1. Prezentaţi cele trei directii de cercetare ale filosofiei dreptului în concepţia lui Giorgio Del Vecchio

In celebra sa lucrare „Lecţii de filosofie juridică”, juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale ale obiectuluide studiu al filosofiei dreptului, şi anume:

1. Definirea dreptului din punct de vedere logic in universalitatea sa,oferind răspuns la intrebarea ce este dreptul dincolo de formele concreteistorice sau regionale in care s-a mai manifestat. Este o abordare metateoretică, dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale.

2. Abordarea fenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea, geneza şi evoluţia sa in ansamblu, a normelor şi valorilor juridice in dependenţă de contexte social-culturale. Este o abordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte, ce este comun, in spaţiuldreptului, momentelor istorice diferite.

3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adică din punctde vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. Căci ştiinţele juridice speciale, prin natura lor, se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ţine strict de el,fără a-i pune in discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie” sau „ceea ce ar trebui să fie” in dreptin opoziţie cu „ceea ce este”, opunand astfel un ideal de drept uneirealităţi juridice date. Filosofia dreptului nu se mărgineşte să expună ceconstată, cum procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei, ci prin opera de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important in formularea idealului de justiţie in conformitate cu principiile superioare care trebuie să domine orice organism social.Astfel, ganditorul ajunge la concluzia că filosofia dreptului este„disciplina care defineşte dreptul in universalitatea sa logică, cercetează originile generale ale dezvoltării sale istorice şi il preţuieşte dupăidealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”.

2. Normă juridică şi valoarea socialăIntroducerea noţiunii de valoare în centrul teoriei juridice, apreciază M. Virally, nu este o operă

inutilă, nici orientare spre idealism, nici lansare în speculaţii de ordin filosofic sau moral. Din contră, înseamnă a aprecia cu exactitate maniera în care dreptul apară interesele individuale şi colective.

Conceperea complexă a dreptului include dimensiunea axiologică, dreptul, fiind produsul faptelor sociale şi al voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale şi o ordine normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi constrângere.Rehbinder propune o teorie tridimensională a cunoaşterii dreptului ca ştiinţă a valorilor, ştiinţă a normelor, ştiinţă a realităţii, cu privire la care s-a remarcat caracterul complex al conceperi Norma juridică, în unitatea trăsăturilor sale definitorii ca: violabilitatea, generaliatea şi impersonalitatea, tipicitatea, imperativitatea, vizează un raport intersubiectiv, se află în relaţii complexe cu valoarea.

Insuşi procesul de constituire a normei juridice implică o dimensiune valorică inerentă, deoarece acesta se raportează la plenul posibilităţii şi al virtualităţii, reţinându-se selectiv ceva din sfera posibilităţii, voinţa raportându-se la ceea ce nu este încă, la un ideal spre care trebuie să tindă o realitate.

Se poate constata primatul valorii asupra normei juridice, aceasta din urmă „fixând" valoarea ca atare, conferindu-i o dimensiune juridică, „operaţionalizând", instituind prescripţii care în diverse maniere, prin prohibiţii, obligaţii, variante comportamentale permise, apaără valoarea. Valoarea este o prezenţă implicită sau explicită a raportului juridic. Analizând această realitate şi evidenţiind rolul valorii în definirea raportului juridic şi asigurarea unităţii trăsăturilor sale specifice, M. Djuvara concepe raportuljuridic ca o apreciere care se poate face din punct de vedere al dreptăţii asupra unei fapte comise de o persoană cu privire la altă persoană.Varianta 2

Valoare, normă şi acţiune juridicăStatutul normelor juridice în interiorul universului existenţei umane este bine cunoscut. Pornind de

la accepţiunea dată de Tudor Cătineanu valorii morale, aceea potrivit căreia aceasta este “acea realitate sau acea componentă a realităţii – componentă obiectivă - inerentă actelor umane şi relaţiilor umane pe care oamenii o reflectă spontan-reflexiv în ipostaza de calitate şi o recomandă ca însuşire,” putem aprecia norma

1

juridică tocmai ca fiind recomandarea făcută oamenilor pentru a adera apreciativ, acţional şi comportamental la o anumită valoare juridică.

Rezultă, deci, că fiecărei valori juridice îi este ataşată, în sistemul dreptului, o normă juridică derivată. Relaţiile de interdeterminare dintre normă şi valoarea juridică sunt deosebit de complexe. “Norma are ca nucleu conceptual valoarea” – spune Tudor Cătineanu, în timp ce, parafrazându-l pe Petre Andrei, criteriul după care judecăm o faptă drept dreaptă sau nedreaptă este conformitatea cu o poruncă, cu o lege, care permite sau opreşte săvârşirea unei acţiuni”. Varianta 3

Aspecte ale relatiei drept-morala:spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neaparat unitare. Kelsen :

valorile morale nu sunt absolute ; ele suporta o determinare istorica si de clasa. Ori, dreptul prin natura sa este si trebuie sa fie unitary asigurand o ordine juridica unica in societate ;

sub aspectul genezei lor, normele de drept sunt, de regula, premeditate, ca rol al intentionalitatii sociale, exprimata in forme riguroase, garantate de forta publica si supuse sistematizarii si publicarii;

teritoriul moralei este mai cuprinzator decat acela al dreptului intrucat normele morale reglementeaza si relatii sociale care nu intra sub incidenta dreptului (ex: relatiile de prietenie). In legatura cu aceasta apare o problema : au toate normele juridice o semnificatie morala?

unii teoreticieni (de ex. Ion Craiovan) considera ca norme juridice referitoare la diferite proceduri sau de publicitate funciara, ori cele tehnice, organizatorice nu ar avea o semnificatie morala.

alti teoreticieni (a caror pozitie o impartasesc) apreciaza ca, cel putin indirect, toate normele de drept au o semnificatie morala. Normele invocate cu titlu de exceptie comporta indirect exigenta morala a datoriei si corectitudinii sociale in orice imprejurare.

Totusi, se admite in genere ca legile pot fi lipsite de eficacitate daca nu se conformeaza unor standarde morale. Fenomenul “nesupunerii cetatenesti fata de lege” propriu societatii americane, exprimand protestul public al unor categorii sociale, profesionale, de a schimba o lege care nu corespunde unor exigente morale mai inalte (ex. protestele aparatorilor mediului fata de unele reglementari juridice), confirma necesitatea rezonarii dreptului cu morala.

Dreptul poate ramane in urma moralei in multe alte situatii (scutirea discala, degradarea regimului penitenciar, drepturile minoritatilor sexuale. Dar in alte situatii dreptul e mai severe ca morala comuna (ex.codurile de deontologie)

Nota H.I. S-a afirmat, in buna masura justificat, ca in timp ce morala opereaza intr-un camp al valorilor transcendente (in sens, aici, de perene sau macar stabile), dreptul ramane supus unor servitutii eminente. Personal, nu vad aici o contradictie intre drept si morala cu acel raport de complinire, in care dreptul aduce in planul imediatului, al realitatii concrete luminile moralei pentru a ridica insasi realitatea imediata, reglementata juridic, la inaltimea valorilor asumate. Prin drept, transcendenta devine imanenta : realitate vie, incarcata valoric.

3. Domeniul filosofiei dreptuluiObiectul Filosofiei dreptului se determină pornind de la identificarea acestei ramuri a filosofiei în

cadrul Filosofiei practice. Filosofia dreptului studiază “conceptul universal al dreptului” (Giorgio del Vecchio), studiază “ideea dreptului, conceptul dreptului şi realizarea acestuia” (Hegel), cercetează “rostul omenesc al dreptului” (P.M. Cosmovici).

Giorgio del Vecchioconsidera ca: “Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”. Acelaşi autor evidenţiază cele trei direcţii de cercetare proprii filosofiei dreptului: logică, fenomenologică şi deontologică. Prima fixează noţiunea ca atare (dreptul), ca obiect al oricărei cercetări ulterioare. A doua cercetează originea şi evoluţia dreptului, în timp ce a treia fixează idealul de justiţie, prin compararea kantiană a “ceea ce este” (Sein) cu “ceea ce trebuie să fie” (Sollen).

Filosofia dreptului este strâns legată de alte ştiinţe. Giorgio del Vecchio enumeră opt ştiinţe înrudite cu Filosofia dreptului: Jurisprudenţa, Filosofia teoretică, Psihologia, Filosofia practică, Sociologia, Demografia şi Statistica, Economia politică şi Ştiinţa politică.

Cea mai interesantă şi, totodată, cea mai durabilă relaţie este cea dintre Filosofia dreptului şi Jurisprudenţă (Dreptul pozitiv) . Dacă Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală,

2

Jurisprudenţa studiază aspectele particulare ale dreptului: domeniile aplicării dreptului, diferitele sisteme de drept, practica juridică etc. Fiecare dintre cele două domenii de cercetare este bază de plecare pentru cercetarea propriului domeniu.

La polul opus se situează relaţia cu Filosofia teoretică. Aceasta oferă Filosofiei dreptului universul conceptual propriu filosofiei, precum şi o metodologie specifică de cercetare. Putem aprecia, deci, că Filosofia dreptului este o aplicaţie a filosofiei, în genere, în timp ce Jurisprudenţa este o aplicaţie a Filosofiei dreptului.

Importante relaţii există între Filosofia dreptului şi celelalte ştiinţe enumerate. Astfel, Psihologia, îndeosebi prin componenta ei socială oferă explicaţii ale comportamentelor de grup utile înţelegerii conceptelor derivate ale dreptului, Filosofia practică, prin cealaltă componentă a sa, etica, oferă explicaţii pertinente asupra relaţiilor dintre normativitatea juridică şi cea morală, sociologia este ştiinţa care oferă cadrul experimental al elaborărilor teoretice din domeniul Filosofiei dreptului, Demografia şi Statistica oferă informaţii despre mişcarea grupurilor umane, utile în cercetarea originii normelor şi comportamentelor juridice, iar Economia politică şi Ştiinţa politică oferă Filosofiei politice explicaţii asupra cadrului economic şi politic, instituţional în care se derulează fenomenul dreptului.

