturat acestor infracţiuni sunt cuprinse şi alte infracţiuni care se săvârşesc de către funcţionari, funcţionari publici ori de alte persoane în legătură cu serviciul acestora.

La aceste infracţiuni lipseşte adesea obiectul material.Subiecţii infracţiuniiSubiect activ poate fi cel mai adesea numai un funcţionar public sau orice

funcţionar (în înţelesul art.147 C.pen.). În cazul unor infracţiuni, ca de exemplu darea de mită, traficul de influenţă, subiect activ poate fi orice persoană.

Latura subiectivăi

De regulă infracţiunile se săvârşesc cu intenţie (directă sau indirectă), dar şi din culpă.

SPEŢE

1. În vederea obţinerii unei sume de bani, făptuitorul răpeşte pe fiica minoră a unui patron al unei firme şi o ţine ascunsă la o adresă necunoscută. Transmite telefonic tatălui minorei cererea sa de a i se preda o sumă de bani pentru ca să elibereze minora.

După un timp, după ce primeşte banii, o eliberează pe acea minoră, însă, în ziua următoare, considerând că a cerut (şi a primit) prea puţin, comunică telefonic tatălui minorei că o va răpi din nou la ieşirea acesteia de la şcoală.

Ce infracţiuni s-au săvârşit ?

2. Reţinând la el în locuinţă o persoană, care refuza să-i restituie o importantă sumă împrumutată anterior, făptuitorul o încuie într-o debara, fără lumină şi fără hrană, îmbrăcată sumar, eliberând-o doar după trecerea a 10 zile. Datorită tratamentului la care a fost supusă victima a suferit (înainte de eliberare) o paralizie parţială a mâinii drepte care nu se mai poate vindeca.

Ce infracţiuni a săvârşit inculpatul ?

3. Făptuitorul intră noaptea pe poarta descuiată în curtea locuinţei victimei, ajunge la uşa locuinţei care era încuiată, o deschide prin forţarea cu un levier, intră înăuntru şi sustrage un videocasetofon. La ieşirea pe poartă se întâlneşte cu victima şi, pentru a scăpa, o loveşte şi fuge cu bunul sustras. După ce ajunge acasă, dându-şi seama că a fost recunoscut (victima îi strigase şi numele), se reîntoarce înarmat cu un cuţit, intră în curtea victimei şi, când aceasta iese din casă, o loveşte cu cuţitul în abdomen cauzându-i moartea.

4. Datorită unor mai vechi neînţelegeri, în momentul în care făptuitorul întâlneşte victima pe stradă, îi aplică acesteia o lovitură de pumn în faţă cauzându-i căderea a doi dinţi incisivi centrali superiori.

După tratamentul medical şi stabilirea prin certificat medico-legal a duratei de îngrijiri medicale pentru vindecare la 30 zile, ca şi consecinţă a violenţei exercitate de făptuitor asupra victimei, aceasta din urmă întâlneşte pe agresor şi îi comunică faptul că îl va acţiona în judecată, moment în care făptuitorul îi aplică o nouă lovitură cu palma

16

peste faţă, victima se dezechilibrează şi cade pe spate lovindu-se cu capul de un stâlp şi decedează.

Care este încadrarea juridică a acestor fapte ?

5. În baza unei înţelegeri prealabile intervenită între cei doi făptuitori, în timp ce unul din inculpaţi imobilizează victima, celălalt îi sustrage din buzunare o sumă de bani, după care ambii fug de la locul faptei.

Ce infracţiune a săvârşit fiecare inculpat ?

6. Un cetăţean împrumută de la un vecin o bicicletă pentru câteva ore, pentru a se deplasa într-o localitate apropiată. După trecerea unei zile i se cere de către vecin să-i înapoieze bicicleta, însă acesta îi mărturiseşte că nu i-o poate restitui pentru că a vândut-o, iar banii încasaţi i-a cheltuit. Afirmă apoi pe stradă, în faţa altor vecini că bicicleta nu-i aparţinea celui de la care o împrumutase pentru că acesta a sustras-o de la un magazin (împrejurare neadevărată).

Ce infracţiuni a săvârşit acest cetăţean ?

7. La afirmaţia prietenului său că doreşte să-şi curme viaţa, A.B. îi procură o otravă pe care i-o predă, spunându-i ce i-a procurat. Prietenul consumă otrava şi moare. După ce constată că acesta este mort, îi ia bijuteriile şi părăseşte camera prin escaladarea geamului mergând la el acasă.

Ce infracţiuni a săvârşit A.B. ?

8. La coborârea din autobuz, enervat că nu coboară mai repede, G. îmbrânceşte o femeie cu un copil în braţe, aceasta se dezechilibrează, cade pe trotuar peste copil, femeia se răneşte la genunchi (leziunea nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare), iar copilul suferă o rupere de organe prin strivirea sub corpul mamei şi decedează.


9. Ruşinată de faptul că va da naştere unui copil fără a fi căsătorită, P.V. ascunde sarcina şi în ziua în care simte că a început procesul naşterii rămâne singură acasă, pune o sfoară pe noptiera de lângă pat şi imediat după ce naşte, strangulează copilul cu acea sfoară, apoi îl duce şi îl îngroapă.

În apărare se invocă, în timpul cercetărilor, că a fost tulburată de naştere. Care este încadrarea juridică a faptei săvârşite ?

10. Numitul R.M., patron al unei firme, a completat pe un cec cu limită de sumă, o sumă de 2.200. lei pentru a plăti unele mărfuri pe care le cumpăra de la o altă firmă, a înmânat apoi cecul vânzătorului, iar când acesta a depus cecul în bancă pentru a-şi ridica suma în contul său, a constatat că R.M. nu avea nici o sumă disponibilă în bancă.

Care este încadrarea juridică a faptei lui R.M. ?

