Sfinţii Constantin-Chiril şi Metodiu şi creştinarea slavilor

Capitala Imperiului Roman de Răsărit a devenit la scurt timp, după

momentul întemeierii, focarul unei civilizaţii materiale, intelectuale şi religioase

superioare. Poziţia geografică a Constantinopolului, la confluenţa dintre cele

două lumi, a făcut din el un punct de atracţie pentru toţi barbarii din Asia şi din

Occident. Aceste popoare migratoare se dirijau din instinct către centrul

Imperiului. Este imposibil ca noile populaţii, care apăreau pe scena istoriei şi

intrau în contact cu Bizanţul să nu rămână uimite de splendorile şi fastul Curţii

imperiale. În acelaşi timp, Constantinopolul, simţindu-se moştenitor al

vechii Rome, depozitarul gloriei şi civilizaţiei ei, respingea în principiu orice

contact cu ceea ce ei numeau lumea barbară. Totuşi, necesitatea îi va obliga pe

bizantini să se întoarcă spre acești „nebuni”, care le ameninţau frontierele.

            În relaţiile cu aceste noi popoare, diplomaţia bizantină a adăugat

experienţei generalilor şi oamenilor de stat romani, supleţea şi abilitatea fără

scrupule a orientalilor. Astfel, pentru a-i câştiga pe conducătorii barbarilor,

bazileii îi chemau la Constantinopol şi le ofereau, ca soţii, femei din aristocraţia

bizantină şi titlul de cetățeni romani, le atribuiau funcţii ierarhice şi numeroase

cadouri. Toate acestea, la care se adăuga şi luxul de la Palatul imperial, îi

marcau puternic pe cei ce erau obişnuiţi să doarmă în şaua calului. Cu emfază,

ei se declarau apoi, „sclavi ai majestății sale imperiale”1, şi îşi puneau trupele la

dispoziţia generalilor bizantini. Se ştia, totuşi, şi faptul că pe cât de repede s-au

lăsat impresionaţi, pe atât erau de lacomi şi nestatornici. Pentru aceasta,

bizantinii îi supravegheau, uneori ajungând chiar să învrăjbească unele popoare

împotriva altora cu scopul de a le slăbi forţa ofensivă. O altă măsură de

siguranţă era creşterea copiilor conducătorilor barbari la Constantinopol, sau

găzduirea aici a unui pretendent la conducere, care să poată fi opus, în orice

moment, posibilului neascultător.

1 Prof. dr. Emilian Popescu, Curs de Istoria Imperiului Bizantin, [mss. dactilografiat], Bucureşti, 1996, p. 97.

            Însă, pe lângă toate aceste moşteniri din diplomaţia romană cu unele

influenţe orientale, bizantinii au adăugat încă un mijloc pentru câştigarea

barbarilor: propovăduirea creştinismului. Faţă de Imperiul Roman şi de

conducătorii lui care se intitulau „Pontifex Maximus”, Imperiul Bizantin era

„Christiana Respublica”, iar bazileii, „ίσαπόστολος” sau „ό νέος   άπόστολος”2.

Urmând porunca Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi

Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 15), Imperiul Bizantin era „campionul

creştinătăţii” şi avea ca scop principal, faţă de popoarele păgâne, să facă

cunoscută religia pe care o apăra. Odată câştigat pentru creştinism, respectivul

popor barbar intra în sfera de influenţă a culturii bizantine, iar prin ierarhia

bisericească ce urma convertirii erau subordonaţi Patriarhiei de Constantinopol,

fapt ce avea indirect înrâurire şi asupra politicii acestora faţă de Imperiu. De

asemenea, morala creştină presupunea o schimbare de atitudine, o întoarcere de

la cruzimile şi atrocitățile prin care ei se făcuseră cunoscuţi până la acel

moment.

            Observăm din cele expuse importanţa apropierii de aceste populaţii

barbare, care vor fi folosite, în anumite perioade, ca tampoane la frontierele

Imperiului în faţa cotropitorilor veniţi din toate direcţiile. Mijlocul cel mai sigur

pentru câştigarea acestora era propovăduirea credinţei creştine. Datorită acestui

fapt, din nici o misiune diplomatică bizantină la popoarele păgâne, nu lipsea

misionarul.

În perioada secolelor IX-X, misiunile bizantine s-au încununat de succes

reuşind convertirea la creştinism a mai multor popoare. Între acestea se remarcă

marea masă slavă, câştigată definitiv la Hristos în a doua jumătate a secolului al

IX-lea. Pentru o înţelegere exactă a problemei vom expune pe scurt stabilirea în

provinciile bizantine a triburilor slave şi încercările succesive ale bazileilor

precedenţi de a-i creştina.

2 Francis Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle, Paris, Librairie Ancienne Honoré Champion, 1926, p. 62.

După cum se ştie, în anul 731, împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-

740), ca răspuns la excomunicarea dată împotriva sa de papii Grigorie al II-lea

(715-731) şi Grigorie al III-lea (731-741), a scos de sub dependenţa bisericească

a Sfântului Scaun provinciile Illyricului oriental (Epir, Vetus, Epirus Nova,

Illyricum, Thessalia, Achaia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia,

Dardania şi Praevalitana), care se aflau sub stăpânirea politică a Imperiului

Bizantin, la care se adăuga Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta, punându-le

sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Sârbii şi croaţii s-au aşezat în

nordul Illyricului oriental şi, respectiv, în Illyricul apusean. Spre sfârşitul

secolului al VIII-lea, aceste popoare au reuşit să se elibereze de sub dominaţia

avarilor, cu ajutorul francilor, devenind vasalii celor din urmă. Aceste mutaţii au

făcut posibilă o lărgire a teritoriilor francilor şi bulgarilor. Astfel, la începutul

secolului al IX-lea, Bizanţul se întâlnea cu Imperiul francilor în Dalmaţia.

Conflictul a izbucnit rapid, în anul 803, încheindu-se în acelaşi an cu pacea de la

Königshofen3, prin care i se ceda împăratului Carol cel Mare (768-814, împărat

din anul 800) vechea provincie a Dalmaţiei, ocupată de croaţi, şi Istria. Aceeaşi

situaţie era prevăzută şi prin pacea ulterioară semnată la Aix-la-Chapelle

(Aachen), în anul 812. Astfel, slovenii şi croaţii au intrat definitiv în sfera

politică a Imperiului franc, fiind obligaţi să primească religia creştină în rit

apusean. Cel mai târziu în anul 852, după cum reiese dintr-o scrisoare a papei

Nicolae I (858-867) şi din lista de donaţie a principelui croat Trpimir (845-868),

pentru aceste popoare s-a înființat o episcopie proprie la Nona (azi oraşul Nin,

în Croaţia), cu toate protestele episcopului de Aquileea4. Raţiunea înfiinţării

acestei episcopii o găsim în dorinţa papei de a câştiga cel puţin o parte a

jurisdicţiei din trecut asupra Illyricului.

Tot în prima jumătate a secolului al IX-lea s-a produs o importantă

schimbare politică, care a avut şi repercusiuni religioase, în viaţa triburilor slave

3 Ibidem, p. 47.4 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XII (1960), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 9.

de sub dominaţia bizantină. Slăbind puterea Imperiului, spune împăratul

Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959) în cartea sa  „De administrando

imperio”5, neamurile slave „se eliberează de sub stăpânirea bizantină şi se

conduceau de proprii lor jupani, potrivit obiceiurilor lor”6. Cei mai mulţi dintre

aceştia nu se botezaseră, ci au rămas pentru mai mult timp păgâni. Această

informaţie este întărită şi de cronicarul bizantin Theophanes Continuatus7, care

ne relatează că „cei mai mulţi, arătând o apostazie şi mai mare s-au lepădat şi

de Sfântul Botez, încât nu mai aveau faţă de romei, nici un semn de prietenie şi

supunere”8. Neamurile slave în cauză erau: croaţii, sârbii, zachlumiţii,

terbunioţii, diocleţianii, canaliţii şi păgânii sau narentanii. Desigur, pentru

aceştia, creştinismul venea odată cu dominaţia bizantină de care încercau să

scape. Dacă luăm în discuţie şi exemplul bulgarilor, care, deşi păgâni, reuşiseră

totuşi să-şi întemeieze un puternic stat, în timpul hanilor Krum şi Omurtag,

înţelegem schimbarea de atitudine a acestor popoare. 

În Croaţia panonică însă, principele Ljudevit (810-823) era nemulţumit de

stăpânirea francilor, drept pentru care s-a revoltat în anul 819, antrenând şi

triburile slave ale adobriţilor, branicevilor şi timocenilor9. Dintre acestea

ultimele două erau sub suzeranitatea hanului bulgar Krum. Au fost necesare trei

expediţii france, în anii 820, 821 şi 822, pentru a înăbuşi revolta acestora. După

asasinarea lui Ljudevit în Dalmaţia, cele 3 triburi slave au intrat sub

suzeranitatea învingătorilor, dar această situaţie a condus la un conflict cu hanul

bulgar, care se vedea deposedat de unele teritorii. Ştiindu-se asigurat în partea

de răsărit prin pacea de 30 de ani încheiată cu Imperiul Bizantin, hanul Omurtag

(814-831), a invadat şi devastat Pannonia, în anul 827. Bulgarii i-au alungat pe

conducătorii franci, așezând în locul acestora lideri dintre localnici. Totuşi,

pacea încheiată la Paderborn, în anul 845, între împăratul Ludovic şi hanul

5 P. G. 113, col. 252.6 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 11.7 P. G. 109, col. 304-305.8 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 11. 9 Ibidem, p. 9.

Malomir  (831-852), consacra pierderea regiunii Sirmiumului şi a unei părţi din

Croaţia panonică pentru bulgari. Această pace a avut ca urmare încheierea unei

alianţe, în anul 862, între hanul Boris I (c. 852-889), pe de o parte, şi împăratul

bavarez Carloman (768-771), pe de altă parte, îndreptată împotriva principelui

Rastislav (845-870), conducătorul Moraviei Mari. Acesta reuşise, în anul 855,

să se elibereze de sub stăpânirea francă şi să-şi extindă teritoriul până pe

râul Tisa, ceea ce neliniştea pe bulgari10. Găsindu-se în această situaţie,

Rastislav a apelat la ajutorul Imperiului Bizantin, căutând o alianţă cu acesta.

Pentru a fi şi mai convingător, i-a alungat pe misionarii francilor din principatul

său cerând împăratului şi patriarhului de la Constantinopol, alţi preoţi capabili

să convertească pe moravi la creştinismul răsăritean.

Acum, ajungem la începutul operei misionare întreprinsă de Bizanţ, prin

fraţii Constantin-Chiril şi Metodie, pentru popoarele slave aşezate în Europa

Centrală. Totuşi, nu trebuie să cădem în greşeala multor istorici mai vechi, care

au pus numai pe seama acestor doi misionari, de o importanţă capitală, de altfel,

întreaga convertire a masei slave. Acest proces a durat mai mult secole,

începând chiar de la apariţia triburilor barbare respective în teritoriile bizantine.

Astfel, cu toată opoziţia istoricilor (în special K. Jireček) faţă de spusele lui

Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cum că împăratul bizantin Heraclius I a

cerut de la Roma preoţi şi episcopi pentru convertirea sârbilor şi croaţilor,

trebuie să le credem ca fiind adevărate. Aceasta cu atât mai mult cu cât toate

argumentele istoricului în cauză s-au dovedit a fi nefondate11. Este imposibil

apoi, ca slavii să nu fi luat un cât de mic contact cu religia creştină prin

autohtonii din teritoriile invadate. De asemenea, datorită cunoscutei lor vitejii,

au fost numiţi chiar în posturi de conducere în armata bizantină (de ex. Svarun,

Tatimir sau Chilbudios)12, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că cel puţin o

parte dintre aceste triburi barbare cunoşteau creştinismul încă înainte de secolul

10 Ibidem, p. 11.11 Francis Dvornik, op. cit., pp. 71-74. 12 Ibidem, p. 72.

al IX-lea. Pe cât de lent pătrundeau ei între celelalte popoare, tot pe atât de încet

s-a început şi convertirea lor, care a fost numai desăvârşită de cei doi „Apostoli

ai slavilor”.