Filosofia dreptului este o disciplină filosofică, specie a filosofiei practice. Ea nu se confundă cu ştiinţa dreptului. Dacă Filosofia dreptului este teoria dreptului natural, obiectiv, aşa cum se instituie el pe baza înţelegerii esenţei fiinţei umane şi a colectivităţilor sociale, ştiinţa dreptului este teoria dreptului pozitiv, subiectiv, aşa cum este el conceput de către sistemul instituţional al unei organizări statale determinate şi pe baza unei doctrine juridice asumate. Filosofia politică studiază dreptul sub trei aspecte esenţiale, interdependente: aspectul logic, conceptual, aspectul fenomenologic, al originii şi evoluţiei dreptului şi aspectul deontologic, al idealităţii dreptului.

Varianta 2Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman. Este cunoaştere a temeiului existenţelor, a

realităţilor ultime, originare, necondiţionate, de ordinul esenţei, prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu coerent de enunţuri formulate prin categorii, teze şi principii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii care stau la baza alcătuirii lumii. Este o reflecţie asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane, căutare a sensului acestor experienţe şi a unităţii spiritului uman.

Problematica filosofiei este sugestiv prezentată de Immanuel Kant, în “Logica”, folosind patru întrebări fundamentale care preocupă omul, la nivel filosofic:

Ce pot să ştiu?Ce trebuie să fac?Ce-mi este îngăduit să sper?Ce este omul?Potrivit răspunsurilor pe care filosofia le dă celor patru întrebări, aceasta îşi fixează problematica în

mai multe discipline filosofice. Giorgio del Vecchio grupează disciplinele filosofice după răspun surile la primele două întrebări kantiene, astfel:

Filosofia teoretică. Răspunzând la prima întrebare kantiană, aceasta studiază primele principii ale existenţei şi ale cunoaşterii şi cuprinde următoarele ramuri ale filosofiei: “Ontologie sau Metafizică (aceasta cuprinde şi Filosofia religiei şi Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoaşterii, Logică, Psihologie, şi Estetică”

Filosofia practică. Aceasta răspunde la cea de-a doua întrebare a lui Kant şi cuprinde, după Giorgio del Vecchio, următoarele ramuri ale filosofiei: “Filosofie morală şi Filosofia dreptului.” Autorul observă utilizarea, uneori, a termenului de Etică, fie cu sensul de Filosofie morală, fie cu sensul de Filosofie practică, în genere, caz în care este eludată existenţa de sine stătătoare a Filosofiei dreptului. În acelaşi timp, autorul nu aminteşte, în diviziunea sa, ramuri ale filosofiei fără de care însăşi filosofia dreptului ar fi greu de înţeles, aşa cum sunt Axiologia şi Filosofia culturii, circumscrise, probabil, în Filosofia istoriei, sau Antropologia, în cadrul primului gen, ori Praxiologia în cadrul celui de-al doilea. Rămâne discutabilă prezenţa în cadrul disciplinelor filosofice a Psihologiei, azi o disciplină care-şi revendică obiectul mai degrabă în rândul ştiinţelor empirice.

4. Definiţi noţiunea de valoare socială

3

Valoarea poate fi definită ca o „relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice), în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Deşi valoarea se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţele sociale, istoriceşte determinate de practică, se atribuie denumirea de valoare chiar lucrurilor, ideilor sau acţiunilor cărora anumite comunităţi le acordă preţuire şi către care ele aspiră.

Valoarea reprezintă întruchiparea unor scopuri, proiecte, dorinţe, intenţii, adică obiectivarea esenţei umane în produse ale activităţii creatoare specifice pentru fiecare tip de atitudine umană".

Valoarea, ca fenomen, după I. Alexandrescu, prezintă o triplă determinare:- actul valorizator se desfăşoară la nivelul conştiinţei sociale; - aprecierea umană deşi e subiectivă are premise obiective; - valoarea se stabileşte pe anumite criterii condiţionate istoriceşte şi socialmente de praxis .

In condiţiile pluralismului cultural al societăţii contemporane se remarcă tot mai mult necesitatea reconsiderării principiului demnităţii umane, a unităţii omului - omul înţeles ca sistem unitar - probleme care nu numai că preced aprecierile ştiinţifice, ci acţionează subteran sau deschid în miezul problematicii ştiinţei. Varianta 2

Valoare – relaţie socială prin care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte, fapte, comportamente, idei sau acţiuni umane. Ea se manifestă sub forma unor scopuri, proiecte, dorinţe sau intenţii ale individului sau colectivităţilor sociale. Valoarea implică un raport între ceva demn de preţuit şi „cineva” în măsură să acorde preţuire, adică un raport între obiectul valorizat şi subiectul valorizator.

Acest raport are un caracter social, deoarece subiectul valorizator acordă preţuire acelor obiecte, activităţi sau proiecte umane care se dovedesc apte să satisfacă anumite trebuinţe, necesităţi şi aspiraţii umane. Valorizarea presupune un proces de receptare, omologare şi ierarhizare a unei valori în funcţie de anumite idealuri, principii şi criterii ce depind de scopurile, interesele şi aspiraţiile unor grupuri sau colectivităţi. Fiecare societate promovează un anumit sistem de valori, schimbările istorice şi sociale modificând atât criteriile de valorizare, cât şi ordinea ierarhică a valorilor. Valorile au un rol esenţial în orientarea acţiunilor umane, în stabilirea scopurilor de atins, a strategiilor, metodelor sau căilor de acţiune. Din acest motiv, valorile sunt adesea invocate ca un important factor explicativ al comportamentului economic şi social. Valorile unei persoane, grup sau colectivităţi tind să se constituie într-un sistem ierarhizat de preferinţe, iar prin caracterul lor dezirabil, valorile tind să ia forma unor norme de acţiune. Ansamblul de valori şi norme care reglementează diferitele activităţi şi relaţii sociale formează ceea ce numim sistemul valorico-normativ. Datorită importanţei valorilor în dinamica vieţii economico-sociale, multe studii interdisciplinare au ca obiect identificarea configuraţiilor de valori, modificarea acestora în timp, variaţia lor de la o colectivitate la alta, schimbarea ierarhiilor de valori de la o etapă la alta, principiile moral-valorice care funcţionează în viaţa economică şi socială, distincţia între valorile morale şi valorile economice sau dintre valorile spirituale şi cele materiale, ca şi rolul pe care îl au opţiunile cercetătorului în alegerea metodelor de investigaţie ştiinţifică şi raportarea la idealul „neutralităţii axiologice”.

5. Omul ordinii juridice (homo juridicus) In plan macrosocial, geneza şi instituirea normelor juridice în societate sunt prezentate indisolubil legate

de conştiinţa şi voinţa indivizilor şi a colectivităţilor umane, ca o parte integrantă a unui proces complex de realizare a unei ordini sociale -relative desigur şi mereu în devenire — inerente autoreglării şi dezvoltării societăţii uman e.

Oamenii în acţiunea lor socială realizează mai mult sau mai puţin Dreptul, îi valorifică prescripţiile, îşi satisfac nevoi sau interese, construind relaţii sociale sau încalcă normele juridice, declanşând răspunderea juridică. In acelaşi timp, finalităţile dreptului vizează în cel mai înalt grad condiţia umană. Demnitatea umană este în măsură să ofere principiul director, axul structural al sistemului valoric care ghidează dreptul.

In plan ontogenetic - al existenţei individului de la naştere până la moarte - homo juridicus este prin excelenţă fiinţă înzestrată cu conştiinţă, raţiune, voinţă, liberă să acţioneze pentru satisfacerea nevoilor, intereselor şi aspiraţiilor sale, în consens cu valorile apărate prin Drept sau încălcând normele sale.Concepte definitorii ale dreptului întruchipează în plan juridic fiinţa şi fapta omului.Astfel, prin subiect de drept (subiect juridic) înţelegem o persoană fizică în mod individual sau un colectiv de oameni privite în calitate de titulari de drepturi subiective şi obligaţii juridice. Omul ca subiect individual de drept trebuie să aibă capacitatea juridică, aceasta desemnând aptitudinea generală şi abstractă a omului de a

4

avea drepturi şi obligaţii juridice.De regulă, capacitatea juridică este unică. Astfel, posibilitatea unui drept şi exerciţiul acestuia sunt în general indisolubile.

Faptele omului în relaţie cu normativitatea juridică se pot situa în zona licitului în cazul în care sunt respectate prescripţiile normelor juridice sau în zona ilicitului în cazul încălcării acestora.Deşi marea majoritate a indivizilor dintr-o societate au un comportament care este în acord cu normele juridice, dreptul fiind de cele mai multe ori un factor de construcţie socială, de o mare semnificaţie juridică sunt comportamentele care ignoră, sfidează, încalcă regulile sociale, transgresând normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.

Nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor sociale sunt desemnate în general prin noţiunea de devianţă socială. Opiniile majorităţii autorilor converg spre recunoaşterea caracterului universal al fenomenului de devianţă socială, întrucât "nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter criminal”.

