1

Bibliografie:

1. Pavel Abraham, Victor Nicolăescu, Ştefăniţă Bogdan Iaşnie – Introducere în

probaţiune. Supraveghere, asistenţă şi consiliere a infractorilor condamnaţi la sancţiuni

neprivative de libertate.

2. Floare Chipea

3. Sorin Rădulescu – Sociologia comportamentului social, editura Victor, Bucureşti,

1998

4. Sorin Rădulescu – Introducere în sociologia deianţei, editura Medicală, Bucureşti,

1990

5.

Curs 01, 1.03.2006

Scurt istoric al probaţiunii în România

Primele elemente de probaţiune au existat în vechea reglementare penală socialistă adoptată

în 1968 (Codul Penal 1968).

Articolul nr.90-91 prevedea că răspunderea penală putea fi înlocuită cu o răspundere care

atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ sau cu o formă de influenţare

obştească. Aceasta se realizează prin rezolvarea directă a unor anumite cauze de către organul

de influenţare obştească, trimiterea cauzei la o organizaţie din cele prevăzute la articolul

nr.145, în vederea luării unei măsuri de influenţă obştească sau influenţarea făptuitorului pe

garanţia unei organizaţii prevăzute la articolul nr.145 (vechiul cod).

Conform articolului nr.96 din Codul Penal încredinţarea făptuitorului pe garanţie se putea

dispune pe termen de 1 an de către procuror sau de către instanţa de judecată în cazul

infracţiunilor pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii de cel mult 6 luni şi erau

îndeplinite condiţiile:

- dacă fapta nu a produs urmări grave;

- dacă fapta în conţinutul ei concret şi în împrejurimile în care a fost săvârşită prezentă un

grad de pericol social redus;

- dacă din comportarea trecută şi prezentă a înfăptuitorului rezultă suficiente temeiuri ca

acesta poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Pentru încredinţarea pe garanţie era necesară în toate situaţiile, solicitarea organizaţiei din

care face parte făptuitorul dacă fapta s-a petrecut la locul de muncă sau în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu.

2

În celelalte cazuri se solicita organizaţia doar când se aprecia că aceasta era în măsură să

efectueze supravegherea.

Adunarea Generală a oamenilor muncii din organizaţia respectivă dispunea aplicarea

măsurilor ce urmau a fi luate pentru îndreptarea făptuitorului şi desemna colectivul de

supraveghere.

Articolul nr.97 din Codul Penal 1968 prevedea că măsura încredinţării, pe garanţie putea fi

remarcată dacă înăuntrul termenului de încredere se constată că făptuitorul nu dădea dovadă

de îndreptare sau era condamnat pentru o altă infracţiune.

Organizaţia căreia i se trimitea cauza, organul competent să ia măsuri de influenţare

obştească măsurile precum şi persoanele exceptate de la competenţă acestui organ au fost

reglementate prin legea nr.59 din 26.12.1968 privind comisia de judecată, publicată în

Buletinul Oficial/ azi Monitorul Oficial.

În articolul nr.27 se prevedea că măsurile de influenţarea obştească erau:

- mustrarea cu avertisment constă în dojenirea celui ce a săvârşit infracţiunea atrăgându-se

faţă de el o măsură mai severă;

- amenda între 50 – 2.000 lei cu excepţia minorului care nu realizează veniturile din

muncă.

Comisia putea să dispună afişarea hotărârilor după rămânerea definitivă la locul de muncă

la Consiliul executiv al Consiliilor populare.

Un alt act ce a cuprins acţiuni ce a cuprins acţiuni neprivative de libertate a fost Decretul –

Lege nr. 218 din 1977 care prevedea că în cazul săvârşirii unor fapte neprevăzute de legea

penală de către un minor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, se va dispune încredinţarea

acestuia colectivului în care munceşte/învaţă.

Minorului i se stabileau şi reguli stricte de disciplină şi comportare a căror îndeplinire era

urmărită de colectivele de muncă sau învăţătură şi de familie.

Prin legea nr.1 din 28.04.1987 privind modificarea şi completarea legii nr. 59 din 1968

privind Comisiile de judecată s-au inclus şi o serie de măsuri ce puteau fi explicate minorilor

precum şi măsurile de supraveghere.

Astfel minorul pe durata măsurii încredinţării colectivului în care munceşte sau învaţă,

aveau obligaţiile:

- să respecte cu stricteţe programul de muncă/învăţătură precum şi celelalte măsuri

prevăzute în regulamentul de ordine interioară ori regulament şcolar;

- să se conformeze regulilor de disciplină şi să respecte măsurile dispuse în vederea

îndeplinirii lui;

- să aibă o bună conduită la locul de muncă/învăţătură

3

- să aibă o comportare corectă în societate şi în familie şi să respecte legile tării şi regulile

de convieţuire socială.

Curs 2, 15.03.2006

Colectivul de muncă/învăţătură căruia i-a fost încredinţat minorul avea următoarele

obligaţii şi răspunderi:

- să urmărească şi să îndrume îndeaproape modul de comportare a minorilor la locul de

muncă sau învăţătură şi în societate în scopul îndreptării lui;

- să păstreze o legătură permanentă cu conducerea unităţii, şcolii, organizaţiei de sindicat,

tineret şi familia minorului în vederea luării celor mai bune măsuri pentru corectarea

acestuia;

- să pună în discuţie abaterile minorului de la regulile de comportare şi disciplină stabilite

depunând stăruinţă pentru îndreptarea lui;

- să sesizeze procurorul pentru a lua măsurile prevăzute de lege în cazul în care minorul

săvârşeşte din nou o faptă penală.

