,,…Şi dacă va trebui să-ţi dai viaţa pentru Biserică sau să te

osteneşti de multe ori peste putere sau să suferi şi să pătimeşti

multe, să nu le eviţi. Deoarece nu trebuie să uiţi că deşi vei

suferi toate acestea, în esenţă nimic nu ai făcut, în comparaţie cu

cele pe care le-a făcut Hristos pentru Biserică”

(Sfântul Ioan Gură de Aur) 1

CUVÂNT ÎNAINTE

Sfântul Ioan Gură de Aur este personalitatea fără asemănare căreia istoria

Bisericii Universale i-a consacrat un loc de cinste în sânul său, Răsăritul

readucându-l în permanenţă în amintire prin săvârşirea Liturghiei alcătuite de el, iar

Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în

preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care

ne poartă, prin Liturghia sa, către înălţimile divine, ne va fi greu să alcătuim o

lucrare pentru a evoca uriaşa personalitate a acestui sfânt, fiindcă nu poţi cuprinde

în câteva pagini tot ce a făcut Ioan Hrisostom pentru întreaga creştinătate.

. Pentru a duce la capăt această lucrare vom acorda o atenţie specială

lucrărilor traduse în limba română sub semnătura sfântului, totodată din studiile

teologice publicate vom aduce acele elemente care ne vor releva nu numai cât de

important este aspectul întreitei slujiri în raport cu Persoana Mântuitorului Iisus

Hristos, dar şi modul în care aplicăm această întreită slujire întregii noastre vieţi pe

care trebuie să o dedicăm îndumnezeirii. Vom sublinia de asemenea cât de

important este aspectul întreitei slujiri pentru noi toţi, dat fiind faptul că şi noi

oamenii suntem chemaţi – conform mărturiilor multor Sfinţi Părinţi – la o preoţie

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Picături de înţelepciune, trad. Ieroschimonah Ştefan Nuţesu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p.17.

1

generală. Mai concret, întreita slujire nu este un aspect exclusiv din viaţa şi

activitatea misionară a Mântuitorului Iisus, întreita slujire este un aspect care ne

priveşte pe noi toţi.

Sfântul Ioan Hrisostom sau ,,Gură de Aur”, cum este el numit de tradiţie,

trece drept cel mai important teolog al Bisericii de Răsărit. Sfântul, arhiepiscop al

Constantinopolului, a devenit foarte cunoscut prin predicile sale, prin interpretarea

cu deosebit talent a Sfintei Scripturi, căpătând un renume care a depăşit graniţele

Imperiului bizantin. Scrierile sale sunt împărţite în trei categorii: opuscula, homilies

şi epistole. Tot el redactează, în secolele IV- V, o Liturghie în tradiţia antiohiană,

care îi va purta numele, folosită până azi de Biserică Ortodoxă. Puţină lume ştie că

există şi în România moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Mici părticele la

Mănăstirea Tismana, iar o parte mai mare în Paraclisul Reşedinţei Patriarhiei din

Bucureşti. Moaşte care urmează să împodobească viitoarea Catedrală a Neamului.

Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte în opera sa că, Domnul nostru Iisus

Hristos prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Să a făcut posibilă mântuirea

credincioşilor. Credinciosul îşi însuşeşte mântuirea, deschizându-se harului

dumnezeiesc şi conlucrând cu acesta prin credinţa dreaptă şi fapte bune. De

mântuire se poate împărtăşi orice om, pentru că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii

să se mântuiască şi să vină la cunoştinţă adevărului. Adevărul care duce la mântuire

se găseşte în Biserică Una, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3,15).

Prin urmare întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos stă în legătură directă

cu mântuirea oamenilor. Fără acest aspect misiunea Fiului lui Dumnezeu se face

lipsită de obiectul sau. Sfântă Scriptură ne arată clar că Fiul Omului n-a venit ca să

I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi

(Matei 10,45), de aici înţelegem că slujirea profetică, arhierească şi împărătească au

ca scop răscumpărarea, adică mântuirea omului.

Mântuitorul Hristos este modelul divin al slujirii. El este slujirea desăvârşită.

2

Slujirea Mântuitorului nu se rezumă la cele trei aspecte, adică profetică, arhierească

şi împărătească. Slujirea lui Iisus Hristos are aspect întreit şi în următoarele aspecte:

a) Slujirea lui Dumnezeu Tatăl.

În Noul Testament, slujirea Mântuitorului Hristos este centrată pe supunerea

lui voii Tatălui: Mâncarea Mea este să fac voia celui ce M-a trimis pe Mine şi să

săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl

şi precum Tatăl mi-a poruncit aşa fac (Ioan 14, 31), Mântuitorul Hristos ne spune

clar şi în repetate rânduri care este misiunea Fiului Omului: nu caut voia Mea ci

voia celui ce M-a trimis (Ioan 5, 30). În toată activitatea Mântuitorului Hristos,

există două momente mai importante în care slujirea Tatălui este completă,

desăvârşită. Şi aceste momente marchează începutul şi sfârşitul activităţii Sale

pământeşti

b) Slujirea Sfinţilor Apostoli.

Mântuitorul spune Sfinţilor Săi Apostoli care erau preocupaţi de cele lumeşti:

Eu în mijlocul vostru sunt ca unul care slujeşte (Luca 23, 46). Mântuitorul Hristos a

numit întotdeauna pe apostolii Săi slujitori şi I-a îndemnat la slujire. Hristos este

modelul suprem al slujirii: păziţi poruncile Mele ... după cum şi Eu am păzit

poruncile Tatălui Meu (Ioan 15, 10). Porunca include cu necesitate ideea de slujire,

supunere, ascultare. Modelul acesta nu poate fi întrecut de ucenici căci el provine

din ordinea divino-umană: Nu este slugă mai mare decât stăpânul şi nici solul mai

mare decât cel ce l-a trimis (Ioan 13, 16)

c) Slujirea lumii.

Mântuitorul Iisus Hristos şi-a pus sufletul, a mărturisit pentru Apostoli, dar nu

numai pentru ei ci şi pentru cei care cred împreună cu ei: Dar nu numai pentru

aceştia mă rog,. ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Că toţi să fie

una ... ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 17, 20-21). Jertfa Mântuitorului

Hristos pe Cruce şi consecinţa ei, răscumpărarea, este slujire prin excelenţă,

3

obiectivă, şi ea se îndreaptă către toată omenirea. Iisus, păstorul cel bun este Iisus

care slujeşte, care mărturiseşte pentru omenire: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul

cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale (Ioan 10, 11 ). Devotamentul slujirii

Păstorului cel bun este aşa de mare, încât oile ascultă de glasul păstorului şi de

aceea ele cunosc păstorul şi vin după păstor: Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor

pieri în veac şi din mâna mea nimeni nu le va răpi (Ioan 10, 28). Păstorul care îşi

pune sufletul pentru oi este păstorul care suferă.

Importanţa abordării unei astfel de lucrări, având ca temă centrală întreita

slujire a Mântuitorului constă şi în aceea că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că şi

noi oamenii putem imita slujirea Mântuitorului Hristos. Omul poate avea diferite

forme de a sluji. Dar cea mai mare dintre toate este slujirea preoţiei2. Prioritatea

acestei slujiri este dată de importanţa misiunii de a avea încredinţată turma

cuvântătoare a lui Hristos, de a avea în grijă suflete. Preoţia lui Hristos poartă în ea

şi o demnitate împărătească, pentru că Hristos este ,,Arhiereu din veac”, dar şi

chemarea profetică. Teologii văd manifestându-se această demnitate, mai ales, prin

Învierea Domnului, învingând deci păcatul şi moartea, prin înălţarea la cer şi prin

şederea sa de-a dreapta Tatălui. Vom avea grijă să abordăm şi celelalte aspecte ale

întreitei slujiri chiar dacă slujirea arhierească pare să aibă o întâietate prin aceea că

pe această temă s-a scris mai mult şi există o bibliografie mai bogată.

Cercetarea noastră odată cu această lucrare se va axa pe operele Sfântului

Ioan Gură de Aur din care reiese în mod clar că Iisus Hristos a avut in mod cert ceea

ce nimeni nu a mai avut înainte de El şi ceea ce nu va mai avea nimeni. Întreita

slujire, chemarea profetică, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească au fost

puse adeseori în evidenţă de Sfântul Ioan Hrisostom. Nu numai scrisul sfântului, dar

şi viaţa cuvioasă a excelentului teolog pledează pentru Hristos ca model de urmat

pentru toţi cei care şi-au propus să slujească aproapelui respectând ceea ce în Noul

2 Idem, Despre Preoţie, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 61.

4

Testament este marcat prin cuvintele ,, Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe

altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13,34).

Vom încerca un studiu detaliat asupra cuvântărilor sfântului ca să găsim

soluţii teoretice şi practice pentru toţi aceia care îşi pun întrebări despre iubirea

aproapelui, despre felul de a fi al Mântuitorului Hristos, despre slujire. Vom căuta

elementele care să ne permită elaborarea unui plan care să aibă ca finalitate o viaţă

creştină fără reproş şi o disponibilitate de a sluji celorlalţi până la jertfă după

modelul lui Iisus Hristos.

Vom parcurge prin lucrarea cu titlul Despre întreita slujire a Mântuitorului în

opera Sfântului Ioan Gură de Aur şi drumul de la cauză la efect. Vom studia care

sunt urmările întreitei slujiri a Mântuitorului. Care sunt consecinţele acestei slujiri

ne interesează, pentru că Iisus Hristos este nu numai un model, nu numai un profet,

un arhiereu şi nu numai un împărat. Iisus este mai mult decât atât. Pentru că El este

Viaţa, e viaţa noastră şi iubirea noastră. Luând contact cu aceste consecinţe vom lua

contact cu Viaţa.

În scrierile Sfântului vom nominaliza teoriile, vom urmări tipul de abordare,

vom enumera principiile, vom detecta conceptele, vom identifica modelul şi în final

vom evidenţia rezultatele. Ce model de slujire ne imprimă opera marelui teolog

plecând de la slujirea întreită pe care ne-a arătat-o Iisus Hristos? Aceasta este

întrebarea la care încercăm să răspundem prin intermediul acestor rânduri.

Deschidem aceasta cu un capitol biografic. Titlul acestuia este, plecând de la

opera omonimă, Gură de Aur – Atletul lui Hristos3.

3 Vorbim de cartea Gură de Aur – Atletul lui Hristos, scrisă de Virgil Gheorghiu, Editura Deisis, Sibiu, 2004.

5

CAPITOLUL I

I. Sfântul Ioan Gură de Aur – ,,Atletul lui Hristos”.

Născut în preajma anului 354, la Antiohia, fiu de militar, Ioan rămâne orfan

încă de prunc, mama sa, Antuza, având abia 20 de ani atunci. Pronia dumnezeiască

a făcut ca această mamă, martiră în singurătatea ei, sfântă în credinţă şi viaţă, să fie

total dedicată pruncului, ea asumându-şi cu eroism povara creşterii şi educării

copilului. Mai târziu, tânărul Ioan avea să recunoască mulţumitor jertfa maternă

care i-a irigat, de mic, inima, mintea şi sufletul, cu simţirea, gândirea şi trăirea vieţii

în Hristos. Cu adevărat ni se înfăţişează aici două modele: cel de mamă adevărată,

după exclamaţia lui Lactanţiu: „Ce mame au creştinii” şi de fiu bun4, într-o

4 Adrian Vanghele, Sfântul Ioan Gură de Aur – 1600 de ani de la trecerea la cele veşnice, Revista ,,Călăuza ortodoxă”, nr. 183, 2004, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galati, p. 19.

6

simbioză cum se află numai în vieţile altor sfinţi (Sf. Vasile şi mama sa, Emilia, Sf.

Grigorie şi mama sa, Nona, Sf. Ambrozie şi mama sa, Monica) sau – sublim – în

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul.

Tânărul Ioan, dăruit de Dumnezeu cu minte ageră şi suflet curat, primeşte o

înaltă educaţie de la doi dascăli de renume ai timpului: retorul Libanius şi filosoful

Andragatius. Se botează mai târziu, după practica de atunci a Bisericii. Sfântul

primeşte botezul la poarta bisericii din Antiohia, lucru de care a fost mândru

întotdeauna5. Pentru viaţa curată este hirotesit, mai târziu, citeţ. Caracteristica

tinereţii sale este dedicarea, întru totul, unei severe vieţi ascetice, urmând

învăţăturilor lui Diodor din Tars şi Carterius; pentru un anumit moment de

slăbiciune al prietenului său Teodor, scrie acum acestuia două scrisori pline de

îndemnuri şi de chemare la Hristos. Diodor, profesor al lui Gură de Aur a lăsat

câteva comentarii la Scripturi. Elev al lui Diodor fiind Ioan doreşte să devină sfânt

ca Apostolul Pavel6

La o vârstă fragedă rămâne orfan şi de mamă7. El primeşte adormirea maicii

sale nu ca pe o nenorocire, ci ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe o şansă de a-şi

aprofunda şi împlini râvna sa pentru post, rugăciune, metanii şi osteneală

sihăstrească; timp de patru ani duce viaţă de pustnic, într-o peşteră din munţii

Antiohiei, avându-l ca îndrumător duhovnicesc pe un părinte din apropiere. Puţini

dintre clericii sau creştinii de astăzi ar avea tăria unui astfel de antrenament

duhovnicesc, chiar pentru o perioadă limitată de timp!

Citim vieţile sihaştrilor, ne impresionează şi ne uimim de realizările lor

spirituale, dar este greu să traducem în viaţa personală chiar crâmpeie din înalta lor

viaţă duhovnicească8. Din această perioadă au rămas memorabile cuvintele ,,A fugi

5 Virgil Gheorghiu, Gură de Aur- Atletul lui Hristos, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 27.6 Ibidem, p. 34.7 Paladie, Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Dr. Constantin Corniţescu, EIBMBOR, Bucureşti, p. 6.8 Adrian Vanghele, op. cit., p. 20.

7

într-o mănăstire, scrie Gură de Aur, înseamnă a fugi de la pământ la cer” 9Această

perioadă a fost fructificată la maximum: scrie mici, dar profunde tratate despre

monahism şi feciorie. După ce este hirotonit diacon (în 380) de episcopul Meletie al

Antiohiei se preocupă, într-un crescendo evident, de problema pastoraţiei,

abordează chestiuni apologetice şi întocmeşte tratatul „Despre preoţie” – cele mai

frumoase cuvinte rostite vreodată despre slujirea la Altar.

Despre preoţie reprezintă scrieri care au modelat , povăţuit şi inspirat de-a

lungul veacurilor nenumărate vieţi pilduitoare de păstori duhovniceşti. Prin această

lucrare se poate înţelege sublimitatea misiunii preoţeşti, cât şi răspunderile

înfricoşătoare legate de ea10.

Deşi fugise de preoţie, iniţial, este chemat de episcopul Flavian şi, în anul

386 este hirotonit întru preot şi numit ca predicator al bisericilor din Antiohia. În

treapta de preot slujeşte vreme de doisprezece ani şi luminează clerul cu

înţelepciunea şi cu exemplul vieţii sale11. Este salutară intervenţia sa predicatorială,

prin omiliile Despre statui, prin care aduce pacea şi încurajează mult pe creştinii din

zonă. Predică mult împotriva ereticilor şi insistă foarte mult pe comentariile la

Sfânta Scriptură.

În anul 397 Sfântul Ioan Gură de Aur este numit patriarh al

Constantinopolului. Instaurează în reşedinţa patriarhală o viaţă simplă, austeră,

autentic monahală. Cultivă mult filantropia astfel că a dat dispoziţie ca banii care

erau cheltuiţi pentru episcop şi mesele sale să fie transferaţi la spital12. Mai mult

ajută la construirea mai multor spitale, pe care le-a adus la standarde înalte angajând

medici, bucătari şi muncitori fără familie. Se preocupă, de asemenea, de ordonarea

vieţii monahilor şi a mănăstirilor. Viaţa sfântului este aşezată pe principii pauline şi

9 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 40.10 Prea Fericitul Teoctist Arăpaşu în prefaţa la Despre Preoţie,....., p.611 Paladie, op. cit., p. 8.12 Ibidem, p. 11.

8

deviza lui devine ,,Nu-l voi sacrifica pe Dumnezeu pentru a face pe plac

oamenilor”13

Printr-un sinod la Efes, în anul 401, pune ordine în mai multe probleme din

eparhia sa şi chiar de departe, până spre Tracia, Pontul Euxin şi Danubius. Predicile

sale erau tăioase, dar drepte, realiste. Tonul acesta însă avea să îi aducă mulţi

duşmani; pe fundalul certei origeniste, un sinod de la Stejar, prezidat de Teofil al

Alexandriei, depune pe Sfântul Ioan Gură de Aur din scaunul patriarhal. Motivul

pentru care Ioan este acuzat şi a pierdut tronul scaunul episcopal este legat de

neprezentare la diferite sinoade necanonice şi neprezentarea la judecată14. În Bitinia,

la cererea poporului şi la un semn dumnezeiesc, s-a produs un cutremur puternic,

Sfântul Ioan este reprimit şi reînscăunat.

Dreptatea căreia îi slujea şi dorinţa de a îndrepta oamenii, autorităţile timpului

sunt neînţelese de contemporanii săi. Adversarii săi se folosesc de mândra

împărăteasă Eudoxia şi reuşesc exilarea lui în anul 40415. Acelaşi Teofil, îl exilează

pe Sf. Ioan departe, la Cucuz, în Armenia. Este perioada sa epistolară prolifică; scrie

bijuterii epistolare pe care le oferă prietenilor săi şi altor creştini, care cereau cuvânt

de folos. În ziua de 14 septembrie 407, în drum spre un alt oraş de exil, în satul

Comane, din Pont şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, rostind memorabilele

cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. După ce gura lui de aur a amuţit,

omiliile sale au început să circule şi să fie copiate, traduse şi citite cu lăcomie de

creştinii din întreaga lume.16

Sfintele sale moaşte au fost aduse la Constantinopol de împăratul Teodosie al

II-lea, în anul 438 şi aşezate în biserica Sfinţilor Apostoli.

13 Virgil Gheorghiu, op. cit., p. 49.14 Paladie, op. cit, p. 18.

15 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, trad. Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, Galati, 2007 , p. 6.16 Ibidem, p.7.

9

Capitolul II

II. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Cea mai consistentă parte a scrisului

Sf. Ioan este compusă din omilii exegetice aproape la toate cărţile Sfintei Scripturi.

Este impresionantă relatarea Proloagelor, în care îl vedem pe ucenicul Proclu

uimit de faptul că Sfântul Patriarh Ioan Gură de Aur era sfătuit şi învăţat în scrisul

său de însuşi apostolul neamurilor – Sfântul Pavel. Pe această motivaţie a

inspiraţiei, Sfântul Ioan scrie omilii la Geneză, Cărţile Regilor, Psalmi, Profeţii

Mari, la Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline. Temperamentul său

vulcanic reiese din opera sa polemică şi apologetică17. El scrie şi cuvântări la

praznicele împărăteşti şi panegirice în cinstea sfinţilor şi mai multe apologii.

Scrierile ascetice Către Teodor cel căzut, Despre pocăinţă, Despre feciorie, Către

Stagir îl arată pe Sfântul Ioan Gură de Aur ca trăitor al scrisului său şi ca scriitor din

viaţa sa.

17 Pr. Lucian Petroaia, Anul hrisostomic, Revista ,,Călăuza ortodoxă”, nr. 183, 2004 Editura Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, p. 24.

10

Ca gen special, sunt demne de evidenţiat cele 236 de scrisori, un efort

epistolar pastoral nemăsurat, prin care patriarhul îşi sfătuia ucenicii. O componentă

esenţială o constituie lucrările educative şi morale. Se ocupă, prin cuvinte bine

adaptate la vârstă, ocupaţie, situaţie specială, de copii, pedagogi, văduve, fecioare,

diaconiţe. Tuturor le oferă dar de cuvânt şi soluţii admirabile, pentru a-şi asuma

starea şi crucea. Capodopera sa teologică, dar şi literară o constituie cartea „Despre

preoţie”. Sfântul spune: ,,Mai socoteşti că eşti printre oameni şi că mai stai pe

pământ când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă

jertfă rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu cinstitul Sânge al lui Hristos?18

Cuvântările sale abundă de un dor aprins de a sluji lui Dumnezeu, ipostază

sublimă în care preotul întrece pe arhangheli şi pe îngeri, prin aceea că poartă pe

mâinile sale Dumnezeieştile Taine – Trupul şi Sângele Domnului şi prin faptul că

leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. Opera sa se întinde pe mii de pagini, în 18

volume din colecţia Migne.

Adevărata valoare a scrisului hrisostomic reiese din aceea că Sfântul Ioan

scrie inspirat de Dumnezeu, condeiul lui este mânuit de dragoste şi multă cunoştinţă

de Dumnezeu, scrie către cei care primesc cu credinţă învăţăturile lui, apoi le

păstrează şi din viaţa lor fac roduri duhovniceşti.

Sfântul Ioan este unul dintre cei mai mari oratori ai Bisericii dintotdeauna, un

profund şi fin teolog, mare ierarh şi sfânt, un monah desăvârşit şi un profund

liturghisitor, un predicator neîntrecut, ilustru exeget, un mărturisitor al dreptei

credinţe şi un foarte mare păstor de suflete. Moştenirea literară a Sfântul Ioan Gură

de Aur este deosebit de bogată, De altfel, nici unul dintre Părinţii capadocieni sau

antiohieni nu a lăsat o operă atât de vastă, cuprinzând omilii, tratate şi scrisori. Vom

încerca în cele ce urmează şi o clasificare a operei Sfântului, demers destul de

dificil ţinând cont de prolificitatea autorului .