6. Dimensiunile adevărului Cunoasterea adevarului este idealul suprem spre care aspira omul. Definitia cea mai raspandita a adevarului este aceea a adevarului corespondenta – adevarul este proprietatea propozitiilor de a fi adecvate obiectului exprimat. Alte definitii utilizeaza termenul de coerenta, sau de utilitate pe care il echivaleaza cu adevarul. Esenta adevarului unei opinii este de a face parte dintr-un sistem complet, inchegat, si deci falsitatea unei opinii este dezacordul ei cu ansamblul opiniilor noastre. Exista 4 dimensiuni ale adevarului, si anume corespondenta (concordanta intre constructe si fapte), reprezentarea (structura faptelor anume exprimata in structura constructelor), referinta (constructul desemneaza un anume obiect), informatia (purtatorul adevarului este un anumit continut propozitional) Acestor dimensiuni li se pot atasa grade de realizare/ amendamente: gradul de adevar al corespondentei, de compltitudine a reprezentarii, de precizie a referintei, si de certitudine a informatiei (nu poate fi apreciata drept falsa, ci incerta sau certa) K.Popper surprinde clar ca a sti adevarul inseamna idealul spre care aspira omul, dar nu putem sti daca am atins adevarul ci putem constata ca am gresit, si putem elimina o eroare, moment esential al cunoasterii. Eroarea poate fi detectata si eliminata pe doua cai, si anume: criteriul teoriilor si conjuncturilor (parerilor altora) si criteriul propriilor noastre teorii si conjuncturi. Complexitatea problematicii adevarului are o mare relevanta pentru cunoasterea juridica, prin

- obtinerea unui grad ridicat de evaluare a corespondentei, cat mai precis, mai cert. - relatia adevarului cu fenomenul juridic, care se releva in stabilitatea conditiilor tehnice specifice

procesului elaborarii de norme juridice ~ dreptul trebuie sa fie aplicabil, practicabil, sa fie elaborat in conditii tehnice specifice

- Ordo sau jus in limba latina, nomos (Aristotel) – dreptul ca fenomen juridic se manifesta in infinite modalitati, cazuri concrete, si de aceea judecatorul trebuie sa se raporteze la cunoasterea fiecarui caz judecat.

- Perspectiva gnoseologica considera ca dreptul nu este o oglinda pura a realitatii, deaorece este o creatie a spiritului, deci realtitatile sunt prefacute conceptual.

Adevarul juridic are importante relevante pentru intelegerea corecta a relatiilor adevar-libertate, adevar-justitie, adevar-demnitate umana. Teoria adevarului mai comporta o problema, si anume cea a purtatorului adevarului. Astfel, unele teorii atribuie adevarul frazei, altele enuntului, altele propozitiei, altele judecatii.

7. Gnoseologie şi juridicitateTeoria cunoasterii (gnoseologia) este o componenta a filosofiei. Ea explica reflectarea lumii in

mintea omului, principiile si legile care guverneaza producerea si insusirea cunoastintelor stiintifice, formele si metodele de descoperire, fixare si transmiterea sociala a adevarurilor, interferenta dintre cunoastere si celelalte activitati omenesti.

Teoriile despre cunoastere sunt la fel de vechi ca filosofia insasi. Dfinirea adevarului si explicarea mecanismului cunoasterii au fost preocupari ale lui Aristotel si ale stoicilor in antichitatea greaca, ale lui Descartes si Leibniz, ale lui Locke si Hume, ale lui Kant, hegel sau Russel.

5

Problematica traditionala a gnoseologiei include reflectii despre obiectul cunoasterii, geneza cunostintelor umane, formele si procedeele de cunoastere, conceptul de adevar, verificarea cunostintelor adevarate, elaborarea constructiilor teoretice. Ea este continuata si revigorata in contemporaneitate si prin utilizarea unor rezultate ale stiintelor particulare. (psihologia experimentala, cibernetica, semiotca).

Din perspectiva gnoseologica si axiologica, modul de gindire juridic compota exigentele :*capacitatea de asesiza care relatii sociale cad sub incidenta normelor de drept oei ies

domeniul reglementarilor juridice ; *sesizarea valorilor sociale protejate juridic, a efectelor juridice posibile in cadrul

nesocotirii lor ; *cunoasterea principiilor dedrept dar si a exceptiilor posibile ; *capacitatea de a explora norma juridica in unitatea structurii sale, de a intelege ratio

legis, dar si accasia legis ;*tehnica coroborarii normelor juridice, a intelegerii dreptului ca un sistem ;*capacitatea de a aprecia natura juridica a unei situatii de fapt si a o incadra in mod

corespunzator in normativitatea juridica ;*capacitatea de a interpreta, de a gasi relatia corecta dintre litera si spiritul legii ;*intelegerea constantelor dreptului, dar si a dinamicii sale contemporane ;*nevoia de a reflecta la rolul dreptului contextulcerintelor contemporane de

democratie si progres ;*cunoasterea si valorificarea aspectelor valoroase in alte sisteme de drept ;*a fi partizanul ordinii de drept si al protectiei juridice a fiintei umane, al drepturilor

si libertatilor fundamentale; 8. Ce se întelege prin termenul de ordine socială şi care este lgătura acesteia cu diferitele

categorii de norme sociale În accepţiune comună ordinea socială se referă la desfăşurarea normală a vieţii sociale, adică evitareaconflictelor, manifestărilor, protestelor,perturbărilor de orice tip. Ansamblu de norme, valori, reguli si obligaţii, interdicţii şi practici sociala= ordinea socială.Orientări teoretice principale: a) perspectiva constrângerii, care concepe ordinea socială ca emanaţie a autorităţii, ce pune accentul pe"controlul social instituit din afară" asupra conduitelor, în scopul reglării acestora pentru respectarea fundamentelor legale ale ordinii stabilite; b) perspectiva consensului, conform căreia ordinea socială este concepută ca produs al totalităţii deacţiune întreprinse de actorii sociali, care evidenţiază cu prioritate, rolul "autocontrolului". Potrivit lui Emile Durkheim, fondatorul conceptului de anomie sociala, ordinea socială reprezinta un efect al unui proces de internalizare a normelor şi valorilor grupului social de către indivizi. Societatea nu poate exista fara norme : 1.prin norme societatea se organizeaza pe baze rationale, functionand independent de vointele individuale, ca o “constiinta colectiva” ; 2.prin norme se transmite din generatie in generatie experienta si actiunea standartizata, ceea ce permite predictibilitatea conduitelor umane ; 3. prin norma se asigura o stare relativa, de echilibru si armonie. Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificate in norme cutumiare, religioase, morale, juridice, economice si altele, prin respectarea lor gasindu-se valori de proveniente diferite. Totalitatea actiunilor omenesti implica o multitudine de valori, interese si motivatii care creaza dinamica societatii ca intreg a carui materializare ia forma normativitatii sociale.

Diversitatea acestor norme si modul lor specific de functionare creeaza ordinea normativa a unei societati. Aceatsa reglemenetaza desfasurarea rationala a vietii sociale.

Referindu-se la norme nonjuridice, Jean Dabin distingea : regulile morale, acelea de convietuire sociale proprii unui grup (exprimand buna crestere sau comportamentul civilizat), regulile proprii unui anumit mediu (profesional, sportiv).

In ultima instanta sunt semnificative pentru sistemul normelor sociale urmatoarele categorii de norme : etice, politice, religioase, juridice.

In esenta lor, normele sociale sunt emanatii ale constiintei collective, reprezentand elementele principale de rationalizare si normalizare a conduitelor, asigurand participarea indivizilor

6

la existenta colectiva si predictibilitate actiunilor lor in conformitate cu modelele culturale dominante, exprimate normativ.

Intre normele si comportamentul concret exista, nu o data, conflicte de principii si valori, de optiuni si conceptii. De astfel, nu toate normele au acelasi grad de acceptabilitate sociala. De asemenea, nu orice norma dispune de o forta coercitiva suficienta pentru a se impune.

Extraneitatea normelor sociale se regaseste, intre altele, in faptul ca prescriptiile unora dintre ele, extrem de coercitive la un moment dat, pot disparea sau pot deveni simple exercitii de virtute sociala (ex : cazul normelor religioase).Normele sociale alcatuiesc o realitate sistematica.9.Statutul axiologic al adevăruluiFaţă de conceptul Iogico-semantic de adevăr, atitudinile individului sau ale societăţii pot fi diferite. Admiterea, ignorarea sau respingerea adevărului se pot produce în funcţie de interesele, nevoile, aspiraţiile individului, grupurilor sociale, societăţii unui timp istoric. Rostirea adevărului poate depăşi plan

7

gnoseologic şi primi semnificaţii valorice. încă la Platon, unde Binele este o valoare complexă, supremă, sincretică Adevărul este alături de Frumos, conţinut parţial al Binelui9. în procesul valorizării, Adevărului îi sunt conferite aprecieri privind calitatea şi utilitatea lui. Reflectând asupra prejudecăţilor filosofilor, Fr. Nietzsche nota: „Voinţa de adevăr, cea care ne va ademeni la tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filosofii de până acum au vorbit cu veneraţie.A admite că neadevărul este o condiţie a vieţii înseamnă, desigur, a te opune în mod primejdios sentimentului obişnuit al valorilor, iar o filosofie care îngăduie această cutezanţă se plasează, prin acesta, dincolo de Bine şi de Rău."

Adevărul ca valoare este implicat în lumea morală a individului, în întemeierea raţională a acţiunii, în continuitatea şi discontinuitatea contradictorie a vieţii sociale, în umanizarea individului şi a societăţii.

Departe de a fi un loc comun sau o problemă pe deplin elucidată, statutul Adevărului este comparabil aşa cum scria K. Popper, cu cel al unui vârf de munte, care este întotdeauna sau aproape întotdeauna învăluit în nori. Cunoaşterea adevărului este idealul spre care aspiră omul; dar ceea ce putem şti sigur nu este că am atins adevărul, ci doar - precum alpinistul în faţa unui perete de stânca - faptul că am greşit şi că suntem în situaţia de a elimina o eroare, moment esenţial al procesului cunoaşterii. Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, noţiunea de Adevăr, deşi prezentă în discuţii de la începuturile filosofiei, ni se înfăţişează încă acoperită de numeroase obscurităţi şi perplexităţi.