Pe lângă perfecţionarea continuă a prevederilor privind modalităţile de exercitare a

pedepselor privative de libertate din Codul Penal. S-au făcut şi alţi paşi concreţi într-o nouă

direcţie care demonstrează o adaptare la noile realităţi şi cerute de transformările sistemului

sancţionator dintr-un mediu închis (penitenciar) într-un mediu liber. Astfel s-a introdus în

sistemul juridic românesc instituţia probaţiunii ca modalitate de penalizare în regim de

libertate cu fundament socio-pedagogic caracterizat printr-o combinaţie între supraveghere şi

asistenţă.

În 1996 în cadrul Penitenciarului Arad s-a demarat un proiect pilot de probaţiune creat în

baza planului de acţiune integrată-parteneriat pentru justiţie. A fost conceput de Organizaţia

Europa pentru a sprijinii reformele fundamentale din cadrul sistemului de justiţie penală din

România.

Ideea fundamentală a programului iniţial a fost de a adopta principiile de organizare şi

funcţionare a activităţii de probaţiune şi asistenţă post-penală britanice la condiţiile din

România.

Scopurile proiectului:

- promovarea unor soluţii pentru descongestionarea penitenciarelor;

- evitarea unor efecte negative pe care închisoarea le are asupra unor categorii speciale,

îndeosebi minori;

4

- implicarea responsabilă a autorităţilor locale şi a grupului de asistenţi sociali voluntari în

reintegrarea socială a delicvenţilor;

- găsirea unui model optim de structuri şi funcţionare a unui serviciu de probaţiune.

După acest început, activitatea de probaţiune a cunoscut o puternică dezvoltare în special

în cursul anului 1997.

Astfel a fost înfiinţat în 1997, pe lângă Centrul de Reeducare a Minorilor din Găieşti,

Centrul de Probaţiune ale cărui activităţi erau exercitate atât la nivelul instanţelor de judecată,

la nivelul centrului, cât şi prin activităţile de sprijin după eliberarea din închisoare.

În august 1997 s-a înfiinţat Centrul de Probaţiune Focşani în parteneriat cu Serviciul Social

unde s-a experimentat un model scoţian de probaţiune. Activitatea centrului a constat în

exclusivitatea în asistenţă şi consiliere, atât prin derularea unor programe în penitenciar, cât şi

după eliberare.

În octombrie 1997 pe bază de parteneriat s-a înfiinţat Centrul experimental de probaţiune

Cluj prin parteneriatul dintre Penitenciarul Gherla, Spitalul Penitenciar Dej şi O.N.G.-ul

Fellowship – România.

În 1998 s-a înfiinţat în cadrul Direcţiei Generale Judiciare şi coordonare a strategiilor anti

infracţionale din Ministerul Justiţiei, Serviciul de Probaţiune ca Serviciu specializat de

Supraveghere a executării pedepselor comunitare.

În 1999 evenimentul cel mai important a fost Ordonanţa nr. 81 din 30.08.1999 prin care

Guvernul României a aprobat participarea Ministerului Justiţiei ca membru permanent la

Conferinţa Europeana Permanentă de Probaţiune. Aceasta promovează cooperarea

internaţională în domeniul sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în special prin schimb de

experienţă, informaţii referitoare la legislaţie, jurisprudenţă (totalitatea hotărârilor

judecătoreşti).

Practica de asistenţă socială în ţările europene, identificarea soluţiilor la problemele

comune, influenţarea opiniei publice, furnizarea de asistenţă şi expertiză în dezvoltarea

sancţiunilor şi măsurilor comunitare. La scurt timp după admiterea sa, Serviciul de Probaţiune

din cadrul Ministerului Justiţiei a prezentat în cadrul seminarului de la Postdam, în septembrie

1999, planul de dezvoltare al serviciilor de probaţiune din România.

Iniţierea şi desfăşurarea activităţilor menţionate a sensibilizat şi convins autorităţile române

de beneficiile pe care le poate aduce probaţiunea justiţiei penale. A fost adoptat de Guvern

după ce în prealabil a fost respins de Parlament, Proiectul de Lege privind Probaţiunea şi

anume:

- Ordonanţa nr. 92 din 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare

socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.

5

- Legea nr. 129 din 2002 probare şi completare a Ordonanţei Guvernului nr.92 din 2000

- Legea nr.211 din 2004 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunii,

Serviciul de Probaţiune şi-a schimbat denumirea în Serviciul de Protecţia a victimelor şi

reintegrare socială a infractorilor.

- Hotărârea Guvernului nr.1239 din 2000

Curs 3, 22.03.2006

Delicvenţa din perspectiva normativului penal

Contravenţia prezintă un pericol social mai puţin grav decât infracţiunea şi este sancţionată:

- sancţiuni contravenţionale principale: avertisment, amendă contravenţională, obligarea

contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, închisoarea

contravenţională dacă nu există consimţământul contravenientului la prestarea unei

activităţi în folosul comunităţii;

- sancţiuni contravenţionale complementare: confiscarea bunurilor destinate sau folosite

sau rezultate din contravenţie; suspendarea sau anularea avizului sau acordului sau

autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea activităţii; blocarea contului bancar;

suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului; desfiinţarea

lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Ordonanţa Guvernului nr.2 din 2001privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în

Monitorul Oficial nr.410 din 2001 aprobată cu modificări prin legea nr.180 din 2002

publicată în Monitorul Oficial nr.268 din 2002.

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie stabilită şi sancţionată prin Lege, prin

Ordonanţă, prin Hotărâre a Guvernului ori după caz prin Hotărârea Consiliului Local al

comunei, oraşului, municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, al Consiliului Judeţean

ori al Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Trăsăturile contravenţiei:

- faptă săvârşită cu vinovăţie

- faptă stabilită şi sancţionată prin Lege, prin Ordonanţă, Hotărâre a guvernului, a

Consiliului Local sau Judeţean.

