jpnperak.moe.gov.myjpnperak.moe.gov.my/jpn/attachments/article/4159/Kalendar STPM 2016... · Calon yang ingin memperbaiki keputusan peperiksaan ST PM 2015 boleh mendaftar pada penggal
4
BIEL, ÜN1Y. CLÜJ-S Eiü Exempteriez ві P ROPRIETAR» SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREŞTI, BREZOIANU 23-25 DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, ION LUGOSIANU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorităţi ;i instituţii 1600 lei particulare 12 larii 800 „ 6 luni 430 „ REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI I Str. Brezolanu 23—TI TELEFON 3.30.10 Apare de 3 ori pe lună PREŢUL 30 LEI ANUL LIII Nr. 34-35 Miercuri 20 DECEMBRIE 1944 „ÎNTOARCERII LA CLASICISM" II de GEORGE PUTNEANU Interesul pentru literatura clasică, aşa dar, manifestat de Întreaga generaţie a criticilor formaţi la şcoala estetică, nu poate fi un indiciu că vremea noastră tinde spre cla- sicism Nu se poate vorbi nici de o convertire a criticilor. Mărturisit, ei rămân pe poziţiile lor, credincioşi prin- cipiilor estetice. • Gustul pentru clasici trebue sa-1 aibă orice intelectual. Cititorul cult de astăzi va afla în clasicism lumea senină şi potolită a bunicilor; îşi va regăsi, poate, şi copilăria. Iar criticul va da peste sectorul cel mai interesant şi bogat din literatura noastră, care conţine încă zone umbroase, necercetate. Cu atât mai mult îi incumbă, deci, criticului literar sarcina delicată de a cerceta acest sec- tor, pentru a răsturna unele prejudecăţi învechite pri- vitoare la clasici, pentru a controla soliditatea judecă- ţilor estetice ale trecutului şi pentru a le descoperi noui valori. Devotamentul cald faţă de întreaga noastră tra- diţie literară, mărturisit de cei trei coautori critici în pieiaţa primului volum din Istoria literaturii române moderne, îşi găseşte astfel deplin justificarea. Există oameni cu mult bun simţ şi gust literar, ca Al. Philippide, de pildă, care văd întoarcerea la clasici ca o măsură de judecată a prezentului. împrietenirea cu clasi- cii, scrie Al. Philippide, aparţine în totdeauna iniţiativei proprii. Este o experienţă pe care un om cu gustul culturii trebue să o facă, fără prejudecăţi şi cu spiritul critic imţtact Este unul din rarele prilejuri de a ne apropia în viaţă de ceeace este într'adevâr durabil. Asta ne ajută să conside- răm actualitatea cu priviri poate mai potolite, dar in ace- laşi timp mai statornice şi mai adânci, obişnuindu-ne să descoperim şi în puhoaiele trecătoare ale prezentului ceea- ce este menit să dureze. (Inoarcerea la clasici, Vremea, Aprilie 1942). Nu ştiu ce vrea să înţeleagă Al. Philippide prin puhoiele trecătoare ale prezentului, dacă nu cumva diferitele cu- rente moderniste. Este cunoscută, de altfel, atitudinea sa antimcdernistă, manifestată atât teoretic, prin mărturisiri deschise, cât şi în domeniul realizărilor pcetice, tinzând spre poemul clasic, amplu, organizat, clar, cu strofe, ritm şl rimă restricţii ce nu sunt pe placul moderniştilor. Pre- tenţia lor îi ironizează autorul frumosului poem „Palatul", e de a descoperi date sufleteşti nouă. Ei sunt căutători de Atlantide şi Patagonii inexplorate. Adică — căutători de simţire nouă, simţire moderna, ceeace e cu totul altceva decât simţirea epocilor precedente şi a contimporanilor care nu sunt modernişti. Ar fi ca şi cum de vreo cinc'spre- zece ani încoace sufletul omenesc s'ar fi schimbat în între, gime sau ar fi fost înlocuit cu altceva, care nu mai e suflet omenesc, cum toată lumea ştie, ci o plasmă psihică noua adusă de unde? din, Marte ori din petele solare, un suLet cu altă floră şi altă faună, o Americă nouă, mai multe A- merici, sute de Australii cu canguri necunoscuţi şi arbori care cresc cu rădăcinile în sus şi floriîe in pământ. Ramura naţional-tradiţionalistă