18 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, ....., p 82

11

Partea cea mai consistentă a operei hrisostomice o constituie Omiliile. După

conţinut ele se împart în:

a) Omilii exegetice. Omiliile exegetice, cele mai multe ca număr, sunt în

esenţă comentarii la cărţile Vechiului şi ale Noului Testament. Referitor la Vechiul

Testament, Ioan a scris: două serii de Omilii la Facere. Prima serie de omilii, în

număr de 9, ţinute la Antiohia în perioadă Postului Mare în anul 386, se referă la

primele trei capitole ale Cărţii Facerii, excepţie făcând omilia a noua. A doua serie

de omilii, în număr de 67, este un comentariu integral la cartea Facerii.

Se pare că cele mai reuşite omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la

Psalmi. Dintre Omiliile la Isaia s-au păstrat în greacă doar şase. Există şi un

comentariu integral la Isaia în limbă armeană, care, se crede, este autentic. La

acestea se adaugă 5 Omilii la Anna, 3 Omilii la David şi Saul şi, în cele din urmă,

două omilii în care tratează despre caracterul ascuns, tainic al profeţiilor.

La toate acestea adăugăm o serie de catenae pusă sub numele lui Hrisostom:

la Ieremia, Daniel, Proverbe si Iov19.

Dintre omiliile la Noul Testament, cele 90 de Omilii la Evanghelia după

Matei, reprezintă cel mai vechi şi cel mai complet comentariu care a supravieţuit, în

totalitate, din perioadă patristică. Cât priveşte data scrierii, nu există unanimitate.

Cu toate acestea, cercetătorii sunt de acord că ele aparţin perioadei antiohiene,

probabil anului 390. Comentariul s-a bucurat de o mare popularitate. A fost tradus în

latină de mai multe ori, în armeană, arabă, georgiană şi chiar în siriacă. Din această

ultima traducere se păstrează mai multe fragmente.

Omiliile la Matei cuprind învăţătura hrisostomică despre morala şi virtute,

despre principiile care trebuie să stea la temelia adevăratei vieţi creştine, ce trebuie

19 Prof. Dr. Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Editura LIDIA, Bucureşti

2003, p. 311.

12

să facem pentru a ne feri de viciu şi a ne apropia de virtute. Pe lângă toate acestea,

Sf. Ioan nu uită să expună învăţăturile greşite ale maniheilor sau ale arienilor,

subliniind adevărul revelat al credinţei.

Cel de al doilea comentariu evanghelic este dedicat Evangheliei după Ioan.

Omiliile-comentariu la Evanghelia după Ioan sunt în număr de 88. În ele Sf. Ioan

dezvolta o teologie profundă, respingând doctrinele ereticilor arieni, in special ale

anomeilor.

Legate de omiliile la cele doua Evanghelii, sunt alte cinci omilii despre

săracul Lazăr. Urmează apoi 55 de omilii la Faptele Apostolilor, care aparţin

perioadei constantinopolitane (anul 400).

Din totalul omiliilor hrisostomice, aproape jumătate sunt dedicate epistolelor

pauline. Hrisostom a fost atras, în mod deosebit, de personalitatea Apostolului

neamurilor, în care a văzut modelul desăvârşit al păstorului de suflete, drept,

neînfricat şi jertfelnic, având un temperament înflăcărat. Este posibil ca Sf. Apostol

Pavel să fi fost modelul după care Sf. Ioan Hrisostom şi-a modelat viaţa şi

comportamentul propriu. S-au păstrat: 32 de omilii la Epistola către Romani

(Antiohia 381-398), 44 de omilii la I Corinteni şi 30 la II Corinteni (Antiohia, anul

scrierii imposibil de fixat), la care a adăugat alte trei omilii la texte speciale: I

Corinteni 7, 1; II Corinteni 4, 13 şi I Corinteni 15, 28. Comentariul la Galateni

analizează şi comentează textul, verset cu verset, prezentându-se astfel ca o lucrare

modernă. La Epistola către Efeseni el scrie 24 de omilii; la Filipeni, 15; la Coloseni,

12; la cele doua epistole către Tesaloniceni, 11 şi respectiv 5 omilii; 18 omilii la I

Timotei; 10, la II Timotei; 6, la Tit; 3, la Filimon şi 34, la Evrei.

b) Omilii dogmatice si polemice. Omiliile dogmatice şi polemice sunt mai

reduse ca număr, în comparaţie cu cele exegetice, ele având totuşi un loc determinat

în contextul general al operei hrisostomice, întrucât ne dezvăluie acurateţea şi

13

profunzimea gândirii sale teologice.

Interesant, în acest context, este tratatul Contra anomeilor format din 12

omilii, scrise în două rânduri. Autorul dezvoltă o critica punctuală împotriva eretici

lor anomei, erezie al cărei fondator a fost Aetius, deşi învăţătorul lor propriu-zis a

fost Eunomiu, de unde şi numirea acestora de eunomieni. Este vorba de una din cele

mai radicale grupări ariene, ai cărei adepţi susţineau ca îl pot cunoaşte pe

Dumnezeu în Sine, tot atât de bine după cum se cunoaşte El însuşi. Despre Fiul lui

Dumnezeu, ei propovăduiau, nu numai inegalitatea acestuia cu Tatăl, dar şi

deosebirea fundamentală între natura Tatălui şi cea a Fiului.

Alte lucrări dogmatico - polemice: Contra iudeilor, Despre Înviere, La

Naşterea Domnului, La Rusalii, La Joia Sfântă, Cuvântări panegirice în cinstea

sfinţilor, Despre diavolul ispititor, Despre milostenie, Despre pocăinţă etc.

c) Omilii morale. Omiliile morale formează un aspect clar al scrierilor

hrisostomice, deşi temele morale sunt prezente în aproape toate omiliile sale,

deoarece Sf. Ioan Gură de Aur nu a uitat niciodată ca datoria principală a păstorului

de suflete este aceea de a îmbunătăţi viaţă şi ţinută morală a credincioşilor săi.

Demne de luat în seamă sunt omiliile sale îndreptate împotriva sărbătorilor laice şi

păgâne. El abordează apoi, în 9 omilii, şi tema pocăinţei.

d) Omilii la marile sărbători. Omiliile şi predicile la diverse sărbători

împărăteşti ocupă şi ele un loc destul de important în contextul operei hrisostomice.

Între predicile de acest gen menţionăm: La naşterea Domnului, La Botezul

Domnului şi la Epifanie, care confirmă practica observării acestor sărbători la 25

decembrie şi la 6 ianuarie. Perioada Săptămânii Patimilor, cu evenimentele

deosebite care se derulează în acest răstimp, a constituit obiectul câtorva omilii:

două omilii pentru Joia Patimilor, trei omilii pentru Vinerea Mare, Despre Sfântă

14

Cruce. Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc despre instituirea Cinei Domnului şi

trădarea lui Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfântă Cruce şi moartea

Mântuitorului. S-au păstrat şi omilii la Paşti şi la Rusalii.

e) Panegirice. Cercetătorii consideră ca fiind importante omiliile închinate

unor sfinţi episcopi antiohieni: Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie si Meletie

f) Omilii sau predici ocazionale.Omiliile la statui

De mare importanţă sunt tratatele hrisostomice:

a) Apologetice. Contra lui Iulian şi a păgânilor şi despre Sf. Vavila, Hristos

este Dumnezeu.

b) Ascetice. Teodor cel căzut, Despre pocăinţă, Către Stagir, Contra

adversarilor vieţii monahale, Despre Feciorie

c) Educativ - morale. Despre preoţie, Despre slava deşartă, Despre educaţia

copiilor, Către o tânără văduvă etc.

Tratatul Despre preoţie este ,,una din lucrările hrisostomice cu cea mai largă

circulaţie, fiind considerată capodopera literară şi teologică a Sf. Ioan Gură de Aur,

tratatul clasic despre această taină, aşa cum a conceput-o şi cum a trăit-o

spiritualitatea patristică”20. Conform învăţăturii venită de la Sfântul Părinte, preotul

nu este numai un simplu slujitor, el trebuie să ducă o viaţă virtuoasă, să studieze

20 Ibidem, p. 312.

15

mereu, deoarece în activitatea sa este confruntat cu necesitatea apărării credinţei

împotrivă ereziilor şi a necredincioşilor.

Corespondenţa:

Corespondenţa Sfântului Ioan este bogată. Ea cuprinde aproximativ 236 de

scrisori care s-au păstrat, îndeobşte, scrisorile sunt concise şi datează din timpul

celui de al doilea exil. Ele au un caracter istoric, pastoral şi familial. Interesante sunt

cele 17 scrisori către văduva şi diaconiţa Olimpiada, una din cele mai devotate

credincioase, care asculta cu sfinţenie sfaturile Sfântului Ioan, valabile şi pentru

creştinii ortodocşi de astăzi, vorbim de un adevărat manual de psihoterapie

ortodoxă. La fel, reţinem şi scrisorile către papa Inocenţiu, ,,în care aflăm detalii

despre situaţia Bisericii de la Constantinopol, cât şi despre autor” 21.

Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă, de fapt, primul loc în literatura bisericească,

mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi, el fiind acela care a luat Sfânta

Scriptură şi din scoarţă în scoarţă a explicat-o înaintea credincioşilor adunaţi în

biserică, în predici şi omilii, făcând-o accesibilă la gradul de inteligenţă al fiecăruia

prin strălucirea talentului, măreţia şi împărăţia cuvântului său, prin entuziasmul

credinţei, râvna binelui, iubirea sublimă, ştiinţa şi sentimentul cel mai profund al

Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Operele literare ale Sfântului Ioan se impun printr-o varietate largă de

material didactic, prin atitudinea neclintită în problemele pe care le studiază, printr-

o metodă psihologică de o rară abilitate, constituind o comoară preţioasă pentru

istoria culturii timpului. Sfântul a căutat să zidească integral fiinţă umană din

temelie nu numai prin ideile lui superioare, ci şi prin exemplul vieţii sale. Puterea

predicii hrisostomice îşi are originea în faptul că Sfântul Ioan s-a identificat mereu

21 Ibidem.

16

cu Hristos şi şi-a angajat destinul vieţii pe linia propovăduirii adevărului revelat de

Acesta. Predica hrisostomică are har divin, unul care converteşte lumea şi cheamă

mulţimile la mari trăiri şi înălţări duhovniceşti. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a distins

faţă de ceilalţi predicatori creştini ai timpului atât prin geniul sau oratoric şi prin

numărul impresionant de predici cu tematică moral-socială, cât şi prin activitatea

pastorală de profunzimi şi proporţii covârşitoare în calitatea lui de ierarh exemplar.

17

CAPITOLUL III

III. Despre cele trei slujiri mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos în

opera Sfântului Ioan Gură de Aur. Întruparea minunată a Mântuitorului nostru nu

S-a făcut pentru deveni, noi ca oameni slujitorii cuiva. Este drept slujim adevărului

şi dreptăţii prin credinţă, dar în decursul anilor în care a ieşit să propovăduiască

Evanghelia, Iisus Hristos a arătat că a venit El să slujească , să restaureze şi să

desăvârşească firea umană.

Întruparea S-a făcut pentru că Dumnezeu să poată umple firea omenească de

slava Sa, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14), a

trebuit să-Şi facă proprie această fire prin Întrupare, adică să Se facă ipostasul ei.

Această împropriere a firii omeneşti reprezintă smerirea firii lui Dumnezeu, sau

chenoza pe care a avut-o înainte de întrupare (Ioan 17, 5). Cele trei slujiri ale

Mântuitorului şi chenoza reprezintă garantul că Iisus Hristos nu a venit să uimească

lumea cu minuni şi vindecări, ci mai ales a venit să şteargă din om păcatul prin cea

mai desăvârşită slujire

Să nu credem cumva că acest punct al întrupării minunate a Mântuitorului are

un corespondent cu istoria doar din punctul în care Hristos ni S-a arătat. Hristos este

deodată cu istoria mântuirii. Toată creaţia curge în sine spre Hristos, astfel că

Dumnezeu Fiul S-a întrupat în urma făgăduielii lui Dumnezeu Tatăl, făcută lui

Adam, când l-a izgonit din rai, că-i va trimit un Mântuitor. De aceea a venit Iisus

Hristos ,,să arate urmaşilor lui Adam calea mântuirii, prin care se va redobândi raiul

pierdut şi omul se va întoarce la Dumnezeu”22 Iisus Hristos este Duhul slujirii

jertfitoare. Dumnezeu i-a slujit omului, pentru ca omul să-I slujească lui Dumnezeu,

22 Mihai Rădulescu, Îndrumar de credinţă Ortodox, Editura Fundaţiei Dosoftei, Bucureşti, 2003, p. 60.

18

am putea zice, parafrazându-l pe Sfântul Atanasie cel Mare. Fraza exprimă taina

întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a împreună-lucrării omului cu Dumnezeu pentru

dobândirea mântuirii. Slujirea Fiului a mers până la jertfa mântuitoare pe Cruce, ca

încununare a smereniei absolute şi ca împlinire a ascultării faţă de Tatăl pentru

răscumpărarea noastră din păcatul strămoşesc.

Conform Teologiei Ortodoxe mărturisim că Iisus are trei slujiri:

învăţătorească, arhierească şi împărătească. Despre aceste trei slujiri avem şi

referire în citatul biblic. Iisus Hristos a înfăptuit slujirea Sa mântuitoare prin trei

lucrări principale: învăţătorească sau profetică (Luca 4, 18), arhierească (Evrei 6, 6)

şi împărătească (Evrei 1, 8-9). Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre

firea Sa omenească, pe care ,,o umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de

afectele, pătimirile şi moartea, de pe urma păcatului strămoşesc. Se îndreaptă, apoi,

chiar prin ele spre noi toţi, pentru ca prin participarea la Dumnezeirea manifestată în

puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui umană să ne elibereze şi pe noi în viaţa

aceasta de păcat, iar în cea viitoare, de afecte, de coruptibilitate şi de moarte”23.

Prin aceste slujiri Mântuitorul se îndreaptă şi spre Dumnezeu, pentru a-L

slăvi prin împăcarea noastră cu El (Efes. 2, 16; 1, 20), prin eliberarea noastră de

relele amintite şi prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască. Sfântul Ioan

Gură de Aur spune acestea despre rostul împăcării: ,,Pentru pace este întemeiată

această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca

iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: Acum El a împăcat

toate şi a nimicit vrajba pe cruce (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El Însuşi nu numai că a

venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel,

când zice: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt.

5, 9)”24.

23 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 116.24 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, trad. de Ignatie monahul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 32.

19

În definitiv această împăcare reprezintă împăcarea dintre cer şi pământ,

liantul între Hristos şi omenire:,,împăcarea omenirii cu Dumnezeu era irealizabilă

dacă Dumnezeu din nemăsurata Sa iubire şi milostivire faţă de om, nu promitea

venirea Fiului Său în Lume ca să aducă jertfa cea mântuitoare25“

Mai arătăm că împăcarea deplină este de fapt mântuirea, fiindcă ,,de această

cale de mântuire pururi se vor minuna şi în faţa ei totdeauna vor amuţi şi cele

cereşti, şi cele pământeşti, căci ea a fost calea împăcării, milostivirii şi iertării

dumnezeieşti împărtăşite omului prin Crucea răstignirii Fiului lui Dumnezeu”26

Eminentul profesor D. Stăniloae ne arată că nu numai slujirile sunt în număr

de trei, dar şi direcţiile acestei slujiri sunt trei. Direcţiile acestor slujiri sunt spre

firea Sa omenească, spre tot omul, şi spre Dumnezeu, Căruia astfel îi dă slavă.

Am arătat că direcţiile lucrării sunt trei, dar lucrarea însăşi nu se împarte.

Lucrarea de restabilire şi de îndumnezeire a firii proprii este în acelaşi timp lucrare

de slăvire a lui Dumnezeu; căci în natura omenească astfel restabilită şi

îndumnezeită se arată slava lui Dumnezeu şi natura însăşi slăveşte pe Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu în legătură cu aceste slujiri se face vădită de asemenea în

eliberarea oamenilor de păcat. Căci ei ,,încetează să mai fie duşmanii lui

Dumnezeu, odată ce Hristos i-a împăcat cu Dumnezeu prin trupul Său, adică prin

puterile dumnezeieşti extinse în ei prin trupul Său”27; ei pot slăvi acum pe

Dumnezeu în trupul lor şi în duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6,

20). Ne arată Sfântul Ioan Hristostom: ,,Creştinii - le aduce aminte Sfântul Pavel

corintenilor - au devenit părţi ale Trupului lui Hristos, într-un înţeles duhovnicesc -

mădularele lui Hristos este formularea sa. Astfel, creştinii ortodocşi sunt închinaţi,

adică puşi deoparte, la Botez, unui scop şi unei chemări mai înalte, care duc în cele 25 Pr. Prof Dr. Emilian Corniţescu, Mesia – Domn al păcii şi al dreptăţii, în Studii Teologice, nr. 2, martie – aprilie, 1990, pp. 12 -13.26 P.F. Teoctist Arăpaşu, Învierea Domnului, înnoirea vieţii noastre - Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului , 2006.27 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 118.

20

din urmă la veşnica unire cu Dumnezeu. Prin urmare, libertatea în Hristos, pentru a-

şi păstra înţelesul, trebuie îndreptată spre acest ţel înalt”28.

Acest ţel înalt trebuie să stea permanent în legătură cu lucrarea Mântuitorului,

curăţitoare şi mântuitoare. A nu se înţelege că dacă direcţiile sunt întreite şi lucrarea

se separă. Lucrarea lui Hristos alcătuieşte un tot unitar, dar ,,direcţiile sau intenţiile

sunt trei. Şi numai prin împlinirea acestor trei intenţii se împlineşte scopul ei

mântuitor”29.

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos poate fi privită din aceste trei laturi ale ei.

Dar întrucât ele nu sunt despărţite, privirea uneia sau alteia dintre ele nu poate face

abstracţie de celelalte. Lucrarea mântuitoare a lui Hristos mai poate fi privită însă şi

în alte trei aspecte principale ale ei. Ea se împlineşte ,,prin propria jertfa a trupului

Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor şi prin puterea pe care o

exercita asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin Înviere şi asupra oamenilor

prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii”30. Pentru acestea, Iisus

Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evr. 9, 11), ca

Învăţător-Profet şi ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat (Apoc. 12, 10; 11, 15; Mt.

28, 18 etc.).

Rolul şi rostul slujirilor lui Iisus Hristos se leagă şi de mijlocirea pe care

Acesta o face între om şi Dumnezeu, între creaţie şi Creator. Este important că

mărturisim cele trei slujiri ale Mântuitorului fiindcă ,,eram despărţiţi de Tatăl, şi

trebuia să murim, El însă a murit pentru noi, şi ne-a făcut vrednici de aşezământul

Său...”31

De reţinut că cele trei calităţi ale Mântuitorului sunt atât slujiri, cât şi

28 Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei Întâi către Corinteni, trad. Stelian Tofan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 67.29 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 117.30 Ibidem.

31 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, trad. Th. Athanasiu, Ed. Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1923, p. 216.

21

demnităţi, toate nedespărţite. Iisus învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările

păcatului, stăpâneşte ca un Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5). Ele nu pot fi despărţite în

mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două. Totuşi în fiecare din cele

trei feluri de activitaţi ,,iese în relief mai mult una sau alta din cele trei slujiri,

celelalte două fiind mai mult implicate în ea”32.

Pe de altă parte, aceste trei forme de slujire se combină cu cele trei direcţii ale

lucrării mântuitoare a lui Hristos. Slujirea arhierească e îndreptată atât spre propriul

trup, cât şi spre Dumnezeu şi spre oameni; faptele pilduitoare şi viaţa de model sunt

îndreptate atât spre oameni ca învăţătură concretizată, cât şi spre Dumnezeu şi spre

propria natură umană.

Chiar învăţătura lui Hristos, deşi e îndreptată în mod principal spre oameni, e

şi împlinirea unei ascultări aduse Tatălui şi o punere în relief a voii Tatălui şi a

slavei Lui. Este vorba de o preaslăvire a lui Dumnezeu, printr-o slujire a Lui Hristos

jertfelnică. În sfârşit prin puterea exercitată asupra naturii, asupra morţii şi asupra

oamenilor, Hristos ,,slăveşte totodată puterea lui Dumnezeu cel în Treime, care este

proprie şi Lui, dar arată şi puterea pe care a dat-o trupului Său”33. Puterea aceasta a

lui Iisus se vedea şi în cuvântul de care îl predică. Iisus îşi potriveşte purtarea

Sa ,,cu proporţia nevoilor ascultătorilor săi...şi fiindcă învăţa « având putere », el

trebuia să împiedice închipuirea ca acest fel de a învăţa nu era decât o vanitate

închipuită” . Prin aceste cuvinte Sf. Ioan Gură de Aur doreşte să ne spună că faptele

lui Iisus Hristos erau pe măsura cuvintelor sale. De aceea ,,face să strălucească

aceiaşi autoritate în faptele sale şi el vindecă bolile tot ca «având putere»“34

În concluzie, Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu

Tatăl şi cu oamenii şi prin toata lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învăţător-

32 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit.33 Ibidem.

34 Ibidem, p. 119.

22

Prooroc, de Arhiereu şi de Împărat. Direcţiile lucrării Sale mântuitoare de care am

făcut deja vorbire nu sunt decât iradierile fireşti, deci binevoitoare, ale Persoanei

Sale, ,, unită în chipul cel mai înalt prin natura dumnezeiască, dar şi prin cea

omenească îndumnezeită cu Tatăl şi prin natura omenească îndumnezeită cu

oamenii”35.