6

Din punct de vedere etimologic termenul de probaţiune provine din latinescul probatio

care desemna o perioadă de demonstraţie sau p încercare, o punere la încercare după care

intervenea iertarea.

Acei condamnaţi care demonstrau dorinţa de schimbare de-a lungul perioadei stabilite (de

probă) erau iertaţi şi eliberaţi de alte implicaţii ale sistemului de justiţie penală.

Sistemele de drept reglementează diferitele instituţii ale probaţiunii în funcţie de rolul pe

care dreptul penal îl îndeplineşte în acel stat, de semnificaţia dată pedepsei, de percepţia

acestuia la nivel social, precum şi de locul pe care individul îl are în societatea respectivă.

În unele ţări instituţiile de probaţiune sunt incluse în categoria organelor de stat. În alte ţări

instituţiile au un caracter privat, statul exercitând doar o activitate de coordonare şi control. În

funcţie de gradul de implicare a statului în realizarea activităţilor de probaţiune se poate

afirma că există 2 tipuri de organizare a serviciilor însărcinate cu aplicarea prevederilor

legale privind probaţiunea:

- tipul exclusiv de stat

- tipul mixt

Caracterul activităţii de probaţiune. În literatura de specialitate s+au cristalizat mai multe

opinii:

- probaţiunea reprezintă o pedeapsă şi urmăreşte cauzarea unei referinţe a unei dureri;

această opinie este formulată de către personalul de probaţiune care nu a lucrat nici o data

ca asistent social. Personalul de probaţiune consideră că activităţile de probaţiune fac

parte din sfera juridicului. Metodele de asistenţă socială utilizate au doar caracterul

subsidiar.

- probaţiunea reprezintă un control asistenţial; ea urmăreşte acordarea de ajutor şi sprijin

pentru influenţarea comportamentelor oamenilor fără a cauza suferinţă. Se pune accent

într-o mai mare măsură pe caracterul de asistenţă socială a probaţiunii. Probaţiunea va

devenii un serviciu social specializat pentru delicvenţi (de exemplu în Scoţia din 1968

până azi serviciul de probaţiune a fost inclus în departamentul serviciilor sociale).

- probaţiunea este menţinută în sistemul justiţiei penale îndeplinind tot o dată funcţii ale

asistenţei sociale pe baza unei delimitări precise a sarcinilor şi rolurilor. Aceasta

reprezintă o soluţie de compromis cu avantaje şi dezavantaje în menţinerea echilibrului

penal-social.

- probaţiunea nu poate exista fără sancţiuni şi măsuri aplicate în libertate infractorilor (care

ţin de resortul sistemului penal), precum nu poate exista fără acţiuni de asistenţă şi

consiliere (care ţin de resortul asistenţei sociale).

7

Probaţiunea in unele state europene

Anglia şi Ţara Galilor

Administrarea fondurilor şi monitorizarea probaţiunii la nivel naţional este realizată de

către inspectoratul de probaţiune al maiestăţii sale. La nivel teritorial serviciul de probaţiune

este organizat în 56 de regiuni care se suprapun cu regiunile de organizare administrativă.

Londra are 6 regiuni de probaţiune, fiecare serviciu de probaţiune se află în

responsabilitatea unui Comitet de probaţiune. Acesta este alcătuit din magistraţi din care cel

puţin un judecător de la tribunalul regal.

Lucrătorii de probaţiune sunt implicaţi în diverse programe ale comunităţii locale. Ei oferă

asistenţă, consiliere şi terapie de grup pentru victimele criminalităţii. Organizează şi

desfăşoară activităţi speciale pentru prevenirea delicvenţei în şcoli, cartiere, etc.

Serviciul de probaţiune se află într-o permanentă schimbare şi adaptare la evoluţia societăţii

în ansamblul său şi a sistemului penal din care face parte, respectiv ele sunt plasate sub tutela

ministrului de interne.

Franţa

Sistemul de probaţiune s-a introdus în legislaţia franceză din anul 1957 în vigoare şi e

valabil până în prezent.

Probaţiunea presupune suspendarea sentinţei cu supunerea la probă a vinovatului şi

supravegherea acestuia prin Comitetele de probaţiune pentru liberaţi. Aceste Comitete se

aflau sub tutela administraţiei penitenciarelor din cadrul ministrului de justiţie francez.

Serviciul din cadrul administraţiei penitenciarelor care se ocupă cu reinserţia persoanelor

condamnate sunt organizate în 2 categorii:

1. cele care acţionează în mediu deschis asupra persoanelor condamnate să-şi efectueze în

stare de libertate serviciul se cheamă Comitetul de probaţiune şi asistenţă pentru liberaţi.

2. cele care acţionează în mediul închis (în detenţie) şi au în sarcină deţinuţii şi sunt acel

serviciu socio-educativ al instituţiilor penitenciare.

Comitetul de probaţiune şi asistenţă pentru liberaţi au următoarele atribuţii:

- efectuează anchete rapide la solicitarea instanţelor judecătoreşti (dacă instanţa nu deţine

toate informaţiile privind situaţia psihosocială a suspectului necesare liberării provizorii

sub control judiciar);

8

- supraveghează şi controlează modul de îndeplinire şi respectare a condiţiilor şi

obligaţiilor impuse de instanţele de judecată celor sancţionaţi cu pedepse neprivative de

libertate;

- efectuează programe speciale cu deţinuţii care au probleme psihosociale deosebite şi care

necesită o pregătire atentă pentru reintegrarea lor în societate;

- acordă asistenţă post-penală foştilor deţinuţi care după executarea integrală a pedepsei

solicită ajutor pentru rezolvarea problemelor sociale pe care le întâmpină;

- realizează contacte cu organele guvernamentale şi neguvernamentale care pot sprijini

acţiunea de reintegrare socială a infractorilor.

