Sfântul Grigorie Sinaitul „apostolul isihasmului bizantin” din secolul al

XIV-lea.

Fiind conceput ca un loc înalt al Duhului, Muntele Athos nu a fost totuşi nici el cruţat,

la numai două secole după întemeiere, de greaua încercare şi de soarta oricărui lucru pieritor,

anume, decadenţa. Sunt mai multe motive care au determinat această decadenţă. Înainte de

întemeierea Marii Lavre, Athosul fusese locuit de anahoreţi şi el continua sub forma

eremitismului care încarna un ideal mai radical decât modelul, ceva mai blând, idealul

cenobitic. Cei din urmă au ajuns să precumpănească din punct de vedere static, şi-au impus

stilul, iar la puţină vreme, o altă formă de viaţă, «idioritmia» (compromis între viaţa personală

şi independentă a călugărului şi viaţa comunitară monastică), a contribuit şi mai mult la

moleşirea spiritului monahal.

Într-un astfel de moment soseşte la Athos, de pe Sinai, un monah ce va rămâne un

nume foarte mare în tradiţia isihastă: Grigorie Sinaitul (1255-1346). El este purtătorul unei

misiuni într-un anume fel «secrete» şi, în orice caz, esenţiale: restaurarea vieţii spirituale.

Grigorie Sinaitul va întreprinde, pe Athos, o cruciadă a anamnezei, a amintirii lui Dumnezeu

prin chiar prezenţa şi viaţa sa, ceea ce va pune temelii mai adânc săpate decât temeliile

instituţiilor exterioare. Îl întâlneşte întâi pe Maxim Cavsocalivitul, îşi face apoi discipoli şi,

astfel, înnoirea spirituală a Athosului porneşte sub semnul spiritualităţii isihaste.

Dacă Sfântul Grigorie Palama, mai tânăr cu o generaţie, a fost teologul isihasmului –

cel care l-a apărat de detractori şi, în polemici susţinute, i-a oferit fundamentare teologică –,

apostolul isihasmului în lumea ortodoxă a secolului al XIV-lea a fost incontestabil mai

vârstnicul Cuvios Grigorie Sinaitul, după cum ne demonstrează profesorul veneţian Antonio

Rigo în recenta sa micromonografie pe care i-a consacrat-o1.

Sfântul Grigorie Sinaitul s-a născut pe la 1255 la Kukulos, lângă Clazomene, pe

ţărmul occidental al Asiei Mici. După anul 1282 a fost luat prizonier de turci şi dus la

Laodiceea, pe coasta Siriei. Răscumpărat de creştinii de acolo, renunţând la statutul social pe

care i-l oferea familia, a venit în Cipru, unde a intrat în monahism ca rasofor2. Dorinţa unei

vieţi evlavioase i-a călăuzit paşii la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde în

1 Antonio Rigo, Gregorio il Sinaita, în C.G. et V. Conticello, La théologie byzantine et sa tradition II (XVIIe – XIXe s.), Turnhout, 2002, p. 35-122.2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, în Filocalia, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 73.

scurt timp este tuns în monahism. Aici s-a îndeletnicit cu „viaţa cea nematerială şi

netrupească, cu postirea şi privegherea, cu starea cea de toată noaptea, cu necontenita cântare

în toată vremea a psalmilor şi încă cu rugăciunea şi cererea către Dumnezeu”3. Viaţa aspră şi

nevoinţele ascetice ale Sfântului Grigorie au stârnit invidia celorlalţi călugări, motiv pentru

care a părăsit Sinaiul. După o scurtă şedere la Ierusalim, Sfântul Grigorie a ajuns în Creta.

Şederea în Creta a adus schimbarea fundamentală a vieţii ascetice a marelui părinte. Aici, l-a

cunoscut pe Arsenie, un bătrân monah isihast, exilat pe această insulă probabil de Mihail al

VIII-le Paleologul şi rămas aici şi după încetarea persecuţiilor, care l-a iniţiat în taina vieţuirii

în liniştire şi rugăciunea minţii, învăţându-l „ce este rugăciunea, liniştirea şi paza minţii”4.

Aceasta a fost o piatră de hotar în viaţa lui, ridicându-l la nivelul vieţii contemplative.