Numai prin lucrarea Sa îndreptată în aceste trei direcţii poate înfăptui în

întregime opera Sa mântuitoare. Drumul spre mântuire poate fi accesibil tuturor

dacă ţinem cont de faptul că ,,întruparea Cuvântului nu are altă ţintă decât a ne

îndruma spre Tatăl , în Duhul”36. Deci aceasta este mântuirea noastră, întâlnirea cu

Dumnezeu prilejuită de Mijlocitorul Hristos şi desăvârşită de Duhul.

Numai prin aceste trei slujiri şi calităţi neştirbite - de Învăţător, de Arhiereu şi

de Împărat - putea să mântuiască şi să desăvârşească pe oameni. Şi numai prin toate

trei la un loc, omul doreşte şi ţinteşte mântuirea. Ne spune Pr. D. Stăniloae că

oamenii trebuie să fie luminaţi că să meargă şi cu voia lor pe calea care-i duce la

Dumnezeu; iară acest lucru devine posibil doar ,,prin trăirea activă a unei stări de

jertfire pe care n-o puteau avea decât din legătură directă cu o Persoană care a fost

în stare să aducă o jertfă pură, capabilă, prin intensitatea ei, să sfărâme urmările

păcatului; în sfârşit, trebuie să fie susţinuţi cu o putere mai presus de cea simplă,

omenească, pe calea unei vieţi de jertfă ce li s-a făcut cunoscută prin învăţătura

atotadevărată şi atotluminoasă”37.

Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare şi cele trei forme de slujire pentru

efectuarea ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a

întrupat, asumând rolul de Mântuitor al lumii. Sfântul Ioan Gură de Aur, tălmacind

dumnezeiasca Întrupare, scrie: ,,Că a născut Fecioară astăzi, o ştiu! Că a născut

Dumnezeu mai presus de timp, o cred! Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în

35 Ibidem, p. 118.36 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. Lidia şi Remus Rus, Ed. Sofia, 2006, p. 11.37 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 119.

23

tăcere şi am primit că prin cuvinte să nu-l iscodesc. Când e vorba de Dumnezeu, nu

trebuie să căutăm la firea lucrurilor, ci să credem în puterea Celui ce le săvârşeşte.

Să se cerceteze, dar, cele după fire, iar cele mai presus de fire să se cinstească în

tăcere”38.

Aceleaşi cuvinte alese le găseşte Ioan Hristostom la Învierea Domnului, cea

care a schimbat sensul întregii noastre existenţe. Sfântul ne spune că , prin Învierea

lui Hristos, s-a schimbat sensul morţii şi destinul existenţei noastre: ,,Astăzi, vreme

potrivită este iarăşi să grăim acele cuvinte profetice: Unde-ti este, moarte, boldul?

unde-ti este, iadule, biruinţa? (Osea 13, 14). Astăzi, Stăpânul nostru Hristos a

sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut însăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc

de faţa morţii? I-a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai numeşte

moarte, ci adormire şi somn!”39

Părintele Dumitru Stăniloae arată în capitolul dedicat întreitei slujiri a

Mântuitorului din Teologia Dogmatică Ortodoxă că există însă o ordine temporală

şi reală a actelor mântuitoare ale lui Hristos, chiar dacă toate aparţin într-un grad

mai mult sau mai puţin accentuat tuturor celor trei direcţii ale lucrării Sale

mântuitoare şi tuturor celor trei forme de slujire a Lui închinată mântuirii. De aceea

şi noi în această lucrare vom cerceta pe rând aspectele celor trei slujiri pentru a afla

cum lucrează împreună dar şi separat la mântuirea omului.

38 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăteşti,traducere Pr. D. Fecioru, Tipografia cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 111.39 Idem, Cuvânt la Învierea Domnului, trad. Pr. D. Fecioru, în ,,Mitropolia Banatului", XVIII (1968), 4-6, p. 23.

24

CAPITOLUL IV

IV. Domnul Iisus Hristos, prezentat ca învăţător – prooroc în opera

hrisostomică. Iisus Hristos este izvorul vieţii adevărate şi veşnice. Iisus Hristos

este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin însăşi Persoană Sa. Iisus Hristos nu e un

învăţător ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de religie. În

acelaşi timp El depăşeşte orice prooroc dinainte de El. Căci spune Sfântul Ioan

Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine

ziceţi că sunt (Ioan 13,13), că în acest mod ,,Hristos vorbeşte deschis despre

25

Sine”40, se arată astfel ucenicilor după ce le-a spălat picioarele. Şi continuă cuvântul

Dacă Eu Domnul şi Învăţătorul v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă

spălaţi picioarele unii altora(Ioan 13,14), lucru care deosebeşte că ,, El este Domn

prin natură, şi noi suntem prin natură slujitori şi robi, deşi cel ce este adevăratul

Domn nu a socotit nedemn să facă o faptă aşa de jos şi aşa de umilitoare”41, adică

spălatul picioarelor ucenicilor Săi.

Învăţătura lui Iisus nu poate izvorî decât din Mântuitorul însuşi. De aceea

Iisus Hristos e Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă

parte. Este Învăţătorul prin excelenţă (Ioan 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. El

Însuşi a spus despre Sine: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12), sau: Eu sunt adevărul

(Ioan 14, 6). Hristos Însuşi se descoperă pe Sine ca lumină: Eu sunt lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,

12). Lumina vieţii este cea pe care am primit-o de la Creator. Este lumina fiinţială

care ne arată chip al Dumnezeu. Ori Dumnezeu este iubire, l-a creat pe om din

iubire şi L-a trimis pe Fiul Său să-l mântuiască din iubire. Hristos chipul lui

Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Col. 1, 15), ne-a

redescoperit adevăratul „chip al lui Dumnezeu” ca lumină, adică ca iubire a Tatălui

ce se revarsă în lume, către om şi întreaga făptură. Nu putem umbla despărţiţi de

această lumină fiindcă ,, dacă unii închid în plină amiază ochii sufletului pentru a nu

primi razele acestei lumini, şi rămân în întuneric nu trebuie să ne legăm de natura

luminii, ci de răutatea celor care se lipsesc de acest dar”42 spune dumnezeiescul

Ioan Gură de Aur.

Iisus nu este doar învăţătorul prooroc, este învăţătura şi proorocia însele.

Acestea sunt posibile fiindcă Iisus este Lumina în persoană. Învăţătura nu este

40 Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. Diac. Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 372.41 Ibidem.42 Ibidem, p. 40.

26

suficientă în sine omului pentru a se mântui, de aceea este nevoie de o curăţie a

acesteia după cum spune Sf. Ioan şi de viaţă bună: ,,creştinismul le cere ucenicilor

lui ca ei să adauge viaţă bună curăţiei învăţăturii”43 spune Sfântul Părinte. Aşadar

adăugăm celor ce le ştim de la Învăţătorul, fapta noastră bună, nefiind suficientă

doar cunoaşterea credinţei, ci şi practicarea ei.

Iisus este învăţătorul prooroc fiindcă este Adevărul. Învăţătura Lui fiind

adevărul reprezintă drumul spre desăvârşire. Ceea ce ne face să-L numim pe Iisus

învăţătorul prooroc în acelaşi timp este că ,, El nu face decât să se tălmăcească pe

Sine Însuşi”44.

Învăţătura lui Iisus este cu adevărat profetică, pentru că şi Persoana Lui este

profetică, ,,arătând în Sine omul la capătul său eshatologic”. El e “Proorocul” si

“proorocia” ultima în persoană, împlinirea Revelaţiei divine după cum am mai

arătat.

Mai trebuie cunoscut că în învăţătura pe care Iisus Hristos o dă oamenilor, El

Se tălmăceşte pe Sine Însuşi, ca ţintă finală şi desăvârşită a omenirii. În învăţătura

Lui se vede ca prin oglindă viaţa Lui dinainte şi de după Înviere, deci şi omul aşa

cum e chemat să fie. Prin această e Prooroc nu numai prin cuvântul Lui, ci prin

existenţa Lui dinainte de Înviere şi prin cea de după Înviere. Este cu atât mai

lăudabil că Iisus ni S-a arătat ca Profet, Prooroc adevărat, împlinind şi desăvârşind

opera de mântuire a omului cu cât dumnezeiescul Pavel avertizase să proorociile

vor dispărea. Pe această temă Ioan Hrisostom scrie: ,,Cu siguranţă, nu va putea sta

cu nimic în calea predicării învăţăturii noastre faptul că nişte haruri oferite nouă

numai pentru un timp spre folosire se vor sfârşi cândva. Iată, bunăoară acum, când

nu există vreo profeţie şi nici vreun dar al limbilor, predicarea credinţei nu este pusă

în încurcătură, în schimb, încetarea cunoaşterii este într-adevăr un lucru care ne

43 Ibidem, p. 136.44 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 121.

27

solicită cercetarea. După ce s-a spus: «cât despre profeţii vor dispărea, darul

limbilor va înceta» este adăugat: «cât despre cunoaştere va dispărea». Şi dacă se

cuvine să înceteze cunoaşterea, atunci starea noastră tinde să devină nu mai bună, ci

mai rea, fiindcă, o dată lipsiţi de cunoaştere, am pierde până şi putinţa de a fi

oameni pe de-a-ntregul”45.

Învăţătura Mântuitorului reprezintă revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi

despre om, întrucât El Însuşi este ca persoană care mărturiseşte şi împlineşte

această revelaţie. În El se încheie toată Revelaţia şi proorocia. El e suprema

proorocie împlinită. Este revelaţia culminantă şi proorocia culminantă, învăţătura

culminantă, pentru ,,că cuprinde tot conţinutul despre Dumnezeu şi despre om,

accesibil acestuia în viaţa pământească, pentru că-l comunică direct Cel ce e

Dumnezeu Însuşi şi Omul deplin realizat”46.

Iisus ne spune Învăţăţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla

odihna sufletelor voastre(Matei 11,29) dorind prin aceasta, după cum tâlcuieşte Ioan

Hrisostom să ne arate că demnităţile sale sunt însoţite de smerenie: ,,pentru acest

motiv atunci când Iisus Hristos, predicând pe Munte, vrea să-i înveţe pe oameni

legea lui Dumnezeu, El începe prin smerenie. El întăreşte aici ceea ce a zis şi mai

înainte şi îi făgăduieşte acestei virtuţi o răsplată mare”47

Iisus este învăţătorul prooroc fiindcă a atins culmea învăţăturii şi culmea

proorociei, învăţând despre Sine, Dumnezeu şi oameni şi proorocind despre Sine,

Dumnezeu şi oameni, acestea învăţături şi proorocii împlinindu-se până la una sau

fiind în curs de împlinire.

IV.1 Despre slujirea învăţătorească în opera hrisostomică. Iisus Hristos 45 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, trad. Walther Alexander Prager, Editura Herald, 2007, p. 101. 46 Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit.47 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Matei, trad. Diac Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2003, p. 318.

28

este învăţător, în sensul că El este nu numai descoperitorul adevărului, ci Adevărul

însuşi în Persoană: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6). Învăţătura lui Iisus

Hristos poate fi rezumată în Predica de pe Munte, în care El a expus atât atitudinea

Sa faţă de legea Vechiului Testament, cât şi conţinutul noii Sale învăţături,

Evangheliei mântuirii, sintetizată în Fericiri. Iisus a afirmat, în mod clar, că n-a

venit să desfiinţeze Vechiul Testament, ci să-l desăvârşească: N-am venit să stric

Legea şi Profeţii, ci să plinesc (Matei 5, 17). Învăţătura Mântuitorului este cea care

împlineşte, completează şi desăvârşeşte.

Sf. Ioan Gură de Aur ne spune cum trebuie primită această învăţătură: ,,când

ne despovărăm cugetul şi ni-l golim de educaţia primită în lume pentru ca, în

vremea în care avem să primim învăţăturile lui Hristos, să ne găsim cugetul în tihnă

şi în neîntinare, spre a ne fi astfel îngăduită ascultarea cuvintelor divine. Când

Dumnezeu dezvăluie ceva, lucrul dezvăluit nu trebuie să devină obiectul

curiozităţii, ci se cuvine să fie primit cu credinţă. Deoarece, în privinţa unor

asemenea lucruri, numai un suflet tare nesăbuit şi aventuros stă să le iscodească

cauzele, să pretindă descrieri amănunţite şi să caute aflarea modului în care se

ivesc. Şi pe toate acestea voi încerca să le fac clare pornind de la Scripturile

înseşi”.48

Iisus Hristos recunoaşte Vechiul Testament ca fiind o profeţie despre persoana

şi activitatea Sa şi de aceea, El îndeamnă: Cercetaţi Scripturile (Ioan 5, 39). El

recunoaşte, însă, că Legea este o expresie nedesăvârşită a voinţei lui Dumnezeu şi

de aceea El dă nu numai o nouă interpretare Legii, în contrast cu “ceea ce s-a zis de

cei vechi”, ci aduce o Evanghelie, care exprimă voinţa lui Dumnezeu în formă ei

desăvârşită şi finală. Prin urmare, pentru Iisus Hristos, Legea este o expresie a

voinţei lui Dumnezeu şi, numai în această măsură, ea are autoritate şi putere (Ioan

4, 34). Faptul acesta reiese cu prisosinţă din conţinutul Fericirilor, care reprezintă

48 Idem, op. cit, p. 87.

29

căile prin care credinciosul poate sluji lui Dumnezeu. Fericirile ridică la o nouă

stare legătura credinciosului cu Dumnezeu, în care accentul nu mai pică pe

formalismul religios, ci pe puterea harului şi a iubirii. Practic, Legea veche s-a

schimbat, a apărut un Nou Testament, o Lege Nouă.

În exercitarea slujirii de Învăţător, se pune în relief continuu şi calitatea ei

profetică. Căci ea ne duce prin propovăduirea Bisericii la trepte tot mai apropiate de

omul model care este Hristos şi de relaţiile de dreptate, de fraternitate , care vor

domni în Împărăţia cerurilor, unde va fi umanul în forma lui deplin realizată. La fel,

Hristos ne călăuzeşte pe toţi cu putere spre o legătură mai deplină cu Sine şi spre

unirea cu El în Împărăţia cerurilor, dar ne dă şi nouă putere să ne călăuzim unii pe

alţii în această direcţie. Sau biruieşte împreună cu noi pornirile inferioare şi

demonice care tind să ne ţină departe de El, prin tot felul de greutăţi puse în calea

străduinţei noastre de apropiere de El, de împlinire a voii Lui. El este Împărat, dar şi

noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de puterea Lui împărătească, biruind aceste

porniri şi piedici, pentru a ajunge să împărăţim împreună cu El, nemaifiind

stânjeniţi de lanţurile naturii, ale păcatului şi morţii: Dacă stăruim în răbdare, vom

fi împăraţi împreună cu El (II Tim. 2, 12, vezi si I Tes. 2, 12; Evr. 12, 28; Iac. 2, 5).

Învăţătura lui Iisus Hristos este de o sublimitate pe care nu a atins-

o ,,nicicând înţelepciunea omenească şi are o putere de prefacere a sufletelor cum

nu a mai avut nicio doctrină a unui filosof sau întemeietor de religie”49. Această

învăţătură este plină de tot ceea ce îi trebuie omului pentru mântuire. În opera sa

Sfântul Ioan Gură de Aur ne prezintă toată această gamă a învăţăturilor

Mântuitorului. Nimic din cele ce sunt de folos sufletului nu scapă Învăţătorului

Hristos, lucruri subliniate în primul rând în Evanghelia Sa, dar şi în opera

hrisostomică.

Ar trebui să cunoaştem mai întâi că orice învăţătură trebuie să stea în legătură

49 Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 119.

30

cu iubirea creştină, căci cuvântul lui Hristos aceasta este – iubire creştină. De aceea

tâlcuieşte Ioan Hrisostom cuvintele Mântuitorului: Unde sunt doi sau trei adunaţi

întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18,20) prin: ,,Dacă cineva

Mă va avea pe Mine ca temelie a iubirii lui faţă de aproapele, şi împreună cu

această iubire are şi celelalte virtuţi, atunci voi fi împreună cu el”50. Motorul acestei

comuniuni de persoane în numele Domnului este dat de iubirea creştină. Atrage

atenţia Sfântul Părinte că ,,la cea mai mică problemă, vreun cuvânt jignitor, daune

băneşti, invidie, ambiţie sau ceva asemănător, iubirea aceasta, care nu are temelie

duhovnicească se destramă”51.

Învăţătura lui Hristos noi trebuie să o primim ca pe cea mai dorită doctorie,

tămăduitoare a toată neputinţa. Mântuitorul învaţă că N-au trebuinţă de doctor cei

sănătoşi, ci cei bolnavi (Matei 9,12) referitor la aceasta Sfântul Ioan ne spune că la

fel cum ,,vedem puterea Învăţătorului care cheamă, la fel trebuie admirată şi

supunerea ucenicului care ascultă”52 Afirmaţia vine în contextul în care Iisus Hristos

ridică la rangul de ucenic al său, un vameş, în speţă pe Matei. Despre rolul curativ

al învăţăturii lui Hristos, Sfântul Ioan spune: N-a voit el atâta să vindece trupul de

bolile lui pe cât sufletul pe care dorea să-l vindece de bolile lui, de răutatea lui”53

Hristos învaţă nu spre propria slavă sau pentru a fi lăudat de oameni. Iisus

este Împlinitorul Legii. Această împlinire a legii Hristos o face nu numai cu

cuvântul pe care îl spune, ci prin fapta Sa, prin viaţa Sa pilduitoare. După

vindecarea leprosului Iisus spune: Mergi, arată-te preotului şi du darul poruncit de

Moise, spre mărturie (Matei 8,4). În legătură cu acest episod biblic Sf. Ioan

Hristostom spune că ,,Hristos a făcut aceasta nu după vrednicia Sa, ci pentru a Se

coborî la slăbiciunea iudeilor...pentru ca leprosul să-i învinuiască pe iudei, zicând

50 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieţii,....., p. 131.51 Ibidem.52 Idem, Comentar la Evanghelia de la Matei,...., p. 251.53 Ibidem.

31

«Mie mi-a poruncit să aduc dar după lege»“54. Hristos a împlinit Legea cu viaţa cu

fapta şi cu învăţătura sa. În fapt, El a murit pentru noi şi a împlinit Legea pentru noi,

astfel că toată slujirea noastră este de fapt primirea în dar a ceea ce El a împlinit şi

răscumpărat.

Învăţătura lui Hristos este Evanghelia Sa, deci este greu de cuprins într-o

lucrare sau o scriere, după mărturia Sfântului Apostol Ioan: Dar sunt şi alte multe

lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că

lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25). În acest fel ne

vom rezuma la aspecte esenţiale ale credinţei ortodoxe subliniate de Sfântul Ioan

Gură de Aur în operele sale, prin care Iisus Hristos ni se arată ca Învăţătorul

suprem.

În legătură cu rugăciunea aflăm de la Sf. Ioan Hrisostom că ,,în felul acesta

trebuie să se roage creştinul, mai întâi să-şi adune gândurile şi apoi să se roage cu

insistenţă la Dumnezeu”55. Desigur cuvintele Sfântului Ioan sunt inspirate de

Învăţătorul Hristos Care ,,ne îndeamnă, la fel ca Apostolul Pavel să ne rugăm des,

cu rugăciune scurtă şi cu mici pauze, pentru că lungind rugăciunea , ne putem

pierde atenţia, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi şi să ne umple

mintea cu gânduri de la el”56

De asemenea Iisus ne învaţă smerenia. Pe seama acestei slujiri Sfântul Ioan

spune: ,,gândeşte-te cât de jos a coborât Domnul – dacă eşti smerit – şi vei vedea

nu numai că nu ai de ce te minuna, dar şi că lăudându-te cu smerenia ta, te faci de

râs”57 Şi continuă Sf. Ioan: ,,Şi cu adevărat, dacă nu era smerit, fiind Fiu al

Preaînaltului Dumnezeu, ar mai fi ales să-i fie mamă o fiică neînsemnată din popor?

Dacă nu era smerit, El, Care este Ziditorul lumii văzute şi a celei nevăzute, ar mai fi

54 Sf. Ioan Gură de Aur, Să nu deznădăjduim, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, p. 175.55 Idem, Probleme vieţii,....., p. 193.56 Ibidem.57 Ibidem, p. 212.

32

venit din cer pe pământ? Dacă nu era smerit, El, Care este Dătătorul de viaţă al

întregii zidiri, ar mai fi primit să se nască într-o iesle sărăcăcioasă? Dacă nu era

smerit, El, Care este nevinovat şi fără de păcat, ar fi primit să fie biciuit şi batjocorit

şi ar mai fi murit pe cruce, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi şi vinovaţi? Hristos

a fost atât de smerit, încât S-a jertfit pentru păcatele pe care le-am făcut noi. Este

atât de smerit, încât ne roagă pe noi, care suntem făpturile create de El, să ne

pocăim, ca să nu ne pierdem sufletele”58. Smerenia Învăţătorului este smerenia pe

care şi noi creştinii trebuie să o exersăm zi de zi.

Mântuitorul ne învaţă şi despre faptele milosteniei şi cât sunt ele de mari.