În 1999 s-a reformat sistemul execuţional penal prin unificarea celor 2 categorii de servicii.

Reforma permite o mai bună urmărire a condamnaţilor. Ei pot fi luaţi în sarcină în mod

alternativ de către mediul probaţional închis sau deschis astfel este eliminată structura

datorată trecerii de la un serviciu la altul.

Cele 186 de servicii socio-educative ale instituţiilor şi asistenţă pentru liberaţi au fost

înlocuite prin reformă cu 100 de servicii penitenciare de inserţie şi probaţiune. Acestea au

competenţe mult lărgite în deosebi în mediu închis mai ales în privinţa formării profesionale

şi în materie sportivă.

Olanda

Serviciul de probaţiune olandez are în prezent un caracter mixt. Aproape 90% din ofiţerii

de probaţiune sunt angajaţi ai unor instituţii private a căror activitate este subvenţionată şi

controlată de către statul olandez.

Organizaţiile de probaţiune şi asistenţă post-penală se implică în toate fazele procesului

penal. Începând cu instrumentarea cauzei, judecata şi condamnarea, precum şi după

executarea pedepsei. Obiectivele serviciilor de probaţiune olandez sunt promovarea integrării

şi reintegrării în societate a celor care au fost judecaţi sau condamnaţi conform legii penale.

Trăsătura principală a serviciului de probaţiune este aceea că în cauzele penale trebuie să se

facă întotdeauna evaluarea personalităţii infractorului.

România

Principiile activităţii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor.

9

- respectarea legii şi a hotărârii judecătoreşti;

- respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane şi evitarea discriminării pe orice

temei;

- sprijinirea şi încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate şi consiliate în

vederea reintegrării lor în societate şi a asumării responsabilităţii pentru propriile acţiuni.

Colaboratorii Serviciului de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor de

pe lângă Tribunalul Bihor (cu sediul în Oradea):

- Instanţele de Judecată şi Parchetele Judeţului Bihor

- Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bihor şi Penitenciarul Bihor

- Prefectura Bihor

- Consiliul Local

- Direcţia Generală Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia copilului

- Inspectoratul Şcolar Judeţean Bihor

- Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă Bihor

- Direcţia de Sănătate Publică Bihor

- O.N.G.

- Reprezentanţi ai cultelor religioase

Curs 4, 29.03.2006

Acte normative din domeniul probaţiunii

1. Ordonanţa Guvernului României nr.92 din 29 august 2000 privind organizarea şi

funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a

executării sancţiunilor neprivative de libertate (Monitorul Oficial 423 din 1 septembrie

2000);

2. Hotărârea Guvernului nr.1239 din 29 noiembrie 2000 privind aprobarea regulamentului

de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.92 din 2000 (Monitorul Oficial

nr.651 din 13 decembrie 2000);

3. Legea nr.129 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.92 din 2000

(Monitorul Oficial nr.190 din 20 martie 2002);

4. Legea nr.211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei

victimelor infracţiunilor (Monitorul Oficial nr.505 din 4 iunie 2004);

5. Codul Penal al României;

6. Codul de Procedură Penală.

10

Indicele de criminalitate – rata criminalităţii se calculează la 10.000 – 100.000 locuitori

prin raportarea numărului de infracţiuni sau delicvenţi la totalul populaţiei cu răspundere

penală pe diferite perioade de timp.

Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere a sancţiunilor neprivative de libertate si-

au modificat denumire în Servicii de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a

Infractorilor.

Conform Ordonanţei Guvernului nr.92 din 2000 sub autoritatea Ministerului Justiţiei,

respectiv pe lângă fiecare Tribunal Judeţean funcţionează un astfel de serviciu. Are atribuţii:

- supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor de supraveghere şi

obligaţiilor pe care instanţele de judecată i le stabileşte pe durata termenului de încercare

(aceste măsuri de supraveghere şi obligaţii ale condamnaţilor sunt prevăzute în articolul

86, aliniat 1, literele a-f);

- supraveghează executarea obligaţiilor impuse minorului de către instanţă în timpul

libertăţii supravegheate, prevăzute in cazul articolul 103, literele a-c din Codul Penal;

- întocmesc la cererea instanţelor de judecat şi la cererea organelor de urmărire penală

referate de evaluare cu privire la persoanele condamnate majore sau minore sau la

inculpaţi;

- colaborează cu instanţele publice în vederea executării măsurii obligatorii minorului la

prestarea unei activităţi neremunerate într-o instituţie de interes public;

- desfăşurarea la cerere activităţi de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce priveşte

comportamentul social, de grup şi individual;

- iniţiază şi derulează programe speciale de reinserţie socială pentru persoane condamnate

la pedeapsa închisorii a căror pedeapsă a fost înlăturată prin lege, măsură educativă a

internării într-un centru de reeducare;

- iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a

minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni;

- iniţiază şi derulează împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu

organizaţii non guvernamentale şi guvernamentale române şi străine programe de

resocializare a persoanelor care pot beneficia de probaţiune şi care au solicitat să participe

la aceste programe. Aceste programe de resocializare vin să sprijine condamnaţii în

vederea respectării condiţiilor impuse de Instanţa de Judecată şi în vederea reintegrarii

sociale;

- colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele fizice şi juridice în

vederea identificării locurilor de muncă disponibile, cursurilor şcolare, cursurilor de

calificare/recalificare profesională;

11

- orice alte atribuţii prevăzute de lege;

- Serviciile de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare Socială a Infractorilor împreună cu

personalul specializat în asistenţă şi consiliere din cadrul Administraţiei Penitenciarelor

pot derula programe privind activităţi educative, soci-educative, de instruire şcolară şi

formare profesională pentru persoanele condamnate;

- întocmesc referate de evaluare ale condamnaţilor;

- întocmesc un plan de supraveghere a măsurilor prevăzute de Instanţa de Judecată.