Achiziţiile certe, problemele controversate, aspectele încă cercetate ale teorieiadevărului cât şi „reverberaţiile" sale valorice, se regăsesc, în mod specific înlumea juridică. „A cunoaşte corect din punct de vedere juridic nu înseamnă decinumai a identifica faptele în materialitatea lor, ci îndeosebi a identificasemnificaţia faptelor şi caracterele persoanelor care au participat la ele, inclusivcircumstanţele în care s-au aflat ele şi s-au manifestat, putându-se afirma cătemele despre adevăr în drept sunt consecinţa culturii juridice a celui care emiteacele teme, iar lumea care se dezvăluie subiectului cunoscător este o lume avalorilor juridice".10.Raportul juridic şi valoarea socială

Normele juridice se realizează în viaţă prin raporturi juridice. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt: existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate. Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:

(1) Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată între oameni. Este de esenţa dreptului alteritatea, existenţa altei persoane. Omul nu poate trăi decât în relaţie cu alţi oameni. Din punct de vedere al obiectului putem distinge relaţii sociale care vizează valori economice sau extraeconomice; după plasarea în spaţiu avem relaţii sociale interne, private sau publice (în cadrul unui stat) şi relaţii internaţionale  (2)Raportul juridic este un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Dublul caracter voliţional poate fi caracterizat prin aspecte concordante sau de confruntare, simetrie sau asimetrie, în funcţie de ramura de drept şi de situaţia concretă.

Valorile sociale îşi capătă, aşadar, recunoaşterea de a fi apte să satisfacă trebuinţe numai în cadrul relaţiilor sociale. Numai în acest cadru se delimitează valorile sociale care prezintă o importanţă deosebită pentru grupul social şi a căror ocrotire trebuie asigurată prin formele cele mai grave de constrângere, de valorile sociale care prezintă o mai redusă importanţă, sau de valorile care prezintă un interes strict individual. Valoarea reprezintă, prin urmare, nu o calitate intrisecă a bunului sau intereselor ci o evaluare din exterior a acestora, este expresia preţuirii pe care o acordăm, bunului, interesului în raport cu trebuinţele noastre.11. Ce înţelege prin termenul de gnosologie ?

8

Teoria cunoasterii (gnoseologia) este o componenta a filosofiei. Ea explica reflectarea lumii in mintea omului, principiile si legile care guverneaza producerea si insusirea cunoastintelor stiintifice, formele si metodele de descoperire, fixare si transmiterea sociala a adevarurilor, interferenta dintre cunoastere si celelalte activitati omenesti.

Cu alte cuvinte Gnoseologia – studiaza natura, valoarea, intinderea si limitele cunoasterii, izvoarele, structura, validitatea ei.12.Adevăr şi juridicitate Adevărul, dezirabil pentru a fi valorizat pentru conştiinţă juridică, este acela caracterizat printr-un grad ridicat de evaluare a corespondenţei, cert - trăsături validate prin mijloace specifice, fiind necesare în acelaşi timp norme şi instituţii juridice care să ofere soluţii satisfăcătoare situaţiilor pe care le ridică viaţa socială, complexitatea problematicii adevărului, cu nenumărate ipostaze care includ şi necunoaşterea adevărului sau eroarea.

In procesul complex al elaborării normativităţii juridice, corespondenţa între demersurile teoretice reţinute pentru fundamentarea noului act normativ şi „laturile sociale" joacă un rol semnificativ care contribuie la viabilitatea noii reglementări, sau dimpotrivă, la o revoltă a faptelor contra legilor .

Ca toate regulile care ţin de disciplina socială, remarca J. Dabin, dreptul este chemat să fie realizat efectiv, perceptele sale fiind destinate să îndrume conduita subiecţilor. Ca urmare, dreptul trebuie să fie aplicabil, practicabil, să corespundă condiţiilor tehnice specifice, care să asigure punerea sa în execuţie. In procesul „construirii" şi fasonării regulilor de drept conceptual, legiuitorul simplifică, schematizează, prezumă.

Sub semnul adevărului juridic se analizează o corelaţie fundamentală pentru „atragerea" faptelor sociale pe teren juridic, aceea dintre fapte şi enunţurile care exprimă ipoteza normei juridice, în funcţie de care construcţiile juridice se pot edifica din treaptă în treaptă sau pot fi viciate în mod decisiv.

Valorizarea adevărului în drept nu este şi nu poate fi stereotipă, lipsită de dificultăţi, infailibilă.

Investigând chiar sumar relaţia adevărului cu fenomenul juridic, constatăm varietatea şi specificitatea acesteia, adevărul fiind valorizat prin prisma unor exigenţe juridice, referitoare la cerinţe semantice, precizie, validare, acceptare sau inacceptarea erorii, instituindu-se un adevăr specific - adevărul juridic, înregistrându-se însă şi situaţii inedite în care adevărul este ignorat sau chiar sfidat.

Ilustrând acest lucru cu câteva norme juridice, prin reguli-principii sau constructe juridice, menţionăm: inacceptarea erorii de drept, art. 51 alin.4 C.pen. prevăzând că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei

Aflarea adevărului este „încărcată" de aspecte specifice în materie juridică. Evocând în acest context problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului, literatura de specialiate analizează numeroase opinii autorizate care avertizează asupra dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi, în mod deosebit, asupra aspectelor de „infidelitate" şi „nesinceritate" a mărturiilor.

Sunt situaţii în care adevărul rămâne latent, nerelevat, estompat, lucru care pare să contrazică ideea principală de certitudine şi proba specifică dreptului (prezumtii absolute si relative).Situaţia prezumată poate fi adevărată sau nu. Proba trebuie făcută, atunci când legiuitorul permite, de către cel care contestă prezumţia.

In acelaşi timp, eludarea adevărului nu poate primi protecţie juridică. Astfel, în cazul abuzului de drept asistăm la o „distorsiune" a corelaţiei dintre drepturile, competenţele conferite de normele juridice cetăţenilor, organelor de stat sau altor subiecte colective de drept şi anumite situaţii de fapt, când prerogativele nu sunt exercitate cu bună credinţă, încălcându-se spiritul legii şi al adevărului, intenţia legiuitorului, finalităţile normelor

9

juridice, „litera legii" fiind folosită în mod ilegitim, intenţionat, ca un instrument pentru a produce consecinţe nedrepte, vătămătoare pentru cineva.

De asemenea, adevărul juridic poate fi vidat de conţinutul său valoric dacă este rezultatul fraudei la lege (simulatia in materia contractuala civila).

10

In cazul ficţiunii juridice, procedeu complex de tehnică juridică, un fapt este considerat o realitate juridică, deşi aceasta nu există (mobilele fixate pe imobile ce urmeaza regimul juridic al acestor,cladirile ambasadelor strain considerate a fi pe teritoriul stattului pe care il reprezinta).

M. Djuvara remarca:„Dreptul lucrează mereu cu ficţiuni şi este de observat în evoluţia dreptului, că ficţiunea a fost una

din pârghiile cele mai importante de progres ale dreptului. Ficţiunea este o minciună şi totuşi dreptul o consacră. Ficţiunea s-a infiltrat în felul acesta în mod normal în lumea juridică şi nu este străină de firea însăşi a dreptului, întrucât întregul drept este un produs al spiritului nostru" . Am putea conchide că funcţionalitatea complexă şi ireductibilă a adevărului în lumea juridică se exprimă, între altele, în instituirea conexiunii între «trebuie» şi «este» (sau s-a produs), în „plămădirea" normei juridice, „inducerea" juridicităţii, orientarea şi reglarea acţiunii juridice, aprecierea sa valorică, selectarea experienţei juridice, în cultivarea dimensiunii juridice a umanului, în realizarea socialităţii şi a progresului istoric. în acelaşi timp, adevărul juridic are însemnate „valenţe de relaţie" în constelaţia valorică a unui timp istoric, fiind şi un Adevăr pentru Libertate, Adevăr pentru Justiţie, Adevăr pentru Demnitatea umană.13. Distincţia între norma juridică şi norma morală în concepţia lui Hans Kelsen

HANS KELSEN (1881-1973) eminent jurist austriac americanizat. A fundamentat pozitivismul juridic şi normativismul, lucrarea principală fiind „Teoria pură a dreptului”.

Scopul lui Kelsen este să stabilească ce este dreptul şi cum este el, dar nu cam ar trebui să fie sau cum trebuie el făcut. Astfel, o teorie pură a dreptului nu trebuie să se lase contaminată de politică, etică, sociologie sau istorie.

Dreptul, în concepţia lui Kelsen, este o ierarhie de norme, dar nu o succesiune de cauze şi efecte cum este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii (ex. dacă este încălzit un metal, acesta se dilată, dilatarea fiind cauzată de încălzire; un hoţ trebuie pedepsit, furtul nu este cauza pedepsei, pedeapsa nu este efectul furtului).

Kelsen a sintetizat următoarele premise ale teoriei pure a dreptului:- scopul teoriei dreptului este să readucă haosul şi multiplicitatea la unitate;- teoria pură a dreptului este ştiinţă. Ea nu vizează dorinţa sau voinţa în drept, ceea ce trebuie

să fie în drept ci ceea ce este;- ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă, nu o ştiinţă a naturii;- teoria dreptului ca ştiinţă normativă nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor

juridice. După Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: - imperativul ipotetic, spre deosebire de imperativul categoric (norma morală) care-i fără

condiţii, fără de ce, fără pentru că, prevederile normei juridice sînt subordonate unei condiţii, dacă nu plăteşti datoria, confiscarea bunurilor; săvîrşirea unei infracţiuni - pedeapsa etc.;

- constrîngerea; - validitatea, norma juridică provine dint-o normă superioară, preexistentă, deoarece ea este

concepută ca o componentă a sistemului;- înlănţuirea – dreptul constituie un sistem ordonat, coerent. Această ordonare se realizează pe

niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice. Or, ordinea juridică este o piramidă, o ierarhie formată dintr-un anumit număr de niveluri de norme juridice, între care există o condiţionare ce determină fundamentul validităţii sale, existînd şi norma fundamentală - Grundnorm. Aceasta nu face parte din teoria pură a dreptului, natura acesteia formînd obiectul ştiinţei politice, eticii sau religiei.