Fraţii Constantin-Chiril şi Metodie s-au născut la Tesalonic, într-o familie

de neam ales, Leon şi Maria. Tatăl era drongar (comandant militar în marina

imperială) sub ordinele strategului themei Tesalonicului. Metodie s-a născut în

anul 815, iar Constantin în anul 827. În ceea ce priveşte originea etnică a acestei

familii există discuţii şi astăzi. Istoricii slavi susţin că au fost de origine slavă

bazându-se pe faptul, dovedit istoric, al existenţei aşa-numitelor  „sclavinii” în

jurul Tesalonicului. Cunoscută fiind mândria grecească, istoricii lor spun că au

fost de etnie elenă. Dar, a existat şi ipoteza, lansată în secolul trecut, cum că cei

doi fraţi erau „romani din colonii lui Traian”13. Ei, fiind dintr-o familie nobilă,

au primit o educaţie şi instrucţie aleasă, mai întâi în oraşul natal şi apoi la

Constantinopol. Trăind într-un oraş în împrejurimile căruia slavii erau foarte

numeroşi, ei au cunoscut bine viaţa, moravurile şi limba acestora. Atunci când

în anul 842 tatăl celor doi fraţi a murit, Metodie s-a dedicat carierei militare

fiind numit în aceeaşi funcție de drongar iar mai apoi în cea de comandant al

armatelor slave din arhonţia Strymon-ului, la frontiera bulgară. După zece ani el

s-a hotărât să se retragă la mănăstirea Olimp, din provincia Bithinia, unde s-a

călugărit. Fratele său a fost luat sub tutela logothetului Teoctistos, la

Constantinopol. După terminarea studiilor a renunţat la căsătorie pentru viaţa

monahală, fiind hirotesit ipodiacon, îndeplinind şi funcţia de chartophylax la

biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. În cele din urmă s-a retras la

mănăstirea Kleidion, pe ţărmul asiatic al strâmtorii Bosforului, la anul 850, unde

a rămas timp de 6 luni. Întors la Constantinopol, el a acceptat sa predea filosofia

la Universitatea din Constantinopol, timp în care l-a cunoscut foarte bine pe

viitorul patriarh Fotie14.13 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodie”, în „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 1 (ianuarie-martie), p. 18.14 Prof. dr. Emilian Popescu, „Câteva consideraţii cu privire la educaţia şcolară şi cariera didactică a Sfântului Constantin-Cyril”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XXXVIII (1986), nr. 1 (ianuarie-februarie), pp. 43-45.

În anul 851, logothetul Teoctistos a hotărât să încheie o pace cu arabii, cu

intenţia de a uşura viaţa creştinilor de pe teritoriile ocupate de aceştia.

Ambasada trimisă la califul din Samarra era formată din secretarul cancelariei

imperiale, Gheorghe, un funcţionar de la Curte, Gheorghe Palata şi Constantin,

numit „Filozoful”. Tratativele dintre bizantini şi arabi s-au încheiat cu succes.

Dar, în anul 856, Teoctistos a fost asasinat, motiv pentru care Constantin s-a

retras la aceeaşi mănăstire unde era fratele său.

La 18 iunie 860, tribul varego-ruşilor, care aveau Kievul drept centru

politic, au atacat, sub conducerea principilor Askold şi Dir, Constantinopolul15.

Numai ceaţa groasă şi o furtună puternică au salvat „Oraşul cel păzit de

Dumnezeu”. Pentru a înlătura acest pericol, bizantinii s-au hotărât să reînnoade

vechile alianţe cu chazarii, popor de limbă turcică, care locuiau în stepele din

nordul Mării Negre. Este cunoscut faptul ca bazileul Constantin al V-lea a fost

căsătorit cu o fiica a hanului chazarilor, iar fiul său a intrat în istorie sub numele

de Leon al IV-lea Chazarul (775-780). „Viaţa Sfântului Chiril” mărturiseşte că

însuşi hanul chazar a trimis mai întâi o solie la bizantini în care a cerut să i se

trimită preoţi care să fie în stare să discute cu evreii şi sarazinii de la Curtea sa16.

Astfel, la sfârşitul anului 860, s-a trimis la Semender (Belendjer) o ambasadă,

din care pe lângă reprezentanţi ai împăratului, făcea parte şi Constantin17. Clasa

nobilă a chazarilor îmbrăţişase iudaismul, fapt unic în istorie, o mică parte erau

musulmani iar majoritatea covârşitoare a populaţiei rămăsese păgână. În iarna

anilor 860-861, cât timp a stat la Chersones, Constantin a învăţat dialectul

samaritean al limbii ebraice, limba oficiala a Curţii. Prin cunoştinţele sale

teologice, învăţatul bizantin s-a impus în faţa iudeilor demonstrându-le

superioritatea Evangheliei asupra Torei. După mărturia „Vieţii Sfântului Chiril”

s-au convertit circa 200 de oameni18, ca rezultat al acestor discuţii. Este 15 Ibidem, p. 20. 16 Francis Dvornik, op. cit., p. 137.17 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 20. Istoricul Francis Dvornik, op. cit., p. 137 spune că din această misiune diplomatică a făcut parte şi Metodie, fratele lui Constantin.18 Hans-Georg Beck, Geschichte der ortodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Vandenhoeck & Ruprecht, 1980, p. 131.

regretabil faptul că lucrarea scrisa de el, „Contra iudeilor”, pe care Metodie a

tradus-o în limba slavonă, s-a pierdut. În mod sigur ea cuprindea aspecte rămase

necunoscute ale discuţiilor teologice purtate aici.

Se pare că la Chersones a descoperit o Psaltire şi Evangheliile scrise în

aşa-zisele litere  „ruseşti”19, pe care le-a descifrat. Tot aici a crezut Constantin

că a găsit şi moaştele Sfântului Clement, episcopul Romei între anii 88-97, care

după o tradiţie ar fi fost exilat în Crimeea. Cercetările mai noi au stabilit că în

realitate erau moaştele unui sfânt local cu acelaşi nume, căruia i se ridicase o

bazilică creştină. Din „Viaţa Sfântului Chiril” aflăm că în această zonă se

găseau şi mici triburi ale ungurilor, cu care a venit în contact: „În timp ce-şi

făcea rugăciunea de la ceasul I, ungurii îl înconjurară, …, voind să-l omoare.

Dar el nu se lăsă intimidat, nu-şi întrerupse rugăciunea, ci rosti numai:

Doamne miluieşte. Iar ei privindu-l, printr-o poruncă dumnezeiască se liniştiră

şi începură să se încline în faţa lui”20.

Această misiune diplomatică bizantină la chazari s-a încheiat cu succes,

lucru dovedit şi de scrisoarea pe care apoi hanul a trimis-o împăratului Mihail al

III-lea (842-867), în care îi împărtăşea dorinţa de a întări alianţa cu Imperiul şi,

totodată, de a continua politica de toleranţă faţă de creştinii din ţinuturile sale21.

Revenind acum la cererea principelui Rastislav, din anul 862, de a încheia

o alianţă cu bizantinii şi, în acelaşi timp, de a fi trimişi misionari care să

convertească locuitorii Moraviei Mari la creştinismul răsăritean, împăratul, de

comun acord cu patriarhul, a hotărât trimiterea în această dificilă misiune a

celor doi fraţi tesaloniceni, buni cunoscători ai limbii slave. De altfel, Rastislav

specificase în scrisoare că „ … nu avem un învăţător capabil să ne înveţe

credinţa cea adevărată în limba noastră. Trimite-ne deci, împărate, un astfel de

19 Ibidem, p. 20. Unii istorici ruşi au crezut că aceste cărţi pot fi socotite drept primele documente literare ale limbii ruse propriu-zise. Cercetările ulterioare au demonstrat că ele erau scrise în limba gotă, cu caracterele inventate de Ulfila, episcopul goţilor, în secolul al IV-lea.20 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, IX (1957), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 26, apud Francis Dvornik, Les legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Praga 1933, p. 360.21 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodie”, p. 21.

episcop şi dascăl, pentru că de la voi porneşte în toate părţile legea cea

bună”22. Pentru o mai uşoară convertire a moravilor, Constantin a început să

traducă Sfânta Scriptură şi cărţile de slujbă în limba paleoslavă. Se presupune,

de către unii istorici, că exista la Constantinopol, în acea perioadă, o şcoală

pentru pregătirea viitorilor misionari la popoarele slave, unde cei doi ar fi fost

profesori. Crearea alfabetului paleoslav, numit şi „glagolitic” (de la „glagolo” =

el spunea, sintagmă des uzitată în traducerea Evangheliilor pe care au făcut-o), a

constat în adaptarea scrierii cursive bizantine. Pentru redarea fonetismelor slave

s-au folosit, pe lângă literele minuscule ale alfabetului grec, unele semne din

alfabetele orientale (ebraic, samaritean, copt şi armean) dar şi câteva litere

special create. Alfabetul „chirilic” propriu-zis a fost inventat, în realitate, mai

târziu de unul dintre discipolii lui Constantin, pe baza trăsăturilor celui

paleoslav, dar urmând scrierea majusculă greacă.

Cei doi fraţi, Metodie şi Constantin au activat cu succes la Velehrad,

capitala Moraviei Mari, între anii 863-867. Principele Rastislav le-a încredinţat

un număr de elevi, pentru care  „traducând îndată rânduiala bisericească, i-a

învăţat serviciul Utreniei, Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa şi slujbele

Tainelor”23. În această perioadă de 4 ani au fost traduse în paleoslavă

„Evanghelia”, „Apostolul”, „Psaltirea”, precum şi mai multe cărţi de ritual între

care se remarcă cele trei Sfinte Liturghii. Tradiţia îi atribuie lui Metodie şi

traducerea integrală a Sfintei Scripturi, cu excepţia cărţilor Macabeilor, după

anul 880.