a generaţiei actuale, situată pe axa Dacia Literară, Junimea — Semănătorul — Gândirea, vede altfel lucrurile. Alarmată de exagerările modernismului de import, ea strigă să ne întoarcem la cla- sici efectiv, luându-i ca model, nu citindu-i numai. Mode- lele mai des citate sunt Eminescu şi Alecsandri. Pentru exponenţii artei clasice şi naţionale, modernis- mul cosmopolit îndreaptă literatura noastră pe căi greşite, streine de spiritualitatea neamului şi bunele tradiţii clasice Libertăţile proclamate de modernişti şi esteticul în numele căruia invocă aceste libertăţi, au dus la sărăcia fondului literaturii actuale, la îndepărtarea eticului şl etnicului din literatură şi la obscurizarea expresiei literare. Poezia a devenit un artificiu lexical, o îngrămădire de imagini fără nici un conţinut, un joc de cuvinte după capriciile u- nor poeţi improvizaţi. Iar romanul actual nu e altceva de cât patologie. Singura salvare a literaturii noastre din haosul modernist ar fi întoarcerea la clasicism. Pentru Nicolae Roşu, critic de factură tradiţională, mo- dernismul este zăpăceală modernistă, ostentaţie gălăgioasă ţi originala, gol literar, ostentaţie verbalistică, sarabandă tenebroasă, etc. Nu recunoaşte modernismului niciun fel de merit. Singura concesie ce o face şcoalei moderniste este recunoaşterea, ironică, a originalităţii sale, atribuindu-i epitetul de ostentaţie gălăgioasă şi originală (!) Când pri- vim în urmă, declară el, suntem nevoiţi să recunoaştem că modernismul a fost o pauză în evoluţia poeziei, un gol li- terar pe cât de sonor, pe atât de sterp. In concluzie, sun tem nevoiţi să ne întoarcem la poezia clasică situată pe «xul tradiţiei autohtone. Oricât am reciti pe Mihai Emi- nescu şi pe Vasile Alecsandri, nu ar fi de prisos. (Efemeri- de poetice, R. F. R. IX. 4). Deci înapoi la Alecsandri şi Eminescu la 1870. Dece, în definitiv, nu ne-am întoarce la Asachi şi Conachi? Şi ei sunt doar clasici. Dintre contemporani, Nicolae Roşu recunoaşte pe Tudor Arghezi şi Ion Minulescu, care descind din Eminescu, si pe Ion Pillát,. care continuă poezia tradi- ţională şi patriarhală a lui Alecsandri. Pe toţi aceştia îi încadrează în neoclasicism. Pare curioasă această împerechere între tradiţionalişti şi modernişti. Ea e în contradicţie cu afirmaţia că moder- nismul esite un gel literar pe cât de sonor, pe atât de sterp. Iată deci că, de vreme ce 1-a dat pe Arghezi, modernismul nu-i chiar atât de gol, senior şi sterp, cum susţinea cu doi ani în urmă, în Efemeride poetice. Dar pentru ca afirmaţia să aibă totuşi valoare, îl aşează pe Arghezi printre neoclasici. Toate sunt posibile in epoca aceasta a marilor erori. Dair noi nu putem trece cu vede- rea peste eroarea înregimentării lui Arghezi şi Minulescu printre clasici sau neoclasici. Poate în felul acesta s'a făcut dreptate poetului atât de mult contestat tocmai de cei din tabăra tradiţionaliştilor, astăzi recunoscut ca unul dintre ei. Iată-1, însfârşit, şi pe Arghezi, etichetat in raft ca o sticlă de vin. alături de Alecsandri. Dacă ar trăi Ovid Densuşianu, i-ar fi dat o frumoasă replică. Argbezi clasic ! Cum? Rebelul Arghezi, autorul faimoaselor Agate negre, al Blestemelor şi al Fă- tălăului; spaima cucoanelor cu fete la pension; pamfleta- rul vehement delà Facla şi Cronica, aşezat printre neocla- sici? Nu ştiu cum se simte Arghezi în vecinătatea bardului delà Mirc'eşti, despre care a scris odinioară In Linia dreaptă rânduri ca acestea: Alecsandri delectează, pe oamenii cu „bun simţ" finainmiar, cu logică birocrată, prin ministere, maşin'şti ai Bursei, suflete rubiconde ale formelor admi- nistrative. Cum spuneam, toate sunt posibile azi, chiar a- utorul futurismului să ajungă venerat profesor şi membru al Academiei, iar Tudor Arghezi printre clasici. înregimen- tarea