Vom da socoteală la judecata lui Dumnezeu de cuvintele M-aţi văzut flămând şi M-

aşi hrănit, gol şi M-aţi îmbrăcat, străin şi M-aţi primit (Matei 25, 35-36). În raport

cu acestea Sfântul Ioan atrage atenţia că ,,Acelaşi Hristos a venit şi la unii şi la alţii,

cu aceeaşi goliciune, cu aceeaşi foame, la fel de străin”. Faţă de aceste fapte ale

milosteniei vom răspunde deopotrivă bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, femeie sau

bărbat. Învăţătura ortodoxă ne arată că despre faptele milosteniei vom fi întrebaţi

mai întâi la judecata lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta există şi un amendament ,

mai precis faptele de milostenie nu trebuie trâmbiţate: Luaţi aminte ca faptele

dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu

veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu

trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de

oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie,

să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl

tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Matei 6, 1-4).

Învăţătura lui Hristos este învăţătură tămăduitoare. Hristos vine la om, ne

spune Sf. Ioan la fel cum ,,vine doctorul la un bolnav”59. Sf. Ioan Hrisostom spune

58 Ibidem.

59 Idem, Omilii la statui, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 45.

33

că Dumnezeu nu a trimis om şi nici arhanghel, ci ,,S-a pogorât Însuşi Stăpânul la

cel ce a căzut, ca să-l ridice pe cel care stătea pe jos”60. Mărturisim despre Iisus

Hristos că este Doctorul trupurilor şi al sufletelor. Imaginea lui Hristos ca

tămăduitor apare deseori în învăţătura Sfinţilor Părinţi; o regăsim în aproape toate

textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, ca şi în slujbele Sfintelor Taine; sfintele

sinoade au cuprins-o în canoanele lor şi, în fine, a fost primită de întreaga Tradiţie.

Iar aceasta pentru că ea este o imagine cu totul potrivită pentru a reprezenta modul

în care s-a lucrat mântuirea noastră, având o valoare cel puţin egală cu cea oferită

de imaginea răscumpărării. Mântuirea înfăptuită de Hristos este concepută de

Biserica Ortodoxă ca o vindecare a firii umane bolnave şi ca o restaurare a sănătăţii

primordiale. Astfel, opera mântuitoare a lui Dumnezeu-Omul se vădeşte, în fiecare

moment al ei, o lucrare de tămăduire a întregii omeniri asumată în Persoana Sa şi de

restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Şi

mai mult încă, Hristos duce firea omenească astfel restaurată la desăvârşirea

îndumnezeirii. De aceea, putem spune că omul îşi redobândeşte sănătatea încă de la

începuturile vieţuirii sale duhovniceşti: de îndată ce se întoarce spre Dumnezeu, de

îndată ce începe să-şi îndrepte spre El toate puterile fiinţei sale.

Prin învăţătura lui Hristos şi credinţa a căpătat alte coordonate, practic s-a

înnoit. Căci de aceea spune Mântuitorul: Nimeni nu pune petec de pânză nouă la o

haină veche, nici nu pune vin nou în burdufuri vechi, că plesnesc burdufurile (Matei

9, 16-17). Sufletul celui care nu primeşte Evanghelia şi învăţătura lui Hristos

este ,,o haină veche, un burduf vechi şi nu a fost înnoit prin credinţă , nu s-a înnoit

cu harul Duhului, ci este încă slab şi pământesc, îndrăgostit de slava de aici”61.

Slujirea Mântuitorului este jertfă, iar o parte din învăţătura lui Iisus despre

jertfă stă în cuvintele: Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23,34).În legătură cu asta

60 Ibidem, p. 143. 61 Ibidem, p. 270.

34

Sf. Ioan arată: ,,Ce lucru minunat facem, dacă nu purtăm mânie oamenilor care ne-

au ocărât”62 Întreaga viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum ni s-a

descoperit şi arătat în lume este jertfirea de sine. Căci, ,,Dumnezeu fiind în chip...

S-a golit pe Sine, chip de rob luând, făcîndu-se asemenea oamenilor... S-a smerit pe

Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 6-

8). În aceste câteva cuvinte Apostolul înfăţişează întreagă cale a Crucii, Jertfei

Domnului, de la Întrupare până la dimineaţă Învierii - Cale a renunţării la Sine, a

smereniei şi a unirii cu noi.

Cuvântul lui Hristos din învăţături este cuvânt cu putere multă, căci în el este

prezent Hristos Însuşi, în Duhul. Cuvântul lui Dumnezeu e lumină, dar din el

iradiază Duhul. E nevoie ca aceste învăţături să le primim prin Duhul fiindcă

învăţătura lui Hristos e ,,una din formele prin care se comunica si celorlalţi oameni

Persoana lui Hristos prin natura Sa umana, în vederea mântuirii lor”63.

Hristos trezeşte în noi această responsabilitate faţă de mântuire nu numai

prin cuvintele Sale, ci şi prin Persoana Sa, atât ca Dumnezeu cât şi ca om: ca

Dumnezeu, poruncindu-ne ,,ce avem să facem ca să ne realizăm ca oameni după

chipul Său, iar ca om arătându-ne modelul realizat al omului. Toate cuvintele Lui au

acoperire deplină în Persoana Lui”64.

Hristos se face cunoscut şi prin intermediul cuvintelor semenilor noştri, care

ne cheamă la ajutorarea lor şi prin întâmplările de zi cu zi. Prin toate

acestea ,,Hristos ne leagă direct de Sine şi ne comunică puterea şi iubirea Sa”65,

cerându-ne însă şi iubirea noastră. Toate de la Hristos, inclusiv învăţătura Sa vin ca

să ne ajute să creştem spiritual, după chipul Său, să creştem încât să ne impropriem

cele ce sunt ale lui Dumnezeu, îndumnezeirea omului nefiind un ţel de neatins, ci

62 Ibidem, p. 360.63 Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 122.64 Ibidem.65 Ibidem.

35

cel mai înalt ţel al omului, la îndemână prin exemplul sfinţilor

Mai reţinem că Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ni Se ,,comunică

nu numai prin cuvinte propriu-zis, ci şi prin fapte de iubire, de jertfă şi de putere,

care sunt şi ele cuvinte. Cine vedea pe Hristos, sau cine Îl vede prin credinţă, vede

peste tot Persoana Lui ca fiind Cuvânt ipostatic izvorâtor de cuvinte şi de fapte,

amândouă însoţite de o supremă putere şi lumină”66. Puterea învăţăturii lui Hristos o

vedem astăzi în Sfintele Taine, Sfinte Slujbe care pun în evidenţă pe Hristos Însuşi

ca Învăţător desăvârşit al celor ce ne sunt de folos spre mântuirea sufletului.

IV.2 Împlinirea Revelaţiei Divine şi Proorociilor în Domnul Iisus Hristos.

Mulţimea argumentelor legate de împlinirea Revelaţiei Divine arată fără doar şi

poate că Iisus este Mesia cel mult aşteptat şi Mântuitorul tuturor popoarelor, în Iisus

Hristos proorociile împlinindu-se până la capăt şi desăvârşit.

Prezentându-Se pe Sine ca Dumnezeu devenit om şi ca om care e în acelaşi

timp în maximă apropiere de oameni, Hristos anunţă Împărăţia lui Dumnezeu ,,pe

cale sa înceapă şi să se dezvolte în măsura în care oamenii cred în El şi intră şi

înaintează în comuniune cu El”67. Prin urmare acesta este rostul împlinirii

proorociilor în Iisus Hristos, să se arate desluşit calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos nu numai că a proorocit şi S-a proorocit pe Sine, dar a vorbit şi

de rostul proorociilor. El ne arată că mai presus învăţătura proorocilor se cuprinde în

iubire: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi…În aceste două porunci se

cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22,40). Şi ne spune Sf. Ioan ,,cât de sus a

aşezat-o (pe ea, iubirea); a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia…

Dragostea faţă de El, deşi suntem cu mult inferiori Lui, o aşează pe treapta cu

dragostea faţă de aproapele nostru”68.

66 Ibidem.

67 Ibidem, p. 124.68 Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii,...., p. 135.

36

Iisus Hristos este Proorocul Revelaţiei depline şi al Împăraţiei realizate a lui

Dumnezeu ,,şi a umanităţii deplin îndumnezeite, din cadrul ei”69. Sfântul Ioan

Hrisostom ne vorbeşte şi despre modul în care trebuie să ne raportăm la profeţiile

despre Iisus Hristos: Deşi oceanul profeţiilor e nesfârşit şi multe sunt în el

adâncurile, să îndrăznim să pornim pe mare după puterea noastră, dar, mai bine

spus, nu după puterea noastră, ci după harul dat nouă de Sus, să îndrăznim să

pornim pe mare nu pentru îndrăznirea noastră, ci pentru folosul vostru, imitându-l şi

în aceasta pe Pavel”70

Proorocii Vechiului Testament,, nefiind ei înşişi adevărul în persoană, adică

Hristos, reprezentau pe Hristos ca tipuri, sau Îl înfăţişau în tipuri, pentru că-L

vedeau în depărtarea viitorului, pe baza comunicărilor primite de la Dumnezeu, sau

a unei vederi nedesluşite a Cuvântului în existenţa Lui imposibil de descris cu toată

claritatea”71. Chiar Iisus explică în ce mod se împlinesc profeţiile despre El: Căci

daca aţi fi crezut lui Moise, M-aţi crede şi pe Mine. Căci el despre Mine a scris

(Ioan 5, 46). Aici Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvintele de la Sfântul Apostol

Ioan ne arată: El a făcut adevărate minuni a căror adevăr nu poate fi contestat, El i-a

atras pe toţi oamenii la Dumnezeu, El a confirmat prezicerile sale prin împlinirea

lucrurilor pe care le-a prezis”72

Proorociile se împlinesc deplin cu Hristos şi în Hristos, ba mai mult odată cu

Iisus avem Sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos (Rom. 10, 4). Sf. Ioan

Hrisostom vorbeşte despre acestea în Omilii la Epistola către Romani, în chiar

tâlcuirea acestui verset: ,,Priveşte înţelepciunea lui Pavel! Fiindcă a vorbit şi de o

dreptate, şi de cealaltă, apoi ca să nu se creadă că acei dintre iudei care au crezut pe

una o au, iar pe cealaltă nu, şi astfel să se judece faptul acesta ca o nelegiuire –

69 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit.70 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Serafimi, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti,2007 p. 241.71 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. 72 Ibidem.

37

fiindcă trebuia a se teme şi de aceştia, ca nou-veniţi în creştinism, şi nici iudeii să

nu mai aştepte dreptatea din Lege şi să zică că «deşi acum n-am împlinit-o, dar o

vom împlini numaidecât» –, priveşte ce pregăteşte el prin acest pasaj: arată că

dreptatea este una şi aceeaşi, şi dreptatea din Lege se rezumă în dreptatea cea din

credinţă, şi că cel ce a preferat pe aceasta – dreptatea din credinţă – a împlinit-o şi

pe aceea din lege, iar cel ce a dispreţuit-o pe cea dintâi, a căzut şi din una, şi din

alta. Dacă sfârşitul Legii este Hristos, apoi cel ce nu are pe Hristos, chiar de s-ar

părea că are dreptatea din Lege, totuşi n-o are, pe când cel ce are pe Hristos, chiar

de nu ar fi avut merite în faptele Legii, totuşi el a primit totul”73

Peste învăţătura proorocilor vechi s-a aşternut claritatea nu după ce Iisus a

Înviat sau S-a înălţat. Speranţa de pace, linişte şi mântuire a venit odată cu naşterea

Mântuitorului. Naşterea Mântuitorului din fecioară proorocită şi de gânditori din

alte popoare afară de cel iudeu, a însemnat că Lumina S-a coborât la noi. Sf. Ioan

tâlcuieşte că termenul de Emanuel arată un eveniment după obiceiul Scripturii: «Şi

vor chema numele lui Emanuel , adică Dumnezeu este cu noi», este ca şi cum ar

zice; Oamenii vor vedea pe Dumnezeu trăind cu ei”74

Mai cunoaştem că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Revelaţiei şi

proorocilor din acestea: Sfânta Scriptură, cuprinde împlinirea întocmai a

proorociilor Vechiului Testament. În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: “Iar

când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie,

născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, că să dobândim înfierea

(Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii şi întreg Noul Testament întăresc întru totul

adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi plinitorul Revelaţiei

dumnezeieşti. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la

73 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, trad.P. S. Th. Athanasiu revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 213. 74 Idem, Comentar la Evanghelia de la Matei,....., p. 47.

38

Răscumpărătorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în Persoana lui Iisus

Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt,

proorociile ce s-au împlinit în persoană Mântuitorului. Proorocul Isaia-supranumit şi

Evanghelistul Vechiului Testament-vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de

patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia. Toată această proorocie s-a împlinit

întocmai în faptele şi viaţă lui Iisus Hristos, aşa cum sunt înfăţişate de Noul

Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 , I Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte

8, 32; I Ioan 3, 5).

La Bunavestire adusă de înger, Sf. Ioan Gură de Aur completează la versetul

Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus (Matei1,21): ,,că această naştere

trebuia să aducă în lume bunuri mari, împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi

distrugerea păcatului”75. Dar la fel de mare importanţă are această adresare ,,Ea va

naşte Fiu...” dorind prin aceasta îngerul să întărească faptul că nu va naşte pentru

Iosif ,,ci el zice nedeterminat că va naşte, fiindcă ea nu a născut pe Iisus Hristos

pentru Iosif singur, ci pentru toţi oamenii”76

Este o realitate faptul că ,,documentele creştine, păgâne şi iudaice din

veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că Iisus Hristos ca Dumnezeu - Om este o

persoană istorică sub împăraţii August si Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu

Pilat”77. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nicio altă persoană

purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul şi faptele lui Iisus Hristos.

Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea Întemeietorului ei,

Hristos, Care este şi Capul Bisericii.

Iisus a venit şi ca să ridice vălul care a existat indiferent de actul proorociei

de până la Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune că şi Moise ,,legiuitorul avea văl” 78 ,

75 Ibidem, p. 42.76 Ibidem.77 Catehism 2, sursa: http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism02.html78 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Serafimi,......, p. 258.

39

dar pentru această umbrire nu era de vină legiuitorul, de vină fiind ,,neputinţa

ascultătorilor”. Şi tâlcuieşte admirabil Sf. Ioan: Tot aşa şi Legea avea văl, pentru că

nu putea învăţa învăţăturile cele desăvârşite şi pline de înţelepciune, cele despre

Hristos şi Noul Testament, că toate acelea erau depozitate ca într-o vistierie, în

Scriptura Veche, deci Legea avea văl pentru a se putea coborî până la puterea de

înţelegere a iudeilor, iar pentru noi creştinii, pentru a păstra bogăţia ei, pentru atunci

când va veni Hristos şi ne vom întoarce spre El să fie luat vălul de Lege...”79

Tot de la Sf. Ioan Hrisostom deosebim că profeţia nu are rostul să vestească

lucrurile care se întâmplă, ci să le prezică pe cele viitoare. Împlinindu-se profeţiile

din Vechiul Testament prin venirea lui Mesia şi arătarea minunată a Mântuitorului,

instituţia profetică nu-şi mai are rostul. Profeţia nu mai are putere fiindcă am văzut-

o împlinită, desăvârşită de Hristos.

Motivul pentru care s-au făcut profeţiile în vechime este legat de faptul

că ,,atunci când va veni Hristos să aibă între ei dascăl care să-i înveţe şi să vadă că

cele săvârşite de Hristos nu-s o noutate, că întruparea nu era un fapt de care se

vorbea atunci prima oară, ci vechi, despre care s-a profeţit cu mulţi ani înainte”80

Despre împlinirea profeţiilor în Hristos şi felul în care se ia vălul şi umbrirea

de pe Vechiul Testament, Sf. Ioan Gură de Aur mai mărturiseşte: ,,când avea să

vină Hristos şi să cheme la El întreaga omenire , nu numai prin Apostoli, ci prin

profeţi, căci şi aceia ne conduc la credinţa cunoaşterii lui Hristos, atunci profeţiile,

ca nişte drumuri şi căi închise mai înainte prin necunoaşterea limbii ebraice, prin

traducerea lor în limba greacă s-au deschis tuturor, pentru ca neamurile să vină şi să

meargă cu multă uşurinţă pe aceste căi, şi prin ele, să poată veni la Împăratul

profeţilor şi să se închine Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu”81. Aceste cuvinte ale

dumnezeiescului Ioan vin în contextual în care înainte de venirea lui Hristos s-au

79 Ibidem, p. 259.80 Ibidem, p. 260.81 Ibidem, p. 262.

40

tradus cărţile Vechiului Testament din ebraică în limba greacă. Sf. Ioan chiar

aminteşte de vremea împăratului egiptean Ptolemeu care a poruncit să se traducă în

limba greacă Vechiul Testament. Sfântul Părinte mai aminteşte că înainte de Hristos

şi până să de facă aceste traduceri ,,neamul omenesc era căzut în cea mai mare

sălbăticie”82

Frumuseţea celor împlinite din cele spuse de Hristos, şi cele care se vor

împlini constă în aceea că ne vor dezlipi de cele lumeşti şi ne arată cale mântuirii

dorind cele cereşti. Strigând parcă după adevăr, Sfântul Ioan ne îndeamnă: „Oare ce

statornicie au cele din lumea aceasta sau ce au ele deosebit şi minunat, încât să ne

cheltuim cu ele toată râvna noastră? Nu vedem că acestea se repetă necontenit

înaintea ochilor noştri, ca şi ziua şi noaptea, ca noaptea şi ziua, ca vara şi iarna, ca

iarna şi vara, şi nimic mai mult? Să aprindem dar, dragostea pentru bunătăţile cele

viitoare. Mare slavă este gătită pentru cei drepţi! Nu poate fi înfăţişată prin cuvânt.

Trupurile lor vor ajunge după înviere nestricăcioase, vor fi slăvite şi vor împărăţi

împreună cu Hristos”83.

Împlinirea profeţiilor în Iisus Hristos este împlinirea promisiunii Tatălui

ceresc încă din cele mai vechi timpuri. Dumnezeu Tatăl a promis omenirii căzute un

Mântuitor şi până la întruparea de la Duhul Sfânt a Acestuia a pus cuvânt înţelept în

gura unor drepţi care să-l vestească. Profeţii au vestit când se va naşte Hristos, în ce

loc, din cine se va naşte, ce va face El, suferinţele Lui, Sfintele Patimi, Învierea din

morţi şi celelalte. Pentru aceasta şi pentru că am văzut împlinite profeţiile se cuvine

să recunoaştem precum Sf. Ioan Gură de Aur în scrierile sale că Iisus nu a fost un

profet ca oricare, ci a fost ,,Împăratul profeţilor”, aşa cum îl numeşte Sfântul

Părinte.

Făcând aceasta, adică împliniind proorociile Hristos înlătură (îndepărtează)

82 Ibidem.83 Idem apud Ciprian Bâră, Omilii la Ana, Omilii la David şi Saul, Omilii la Serafimi, ziarul ,,Lumina”, Vineri 25 ianuarie, 2008.

41

umbra care era aşezată în lege asupra Lui, ieşind din planul indirect în care se afla

în timpul Vechiului Testament, în planul dialogului direct. Şi explică prof. Dr. D.

Stăniloae cum a fost posibil un astfel de dialog: Desigur Hristos a venit sau a fost

trimis ca ,,Apostolul” Său propriu, precum S-a făcut şi ,,Proorocul” Său propriu,

căci numai întrucât S-a făcut om rămânând şi Dumnezeu, adică întrucât S-a umilit

pe Sine, luând modul uman de a Se comunica, a putut deveni accesibil ca

Dumnezeu şi a putut intra cu oamenii în acest dialog direct”84.

Împlinirea profeţiilor în Hristos este în concluzie şi o împlinire a noastră a

oamenilor fiindcă nu am fi putut să ne mântuim de unii singuri fără intervenţia

divină a lui Iisus Hristos. Împlinirea profeţiilor în Iisus Hristos este motivul pentru

care credem, este baza virtuţilor teologie. Am nădăjduit că ne va izbăvi şi S-a

întrupat, am crezut în El şi a scos tot omul din robia păcatului şi a venit să sădească

pe pământ iubirea şi pacea. Pentru acestea mărturisim ca Sfântul Ioan, că Iisus este

Împăratul profeţilor şi Profeţia însăşi.

84 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, p. 125.

42

CAPITOLUL V

V. Despre Iisus Hristos Arhiereul în opera Sfântului Ioan Gură de Aur.

Slujirea arhierească reprezintă partea centrală a activităţii mântuitoare a lui Iisus

Hristos şi ea a fost subliniată de marii profeţi ai Vechiului Testament, încheind cu

Sfântul Ioan Botezătorul când a spus despre Iisus: Iată Mielul lui Dumnezeu care

ridică păcatul lumii (Ioan I, 29).

Sf. Ioan, Înaintemergătorul ne spune despre Iisus Hristos că este Cel Care

botează cu Duh Sfânt (Ioan 1,33), ceea ce este un semn că Iisus era Cel aşteptat,

Arhiereul capabil să boteze întreg neamul omenesc ,,cu Duh Sfânt” cum spune

Evanghelia. Despre arhieria Mântuitorului depune mărturie şi Sf. Ioan Gură de Aur

când tâlcuieşte: ,,adevărul pe care l-a vestit (Sf. Botezătorul) că Iisus ridică

păcatele lumii întregi şi că El era aşa de mare şi de puternic, încât era deajuns

singur pentru a face o aşa mare şi minunată răscumpărare, era aşa de înalt , încât

putea să-i pună pe ascultătorii săi, el o confirmă făcând să se vadă că Iisus este Fiul

lui Dumnezeu”85 . Desigur prin termenii ,,înalt” şi ,,mare” desemnează aici

sfinţenia lui Iisus care nu are grad de comparaţie pe pământ, de aceea Îl numim

Arhiereul veşnic.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că ,,Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul

să devină dumnezeu”. Şi continuă cuvântul său: ,,Logosul, zice Sf. Atanasie, văzând

că piericiunea oamenilor nu putea fi înlăturată altfel decât prin moarte, iar El -

Logosul nu putea să moară pentru că era nemuritor şi era Fiul Tatălui, pentru

aceasta El îşi ia trup capabil să moară, pentru ca acesta, participând la Logosul de

peste toate, să poată da satisfacţie morţii pentru toţi, să rămână nestricăcios din

85 Sf. IoanGură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan,......., p. 84.

43

cauza Logosului Care sălăşluia în El şi, în fine, piericiunea să înceteze la toţi prin

harul învierii. De aici, Logosul oferindu-Şi spre moarte trupul pe care şi l-a luat ca

pe o jertfă şi ca pe o victimă fără pată, a şters de la toţi cei asemenea moartea prin

producerea Sa pentru alţii. Logosul lui Dumnezeu a achitat datoria faţă de moarte.