17

TESTE GRILĂ

1) Lovirea unei persoane căreia i s-a pricinuit o vătămare corporală, care a necesitat 20 de zile de îngrijiri medicale, constituie :

a) infracţiunea de lovire sau alte violenţe;b) infracţiunea de vătămare corporală;c)infracţiunea de vătămare corporală gravă.

2) Subiect activ al infracţiunii de viol poate fi :a) orice persoană de sex feminin;b) orice persoană, indiferent de sex;c) orice persoană dar numai de sex opus aceleia care întreţine actul sexual împotriva voinţei sale.

3) Intrarea în timpul zilei, prin escaladarea gardului, în locuinţa victimelor, lovirea acestora cu un cuţit în zona toracică pentru a le înfrânge rezistenţa şi a le putea sustrage o sumă de bani (producându-se ca urmare moartea unei victime şi rănirea gravă a celeilalte victime şi păgubirea cu o sumă de 500 lei) constituie :

a) infracţiunile de omor calificat, violare de domiciliu şi tîlhărie (forma simplă);b) infracţiunile de omor şi tâlhărie (forma simplă);c) infracţiunile de tâlhărie (forma agravată) şi omor calificat;d) infracţiunile de omor calificat, tâlhărie (forma agravată) şi vătămare corporală gravă;e) infracţiunile de omor calificat, tâlhărie (forma agravată) şi tentativă la omor calificat;f) infracţiunile de omor calificat, furt calificat şi tentativă la omor calificat.

4) Infracţiunea de vătămare corporală gravă, forma agravată se săvârşeşte :a) cu praeterintenţie;b) cu intenţie directă;c) cu intenţie directă sau indirectă.

5) Constituie element material al infracţiunii de lovire :a) acţiunea de împingere a victimei;b) acţiunea de lovire a victimei;c) acţiunea de a feri scaunul, pe care victima vrea să se aşeze.

6) Prin săvârşirea infracţiunii de şantaj se încalcă :a) relaţiile sociale referitoare la patrimoniul unei persoane;b) relaţiile sociale privind libertatea fizică a unei persoane;c) relaţiile sociale privind libertatea morală a unei persoane;d) relaţiile sociale privind drepturile patrimoniale şi libertatea morală a persoanei;e) relaţiile sociale privind drepturile patrimoniale şi libertatea fizică şi morală a persoanei.

18

7) Pretinderea unei sume de bani de către un procuror pentru a nu dispune trimiterea în judecată a denunţătorului (care era cercetat pentru o infracţiune de furt) constituie:

a) abuz în serviciu contra intereselor persoanelor;b) luare de mită;c) primire de foloase necuvenite;d) înşelăciune.

8) Pătrunderea, prin escaladarea gardului, în timpul nopţii, în curtea părţii vătămate şi sustragerea mai multor bunuri constituie :

a) infracţiunea de furt calificat;b) infracţiunea de violare de domiciliu (forma agravată) în concurs cu infracţiunea de furt calificat;c) infracţiunea de furt simplu în concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu (forma agravată);d) infracţiunea de violare de domiciliu (forma tip) în concurs cu infracţiunea de furt calificat.

9) Obiectul juridic al infracţiunii de hărţuire sexuală îl constituie :a) relaţii sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii sociale privind libertatea morală sau psihică a persoanei ori relaţii sociale privind integritatea corporală şi sănătatea persoanei, relaţii sociale în legătură cu serviciul;b) relaţii sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii sociale privind integritatea corporală şi sănătatea persoanei;c) relaţii sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, relaţii sociale în legătură cu serviciul.

10) Subiect activ al infracţiunii de gestiune frauduloasă poate fi: a) persoana care are în conservare bunurile ;

b) persoana care are în gestiune bunurile ; c) persoana care are în administrare bunurile ;

d) persoana care are în folosinţă bunurile.

Partea II (pentru semestrul II)

CAPITOLUL II. INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI

PRELIMINARII

Această grupă de infracţiuni constituie o grupă distinctă în cadrul titlului VI intitulat “Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”.

19

Infracţiunile din această grupă cuprind acele fapte de pericol social care se săvârşesc pe parcursul activităţii judiciare şi prin comiterea lor se produce ca rezultat împiedicarea înfăptuirii justiţiei.

În actualul Cod Penal aceste infracţiuni nu sunt subdivizate ca în Codul Penal anterior care împărţea “infracţiunile contra administraţiei justiţiei” (vechea denumire) în “delicte contra activităţii judiciare”, “delicte contra autorităţii hotărârilor judecătoreşti” şi “duelul”, ci datorită unităţii valorii sociale ocrotite, omogenităţii în esenţă a acestor infracţiuni, sunt reglementate sub acest singur titlu: infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei.

CARACTERIZAREA GENERALĂ

Infracţiunile din acest titlu se caracterizează prin aceea că au un obiect juridic de grup constituit din relaţiile sociale privitoare la buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei în România.

Pe lângă acest obiect juridic generic fiecare din infracţiunile ce alcătuiesc acest capitol au şi un obiect juridic special, propriu, în altele au şi un obiect juridic secundar, adiacent (valori sociale ca viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea).

Obiectul material există doar la unele din infracţiunile cuprinse în acest capitol.Subiecţii infracţiunilor. Subiect activ al unora din infracţiunile care împiedică

înfăptuirea justiţiei poate fi orice persoană, la alte infracţiuni din acest capitol însă subiect activ poate fi doar o persoană care are o anumită calitate (ex. calitatea de martor, expert, interpret – la infracţiunea de mărturie mincinoasă, art. 260, calitatea de funcţionar ori alt salariat – la infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263). La unele infracţiuni, calitatea persoanei constituie o condiţie de agravare (ex. persoana care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, art. 270).

De regulă, infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei sunt susceptibile de a se săvârşi în participaţie.