scriitorilor în şcoli şi curente literare poate da naşte- re la cele mai confuze interpretări. Dar despre această eroare a istoriei literare nu e locul să ne ocupăm aici. Eugeniu Todoran, alt militant al întoarcerii, de astă dată spre neoclasicism, procedează mai radical decât Nicolae Roşu. Exclude din neoclasicism — în care îl aşează pe Emi- nescu — simbolismul şi pc Arghezi. Simbolismul este o formulă la care au aderat cei care nu se pet integra în spiritualitatea neamului, cei care depăşind tradiţia încear- că să realizeze o artă internaţională. Şi mai departe : Sim- bolismul, ca o excesivă înclinare spre elementele formale (Urmare în pag. A păşit in viaţă, braţ la braţ cu secolul XX; s'ar putea spune: inaugurând prin naş- terea şi—în continuare—prin prezenţa sa în literatură a- cest secol de metal şi lumi- nă. Helen Grâce s'a născut la 1900 deci într'o epocă în care sfârşitul lumii era so- cotit îndeajuns de apropiat. Dacă lumea nu s'a isprăvit prea curând, printrun cata- clism general, da,că existenţa cotidiană a două miliarde de suflete nu s'a sfârşit pentru totdeauna — aceasta se da- tor este desigur faptului că — dala 1900 — de ia începutul veacului 20, acţiunile omului noului secol, au început să capete o viteză extraordinară spre a recupera puţinul timp pe care-1 mai avea de trăit omenirea. Şi cum pentru tac ticoşii locuitori al veacului 19, era nevoie de 3 săptămâni pentru o călătorie care în se- colul 20 necesita cam o ju- mătate de oră, e uşor de înţe- les cât timp a fost recuperat pentru existenţa celor 2 mi- liarde. Calculul anachronic şi înapoiat al celor din secolul 19. cari prevedeau lumii o scurtă existenţă de încă vreo câteva decenii, au fost depă- şite de recordurile de viteză ale noului secol, în al cărui cuprins performanţele cresc continuu. E fatal ca recupe- rând mereu timp, prin ins- taurarea unui ritm cât mai accelerat de viaţă, să înde- părtăm la Infinit SFÂRŞI- TUL LUMII. Parmenides demonstra că o săgeată pornită din arcul arcaşului, nu va ajunge nici- odată la ţintă, deoarece: a) pentrucă săgeata să a- jungă deia punctul de ple- care până la ţintă, trebue să parcurgă jumătate de drum; b) pentru a parcurge ju- mătatea de drum ce-i mai rămâne rp,nă la ţintă, săgea- ta trebue să parcurgă încă o jumătate din drumul rămas; ŞI aşa la infinit, deci să- geata nu va ajunge niciodată la ţintă. Ea va pluti veşnic prin aer, pentrucă d cât de mică distanţă, poate fl îm- părţită într'un număr infinit de distanţe (asta e o a- xlomă). Deci sfârşitul lundi poate fi îndepărtat la infinit, dacă vom şti să accelerăm preocu părlle. Helen Grâce Carlisle este grăbită şl intrepidă, o ade- vărată newyorkezăj Brunetă — aproape negricioasă — mică — aproape agitată — are câteva cotingenţe super- ficiale şi exterioare cu fata americană a căreia curiozi- tate depăşeşte femeia şi a cărei cultură depăşeşte con- formaţia culturală. A pornit în viaţă cu capul înainte, năpustindu~se aproa- pe, cum se obişnueşte în A- merica. A nimerit în Europa şi Eu- ropa nu i-a permis să-şi a- propie nimic altceva decât experienţa (pe acest conti- nent bătrân, de foarte multe veacuri) nu este la tnodă de- c|ît experienţa) dar o expe- rienţă pură, fără prejudecata vârstei. La 'nceputul Europei s'a oprit. In Anglia. WM I ШШІЩЁ EXISTENTA ABISALĂ IN OPERA LUI DOSTOIEWSKI ADINA PAULA MOSCU La munte SCRIITORI AMERICANI de VALERIU POPOVICI Mai întâi învăţase câteva meserii, pentru a avea un pretext să-şi părăsească fa- milia (aceasta se întâmpla în 1919). Un an mai târziu-- după traversarea Atlanticului —- n i m e r e ş t e la Londra, unde se căsătoreşte întâmplător. Apoi trece în Franţa unde depune o muncă extraordi- nară, în mod special şi anu- me spre a nu lua contact cu spiritualitatea franceză, pe vremea aceia destul de puţin