- eficacitatea – norma juridică este valabilă numai dacă este efectivă. Din concepţia lui Kelsen asupra dreptului rezultă aşa-numitul monism kelsian: identitatea statului

cu dreptul; a dreptului obiectiv cu cel subiectiv; a dreptului public cu cel privat; a dreptului naţional cu cel internaţional.

Statul se identifică cu dreptul pentru că el nu este altceva decît un sistem juridic, un sistem de conduită umană şi o ordine de constrîngere socială. Statul nu poate fi şi acţiona decît în virtutea normelor juridice care îl califică ca atare. Or, încercarea de a legitima un stat ca „stat de drept” este în realitate perfect inadecvată, pentru simplu motiv că orice stat trebuie să fie cu necesitate stat de drept.

11

14. Praxiologie şi juridicitate

Praxiologia sau teoria acţiunii eficiente, reprezintă în gândirea filozofică contemporană una dintre direcţiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale.

„Prin praxiologie - spune Kotarbinski - înţeleg ştiinţa eficienţei acţiunii.

12

In consecinţă, sarcinile praxiologiei sunt să formuleze şi să verifice recomandările privind ceea ce trebuie făcut; ceea ce este indicat să se facă în anumite condiţii pentru a atinge rezultatele propuse în modul cel mai eficient. Pentru a formula mai pe scurt, sarcina praxiologiei este de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă"6.

Cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologiei actuale le-au avut renumiţi sociologi ca Emil Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber.

Contribuţii la punerea problemei pot fi sesizate încă în antichitate. într-un anumit sens, Aristotel a pus bazele filosofiei practicii prin conceptele de scop şi mijloc, continuate apoi, după aproximativ 15 secole de Toma d'Aquino. Mai târziu, continuatori ai filosofiei practice, între care Hume şi Kant şi-au concentrat atenţia mai ales asupra problemelor mijloacelor de care depinde acţiunea, orientarea din care a ivorât ulterior în gândirea filosofică a ultimului sfert al secolului al XlX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea pragmatismul şi instrumentalismul (Peirce, Dewey, James).

Preocupat de problema criteriilor de obiectivare a subiectului, Hegel considera, de pildă, scopul drept „ ... conceptul subiectiv ca tendinţă esenţială şi impuls de a se afirma în exterior" şi totodată „conceptul care în obiectivitate a ajuns la sine însuşi".... Scopul este, aşadar, privit ca o reacţie de autodeterminare a subiectului în raport cu obiectul. Deşi defineşte scopul ca dimensiune a subiectivităţii, Hegel precizează totodată că, în mişcarea sa, în procesul înfăptuirii, scopul este o condiţie de suprimare a subiectivităţii, de trecere a subiectivului în obiectiv. Acest proces de obiectivare a subiectului îşi are o primă premisă în scop, o premisă teoretică, adevărata realizare a trecerii subiectivului în obiectiv fiind mijlocul. „Prin intermediul mijlocului, scopul se uneşte cu obiectivitatea unindu-se în aceasta cu sine însuşi ... Scopul are nevoie de mijloc pentru înfăptuirea lui..."

Totuşi, precizează Hegel, mijlocul luat în sine, este inferior scopului, este „un simplu obiect mecanic", nu poartă în sine premisele activismului, acestea fiindu-i conferite de către scop. „Obiectul are deci faţă de scop caracterul de a fi neputincios şi de a-1 servi; scopul e subiectivitatea sau sufletul lui, subiectivitate care are în el latura ei exterioară".

Prin praxiologie, filosofía coboară din ceruri pe pământ, dintr-o disciplină speculativ-refiexivă devine o ştiinţă umană pozitivă în cel mai adecvat sens al cuvântului. Prin studierea praxismului, umanismul filosofic se transformă din credinţă în ştiinţă. Dimensiunea praxiologică a filosofiei contribuie la realizarea fundamentului metodologic al reflecţiei filosofice fiind în acelaşi timp şi un model de concretizare al gândirii şi construcţiei filosofice.

Reputatul filosof al dreptului Giorgio Del Vecchio, începe analiza noţiunii Dreptului menţionând că „întâia observaţie, care pune în lumină natura acestui concept, este că el se referă numai la fapte, la acţiuni. Noi nu putem înţelege predicatele de „just" sau „injust", de „drept", decât aplicându-le la o activitate; simplele fenomene naturale n-au aceste atribute, sunt străine de forma logică a dreptului, care n-ar avea nici un sens faţă de astfel de fenomene9.

Una dintre expresiile acţionale cele mai frapante în materie juridică este procesul.In cadrul abordării acţionale, praxiologice a Dreptului, acesta este privit ca

activitate, conduită practică, factor acţionai spre un anumit scop (L. Fuller, W. Friedman, K.N. Llwellyn ş a ) . In opinia acestor autori, dreptul este privit ca activitate ce asigură concordanţă între diferite organisme sau roluri oficiale, ca instrument pentru exercitarea controlului de către popor asupra treburilor publice, ca acţiune ce o desfăşoară o serie de persoane oficiale ca judecători, şerifi, avocaţi în soluţionarea litigiilor

13

15. Evoluţia distincţiei între norma juridică şi norma morală

16. Distincţia între cunoaşterea empirică şi cea teoretică (sistematică) Cunoasterea comuna nu are rigoare si sistematizare logica, nu poseda specializare comparabila cu cunoasterea diferitelor discipline stiintifice. Cunoasterea este formulata in limbaj natural, si datorita acestui lucru poate introduce imprecizii Orice expresie verbala este mereu asezata intr-un context de actiuni verbale, extraverbale, gesturi, expresii ale fetie. Utilizarea cuvintelor nu este peste tot limitata de reguli, de aceea raman deschise multe posibilitati, ceea ce se refelcta in formularea si comunicararea cunoasterii comune. Cunoasterea comuna imbina elemente cognitive afective si valorizatoare, poate contine prejudecati, opinii personale, convingeri ale subiectelor . Valoarea ei rezida in faptul ca asigura un grad de inserare a omului, a grupului, in mediul lor material si social, si se afla la baza celei stiintifice. Cunoasterea stiintifica este rezultatul specializarii crescande si a folosirii unor mijloace si metode de cercetare, de evidenta eficacitate

- are caracter sistemic, si se supune unor exigente experimentale- evita convingerile, parerile personale si reda raporturi repetabile, constante, din care rezulta

legile si cauzalitatile- are rigoarea esentialului si se obtine prin forme de ipoteze testabile si plauzibile, fiind o

cunoastere ipotetica.- Se formuleaza intr-un limbaj specializat, utilizand formule, simboluri- Se supune unor criterii de validare a testabilitatii, si urmeaza un proces continuu de corectare,

inlaturare a erorilor- Utilizeaza doua categorii de termeni, si anume care desemneaza obiectul, caracteristicile

starile care nu pot fi cunoscute observational, si termeni care sunt idealizati, care nu exista in realitate.

17. Distincţia între norma juridică şi norma morală în concepţia lui Christian Thomasius

Progresul cunoasterii in domeniul juridic a facut sa nu se intarzie sesizarea diferentelor reale dintre drept si morala. Astfel, Christian Thomasius (“Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu communi deducta” – 1705) distingea intre misiunea dreptului, constand in asigurarea raporturilor exterioare dintre oameni prin reglementari ce formeaza obligatii perfecte, sanctionabile, si misiunea moralei, legata de viata interioara a constiintei si care formuleaza obligatii imperfecte, negarantate. Aceasta teza, care si-a pastrat autoritatea pana in secolul nostru, a fost apreciata ca “adevarata distinctie dintre drept si morala”. Daca in morala, prin alegerea efectuata, se confrunta o actiune cu alta a aceluiasi subiect, in drept se confrunta actiuni diferite ale unor subiecti diferiti. De aceea, morala ar fi unilaterala, iar dreptul, bilateral.

Meritul de a fi încercat problema distincţiei dreptului de morală în mod sistematic aparţine lui Christian Thomasius (1655-1728).Thomasius împarte normele acţiunii şi ştiinţele corespunzătoare în trei specii: etica, politica şi jurisprudenţa. Aceste trei discipline, deşi distincte, ar avea un scop unic: fericirea. Etica are ca principiu honestum, politica - decorum, iar dreptul - justum. Preceptul fundamental al onestului, al eticii este: fa-ţi ţie însuţi ceea ce ai vrea ca alţii să-şi facă lor înşile.Preceptul onoarei este: fă altora ceea ce ai vrea ca alţii să-ţi facă ţie. în sfârşit, justul se exprimă prin maxima: nu face altora ce nu ai vrea să ţi se facă ţie, deci un concept negativ.