Şi aşa Fiul lui Dumnezeu Cel nestricăcios unindu-Se cu toţi printr-un trup asemenea

celui omenesc, i-a îmbrăcat pe toţi în nestricăciune prin făgăduinţa învierii”86.

Înţelegem din aceasta că Iisus a fost uns, ca Arhiereu tocmai că să aducă

biruinţa asupra păcatului. În fapt, procesul îndumnezeirii noastre a început chiar în

Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit, în sens propriu, trupul pe care l-a luat. În firea

Sa omenească, El a fost uns si consacrat prin ungerea Dumnezeirii (Fapte 10, 18).

Dumnezeu s-a făcut om, cu adevărat deplin, ca să lucreze El Însuşi mântuirea

noastră prin Trupul Său şi astfel: ,,El a refăcut firea noastră în El, arătând prin

aceasta că putem deveni şi noi ceea ce ne-a arătat El. EL ne ia în Sine cu tot ceea ce

ţine de firea noastră, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne

împărtăşim de cele ale Lui, aşa cum soarele absoarbe umezeala pământului”87.

Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta noi trebuie să cinstim

chipul Său zugrăvit pe icoană: ,,De aceea se şi arată după Înviere ucenicilor şi

înainte ochilor lor se înalţă la ceruri, înălţând şi smerita noastră fire omenească: Un

Domn, cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; având,

de asemenea, două voinţe şi două lucrări; iar prin asta, înţeles şi mai presus de

înţelegere, mărginit şi nemărginit, cu putinţă de a fi zugrăvit în icoane şi închinat,

datorită trupului pe care l-a luat, iar, prin închinăciunea ce i se aduce, slava se ridică

la cel zugrăvit pe icoană, aşa cum am fost învăţaţi de tine, dumnezeiescule Părinte

Vasile, când ai scris: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane “88 .86 Sf. Atanasie Cel Mare apud Ioan Ghe Coman, Patrologie, Manual pentru studenţii teologi, Bucureşti 1956, p.134.87 Pr. Prof. Ion Bria, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu – Sfânta Treime, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 1-2, 1973, p. 204. 88 Sf. Andrei al Cretei, Cuvânt la Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos, trad. D. Fecioru, în ,,Mitropolia Olteniei”, XX(1968), NR.1-2, p.102.

44

Arhieria lui Hristos este în legătură cu Sfânta Sa Jertfă, căci arhieria Sa nu

însemna să i se slujească, ci să slujească celorlalţi. În fapt, întruparea Sa minunată

are si scopul de a răscumpăra ,,oaia pierdută” (Luca 15, 4-6), de a ridica păcatul

lumii (Ioan I, 29; Evrei I, 3): Căci Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujească, ci ca

El sa slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10, 45). Din

iubire faţă de oameni, Fiul S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu,

întru miros cu bună mireasmă” (Efes. V, 2). Hristos este adevăratul Miel pascal” (I

Petru I, 19). El a luat asupra Sa păcatele noastre şi le-a răscumpărat cu preţul

sângelui Său. În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor”

(Coloseni I, 14). Prin Jertfa Sa, El este mijlocitorul împăcării, al unui Nou

Testament între Dumnezeu şi om (Evrei 8, 6).

Pr. Prof. Ioan Bria ne spune că ,,patimile - suferinţa, răstignirea, moartea şi

învierea - constituie cel mai important şi cel mai cunoscut fapt din viaţă lui Hristos.

Din mărturiile Evangheliilor reiese că Iisus a cunoscut drumul vieţii Sale şi a fost

conştient că faptele Sale şi destinul Său fac parte din voinţa Tatălui (Luca 24, 45-

47). El însuşi a prevestit de mai multe ori patima Sa (Marcu 8, 31; Matei 20, 18;

Luca 9, 51) şi a considerat jertfa drept singura cale de a asculta voia Tatălui

(Galateni III, 10-13; Români IV, 25). Deşi fără păcat (I Petru II, 20-23), deşi fără

nici o vină în faţă autorităţilor religioase şi civile (Luca 23, 14), El a acceptat, în

mod liber, să sufere pentru mântuirea neamului omenesc. De aceea, pe Apostolul

Petru, care îi ceruse să renunţe le drumul jertfei, îl mustră: Înapoia Mea,

potrivnicule (Matei 26, 23).

Iisus a cunoscut sensul răscumpărător al misiunii Sale şi, îndeosebi, valoarea

mântuitoare a jertfei Sale. El a înţeles că rostul întrupării Sale este acela de a elibera

lumea de păcate şi de a-i da o viaţă nouă prin înfrângerea morţii. Jertfa este actul în

care Iisus Hristos ,,a distrus moartea, nu de la distanţă, ci luptându-se El însuşi cu

45

ea, în trupul Său”89. ,,Unul din Treime”, cu trupul, pentru noi s-a răstignit şi, cu

moartea Sa, a biruit moartea. În moartea Sa, El este şi Arhiereu care aduce jertfă şi

jertfă care se aduce (Evrei 9, 24-25). Dar pentru că viaţă noastră era ascunsă în El,

Iisus Hristos a biruit moartea şi în numele nostru şi împreună cu noi: ,,Cu trupul Lui

a biruit stricăciunea morţii şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi am pătimit

împreună cu El şi toţi am înviat împreună cu El. Prin Învierea Sa, din moarte la

viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Canonul

Paştilor).

Sfântul Ioan Hrisostom spune că, prin Învierea lui Hristos, s-a schimbat

sensul morţii şi destinul existenţei noastre: ,,Astăzi, vreme potrivită este iarăşi să

grăim acele cuvinte profetice: Unde-ţi este, moarte, boldul? unde-ţi este, iadule,

biruinţa? (Osea 13, 14). Astăzi, Stăpânul nostru Hristos a sfărâmat porţile cele de

aramă şi a pierdut însăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc de faţa morţii? I-a

schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai numeşte moarte, ci

adormire şi somn”90 .

Învierea din morţi este temeiul pentru care mărturisim că arhieria

Mântuitorului nu este doar cea mai mare dar este şi neîntreruptă. În baza Învierii au

fost decise şi întărire credinţa Apostolilor în Fiul lui Dumnezeu, precum şi

întemeierea Bisericii: Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea

noastră, zadarnică este şi credinţa voastră (I Cor. XV, 14). Acest Iisus, pe care

Dumnezeu l-a făcut Domn şi Hristos (Fapte II, 36), a devenit piatra din capul

unghiului (Fapte 4, 11), a Bisericii, poporul noului Legământ, pe care Apostolii au

zidit-o prin puterea Duhului Sfânt (Fapte II, 38). Sfântul Ioan Gură de Aur explică

atitudinea Mântuitorului ,,de apariţie şi dispariţie repetată din perioadă celor 40 de

zile dintre Înviere şi Înălţare prin dorinţă de a provoca ucenicilor o puternică

89 Pr. Prof. Ion Bria, op. cit., p. 206.90 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Învierea Domnului,..., p. 24.

46

credinţă în posibilitatea învierii, dar şi în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, pe

care L-au văzut mort, iar acum înviat” 91

Prin calitatea Sa de Arhiereu, Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu

trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul

desfiinţează păcatul şi sfinţeşte făptura. În Hristos ,,păcatul se mistuie în flacără, în

oceanul iubirii Sale dumnezeieşti”92. “Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea

păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”,

învaţă Părintele nostru Ioan Gura de Aur93 . Iar, după Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,

…la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”94. ,,Starea de sacrificiu” e şi

calea care uneşte creştinii, calea noastră unii către alţii. Părintele Galeriu ne spune

că ,,toata viaţa Domnului este purtare a crucii şi desfiinţare a păcatului”95. Şi

Întruparea Sa, a Celui care ,,în chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Filip. 2,

7); şi naşterea în peşteră, în iesle; şi faptul ca El ,,prin care toate s-au făcut” vieţuind

pe pământ ,,nu are unde să-şi plece capul”; toate mărturisesc jertfa Mântuitorului.

Arhiereul Hristos ne arată că în lucrarea Sa, nu este singur, ci are împreună

lucrare cu Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt. Iisus se roagă înainte de a fi răstignit pe

Cruce: Părinte, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia să fie în

Noi, Una (Ioan 17, 21); Întruparea, Crucea, Învierea înseamnă comunicarea vieţii

divine nouă oamenilor. De aceea Domnul este Emanuel - ,,cu noi este Dumnezeu”.

De aceea El este deodată: şi Dumnezeu si Om, şi Păstorul şi Mielul ,,care ridică

păcatul lumii”; şi Domnul şi Slujitorul nostru, şi Arhiereul şi jertfa noastră; întru El

a binevoit Dumnezeu sa sălăşluiască toata plinirea... Să le împace cu Sine, fie cele

91 Pr. Lect. Dr. Mihail Teodorescu, Sfântul Ioan Gură de Aur, exeget al cărţii ,,Faptele Apostolilor”, în Sfântul Ioan Gură de Aur Ierarah, Teolog şi Filantrop, Editura Andreiana, 2008, p. 416.92 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Învăţătura creştină despre Sfânta Cruce şi cinstirea ei, Rev. Ortodoxia nr 3/1978, pp. 497-511.93 Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice Împărăteşti,...., p. 142.94 apud Pr. Prof. D. Staniloae, Crucea şi Înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, in ,,Mitropolia Moldovei si Sucevei”, nr. 7-8/976, p. 471.95 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 498.

47

de pe pământ, fie cele din ceruri, să le cuprindă recapitulând totul, făcând pace prin

El, prin sângele vărsat şi să ne strămute astfel în împărăţia Fiului iubirii Sale; (Col.

I, 13, 19, 20).

Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea Epistolei către Coloseni arată că

mântuirea omului este în mâna Arhiereului Hristos: ,,nimeni nu va putea arăta

vreodată o astfel de viaţă neprihănită încât prin propriile sale forţe să poată a se

învrednici de împărăţia cerurilor, ci totul este numai din darul lui”96

Hristos este Arhiereul din veac, dar şi Arhiereul veşnic, fiindcă este cap al

Bisericii şi întemeietorul ei. Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se

hrăneşte din sfinţenia, din îndumnezeirea si din învăţătura lui Hristos. Hristos Însuşi

continuă să fie în Biserică ,, Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfa”97. Hristos a

exercitat întreita Sa slujire între oameni şi a întemeiat Biserica, iar Biserica are rolul

de a duce mai departe această întreită slujire. Iar Sf. Ioan Gură de Aur arată puterea

Bisericii: ,,Şi câţi s-au bătut cu dânsa toţi au pierit iar ea s-a suit mai sus decât

cerurile. Atâta înălţime şi mărire are Biserica lui Hristos, cât bătându-se de alţii

pururea biruieşte, viclenindu-se să adauge, batjocorită fiind mai luminată se arată.”98

În întreita slujire, Iisus Hristos ,,nu are Biserica drept obiect, ci i se adresează

ca unei partenere libere, chemate la libertate şi la relaţia iubitoare cu Sine. Căci

Biserica este alcătuită din persoane înzestrate cu libertate şi chemate la libertate şi

la iubire netrecătoare”99. În această calitate, Biserica ,,pe de o parte primeşte

învăţătura, jertfa si conducerea Lui, pe de alta, răspunde la ele in mod liber si

pozitiv ca la o chemare, învăţând, jertfindu-se şi conducând ea însăşi, sau

participând la slujirile Lui de Învăţător, Arhiereu şi Împărat”100. Hristos este Fiul lui

96 Sf. Ioan Hrisostom, Comentarii sau Explicarea Epistolei către Coloseni, trad. Arhim Th. Athanasiu, Bucureşti, 1905, p. 116. 97 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, p. 134. 98 Sf. Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, trad. Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Roman, Oradea, 1994, p. 123.

99 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. 135.100 Ibidem.

48

Dumnezeu cel Întrupat, El este ,,prin Sine lumina, Învăţătura, jertfa şi

conducerea”101, şi fiindcă Hristos este şi Biserica, acesteia i-a revenit misiunea

nobilă de a continua întreita slujire a Mântuitorului. Biserica e învăţată de El şi

învăţătoare totodată prin participarea la slujirea Lui învăţătorească.

Acestea sunt întărite de Sf. Ioan Gură de Aur care mărturiseşte:,, Orice virtute

în Biserică are exact acelaşi efect pe care îl are orice act al lui Hristos. Deci după

fiecare act şi gest, şi vorbă, şi gând ale lui Hristos au fost mântuitoare pentru

omenire şi univers, la fel orice virtute şi act , şi cuget al Bisericii, ca trup al lui

Hristos, are aceiaşi valoare mântuitoare pentru lume si univers”102

Prin slujirea de Arhiereu in Biserica, Hristos Îşi înfăţişează neîncetat trupul

Sau jertfit Tatălui, dar odată cu aceasta ne înfăţişează şi pe noi ca jertfe benevole de

buna mireasmă, iar această jertfă se aduce în primul rând la Sfânta Liturghie. Sf.

Ioan Hrisostom explică acestea prin cuvintele: ,,El a luat pârga naturii noastre (adică

natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător

de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să

binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a

admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia

jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a

dreapta Mea” (Psalmul 109, 1)”103.

Deci pe de o parte Hristos ne aduce ca jertfe în calitate de Arhiereu împreuna

cu jertfa Sa, pe de alta, ne dam noi înşine Lui ca jertfă: ,, Predându-Se ,,El Însuşi

Tatălui şi umplându-Se astfel ca om de iubirea infinită a Tatălui şi faţă de Tatăl, ne

atrage şi pe noi la această stare de predare, dar şi noi înşine ne aducem prin aceasta,

dacă nu suntem numai pasivi în ea”104.101 Ibidem.102 Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hanches, Ed. Învierea, Timişoara,2001, p. 98. 103 Idem, Predici la Duminici şi sărbători, trad. Melchisedec, Episcopul Romanului, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p.53.104 Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit.

49

Hristos e Arhiereul continuu, pentru că tot continuu mijloceşte intrarea

noastră la Dumnezeu Tatăl, pentru ca continuu mijloceşte intrarea noastră în relaţia

iubitoare cu Tatăl, ,,primindu-ne în relaţia iubitoare a Sa cu Tatăl şi făcându-ne să

uităm de noi înşine, sau de limitarea noastră prin egoism, ca să intrăm în relaţia

iubirii infinite ca parteneri ai Tatălui, împreună cu Hristos”105.

Hristos nu este numai Arhiereul continuu, ci şi Arhiereul din veac.

Dumnezeu, în marea Lui iubire de oameni, cum zic Sfinţii Părinţi, nu putea lăsa pe

om, care era chipul Lui, să se prăbuşească în neştiinţă şi păcat, din cauza absenţei

unei preoţii adevărate şi definitive. Astfel că la ,, plinirea vremii”, Dumnezeu ,,a

trimis pe Însuşi Fiul Său ca Mare Preot să ne sfinţească şi să ne izbăvească”106.

În Noul Testament, Marele Preot era privit ca şi „căpetenia poporului” (Fapte

23,4-5) şi prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Matei

26:57-59). Domnul Iisus este prezentat în Epistola către Evrei ca Mare Preot, dar

este ridicat deasupra preoţiei Aaronice, fiind numit: Preot în veac, după rânduiala lui

Melchisedec (Evrei 5,10). Aceasta este o preoţie veşnică. Iisus n-a avut nevoie să

aducă jertfe de ispăşire pentru Sine Însuşi, pentru ca El n-a avut păcat (Evrei 7,27-

28). Jertfa Lui nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o valoare veşnică (Evrei 9,12,

10,:10-12). Desigur aici este referire la Jertfa sângeroasă a Mântuitorului care a

încetat odată cu răstignirea Sa.

Sf. Ioan Gură de Aur explică de ce Sf. Apostol Pavel a ţinut să sublinieze că

Iisus are altfel de preoţie decât cea a iudeilor. Ce înseamnă de fapt acest ,,după

rânduiala lui Melchisedec”. Şi zice: ,,Iată aici altă mângâiere, că dacă Arhiereul

nostru este de sus, apoi este cu mult mai bun decât al iudeilor, nu numai cu felul său

de a fi, ci şi cu Persoana, locul, cortul şi aşezământul”107 În Epistola către Evrei,

105 Ibidem, p. 144. 106 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologice”, an VIII (1956), nr. 3-4, p. 155-156.

107 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei,....., p.169.

50

aşadar ne este prezentată noua preoţie, preoţia lui Hristos, în termeni precişi şi într-o

perspectivă care subliniază pregnant deosebirea dintre preoţiile anteriore, păgâne şi

mozaică, preoţii cu preoţi dintre oameni, şi preoţia lui Hristos, ca preot din cer.

Orice Arhiereu fiind luat dintre oameni, ,,este pus pentru oameni, spre cele

ce-L privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate să fie

îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de

slăbiciuni”108. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru

sine, să jertfească pentru păcate” (Evrei 5, 1-3). Dar asemenea arhiereu este numai

închipuirea şi umbra unicului şi adevăratului Arhiereu, a Arhiereului ceresc: aşadar

preoţii de pe pământ slujesc închipuirii şi umbrei celor cereşti, precum a primit

poruncă Moise, când era să întemeieze cortul: Ia seamă - zice Domnul - să faci toate

după chipul ce ţi-a fost arătat în munte” (Evrei 8,5).

Această Epistolă către Evrei a Sfântului Apostol Pavel a fost scrisă unor evrei

creştini înainte de dărâmarea templului din Ierusalim pentru a le arăta că în ciuda

continuităţii preoţiei pământeşti, ei au un alt Mare Preot care face parte dintr-un

ordin superior. Declarând o preoţie a lui Iisus Hristos după rânduiala lui

Melchisedec, autorul evidenţia superioritatea ei faţă de preoţia aaronică fiind:

- o preoţie eternă, în Vechiul Testament originea acestuia sugerându-se

că este eternă

- precedează celei aaronice (sau, levitice)

- nu este întreruptă de moarte, Vechiul Testament lăsând impresia că

Melchisedec nu a murit

- a fost constituită printr-un jurămînt

- Iisus este fără succesori în slujbă !

108 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 156.

51

Toate aceste elemente ale rânduielii preotului Melchisedec s-au constituit în

argumentele superiorităţii preoţiei lui Iisus Acest misterios Melchisedec a fost

imaginea ideală pentru preoţia lui Hristos Arhiereul Hristos are note caracteristici

străine de preoţii păgâni şi mozaici: El este Fiul lui Dumnezeu, este fără de păcat şi

este tronul sau izvorul Harului. Iisus s-a făcut Înaintemergătorul preoţiei noastre,

fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec. Şi răspunde Sf. Ioan

Hrisostom la această întrebare: ,,Cine este după rânduiala lui Melchisedec? Nimeni

altul decât Hristos, căci toţi erau sub lege, toţi cinsteau sâmbăta, toţi se tăiau

împrejur, şi niciunul nu putea arăta altceva” 109. Iar acestea sunt întărite de Sfânta

Scriptură: Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, Şi desăvârşindu-

Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică. Iar de

Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 5, 8-10)

Preoţia lui Iisus este nemuritoare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, de o

fiinţă cu Acesta, din veci şi având o preoţie identică cu preoţia lui Dumnezeu. Dar

preoţia lui Iisus este nemuritoare şi pentru ca este o preoţie prin chemare, dată adică

de Dumnezeu Însuşi. Numai un Iisus chemat la preoţie, având vocaţia

dumnezeiască a acestui har, putea să fie împodobit cu calităţile necesare unui

arhiereu, în deosebi sfinţenia şi ascultarea faţă de Dumnezeu devenind Arhiereul.

În sfinţenie şi ascultare El a ajuns desăvârşit. Aceste calităţi L-au făcut apt

pentru misiune de rugător, de jertfitor, de mijlocitor şi de mântuitor. Se cunosc

neasemuitele rugăciuni ale lui Iisus, în deosebi rugăciunea arhierească (Ioan 17) şi

rugăciunea din grădina Ghetsimani. Aici: ,,El s-a rugat cu strigăt tare şi cu lacrimi

către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi a fost auzit pentru buna Sa

cucernicie”110.

109 Ibidem.110 Ibidem.

52

Arhiereul Iisus s-a rugat necontenit pentru alţii; frumuseţea şi înălţimea

rugăciunii arhiereşti sunt neasemuite în toată istoria creştinismului; Iisus se roagă

pentru sfinţirea şi unificarea întregului neam omenesc în Dumnezeu (Ioan 17, 17-

24). Ca Mare Preot, Iisus Hristos este mai ales jertfitor. Dar dacă preoţii precreştini

şi necreştini aduceau jertfe pentru ei şi pentru poporul lor, Hristos s-a adus jertfă pe

Sine. El a făcut aceasta odată,pentru totdeauna, aducându-se jertfa pe Sine Însuşi.