Cu tot sprijinul politic pe care îl aveau, misionarii bizantini s-au lovit de

unele greutăţi. Clerul franc al arhiepiscopiei de Salzburg, care după cum am

văzut fusese îndepărtat de către principele Rastislav din Moravia înainte de

venirea celor doi fraţi, nu privea cu ochi buni succesul orientalilor. Din această

cauză au speculat faptul că fusese introdusă o nouă limbă liturgică, în speţă

slava, contrar uzanţelor romane şi au adresat o plângere papei Nicolae I. După 22 Ibidem, p. 22, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 372.23 Ibidem, p. 23, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 373.

concepţia apuseană numai trei limbi erau considerate sacre (ebraica, greaca şi

latina), iar cei doi fraţi cădeau în erezia numită „a pilatienilor”, după numele lui

Pontius Pilat, din ordinul căruia  s-a pus pe Sfânta Cruce, deasupra capului

Mântuitorului, o inscripţie în aceste limbi24. Însă, ceea ce i-a deranjat cel mai

mult pe bizantini a fost faptul că episcopii franci au refuzat să îi hirotonească pe

ucenicii lor. Astfel, au luat hotărârea să se întoarcă pentru o scurtă perioadă la

Constantinopol pentru a-l convinge pe patriarhul Fotie de necesitatea trimiterii

unui episcop în zonă, căci fără o continuitate apostolică lucrarea lor era

zadarnică25. Au plecat probabil din Velehrad la începutul anului 867, oprindu-se

pentru câteva luni în orașul Moosburg, pe ţărmul vestic al lacului Balaton,

capitala principatului slav al Pannoniei centrale, condusă de Kocel, fiul lui

Pribina26. Şi aici, cei doi tesaloniceni au desfăşurat o rodnică activitate,

pregătind dintre localnici slujitori bisericeşti, pe care urmau să-i hirotonească la

întoarcerea lor din Imperiu. Îndreptându-se spre Marea Adriatică, la Veneţia, au

primit o invitaţie din partea papei Nicolae I de a veni la Roma. Până să ajungă

acolo, acesta a murit, astfel că Metodie şi Constantin au fost primiţi de către

noul papă Adrian al II-lea. Întâmpinarea fastuoasă este prezentată în „Viața

Sfântului Chiril” astfel: „Şi când sosi el la Roma, episcopul

apostolic Adrian merse în persoană înaintea sa, însoţit de toţi credincioşii,

purtând cu toţii lumânări, … ”27. În urma argumentării convingătoare, papa s-a

declarat în favoarea introducerii „Liturghiei slave” în Biserică, condamnând

erezia „pilatienilor”. Din cauza nevoinţelor şi a ostenelilor, Constantin s-a

îmbolnăvit, hotărându-se să primească voturile monahale într-o mănăstire

greacă din Roma. La tunderea în monahism a primit şi numele sub care este

îndeobşte cunoscut în istoria bisericească, Chiril. După aproximativ doua luni,

la 14 februarie 869, el a muri fiind îngropat cu toată cinstea în biserica Sfântul

Clement din Roma.24 Ibidem, p. 24.25 Hans-Georg Beck, op. cit., p. 110.26 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 25.27 Ibidem, p. 26, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 378.

Fratele sau, Metodie a continuat singur efortul misionar. În vara anului

869 a fost trimis cu o scrisoare de către papa la principii Kocel, Rastislav şi

Sveatopluk, nepotul conducătorului Moraviei. Epistola îi înștiința pe aceştia că

papa Adrian al II-lea hotărâse să-l hirotonească pe Metodie ca episcop peste

ţările lor, de curând creştinate. Singura condiţie impusă era ca la oficierea

Sfintei Liturghii în limba slavonă să se citească Apostolul şi Evanghelia mai

întâi în limba latină28. Datorită situaţiei politice nefavorabile, misionarul

bizantin nu a reuşit să ajungă decât până la Kocel, care încântat de veste l-a

retrimis la Roma, însoţit de 20 de fruntaşi ai lui, pentru a fi hirotonit. Ţinând

cont de situaţia din Balcani în anul 870, când bulgarii au intrat din nou sub

jurisdicţia bisericească a Constantinopolului, papa Adrian al II-lea a hotărât să îl

hirotonească pe Metodie ca episcop, cu reşedinţa la Sirmium, cu intenţia vădită

de a fi cât mai aproape de sârbi, croaţi şi bulgari, spre a-i putea aduce în timp în

sfera de influenţă a Apusului. Sub jurisdicţia nou înființatei episcopii intrau

provinciile: Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior şi o parte

din Dacia Aureliană. Ultimele două dintre acestea erau chiar teritorii bulgare, de

unde înţelegem exact raţiunea papei în a aşeza acest scaun episcopal la

Sirmium.

Între timp în Moravia situaţia politica s-a schimbat. Sveatopluk l-a trădat

pe Rastislav predându-l împăratului Carloman de Bavaria, care l-a

orbit. Totodată, Moravia a intrat sub suzeranitatea germanilor, părăsind astfel

orientarea politică şi religioasă spre Bizanţ. În această situaţie, noul episcop

Metodie nu a mai putut să-şi exercite funcţia încredinţată de papa Adrian al II-

lea. Mai mult decât atât, ca urmare a intrigilor arhiepiscopului de Salzburg, el a

fost închis într-o mănăstire timp de 3 ani (870-873). Abia la intervenţiile noului

papă Ioan al VIII-lea prin legatul său, episcopul Paul de Ancona, către

arhiepiscopul Adalwin de Salzburg şi episcopii Ermanrich de Passau şi Annon

28 Ibidem, p. 26.

de Freising, s-a reuşit eliberarea lui Metodie. Cu greu şi-a continuat activitatea

în Moravia, întâmpinând dificultăţi din partea clerului latino-german din zonă.

Totuşi, în această perioadă, a mai înregistrat un succes prin creştinarea

poporului ceh, stabilit în Boemia. Încă din anul 805 s-a încercat de către latini

convertirea acestui popor. Botezul primit de către cei 14 jupâni cehi de la

arhiepiscopul de Ratisbonna, în anul 845, a rămas fără urmări. Acum, principele

acestor teritorii, Borivoi, căsătorindu-se cu fiica lui Sveatopluk, Ludmila, o

ferventă susţinătoare a creştinismului, a venit în anul 873 în capitala socrului

său. Aici, Metodie a reuşit să-l convertească şi să-l boteze, încredinţându-i la

plecare un număr de ucenici pentru creştinarea întregului popor. Unii istorici

susţin chiar că Metodie ar fi mers mai târziu în Boemia, unde a organizat

Biserica locală, însă numai parţial, pentru că majoritatea populaţiei era încă

păgână29. În secolul al X-lea, la îndemnul Drahomirei, soţia cneazului Vratislav,

pioasa Ludmila a fost asasinată (927), iar „metodianismul” abolit. La această

situaţie a contribuit şi hotărârea conciliului de la Spalato (925), unde

slavonismul a fost arătat ca erezie. Încetul cu încetul s-a reuşit latinizarea

poporului datorită, în special, intereselor politice din zonă. Totuşi, tradiţiile

slavone încă persistau pe vremea cneazului Oldrich († 1034), prin egumenul

Procopie al mănăstirii Sazava30.

Revenind la Metodie, în anul 879 a fost din nou acuzat de episcopul

de Nitra, Wiking, pentru faptul că slujeşte, în continuare, în limba slavă şi că nu

rosteşte adaosul „Filioque” la Simbolul de credinţă. Chemat la Roma de papa

Ioan al VIII-lea, în anul 880, s-a recunoscut încă o dată legitimitatea săvârşirii

Sfintei Liturghii în limba slavă şi, mai mult decât atât, că învăţătura sa este

conformă cu cea a Sfinţilor Părinţi. Prin Metodie, papa i-a trimis o scrisoare

principelui Sveatopluk, în care, după ce demonstrează ortodoxia acestuia, îl

numeşte arhiepiscop al Moraviei, avându-l ca sufragan chiar pe episcopul de 29 Ibidem, p. 28.30 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1987, p. 477.

Nitra, Wiking. Acesta din urmă a prezentat însă principelui o epistolă falsă, din

care reieşea că Metodie a fost condamnat ca eretic. În această situaţie,

misionarul bizantin a făcut din nou apel la Ioan al VIII-lea, care a trebuit să-i

rescrie lui Sveatopluk şi să-i reconfirme numirea ca arhiepiscop.

În anii 881-882, Metodie a plecat la Constantinopol, în urma unei scrisori

a împăratului Vasile I Macedoneanul, probabil pentru a discuta situaţia din

Europa centrală şi a primi noi directive. El a fost primit cu cinstea care i se

cuvenea, i s-a recunoscut încă o dată ortodoxia credinţei şi a fost trimis înapoi

în Moravia. Dintre însoţitorii lui au fost opriţi în Bizanţ un preot şi un diacon,

cunoscători ai limbii slavone, pentru a fi trimişi la alte popoare din marea masă

slavă, care se găsea în procesul de convertire31. În anul 881, Apostolul slavilor

s-a întâlnit şi cu un conducător al ungurilor, după cum mărturisește „Viaţa

Sfântului Metodie”. Acesta, după ce l-a îmbrăţişat şi copleşit cu daruri i-a spus:

„Părinte sfinte, aminteşte-ţi totdeauna de mine în rugăciunile tale”32. După

întoarcerea de la Constantinopol, şi-a continuat activitatea în Moravia până la 6

aprilie 885, când a trecut la cele veşnice, nu înainte de a încredinţa conducerea

acestei Biserici lui Gorazd, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi.

În anul 886, discipolii Sfântului Metodie au fost alungaţi din Moravia.

Papa Ştefan al V-lea  (885-891), printr-un „Commonitorium”, în toamna anului

885, a interzis săvârşirea Sfintei Liturghii în limba slavă şi a numit ca

arhiepiscop al Moraviei pe Wiking (885-892), în locul lui Gorazd. Ucenicii lui

Metodie, dintre care mai cunoscuți au fost: Clement, Naum, Anghelar,

Laurenţiu, Sava şi Ioan Exarhul, s-au refugiat o parte în Croaţia şi Serbia, iar cei

mai mulţi în Bulgaria, unde au fost bine primiţi de către hanul Boris-Mihail.

Aici au adus şi toate cărţile traduse în limba slavonă, şi sub conducerea lui

Clement, primul arhiepiscop bulgar, s-au stabilit în două centre: Preslavul Mare

(Pereiaslaveţ), capitala ţaratului, în apropierea căreia au înfiinţat o mănăstire cu

hramul Sfântul Pantelimon, şi Ohrida, aproape de frontiera cu Serbia. În această 31 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 29.32 Ibidem, p. 29, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 392.

a doua localitate, arhiepiscopul Clement a ridicat o biserică cu acelaşi hram,

care cu timpul a devenit cel mai însemnat centru misionar pentru slavii sud-

dunăreni (bulgari şi sârbi). În jurul lui Clement s-au adunat aproape 3.500 de

ucenici, pe care apoi i-a trimis în misiune în toate regiunile provinciei.

De la slavii sud-dunăreni alfabetul chirilic a trecut şi în nordul fluviului,

în Ţările române, unde a fost folosit până în anul 1860, când s-a hotărât

înlocuirea cu alfabetul latin. Pe teritoriul ţării noastre, în comuna Mircea-Vodă,

s-a descoperit cea mai veche inscripţie  paleoslavă33, datând din anul 943.

Datorită ocupării Bulgariei în întregime de către împăratul bizantin Vasile al II-

lea Macedoneanul (976-1025), în anii 1014-1018, mulţi clerici şi cărturari de

aici s-au refugiat în Rusia kieveană, contribuind prin activitatea lor culturală şi

religioasă la consolidarea acestei Biserici. La bulgari, sârbi şi ruşi, alfabetul

chirilic şi Liturghia slavonă sunt folosite şi astăzi. 

Opera religioasă şi culturală a Sfinţilor Chiril şi Metodie a avut o

puternică înrâurire asupra tuturor popoarelor din zonă, vorbitoare de limbă

slavă. Astfel, creştinismul a început să pătrundă şi la polonezi, mai întâi între

oamenii din popor şi apoi, în timpul cneazului Mieczislav (964-992), chiar la

nobili. Acest conducător s-a căsătorit cu fiica lui Boleslav I al Boemiei,

Dubrovka, botezată în rit slavon. Soţul a urmat credinţa soţiei, primind Botezul

de la preotul Bohuvid şi ordonând distrugerea tuturor idolilor34. După această

scurtă perioadă de creştinism răsăritean, Polonia a fost câştigată definitiv pentru

Roma în urma hotărârii Sfatului din anul 991.

S-a dovedit de către slaviştii români că Transilvania de nord-vest şi

Maramureşul s-au aflat în sfera de influenţă a principatului Moraviei Mari, deci

a limbii slave occidentale, din care unii termeni au pătruns în limba română încă

din timpul Sfinţilor Chiril şi Metodie şi a ucenicilor lor. În ultimele decenii s-au

33 Ibidem, p. 30.34 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 480.

intensificat cercetările savanţilor români cu privire la toate probleme legate de

cei doi mari Apostoli ai slavilor şi a muncii lor35.