Cu toată împărţirea tripartită, antiteza principală este cea stabilită între etică (morală) şi drept. Gândirea lui Thomasius este în esenţă aceasta: etica se referă în mod exclusiv la conştiinţa subiectului, tinde să găsească pacea internă. Dreptul, în schimb, reglementează relaţiile cu alţii, stabileşte prin urmare un regim de coexistenţă şi are ca principiu fundamental obligaţiunea de a nu vătăma pe altul. Din aceasta, Thomasius trage drept consecinţă că datoriile morale se referă numai la intenţie, la forul intern, în timp ce dreptul, fiindcă tinde la pacea externă, priveşte numai acţiunile externe („forum externum"), căutând să împiedice conflictele care se pot naşte în viaţa socială. Din aceasta ar mai urma, după Thomasius, că datoriile juridice se pot impune prin forţă. Tot ceea ce se dezvoltă în sfera conştiinţei scapă constrângerii,

14

pentru că nimeni nu poate să întrebuinţeze violenţa chiar împotriva sa. Nu există, prin urmare, datorii juridice faţă de sine, nici faţă de acţiunile interne, în acest câmp domină doar legislaţia morală. Statul nu poate, deci, să pătrundă în conştiinţe, nici să impună vreo credinţă. în schimb, datoriile juridice sunt coercibile, deoarece coerciţia e posibilă faţă de alţii când e vorba de acţiuni externe. Thomasius numeşte datorii perfecte pe cele juridice şi imperfecte pe cele morale, pentru că nu sunt coercibile.

Doctrina lui Thomasius a fost apoi urmată de mulţi alţi autori şi chiar decătre Kant, despre care nu se poate spune că i-ar fi adus vreo modificare fundamentală.18. Faptul juridic şi valoarea socială

Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte din fapte şi se aplică acestora. Se instituie astfel o interferenta între drept şi fapte, faptele având vocaţia de a fi reglementate prin drept, iar dreptul este destinat prin definiţie să reglementeze faptele. Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci. Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe juridice. Faptul prim este acţiunea umană la care se ataşează efecte în drept care pot fi căutate în mod deliberat, dorite sau dimpotrivă, suportate fără a fi dorite. Deci prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil etc.). Acţiunile umane pot fi licite (când respectă normele juridice) sau ilicite (când le încalcă).

Ocrotirea relaţiilor sociale de legea penală nu este însă posibilă decât prin intermediul apărării valorilor sociale. Se ştie că relaţiile sociale nu se formează în vid, ci în jurul şi datorită unor realităţi care tocmai pentru aptitudinea şi rolul pe care îl au în formarea, desfăşurarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale sunt considerate valori sociale. Săvârşirea oricărei infracţiuni pune în pericol sau vatămă în mod direct o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale . Dreptul, remarca Fr. Rigaux, reprezintă indisolubila legătură cu valorile supreme ale societăţii umane. S-a propus chiar o teorie tridimensională a cunoaşterii dreptului, ca ştiinţă a valorilor, ştiinţă a normelor, ştiinţă a realităţii ceea ce subliniază caracterul complex al conceperii dreptului.19. Concepţiile contemporane privind distincţia între norma juridică şi norma morală

In aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum apreciază numeroşi autori21, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală") şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fară morală").

în cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică, urmează că regulile care o determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică.

Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă".

Se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Mai trebuie să menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma morală).

15

In concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Se acreditează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala.

Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine", însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice"25

asemenea valori morale nu pot fi acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl consideră obligatoriu [...] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde normei".26 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.

Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între morală şi drept.20. Distincţia între norma juridică şi norma morală în filosofia juridică a Greciei şi Romei anticeMorala si dreptul au influentat gandirea in antichitate (Roma si Grecia Antica). Fiind gandiri usor diferite, Grecia antica nu face o delimitare stricta intre cele doua norme sociale. Roma antica perfectioneaza sistemul juridic, mai laborios, tinand cont si de de forma de guvernamant si experienta.

Discipolul lui Socrate, Platon (427-347 i.H.) constata dualitatea dreptului in drept scris şi drept nescris, ultimul reprezentand „existenţa unor norme eterne şi imuabile”. Platon deduce dreptul din ideea pe care o considera cea mai desăvarşită, şi anume, ideea Binelui.Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel. La Platon şi platonismul antic binele se identifică cu treapta superioară in ierarhiaexistenţei (Unitatea – neoplatonism). Filosofia politica – realizeaza studiul principiilor fundamentale ale statului ( initiata de Platon) - cerceteaza intemeierea judecatilor noastre privind dreptatea, autoritatea, ordinea, libetrtatea, raporturile dintre drepturile individuale si cele ale guvernarii. PLATON (427-347 î. Ch.) – genialul ucenic al lui Socrate.

Platon este părintele tradiţiei raţionaliste – adevărata cunoaştere este cunoaşterea ideilor, care sînt adevăratele realităţi. Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea Binelui. Pe aceste coordonate filosofice fundamentale poate fi înţeleasă concepţia lui Platon despre cetate, dreptate, drept şi legi.

Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un individ de proporţii mai mari, astfel încît trebuie să cercetăm mai întîi în ce fel este dreptatea în cetăţi. Iar pentru Platon dreptatea este ceea ce este în interesul statului ideal, să faci ce este al tău şi să nu te ocupi cu mai multe, fiind concepută nu ca o relaţie între indivizi, ci ca o proprietate a întregului stat.

Platon schiţează paralela între Stat şi individ şi o continuă chiar în amănunte, dînd concepţiei sale o bază psihologică. Există trei facultăţi în individ: raţiunea care domină, curajul care acţionează, sentimentul care se supune; astfel, în Stat se disting trei clase: acea a înţelepţilor, destinată să domine, acea a luptătorilor, care trebuie să apere organismul social, acea a meseriaşilor şi agricultorilor, care trebuie să-l hrănească. După cum individul este condus de raţiune, tot astfel Statul, de clasa care reprezintă înţelepciunea, adică de filosofi. Cauza participării şi supunerii individului în Stat este imperfecţiunea individului. Fiinţa perfectă care absoarbe şi domină totul este Statul.

După Platon ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea, cu tripla ei facultate (sufletul omenesc are trei puteri: raţiunea, voinţa (curajul) şi dorinţa (sentimentul). Fiecărei puteri îi corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea raţiunii este înţelepciune, a voinţei – vitejia şi a dorinţei - cumpătarea) şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii. Misiunea cetăţii este de a aduce în viaţa socială aceeaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce în funcţiile sufletului individual.

16

Astfel, la Platon problema cetăţii este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi metodă pentru viaţa cetăţii. În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea, dreptul fiind subordonat moralei. Însă în acelaşi timp, în concepţia lui Platon elementul individual este cu totul sacrificat în favoarea celui social şi politic. Ideea că fiecare individ are anumite drepturi originare, lipseşte în întregime. Statul domină în mod absolut. Platon ajunge să susţină desfiinţarea proprietăţii şi a familiei, propunînd folosirea în comun a femeilor şi a bunurilor, spre a forma o singură familie, astfel ca să rezulte o întreagă şi perfectă unitate organică şi armonică – Statul, aceasta fiind valabil doar pentru primele clase superioare.

Atitudinea lui Platon faţă de legile pozitive cunoaşte o anumită evoluţie, cu aspecte contradictorii, de la 1) adeziunea socratică la respectarea legilor la 2) absenţa legilor şi 3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori.

1) adeziunea socratică la respectarea legilor. Însă, caracterul nedrept al legii dovedit prin condamnarea lui Socrate îl determină pe Platon să caute soluţia înlăturării legii în înţelepciune, în filosofie, în domnia regelui-filosof.

2) absenţa legilor. Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sînt numiţi acum regi şi stăpîni nu vor filosofa autentic şi adecvat şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, nu va încăpea contenirea relelor. După Platon conducătorul desăvîrşit se poate lipsi de legi, căci nu există lege mai presus de cunoaştere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi.

Platon relevă imperfecţiunea inerentă a legii, avînd în vedere că legea n-ar fi în stare niciodată să conceapă cu exactitate ceea ce este cel mai bun şi cel mai drept şi nici să dea cea mai bună prescripţie pentru toţi în acelaşi timp.

3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori. Platon recunoştea că ideea domniei regilor-filosofi, înzestraţi cu ştiinţa binelui şi a dreptăţii, este utopică. Prin urmare, este ceva necesar şi oricît de imperfectă ar fi ea, îşi are criteriul într-o ierarhie a valorilor. Platon consideră că există două feluri de asemenea valori: unele umane, acre sînt minore (sănătatea, frumuseţea, bogăţia), iar altele divine (înţelepciunea, inteligenţa, dreptatea, curajul), acestea din urmă determinîndu-le pe primele.

Platon vede pentru stat o funcţie educatoare, vrea ca legile să fie însoţite de comentarii şi cuvîntări, care să explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esenţa lor un scop curativ. Platon consideră pe delicvenţi ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului), legea fiind mijlocul de a-i însănătoşi, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil, dacă sănătatea statului o cere, el trebuie să fie eliminat sau suprimat pentru binele comun.

Cicero a definit legea naturala, afirmand ca este ratiunea dreapta, acordata naturii, raspandita in constiinta fiecarui om. Ea este o lege veritabila, constanta, eterna. Dreptul nu este rezultatul vointei libere, ci este dictat de natura. Dintr-un jus naturale decurge un jus gentium, care serveste c abaza in relatiile reciproce dintre popoare, pentru ca este fondat pe nevoi comune. Jus civile este dreptul pe acre il are fiecare popor in particular. Dreptul natural ajuta la formularea principiilor generale, unul dintre cele mai importante principii fiind acela ca in mod natural, oamenii sunt egali si liberi.

Un concept cu o evolutie interesanta este cel de cetatenie, dezvoltat si de Cicero. In dreptul roman, cetatenia romana nu aparea in prim-plan decat cu ocazia litigiilor privind dobandirea sau pierderea cetateniei. Dupa codificare, cetatenia a devenit mai mult un statut social, dobandind caracter exclusiv (nimeni nu poate fi cetatean a doua sau a mai multe cetati) si pragmatic ( buna functionare a cetatii romane presupune o anumita egalitate a drepturilor intre cetateni). Astfel, egalitatea intre cetateni a devenit o egalitate juridica in fata legii civile si o egalitate politica in fata functiilor legislative si executive ( dand nastere unor privilegii ce au influentat atat dreptul privat, cat si pe cel public.Cicero a fost influentat de scepticism, care punea accentul pe studiul jurisprudentei si a formulat noi obligatii : obligatia de a respecta in fiecare om, fie si sclav, ratiunea, umanitatea, sinceritate, pietatea in raporturile familiale.