El nu a ispăşit niciun păcat, El a curăţit lumea de păcat prin aceasta Jerftă.

Preoţia lui Hristos a adus harul şi cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu şi a

creat climat favorabil dreptăţii şi păcii în lume, Hristos Însuşi fiind dreptate şi pace.

Arhiereul Iisus Hristos este ,,un chip sacerdotal unic în istoria cerului şi a

pământului”111.

Hristos Arhiereul îşi înfăţişează necontenit, în Biserică, trupul Său jertifit

Tatălui şi odată cu această ne aduce şi pe noi împreună cu El jertfă de bună

mireasmă Tatălui, prin puterea trupului Sau jertfit continuu, în Euharistie, ,,El nu ne

jertfeşte că obiecte, ci ne atrage la o autojertfire ca subiecte, la o autodăruire activă,

împărtăşindu-ne de starea Lui de jertfă, El însuşi dăruindu-se Tatălui. Dar prin

Hristos Jertfă şi Jertfitor, devenim şi noi nu numai jertfe ci şi jertfitori, sau preoţi ai

jertfei noastre în acest sens restrâns”112. Hristos este Legea cea Nouă, după cum

întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur şi pentru că această lege să nu sperie pe

nimeni: ,, A văzut şi Hristos că mulţi au să învinuiască Legea Sa că e grea; de aceea

n-a spus numai Legea Sa, ci a amintit şi Legea Veche, ca prin comparaţia uneia cu

cealaltă să iasă la iveală şi uşurinţa Legii Sale, şi iubirea Lui de oameni”113.

Împlinirea misiunii Sale de Arhiereu deplin şi jertfa Sa au fost posibile plin

împlinirea celor vestite de Legea veche în Legea nouă, prin intermediul iubirii.

111 Ibidem.

112 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatica ortodoxă,vol. III, EIBMBOR, Bucureşti,2003 p. 235.113 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 23.

53

Arhieria lui Hristos mai are importanţă şi prin faptul că El este cel care

îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot şi diacon, în Taina Hirotoniei

pentru a propovădui cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 28, 19; Marcu 26,

15; II Tim. 2, 15), pentru a sfinţi, săvârşind Sfintele Taine (Matei 28, 19; Marcu 16,

16) şi a conduce pe calea mântuirii pe cei încredinţaţi spre păstorire (Matei 27, 20;

Fapte 20, 28; I Tim. 4, 16). Harul preoţiei îşi are izvorul direct în însăşi Preoţia sau

Arhieria lui Hristos, preoţii având acum misiunea ca în numele şi cu puterea lui

Hristos, adică cu puterea Duhului Sfânt dată de Hristos, să continue întreita

chemare sau slujire a Lui în Biserică.

CAPITOL VI

VI. Despre Domnul Iisus Hristos ca împărat în opera Sfântului Ioan

Gură de Aur. După cum am mai arătat, Mântuitorul Hristos are trei laturi ale

slujirii Sale: chemarea profetică, învăţând pe oameni pretutindeni unde mergea;

slujirea arhierească prin care îşi arată puterea Sa mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu

şi demnitatea împărătească. Cea din urmă le întregeşte şi le desăvârşeşte pe primele

două. Această demnitate a lui Iisus Hristos s-a arătat mai ales atunci când a înviat

din morţi şi toţi au văzut că este Împăratul împăraţilor, stăpânul vieţii şi al morţii. În

faţa acestei minuni chiar şi sutaşul a mărturisit „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a

fost acesta”.

Iisus Hristos n-a exercitat şi nu exercită numai slujirea de Învăţător-Prooroc şi

de Arhiereu-Jertfă, ci şi pe cea de Împărat. Demnitatea împărătească nu e numai cea

pe care o are El ca Dumnezeu de la crearea lumii şi pe care a exercitat-o şi în timpul

54

vieţii Sale în trup, ci e demnitatea pe care a primit-o şi că om. Domnul Însuşi

recunoaşte în faţă lui Pilat că e împărat (Ioan 18, 37; Matei 27, 11; Marcu 15, 2;

Luca 23, 3).

Şi ne explică Sf. Ioan Gură de Aur care este motivul pentru care înaintea lui

Pilat, Mântuitorul se prezintă pe Sine ca împărat: ,,acesta este deci prima întrebare

pe care i-o pune Pilat lui Iisus Hristos, la care Mântuitorul răspunde: ,,Tu zici!. El

recunoaşte că este rege, dar el declară în acelaşi timp că împărăţia Sa vine din cer,

cum este arătat mai sigur la Sfântul Ioan« Împărăţia mea nu este din lumea

aceasta»(Ioan 18,36), El zicea aceia pentru a-i lua orice scuză lui Pilat şi tuturor

evreilor”114.

Replica dată lui Pilat nu este o obrăznicie sau o înălţare. Iisus mărturiseşte

adevărul despre El şi rămâne smerit chiar dacă recunoaşte această demnitate a Sa

împărătească. Dar pentru ce S-a smerit aşa de mult Mântuitorul nostru? Pentru că

prea mare a fost mândria omului. Şi această rană ,,nu putea fi vindecată decât cu

alifia smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindecă, mândria cu

smerenia se lecuieşte” spun Sfinţii Părinţi. Iar pentru adâncul smereniei Sale I-a dat

Lui Dumnezeu „nume care este mai presus de tot numele” , adică Iisus, care

înseamnă „Mântuitorul”. „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al

celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 9-10) „si să

mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slavă lui Dumnezeu

Tatăl” (Filip. 2, 11). După cum Însuşi Sfântul Petru mărturiseşte, că „nu este întru

nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici alt nume sub cer, dat între oameni, în

care trebuie să ne mântuim noi” (Faptele Apostolilor 4, 12).

Propriu-zis, slujirea împărătească a lui Iisus nu este în niciun fel separată de

slujirile ca Învăţător sau Arhiereu. Părintele D. Stăniloae ne spune ,,Chiar moartea,

deşi este un act al Arhieriei Sale, prin modul cum a suportat-o si a învins-o ţine şi de

114 Idem, Comentar la Evanghelia de la Matei,...., p. 671.

55

puterea Lui împărătească”115.

Slujirile Sale erau slujiri cu putere, iar despre puterea manifestata in

învăţătura Sa se spune in Evanghelie: Căci învăţa ca unul care are putere, şi nu ca

învăţătorii lor (Mt. 7 29). Tâlcuind acest cuvânt Sf. Ioan Hrisostom arată că ,,se

admiră mai întâi autoritatea cu care vorbea El. Căci El nu vorbea ca din partea

altuia, aşa ca Moise şi ca profeţii, ci el mărturisea pretutindeni că el era cel ce avea

putere să poruncească şi lui îi aparţinea să stabilească legile”116. Iisus stabilea legea

fiindcă în tripla Sa demnitate, El este Legea Însuşi. Şi pentru că El este Legea şi

prin urmare Legiuitorul tot în faţa lui Iisus fiecare om se va prezenta şi la judecată,

fiindcă în toate vremurile şi la toate popoarele un împărat a fost şi legiuitorul.

Astfel, oamenii vor trebui sa stea si sa dea socoteala nu doar în faţa unui Mântuitor,

Creator, Mijlocitor, Domn si Împărat, ci şi în faţa unui Judecător şi Legiuitor.

Aşadar, Iisus este şi Mântuitor, dar şi Judecător; El este şi Mijlocitor, dar şi

Legiuitor. Se mai remarcă faptul că ,, o parte a creştinilor din toate timpurile a făcut

grava greşeală de a selecta doar ceea ce era plăcut firii noastre în legătură cu

Persoană şi lucrarea lui Iisus. S-a pus accentul mai mult pe iubirea, harul, mila şi

iertarea lui Dumnezeu, neglijându-se dreptatea, sfinţenia şi voinţa divină exprimată

în Legea Sa”.117

Sunt mărturii suficiente să afirmăm că Iisus a avut şi ca om puterea

împărătească înainte de înviere. Puterea Lui s-a manifestat înainte de Înviere ,,nu

numai ca o putere simţită în suflete de cei ce s-au apropiat de El şi în poruncile ce le

dădea referitor la întemeierea Bisericii şi la viaţa ce trebuie să o duca cei ce vor

crede în El, ci şi ca o putere asupra naturii prin fapte de vindecare a unor bolnavi şi

de înviere a unor morţi”118. Când ,,ceartă” vântul şi marea, şi acestea se potolesc,

115 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatica ortodoxă,vol. II,..... p. 145.116 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit, p. 217.117 Lori Balogh, Decalogul şi Iisus – Dătătorul Legii, sursa: http://www.articolecrestine.ro/article.php?id=844118 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 217.

56

oamenii miraţi exclamă: Cine este Acesta, că şi vântul şi marea L-asculta?” (Mt. 8,

27). Iar demnitatea împărătească este mărturisită şi în aceste cuvinte ,,dar furtuna

aceasta atât de divin liniştită arată că El era Dumnezeu. Şi dacă Moise a poruncit

altădată mării la fel şi aceia nu slujeşte decât să arate superioritatea lui Iisus Hristos

asupra lui. Căci Moise lucra ca slujitor, dar Iisus Hristos poruncea ca un Stăpân”119

Recunoscând în faţa lui Pilat că e împărat, Iisus declară că împărăţia Lui nu e

din lumea aceasta, adică asemenea împărăţiilor din lumea aceasta. Iar precizând şi

mai mult aceasta, zice: Eu spre aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să

mărturisesc adevărul. Oricine purcede din adevăr, ascultă glasul Meu (In. 18, 37).

Această mărturisire îl pune pe Iisus Hristos în lumina în care prin mărturisirea

despre felul împărăţiei Sale şi mărturisind adevărul, practic nu poate fi găsit vinovat

de ceva în faţă lui Iisus. Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte versetul pe care l-am

prezentat mai sus aşa: ,,Împărăţia mea nu este din lumea aceasta, adică într-adevăr

eu sunt rege, dar nu aşa cum bănuieşti tu, împărăţia mea este infinit mai slăvită.

Când zice: «Eu spre această M-am născut şi spre aceasta am venit pe lume, ca să

mărturisesc pentru adevăr», arată că El nu a făcut niciun rău”120

Se mai arată că la deplina putere împărătească ,,e ridicat Hristos prin Învierea

Lui, ca ea să se manifeste şi în Înălţarea Sa, în şederea de-a dreapta Tatălui, în

conducerea operei de mântuire, în venirea întru slava şi la judecata de obşte”121.

După Înviere Iisus spune: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei

28, 18). Aceasta este o nouă mărturisire directă a Mântuitorului despre demnitatea

împărătească.

Slujirea împărătească a Mântuitorului s-a manifestat şi în numeroase ocazii

din viaţa Sa pământească (săvârşirea minunilor, izgonirea puterilor răului, coborârea

la iad), dar mai ales în Învierea, Înălţarea şi proslăvirea Sa la dreapta Tatălui (Fapte

119 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 240.120 Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan,...., p. 446.121 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 160.

57

2, 34; 7, 56). Mărturisim că în această calitate de Împărat-Judecător, Iisus va veni a

doua oară, să judece pe cei vii şi pe cei morţi şi să-i răsplătească pentru veşnicie.

Sfântul Ioan Hrisostom arată că Fiul a devenit împărat, tocmai pentru că s-a supus

tuturor până la moarte: Îl numesc împărat, fiindcă îl văd pe cruce răstignit; Căci este

propriu unui rege să moară pentru supuşii săi” 122.

Noi creştinii mărturisim că în centrul propovăduirii lui Iisus Hristos stă

împărăţia lui Dumnezeu. Iisus a început prin a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-

a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Noţiunea de ,,împărăţia cerurilor”

avea în timpul său multe sensuri, iar iudeii se gândeau, mai ales, la un Mesia, erou

sau eliberator, care să restaureze împărăţia lui David. Iisus Hristos însă precizează

că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, că ea este o realitate viitoare,

dar care a intrat în lume odată cu venirea Sa. În Persoana şi lucrarea Sa, împărăţia

lui Dumnezeu devine o realitate prezentă: Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat

(Marcu I, 15). Iar această nu înseamnă altceva decât ceea ce arată Sf. Ioan: El nu

anunţa la început decât binele şi începe să le descopere celor care-l ascultă

împărăţia pe care le-o pregăteşte lor în cer”123

Prin Înălţarea Sa la cer (Fapte I, 3-11), Iisus Hristos stă de-a dreapta Tatălui

(Ps. 109, 1-2), adică în stare de slavă (Ioan 20, 17), până la a doua Sa venire pentru

judecata cea de pe urmă (Matei 24, 3). Noi participăm la viaţa lui Hristos, ne

identificăm cu Duhul Său, ne împărtăşim din demnitatea Sa împărătească, în Taina

Botezului şi mai ales în Taina Sfintei Euharistii. Şi când ne împărtăşim cu Trupul şi

Sângele Său la Sfânta Liturghie recunoaştem această demnitate a lui Hristos de

Împărat. Hristos S-a întrupat şi şi-a arătat demnitatea împărătească pentru a ne arăta

cum putem deveni noi înşine împăraţi peste această viaţă, cum să guvernăm cele ale

122 Sf. Ioan Gură de Aur, apud Pr. Prof. Ion Bria, Slujirea Cuvântului, în ,,Glasul Bisericii", nr. 1-2/1973, pag. 204-225.

123 Idem, Comentar la Evanghelia de la Matei,...., p. 111.

58

vieţii până într-acolo încât să ajungem la îndumnezeire.

Iisus Hristos este Împărat drept, fiindcă domneşte peste toată făptura la fel, cu

dreptate: ,,Dumnezeu miluieşte, deci, pe păcătoşi ca pe nişte săraci şi cere celor

drepţi ca unor bogaţi; unora le dăruieşte din pricina sărăciei lor, altora le cere

socoteală, cu multă asprime, chiar pentru cuvintele lor, din pricina bogăţiei credinţei

lor. Ceea ce face cu drepţii şi păcătoşii, aceea face şi cu bogaţii şi cu săracii. Şi,

după cum ridică pe cel păcătos pentru iubirea Sa de oameni, iar pe drept îl

înfricoşează prin asprimea Sa, tot aşa orânduieşte şi lucrurile din lumea aceasta.

Dacă vede pe cei puternici, mândri de dregătoriile lor, pe împăraţi, pe boieri, pe toţi

cei care se laudă cu averea lor, tuturor le vorbeşte înfricoşându-i şi pune, spre

folosul lor, frica peste puterea lor: Şi acum, împăraţi, înţelegeţi! învăţaţi-vă toţi cei

ce judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur

( Psalm 2, 10-11), că este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor ( I Tim. 6,

15)”124.

Sfântul Ioan Gură de Aur mai explică în baza mărturiilor Sfântului Apostol

Pavel din Epistole că demnitatea împărătească se poate extinde şi la noi oamenii

până acolo încât să putem ,,împărăţi alături de El”: „Dacă am murit împreună cu El,

vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împăraţi împreună cu

El”. (II Timotei 2, 11-12) Ne-am făcut împreună moştenitori şi ne numim fraţi. De

ce, dar, căutăm jos, spre pământ, în timp ce El ne trage în sus, spre Dânsul? Până

când, dar, ne vom arăta sărăcăcioşi? Este vorba de cer, iar noi ne învârtim pe

pământ. Este vorba de Împărăţia cerurilor, iar noi preferăm sărăcia de aici. E vorba

de viaţa nemuritoare, iar noi ne petrecem timpul cu lemnele, cu ţarinile şi cu

pietrele”125.

În baza învăţăturilor Sfintei Evanghelii se cuvine a căuta şi noi mai întâi

124 Idem, Omilii despre pocăinţă,......, p. 61.125 Idem, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, trad. P.S. Teodosie Atanasiu, Editura, Nemira, Bucureşti, 2005, p. 110.

59

împărăţia din cer şi mai apoi spre cele ale lumii. Sfatul de a urma această cale vine

chiar de la Hristos Împăratul: ,,Căutaţi, zice, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi

dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) De ce admiri pe

cele mici? De ce stai cu gura căscată la cele ce nu sunt vrednice de cuvânt? Până

când vei fi sărac? Până când cerşetor? Caută spre cer, gândeşte-te la bogăţia de-

acolo, dispreţuieşte aurul, află că trebuinţa lui este mică şi nebăgată în seamă.

Mulţumirea de el rămâne aici, în această lume trecătoare; şi câtă deosebire este între

un fir de nisip, sau între o picătură de apă şi abisul cel fără sfârşit, pe atâta este între

viaţa prezentă şi cea viitoare”126.

Ba mai mult, Sf. Ioan Hrisostom arată că Iisus a avut demnitatea

împărătească recunoscută chiar de când era în faşă, imediat după naşterea Sa

minunată. Pentru această demnitate depun mărturie cei trei magi care au venit să-l

vadă pe ,,Regele iudeilor”: Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege

după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit)

să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul

vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din

lumea aceasta” (Ioan. 18, 36)…Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o

împărăţie, nici un lăncier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai

vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni

mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul? (

Cuvânt la 25 Decembrie, ziua naşterii Domnului nostru Iisus Hristos)127.

Sfântul Ioan are şi cuvinte mai grele pentru cei care necinstesc Biserica şi nu

acordă atenţia care i se cuvine demnităţii împărăteşti a lui Hristos şi Sfintelor

Taine: ,,Fie-ţi frică de cela ce zice, cel care necinsteşte Sf. Taine se va socoti şi

necinstit de către Hristos. A sta înaintea unui împărat nici să zâmbeşti sau a râde nu

126 Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei,trad. P.S. Teodosie Atanasiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p 107. 127 Idem, Predici la duminici şi sărbători, ....., p. 143.

60

cutezi, iar înaintea Domnului Hristos şi Împăratului tuturor stând şi nu stai cu frică

şi cu cutremur, ci vorbeşti şi râzi fără de tocmeală în casa lui Dumnezeu. Cu aceasta

Îl îndemni pe Dânsul de te urgiseşte şi nu iei iertare păcatelor tale. Pentru că

Dumnezeu nu atâta pe cei păcătoşi îi urăşte, ca pe cei ce nu se opresc de la păcat.

De la unii ca aceştia îşi întoarce Dumnezeu faţa şi se îndepărtează”128. Expresiile cel

mai des folosite de Sfântul Ioan Gură de Aur în a desemna demnitatea împărătească

a Mântuitorului sunt ,,Împăratul tuturor” ,,Împăratul păcii” ,,Împăratul a

toate” ,,Împăratul slavei” ,,Împăratul profeţilor”.

Dumnezeiescul Ioan ne mai arată că omul a fost pus să împărăţească şi să fie

suveran peste cele create, iar această participare la demnitatea împărătească se face

în virtutea faptului că omul se prezintă în acest chip, ca un slujbaş împărătesc care

poartă cu el semnele împăratului, e ascultat ca şi împăratul: ,,«Să facem pe om după

chipul şi după asemănarea Noastră!» Ce înseamnă aceasta: chipul şi asemănarea

Noastră? Dumnezeu vorbeşte de chipul suveranităţii. Aşa cum în cer nu este nimeni

mai presus de Dumnezeu, pe pământ nu trebuie să fie nimeni mai presus de om”129

Credincioşii care vor să-i urmeze lui Hristos trebuie să ştie că sunt chemaţi

aşa cum spune Evanghelia la o preoţie împărătească. Sfântul Apostol Petru

subliniază această preoţie generală a tuturor credincioşilor creştini când îi numeşte

„preoţie sfântă” chemată să aducă „jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin

Iisus Hristos” (1 Pt. 2,5) şi „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt,

popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2,9). În acelaşi sens, sfântul Evanghelist Ioan

scrie celor şapte Biserici din Asia că Mântuitorul „ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi

Dumnezeului şi Tatălui Său” (Apocalipsa 1,6; 5,10). În virtutea acestei preoţii

universale, creştinii sunt chemaţi să participe la întreita slujire a lui Hristos în

Biserică.

128 Idem, Mărgăritare,....., p. 23. 129 Idem, Omilii la statui,...., p. 67.

61

Ne împărtăşim de Hristos prin mărturisire. Mărturia cuvântului lui Dumnezeu

constituie o exigenţă internă a credinţei: „Crezut-am pentru aceea am grăit; şi noi

credem, şi de aceea şi grăim” (2 Corinteni 4,13). A-L mărturisi pe

Dumnezeu ,,înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că

suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine divină.

Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu

privire la începutul, cu privire la viaţa noastră întreagă cât şi cu privire la sfârşitul

nostru”130. Prin mărturisirea şi transmiterea credinţei ne arătăm dependenţa noastră

de Dumnezeu Tatăl şi de Fiul Său Iisus Hristos pe care Îl primim ca pe Mântuitorul

care ne desăvârşeşte şi sfinţeşte viaţa prin Duhul Sfânt şi ne conduce spre Împărăţia

lui Dumnezeu.

130 Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Eparhiei Sibiului, Sibiu 1989, p.197.

62

Capitol VII

VII. Importanţa celor trei slujiri ale Mântuitorului în actualitate. Sfântul

Ioan Gură de Aur întăreşte în primul rând rolul Sfintei Scripturi în educaţie.

Lucrarea învăţătorească a Sfântului Ioan Gură de Aur se fundamentează pe

tâlcuirea, pe înţelegerea Sfintei Scripturi şi pe aplicarea în viaţă a învăţăturilor ei. Or

acest lucru este de actualitate fiindcă de cuvântul din Evanghelie avem nevoie

permanent. Asta şi pentru că ,,în Scriptură, a descoperit bogăţia cuvântului revelat,

predicat în biserică, în cadrul cultului divin”131. Se poate spune că discursul

hrisostomic deşi vechi de 16 secole este şi astăzi mijlocul principal de instruire cu

privire la misiunea de păstor de suflete. Tâlcuind cărţile Noului Testament, Sfântul

Părinte arată neîntrecutul folos al lucrării sale şi roadele minunate ale acestei „livezi

divine”.