Subiect pasiv general al acestor infracţiuni este statul, iar subiect pasiv secundar (la unele infracţiuni) este o persoană fizică ce este vătămată prin infracţiune în integritatea ei corporală, libertatea sau demnitatea ei.

De regulă, subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană, însă la unele infracţiuni legea prevede explicit necesitatea existenţei unei calităţi ori condiţii speciale a subiectului pasiv.

Latura obiectivă.Elementul material Aceste infracţiuni sunt de regulă infracţiuni comisive, ce se săvârşesc printr-o

acţiune. La unele infracţiuni însă, elementul material se realizează printr-o inacţiune (ex. omisiunea sesizării organelor judiciare, art. 263)

Urmarea imediată, respectiv rezultatul produs prin acţiune sau inacţiune, constă în crearea unei stări de pericol privind corecta înfăptuire a justiţiei.

Legătura de cauzalitate la toate aceste infracţiuni trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea desfăşurată şi rezultatul periculos produs care împiedică înfăptuirea justiţiei.

20

Latura subiectivă. Sub acest aspect majoritatea infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei

sunt infracţiuni care se comit de regulă cu intenţie, fie directă, fie indirectă, existând şi excepţii (de ex. infracţiunea de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 alin. 4 C.pen., care se poate săvârşi şi din culpă).

CAPITOLUL III.INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI CIRCULAŢIEI PE CĂILE FERATE

PRELIMINARII

În acest capitol III din Titlul V al părţii speciale a Codului penal legiuitorul a încriminat o serie de fapte de pericol social prin săvârşirea cărora se poate pune în pericol siguranţa circulaţiei pe căile ferate sau se pot provoca accidente sau catastrofe cu consecinţe grave asupra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor ori a bunurilor materiale care se transportă pe căile ferate.


Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest capitol este format din relaţiile sociale care privesc desfăşurarea în siguranţă a circulaţiei pe căile ferate. Unele dintre aceste infracţiuni au şi un obiect juridic secundar care constă în relaţiile sociale care se referă la apărarea vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei fizice ori la apărarea patrimoniului persoanelor fizice sau juridice.

Subiecţii infracţiunilor.Subiect activ este, de regulă, un subiect calificat, respectiv doar o persoană care

are calitatea de angajat al societăţii naţionale a căilor ferate, în baza unui contract de muncă (excepţie doar la infracţiunea de distrugere sau semnalizare falsă, prevăzut de art. 276 C.pen., unde subiect activ poate fi orice persoană).

Subiect pasiv al acestor infracţiuni este societatea naţională a căilor ferate, însă poate exista şi un subiect pasiv secundar care să fie o persoană fizică sau juridică prejudiciată prin aceste infracţiuni.

Latura obiectivă.Sub aspectul elementului material aceste infracţiuni se săvârşesc prin fapte de

încălcare a atribuţiilor de serviciu şi a disciplinei în muncă, în legătură cu siguranţa circulaţiei pe căile ferate.

Toate infracţiunile din acest capitol au reglementată o formă simplă şi o formă agravată. Forma simplă este reglementată ca o infracţiune de pericol, de punere în primejdie, iar forma agravată ca o infracţiune de rezultat. Acest rezultat poate consta fie într-o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată, fie într-un accident sau o catastrofă de cale ferată.

Latura subiectivă. Aceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu forma de vinovăţie a intenţiei

directe sau indirecte. Există totuşi unele infracţiuni care se comit din culpă

21

(neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă prevăzut de art. 273 C.pen., distrugerea şi semnalizarea falsă din culpă prevăzut de art. 276 alin. 4 C.pen.).

La formele agravate vinovăţia se prezintă sub forma intenţiei directe sau indirecte sau a praeterintenţiei.

Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru aceste infracţiuni se face din oficiu, însă pentru unele dintre ele aceasta se poate face doar la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

CAPITOLUL IV.

INFRACŢIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL STABILIT PENTRU UNELE ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE

PRELIMINARII

Numeroasele activităţi care se desfăşoară în societate sunt reglementate de lege şi se stabileşte pentru fiecare dintre ele un anumit regim. În situaţiile în care acest regim este încălcat, legea incriminează aceste încălcări prin stabilirea faptelor care prezintă pericol social şi pentru care este necesară sancţionarea penală.

Cele mai multe infracţiuni la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege sunt prevăzute în legi penale speciale şi doar câteva, cele apreciate ca fiind mai grave, sunt incriminate în Titlul VI capitolul IV al Codului penal: nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materialelor explozive, nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri, exercitarea fără drept a unei profesii ş.a.


Obiectul juridic comun acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale care implică respectarea regimului stabilit pentru aceste activităţi (regimul armelor şi muniţiilor, materialelor nucleare, al celor explozive, al bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural-naţional, regimul exercitării unor profesii).

Aceste infracţiuni au şi un obiect material care constă în arme şi muniţii (art. 279 C.pen.), în materiale nucleare sau materii radioactive (art. 279/1 C.pen.), în materii explozive (art. 280 C.pen.), în bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional sau din fondul arhivistic naţional (art. 280/1 C.pen.), în bunurile asupra cărora se exercită fără drept o profesie (art. 281 C.pen.).

Subiecţii infracţiunilor.Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, cu excepţia infracţiuni

prevăzută de art. 279 în modalitatea de la alineatul 2, când acesta trebuie să fie o persoană care a avut permis pentru armă şi muniţie.

22

Subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este o persoană fizică sau juridică care a fost prejudiciată prin activitatea de nerespectare a regimului stabilit pentru o anumită activitate.

Latura obiectivăElementul material al acestor infracţiuni constă în desfăşurarea unor acţiuni (de

exemplu deţinere, port, confecţionare-fabricare, prelucrare, folosire etc.) şi doar într-o singură situaţie (prevăzută de art. 279 alin. 2 C.pen.), constă într-o inacţiune.