ETC.

Infracţiunea

Conform articolului 17, aliniat 1 din Codul Penal al României infracţiunea este fapta care

prezintă pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Prin faptă socialmente periculoasă se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce

atingere uneia din valorile arătate în articolul 1 din Codul Penal (România, suveranitatea,

independenţa şi unicitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi

întreaga ordine de drept) şi pentru sancţionarea căreia legea a prevăzut că e necesară aplicarea

unei pedepse.

Este clar că infracţiunea este o faptă, deci o manifestare exterioară a omului îndreptată

împotriva valorilor din articolul 1 din Codul Penal.

Fapta omului se poate înfăţişa sub forma unei acţiuni sau inacţiuni.

Prin acţiune (comisiune) se înţelege o manifestare de voinţă compusă dintr-un act sau mai

multe acte materiale prin care subiectul folosindu-se de propria energie sau de o energie

străină urmăreşte să producă o schimbare în lumea exterioară (de exemplu distruge, sustrage,

loveşte).

Inacţiunea (omisiunea) constă dintr-un comportament pasiv, o manifestare de voinţă

realizată însă prin abţinerea subiectului de la îndeplinirea unei obligaţii legale, lăsând să

acţioneze în exterior alte energii pe care avea datoria să le oprească şi care au produs o

modificare negativă în lumea exterioară.

Fapta penală trebuie să aparţină unei persoane fizice în viaţă, iar uneori legea cere ca

subiectul să aibă o anumită calitate (un exemplu ar fi delapidarea).

Gradul de pericol social diferă de la o infracţiune la alta în raport de însemnătatea valorii

sociale prejudiciate prin fapta penală (de exemplu omorul e sancţionat mai grav decât furtul).

Diferenţierea de pericol social generic (general) al infracţiunilor este exprimată de limitele

de pedeapsa (minimum şi maximum) prevăzut de legea penală pentru fiecare infracţiune în

parte.

12

Pericolul social evaluat de legiuitor are un caracter abstract (pericol social generic), spre

deosebire de pericolul social pe care îl are în vedere instanţa de judecată în caz concret ţinând

cont de: complexitatea unei cauze, persoana infractorului, si aşa mai departe.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt:

- pericolul social al faptei săvârşite;

- vinovăţia;

- fapta să fie prevăzută de legea penală.

Lipsa oricărei din trăsăturile enunţate face ca fapta să nu fie infracţiune.

Elementele constitutive ale infracţiunii

Potrivit opiniei dominante acestea sunt:

- obiectul

- latura obiectivă

- subiectul

- latura subiectivă

Seminar 05.04.2006

Delicvenţa din perspectiva normativului penalului

Din punct de vedere juridic – un comportament delincvent (penală) este definită printr-o

serie de trăsături specifice care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative.

Trăsături:

1. reprezintă o faptă, o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal prin

care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;

2. fapta este comisă de o anumită persoană care acţionează deliberat, conţinut şi

responsabil (are răspundere penală);

3. fapta trebuie să fie încriminată şi sancţionată de legea penală

- legea nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară în materie penală;

- legea nr. 39 din 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;

- ordonanţa de urgenţa a guvernului nr. 175 din 1999 privind înfiinţarea Agenţiei pentru

organizarea Centrului Regional pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii

transfrontaliere (S.E.C.I.).

13

Delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, fapte

imputabile anumitor persoane şi constitutivă de efect juridice, adică de răspundere penală.

Răspunderea penală apare atunci când există o faptă antisocială reală, săvârşită de o

anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând fapta trebuie încriminată de

legea penală.

Inexistenţa uneia sau mai multora dintre aceste trăsături: inegalitatea, vinovăţia,

încriminarea conduce practic la inexistenţa delictului sau crimei ca atare.

Principiul legalităţii delictului/infracţiunii şi a sancţiunii este înscris în marea majoritate a

legislaţiilor moderne reprezentând suprema garanţie a respectării drepturilor şi libertăţilor

individuale.

În funcţie de gravitatea şi intensitatea sancţiunii aplicate într-o serie de sisteme penale se

face distincţia între:

- delicte sau crime politice considerate ca deosebit de grave cum sunt cele care violează

ordinea socială normativă, siguranţa statului şi a instituţiilor fundamentale;

- delicte sau crime de fapt comun îndreptate contra proprietăţii private bunelor moravuri

(prostituţia, cerşetoria, vagabondajul, proxenetismul, drogurile, violenţa domestică).

Recunoaşterea unor diferenţe între cele 2 tipuri de delicte se concretizează în existenţa unui

sistem special de sancţiuni pentru delictele politice, teoretic mai blând decât sistemul

sancţiunilor aplicate delictelor de drept comun.

Curs 5, 05.04.2006

1. Obiectul infracţiunii oferă posibilitatea unei cunoaşteri a tuturor intereselor, valorilor

considerate ca importante, utile şi ca atare supuse protecţiei juridice prin legea penală. În

teoria dreptului penal românesc se face distincţia între:

a) obiectul comun tuturor infracţiunilor al infracţionalităţii în general îl constituie

interesele colective de diferite categorii, anumite interese individuale considerate

importante pentru viaţa colectivităţii, normele de constituţie existente.

b) obiectul generic sau de grup care este format din valorile sociale de aceeaşi natură

ocrotite de normele penale şi care pot fi legate numai prin anumite acţiuni sau

inacţiuni (este comun pentru o anumită grupă de infracţiuni). Grupelor de infracţiuni le

corespund titlurile din codul penal, partea specială.