Îndemnul Sfântului Părinte este ca fiecare creştin să aibă în casa lui un

exemplar al Sfintei Scripturi, chiar şi aceia care sunt mai săraci. Desigur, nu toţi

creştinii pot să înţeleagă unele dintre textele mai dificile. Aceste dificultăţi în

tâlcuirea şi înţelegerea Bibliei, le avem şi astăzi, de aceea Sfântul Ioan este mereu

actual. Ioan Hristostom este actual şi prin aceea că vorbeşte în permanenţă despre

Iisus Hristos, iar Iisus este Acelaşi ieri, azi şi mâine. Sfântul Părinte recunoaşte

dreptul pe care îl are credinciosul de a citi Sfânta Scriptură individual, dar

reaminteşte totodată îndatorirea de a păstra legătura cu ierarhia bisericească, singura

în măsură să ofere şi tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, această comoară de mult

preţ. Îl vedem pe Hrisostom ,,neobosit, dând sfaturi , atrăgând atenţia şi încercând

131 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, Actualitatea omiliilor hrisostomice la epistolele pauline, în Sfântul Ioan Gură de Aur Ierarh – Teolog – Filantrop, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, p. 155.

63

să atragă, principalul mijloc pentru el a fost de a face cunoscută şi iubită Biblia”132

O atitudine decisă are Sfântul Ioan Gură de Aur faţă de cei care căutau

diverse motive ca să îşi justifice lipsa de interes faţă de citirea Scripturii. Unii

vorbeau despre grijile casnice, despre copii, de pildă. Tuturor le atrage însă atenţia

că „de la necunoştinţa Sfintei Scripturi izvorăsc mii de rele” şi necazuri, păcătuind.

Lectura Bibliei nu reprezintă doar o îndatorire a monahilor, ci a tuturor, inclusiv a

celor care au familie. Lectura ,,cere o minte trează, pentru a nu trece cu uşurinţă

peste pagini şi pentru a descoperi bogăţia lor nepreţuită. Citirea repetată a

fragmentelor mai dificile uşurează înţelegerea, ca şi ajutorul harului divin şi sfatul

celor mai învăţaţi”133.

Mijloacele de educaţie folosite de Sfântul Părinte sunt de mare actualitate.

Dovadă stă faptul că în programa pentru concursul de titularizare al profesorilor de

religie se cer cărţi şi scrieri ale Sfântului Părinte în care iese în evidenţă talentul său

de uriaş pedagog. Din operele Sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele Apostolului

neamurilor reiese grija neostenită şi preocuparea constantă, permanentă, pentru

educarea păstoriţilor săi şi pentru zidirea lor sufletească a tuturor credincioşilor,

pentru îndreptarea, sfinţirea şi mântuirea lor. Îl vedem pe Marele Ierarh străduindu-

se să îndrepte sufletele ascultătorilor spre Dumnezeu ,, ajutat neîncetat de harul său

şi de o pregătire pe măsura slujirii pe care o îndeplinea. Îl vedem aplecându-se cu

grijă de părinte asupra fiecărui suflet creştin în parte, lucrând pentru desăvârşirea

lui”134. Cum am mai arătat, găsim în opera hrisostomică preţioase informaţii de

pedagogie creştină, vizând principiile, mijloacele şi modalităţile de educaţie, care

rămân şi pentru dascălii creştini ai zilelor noastre la fel de actuale şi eficiente.

Între mijloacele de educaţie, unul des folosit, este exemplul, recomandat

132

? Prof. Dr. Adolf Martin Ritter, Dacă şi ce anume ar fi de învăţat astăzi de la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Sfântul Ioan Gură de Aur Ierarh – Teolog – Filantrop,...., p. 48.133 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, art. cit, p. 158.134 Ibidem, p. 159.

64

pentru creştinii de toate vârstele şi aflaţi la oricare dintre nivelurile de pregătire.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat exemple din natura înconjurătoare,

binecunoscute ascultătorilor Săi. Marele Ierarh se opreşte pe larg asupra exemplelor

pe care le oferă Vechiul Testament: Noe, Moise, sau Sfinţii Apostoli, mai ales

Sfântul Apostol Pavel. Ei „ne-au păstrat intactă icoana autentică, adică creştinismul

în toată puritatea lui”, ducând o viaţă curată, fiind o adevărată lege vie şi arătând

semenilor prin fapte ceea ce cuprind literele Sfintei Scripturi. Dascălul creştin are

datoria, mai mult decât oricine, să fie un exemplu pentru ucenici. Exemplele de

viaţă pioasă întâlnite în Sfânta Scriptură nu au intrat în desuet. Ele fac parte din

istoria lumii şi din istoria mântuirii. Toţi drepţii din Vechiul şi Noul Testament sunt

exemple actuale fiindcă ei s-au sfinţit, iar acest lucru ne aminteşte de ţelul

creştinului cel mai înalt – îndumnezeirea.

Interesant este că Ioan Hrisostom nu se rezumă la exemple din Sfânta

Scriptură atunci când spune şi povesteşte de marile exemple. Sfântul Ioan Gură de

Aur vede în filosoful Socrate un erau al antichităţii ,,pentru că nu a murit de

bunăvoie, ci constrâns”. Mai precis ,,moartea martirilor edifică mai mult decât orice

predică”135. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ,,tăcerea martirilor este mai

elocventă decât discursurile noastre...dacă limba lor rămâne mută, vocea faptelor lor

răsună mai tare decât aceea a gurii”136.

Mijloacele de educaţie folosite de Sfântul Părinte sunt dovada insistenţei şi a

fermităţii sale, dovada actualităţii învăţăturilor sale. Totul cu un discernământ

deosebit, care i-a permis ca să aleagă „momentul binevenit”, pentru izbândă, când

ascultătorii erau atenţi la observaţiile făcute lor, trezindu-le conştiinţa. Căci ştia că

„nici un suflet nu poate...să nu se ruşineze şi să nu plece ochii în jos, din cauza

multor răutăţi”, având sădit într-însul chiar de către Dumnezeu sentimentul de

135 Pr. Dr. Constantin C. Pavel, Eroismul în lumea moralei creştine, în ,,Studii Teologice” nr. 1-2, ian-aprilie – 1993, p. 16.136 Ibidem, p. 17.

65

ruşine. Acest sentiment uşurează mult munca dascălului creştin. Insistenţa nu

trebuie despărţită de răbdare, pe care Sfântul Părinte o aseamănă cu apa curată,

turnată de medici peste rană. Fermitatea presupune şi hotărârea cu care se cuvine să

ne îndepărtăm de orice păcat, încă şi de cel mai mic, fiindcă de la unul neînsemnat,

se poate repede ajunge şi la păcate mai mari. Un alt mijloc de educaţie întrebuinţat

în omiliile hrisostomice este ,,cel al mustrării, venită din partea dascălului, sau a

păstorului de suflete[...]mustrarea este dublată de asprime, atunci când Sfântul

Părinte vorbeşte celor care îi nesocoteau sfaturile, ba încă se simţeau plictisiţi”137.

Sfântul Ioan Gură de Aur mai foloseşte, ca mijloc de educaţie, şi teama, mai

ales teama de pedeapsa veşnică şi de gheena. Hristos Însuşi ameninţă cu gheena,

tocmai pentru a nu cădea noi într-însa şi pentru ca „toţi să câştigăm împărăţia

cerurilor”. Este preferabil să simţim asprimea cuvintelor păstorului nostru de

suflete, decât să fim arşi „pentru vecie” în flacără138. Un ultim mijloc de educaţie pe

care îl prezentăm este cel al învăţământului gradat. Sfântul Ioan Gură de Aur

expune totul într-o ordine firească, ascendentă, pentru ca ascultătorii săi să aibă „un

simţitor folos duhovnicesc”. Împotriva păcatelor se luptă treptat, începând cu

lucrarea faptelor bune. Ideea de învăţământ gradat o vedem de pildă în metoda de

terapie a patimii iubirii de arginţi, care începe cu înţelegerea „nimicniciei lucrurilor

omeneşti”. În legătură cu aceasta ,,polarizarea dintre bogăţie şi sărăcie este astăzi ,

privită la nivel mondial , şi mai nesuportabilă decât în vremea lui Hrisostom şi

postulează soluţii structurale, însă de asemenea şi jertfă şi renunţare personală”139

Şi în zilele noastre se cere neîndoios ca teologii şi educatorii ortodocşi să facă

un studiu grijuliu şi nepătimaş asupra Sfintei Scripturi şi istoriei Bisericii. De la

Sfântul Ioan învăţăm şi vedem cum se aduce educaţia religioasă până în

modernitate. În raport cu modernitatea, astfel trebuie să arate această educaţie:

137 Ibidem, 160.138 Omilia 7, la Filipeni139 Prof. Dr. Adolf Martin Ritter, art. cit, p. 55.

66

,,creştinii ortodocşi rămân credincioşi lui Hristos, deşi primesc cunoştinţă nouă,

răspunzând la noi întrebări şi formulând noi expresii de doctrină şi rugăciune”140

Învăţăturile despre virtuţile creştine ale Sfântului Ioan sunt de asemenea de o

tulburătoare actualitate. Tâlcuind Sfânta Scriptură, Sfântul Ioan Gură de Aur

abordează o tematică vastă de preocupări, care ţintesc atingerea idealului

desăvârşirii creştine, de către fiecare om, prin lucrarea virtuţilor. Sfântul Părinte

arată din nou rolul Sfintei Scripturi în viaţa credincioşilor în legătură cu virtuţile

teologice. Ioan Hrisostom este actual fiindcă acum glasul Evangheliei ca şi în acea

vreme trebuie să se fac din ce în ce mai auzit. Vremurile de astăzi sunt tulburi de

aceea ,, a face Biblia iubită şi cunoscută a devenit, astăzi, într-o perioadă de năruiri

ale tradiţiilor – mai important decât în vremea lui Hrisostom şi rămâne instrumentul

şi dovada principală a modului de abordare bisericesc în situaţii concrete”141

Dintre toate virtuţile, autorul se opreşte în chip aparte asupra virtuţii iubirii

creştine, cu puterea ei nemărginită. Căci nimic nu o poate birui, fiind „mai presus de

orice”. Iubirea este ceva firesc şi constitutiv firii noastre prin actul creaţiei

oamenilor de către Dumnezeu. Acesta a aşezat-o în suflete şi sufletele însele ne

poruncesc să Îl iubim mai mult decât pe orice altceva, chiar dacă El nu are nevoie

de iubirea noastră, ci noi suntem beneficiarii roadelor virtuţii. Forma cea mai

eficientă a iubirii este cea îndreptată spre semenii noştri. Prin aceştia, noi dovedim

de fapt că Îl iubim pe Dumnezeu Însuşi. Iubirea străinilor este o formă de lucrare a

acestei virtuţi, urmând exemplul vechi-testamentar al lui Lot, ori al lui Avraam.

Spirit practic, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe ascultătorii săi să îi

găzduiască pe străinii care le călcau pragul casei. În fine, iubirea creştină se

manifestă mai ales prin faptele bune, prin milostenie, săvârşită după criteriul simplu

al posibilităţilor celui care oferă. În legătură cu actualitatea învăţăturilor sale care au

140 Pr. Prof. Thomas Hopko, Educaţia Teologică şi modernitatea, în Studii Teologice, nr. 4-6, iul-dec, 1994, p. 95.141 Ibidem, p. 94.

67

ca temei dragostea adăugăm că ,,peste veacuri vocea Sfântului Ioan Gură de Aur

ajunge până la noi, chemându-ne spre un creştinism deplin, în care credinţa şi

dragostea sunt organic legate între ele, printr-o ascultare fără margini a omului faţă

de bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu şi printr-o încredere fără margini în mila

Sa”142

Virtutea credinţei este un zid puternic şi văzută de Sfântul Părinte ca mamă a

tuturor bunătăţilor. Ni se pune în faţă dreptul Avraam, îndemnându-ne să îl urmăm

în credinţă. Şi smerenia este o virtute de căpătâi a vieţii creştine, fiind comparată în

tărie cu diamantul, încă şi mai tare, căci ţine pe om mai presus de uneltirile

diavolului. „Smerenia întăreşte şi împuterniceşte pe om în orice împrejurări ale

vieţii” (Omilia 20)143.

În raport cu celelalte virtuţi, virtutea milosteniei creştine este cea mai pe larg

descrisă, împreună cu binecuvântatele ei roade, atât pentru cel care o săvârşeşte, cât

şi pentru primitor. „Predicatorul milosteniei” consideră că ea reprezintă o datorie a

fiecărui creştin în parte. Însuşi Dumnezeu voieşte ca fiecare om să fie milostiv

necontenit, purtând haina cu care această virtute ne împodobeşte. Milostenia aduce

iertarea propriilor noastre păcate, o iertare pe care doar Dumnezeu o poate oferi, în

măsura în care noi înşine am arătat milă faţă de semeni. Mai mult decât oricare

dintre lucrările omeneşti, milostenia se răsfrânge, prin roadele ei, chiar asupra

săvârşitorului, aceasta ,, deoarece niciodată nu vom putea arăta atât de multă iubire

de oameni, pe cât avem noi nevoie şi primim din partea lui Dumnezeu”144.

Potrivit învăţăturilor Sfântului Părinte, mereu actuale, după cum am mai

arăta, milostenia nu trebuie să se mărginească la o anumită categorie de oameni, ci

să se adreseze deopotrivă celor goi, ori flămânzi, celor bolnavi, sau celor

142 Ghorghe Florovski, în Prefaţă la Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii,....., p. 8.143 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,.....,p. 167.

144 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, art. cit., p. 161.

68

întemniţaţi, încă şi celor datori, prin iertarea datoriilor. Milostenia se face cu banii,

cu cuvintele, sau chiar îndemnând pe rudele noastre să lucreze. În ce priveşte timpul

hărăzit milosteniei, acesta este, desigur, toată viaţa noastră. Mulţi refuzau să fie

milostivi, spunând că au copii şi acelora trebuie să le lase cele agonisite. Ei greşeau,

punându-şi nădejdea în ceva cu totul nesigur, în loc să Îl facă pe Dumnezeu

„Împreună-moştenitor şi epitrop”. Părinţii ,,cu adevărat înţelepţi lasă odraslelor lor

ceva cu mult mai de preţ: le lasă virtutea”145. Întreaga predică hrisostomică este

actuală prin aceea că reprezintă o chemare la a ne regăsi nobleţea de oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă adesea să fugim de păcatele de orice

fel, fiindcă ţine de puterea noastră. Nu păcatul este cel ce vine la noi, ci noi mergem

spre el. Din învăţăturile sale înţelegem că diavolul nu ne poate nici acesta sili, căci

avem la îndemână arme puternice: pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia

duhului, fiind întăriţi de rugăciunile înălţate necontenit, prin care cel viclean cade

zdrobit sub picioarele noastre. Prin atitudinea sa hotărâtă, creştinul se păzeşte şi

fuge de păcate, încă de la cele mai mici, care pot duce la altele mai mari. Lipsa de

hotărâre faţă de rele, deschide uşile sufletului pentru necuratul, care poate ajunge să

„dărâme” zidurile cetăţii noastre. De aceea, creştinul trebuie să lucreze precum un

medic, ce tratează bolile în stadiul lor incipient. Căci „luptele sunt mai uşoare la

început” (Omilia 12)146. Starea de păcătoşenie este una de boală, din care omul

trebuie să iasă cât mai repede, spre a se însănătoşi şi a-şi recăpăta libertatea, pe care

păcatul i-a răpit-o. Eliberarea de păcate cere fapte bune, cere îndepărtarea de rele şi

de plăceri. Fiindcă plăcerile sunt cauza primejdiilor şi a nenumăratelor patimi.

Descoperim în omiliile hrisostomice o aspră critică a păcatelor trupeşti. Mai

întâi, el opune virtutea iubirii semenilor păcatului invidiei. Un alt păcat, combătut în

omiliile studiate, este vorbirea de rău a semenilor, dovada evidentă a lipsei de

145 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 154. 146 Ibidem, p. 56.

69

dragoste faţă de aceştia, mai ales când este săvârşit la ieşirea din lăcaşul sfânt,

îndată după slujbă. Cel care defăimează pe un creştin, nu va scăpa de judecată. În ce

priveşte păcatul lăcomiei, al arghirofiliei, consideraţiile Sfântului Părinte sunt la fel

de actuale şi în zilele noastre. Aşa de pildă, dacă beţia de vin duce la pierderea celui

care o îmbrăţişează, beţia de bani vatămă multe suflete şi duce chiar la războaie.

Pentru arghirofil şi pentru lacom, nu există nici prieteni, nici duşmani, căci totul ia

forma banului.

Păcatul slavei deşarte, al vanităţii, care poate să îl trimită pe om în gheena,

face din cel atins de el un rob al tuturor, care îşi dispreţuieşte sufletul, îşi neglijează

virtutea, jertfindu-şi propria mântuire. De aici, se nasc invidia, lipsa de minte, ori

iubirea de argint. Totuşi, autorul, ca un neîntrecut păstor, este optimist, propunând

terapia sufletului bolnav. El cere să plecăm de la conştientizarea stării de păcat,

mulţumind lui Dumnezeu. Cât despre avort, în diversele lui forme, acesta este

socotit omor, faptă criminală, „de vreme ce nu numai că pe copilul născut îl

omoară, ci împiedică chiar a se naşte”, batjocorind darul lui Dumnezeu, socotindu-l

chiar blestemat.

Dumnezeiescul Hrisostom pune în faţa creştinilor perspectiva alegerii

adevăratelor bunuri. Îi cheamă să fugă de lăcomie, în orice formă ar fi ea: lăcomia

de bani, de haine, la mese, sau de orice poftă rea, spre a nu fi pedepsiţi. Adevăratul

bun, după care creştinul se cuvine să alerge, este sfinţenia vieţii sale, învrednicindu-

se de harul lui Dumnezeu, în pace. Este un bun ce nu se sfârşeşte odată cu această

viaţă, căci aduce „darul înfierii şi păzeşte cu scumpătate sfinţenia” (Omilia I) 147.

Sfântul Ierarh a considerat lucrarea de tâlcuire a Sfintei Scripturi ca o latură

importantă a slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor şi ca o datorie de care fiecare

creştin trebuie să ţină cont. Căci, dincolo de nevoia strădaniei neostenite şi de

cunoştinţele adecvate necesare, cu toţii suntem chemaţi la propovăduirea

147 Ibidem , p. 23.

70

Cuvântului lui Dumnezeu. Studiul Bibliei înseamnă înţelepciune iar înţelepciunea

creştină, diferită de cea a păgânilor, este cu adevărat folositoare în lucrarea de

propovăduire şi ,,nu vine din mintea iscoditoare a omului, fiind accesibilă

deopotrivă celor neînvăţaţi”148. În sprijinul ei este credinţa, ce contribuie la

cunoaşterea lucrărilor dumnezeieşti. Sfinţii Apostoli înşişi au fost oameni simpli,

pescari, dar dogmele înţelepte pe care ei le-au primit mărturisesc puterea

înţelepciunii Dascălului tuturor, a Domnului.

Sfinţii Apostoli au primit ajutorul harului divin,întrecându-i pe filosofii

păgâni, Ucenicii lui Iisus au avut de partea lor cuvântul lui Hristos care le-a dat

puterea să străbată lumea, să o schimbe din rătăcire, chemând-o la mântuire.

Propovăduirea lor a avut în centru pe Hristos Cel Înviat, pe care ei L-au cunoscut

atât de bine.

Pilda vieţii creştine a fost totdeauna un stimulent pentru ceilalţi semeni, ca ei

să se transforme, urmându-le exemplul. Căci viaţa trăită autentic, respectând

preceptele evanghelice, a avut mai multă forţă de convingere decât cuvintele.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre „dovada prin fapte”, care întăreşte vorbele

şi despre forţa de convingere a vieţii curate a oricărui creştin, ce trece dincolo de

orice îndoială, fiind vrednică de crezare. O astfel de ,,dovadă prin fapte”, de care

autorul pomeneşte în tâlcuirea la Epistola I către Corinteni este necesară şi în ziua

de azi, într-o societate dinamică în care fapta are întâietatea căci ştiinţa aproape vine

de la sine, dată fiind bogăţia de mijloace prin care putem să ne îmbogăţim

cunoştinţele.

Lucrarea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu cere neostenită

strădanie, cere o permanentă stăruinţă. Sf. Ioan Gură de Aur ,,ca cel mai mare

cuvântător al mesajului dumnezeiesc, a subliniat valoarea soteriologică a

148 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, art. cit., p. 163.