Din Creta, Sfântul Grigorie a plecat la Athos, căutând să afle alţi monahi cunoscători

ai Rugăciunii lui Iisus împreună cu care să vieţuiască. După lungi căutări a aflat în Schitul

Magula trei călugări cunoscători ai rugăciunii lăuntrice, aşezându-se aici.

Sfântul Grigorie Sinaitul considera că viaţa dedicată rugăciunii curate se poate duce

mai bine în grupurile mici ale unor schituri decât în marile mănăstiri de obşte, totuşi el nu

socotea că ea nu poate fi practicată şi în astfel de mănăstiri şi, chiar în lume. Astfel, el îl

trimite pe unul dintre ucenicii săi, pe Isidor (viitorul patriarh), înainte de a fi tuns în

monahism, la Tesalonic, pentru a fi acolo un „isihast orăşean”5, ca model şi călăuzitor al unui

cerc de mireni deoarece „pe cât era cu putinţă, voia şi dorea cu iubire de Dumnezeu ca pe toţi

să-i aducă înlăuntrul razei şi strălucirii Bunului şi Preasfântului Duh (...) să semene binele

isihiei cu îmbelşugare şi strălucire”6. Activitatea lui Isidor a fost încununată de succes, reuşind

să creeze la Tesalonic un puternic cerc de călugări şi mireni pe care i-a iniţiat în practica

Rugăciunii curate7. Chiar mutările dese ale lui Grigorie Sinaitul dintr-un loc în altul au fost

motivate, pe de o parte, de nesiguranţa din acea vreme din Imperiul Bizantin, pe de alta, de

voinţa de a răspândi metoda acestei rugăciuni în cât mai multe regiuni, adică de un adevărat

misionarism8.

Retras pe la 1326-1327 la Tesalonic din cauza incursiunilor turceşti de care călugării

din micile schituri fără ziduri înalte nu se puteau apăra, a voit să plece spre Sinai, dar

schimbându-şi planul, ajunse în cele din urmă prin 1335 la Paroria, în munţii de la graniţa

3 Calist, patriarhul Constantinopolului, Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul, în „Vieţile Sfinţilor”, vol. XI, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 513.4 Ibidem, p. 515.5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 74.6 Calist, patriarhul Constantinopolului, Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 536.7 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 74.8 K. Ware, The Jesus Prayer in St. Gregory of Sinai, în „Eastern Churches Review”, tom IV, nr. 1/1972, p. 7.

imperiului cu Bulgaria, adunând lângă sine ucenici din toate ţările ortodoxe din jur, făcând în

acest loc pustiu un adevărat „laborator duhovnicesc”9. Obştea lui de acolo a căpătat un

caracter isihast mai cuprinzător.

S-a afirmat în general, că „obştea lui de la Paroria a servit ca o punte între lumea

greacă şi cea slavă. Oameni ca Sfântul Teodosie de Târnovo, Sfântul Romil (Roman) de

Vidin, patriarhul Eutimie al Bulgariei, mitropolitul Ciprian al Kievului, care au fost ulterior

factorii marii renaşteri a monahismului contemplativ din întregul creştinism slav al evului

mediu, au fost monahi la Paroria şi, cei mai mulţi, ucenici nemijlociţi ai Sfântului Grigorie

Sinaitul”10.

Trebuie menţionat faptul că mişcarea de la Paroria şi în general mişcarea isihastă a

avut un rol important în cele două state româneşti ce s-au format tocmai în această perioadă a

secolului al XIV-lea şi asupra Bisericii Ortodoxe Române şi a mănăstirilor româneşti care iau

fiinţă într-un mod organizat tocmai acum. Se cunoaşte corespondenţa ce a existat între

patriarhul Eftimie al Bulgariei, ucenicul indirect al lui Grigorie Sinaitul prin Sfântul Teodosie

şi rudă cu Grigorie Ţamblac, şi Nicodim, egumenul Mănăstirii Tismana11.

După o viaţă dusă în nevoinţe, rugăciune curată şi misionarism, Sfântul Grigorie

Sinaitul se va muta la Domnul la 27 noiembrie 134612.

Sinteza teologică, echilibrul şi subtilitatea analizelor psihologice sunt neegalate,

realismul duhovnicesc, refuzul oricăror iluzii şi extremisme sunt remarcabile.