Titlu 1: infracţiuni contra siguranţei statului

14

Titlul 2: infracţiuni contra persoanei

Titlul 3: infracţiuni contra patrimoniului

Infracţiunile pot fi prevăzute şi în legile speciale. De exemplu: infracţiuni la regimul

circulaţiei pe drumurile publice.

c) obiectul juridic complex este format din cel puţin 2 valori sociale diferite ocrotite de

norma penală, care sunt legate prin acţiuni separate pentru ca infracţiunea să se

consume. De exemplu tâlhăria.

2. În latura obiectivă a infracţiunii se include acţiunea sau inacţiunea specifică fiecărei

infracţiuni, precum şi rezultatul delictuos, atunci când acesta este prevăzut de legea penală ca

o condiţie de existenţă a infracţiunii.

Pot exista infracţiuni în care sub aspect obiectiv existenţa unei infracţiuni şi condiţia

producerii unui rezultat material să nu se pretindă.

Rezultatul are loc prin chiar efectuarea activităţii încriminate (omorul în comparaţie cu

incendierea).

Trebuie avut în vedere şi modul de executare în general al infracţiunilor. Există infracţiuni

comisive (implică o manifestare efectivă acest material). De exemplu furtul.

Infracţiuni omisive (a nu face altceva).

3. Comisiune prin omisiune are loc prin a comite o omitere. Trebuie să existe raportul de

cauzalitate între cele 2 fenomene: cază şi efect.

Infracţiunea

Subiectul infracţiunii este persoana care comite infracţiunea. Pentru a fi subiect al

infracţiunii trebuie sa se îndeplinească anumite condiţii:

- să fie persoană fizică.

Persoanele juridice nu pot fi subiecţi de drept penal pentru că s-ar contravenii principiului

fundamental al răspunderii penale (articolul nr. 272 Codul Penal).

- persoana să fie împlinit vârsta de 14 ani.

Persoanele sub această vârstă se află în epoca iresponsabilităţii absolute pentru că nu au

atins gradul de dezvoltare fizică şi psihică care să le permită înţelegerea caracterului

socialmente periculos al urmărilor acţiunii sau inacţiunii, deci nu au discernământ.

Prezumţia inexistenţei discernământului din punct de vedere penal este absolută pentru că

în nici o împrejurare nu se va putea dovedi contrariul adică existenţa acestuia.

Între 14-16 ani neîmpliniţi, răspunderea penală este condiţionată de existenţa

discernământului care trebuie dovedit. Ca atare pentru a avea loc răspunderea penală,

15

discernământul trebuie dovedit pentru fiecare caz în parte. Persoane aflate în această categorie

au o responsabilitate relativă.

Între 16-18 ani neîmpliniţi operează principiul răspunderii penale cu excepţia cazurilor

când s-a lucrat fără discernământ.

Articolul nr. 99 – limitele răspunderii penale – prevede minorul care nu a împlinit vârsta

între 14-16 ani răspunde penal atunci dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Discernământul care nu este definit de lege, presupune capacitatea bio-psihică a persoanei

de a acţiona în cunoştinţă de cauză în sensul că îşi dă seama de acţiunea sau inacţiunea sa şi

de urmările ei socialmente periculoase şi că poate fi stăpân pe voinţa sa în raport cu acţiunea

sau inacţiunea concretă.

Stabilirea existenţei sau inexistenţei discernământului se face de organele juridice pe baza

anchetei sociale care se întocmeşte de Autoritatea Tutelară şi a unei expertize psihiatrice.

Majoritatea infracţiunilor în forma lor de bază pot fi comise de orice persoană care

îndeplineşte condiţiile pentru antrenarea răspunderii penale. Sunt cazuri când pentru realizarea

unor infracţiuni, subiectul trebuie să îndeplinească şi alte condiţii prevăzute expres în norma

de încriminare. De exemplu militar, funcţionar, medic, organ judiciar, o anumită cetăţenie,

etc.

Făptuitorul se numeşte subiect activ al infracţiunii, iar persoana asupra căreia se îndreaptă

acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă poartă denumirea de subiect pasiv (victimă a

infracţiunii).

4. Latura subiectivă – înţelegem ansamblul proceselor psihice ce se înregistrează în

raportul ce intervine între infractor şi fapta sa.

Vinovăţia/culpabilitatea reprezintă una din condiţiile răspunderii penale şi în acelaşi timp

un element constitutiv al infracţiunii. Acolo unde nu se constată existenţa vinovăţiei nu se

poate vorbi de infracţiune. Culpabilitatea sau vinovăţia se prezintă în exclusivitate sub 2

forme:

- intenţie

- culpă

Atât intenţiei ca forma cea mai gravă a vinovăţiei, cât şi culpei ca formă mai uşoară le

corespund anumite stări, anumite procese psihice, caracteristic care le diferenţiază calitativ şi

în funcţie de această diferenţiere legea penală însăşi instituie consecinţe juridice diferite.

Culpabilitatea constă într-un raport psihic între autor şi fapta sa. Psihologia învederează un

fapt elementar şi anume că în orice acţiune a noastră într-o formă mai mult sau mai puţin

16

sesizabilă participăm cu întreaga noastră fiinţă fizică, cu inteligenţa, afectele, voinţa,

percepţiile şi reprezentările noastre.

Actele infracţionale angajează în special întreaga sferă a vieţii psihice, chiar dacă unii

factori psihici sunt dominanţi, iar alţii secundari. Ca urmare şi în acţiunile infracţionale vom

întâlni o motivaţie, scopuri, conflicte de conştiinţă, emoţii puternice, etc.