constructivă, deşi grandioasă. De exemplu lucra extraor- dinar la Maternitatea din Chjâlons - sur - Mame, unde spectacolul oferit de Vatelnu e poezie câtuşi de puţin. Aici a cunoscut mizeria fetidă, ne- poetică, maternitatea inte- rioară, de un realism dur, necontenit sfâşietor. Alături de quakeri, Helen învăţase să nu mai tremure în faţa spec- tacolelor materne, să măture şi să speOe cot la cot cu rea- litatea vieţii. In câteva spitale, viitoarea autoare şi-a identificat per- sonalitatea în sentimentele răvăşite ale internaţilor, şi-a confruntat pornirile cu ale altora, a făcut tot ce i-a stat în putinţă, să se pună de a- cord cu ea însăşi. S'a angajat să meargă mai departe, în regiunile devas- tate, alături de comisia ame- ricană de ajutor. Dacă n'am puteam fi con- sideraţi ca prea galanţi cu larousse-urile de tot felul, am da şi unele amănunte. Ceeace se mal poate spune, e că 60 de zile mai pe urmă, a zăcut în febră — o fericită febră — în care timp — ve- deţi ! —- a scris „MOTHERS CRY" („Ţipăt de mamă") în- tr'o cameră „mobilată" de dimensiunile şi conformaţia celor din roman. Atât despre linguri. Fiecare luă câte o lin- Helen Grace Carlisle. gură. Mama lipi marea pâine Mult mai mult se poate ungurească pe pieptul el. si T c e e a c e m c e p e p e P* 1 »™*» s e Pentru zisul om echilibrat şi normal, opera lui Dostoiewski re- prezintă o lume neînţeleasă, me- nită să turbure liniştea lui su- fletească, într'adevâr, citind ro- manele acestui mare scriitor rus, eşti siiit să cobori într'o regiune subterană, în care lucrurile se petrec cu totul altfel decât în lumea obişnuită. Drumul este prăpăstios, plin de contraste ; sbuciumul sufletesc al eroilor dostoiewskieni te ridică până la înălţimea extazului, sau te co- boară în infernul nebuniei. Su- ferinţa şi chinul însoţesc pretu- tindeni acest drum ce duce în- tr'o lume nouă , cu dimensiuni sufleteşti neexplorate. Dostoiewski, în această lume abisală, luptă împotriva eviden- ţelor. Lupta este dusă pentru valorile supreme ale omenirii şi e purtată de nevropaţi. Ocolind calea normală a metodelor logi- ce, ei se folosesc de drumul ira- ţionalului, pentru a răsturna or- dinea naturală şi a extrage din subsolul trăirii abisale, adevă- rul. Este un procedeu cu totul deosebit de cel practicat prin investigaţia ştiinţifică. După concepţia lui Dostoiewski, nu- mai un om care depăşeşte fiinţa lui contingenţă poate întrezări lumina adevărului. El nu crede de IONEL NEAMTZU Cu cât suferinţa e mai mare, cu atât o iubeşte mai mult Do- stoiewski. Ea e calea ce duce spre extaz, drumul binecuvântat al transfigurării. Fraţii Karama- zov, fiii săi spirituali, aleargă după suferinţă, cum aleargă o- mul normal după bunurile vie - ţii. „Ei mizează asupra forţelor necunoscute, provoacă destinul". Temperamentele lor determină manifestări ale spiritului de o intensitate extremă. Cei patru fraţi Karamazov sunt nişte na- turi problematice, dominate da instincte tiranice. La fel şi acel ciudat personagiu, Stavroghin, sau Kiriloff, etc. O sete primiti- vă de vieaţă îi domină şi totuşi ei se nărue în mod voit în abi- sul suferinţei- şl dezacordului, procedând la o revizuire totală a problemelor. spune despre opera sa, care se compune — în mod special din MOTHERS CRY (i se spue în româneşte „Carne din carnea mea") şi „Sunt nevasta lui". Intre aceste două cărţi, He- len Grace se desprinde aşa cum e şi mai ales aşa cum vrea să pară că arată. Amănuntele actelor sale de cu un cuţit ascuţit începu să taie pâinea felii. (Sunt nevasta lui) Nimic nu e mai interesant decât studiul lucrurilor şi ideilor cari prisosesc într'o construcţie şi mai ales în construcţia unui roman. He, len Grace se preocupă mai ales de propria-i existenţă 11- americanism sunt surprinză-/ terară, muncind pentru asta