Cerinţa esenţială pentru toate infracţiunile este ca aceste acţiuni sau inacţiuni să se comită fără drept.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, iar uneori şi dintr-un rezultat material.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe.Latura subiectivă. Forma de vinovăţie pentru aceste infracţiuni este intenţia directă sau indirectă.

Prin excepţie, la infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, forma prevăzută de alin. 2, vinovăţia poate să constea şi din culpă, iar la infracţiunile de nerespectare a regimului materialelor nucleare (forma de la alin. 5) sau de nerespectare a regimului materialelor explozive sau radioactive (forma de la alin. 5) forma de vinovăţie este praeterintenţia.

TITLUL VI.

INFRACŢIUNI DE FALS

PRELIMINARII

În accepţiunea cea mai largă, prin "fals" se înţelege orice denaturare a adevărului; în acest înţeles, este fals orice manoperă, procedeu folosit de o persoană pentru a induce în eroare o altă persoană, deci ceea ce nu corespunde adevărului, prezentând doar o aparenţă de adevăr, respectiv ceea ce este neadevărat, contrafăcut, neautentic.

În dreptul penal nu orice fals, orice denaturare a adevărului, constituie motiv de incriminare şi, deci, de cuprindere în sfera penalului, ci doar falsul care prin consecinţele ori posibilitatea producerii de consecinţe juridice prezintă un anumit pericol social.

Infracţiunile care au ca obiect alterarea adevărului sunt numeroase, marea lor majoritate fiind cuprinse în acest titlu VII al Codului penal, tot în acest titlu fiind însă cuprinse, ca incriminări conexe şi alte fapte (ex. punerea în circulaţie, uzul de fals etc.), ca infracţiuni ce derivă sau sunt corelative, antecedente sau subsecvente celor de fals.

După obiectul lor juridic însă, infracţiunile a căror esenţă o constituie alterarea adevărului, pot fi infracţiuni contra patrimoniului (ex. înşelăciunea art. 215 C.pen.), care aduc atingere persoanei (ex. calomnie, seducţie), care împiedică înfăptuirea justiţiei (ex. mărturia mincinoasă), care aduc atingere regimului stabilit pentru anumite activităţi economice (ex. înşelăciunea la măsurătoare), însă legiuitorul nu le-a atribuit

23

acestora denumirea de infracţiuni de fals, restrângând sfera "infracţiunilor de fals" doar la acţiunile de contrafacere sau de alterare a unor lucruri, semne ori înscrisuri cu valoare probatorie şi care trebuie să determine încrederea publică.

La infracţiunile de fals cuprinse în acest titlu, alterarea sau denaturarea adevărului se produce asupra unor lucruri, semne sau înscrisuri (monede, timbre, titluri de credit, bilete de călătorie, monede străine etc.) cărora li se atribuie juridic calitatea de a servi drept probă a adevărului în anumite raporturi sociale, încredere acordată acestora în general în ceea ce priveşte autenticitatea şi veridicitatea lor.

Aceste particularităţi au condus la incriminarea lor distinctă, ca grup aparte de infracţiuni, sub denumirea de "infracţiuni de fals" (art. 282 - 294 C.pen.).


Faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni de fals se deosebesc între ele datorită unor anumite particularităţi, însă prezintă şi unele aspecte care sunt comune tuturor infracţiunilor din acest titlu.

Obiectul juridic generic comun tuturor infracţiunilor de fals îl constituie obiectul ocrotirii penale, respectiv relaţiile social-juridice privitoare la asigurarea încrederii publice în aceste lucruri, semne şi înscrisuri, în valoarea lor probantă, de asigurare a adevărului, a autenticităţii şi veridicităţii lor, în temeiul cărora se impune obligaţia generală de a nu le altera ori denatura.

Obiectul juridic al unora dintre infracţiunile de fals are un caracter complex, întrucât prin săvârşirea lor, pe lângă relaţiile social-juridic arătate, se aduce atingere şi unor alte relaţii social-juridice (ca de exemplu celor privitoare la sistemul bancar, financiar, de credit, privind autoritatea unor însemne etc.).

Obiectul material al acestor infracţiuni constă în bunurile materiale (monede, timbre, mărci poştale, instrumente de marcare, înscrisuri etc.) ce reprezintă valori care sunt puse sub protecţia legii penale împotriva falsificării acestora.

Subiecţii infracţiunilor de fals. Toate infracţiunile de fals, din punct de vedere al subiectului activ, pot fi săvârşite de orice persoană, fără a se cere vreo anume calificare. În situaţiile când subiectul activ are o anumită calitate, aceasta va putea constitui o circumstanţă agravantă dacă falsul a fost înlesnit de acea calitate şi când, evident, nu ar exista un concurs de infracţiuni.

Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă în acţiunea de falsificare, deci sunt infracţiuni comisive.

Elementul material al infracţiunilor constă într-o operaţie de alterare a adevărului comisă în orice mod (material, prin scriere, oral), întrucât se concretizează întotdeauna în lucrul (obiectul) care conţine adevărul alterat (ex. o declaraţie falsă se materializează în înscrisul întocmit de organul care a primit declaraţia, şi acest înscris va servi ca mijloc de probă).

Urmarea imediată este exprimată prin aceea că toate infracţiunile de fals produc o stare de pericol.

Acţiunea de falsificare poate duce la o falsificare a obiectului totală sau parţială. Această falsificare se poate realiza prin orice mijloace şi se poate realiza în două forme principale:

24

- prin contrafacere sau plăsmuire, care constă în realizarea unui obiect, piesă, instrument, înscris etc., prin imitarea modelului autentic, ori crearea unei asemănări cu acest model. Imitarea ori asemănarea nu trebuie să fie perfectă, ci doar să creeze aparenţa celei autentice şi să poată fi luată în considerare ca atare;

- prin alterarea ori modificarea obiectului autentic pe diferite căi, încât să creeze aparenţa unei alte valori.