21.Ordinea socială ca ordine normativăOrdinea sociala ca ansamblu de norme, reguli, obligatii, interdictii si practici sociale care reglementeaza raporturile sociale dintre indivizii grupului social si organizatii. Are doua semnificatii:

17

a) prima semnificatie se refera la succesiunea regulata a unor evenimente, fapte dintr-o societate;b) a doua semnificatie se refera la natura organizarii politice a regimului politic dintr-o societate si are o canotatie biologica deoarece presupune conformarea neconditionata a indivizilor la cerintele sistemului. - ordinea sociala presupune existenta unei reciprocitati intre diversi actori sociali, solicitati pe considerente ca in societate conduita lor este corespunzatoare si reciproca  sau complementara;- ordinea sociala se refera la existenta unor restrangeri si constrangeri a drepturilor si indatoririlor indivizilor dintr-o societate in ideea prevenirii actelor de dezordine si chiar violenta ce apar la un moment dat;- ordinea sociala insista pe compatibilitate care presupune indeplinirea corelativa a drepturilor si obligatiilor asumate de indivizi atunci cand se angajeaza in diverse actiuni si situatii sociale;- ordinea sociala include existenta spatiala si temporala a anumitor valori sociale fundamentale care treebuiesc sa ramana neschimbate.

Majoritatea autorilor considera ca fiecare sens a notiunii de ordine sociala include si contrariul sau, aceea de dezordine sociala care poate aparea datorita existentei unor zone de innompatibilitate a indivizilor.

Concluzie: Nu exista ordine sociala interna permanenta si insensibila, ci o ordine sociala relativa sau o succesiune de ordini sociale.

Ordine normativa, norme si sanctiuni juridice. Ordinea sociala reprezinta conditia necesara dar nu si suficienta pentru stabilitatea si functionalitatea societatiiChiar in prezenta unei ordini sociale determinate este dificil sa ne imaginam ca toti indivizii vor accepta si respecta neconditionat normele si regulile de conduita impuse de societate in absenta unor mecanisme coercitive si de constrangere mai mult sau mai putin organizate si institutionalizate. In consecinta in orice societate ordinea sociala este dublata de o ordine juridica sau de drept, alcatuita dintr-un sistem ierarhizat de norme, reguli si prescriptii care reglementeaza actiunile indivizilor pe baze normative si sunt elaborate de autoritatea legala si legitima.Reprezentand sinteza sau nucleul ordinii sociale, ordinea juridica este prin definitie o ordine coercitiva a normelor publice adecvate persoanelor rationale in scopul reglementarii comportamentului lor si asigurarii cadrului necesar cooperarii sociale. Functionarea adecvata a societatii impune existenta unei singure ordini de drept, intrucat doua ordini juridice distincte, independente nu pot fi valabile simultan pentru aceeasi indivizi pe acelasi teritoriu, in aceeasi perioada de timp. Ordinea juridica asigura orientarea, desfasurarea si controlul actiunilor si comportamentelor sociale pe baza unui sistem ierarhizat de norme juridice. Regulile juridice reprezinta fundamentul ordinii juridice si asemeni normelor sociale protejeaza principalele valori si relatii sociale prin impunerea, permiterea sau interzicerea anumitor actiuni sau comportamente. Normele juridice prezinta anumite trasaturi specifice care le diferentiaza de cele nejuridice si anume:

- normele juridice sunt edictate, promulgate si aplicate de catre autoritatea publica legitima cu respectarea anumitor proceduri si tehnici legislative in timp ce normele morale reprezinta produsul creatiei colective anonime, spontane si difuze a unor indivizi, grupuri si colectivitati sociale fiind elaborate de cele mai multe ori in forma nescrisa in procedura neorganizata;

- actiunea lor in timp si spatiu imbracand forma scrisa (legi, decrete, hotarari), normele juridice cunosc o anumita determinare in timp si spatiu, aparitia, modificarea sau disparitia lor putand fi precizata spatial si temporal;

- forma si structura. indiferent de varietatea lor normele juridice se caracterizeaza printr-o structura unitara in cadrul carora pot fi identificate 3 elemente (ipoteza, dispozitia, sanctiunea), in timp ce regulile nejuridice nu cunosc in cea mai mare parte a cazului aceste elemente;

- eficienta si validitatea. Fiind insotite de sanctiuni organizate, normele juridice actioneaza la nivelul intregii societati, nerespectarea sau incalcarea lor atragand interventia organelor specializate ale autoritatii publice.

22. Ideea de libertate şi coordonatele ei valorice

18

Libertatea nu mai este raportata la necesitatea ontologica, ci la dimensiunile caracteristicile fundamentale ale personalitatii umane, la esenta si resursele proprii omului. Nietzche sustine libertatea nelimitata a omului izvorata din vointa puternica de a trai, iar Sartre considera ca izvoraste din decizia de a-si pastra cu orice pret independenta. Prin constrangere omul isi justifica actele si conduita. Omul este ceea ce face el din sine, iar libertatea este absenta oricaror constrnageri exterioare. Alegerea se face doar prin raportarea existentului la posibilitatile sale, iar omul apare ca fiind condamnat sa fie liber, este responsabil de tot ce face, are o responsabilitate nelimitata, ca si libertatea insasi. Se cristalizeaza o perspectiva social politica de intelegere a libertatii. Prin necesitate nu se inteleg doar legaturile fizice ale naturii cat legaturile juridice. Aceasta corelatie sta la baza statului de drept. In viziunea lui Rousseau liber este cel ce se supune doar legilor. In doctrinele utopice socialiste idealul este libertatea subordonata fata de idealul egalitatii si echitatii, iar societatea este subordonata statului. Asemenea conceptii etatiste au ca esenta subordonarea societatii fata de stat. Etatismul Hegelian asociat cu principiul vointei de putere a contribuit la faurirea idealurilor totalitare. Nietzche a facut elogiul conducatorului pentru care nu se pune problema responsabilitatii,a vinei. Etatismul este o consecinta devastatoare pentru libertatea umana, propaga si justifica sacrificiul libertatii si drepturilor individuale in numele unui “bine general”. Conform teoriilor individualiste, scopul statului este apararea libertatilor si drepturilor individuale, singurele constrangeri fiind cele care vizeaza apararea drepturilor si libertatilor individuale. K. Jaspers caracteriza libertatea politica, subliniind anumite particularitati:1. Libertatea individului e posibila in masura in care poate exista concomitent cu libertatea celorlalti – libertatea in sens morla, juridic.2. Individul trebuie protejat de violenta si trebuie sa i se recunoasca valabilitatea vointei si opiniei3. Libertatea se poate infaptui doar prin infrangerea fortei de justitie4. Inviolabilitatea dreptului personalitatii umane individuale se alatura dreptului de a participa la viata comunitara.Varianta 2 Libertatea si coercitiunea sunt doua aspecte indisolubile ale functionarii sistemului social. Daca acceptam sistemele de norme si prespriptiile stipulate de ele, nu inseamna ca admitem orice coercitiune sau arbitrarul si tirania. Libertatea angajeaza in mod necesar decizia, scopul si alternativele. Omul prin decizia si optiunea sa poate fi facut responsabil de actele sale, deoarece responsabilitatea insoteste libertatea. In sens juridic, responsabilitatea unei persoane rezida in obligatia de a raspunde de consecintele actelor proprii. In dreptul penal responsabilitatea presupune din partea infractorului obligatia de a suporta o pedeapsa pentru fapta savarsita/conduita ilegala, urmata din partea instantei si a organelor de stat de dreptul de a pronunta si aplica o pedeapsa. Natura actiunii, amploarea determina in drept responsabilitatea si vinovatia infractorului; se disting ca participanti: autori, instigatori, complici. Responsabilitatea mai are acceptiunea individului aflat in deplinatatea facultatilor sale psihice, morale, care savarseste in cunoastere de cauza fapte, anticipand anumite conduite ce aduc prejudicii valorilor ocrotite de lege Iresponsabila este persoana care in momentul savarsirii faptei din cauza alientatiei mintale.alte cauze nu putea sa-si dea seama de actiunile/ inactiunile sale. Iresponsabilitatea nu poate fi confundata cu conduita lipsita de raspundere23. Evoluţia distincţiei între drept şi morală

19

Abordarea din perspectivă morală a Filosofiei dreptului este o necesitate fundamentală, în condiţiile în care orice inventar de drepturi şi libertăţi umane este, în acelaşi timp un inventar subordonat binelui, ca valoare morală supremă. Nimic nu poate fi invocat în sfera dreptului, fără să poarte girul moralităţii. Aşa cum precizează Immanuel Kant, “legile libertăţii, spre deosebire de legile naturii se numesc morale”

O primă determinare a raporturilor dintre morală şi drept este aceea a modului în care morala participă la geneza acestuia, ca fundament şi motivaţie.

Morala este pentru drept instanţa care porunceşte constituirea şi afirmarea lui, factorul dinamizator al energiilor intelectuale şi politice puse în slujba promovării valorilor juridice ca valori universale. În concepţia lui Lalande, “actul moral se defineşte prin aspiraţie la universalitate, prin voinţa de a institui autoritatea unor valori universale în reporturile dintre oameni”.

Morala instituie, totodată, dreptul “ca factor dinamizator al vieţii social şi politice, ca motor al schimbării. Într-o lume dominată de lupta între bine şi rău, între factorii favorizanţi ai personalităţii umane şi cei inhibitori, morala impune dreptului rolul de stindard al luptei pentru mai bine, de factor al progresului istoric.