În procesele intenţionate se includ şi elemente de cunoaştere specifică; semnificaţia

antisocială a activităţii concepute, cunoaşterea interdicţiei acestor activităţi. Cu toate acestea

infractorul preferă activitatea delictuoasă şi adoptă o poziţie antisocială conştientă ce defineşte

starea de vinovăţie, adică intenţia.

Curs 6, 12.04.2006

În funcţie/în raport cu rezultatele pe care le vizează infractorul se distinge între intenţia

directă şi cea indirectă.

În cea directă infractorul are reprezentarea acţiunii ce se va efectua şi rezultatul pe care-l

doreşte.

În cea indirectă prin executarea infracţiunii infractorului întrevede posibilitatea mai multă

rezultate în afară de cel dorit. De exemplu cineva doreşte să ucidă cu arma adversarul său care

se găseşte într-un grup de persoane.

O altă modalitate a intenţiei ar fi intenţia depăşită sau preterintenţia în care prin acţiune se

urmăreşte un rezultat precis determinat, dar se produce un rezultat cu totul diferit. De exemplu

cineva îşi ameninţă adversarul cu arma pentru a-l îndepărta şi adversarul are un şoc şi moare.

O altă intenţie ar fi cea care apare concomitent cu acţiunea. De exemplu cineva se duce

într-un magazin de bijuterii pentru a examina un obiect de preţ şi în timp ce îl admiră se

găseşte în el intenţia de a-l sustrage.

O altă intenţie ar fi cea supravenită care apare ulterior săvârşită unei acţiuni. De exemplu

cineva plecând de la un prieten cu un alt palton se găseşte în el intenţia de a-l păstra.

În funcţie de gradul de pericol social legal pe care-l prezintă aceeaşi infracţiune poate avea

un conţinut de bază simplu, un conţinut agravat (calificat) şi un conţinut atenuat.

Conţinutul simplu/de bază cuprind un minim de caracteristici ale elementelor infracţiunii

care sunt necesare pentru existenţa ei. De exemplu furtul, prevăzut la articolul nr. 208 din

Codul Penal.

Conţinutul agravat/calificat cuprinde pe lângă conţinutul simplu şi alte elemente fie

obiective, subiective, şi unele şi altele denumite circumstanţe de agravare deoarece fac ca

17

fapta să capete acest caracter. De exemplu furtul calificat, prevăzut în articolul nr. 209 din

Codul Penal.

Conţinutul atenuat are unele caracteristici de ordin obiectiv sau subiectiv datorită cărora

fapta un pericol social mai redus în raport cu conţinutul de bază al infracţiunii. Aceste

caracteristici sunt denumite circumstanţe de atenuare. De exemplu uciderea din culpă,

prevăzută în articolul nr. 178 din Codul Penal sau prunc-uciderea prevăzută în articolul nr.

177 din Codul Penal au conţinut atenuat datorită factorului subiectiv în raport cu cel al

infracţiunii de bază prevăzută în cazul de fată de articolul nr. 174 din Codul Penal, adică

omorul.

Culpa este tot o formă a vinovăţiei, dar în comiterea infracţiunii lipseşte intenţia şi există

doar culpa (greşeala). Legea pedepseşte faptele săvârşite din culpă într-u cât

infractorul/făptuitorul trebuia să prevadă sau să cunoască urmările acţiunilor sale. De exemplu

de culpă: neatenţia/nebăgarea de seamă/necunoaşterea prevederilor legale, etc. În dreptul

Românesc necunoaşterea prevederilor legale nu absolvă făptuitorul de răspundere.

Ca regulă infracţiunile săvârşite din culpă sunt sancţionate mai uşor de lege decât cele

săvârşite cu intenţie.

Doar legea este cea care prevede infracţiunile din culpă. De exemplu uciderea cu intenţie

se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani, articolul nr. 174 din Codul Penal; uciderea

din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Forme ale culpei în literatura de specialitate sunt:

- forma uşoară (levis)

- forma gravă (levisima)

- forma intermediară (lata)

Categoriile şi limitele generale ale pedepselor

Articolul nr. 53 din Codul Penal indică categoriile şi felul pedepselor indicându-se limitele

lor generale (minimul şi maximul) după felul în care se aplică şi pe baza importanţei care se

atribuie pedepsei sub raport funcţional se face următoarea clasificare:

a) pedepse principale:

- detenţiunea pe viaţă

- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani

- amenda (penală) de la 1,000,000 lei la 500,000,000 lei

Orice infracţiune se sancţionează cu o pedeapsă principală care poate fi:

-

-

-

18

A fost introdusă prin decretul de lege nr. 6 din 7.01.1990 ca urmare a abolirii pedepsei cu

moartea. Pentru unele infracţiuni pot fi prevăzute 2 pedepse principale alternative (detenţiune

pe viaţă sau închisoare; închisoarea sau amenda).

Pedepsele principale pot uneori să fie înlocuite sau comutate; înlocuirea presupune o

reapreciere a pedepsei în unele cazuri de agravare sau atenuare şi aplicarea unei pedepse în

locul alteia. De exemplu articolul nr. 63, indice 1 care prevede înlocuirea amenzii cu pedeapsa

închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită (dacă cel condamnat se sustrage

cu rea credinţă de la executarea amenzii).

Posibilitatea înlocuirii închisorii cu amenda există cu ocazia stabilirii pedepsei de către

instanţă în condiţiile articolului nr. 76 litera e.

Comutarea are loc în caz de graţiere, de exemplu: pedeapsa detenţiunii pe viaţă se comută

în închisoare pe 25 de ani.

Închisoarea constă fie în privarea de libertate a condamnatului care este scos de regulă din

mediul în care trăieşte şi depus în alt mediu prevăzut anume de lege, fie executarea ei în stare

de libertate. În prima situaţie condamnatul este izolat de familie şi ceilalţi membrii ai

societăţii pe un termen stabilit prin hotărâre definitivă de condamnare. În a doua situaţie

pedeapsa închisorii se poate executa şi în stare de libertate sau să aibă loc suspendarea

condiţionată a executării pedepsei.