Latura subiectivă. Toate infracţiunile din acest titlu se săvârşesc cu vinovăţie sub forma intenţiei

directe sau indirecte. Când se constată comiterea unei astfel de fapte din culpă, fapta nu constituie infracţiune.

Sistemul infracţiunilor de falsÎn Codul penal, categoria infracţiunilor de fals este împărţită în trei grupe:

1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori (art. 282-285 C.pen.)2. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare (art. 286-287

C.pen.)3. Falsuri de înscrisuri (art. 288-294 C.pen.).

TITLUL VII.

INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE


Infracţiunile din acest grup constituie un ansamblu important de incriminări a unor fapte care atentează la desfăşurarea în mod corect a activităţilor economice în societate.

Pe lângă infracţiunile economice prevăzute de Codul penal, legiuitorul român a adoptat şi o serie de legi speciale în care sunt cuprinse dispoziţii penale prin care se întregeşte sfera de protejare a valorilor sociale din domeniul economiei.


Referindu-ne doar la infracţiunile prevăzute în Codul penal care încalcă regimul stabilit pentru unele activităţi economice, vom putea constata că acestea au un obiect juridic comun care constă în relaţiile sociale privind corecta desfăşurare a activităţilor economice, comerciale şi financiare.

25

În mare parte, infracţiunile privind anumite activităţi economice au şi un obiect material asupra căruia se desfăşoară activitatea făptuitorului (bunuri cumpărate în scop de revânzare, bunuri rezultate în urma contrafacerii obiectului unei invenţii etc.).

Subiectul activ al acestor infracţiuni este, de regulă, orice persoană fizică. Prin excepţie, la unele infracţiuni este necesară o anumită calitate a celui care comite infracţiunea. Subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este statul, iar subiecţi pasivi secundari sunt agenţii economici ori persoanele fizice care sunt prejudiciate prin comiterea uneia dintre aceste infracţiuni.

Latura obiectivă a infracţiunilor îndreptate împotriva activităţilor economice, sub aspectul elementului material, se realizează de regulă prin acţiuni (uneori mai multe acţiuni alternative), pentru care sunt prevăzute, în anumite cazuri, unele cerinţe esenţiale care trebuie îndeplinite. De obicei urmarea imediată a acţiunilor desfăşurate de făptuitor în săvârşirea acestor infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii economice, iar uneori se produce o vătămare directă a valorilor ocrotite. Pentru întregirea laturii obiective este necesară şi legătura de cauzalitate între acţiunea desfăşurată şi rezultatul produs.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează prin forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte, iar în unele cazuri doar a intenţiei directe.

TITLUL VIII.

INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

PRELIMINARII. CARACTERIZARE GENERALĂ.

În acest titlu sunt incriminate infracţiuni cu un conţinut divers, dar pentru care obiectul juridic este comun: relaţiile privind convieţuirea socială.

Prin noţiunea de convieţuire socială, în sensul reglementării, se înţeleg relaţiile interumane care presupun contacte apropiate, directe, repetate între cetăţeni şi a căror încălcare cauzează o suferinţă morală, relaţii de familie, relaţii privind respectarea regulilor de protejare a sănătăţii publice, relaţiile de ajutorare a semenilor aflaţi în primejdie, relaţii între locatari, între oameni de naţionalităţi şi religii diferite, relaţiile de bună cuviinţă şi respect reciproc.

Conţinutul acestor infracţiuni este diferit, însă apropierea dintre ele constă în acest obiect juridic comun, generic. Ansamblul relaţiilor sociale ocrotite face ca, datorită specificului unor relaţii sociale, să se realizeze o diviziune a infracţiunilor în mai multe grupe distincte, cu un obiect juridic special:

- capitolul I: Infracţiuni contra familiei- capitolul II: Infracţiuni contra sănătăţii publice- capitolul III: Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie- capitolul IV: Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.

26

CAPITOLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI

Infracţiunile contra familiei alcătuiesc un subgrup aparte în cadrul infracţiunilor care aduc atingere relaţiilor de convieţuire socială.

ASPECTE COMUNE

Obiectul juridic al infracţiunilor din acest capitol îl constituie ansamblul relaţiilor de convieţuire socială care privesc apărarea familiei împotriva încălcării principiului monogamiei, a fidelităţii conjugale, a obligaţiei de întreţinere între membrii aceleiaşi familii, a dreptului minorilor la o creştere şi educare corespunzătoare şi a drepturilor părinţilor de a avea contact cu copiii lor.

Subiecţii infracţiunilor, atât activi cât şi pasivi sunt persoane, majore sau minore, între care există o legătură de familie, de afecţiune, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare.

Latura obiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează sub aspectul elementului material prin acţiuni ori inacţiuni care reprezintă încălcări ale obligaţiilor care derivă din relaţiile de familie.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru existenţa căsătoriei, pentru întreţinerea unor persoane, pentru creşterea şi educarea unui minor.

Latura subiectivă prezintă ca aspect comun faptul că toate aceste infracţiuni se comit cu intenţie.

CAPITOLUL II.INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE


Sănătatea publică este o valoare de o deosebită importanţă care se referă la asigurarea condiţiilor şi măsurilor menite să menţină sănătatea unui grup social organizat, cât şi a fiecărei persoane.

Infracţiunile din această subgrupă a infracţiunilor care aduc atingerea unor relaţii privind convieţuirea socială au ca obiect juridic ansamblul relaţiilor sociale care privesc sănătatea publică, iar ca obiect material corpul persoanelor supuse îmbolnăvirii, substanţele stupefiante sau toxice etc.

Subiecţii acestor infracţiuni sunt, de regulă, orice persoană (subiect activ), însă uneori acea persoană trebuie să aibă o anumită calitate (ex. medicul la infracţiunea de trafic de stupefiante), statul (obiectiv pasiv principal) sau persoana a cărei sănătate a avut de suferit ca urmare a faptei săvârşite (subiect pasiv secundar).