În ceea ce priveşte creştinarea poporului sârb, putem afirma că a coincis

până la un anumit punct cu cea a croaţilor. Am văzut mai sus că a existat o

primă etapă în convertirea slavilor din această zonă în timpul împăratului

Heraclius I, când acesta a cerut pentru ei, preoţi şi misionari de la Roma36. Apoi,

în prima jumătate a secolului al IX-lea, situaţia s-a schimbat deoarece prestigiul

Bizanţului a scăzut. Atunci, sârbii şi croaţii de aici şi-au permis să se considere

eliberaţi de sub stăpânirea bizantină şi să se conducă potrivit obiceiurilor lor37.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea, odată cu urcarea pe tron a împăratului

Vasile I, Imperiul şi-a recăpăta puterea militară iar alianţa cu el va fi din nou

căutată şi preţuită. Când în anii 866-867 corsarii arabi au asediat timp de 15 luni

oraşul Ragusa (azi Dubrovnik), locuitorii nu au avut cui să ceară ajutor decât

puternicei flote bizantine. Imediat, împăratul l-a trimis pe amiralul Nicetas

Oryphas în fruntea a 100 de vase, care ulterior şi-a făcut un nume din

confruntările victorioase cu piraţii arabi. La apariţia bizantinilor, sarazinii au

ridicat asediul Ragusei,  grăbindu-se să-şi salveze vieţile38. La începutul anului

868, triburile slave (sârbi, zachlumiţi, terbunioţi, canaliţi, diocleţiani şi o parte a

croaţilor) au trimis o solie la împărat, fapt confirmat de Constantin

Porfirogenetul în lucrarea sa „De administrando imperio”, „cerând şi rugându-l

ca aceia dintre ei care nu s-au botezat să fie botezaţi şi să devină ca la început

supuşii împărăţiei romeilor. Acel fericit şi strălucit împărat, ascultând cererile

acestora, le-a trimis un delegat imperial, împreună cu preoţi şi i-a botezat pe

toţi din neamurile amintite, câţi nu erau încă botezaţi. Iar după ce i-a botezat,

le-a rânduit conducători pe cei ce i-au voit şi ales ei din neamul pe care-l

iubeau şi le plăcea mai mult”. Ultimii au trimis delegaţie la Constantinopol, 35 Prof. Damian P. Bogdan, L’oeuvre de Constantin – Cyrille et de son frere, Methode en Roumanie, Tesalonic 1968, pp. 195-209.36 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Începutul creştinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XI (1959), nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 164-181.37 Idem, „Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul”, p. 11.38 Prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 156.

neamul narentanilor, cunoscut şi sub numele de păgâni şi „au cerut să fie şi ei

botezaţi. Şi trimiţând preoţi i-a botezat şi pe ei”39. Această informaţie este

întărită şi de cronicarul Theofanes Continuatus40, care afirmă că împăratul a

trimis acestora „preoţi şi un delegat imperial, ca, mai înainte de orice, să-i

scoată din primejdia sufletului, să-i întoarcă la credinţa de mai înainte şi să-i

elibereze de greşalele făcute din neştiinţă”41. Trebuie să precizăm că în această

perioadă principele sârbilor era Mutimir, care îşi avea reşedinţa în orașul

Rascia.

După cum reiese din cele două mărturii, pentru început, bizantinii s-au

mulţumit cu o hegemonie mai mult nominală. Chiar dacă fusese trimis un

delegat imperial, care reprezenta puterea imperială, conducătorii provinciilor au

fost aleşi dintre localnici. Abia după cucerirea orașului Bari din mâinile

francilor (25 decembrie 876), care în scurt timp va deveni baza maritimă a

bizantinilor în Marea Adriatica, se poate vorbi despre o suzeranitate exercitată

în mod efectiv asupra neamurilor de origine slava din zonă.

Desăvârşirea creştinării sârbilor s-a realizat abia după ce în teritoriile lor

au ajuns cărţile de slujbă şi Sfânta Scriptură traduse în limba slavonă de

Constantin şi Metodie. Probabil din centrul misionar de la Ohrida, organizat de

Clement după anul 886, au venit şi la sârbi un număr mare de învăţători ai legii

creştine.

Tot în această perioadă s-au făcut presiuni puternice pentru câştigarea

croaţilor. De o parte se găseau bizantinii, iar de cealaltă parte erau francii,

sprijiniţi de papa. Pentru început, poporul croat a intrat sub suzeranitatea

Constantinopolului, deoarece în anul 878, Zdeslav (878-879), a reuşit cu

ajutorul neoficial al Bizanţului să îndepărteze pe fiii lui Iljko de la conducere,

preluând el însuşi puterea. Anii 878-879 marchează punctul culminant al

hegemoniei bizantine asupra sârbilor şi croaţilor. Aceasta a fost şi cauza pentru

39 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 13. 40 PG 109, col. 30841 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 13-14.

care unii istorici au crezut că data convertirii oficiale a sârbilor şi croaților este

fie anul 878 (F. Dvornik), fie anul 879 (K. Jireček)42. Cel mai aproape de adevăr

credem că este savantul G. Radojicici, care stabileşte o perioadă mai mare, între

anii 867-87443. Dar, venirea la conducere a lui Zdeslav nu a fost pe placul papei

Ioan al VIII-lea, care în anul următor l-a susţinut pe Branimir (879-892),

împotriva conducătorului existent. După asasinarea concurentului, Branimir s-a

intitulat prinţ independent al croaţilor. Pentru a menţine independenţa teritoriilor

sale, atât faţă de pretenţiile bizantinilor cât şi faţă de revendicările francilor,

noul prinț a luat hotărârea să ofere poporul său spre ocrotire Sfântul Scaun. La

sfârşitul lunii mai 879, o delegaţie croată în fruntea căreia se afla noul episcop

de Nona, Theodosie, şi un anume preot Ioan, diplomat abil, a ajuns la Roma şi a

declarat supunerea poporului croat şi a conducătorului său, autorităţii Scaunului

papal44. Soarta bisericească a acestui popor a fost hotărâtă acum pentru

totdeauna. Croaţii au rămas până astăzi fideli Romei. Provincia Dalmaţia a

rămas încă un timp sub stăpânirea Bizanţului, mai exact până în anul 925, după

care a trecut şi ea sub jurisdicţia papei.

Nu putem încheia subiectul misiunilor bizantine la popoarele slave în

secolul al IX-lea fără a aduce unele precizări asupra creştinării bulgarilor.

Trebuie precizat că şi după anul 870, când s-a hotărât revenirea Bulgariei sub

jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, occidentalii nu au renunţat să încerce

recâştigarea acestei naţii la ritul apusean. Am văzut intrigile papei Ioan al VIII-

lea rămase fără succes. Stabilirea ucenicilor Sfântului Chiril şi Metodie în cele

două centre din Bulgaria a căzut ca o lovitură pentru Roma. Aceştia au

contribuit la o adâncire a Ortodoxiei răsăritene în teritoriul sud-dunărean. În

timpul ţarului Simeon (893-927), papa Formosus (891-896) a făcut o ultimă

încercare de a readuce pe bulgari sub jurisdicţia bisericească romană, acceptând

42 Ibidem, p. 16.43 Ibidem, p. 17; G. Sp. Radojicici, „La date de la conversion des Serbes”, communication presentée au IX-e Congres International de la Conversion (Tesalonic 12-25 aprilie 1953), în „Byzantion”, XXII (1952), pp. 253 – 256.44 Ibidem, pp. 24-25.

să ridice Arhiepiscopia de Ohrida la rangul de patriarhie şi să-i acorde coroana

imperială ţarului45. Toate acestea au rămas fără urmări pentru că în anii 971 şi,

apoi, 1018 Bulgaria a fost recucerită în întregime de către împăraţii bizantini

Ioan I Tzimiskes (969-976) şi, respectiv, Vasile al II-lea Macedoneanul (976-

1025). Această stare de fapt a durat până în anul 1186, când bulgarii s-au

răsculat sub conducerea fraţilor Asăneşti. Imediat după cucerire, împăratul

bizantin a readus patriarhatul de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală,

oferindu-i totuşi importante privilegii. În primul rând, nici arhiepiscopul şi nici

sufraganii lui nu erau supuşi patriarhului de Constantinopol, ci direct

împăratului care îşi rezervase dreptul de a numi titularul scaunului de Ohrida.

Printr-o a doua diplomă a împăratului în această problemă, datată în anul 1020,

se preciza că vlahii din întreaga jurisdicţie a arhiepiscopiei erau scoşi de sub

ascultarea faţă de episcopii locali şi puşi sub directa conducere a titularului

scaunului de Ohrida. Tot ca o informaţie interesantă pentru noi, românii, este şi

aceea despre existenţa a 3 episcopii sufragane arhiepiscopiei sus-menţionate, pe

graniţa cu teritoriul actual al ţării noastre: Dârstor (Durostorum), Bodinis

(Vidin) şi Branitza (care cuprindea 6 castre episcopale printre care şi Dibiscos –

Tibiscum)46.

Acestea au fost reuşitele misionarismului patronat de Patriarhia de

Constantinopol în secolul al IX-lea. Concluzionând, putem afirma cu certitudine

că întotdeauna pe tărâm misionar bizantinii au fost cu un pas înaintea

apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Chiar şi unele popoare

actualmente catolice au primit mai întâi creştinismul de la Bizanţ, cel puţin într-

o forma incipientă. Întotdeauna Ortodoxia răsăriteană a dat dovadă de

flexibilitate precum se observă foarte bine în introducerea slujbei Sfintei

Liturghii în limba slavonă, pentru o mai uşoară dar, în acelaşi timp, şi mai

temeinică convertire a popoarelor slave. Disputei pentru hegemonia bisericească

45 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 479.46 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1991, pp. 206, 223-224.

asupra neamurilor de limbă slavă dintre Roma şi Constantinopol, le-au căzut

indirect victime, fapt regretabil, de altfel, Sfinţii Constantin-Chiril şi Metodie,

împreună cu toţi ucenicii lor. Aceştia au fost persecutaţi în loc să fie sprijiniţi în

lupta împotriva păgânismului. Deja în această epocă se uitase istoria primelor

secole creştine şi doar interesul politic dicta.

În debutul secolului al X-lea, Bizanţul a înregistrat un nou succes

misionar. În Caucazul de Nord trăia tribul alanilor care a cunoscut creştinismul

printr-un monah bizantin, Eftimie47. Despre această convertire mărturiseşte şi

cronicarul arab Ibn-Rosteh (Ibn-Rosta)48. Din corespondenţa patriarhului de

Constantinopol, Nicolae I Misticul (901-907) şi 912-925) cu prinţii Abasgiei,

Bagrat (887-906) şi Constantin şi cu arhiepiscopul locului, Petru, nu putem

deduce o dată fixă a convertirii alanilor, dar credem că aceasta s-a întâmplat în

primii ani ai secolului al X-lea (902-903)49. Relaţia dintre patriarh şi prinţul

Bagrat era cordială, căci în scrisoarea din anul 902, Nicolae I Misticul i-a

mulţumit pentru ajutorul adus în convertirea alanilor şi-l roagă pe Dumnezeu să-

l recompenseze în lumea aceasta şi în viaţa viitoare50. După moartea acestui

prinţ (906), patriarhul i-a scris fiului acestuia, Constantin, îmbărbătându-l şi

îndemnându-l să urmeze politica religioasă a tatălui51. Arhiepiscopului Petru i-a

adresat mai multe scrisori din care desprindem doar câteva sfaturi pastorale în

disputa care se iscase între el şi monahul Eftimie52. Chiar dacă această

convertire este de o mai mică importanţă, stabilirea în zonă a unui episcop

bizantin a întărit şi ortodoxia neamurilor învecinate, cu care Bizanţul avea

relaţii: chazarii şi armenii. De asemenea, este foarte posibil ca acest arhiepiscop

să fi furnizat informaţii pertinente cu privire la neamul ruşilor, care îşi aveau

centrul în oraşul Kiev, la  nord-vest de munţii Caucaz.