71

propovăduirii”149. Prin urmare cuvântul şi scrierile Sf. Ioan Gură de Aur poartă

această valoare soteriologică şi în actualitate şi ne călăuzeşte spre mântuire. Pentru

aceasta el este numit ,,înţelept tălmăcitor al tainelor lui Dumnezeu şi ochiul

Bisericii din Bizanţ şi al întregii Biserici”150

Tot în omiliile hrisostomice se laudă iubirea lui Dumnezeu pentru neamul

omenesc. Dumnezeu i-a iubit mai întâi pe oameni, aducându-le împăcarea şi

cerându-le să rămână în aceeaşi iubire faţă de El. Iubiţi fiind de Dumnezeu Cel

Atotputernic, suntem ocrotiţi în acelaşi timp de vicleniile diavolului, care nu ne mai

poate face nici un rău. Este o iubire care trece dincolo de vorbe, fiind dovedită prin

fapte. Exemplul nostru este Însuşi Hristos, care ne-a arătat iubirea Sa mai ales prin

fapte. De aceea, Sfântul Părinte îndeamnă pe ascultători să arate aceeaşi dragoste

lucrătoare, potrivit poruncilor celor mântuitoare. Iubirea creştinilor faţă de semenii

lor este văzută ca o poruncă, a cărei obligativitate este generală. Căci dacă am arăta

iubire doar celor ce ne împărtăşesc sentimentul acesta, atunci nu am fi cu nimic mai

buni decât vameşii şi decât „fiarele cele sălbatice”. Mai mult, lipsa iubirii este

echivalată cu păcatul. Unită cu iubirea, virtutea credinţei este o altă componentă

fundamentală a vieţii creştine, ea aducând bunurile veşnice, netrecătoare, împreună

cu iertarea păcatelor. Fiindcă am văzut rolul iubirii creştine să arătăm şi

că ,,Dumnezeu este mai întâi exemplul iubirii desăvârşite , concretizată prin Jertfa

Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor şi prin puterea pe care le-o acordă

prin Sfintele Taine de a realiza şi ei iubirea jertfelnică”151

O mare parte din omiliile hrisostomice cuprind într-însele îndemnul la

rugăciune. Îndemnul este prezent, practic, în fiecare cuvântare, cu convingerea că

rugăciunea este dovada iubirii de Dumnezeu. Un loc aparte trebuie să ocupe

149 Pr. Lect. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea Cuvântului în Sfintele Taine – valoarea lor în lucrarea de mântuire, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1998, p. 75.150 Ibidem.151 Pr. Dr. C. Pavel, Valoarea educativă neântrecută a iubirii creştine, în Studii Teologice, nr. 3-4 iul-dec. 1996, p. 87.

72

rugăciunea de mulţumire pentru binefacerile primite, înduplecând astfel bunătatea

lui Dumnezeu pentru a primi ajutor încă şi mai mare. Creştinul are datoria să

convingă pe semenii săi să mulţumească, la rândul lor, neîncetat lui Dumnezeu,

urmând exemplul Sfântului Apostol Pavel. Rugăciunea publică are şi ea rolul ei în

viaţa membrilor Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe ascultători să se

adune la un loc, rugându-se „unii pentru alţii”. Iar pacea lăuntrică, ce trebuie să

însoţească pe creştinul ce se roagă, să fie o extensie a păcii între el şi semenii săi.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă în operele Sale să nu judecăm pe

semenii noştri, ci să ne gândim că „nu este om fără defecte”. Să nu fim controlori

aspri ai greşelilor altora, ci să le purtăm acele greşeli, „pentru ca şi alţii să le poarte

şi să le sufere pe ale noastre”. În trupul bisericii sunt mădulare diferite, precum

diferite sunt pietrele care intră în construcţia unei clădiri. Fiecare membru are

funcţia sa, ca în organismul uman, fiecare îngăduindu-se cu ceilalţi. Sfântul Părinte

critică păcatul sinuciderii, însă cere să nu îi acuzăm pe cei care l-au săvârşit, să nu îi

condamnăm, chiar dacă pe unii dintre ei Dumnezeu îi va pedepsi ca pe nişte ucigaşi.

Fiindcă „dacă a omorî pe alţii este un fapt rău, cu atât mai mult a se omorî pe

sine”152.

Cum arătam şi în rândurile de mai sus, regăsim şi elemente de pedagogie

creştină. Stă în sarcina noastră să oferim celorlalţi o educaţie bună. Ucenicii să

asculte pe dascălii lor, chiar dacă nu le face plăcere. Avem datoria să ascultăm pe

mai-marii bisericii, „care vieţuiesc cu blândeţe şi după harul lui Dumnezeu”.

Creştinii, în general, să nu îşi judece semenii, cu atât mai mult pe dascălii lor. În

fine, Legea Vechiului Testament a fost un pedagog, dar pentru creştini a venit harul.

Şi precum ,,vizitiii cei buni nu au nevoie de bici, spre a mâna caii, la fel şi spiritul

uman, lucrând virtuţile, nu mai are nevoie de îndemnul legii celui vechi. Legea,

152 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei catre Galateni, trad. Th. Atanasiu, Tipografia Dacia Iasi,1901, p. 14.

73

spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este rea, ci este inferioară Sfântului Duh.”153

Sfântul Părinte mai vine cu un minunat buchet de sfaturi şi îndemnuri cu

privire la comportamentul adevăratului creştin. Viaţa creştinului nu poate fi

despărţită de viaţa Bisericii, de trăirea în comuniune şi înţelegere cu membrii ei, de

întrajutorare şi îngăduinţă reciprocă. În afara acestui mod de viaţă, dragostea

creştină îngheaţă, iar faptele nevrednice ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei,

aducând dezbinare şi supărând pe Dumnezeu.

Sub aspect liturgic-sacramental, viaţa creştinului este legată organic de

Dumnezeiasca Taină a Euharistiei. Creştinul se împărtăşeşte din Trupul şi din

Sângele Domnului, care nu se deosebeşte de Trupul Domnului de la Cina cea de

Taină şi nici de „Trupul Celui ce este în ceruri şi închinat de îngeri”. Se arată rolul

mântuitor al Dumnezeieştii Euharistii, insistând asupra realismului elementelor ei.

Pentru care se cere pregătire şi vrednicie din partea celor ce se împărtăşesc, întrucât

mulţi spuneau Marelui Ierarh că, în Sfântul Mare Post, sau la Epifania Domnului,

primeau Sfintele Taine, mai mult din obişnuinţă, decât le impunea cugetul, fiind

lipsiţi de „sinceritatea şi curăţenia sufletului”. Ori creştinul adevărat se poate

apropia de Sfânta Jertfă, „de care se înfricoşează şi îngerii”, numai după ce mai

înainte şi-a curăţit buzele sale necurate. De fapt Sfântul Ioan Hristostom creează

adevărate pagini antologice ,,având în centru slujirea, pe care nu o compară cu

nimic altceva ca importanţă, izvorul şi modelul slujirii noastre este Mântuitorul

Iisus Hristos – Ceea ce el a făcut fără să fie obligat, noi trebuie să facem din datori,

slujind aproapelui”154

În centrul preocupărilor operei hrisostomice se află omul şi strădania

neobosită a Sfântului Părinte de ridicare morală a lui, de integrare în ansamblul

vieţii Bisericii şi de participare la viaţa ei sacramentală. Iar în strădaniile fiecărui

153 Panagiotou Hrisotou apud Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, art. cit, p. 166.154 Pr. Lect. Dr. Tache Sterea, Actualitatea gândirii teologice a Sfinţilor Trei Ierarhi, în Studii Teologice, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1993, p. 143.

74

om nu rămân ca bază propriile lui puteri, căci nimic din ceea ce el săvârşeşte „mare

şi generos” nu poate face fără a primi un „impuls de sus”.

Dintre virtuţile creştine, se insistă cel mai mult asupra iubirii, această

„fortăreaţă, care nu ne va lăsa să păţim ceva rău”. Roadele ei sunt nenumărate în

viaţa celui care o trăieşte. Unde se găseşte iubirea, acolo unde ea este însoţită de

prietenie, nimic din cele viclene nu îşi află locul. Totuşi, Sfântul Ioan Gură de Aur

nu vede virtutea iubirii creştine decât lucrătoare, îndemnându-ne să o practicăm,

căci altfel ea „iute dispare şi este sprintenă la plecare”. Avem în faţă dragostea lui

Dumnezeu pentru noi, prin care El a unit cerul cu pământul, „a pus pe om pe tronul

lui Dumnezeu”155 şi L-a arătat pe Acesta pe pământ. Iată şi motivul pentru care noi

trebuie „să practicăm dragostea, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite”156.

Ca un pedagog din zilele noastre Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că cel care-i

urmează lui Hristos, creştinul trebuie să mulţumească lui Dumnezeu nu doar pentru

binefacerile arătate, pe care le primeşte, ci şi pentru cele nearătate, căci în toate

modurile El ne face bine. Nu ne este de folos dacă vom scoate din ogorul sufletului

spinii păcatelor, atât timp cât nu vom arunca în acest ogor seminţele cele

folositoare, căci altfel osteneala va rămâne zadarnică.

Atitudinea adevăratului creştin este aceea de iertare a semenilor, când ei ne-

au nedreptăţit. Căci astfel îi îmblânzim, le atingem sufletele. Răzbunarea aduce

vătămare tuturor. Răsplătind nedreptatea cu blândeţea, domolim iuţimea semenilor.

Sfântul Părinte îndeamnă cu căldura sa de păstor al sufletelor: „Ai suferit vreun rău?

Răsplăteşte-l cu bine, pentru că astfel îţi vei răzbuna pe duşman. Dacă tu te arunci

asupra lui, toţi te vor dispreţui, tot aşa ca şi pe dânsul, iar dacă tu ai răbdat..., pe tine

toţi te vor... admira, iar pe acela toţi îl vor acuza” (Omilia XIX).157

155 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei catre Efeseni(Omilia IX), Tipografia Dacia Iasi, trad. Th. Athanasiu, 1902, p. 59.156 Ibidem.157 Ibidem, p. 108.

75

Lupta cu păcatele este lupta dusă de fiecare om care conştientizează greşeala

săvârşită. Sfântul Ioan Gură de Aur cere creştinilor să nu împărtăşească punctul de

vedere al păgânilor despre păcate. Aceştia considerau murdăria corpului, îngroparea

morţilor, ori nunta, ca păcate. Se spălau după înmormântarea la care participau, dar

de păcate nu se curăţeau niciodată. Erau arghirofili, superstiţioşi „până la ridicol” şi

„întunecaţi cu mintea”. Creştinii râd de toate acestea şi trăiesc în lumină, „neavând

nimic comun cu pământul”. Se tem de păcat, ca să nu supere pe Dumnezeu, dar râd

de superstiţii, mulţumind Stăpânului tuturor.

În tâlcuirea Epistolei către Efeseni se vorbeşte şi despre păcatul lăcomiei,

asemănată cu „o stricăciune mai rea decât toate celelalte”. Lucrul la care ne

lăcomim se va pierde, dar păcatul va rămâne, urmându-ne în veci. Alt păcat

combătut este mânia. Există însă şi o mânie bună, recomandată tuturor. ,,Este mânia

împotriva păcatelor proprii, care biciuieşte astfel conştiinţa, întocmai ca un

judecător neînduplecat al greşelilor proprii. În acest fel, mânia devine folositoare,

devine cu adevărat o armă contra vicleanului diavol”158.

Cât despre mustrare, există şi o formă potrivită a acesteia. Este mustrarea

bună a semenilor, după dreptate, fără ură, din dragoste pentru Hristos, spre a nu

cădea în prăpastia păcatelor. Spuneam că în calitatea sa de pedagog creştin şi Sf.

Ioan a decurs la mustrare ca mijloc de îndreptare. Căci nu este cu adevărat un semn

de prietenie să încărcăm pe semeni de laude şi salutări, mai ales când nu le merită,

ci e mai bine să îi mustrăm, dar fără supărare.

Sfântul Părinte ne mai arată că păcatele ţin de libertatea omului. Într-o

societate care astăzi propovăduieşte în numele libertăţii pornografia şi o presă

deşănţată cu atât mai valoroase sun învăţăturile de o înaltă ţinută morală ale

distinsului educator.

O atenţie deosebită este acordată educaţiei copiilor în spirit creştin, „întru

158 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Băjău, art. cit, p. 170.

76

învăţătura Domnului”. Grija părinţilor ,,să nu se îndrepte spre a-şi îmbrăca odraslele

cu acoperăminte exterioare, ci pentru a le dărui adevărata bogăţie şi slavă, care ţine

de cele interioare”, ne învaţă Ioan Hristostom159. Bogăţia are în general asupra

copiilor un efect vătămător, făcându-i să neglijeze lucrurile importante ale vieţii.

Copiii trebuie pregătiţi să reziste la împrejurările potrivnice şi să nu se sperie de

acestea, fiind crescuţi în învăţătura Domnului, spre a dobândi răsplată. Părinţii au

datoria să îi convingă pe fiii lor că viaţa prezentă nu este o prioritate. Părinţii care

cresc copii neascultători, nu sunt demni de împărăţia lui Dumnezeu, ci vor da seama

în faţa Acestuia, „dacă nu le vor da învăţătura cuvenită” (Omilia XXI)160.

Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă în lucrările sale şi tema familiei creştine,

în care bărbatul se învredniceşte de respect, ca unul ce este cap. Căci acolo unde

capul nu este bun, trupul nu va putea înfrunta nici cel mai mic atac din afară.

Creştinul are datoria să dispreţuiască averea, ţintind virtuţile cu frică de Dumnezeu

şi atunci căsătoria sa va fi fericită. El se cuvine să se îngrijească de casa sa, arătând

blândeţe şi îngăduinţă, câştigându-şi astfel autoritatea. Bărbatul este sfătuit să

petreacă împreună cu soţia în sinceritate, cât mai mult timp să-i spună adevărul,

spre a fi curat de orice bănuieli. Soţiile creştine să nu fie împătimite după bani, nici

să nu îşi mustre soţii, punându-le în faţă exemplul celor care au dobândit averi,

umilindu-i. Soţia creştină înţeleaptă şi iubitoare va prefera să îl aibă pe bărbat lângă

dânsa, „chiar de nu i-ar procura nimic”. Unei astfel de atitudini, soţul să nu îi

răspundă niciodată cu violenţă, ci cu blândeţe şi sfaturi, cunoscând slăbiciunile firii

omeneşti.

Sfântul Părinte descrie imaginea familiei creştine ideale, cu „căsuţa” ei plină

de veselie şi seninătate, de care sunt atât de departe insultele. Este familia

înfrumuseţată cu cea mai aleasă podoabă, în care „suflă” „vântul moderaţiei”,

159 Ibidem, p. 171. 160 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei catre Efeseni, ed. cit.p . 117.

77

aducând o mireasmă plăcută. Soţul are datoria să-şi îndemne soţia să mulţumească

neîncetat lui Dumnezeu. Să îi laude demnitatea, blândeţea şi prudenţa, pregătind-o,

pe calea cuvintelor, spre o filosofie înaltă. O parte importantă a vieţii de familie este

consacrată rugăciunii săvârşite în comun. Pildă să le fie celor doi soţi virtuţile

sfinţilor.

În concluzie am putea spune că un sfânt Părinte ca Sf. Ioan Gură de Aur, nu

este un autor, ci un mărturisitor: ,,el nu are o operă, ci o mărturie, iar orgoliul

auctorial e înlocuit cu smerenia alesului lui Dumnezeu. Mărturisitorul nu are ceva

nou de spus el creează, nu inventează, nu produce. El se face pe sine spectator activ

al prezenţei lui Dumnezeu în lume”161. Aşadar Sfântul Ioan este în actualitate fiindcă

este şi va fi un mărturisitor activ şi fiindcă cetăţean al cerului fiind îşi arată puterea

şi în prezent prin intermediul Sfintelor moaşte care fac slăvite vindecări dar mai ales

prin cuvântul său care rezonează cu cele spuse nouă de Hristos oriunde şi oricând.

Sfântul Ioan Gură de Aur este în actualitate fiindcă lucrează la mântuirea noastră în

actualitate.

161 Radu Preda, 4 Meditaţii asupra discursului teologic, în Studii Teologice , nr. 3-4 mai –august, 1993, p.131.

78

CONCLUZII

Întreita slujire a Mântuitorului are o deosebită importanţă pentru credincioşi,

pentru tot omul până la urmă. După răstignirea Sa, Iisus ne-a lăsat Duhul Sfânt şi

Biserica Sa ca să continue misiunea învăţătorească, arhierească şi împărătească. La

rândul lor preoţii au misiunea de a sluji întreit. Apoi şi mirenii au această chemare

de a sluji întreit, după modelul învăţătorilor lor. Întreita slujire stă în legătură cu

Biserica. Biserica este aşadar ,,câmpul de luptă” pe care câştigăm lupta cu răul şi

păcatul şi odată cu această izbândă – mântuirea. Biserica este locaş şi centru prin

care Mântuitorul Hristos desfăşoară lucrarea Sa mântuitoare în lume. Şi după cum

Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita Sa slujire (de

profet sau învăţător, de arhiereu si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o

întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins

în Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiţie, de a curăţi şi sfinţi pe credincioşi prin Tainele

si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mântuirii spre viata veşnică. Acest lucru

79

se vede clar din porunca-dată, după înviere, Sfinţilor Apostoli, de către Mântuitorul:

Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu

cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19-20). Întreita

putere a fost dată Apostolilor şi prin ei urmaşilor lor, episcopi şi preoţi.

La slujirea împărătească a lui Hristos credincioşii laici ,,participă prin biruinţa

lor asupra ispitelor şi a păcatelor, prin organizarea comuniunii creştine şi prin

diaconia creştină în societatea seculară”162 În gândirea ortodoxă, misiunea are în

centru Biserica . Aceasta îşi are rădăcinile în teologia răsăriteană a creştinismului

primar, când un accent mare era pus pe eclesiologie. Treptat, s-a dezvoltat

convingerea că Biserica este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi că a fi în

Biserica e acelaşi lucru cu a fi în împărăţia lui Dumnezeu.

Modelul de slujire este în mod evident Iisus Hristos. El este prezentat şi în

opera Sfântului Ioan Gură de Aur ca fiind Cel care ne oferă exemplul viu al modului

în care trebuie să ne jertfim. Întruparea Mântuitorului Hristos este o formă cu totul

specială de iubire şi slujire. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Sau cel

Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 2,

16). Deci Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul Său, nu pentru un timp, ci pentru totdeauna.

Iar Iisus S-a smerit pe sine ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe

cruce” (Filipeni 2, 8) şi în aceasta avem modelul jertfei si ascultării.

O importantă parte a operei Sfântului Ioan Gură de Aur este ocupată de slujire

asta şi pentru că propovăduirea Evangheliei este tot o formă de slujire. Tâlcuind

Biblia admirabil Sf. Ioan Gură de Aur ne-a chemat pe toţi la viaţa cea slăvită, adică

la Împărăţia de dincolo.

Într-atât de importantă este opera Sfântului Părinte încât de-a lungul

vremii ,,prin acest mare ierarh s-a vorbit mai mult în toată istoria creştină de

162 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti 1999, p. 162.

80

Constantinopol decât de Ierusalim”163 acest lucru însemnând că el a făcut cunoscută

spiritualitatea din Biserica Răsăriteană, mai mult decât chiar spiritualitatea adunată

în jurul Bisericii Ierusalimului.

Important este să remarcăm şi faptul că dumnezeiescul Ioan nu a slujit doar

cuvântului, fiind un neîntrecut tâlcuitor al Sfintei Scripturi, ci a avut şi o importantă

activitate ca ierarh şi filantrop. Pentru aceasta el a fost răsplătit cu apelative ca cele

de ,,ambasador al săracilor” sau ,,apostol al carităţii”. El s-a făcut ,,ambasador al

săracilor” aşa cum Însuşi Hristos S-a făcut.

Sfântul Ioan Gură de Aur este unul dintre cei mai importanţi predicatori ai

cuvântului lui Dumnezeu, după unii cel mai mare. Ştiinţa lui teologică şi talentul

său oratoric neîntrecut, virtuţile lui evanghelice şi calităţile lui sufleteşti mari,

atitudinea lui eroică în încercări dureroase şi mai ales destinul lui măreţ şi în acelaşi

timp tragic, au umplut, ,,încă de atunci, lumea creştină de faimă şi numele lui,

respectat de la Răsărit la Apus, la greci, romani şi chiar la barbari”164. Nimeni nu a

fost mai iubit, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, ca Sfântul Ioan Gura de Aur,

motiv pentru care creştinătatea întreaga, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a

proclamat ca fiind „cel mai mare luminător al lumii, dascăl ecumenic, stâlpul

bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui

Dumnezeu, theoforul Ioan sau Sfântul Ioan, Cel cu gura de aur”.

Scrierile Sfântului Ioan alcătuiesc o operă vastă propulsându-l printre cei mai

prolifici autori creştini. Scrierile lui Ioan ating mai toate aspectele vieţii morale şi

pastorale, ajungând până la comentarea practicilor vieţii cotidiene, urmăresc

interpretarea cărţilor din Vechiul Testament cel mai mult folosite în Biserică,

elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor şi a contemporanilor săi 163 Prea Fericitul Părinte Daniel în prefaţa Sfântul Ioan Gură de Aur Ierarh – Teolog – Filantrop, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p 11.

164 Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian Paul, Sfântul Ioan Gură de Aur, 354-407 -1600 ani de la trecerea în vesnicie, sursa: http://protopopiatul-baia-mare.ro/html/ioanguradeaur.htm

81

de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără

ortodoxia creştină de asaltul ereziilor foarte numeroase din epocă.

După trecerea sa la Domnul, a fost numit Hrisostom, din grecescul

chrysostomos, care se traduce prin Gură de Aur. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca

sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) şi l-a rânduit între Sfinţii Trei Ierarhi (pomeniţi

pe 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel Mare şi cu Sfântul Grigorie Teologul.

Este recunoscut şi de Biserica Romano-Catolică, care îl cinsteşte ca Sfânt şi Doctor

al Bisericii, precum şi de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13

septembrie. O parte din sfintele sale Moaşte au fost furate de cruciaţi în 1204

(amintirea acestui eveniment se face la 27 ianuarie) şi duse la Roma, fiind restituite

Bisericii Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

82