27

Latura obiectivă presupune, sub aspectul elementului material, acţiuni (de contaminare venerică, de infectare a apei etc.) sau inacţiuni (de a nu lua măsurile necesare pentru împiedicarea şi zădărnicirea combaterii bolilor etc.).Ca urmare imediată se produc rezultatele vătămătoare pentru sănătatea publică (respectiv îmbolnăviri, transmiterea unor boli etc.), însă se poate produce şi o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni constă în forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte (de regulă).

CAPITOLUL III. INFRACTIUNI PRIVITOARE LA ASISTENTA CELOR ÎN PRIMEJDIE


În acest capitol sunt reglementate faptele care prezintă pericol pentru convieţuirea sociala, prin care se încalcă spiritul de solidaritate care trebuie să existe între oameni prin respectarea obligaţiei de a da asistenţă celor aflaţi în primejdie.

Infracţiunile din acest capitol constituie o grupă distinctă a infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea sociala, ele fiind săvârşite, de regulă, prin inacţiuni.

CAPITOLUL IV.ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND

CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

În acest capitol legiuitorul a incriminat infracţiuni care aduc atingere unor relaţii de convieţuire care privesc valori sociale diverse.

TITLUL IX.

INFRACŢIUNI CONTRA CAPACITĂŢII DE APĂRARE A ROMÂNIEI

PRELIMINARII

Capacitatea de apărare a ţării constituie o valoare fundamentală care este ocrotită prin normele dreptului penal.

Acele fapte care pun în pericol sau aduc o vătămare acestei valori au fost considerate fapte de o deosebită gravitate şi au fost incriminate în cel de al X-lea titlu al Codului penal.

28


Obiectul juridic al acestor infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării în care intră componente cu caracter de valori sociale cum sunt: forţele armate ca existenţă fizică, ca putere de luptă, ordine şi disciplină militară, atitudinea curajoasă a militarilor pe câmpul de luptă, unitatea morală a populaţiei, spiritul de rezistenţă şi apărare, respectarea loială şi cu devotament a obligaţiei fiecărui cetăţean de a-şi apăra ţara.

Pe lângă acest obiect juridic comun tuturor infracţiunilor din acest titlu, există şi un obiect juridic special caracteristic la o parte din aceste infracţiuni care constă în relaţiile sociale referitoare numai la una dintre componentele capacităţii de apărare a ţării, ca de exemplu ordinea şi disciplina militară, comportarea pe câmpul de luptă etc.

Obiectul material există la unele dintre infracţiunile reglementate în acest titlu şi este constituit de exemplu, din corpul persoane (în cazul infracţiunilor de lovirea superiorului sau lovirea inferiorului), din mijloacele de luptă (în cazul infracţiunii de capitulare) etc.

Subiecţii infracţiuniiSubiect activ al acestor infracţiuni este, de regulă, un militar, respectiv o

persoană care are această calitate, iar în mod excepţional, la unele infracţiuni, subiect activ poate fi şi un civil (respectiv orice altă persoană care nu are calitatea de militar).

Subiect pasiv este statul (subiect pasiv principal) sau unitatea ori formaţiunea militară a cărei activitate a fost perturbată prin săvârşirea infracţiunii (subiect pasiv secundar).

Latura obiectivăElementul material al majorităţii infracţiunilor din acest titlu constă într-o

acţiune, şi doar uneori, la anumite infracţiuni, constă într-o inacţiune.Urmarea imediată a acestor infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol

pentru capacitatea de apărare a ţării, însă uneori se cere şi existenţa unui rezultat material.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea (sau inacţiunea) comisă şi rezultatul ce constituie urmarea imediată.

Latura subiectivăAceste infracţiuni se săvârşesc, de regulă, cu forma de vinovăţie a intenţiei

directe sau indirecte. Prin excepţie, infracţiunea de coliziune se săvârşeşte din culpă.Infracţiunile contra capacităţii de apărare care se comit prin inacţiune (omisiune)

se pot săvârşi atât cu intenţie cât şi din culpă, conform prevederilor art. 19 aliniatul ultim C.pen..

29

TITLUL X.

INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII


Menţinerea păcii şi securităţii cetăţenilor de pe întreaga planetă, coexistenţa paşnică a statelor lumii sunt premisele pentru ca viaţa pe pământ să nu fie în pericol.Pentru ca faptele care atentează la valori deosebit de importante, ca pacea şi omenirea, să nu aibă ca urmare punerea acestor valori în pericol, legiuitorul a incriminat în acest titlu o grupă de infracţiuni sub denumirea "infracţiuni contra păcii şi omenirii".

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile dintre state care se referă la apărarea coexistenţei paşnice între state şi popoare, la menţinerea păcii şi a siguranţei existenţei colectivităţilor umane.

Obiectul material al infracţiunilor contra păcii şi omenirii constă fie în corpul persoanelor care aparţin unui grup naţional, etnic, social sau religios ori care sunt supuse unor tratamente neomenoase, fie în bunurile asupra cărora se exercită acţiunile incriminate. Există însă şi infracţiuni care nu au obiect material.

Subiecţii infracţiuniiSubiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, fără a i se cere o

anumită calitate specială.Subiect pasiv este statul, ca reprezentant al societăţii (subiect pasiv principal),

dar şi o colectivitate sau un grup de persoane, ori chiar o persoană fizică (subiect pasiv secundar).

Latura obiectivăElementul material al acestor infracţiuni constă, de regulă, într-o acţiune, însă

uneori poate consta şi într-o inacţiune.În majoritatea cazurilor, pentru întregirea laturii obiective sunt necesare a fi

îndeplinite şi unele cerinţe esenţiale.Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru pace şi omenire.Latura subiectivăAceste infracţiuni se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Doar infracţiunea

de genocid se săvârşeşte cu intenţie directă.Pedepsele pentru aceste infracţiuni sunt dintre cele mai severe, în raport de

pericolul social deosebit pe care îl prezintă.