47 Hans-Georg Beck, op. cit., p. 131.48 Venance Grumel, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, t. I: Les Actes des Patriarches, fasc. 2: Les Regestes de 715 à 1206, 2-eme ed. revue et corrigée par Jean Darrouzès, Paris, 1989, p. 135.49 Idem, „La date de la conversion des Alains”, în „Echos d’Orient”, XXXIII (1934), pp. 57-58.50 Idem, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, t. I, fasc. 2, p. 135.51 Ibidem, p. 139.52 Ibidem, pp. 143-144.

Tot în acest secol misionarii bizantini au câştigat alte doua popoare la

creştinismul răsăritean: ungurii şi ruşii. Primii au fost convertiţi de

Constantinopol, după care, datorită aşezării lor geografice şi intereselor politice,

Roma şi-a impus ritul. Această întoarcere forţată la Sfântul Scaun nu a putut

şterge decât cu greu primordiala influenţă orientală, după cum vom vedea.

Strămoşii ungurilor, popor de origine fino-ugrică, au locuit mai întâi în

parte de vest a munţilor Altai. Apoi, în primul secol creştin ei s-au deplasat în

direcţia Europei, dar s-au stabilit în regiunea dintre munţii Urali şi cursul

mijlociu al fluviului Volga. Prima informaţie despre acest popor o găsim în

lucrarea „De administrando imperio” a împăratului Constantin al VII-lea

Porfirogenetul, care afirmă că, prin anul 830, fiind ei atacaţi de către neamul

pecenegilor s-au deplasat în regiunea dintre fluviile Don şi Nipru, cunoscută sub

numele de Lebedia53. Pentru prima dată în istorie şi-au făcut apariţia în anul

895, atunci când bizantinii au făcut apel la ei pentru ajutor în lupta împotriva

ţarului bulgar Simeon. În acel moment, ungurii, numiţi în alte izvoare şi „turci”,

ocupaseră regiunea dintre cursurile inferioare ale râurilor Nistru şi Prut,

cunoscută astăzi sub denumirea de Bugeac. Atunci, această zonă era numită

Atelkuzu (Atelkuz sau Etelköz), adică „ţara dintre ape”54. Ei au reuşit să-i

învingă în trei rânduri pe bulgari, astfel încât ţarul Simeon a fost silit să încheie

pace cu Imperiul Bizantin. Dar pentru a se răzbuna, acesta s-a aliat cu un alt

popor barbar, pecenegii, care au atacat pe neaşteptate așezările ungurilor.

Ruinarea stabilimentelor i-a făcut pe unguri să părăsească şi această zonă, în

anul 896, îndreptându-se, sub conducerea lui Arpad, spre câmpia Tisei şi a

Pannoniei. Populaţia găsită aici era condusă de ducele Salanus, al cărui strămoş,

Kean, plecând din Bulgaria a ocupat această ţară „cu ajutorul şi sfatul

împăratului grecilor”55. Toate descoperirile arheologice, la care adăugăm şi

53 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 23.54 Prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 162.55 Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I: Faptele ungurilor, de secretarul anonim al regelui Bela, traducere, note şi comentarii de … , Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1934, p. 35.

această informaţie, ne îndreptățesc să afirmăm că ungurii au venit în contact aici

cu o populaţie creştinată în ritul răsăritean.

În ceea ce priveşte legăturile acestei populaţii cu creştinismul, menţionăm

mai întâi convertirea şi primirea Botezului de către un conducător al lor, Kuvrat

(Kubratos), fondatorul marii Bulgarii de pe cursul mijlociu al fluviului Volga, la

îndemnul împăratului bizantin Heraclius I56. Apoi, cunoaştem cele două întâlniri

dintre fraţii Constantin şi Metodie cu ungurii, menţionate mai sus. De asemenea,

este certă existenţa unei episcopii proprii a „onogurilor” (τών ‘Oνoγoύρων)

sau   „unogundurilor” (τών Oΰνογουνδούρων) în regiunea dintre râurile Don

şi Kuban. Această episcopie făcea parte din mitropolia Gothiei din Crimeea,

fiind socotită pe locul al cincilea printre sufragane57. Toate aceste informaţii

dovedesc existenţa unor legături, particulare sau generale, între unguri şi

creştinii de sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Faptul că doi carchani

ai acestui popor nu au opus creştinismului păgânismul lor, ci chiar s-au interesat

despre această religie nouă, ne poate conduce la ipoteza unei convertiri timpurii,

cel puţin a câtorva familii din clasa conducătoare.

După stabilirea în câmpia Pannoniei, ungurii şi-au continuat incursiunile

de pradă, precum erau obişnuiţi, în teritoriile de sub suzeranitatea Imperiului

Bizantin. Pentru a pune capăt acestora, împăratul Roman I Lecapenos (919-944)

a hotărât, în anul 943, să încheie o pace cu ei. În acest sens, succesorul său la

tron, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959), după cum însuşi ne

mărturiseşte58, a trimis la unguri pe clericul Gavriil, care pe lângă problemele de

diplomaţie se poate să fi discutat şi chestiuni religioase59. După cum era obiceiul

bizantinilor, ei au cerut ca unul dintre conducătorii tribului sau o rudă apropiată

a lor să vină la Constantinopol. Aceasta era şi o măsură de siguranţă în cazul

încălcării păcii. Drept urmare, la sfârşitul anului 948 sau începutul celui

următor, au venit în capitala Imperiului, principii unguri Termatzus 56 Francis Dvornik, op. cit., p. 165.57 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 26.58 PG 113, col. 169, 324-325.59 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 28.

(Tερμαζούς), fiul lui Tebele şi nepotul său Arpad, însoţit de Bulcsu (numit în

alte izvoare Bulosudes sau Bolosudes), „al treilea carchan al ţării”60. Aceste

informaţii furnizate de lucrarea „De administrando imperio”, sunt completate de

alte două izvoare: „Σύνοψις  ‘Iστοριών”, a cronicarului bizantin Georgios

Kedrenos (care îl utilizează exclusiv pentru această perioadă pe un alt

istoriograf bizantin, Ioannes Skylitzes, fapt pentru care lucrarea este cunoscută

ca având doi autori, Skylitzes-Kedrenos) şi „Xρονικόν”, scrisă de Ioannes

Zonaras.

Traducerea pasajului în care se vorbeşte despre venirea la Constantinopol

a principilor unguri realizată de către Georgios Kedrenos, este următoarea: „Iar

ungurii nu încetau să facă năvăliri în împărăţia romeilor, prădând-o, până

când Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrăţişeze credinţa creştină, a

venit la Constantinopol. Şi, botezându-se, a avut ca naş pe împăratul

Constantin. Iar după ce a fost cinstit cu vredinicia de patriciu şi i s-a dat şi

mulţi bani, s-a întors înapoi la el acasă. Nu după mult timp, şi Gylas, fiind şi el

principe al ungurilor, a venit în cetatea împărătească şi s-a botezat,

învrednicindu-se şi el de aceleaşi binefaceri şi onoruri. A luat cu sine şi pe un

monah, cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei

(în textul grec „al Turchiei” – „έπίσκοπον Tουρκίας”, n. n.), de către

Teofilact  (patriarhul Constantinopolului între anii 933-956, n. n.), care,

ajungând acolo, a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la creştinism. Gylas,

într-adevăr, a rămas statornic în credinţă şi n-a mai năvălit niciodată împotriva

romeilor, nu a lăsat pe creştinii prinşi fără îngrijire, ci i-a răscumpărat, i-a

tratat cu omenie şi i-a eliberat. Bulosudes, însă, călcând legământul faţă de

Dumnezeu, a năvălit adeseori împreună cu tot neamul împotriva romeilor.

Încercând să facă acelaşi lucru şi împotriva francilor şi a altora, a fost tras în

ţeapă de Ioan (de fapt împăratul Otto cel Mare, n. n)”61.

60 Ibidem.61 Ibidem, p. 29.

Celalalt cronicar, Ioannes Zonaras, mărturiseşte: „Iar neamul turcilor,

pustiind provinciile romeilor, s-a întâmplat să se liniştească pentru un timp.

Căci dintre conducătorii lor, unul numit Bolosudes, iar mai târziu un altul,

Gylas, fiind şi acesta principele unei părţi din Turcia au venit la împărat.

Fiecare dintre ei s-a învrednicit de baia dumnezeieştii renaşteri şi s-a iniţiat în

tainele credinţei noastre. Şi au fost cinstiţi amândoi cu demnitatea de patriciu,

şi li s-au dăruit bani, şi astfel s-au reîntors la aşezările lor, luând şi un episcop,

prin care mulţi au ajuns la cunoştinţa de Dumnezeu. Gylas a rămas în credinţă

şi a păstrat pacea. Iar celălalt, călcând legământul faţă de Dumnezeu, s-a

înarmat din nou împotriva romeilor. Încercând, însă, să facă acelaşi lucru şi

împotriva francilor, a fost prins şi răstignit”62.

Astfel, putem să refacem firul cronologic al celor întâmplate. În anul 949,

primii doi principi unguri veniţi la Constantinopol, Termatzus şi Bulcsu, au fost

botezaţi, naş fiindu-le însuşi împăratul bizantin. După ce au fost copleşiţi cu

daruri şi titluri63, ei s-au întors în ţara lor. După câţiva ani, probabil între 952-

953, a venit la Constantinopol principele Gyula64 care, de asemenea, a fost

botezat şi a primit rangul de patriciu. În plus, şi foarte important este faptul că

odată cu el a plecat spre Ungaria şi un episcop, Ierotei, care trebuia să

organizeze Biserica ţării respective. Bulcsu, ca o pedeapsă divină pentru că a

atacat şi după aceea teritoriile bizantine, a fost omorât de către împăratul Otto I

cel Mare. În schimb, Gyula s-a întors în ţara sa şi a răscumpărat pe creştinii luaţi

ca sclavi în precedentele incursiuni, rămânând în credinţa creştină.

În ceea ce priveşte zona în care a activat episcopul Ierotei sunt încă

discuţii. În orice caz, cert este faptul că el a rămas în apropierea Curţii

principelui Gyula, care era un creştin fervent, spre deosebire de celălalt carchan,

Bulcsu. Delimitarea strictă a teritoriului de sub jurisdicţia lui Gyula este greu de 62 Ibidem, p. 30.63 Gyula Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, pp. 105-106. Acest autor afirmă că Termatzus este numit de împărat „prieten”, ceea ce pentru bizantini era un titlu deosebit rezervat prinţilor străini. De asemenea, cei ce primeau aceste distincţii trebuiau să apere interesele Bizanţului.64 Ibidem, pp. 106; 108. Autorul afirmă, bazându-se pe o cronică rusă din secolul al XII-lea, „Povest’ v Latineah”, că la botez, Gyula a primit numele de Ştefan.

precizat. Mai mulţi istorici, români şi străini, între care amintim pe prof.