În gândirea sa, Sfântul Grigorie Sinaitul îmbrăţişează o gamă foarte largă de teme de

viaţă duhovnicească, care se întinde de la cele mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la

Dumnezeu şi la întâlnirea minţii cu Sfânta Treime în altarul cel mai lăuntric al fiinţei

omeneşti, până la cele mai concrete detalii ale fenomenelor vieţii trupeşti. El şi-a asimilat

reflexiunea asupra vieţii duhovniceşti a lui Macarie, Diadoh, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar

şi înalta gândire teologică a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul şi a Sfântului Maxim

Mărturisitorul. El face o sinteză între cei dintâi şi cei din urmă, dar nu rămâne în acest stadiu,

ci, aplicând totul la rugăciune şi la efortul de curăţire de patimi, se dovedeşte poate cel mai

subtil analist al mişcărilor psihice şi spirituale ale fiinţei umane13.

El aduce lămuriri de caracter evident asupra căldurii duhovniceşti care însoţeşte

rugăciunea curată şi asupra celei înşelătoare şi păcătoase. Se dovedeşte un adversar

9 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 76.10 K. Ware, The Jesus Prayer in St. Gregory of Sinai, ..., nota 2, p. 7.11 Cf. Ierodiacon Epifanie Norocel, Eftimie Patriarh de Tîrnovo şi legătuirile lui cu Biserica Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6/1966, p. 558-583.12 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 76.13 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul,..., p. 86.

neînduplecat al nălucirilor şi al tuturor fenomenelor de amăgire spirituală, un susţinător al

experienţei celei mai subtile şi mai autentice a prezenţei lui Dumnezeu. Merge până în cele

mai mici detalii în explicarea legăturilor bune şi rele dintre suflet şi trup14.

Sfântul Grigorie Sinaitul propune în scrierile sale o metodă a rugăciunii curate,

inspirată din metoda Sfântului Simeon Noul Teolog, citând direct din acesta în recomandările

sale. Cât priveşte rostirea rugăciunii numelui lui Iisus, „unii, zice Sfântul Grigorie Sinaitul,

recomandă să fie rostită cu gura alţii, cu mintea. Eu recomand şi una, şi alta. Căci uneori nu

poate mintea s-o spună, fiind copleşită de griji, alteori nu poate gura. De aceea trebuie să te

rogi cu amândouă, şi cu gura şi cu mintea. Trebuie numai să strigi liniştit şi neagitat, ca nu

cumva vocea tulburând simţirea şi atenţia minţii, să le împiedice. Aceasta până ce mintea,

obişnuindu-se cu lucrarea aceasta, va insista şi va primi putere de la Duhul, ca să poată să se

roage întreagă şi stăruitor. Atunci nu mai e nevoie să rosteşti cu gura, şi nici nu se mai poate;

ajunge atunci să săvârşeşti lucrarea cu mintea”15.

Totuşi Sfântul Grigorie Sinaitul, ca şi ceilalţi de altfel, nu atribuie o prea mare putere

acestui fel de-a ţine mintea în inimă. „Înţelegi, zice, că nimeni nu poate prin sine să ţină

mintea, de nu o va ţine-o Duhul (...), căci prin călcarea poruncilor Celui ce ne-a renăscut, ne-

am despărţit de Dumnezeu, pierzând simţirea Lui mintală şi unirea cu El. Alunecând mintea

de acolo şi despărţindu-se de Dumnezeu, e purtată pretutindeni, ca o roabă. Şi nu poate fi

oprită altfel decât dacă se supune lui Dumnezeu, şi e oprită de El, şi se va uni cu El cu

bucurie, şi se va ruga Lui continuu şi stăruitor (...). Înfrânează mintea şi reţinerea respiraţiei

prin strângerea gurii, dar numai în parte, şi iarăşi se împrăştie. Când vine însă lucrarea

rugăciunii, atunci ţine propriu-zis aceea la sine mintea şi o umple de bucurie şi o scapă de

robie”16.

Cu Sfântul Grigorie Sinaitul începe înnoirea isihasmului. În câteva decenii, Athosul

redevine o „centrală” spirituală, constituind, în acelaşi timp, un focar de radiaţie religioasă şi

culturală către noile pământuri ortodoxe: ţinuturile slavilor din Sud, Rusia, Ţările Române.

14 Ibidem, p. 87.15 Idem, Quomodo recitanda sit oratio, P.G. 150, 1332A [trad. rom.: Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să se zică rugăciunea, în Filocalia VII, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 172-173]. 16 Ibidem, P.G. 150, 1332BC [trad. rom., p. 173].