SPEŢE

1. Inculpatul sustrage cartea de identitate al unui prieten, apoi completează un imprimat CEC denumit "foaie de restituire" (cu numele şi prenumele prietenului, cu

30

suma şi o semnează) pentru a ridica o sumă de bani de pe un libret CEC al prietenului, pe care îl primise în păstrare de la acesta.

Se prezintă apoi la ghişeul CEC predând foaia de restituire astfel completată, libretul CEC şi cartea de identitate a prietenului. Funcţionara de la ghişeu bănuieşte că inculpatul nu este aceeaşi persoană cu cea din actul de identitate şi sesizează organele de poliţie, care descoperă faptele (inculpatului nu i s-a dat nici o sumă de bani).

Ce infracţiuni a săvârşit inculpatul ?

2. Văzând pe vecinul lui în timp ce acesta a ucis o persoană, Z. întocmeşte o sesizare pe care o trimite organelor de poliţie în care arată că autorul omorului este un alt vecin (cu care se afla în duşmănie) cu numele V.A.

În timpul cercetărilor se prezintă la procurorul care efectua ancheta şi declară în calitate de martor că a văzut pe V.A. în momentul în care a ucis victima.

După ce se întoarce acasă se prezintă la adevăratul autor al omorului şi îl atenţionează că îl va reclama pentru fapta săvârşită dacă în termen de două săptămâni nu îi va da o sumă de 500 lei în schimbul tăcerii sale.

Care sunt infracţiunile comise de Z.?

3. Cetăţeanul Z.H. întocmeşte o plângere, în care susţine că i s-a sustras autoturismul marca... numărul... şi depune acest înscris la organele de poliţie, sesizând fapta şi arătând că autorul este A.B..

Folosindu-se de acest înscris, fratele cetăţeanului, care era poliţist, opreşte autoturismul cu acest număr, condus de numitul A.B. (despre care poliţistul ştia că a cumpărat acest autoturism, dar nu a perfectat actele), încheie un proces verbal de constatare a sustragerii autoturismului, apoi, în baza celor două acte, întocmeşte un referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale împotriva lui A.B., cu toate că acesta susţine că autoturismul îi aparţine.

În timpul cercetărilor se dovedeşte că Z.H. vânduse anterior autoturismul lui A.B.

Ce infracţiuni a săvârşit cetăţeanul Z.H. şi poliţistul?

4. Tatăl unui minor, încredinţat mamei sale pentru creştere şi educare prin hotărâre judecătorească, fiind obligat prin aceeaşi hotărâre şi la plata unei pensii de întreţinere pentru minor, deşi realizează venituri ca angajat al unei societăţi comerciale, nu plăteşte pentru minor suma stabilită patru luni consecutiv (mama minorului formulează plângere prealabilă împotriva tatălui la organele de poliţie). În timpul cercetărilor, mama, care este poliţist, vine la tatăl minorului şi îi solicită pensia restantă, însă acesta o refuză şi o loveşte.


5. Datorită unor neînţelegeri locative, A.C. întocmeşte o sesizare scrisă, pe care o trimite organelor de poliţie, în care arată că vecinul său a comis un omor asupra unei persoane necunoscute, iar cadavrul acesteia a fost mutilat şi îngropat în grădină. Acelaşi lucru îl spune câteva zile mai târziu, în stradă, vecinilor care se adunaseră pentru discutarea unor probleme de interes comun locativ. Din cercetări a rezultat că nu s-a comis nici un omor.

31

Cum se încadrează faptele lui A.C. ?

6. În timpul desfăşurării urmăririi penale, procurorul loveşte repetat persoana cercetată pentru ca aceasta să recunoască o faptă pe care nu o săvârşise şi obţine în acest fel o declaraţie în care aceasta recunoaşte comiterea faptei; dispune apoi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva acelei persoane (ştiind că este nevinovată). După terminarea judecăţii, persoana se întâlneşte cu procurorul şi îi reproşează felul în care a procedat. Supărat, acesta o citează la sediul Parchetului afirmând că are o sesizare împotriva sa şi, aici, îi adresează expresii jignitoare după care o lasă să plece.

Ce infracţiuni a săvârşit procurorul ?

7. La prezentarea la domiciliul lui B.V. a executorului judecătoresc, însoţit de un lucrător de poliţie, pentru a se pune în executare o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, B.V. s-a opus a i se lua bunurile indicate în hotărârea judecătorească împingându-l pe executor, iar la intervenţia poliţistului pentru a-l linişti s-a adresat acestuia afirmând că, prin relaţiile pe care le are, îl va scoate din poliţie.

Arătaţi ce infracţiuni a săvârşit B.V.

TESTE GRILĂ

1) Falsul intelectual se poate săvârşi : a) numai asupra unui înscris oficial;

b) numai asupra unui înscris sub semnătură privată;c) asupra unui înscris oficial sau sub semnătură privată.

2) Subiect activ al infracţiunii de represiune nedreaptă poate fi :

a) un judecător;b) un procuror;c) persoana vătămată.

3) Evadarea este mai gravă :a) dacă fapta este săvîrşită prin folosire de violenţe;b) dacă fapta este săvîrşită prin folosirea de arme sau alte instrumente;c) dacă fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.

4) Subiect activ al infracţiunii de fals intelectual poate fi :a) un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;b) un funcţionar;c) orice persoană.

5) Persoana care a participat la o încăierare, dar înainte de terminarea acesteia s-a retras:

a) a săvârşit infracţiunea de încăierare;

32

b) nu a săvîrşit infracţiunea de încăierare;c) nu se pedepseşte.