Richard Huss, prof. Ioan Lupaş şi Pr. prof. Simeon Reli, au susţinut existenţa, în

această perioadă, a unei episcopii de rit oriental la Alba Iulia65. Există însă şi

păreri contra acestei afirmaţii, cum este cea a Părintelui profesor Ioan

Rămureanu66. Susţinătorii ai acestei păreri afirmă că ocuparea Transilvaniei de

către unguri s-a făcut treptat, prin supunerea voievodatelor române existente, fie

prin tratative, fie prin lupte, începând din timpul primului lor rege, zis

„apostolic”, Ştefan cel Sfânt (1001-1038), încheindu-se abia după două secole,

în timpul regelui Andrei al II-lea  (1205-1235). Pentru aceasta, la acel moment,

nu se poate afirma existenţa unei episcopii, sub jurisdicţia Patriarhiei de

Constantinopol, la Alba-Iulia.

Există şi versiunea unui istoric maghiar de prestigiu în ceea ce priveşte

această problemă, Gyula Moravcsik, care conchide că teritoriul stăpânit de

Gyula se întindea între râul Tisa şi munţii din centrul Transilvaniei, pe ambele

maluri ale Mureşului. Dacă adăugăm şi că după numai jumătate de secol exista

în această zonă o mănăstire de rit grec, ipoteza pare şi mai veridică.

Aşezământul în cauză a fost construit de principele Ochtum (Achtum) după ce

primise botezul la Vidin în anul 1002. După cum mărturiseşte „Vita major

Sancti Gerardi”, acesta „a primit încuviinţare de la greci şi a ridicat în numita

cetate Morisena o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, aşezând în

ea stareţ şi călugări greci, după rânduială şi ritul acestora”67. Prin călugări

greci trebuie să înţelegem monahi de rit răsăritean. În continuare, „Vita major

Sancti Gerardi” vorbeşte despre înfrângerea suferită de principele Ohtum în faţa

unei armate condusă de un nepot al regelui Ştefan cel Sfânt, Chanadinus.

Învingătorul, după cum promisese în visul din noaptea precedentă bătăliei

finale, a mai construit în apropiere încă o mănăstire cu hramul  Sfântul 65 La aceeaşi concluzie ajung şi autorii unor studii recente, reunite într-un volum intitulat: „Sfântul Ierotei, Episcop de Alba Iulia (sec. X)”, Ioan Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite (Ed.), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010.66 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 32-36.67 Idem, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 183.

Gheorghe. Aşezământul era situat în perimetrul localităţii Oroszlanos şi a

funcţionat până în secolul al XIII-lea când a trecut în mâinile călugărilor

benedictini68. Aceste evenimente s-au întâmplat în anii 1028-1030, adică atunci

când pe tronul Imperiului se găsea împărăteasa Zoe Porfirogeneta (1028-1050).

Numai în acest timp de criză putea îndrăzni regele ungar să atace un supus al

Bizanţului, fără să primească un răspuns armat.

  Localitatea în cauză, Morisena, este Cenadul de astăzi, situat în

apropierea vărsării râului Mureş în râul Tisa. Mănăstirea lui Ohtum a fost

ridicată pe ruinele alteia mai vechi, după cum indică săpăturile arheologice,

începute în anul 1868. Aici s-au descoperit fundamentele a trei biserici

străvechi, în stiluri şi dimensiuni diferite: cea mai nouă în stilul gotic, a doua în

cel de tranziţie (romanic-bizantin), iar a treia în stilul bazilicilor antice romane69.

În anul 1030, voind Ştefan cel Sfânt să înfiinţeze 12 episcopii sub

jurisdicţia Romei, în Ungaria, a chemat în acest sens pe episcopul Gerard70.

Acesta s-a stabilit la început, împreună cu alţi 10 călugări apuseni, la mănăstirea

Sfântul Gheorghe din Oroszlanos. Apoi, i-a cerut lui Chanadinus să îi

încredinţeze mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Morisena, fapt pentru care,

călugării greci au fost mutaţi la Oroszlanos.

Altă dovadă care demonstrează rolul jucat de aceasta zonă, în perioada

respectivă, este diploma din anul 1020 a împăratului Vasile al II-lea

„Bulgaroctonul”, care stabilea cele 31 de episcopii care intrau sub jurisdicţia

Arhiepiscopiei de la Ohrida. Între cele 6 castre ale episcopiei de la Branitza este

menţionat şi Dibiscos-ul (Tibiscum), care a fost localizat în regiunea Timişoarei

de astăzi71.

Concluzionând, putem afirma că teritoriul ocupat de Gyula era poziţionat

în sud-estul ţării ungurilor, fiind astfel aproape de bulgari, sârbi şi români.

68 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 115.69 Prot. dr. Gheorghe Cotoşman, „Basilica romană cu baptisteriu din Urbs Morisena”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVI (1968), nr. 3-5 (martie-mai), p. 471.70 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 184.71 Ibidem, pp. 185-186.

Influenţa exercitată de aceste popoare creştinate de Constantinopol a condus la

crearea unui puternic centru bisericesc situat în cetatea Morisena, posibila

reşedinţă a principelui Gyula.

În ceea ce priveşte activitatea mitropolitului Ierotei şi existenţa ulterioară

a eparhiei sale nu se cunoaşte nimic sigur. Istoricul grec Nikolaos Oikonomidès

a încercat mai mult prin presupuneri să certifice existenţa unui mitropolit supus

jurisdicţional Constantinopolului în această regiune, până la începutul secolului

al XIII-lea72. Şi savantul Gyula Moravcsik vorbeşte, însă cu reţinere, despre un

posibil urmaş al episcopului Ierotei în secolul al XI-lea. Aminteşte despre un

sigiliu, datat cu aproximaţie în această perioadă, care avea gravat pe spate

numele „Theofilactus, episcop al Turciei”73.

Mergând pe firul istoriei vedem că o perioadă de timp, cel puţin această

parte a Ungariei, a rămas în credinţa răsăriteană. Astfel, principele Geyza,

căsătorindu-se cu Şarolta, fiica lui Gyula care se botezase la Constantinopol, a

respectat credinţa soţiei şi i-a îngăduit să aducă preoţi greci la Curtea lui. Mai

mult decât atât, s-a înrudit şi cu principele bulgar Gavriil Radomir, fiul ţarului

Samuel (980-1014), căruia i-a dat în căsătorie o rudă apropiată sau chiar pe fiica

sa. De aici putem deduce o mai mare apropiere a ungurilor faţă de creştinismul

răsăritean. Dar, murind Şarolta, principele Geyza i-a de soţie, la sugestia

diplomaţilor apuseni infiltraţi la Curtea sa, pe sora lui Mieczislav, conducătorul

polonilor. Această principesă, Adelaida, era o ferventă susţinătoare a

propagandei latine. Sub influenţa ei, Geyza a încheiat, în anul 973, o alianţă cu

împăratul Otto I, prin care se obliga să lase liberi pe misionarii apuseni să

predice în Ungaria. În acest sens au fost trimişi episcopii Pillgrim de Passau şi 72 „A propos des relations ecclésiastiques entre Byzance et la Hongrie au XI-e siécle: le metropolite de Turquie”, în „Revue des Études Sud-Est Européennes”, IX (1971), pp. 527-533. Primul document adus în discuţie este o decizie sinodală din ianuarie 1028. Autorul articolului consideră că semnătura: „‘Iωάννου Toυρκίας”, ar aparţine mitropolitului Ungariei, urmaş al lui Ierotei (p. 529). Un alt argument pentru susţinerea tezei sale este un sigiliu de plumb pe care se citesc următoarele: „Σφραγίς ‘Aντωνίου μοναχού, συγκέλλου καί προέδρου Tουρκίας”. Comentând atribuţiile celor două funcţii, el ajunge la concluzia că Antonie, deţinătorul acestora era mitropolitul Ungariei (pp. 529-530). Celelalte trei argumentări sunt de natură pur speculativă. Încheie, spunând că ar fi fost posibilă co-existenţa ierarhiilor apusene şi orientale în acest teritoriu „datorită toleranţei religioase care a caracterizat Evul Mediu unguresc” (p. 532). 73 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 107.

Bruno de Verden74. După câteva succese misionare notabile, în anul 984,

intervenind unele neînţelegeri, cei doi au fost alungaţi iar în locul lor a venit

episcopul Adalbert de Praga (983-997). El a reuşit să-l convingă atât pe

principe, cât şi pe apropiaţii acestuia să se boteze, probabil între anii 984-989.

După istoricii apuseni, în anul 985, episcopul Adalbert l-a botezat pe Wajk, fiul

principelui ungar, schimbându-i numele în Ştefan. Acesta a fost viitorul rege al

Ungariei unite, Ştefan cel Sfânt (997-1038). Trebuie să spunem că Wajk era fiul

principesei Şarolta, susţinătoare a creştinismului oriental, fapt pentru care este

foarte probabil să-şi fi botezat pruncul încă de la naştere, prin preoţii greci aflaţi

la Curtea ei75.

  Acesta a fost momentul în care balanţa s-a înclinat în favoarea misiunii

occidentale. În timpul regelui Ştefan cel Sfânt se vor pune bazele unui stat ungar

creştin, de rit latin. El a înfiinţat în regatul său două arhiepiscopii: prima, în anul

1001, la Esztergom, păstorită la început de arhiepiscopul Dominic, iar a doua la

Kalocsa, condusă de arhiepiscopul Astrik. Sub jurisdicţia acestora se găseau alte

8 episcopii şi 5 abaţii76. Dar, cu toate că s-a orientat în politica sa spre împăraţii

romano-germani, el a arătat toleranţă şi credincioşilor unguri botezaţi mai

înainte prin misionari veniţi de la Constantinopol. Mai mult decât atât, pe lângă

bisericile ridicate la Roma şi Ierusalim, regele Ştefan a construit una şi în Bizanţ

căreia i-a dăruit toate cele de trebuinţă, în speţă o casă pentru găzduirea

pelerinilor. Cu această ocazie probabil a primit de la împăratul Vasile al II-lea şi

o mică relicvă din lemnul Sfintei Cruci, pe care fiul său, prinţul Imre o purta la

gât77. Relaţiile în continuare amicale dintre suveranii celor două state nu trebuie

74 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 46.75 Ibidem, pp. 46-47.76 Ibidem, p. 48. În problema dăruirii unei coroane şi a titlului de „rege apostolic” de către papa Silvestru al II-lea (999-1003) lui Ştefan cel Sfânt al Ungariei sunt încă discuţii contradictorii. Concluzia spre care înclină majoritatea specialiştilor este aceea că papa în cauză nu a trimis nici o bulă solemnă prin care l-ar fi înnobilat pe conducătorul ungur cu titlul şi coroana respectivă. Cu toate încercările istoricilor maghiari nu se poate argumenta o atare stare de fapt. Toate acestea nu au fost decât falsuri ulterioare secolelor XVII-XVIII, după părerea lui Ianos Karacsonyi. Ba mai mult, coroana respectivă, la o cercetare amănunţită s-a constatat că este de provenienţă bizantină, fiind trimisă regelui Geyza I (1074-1077) de către împăratul Mihail al VII-lea Ducas Parapinakes (1071-1078), cu ocazia căsătoriei dintre conducătorul ungur cu o principesă din Constantinopol, Synadena, fiica lui Theodulos Synadenos. 77 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 113.

să ne mire, deoarece atunci nu exista o rivalitate deosebită, ca pe timpul

patriarhului Fotie, între Bisericile Romei şi Constantinopolului. De asemenea,

doctrina acestora era destul de apropiată, iar deosebirile nu puteau fi percepute

de ungurii abia creştinaţi.