O a doua determinare a raporturilor între morală şi drept constă în faptul că ea acoperă, complementar, conţinutul dreptului în acele spaţii ale personalităţii umane unde actele juridice nu au tăria argumentării.

În viziunea lui Immanuel Kant, legile libertăţii se definesc distinct, după natura acţiunilor invocate: “în măsura în care ele se referă la simple acţiuni exterioare şi la legalitatea lor, ele se numesc juridice; când ele revendică faptul că ar trebui să fie însuşi temeiul determinant al acţiunilor, ele sunt etice, şi atunci se spune: concordanţa cu primele este legalitatea, iar cu cele de-el doilea, moralitatea acţiunii”.

Toate sistemele de drept cunoscute invocă acţiuni ale autorităţilor de diferite ranguri, existente sau presupuse, pentru respectarea normelor morale. În măsura în care, prin aceste declaraţii, sunt invocate drepturi şi libertăţi consfinţite deja, prin constituţii şi legi anterioare, este pretinsă în fapt legalitatea; în măsura în care sunt invocate drepturi şi libertăţi care n-au existat, dar care sunt pretinse în numele perspectivei de realizare a unei condiţii umane superioare, se invocă moralitatea. Întrucât unele declaraţii ale “drepturilor omului”, îndeosebi cele care au produs schimbări sociale majore conţin cu preponderenţă drepturi şi libertăţi inexistente anterior în constituţii şi legi, apreciem că ele angajează, cel puţin în viziunea kantiană, în proporţie majoritară, moralitatea.

Atât în cazul Declaraţiei S.U.A., cât şi în cel al Declaraţiei franceze, radicalitatea drepturilor proclamate impunea, cu necesitate, un nou sistem juridic, ceea ce, în fapt s-a şi realizat, în S.U.A., după dobândirea, prin luptă, a independenţei, iar în Franţa, după victoria Revoluţiei de la 1789.

Varianta 2

24. Libertate si dreptFilosofia abordează problema libertatii din multiple perspective: libertatea este un

concept fundamental al ontologiei, antropologiei, eticii sau al filosofiei politice.În acest sens, libertatea se defineşte, de regulă, în două sensuri: “în sens negativ, ca absenţă a constrângerii, iar pozitiv, ca stare a celui care face ce vrea”

Conceptul de drept este nemijlocit legat de cel al libertăţii, el reprezentând concretizarea acesteia în dimensiunea istorică a existenţei umane.

Putem aprecia, în acest sens, că dreptul nu este altceva decât extensiunea libertăţii, îndeosebi în ipostaza ei social – politică.

Între cele două concepte există, însă, diferenţe, atât sub aspectul semnificaţiilor, cât şi al domeniului de utilizare.

Conceptul de libertate aparţine reflecţiei filosofice în sens deplin; el se explică în atribute de maximă generalitate ale fiinţei umane, în timp ce dreptul se exprimă prin raportare la fapte şi acţiuni sociale determinate; libertatea devine în contextul dreptului, sumă de libertăţi în raport cu ansamblul constrângerilor sociale obiective sau subiective.

Libertatea nu produce, prin simpla ei recunoaştere şi afirmare, efecte juridice , în timp ce dreptul este proclamat în raport cu sisteme de drept determinate şi în scopul producerii unor modificări în acestea.

20

Pentru Kant, legea juridică universală este: “acţionează exterior în aşa fel, încât întrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să poată coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”.

Pentru Spencer, “fiecare om este liber să facă ce vrea, numai să nu ofenseze libertatea egală a celuilalt”.

Pentru J. J. Rousseau “libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, căci, oricum am face, totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate”.

Libertatea şi dreptul se exprimă unilateral, ca imperative, ca pretenţii faţă de care sistemele social – politice şi juridice trebui să se recunoască obligate. Din perspectiva filosofiei libertăţii, se acceptă libertatea, sub condiţionarea necesităţii; din perspectiva dreptului, se acceptă necesitatea, sub condiţionarea libertăţii.

În acest sens, conceptul dreptului realizează o extensie în raport cu cel al libertăţii, astfel încât acestuia i se subordonează determinări care conceptual ies din sfera libertăţii; determinări ale egalităţii, echităţii, justiţiei, culturii, proprietăţii, credinţei, rasei etc.

Egalitatea de tratament în justiţie, echitatea repartiţiei bunurilor materiale, dreptul la apărare în justiţie, dreptul la proprietate, dreptul la credinţă religioasă etc. sunt coordonate ale dreptului în care conceptul libertăţii este prezent doar în plan secundar.

Este clar însă faptul că orice codificare a dreptului se fundamentează pe ideea de libertate.

25. Distincţia între norma juridică şi norma morală în concepţia lui Immanuel Kant.Kant : “Morala provine din vocea interioara a fiecaruia”.IMMANUEL KANT (1724-1804) unul din cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor, după del

Vecchio poate cel mai mare. Kant reprezintă în filosofie o nouă direcţie: criticismul – supunerea unei critici a însăşi raţiunii.

Atîta timp cît nu se critică pe sine însăşi, ea nici nu se cunoaşte, şi mai ales nu-şi cunoaşte limitele. În acest fel apare pericolul de a-şi considera propriile idei drept cunoaştere.

Kant combate toate sistemele de morală bazate pe utilitate. El neagă că norma supremă de conduită este tendinţa de fericire. Morala se distinge în mod radical de util şi de plăcut. Dacă se lucrează pentru util, acţiunea pierde caracterul său moral. Morala este independentă, superioară utilităţii. Ea porunceşte în mod absolut, chiar dacă voim a o face să tacă şi încercăm să nu o ascultăm.

Legea morală Kant o numeşte imperativ categoric şi o formulează astfel: Lucrează în aşa fel ca regula acţiunii tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale – două lucruri îmi umple sufletul de o admiraţie întotdeauna nouă: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine. Astfel această lege este datoria, o cerinţă necondiţionată şi absolută care exclude tîrguiala cu sine, condiţionări, circumstanţieri etc. - fă-ţi datoria orice s-ar întîmpla. Filosofii înainte de Kant au pus mai întîi conceptul de libertate, apoi cel de datorie. Kant inversează totul şi pleacă de la imperativul categoric ca de la prima certitudine. Libertatea nu precede datoria, ci este o consecinţă a ei. Libertatea este afirmată în ordinea practică ca o existenţă a conştiinţei noastre morale. O acţiune este morală numai dacă are impulsul în legea datoriei, dar nu pentru a obţine avantaje sau pentru a evita neplăceri. Noi sîntem necondiţionat, absolut obligaţi să comitem sau să ne abţinem de la comiterea unei acţiuni, pentru că avem posibilitatea de a face, dar şi a nu face, ceea ce ni se cere – dacă trebuie este pentru că poţi, căci ar imoral să ceri unei fiinţe umane ceea ce nu depinde de ea.

Condamnarea sau absolvirea faptelor noastre morale este opera „tribunalului interior din om, care este Conştiinţa”. Astfel, împlinirea imperativelor categorice, care apar din străfundul conştiinţei noastre morale, care ne spune „trebuie”, ne conduc de cele mai multe ori voinţa. Fiecare individ posedă voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil. Însă conveţuirea dintre voinţele libere ar fi cu neputinţă dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitarea reciprocă este Dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Kant: „Legea juridică universală este: acţionează exterior în

21

aşa fel încît întrebuinţarea liberă a voinţei tale să poată coexista cu libertatea oricărui altuia”, ceea ce înseamnă să acţionezi liber în aşa fel încît toţi oamenii să fie liberi. În acest sens, dreptul se bazează pe necesitatea conveţuirii, a reciprocităţii. Or, dreptul are drept scop limitarea libertăţii în scopul extinderii libertăţii – libertatea individului trebuie extinsă pînă la cele mai îndepărtate limite compatibile cu libertatea similară a celorlalţi.

Prin această definiţie Kant reafirmă conceptul libertăţii ca un dat primordial. Omul trebuie respectat în libertatea sa; el nu trebuie să fie considerat sau tratat ca un lucru, ca instrument sau mijloc, ci ca „scop în sine”. Kant reafirmă astfel faptul că fundamentul dreptului este în om., iar Statul este sinteza drepturilor fondate în natura umană. Dreptul natural nu este un drept concret, ci este un cadru, o formă a întregului drept, adică dreptul de a avea drepturi. Dreptul natural este alcătuit din reguli pe care raţiunea le cunoaşte ca valabile în mod apriori, adică independent de orice realizare concretă. Astfel, dreptul natural devine drept raţional. După Kant dreptul natural este bazat pe raţiune, iar dreptul pozitiv pe inspiraţie şi prin urmare poate fi arbitrar.

În concepţia referitoare la Stat, sub influenţa lui Rousseau, Kant acceptă teoria contractului social. El defineşte statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, asociere făcută în virtutea unui contract, prin voinţa tuturor. În acest sens, contractul devine un principiu regulativ, adică un criteriu de evaluare a legitimităţii unui stat. Astfel, Kant accentuează că statul trebuie să fie (nu a fost) constituit în baza unui contract social. Contractul este baza juridică ideală a Statului; acesta trebuie să se organizeze, bazîndu-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca sinteză a libertăţii umane.

Scopul statului, după Kant, este numai protecţia dreptului. Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale, nici să îngrijească de interesele individuale. El şi-a înfăptuit funcţia sa, cînd a asigurat libertatea tuturor, în acest sens trebuie să fie Statul de drept, or, „atunci cînd justiţia dispare, nu mai există nici o valoare pentru care să trăiască oamenii pe pămînt”.

26. Care sunt cele două modalităţi majore de concepere distincţiei între norma juridică şi norma morală în filosofia juridică contemporană ?

22

23