6) Falsificarea unui înscris oficial prin alterarea lui de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, constituie :

a) fals material în înscrisuri oficiale, forma simplă;b) fals intelectual;c) fals în înscrisuri sub semnătură privată;d) fals material în înscrisuri oficiale, forma agravată.

7) Îmbolnăvirea de o boală venerică a partenerului de către o femeie care nu ştia că este bolnavă constituie :

a) contaminare venerică;b) răspândirea bolilor;c) nu este infracţiune.

8) Subiect activ al infracţiunii de luare de mită în formă calificată poate fi:a) un funcţionar;b) un funcţionar public;c) o persoană care exercită un serviciu de interes public;

TEMATICA

Nr.crt. Denumirea temei

1. Noţiunea, obiectul şi caracteristicile părţii speciale a dreptului penal. Sistemul părţii speciale a dreptului penal.

2. Infracţiuni contra siguranţei statului (noţiune şi caracterizarea generală a infracţiunilor contra siguranţei statului, trădarea, trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de secrete, acţiunile duşmănoase contra statului, spionajul, atentatul care pune în pericol statul, atentatul contra unei colectivităţi, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, subminarea economiei naţionale, propaganda în favoarea statului totalitar, acţiuni împotriva ordinii constituţionale, complotul, compromiterea unor interese de stat, comunicarea de informaţii false, divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului, nedenunţarea, infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin, regimul penal special privitor la sancţionarea infracţiunilor contra statului).

3. Infracţiuni contra persoanei (consideraţii generale, noţiunea şi obiectul infracţiunilor contra persoanei.)a) Infracţiuni contra vieţii, consideraţii generale, omuciderea (omorul, omorul calificat,

omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii).

b) Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (consideraţii generale, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, lovirile sau

33

vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporală din culpă, provocarea ilegală a avortului.)

c) Infracţiuni contra libertăţii persoanei (consideraţii generale, lipsirea de liberate în mod ilegal, sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului profesional.)

d) Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (consideraţii generale, violul, actul sexual cu un minor, seducţia, perversiunea sexuală, corupţia sexuală, incestul, hărţuirea sexuală.)

4. Infracţiuni contra patrimoniului (noţiune şi caracterizare generală, furtul, furtul calificat, aspecte procesuale pentru pedepsirea unor furturi, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, delapidarea, însuşirea bunului găsit, distrugerea, distrugerea calificată, distrugerea din culpă, tulburarea de posesie, tăinuirea.)

5. Infracţiuni contra autorităţii (noţiune şi caracterizare generală, ofensa adusă unor însemne, ultrajul, unele cazuri speciale de pedepsire a ultrajului, uzurparea de calităţi oficiale, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru.)

6. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege (noţiune şi caracterizare generală)a) Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul (noţiune şi caracterizare generală,

abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu în formă calificată, neglijenţa în serviciu, purtarea abuzivă, neglijenţa în păstrarea secretului de stat, conflictul de interese, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă, fapte săvârşite de alţi funcţionari)

b) Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (noţiune şi caracterizare generală, denunţarea calomnioasă, mărturia mincinoasă, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, împiedicarea participării la proces, nedenunţarea unor infracţiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreaptă, evadarea, înlesnirea evadării, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, reţinerea sau distrugerea de înscrisuri.)

c) Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (noţiune şi caracterizare generală, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, neîndeplinirea cu ştiinţă îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, distrugerea şi semnalizarea falsă.)

d) Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege (noţiune şi caracterizare generală, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive, nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri, exercitarea fără drept a unei profesii, nerespectarea regimului transportului rutier public).

7. Infracţiuni de fals (noţiune şi caracterizare generală, falsificarea de monede sau de alte valori, falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport, falsificarea de valori străine, deţinerea de

34

instrumente în vederea falsificării de valori, sancţionarea persoanei juridice, falsificarea instrumentelor oficiale, folosirea instrumentelor oficiale false, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsul în declaraţii, falsul privind identitatea, falsul prin folosirea emblemei Crucii Roşii.)

8. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (noţiune şi caracterizare generală, specula, înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor, divulgarea secretului economic, contrafacerea obiectului unei invenţii, punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri.)

9. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.a) Infracţiuni contra familiei (bigamia, abandonul de familie, relele tratamente aplicate

minorului, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.)b) Infracţiuni contra sănătăţii publice (zădărnicirea combaterii bolilor, contaminarea

venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, sustragerea de la tratament medical, răspândirea bolilor la animale sau plante, infectarea apei, traficul de substanţe toxice, falsificarea de alimente sau alte produse.)

c) Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţa de a se îngriji, lăsarea fără ajutor, lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare.)

Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (instigarea la discriminare, împiedicarea libertăţii cultelor, profanarea de morminte, tulburarea folosinţei locuinţei, ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, încăierarea, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, instigarea publică şi apologia infracţiunilor, răspândirea de materiale obscene, cerşetoria, prostituţia, proxenetismul, jocul de noroc.)

10. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României- infracţiuni săvârşite de militari- infracţiuni săvârşite de militari sau de civili- infracţiuni săvârşite de civili

11. Infracţiuni contra păcii şi omenirii (propaganda pentru război, genocidul, tratamentele neomenoase, distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale.)

B I B L I O G R A F I E

Bibliografie obligatorie : M. Bădilă – Drept penal, partea specială, vol. I, Editura Altip, Alba Iulia, 2006 M. Bădilă – Drept penal, partea specială, vol. II, Editura Altip, Alba Iulia, 2007

Bibliografie facultativă :

M. Bădilă – Drept penal, partea specială, Editura ALTIP Alba Iulia, 2004 T. Toader – Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, 2002 V. Dongoroz ş.a. – Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. III şi IV, Editura

Academiei, 1971

35

T. Vasiliu ş.a. – Codul penal, comentat şi adnotat, vol. I şi II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977

i

36

suport curs 2006 drept

Documents