Pentru a înlătura şi ultima umbră de îndoială în privinţa unei creştinări a

ungurilor în rit oriental, anterioare celei din timpul regelui Ştefan cel Sfânt,

convertire realizată numai parţial datorită lipsei unei organizări unitare,

prezentăm şi câteva argumente de ordin lingvistic. Pe lângă cuvintele cu nuanţă

creştină împrumutate de la romanii cu care au venit în

contact(ex. pogany pentru pagani; oltar pentru altar; szent pentru sfânt; szomba

t pentru sâm-bătă, etc.), ungurii au preluat masiv din vocabularul popoarelor

slave ortodoxe din jurul

lor: kereszt (cruce), angyal (înger), kereszteny (creştini), vecsernye(vecernie), m

alaszt (har),  pap (preot), barat (frate), Vizkereszt (Bobotează), vodocrest (apă

botezată), keresztelni (a

boteza), feszület (cruce), Keresztelö(Botez), szarandok (pelerin), szolozsma (psa

lm), koma (cumatru), szreda (miercuri), csütörök (joi), péntek (vineri), etc. De

asemenea, în tradiţia bisericească a acestui popor întâlnim reminiscenţe din

practicile creştinismului răsăritean deosebite de cele apusene, precum este

obiceiul colindatului în preajma sărbătorilor. Popularitatea de care se bucurau

Sfinţii Ioan Botezătorul şi Dimitrie, Izvorâtorul de mir în creştinismul ungar

este împotriva practicilor latinilor. Din hotărârile Sinodului de la Szabolcs

(1092) reiese că întreg poporul începea să ajuneze, în Postul Mare, conform

prescripţiilor răsăritene şi nu după cele romane. Apoi, celibatul preoţilor a fost

introdus abia în secolul al XII-lea, deci, timp de aproape 200 de ani preoţii

unguri se căsătoreau, urmând tradiţia răsăriteană. Nu în ultimul rând, unul dintre

cele mai vechi texte păstrate în limba maghiară, la biblioteca Universităţii

din Zagreb, nu este altceva decât o traducere din secolul al XI-lea a actualei

rugăciuni ortodoxe de la slujba Aghiazmei Mari78.

Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creştinismul în forma

lui răsăriteană şi apoi au îmbrăţişat ritul apusean pentru totdeauna, ungurii sunt

cei care au păstrat cele mai multe reminiscenţe. De altfel, la ei ritul oriental a

rezistat, în unele zone, o perioadă foarte mare de timp (până în secolul al XIII-

lea), cu greu reuşindu-se înlocuirea vechilor obiceiuri, printr-un prozelitism

apusean agresiv.

Se poate spune că, pe lângă succesul misionar în Ungaria, tot în acest

secol, bizantinii au reuşit şi o altă convertire de o importanţă mult mai mare,

dacă privim prin prisma evenimentelor ce au urmat. Este vorba despre slavii din

tribul ruşilor, care au apărut în istorie pe la începutul veacului al IX-lea. O

cronică, „Povest vremennih let” (Istoria vremurilor trecute), compusă într-o

primă redactare pe la anul 1054, iar în a doua redactare la începutul secolului al

XII-lea de cronicarul rus Nestor, ne informează în capitolele al III-lea şi al VII-

lea despre triburile slave mai însemnate, care locuiau în vremea respectivă pe

teritoriul actual al Rusiei. O perioadă, slavii din tribul anţilor au trăit amestecaţi

cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe

teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au şi ajutat să se elibereze de

jugul avar. O cale navigabilă, care unea Marea Baltică de Marea Neagră,

traversa pământurile ocupate de aceşti slavi. Acesta era drumul varegilor spre

Bizanţ, care prin  „druzinele” lor, comandate de „konungi”, provocau grele

pierderi comercianţilor din jurul capitalei Imperiului. Câţiva prinţi varegi au

ocupat punctele importante ale acestui drum impunând un tribut populaţiei slave

din împrejurimi: la Novgorod s-a stabilit Rurik (862-869), iar la Kiev, konungii

Askold şi Dir. Totuşi, numărul varegilor care rămăseseră a fost cu totul

neînsemnat şi foarte repede, ei s-au amestecat cu nobilimea slavă, împrumutând

limba şi religia acestora. La începutul secolului al X-lea, regiunile de la nord de

78 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 55.

Nipru şi părţile vecine s-au unit sub autoritatea principelui Oleg79. Această

reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru

faptul că îşi avea centrul politic la Kiev a intrat în istorie sub apelativul

de „Rusia kieveană”.

Creştinismul a pătruns în mod sporadic, presupunem noi, la aceste triburi,

cu mult timp înainte de organizarea statului rus centralizat, la Kiev. Căile de

acces în acest sens au fost multiple: în primul rând, apropierea ca distanţă de

Constantinopol, focar ce iradia popoarelor din jur credinţa în Hristos; în al

doilea rând, Caucazul de Nord, locuit de neamul abasgilor, unde aflăm în

debutul secolului al X-lea (902-903) o arhiepiscopie dependentă jurisdicţional

de Patriarhia din Constantinopol; apoi Chersonesul Tauric (Bosforul Cimerian),

unde încă din secolul al IV-lea exista o mitropolie gotă80, iar pe la anul 860

predica Evanghelia Constantin-Chiril; în cele din urmă, Bulgaria dunăreană,

nou convertită la creştinism.

Legăturile comerciale dintre coloniile bizantine, îndeosebi dintre

Amastris din Paflagonia şi „taurosciţi” sau „sciţi”, sunt atestate de o menţiune

interesantă în „Panegiricul Sfântului Iachint de Amastris”, scris de Nichita

Paflagonul. Acesta, vorbind despre oraşul în cauză, îl socoteşte „ochiul lumii,

către care sciţii care locuiesc ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, cât şi cei

ce locuiesc la Apus, alergând ca la o piaţă comună, aduc mărfurile lor aici şi

cumpără altele din ea”81. Alte documente, precum „Viaţa Sfântului Ştefan din

Sugdeea” şi „Viaţa Sfântului Gheorghe din Amastris”, vorbesc despre un atac al

79 Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. VII: Cronica lui Nestor, traducere, note şi comentarii de … , Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1935, pp. 45-46. După mărturia cronicarului rus, Oleg, fratele lui Rurik, şi-a avut la început reşedinţa la Novgorod, şi pe la anul 880 a atacat Kievul, omorând pe Askold şi Dir. Despre această întăritură, unificatorul triburilor slave ar fi spus: „Aceasta va fi mama cetăţilor ruseşti”.80 Pr. asist. Ioan Rămureanu, „Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări istorice”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, IX (1957), nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 388-389. Cât priveşte mărturiile despre existenţa unei ierarhii superioare în această zonă, în secolul al IV-lea, amintim: participarea la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325) a episcopului Cadmus din Bosforul Tauridei; Sfântul Ioan Hrisostom a hirotonit pentru goţi, pe la anul 400, pe „minunatul episcop Unilas” (ό Ούνίλας ό έπίσκοπος ό θαυμάσιος), scriindu-i despre aceasta diaconiţei Olimpiada. 81 Ibidem, p. 390.

slavilor din nord, „rhosii”, pe la anul 825, mai întâi în regiunea Niprului şi

Donului, după care au devastat oraşul Sugdeea din Crimeea82.

Aceste atacuri sporadice au silit, totuşi, diplomaţia bizantină să caute o

alianţă cu chazarii, popor ce reprezenta o forţă la vremea respectivă în stepele

din nordul Mării Negre. Acest fapt se întâmpla la anul 833, în acelaşi timp

ridicându-se şi cetatea Sarkel, de către împăratul Teofil I (829-842), pentru

apărarea chazarilor. Totuşi, la 18 iunie 860, slavii de pe cursul mijlociu al

Niprului, îmbarcaţi pe 200 de corăbii, conduşi de prinţii Askold şi Dir, au

atacat Constantinopolul83. Se ştie că în urma acestei ofensive a fost trimis în

misiune diplomatică la chazari Constantin-Chiril, pentru a încerca o reapropiere

de aceştia.

Bizantinii şi-au dat repede seama de insuficienţa acestei alianţe politice şi

s-au gândit la orientarea triburilor slave din nordul Mării Negre spre

Constantinopol, prin atragerea în sfera creştinismului răsăritean. Pe de altă

parte, slavii înşişi, văzând că şi bulgarii au îmbrăţişat religia creştină în anul 864

şi temându-se de o încercuire, au intrat în tratative cu bizantinii şi „s-au aşezat

cu dragoste în rândul oamenilor supuşi şi ospitalieri, în loc de jaful şi marea

îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând”84. Plecând de la

menţiunile făcute de patriarhul Fotie în „Enciclica” sa către confraţii orientali,

din anul 867, şi de la „Panegiricul împăratului Vasile I”, scris de către

Constantin al VII-lea Porfirogenetul85, s-a tras concluzia că pe la anul 865, a fost

hirotonit pentru slavii din nordul Mării Negre un arhiepiscop, care se pare că se

numea Mihail86. În ceea ce priveşte oraşul în care arhiepiscopul grec şi-a stabilit

82 Ibidem, pp. 390-391.83 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., pp. 44-45. Datarea acestui atac la anul 866 de către cronicar este greşită.84 Prof. dr. Teodor M. Popescu, „Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali (867). Traducere adnotată”, în „Studii Teologice”, I (1930), nr. 2, p. 72.85 PG 109, col. 360.86 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 393-394. Constantin al VII-lea Porfirogenetul atribuie meritul acestei acţiuni patriarhului Ignatie şi indirect bunicului său, Vasile I Macedoneanul. Ştirea este falsă deoarece Fotie, precum am amintim vorbeşte despre aceste fapte pe la anul 867 în „Enciclica” sa către patriarhii orientali şi, de asemenea, într-o scrisoare către episcopul Antonie al Bosforului, în Chersonesul Tauric. Aici, îşi exprima bucuria că Pontul Euxin, „odinioară atât de puţin accesibil înrâuririi creştine, a devenit nu numai primitor al misiunii, ci chiar pios”. În acest sens, a se vedea Venance Grumel, op. cit., p. 94.

reşedinţa nu știm nimic sigur, dar se presupune că ar fi fost Kievul, cel mai

important centru zonal şi locul de unde conduceau cei doi prinţi care atacaseră

Constantinopolul în anul 860. De asemenea, nu deţinem nici o ştire ulterioară

despre situaţia acestei prime arhiepiscopii a ruşilor.

Dar, după cum am amintit, în anul 880, Kievul a fost cucerit de Oleg,

fratele lui Rurik, care era păgân. Putem deci conchide că venirea acestuia a

născut o reacţie păgână la nou înfiinţata comunitate creştină. În timpul

tulburărilor pricinuite de schimbarea politică, această mică eparhie a fost

complet nimicită, iar arhiepiscopul grec alungat sau chiar încoronat cu moarte

martirică87. Toate ipotezele noastre sunt întărite de linia politicii externe

adoptată de noul conducător şi de urmaşul lui, Igor. Astfel, în anul 907, Oleg a

atacat Constantinopolul cu 2.000 de corăbii. Pentru a împiedica un dezastru,

împăratul Leon al VI-lea Filosoful (886-912), a încheiat un tratat comercial

foarte avantajos pentru ruşi. Din textul acestuia aflăm că la acea vreme supuşii

lui Oleg erau încă păgâni, pentru că la sfârşit, ca o întărire a păcii, au jurat pe

armele lor, pe Perun, zeul lor, şi pe Volos, zeul turmelor88. Apoi, urmaşul

acestuia, Igor, a încercat în alte două rânduri cucerirea Bizanţului, în anii 941 şi

944. Ca urmare a celei de-a doua expediţii s-a încheiat o pace despre care aflăm

amănunte interesante din „Cronica a lui Nestor”. Astfel, la legarea jurământului,

emisarii lui Igor au spus: „Dacă din partea ruşilor se va gândi cineva să

sfărâme această prietenie, toţi câţi au primit Botezul să-şi primească de la

Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viaţa aceasta sau în cea viitoare; toţi,

însă, care nu sunt botezaţi să nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor să

nu-i protejeze, să cadă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeţi şi de alte

arme şi să ajungă robi în această viaţă şi în cea viitoare”89. Tot din aceeaşi

sursă aflăm că exista la Kiev o catedrală închinată Sfântului Ilie, care îşi primise

numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruită de

87 Ibidem, p. 395.88 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 50.89 Ibidem, p. 60.

bizantini comercianţilor ruşi, în anul 907, pentru satisfacerea nevoilor lor

spirituale.