toare, dacă, ne gândim fundamental — că Helen Grace este îngrijorător de ".r'dică (universal controla- tă) în descrierea personaj elor sale materne, aşezate la locul lor social, bălăcindu-şi trud- dard, nie vrednicele lor nţiini în apa săpunată ce înconjură rufele murdare, şi umflate de apă din balie, ducându-şi existenţa între balustrade şi etaje suspendate, în colţur ca o dactilografă ordinară care speră să-şi câştige lu- nara pereche de ciorapi de mătase şi masa — cu vin de e posibil — într'unul din nu- meroasele restaurante stan- Autoarea ne vorbeşte aşa, în momentele ei de conştiin- ţă terorizatoare : „Intr'o zi, tocmai când am terminat să servesc prânzul termină tot pe pământ Numai ceeace trece dincolo de dimen- siunile timpului şi ale spaţiului şi ceeace e înafară de istorie, este valabil. Nu această lume a raţiunii este cea adevărată, şi nu raţiunea este mijlocul de a afla adevărul. Raţiunea, în faţa că- reia omul se închină, nu admite nicio autoritate înafară de ea şi pretinde să fie adorată. Dar, după cum susţine gânditorul rus Cestov, ea nu este potestas cla- vium, cu care să poţi deschide toate uşile adevărului. Există pe lângă ea un alt drum, mai ne- bătătorit, pe care omul abisal al lui Dostoiewski umblă demult şi care-1 duce mai repede la scop. Psihologii văd în boală o stare anormală, pe când Dostoiewksi vede în ea o înălţare spre ade- vărurile ultime. El a iubit sufe- rinţa ca pe o tovarăşe de care nu s'a despărţit toată vieaţa. Ti- Dostoieweki prezintă ш opera sa psihologia obs^uiă, subtera- nă, pornirile întunecate. Ele- mentele subconştiente joacă aici roiul cel mai important. Miste- rul sufletului slav este redat în toată adâncimea lui. Acesta ăi- icra de cel european, ia care do- mină de obicelu o singură tră- sătură sau facultate în jurul că- reia se grupează celelalte ten- dinţe. Sufletul slav e profund şi complicat ; el este determinat de existenţa abisală, de tendinţele contradictorii, de adâncimea psi- mizere de metropolă, printre a tuncl când Artie şi Danny D u r i l e sate sunt culese mai mult hică. Deaceea el rămâne ade- pereţi fumurii, ornamente e e reîntorseserâ de'.a şcoală d i n re snul patologic ; maladia şi seori neînţeles de Europenii or arse şi podele protestatoare 4 % N D s ' a sunat la uşă şi când v i c i u l s u n t m e r e u D r e z e n t e la ei bişnuiţi cu claritatea. paşilor prea apăsaţi " t e n s i u n e a l o r psihică, nevro- ' — —. za, svârcolfrea diabolică de po- . ~~~ — — — (Urmare in pag. i-a). sedaţi, fac din vieaţa lor un iad. (Urmare în pag. 4-a) VLADIMIR FR3EMU O lume a sentimentelor ce traversează veacurile, delà Adam până la ultimul om ; sentimente cari vor continua să traverseze veacurile, îm- potriva oricăror obstacole. Deaceia opera autoarei ame- ricane e perfect valabilă pen- tru soţia lui Sofocle ca şi pentru cea a lui Tom Jone«, care ne va naşte precis în anul 2000. Stângăcia (acestui gen de operă — pe care n'a inaugu- rat-o Grace — dar căruia (în cursul unei veşnice ştafete) îi poartă făclia. Deci, dacă Helen Grace nu şi-a întrebuinţat agilitatea rasei şi viteza înăseută — în opera sa — e probabil din cauză că — femeia fiind — şi-a consumat aces-te două calităţi primordiale, obosind în cursa purtării flăcării, în cumul marei ştafete trans- versale. Acestea fiind destul de stângaci explicate, pentru a fi permis şi cititorului să-şi construiască nişte păreri, pu- tem continua analiza operii. „Am făcut cu cuvintele, ceia ce am văzut că fac sculptorii cu huma". Nu ştim dacă au- toarea a văzut ce fac scuip torii cu huma sau cu alt ma- terial neconstructiv care-şi modifică dor forma, dar e cert că sculptorii au de în- văţat delà ea. Anume, au de învăţat pre- lucrarea asta a cuvintelor şi în continuare a sentimente- lor, frământarea lor atentă, înainte