-Simbolismul-Plumb

de George Bacovia-demonstratie-

Simbolismul este un curent literar modernist, apărut ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a parnasienilor.

Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist , nu este interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, care, neputând fi formulate clar, sunt trasmise pe calea sugestiei. Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanţă majoră în cadrul acestui curent. Înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie, visare reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste. Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia obsedanţă a unor cuvinte, a anumitpr vocale sau a refrenului.

Poezia simbolistică Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916, definindu-l în totalitate.

Textul poetic se înscrie în lirica simbolistică prin : folosirea simbolurilor, tehnica repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului lirici. Dramatismul este sugerat prin corespondenţa ce se stabileşte între materie şi spirit. Textul nu curpidne nici un termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului.

Are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa morţii, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.

Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.

Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi artificală. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culaore este proiecţia universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.

Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe- secvenţe poetice corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: persoana întâi a verbelor: „stam”, „am început”, persoana I a adjectivului posesiv „amorul meu”.

Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia- reprezintă dezagregarea eului, tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra- simbol al limitării orizontului uman.

Strofa I cuprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte cclaustrat: un cavou, simbolizând universul interior, şi în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt : „sicirele de plumb”, „vestmntul funerar”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, artificii funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple sugestii, insistând asupra existenţei mohorâte. Lu,ea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe-florile, este marcată de împietrire. Vântul este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau coroanalele de plumb”.

Cadrul temporal nu este precizat dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.Strofa aIIa debutează sub semnul tragicului existenţial, general de moartea

afectivităţii. Cuvântul „ântors constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de întaorcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. „Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, moartea. Încercarea de salvare este iluzorie.

Starea de solitudine a eului liric este sugerată de reăetarea sintagmei „stam singur”, care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumsciu esteticii simboliste.

La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele” ceea ce sugerează o închidere a spaţiului. În restul poeziei predomină vocalele o,i,u dând sentimentul gollui existenţial. Sonorităţile lugubre sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b,p,m,n,s,ş,ţ.

La nivel morfologic se remarcă prezenţa verbelor în marea lor majoritate statice. La nivel sintactic se remarcă topica inversă, su subiectul postpus: „Dormeau adânc

sicriele de plumb”, „Dormea întors amorul”. Repetarea conjucnţiei copulative „şi” realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeaşi stare.

La nivel lexical se remarcă prezentţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii : sicriu, cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea aceloraşi cuvinte are ca efect monotimia. La nivel stilistic se remarcă prezenţa simbolului central plumb asociat metaforelor : „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului din versul „Dormea întors amorul meu de plumb”.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sfleteşti de angoasă, poezia Plumb se încadrează în estetica simbolistă.