Mai apoi, în anul 945, principele rus Igor a murit în războiul purtat

împotriva tribului slav al drevlienilor, iar soţia sa, Olga (945-957), a condus

regenţa pe timpul minoratului fiului lor Sviatoslav (957-972). Această

principesă a Kievului a primit Sfântul Botez în anii 954-955, cel mai probabil de

la un preot din comunitatea varego-rusă existentă aici90. Cronicarii bizantini G.

Kedrenos şi I. Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente

s-au întâmplat în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, aceasta

primind Botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) şi numele de Elena după

soţia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul91. Autorul lucrării „De

administrando imperio„, relatează în amănunt episodul primirii solemne în

Constantinopol a principesei kievene în toamna anului 957. Aici aflăm că Olga

era însoţită de o numeroasă suită, în rândul căreia se găsea şi preotul Grigorie (ό

παπάς Γρηγόριος), probabil duhovnicul ei92. Ipoteza precum că triburile care au

format viitorul popor rus ar fi fost creştinate de fraţii Constantin-Chiril şi

Metodie, între anii 843-862, o considerăm cu totul neconformă adevărului

istoric; ea este doar o încercare de a da o vechime şi o autoritate mai mare

Bisericii Ruse93.

Cu tot zelul său pentru creştinism, dovedit prin construirea unor biserici

în apropierea capitalei sale94, cneaghina Olga nu a reuşit să-şi convingă fiul de

superioritatea acestei religii. Conjunctura de moment a anului 967, când

bizantinii au fost atacați de bulgari, l-a adus pe Sviatoslav până la Pereiaslaveţ,

localitate situată de istorici între actualele oraşe româneşti Cernavodă şi

Hârşova, ca aliat al Imperiului. Impresionat de zona aceasta, în anul 969, scria 90 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 397. 91 Ibidem, p. 397.92 Ibidem.93 Ibidem, p. 398 În perioada dintre anii 843 şi 860, când, de fapt, a plecat Constantin în misiune la chazari (şi nu la triburile slave din jurul Kievului cum susţine autorul) se cunosc alte fapte săvârşite de acest mare misionar, care nu au nici o legătură cu acest teritoriu.94 Ibidem, p. 398. Din „Cronica” scrisă de Nikon reiese că principesa Olga a construit în satul ei natal, Budutino, o biserică închinată Sfintei Fecioare.

mamei sale, Olga: „Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în

Pereiaslaveţ, aici este centrul ţării mele. Aici se adună toate bogăţiile: din

Grecia aur, ţesături, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai;

din Rusia blănuri şi ceară, miere şi sclavi”95. După numai doi ani, Sviatoslav a

fost nevoit să părăsească teritoriul bulgar în urma înfrângerii suferită la

Durostorum din partea bizantinilor. El a fost omorât de tribul pecenegilor pe

drumul de întoarcere spre Kiev, în anul 973.

Această şedere de aproximativ 4 ani în zona gurilor Dunării ne

îndreptăţeşte să presupunem o mai mare deschidere a ruşilor faţă de religia

creştină. Fiind înrudiţi cu poporul bulgar şi vorbind o limbă asemănătoare, este

sigur că asupra ruşilor s-a exercitat o puternică înrâurire de nuanţă creştină.

Despre numărul mare al adepţilor lui Hristos în Statul kievean, pe la anul 972,

ne informează cronicarul apusean Cosma de Praga96.

La moartea lui Sviatoslav statul rus a fost împărţit între cei 3 fii ai

acestuia astfel: Iaropolk conducea la Kiev, Vladimir la Novgorod iar Oleg

stăpânea tribul drevlienilor. Iaropolk a reuşit să îl asasineze pe Oleg, în anul

975, dar la rândul său a fost nimicit de o armată condusă de Vladimir în anul

978. În urma acestor răsturnări de situaţie, Vladimir a devenit singur stăpânitor

peste teritoriile ruseşti (980-1015), avându-şi reşedinţa la Kiev. În toată această

campanie, noul conducător fusese sprijinit de principele scandinav al Norvegiei,

Olaf Tryggwison.

După cum citim în „Cronica lui Nestor”, odată cu intrarea în Kiev a

lui Vladimir s-a produs o reînviorare a păgânismului: s-au restaurat templele şi

statuile zeilor, în mare parte distruse în timpul bunicii sale, Olga97. Această

atitudine defavorabilă creştinismului nu a durat mult. Visul unei înrudiri cu

familia imperială din Constantinopol a început să frământe mintea lui Vladimir,

dar pentru aceasta era conştient de necesitatea primirii Botezului creştin.

95 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 73.96 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 400.97 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 80.

Acelaşi cronicar Nestor ne aduce numeroase informaţii, bineînţeles împletite cu

elemente legendare, despre misiunile creştine sau necreştine venite la Curtea de

la Kiev. În cele din urmă au fost aleşi grecii, unde ruşii au şi trimis o impozantă

solie. La întoarcere, delegaţii povesteau în faţa cneazului: „Şi ne-am dus la

greci, şi ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor, şi nu mai

ştiam dacă ne găseam în cer ori pe pământ; căci pe pământ nu se găseşte nici o

atare privelişte, nici o atare frumuseţe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar

un lucru ştim că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor

este mai minunată decât în oricare altă ţară”98.

Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea („Viaţa Sfântului Vladimir”

scrisă de călugărul Iacob, „Viaţa Sfinţilor Boris şi Gleb” şi „Omilia despre Lege

şi Har” a mitropolitului  Ilarion), a relatărilor unor cronicari arabi (Yahya de

Antiohia şi Elmacini) precum şi informaţiile din aşa-numitele „sagas” islandeze

şi norvegiene, ne îndreptăţesc să datăm primirea Botezului de către Vladimir în

anul 987, la Kiev. În acest an situaţia politică din Imperiul Bizantin era deosebit

de grea, în primul rând datorită răscoalei condusă de uzurpatorul Bardas Focas.

Împăraţii legitimi, Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea, au trimis la Curtea

lui Vladimir o misiune diplomatică, condusă de episcopul Pavel, pentru a-l

convinge să intervină în favoarea lor. Alături de solia bizantină a venit

la Kiev şi Olaf Tryggwison, ale cărui sfaturi au fost decisive pentru viitoarele

relaţii bizantino-ruse99. Este posibil ca Vladimir, pentru a impresiona, să fi

primit Botezul mai înainte de sosirea delegaţiei bizantine de la unul dintre

preoţii comunităţii creştine din Kiev. În orice caz el a îmbrăţişat creştinismul cel

mai târziu la venirea episcopului Pavel.

În schimbul ajutorului atât de necesar bizantinilor, Vladimir a îndrăznit să

ceara mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împăraţi. Cu toate că dezaprobau

şi numai ideea unei înrudiri cu un „barbar”, Vasile al II-lea şi Constantin al

VIII-lea au trebuit sa accepte condiţia cneazului rus. Flotila varego-rusă, 98 Ibidem, p. 98.99 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 403.

condusă de însuşi Vladimir, a înclinat hotărâtor balanţa în lupta care s-a dat la

Chrysopolis, spre sfârşitul anului 988. Conflictul intern în Imperiu a mai durat

câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe câmpul de luptă

la Abydos.

În răstimpul acestor bătălii s-a încheiat la Constantinopol căsătoria dintre

prinţesa Ana şi cneazul Vladimir. Însă, văzând pericolul îndepărtat, împăraţii

bizantini au încercat să se împotrivească celor hotărâte mai înainte şi au oprit-o

pe sora lor la Curtea imperială. Drept răspuns, Vladimir a cucerit Chersones-ul

(iunie 989), metropola posesiunilor bizantine în Crimeea. Această mişcare

strategică i-a făcut pe cei doi împăraţi să-şi dea seama de vulnerabilitatea lor şi

de necesitatea unei alianţe trainice cu ruşii. Astfel, în luna noiembrie a anului

989, porfirogeneta Ana, în vârstă de 26 de ani, părăseşte strălucitorul Bizanţ

pentru o ţară străină. Ea a fost însoţită de o impunătoare solie, din care nu

lipseau preoţi, episcopi şi mitropoliţi, care aduceau cu ei moaşte, icoane,

veşminte şi vase sfinte100. Întâlnirea a avut loc la Chersones, unde s-a discutat

retrocedarea oraşului şi trecerea trupelor varego-ruse în serviciul împăratului

din Constantinopol. Apoi, în primăvara anului 990, Vladimir, Ana mitropolitul

Chersones-ului şi o parte din clericii bizantini au plecat spre Kiev. Prin

eforturile acestora poporul rus a îmbrățișat în masă religia creştină, înfiinţându-

se episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod, Rostov, Vladimir-

Wolhynsk, apoi la Poloţk şi Turov.

În anul 1011, soţia cneazului Vladimir a murit. Fără să rămână mult timp

văduv, acesta s-a recăsătorit cu nepoata împăratului Otto I cel Mare (936-973).

Cel care a facilitat pătrunderea creştinismului răsăritean la ruşi a murit la 15

iulie 1015, în satul Berestevo, în apropierea Kievului. Mitropolitul rus Ilarion,

în „Omilia despre Lege şi Har”, s-a adresat lui Vladimir spunându-i: „Scoală-te,

căci n-ai murit, pentru că tu nu poţi muri, creând în Hristos, izvor de viaţă

pentru lume. Scutură somnul tău, ridică ochii şi vezi cinstea pe care ţi-a

100 Ibidem, p. 404.

păstrat-o Domnul în ceruri şi slava pe care ţi-a făcut-o printre fiii tăi”101. În a

doua jumătate a secolului al XIII-lea (1250-1263), principele Vladimir a fost

canonizat, sărbătoarea lui fiind stabilită pentru data de 28 iulie. Cultul său a fost

recunoscut şi de Biserica Apuseană. 

Înrudirea spre sfârşitul vieţii cu dinastia imperială a Apusului a condus pe

unii istorici bisericeşti romano-catolici la concluzia că poporul rus ar fi primit în

această perioadă o puternică înrâurire a creştinismului de rit occidental. Pentru

susţinerea tezei în cauză, istoricii apuseni vorbesc şi despre numeroasele

ambasade ale papilor Ioan al XV-lea (985-996) şi Silvestru al II-lea (999-1003)

la Kiev. Despre o influenţă a creştinismului latin la ruşi, venită din

Polonia, Germania şi ţările nordice, se poate vorbi, însă fără a se exagera.

Mărturii în acest sens avem atât în prima legislaţie bisericească rusă inspirată

din cea germană, cât şi în limbă: „поганство” – păgânism; „поганище” şi

„поганин” – păgân, din cuvântul latin „paganus”102.

Nici un cercetător serios nu poate trece peste adevărul istoric al creştinării

ruşilor de către Constantinopol. Reuşita acestei misiuni a însemnat nu numai

deschiderea unei noi epoci pentru Rusia kieveană, ci şi lărgirea sferei de

influenţă a Imperiului Bizantin spre nord. După căderea Constantinopolului sub

turci (1453), capitala rusă, Moscova, a fost cea care a primit numele de  „a treia

Romă”, ducând mai departe faima vechiului Bizanţ de „campion al

creştinătăţii”.

101 Ibidem, p. 408.102 Ibidem, p. 407.