de a fi elaborate, în- săilarea lor ou realitatea, un fel de broderie, de decorativ sufletesc, sculptat cu dalta minţii şl a pătrunderii în subiect şl între obiecte: Mama luă o cârpă udă şi şterse muşamaua de pe ma- să. Era uzată ,sl{işiată în mai multe locuri şi lăsa să se vadă spaţii mari umde copiii se amuzaseră rozând supra- faţa pentru a na mai lăsa decât pânză de desubt. Mami turnă supa în farfurii, puse cinci farfurii pline pe masă, una lângă alta şi strigă : „Hai vemiţi la masă". Gertié şi S am luară fiecare câte o farfurie. Mama aruncă p« CRÀCIUN SĂRAC Crăciunul literar din anul acesta e să- rac. Nici o carte nouă, sau prea puţine cari să-ţi trezească interesul — şi edi- turile şomează. Pe lângă criza de zahăr, gaz, sare, lemne, untdelemn, tutun, chibrituri, etc., scriitorii şi cu ei laolaltă editorii au de luptat cu o nouă criză: lipsa hâr- tiei. Cărţile câte au mai putut să apară s'au tras pe hârtie ordinară de ziar — şi ziarele au şi ele de [suferit. Mult timp, din pricini rămase încă nelămu- rite, au apărut în câte două sau patru pagini. Ba unele dintre ele, ca să nu-şi ştirbească şi creditul moral de care se bucură în rândurile cititorilor, au mai adăugat formatului obişnuit (adică for- matului cu care începusem a ne deprin- de în ultima vreme), câte un sfert sau câte o jumătate de pagină „în plus". Scriitorul X care face oficiul de pu- blicitate pe lângă editura Y, ne-a îm- părtăşit vestea că patronul nu are tre- cut în program nici o carte nouă. Scumpirea excesivă a tiparului şi lipsa hârtiei au făcut din opera literară o marfă cu totul inaccesibilă pungilor mijlocii. Cartea pe care, de pildă, ai cumpărat-o luna trecută eu şapte sau opt sute de lei, acum- costă de patru ori atât. Nici un editor nu se mai în- cumetă- să tipărească, şi dacă totuşi se mai găsesc unii care s'o facă, aceia nSu tipăresc cărţi noui, ci caută să lichi- deze angajamente mai vechi. Aşa, de pildă, opul apărut zilele trecute nu este propriu zis o noutate. Cartea s'a cules încă de acum câteva luni şi zaţul a tre- buit să aştepte în tipografie, până ce de LIVIU BRATOLGVEANU editorul a făcut rost de hârtia necesară. Intre riscul de-a renunţa la „materia" culeasă şi procurarea „pe sub mână", cu preţ de speculă, a sulurilor de hâr- tie trebuitoare, e de preferat ultima cale. Aşa, cel puţin, învestind parale în plus, rămâne în picioare posibilitatea recuperării sumelor vărsate la tipogra- fie. Cine ştie? Chiar fixând preţul unei cărţi la 2800 lei (bineînţeles numai pe coperta primei ediţii, fiindcă celelalte ar putea să atingă cifre astronomice) t te poţi aştepta la un câştig care să-ţi taie pofta de-a mai încerca şi alte aven- turi editoriale. Aşa dar, Crăciunul literar din anul acesta va fi sărac. In locul tichetelor cari vesteau, amatorlor de carte, ^ul- timele noutăţi", nu-i exclus ca djmnii librari să afişeze altele de un format sporit, în care să aducă la cunoştinţa „onor clientelei" că poate găsi la pre- ţul nestatornic al „ultimei zile", zahăr, untdelemn sau făină de patiserie pentru cozonaci. i i Scriitorul, ca orice rege neîncoronat al visului, nu va avea decât de reflec- tat. Dar nu la făina de patiserie care nu-l interesează, sau la mia de kilo- grame de lemne pe -are n'o poate nici măcar râvni, ci la crăciunurile literare de altădată. Adică la acele crăciunuri „îmbelşugate", de acum şapte sau opt ani, când cu preţul ultimului manuscrSs depus, în mâinile editorului, între al- tele îşi mai putea pingeli o pereche de pantofi, sau mai putea nădăjdui la câ- teva pachete de tutun ordinar cu care să-şi petreacă urâtul şi sărăcia sfintelor sărbători ale Crăciunului. „UNIVERSUL LITERAR" SE REORGANIZEAZĂ . Numărul viitor al revistei noastre va apărea la 15 Ianuarie 1945, intr'o formă nouă şi cu cele mai alesă colaborări.