Regimul executării pedepsei cu închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a

presta o muncă utilă dacă sunt apţi pentru aceasta pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată

faţă de condamnaţi pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a

locurilor de deţinere.

Munca prestată de condamnat este remunerată cu excepţia muncilor cu caracter

gospodăresc necesare locului de deţinere.

Infractorul poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei.

Libertatea condiţionată operează:

- după ce s-a executat cel puţin 2 treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu

depăşeşte 10 ani sau cel puţin 3 pătrimi în închisori mai mari de 10 ani condamnatul este

stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi de îndreptare ţinându-se seama şi de

antecedentele sale penale (articolul nr. 59 din Codul Penal).

Amenda este o pedeapsă principală care constă în suma de bani pe care condamnatul

trebuie să o plătească statului. Astfel se diminuează silit patrimoniul infractorului. În Codul

Penal ea este întotdeauna alternativă cu pedeapsa închisorii urmând ca instanţa să aprecieze

când este cazul aplicării orientându-se după criteriile din articolele nr. 72, 27 din Codul Penal.

Ele prevăd acele chestiuni de individualizare a pedepsei.

19

În legile speciale se întâlnesc cazuri de sancţionare numai cu amendă, dar în Codul Penal

nu.

Amenda este cea mai blândă pedeapsă, ea este uşor adaptabilă putând fi proporţionalizată

şi individualizată, iar în cazul unor erori judiciare se suportă mai uşor; nu este supusă altor

restricţii ca în cazul închisorii.

b) pedepsele complementare sunt:

- interzicerea unor drepturi de la 1 an la 10 ani

- degradarea militară

Pedepsele complementare sunt sancţiuni care se aplică de către instanţă alături de pedeapsa

închisorii sau a detenţiunii pe care o completează ele ne putând fi de sine stătătoare. Odată

aplicate nu pot fi revocate. Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie atunci când

sunt prevăzute în textul incriminator şi facultativă când se lasă la latitudinea instanţei.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa

principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că această pedeapsă

este necesară când legea o prevede, aplicarea ei este obligatorie.

Pedeapsa complementară constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

- dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice

(deputat, consilier);

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat (ministru, judecător,

poliţist);

- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a executa o profesie ori de a desfăşura o activitate de

natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii (de a mai fi

medic, conducător auto);

- dreptul de a fi tutore/curator.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după graţierea totală sau a restului de

pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

Pedepsele complementare sunt prevăzute în articolul nr. 64 din Codul Penal.

c) pedeapsa accesorie care presupune interzicerea unor drepturi anume prevăzute

de lege.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în articolul nr. 64

pedepse. Ele sunt alipite la pedeapsa principală a închisorii şi nu produc efecte în cazul

condamnării la pedeapsa amenzii.

20

Deşi pedeapsa accesorie are conţinut asemănător şi caracter comun cu pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, dat fiind faptul că ambele însoţesc pedeapsa

închisorii pe care o completează există şi unele deosebiri între acestea:

a) în timp ce pedeapsa complementară poate consta în interzicerea unui singur drept sau a

unora din drepturile înscrise în articolul nr. 64 din Codul Penal pedeapsa accesorie

vizează totalitatea drepturilor prevăzute în acest articol;

b) în ceea ce priveşte durata pedepsei accesorie nu are limite proprii împrumutându-le de la

pedeapsa principală a închisorii din care derivă în timp ce pedeapsa complementară are o

durată definitivă pe care o stabileşte instanţa de fond;

c) pedepsele complimentare intervin pentru întregirea, completarea efectului şi scopului

urmărit de pedeapsa principală pe lângă care s-au pronunţat, în timp ce pedeapsa

accesorie asigură eficienţa conţinutului pedepsei principale pe toată durata acesteia;

d) pedepsele complimentare produc efecte după ce s-a executat pedeapsa închisorii ori după

graţiere sau după trecerea perioadei de prescripţie a acesteia, pe când pedepsele accesorii

produc efecte din momentul rămânerii definitive a hotărârii condamnării până la

executarea pedepsei.

Curs 7, 03.05.2006

Răspunderea penală

Ca formă a răspunderii juridice, există din momentul comiterii unei infracţiunii şi constă

din obligaţia infractorului de a suporta consecinţele penale ale comiterii infracţiunii.

Tragerea efectivă la răspundere penală se realizează în cadrul raportului procesual penal cu

scopul apărării societăţii împotriva infracţiunilor.

Instanţa de judecată din momentul constatării existenţei răspunderii penale urmează să

stabilească şi să aplice sancţiunile potrivit criteriilor din articolele nr. 72 si nr. 27 din Codul

Penal.

Definiţie: activitatea de stabilire şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru diverse

infracţiuni atât în abstract (legal), cât şi în concret (judiciar) se numeşte individualizare.

Sancţiunile penale pentru a-şi atinge scopul şi pentru a avea eficienţă funcţiile lor trebuie

să fie corect individualizate pentru a nu cauza suferinţe inutile condamnatului ori să-l

încurajeze să comită noi fapte prevăzute de legea penală.

Individualizarea sancţiunilor constituie un principiu de bază în legislaţia penală

românească şi ea este: legală, judiciară şi administrativă.

- individualizarea legală o face însuşi legiuitorul ţinând seama de gradul de pericol social

abstract determinat în principal de valoarea socială supusă ocrotirii penale prin indicarea

speciei sancţiunii şi a limitelor sale pentru fiecare infracţiune prin prevederea pedepselor

21

alternative (închisoare sau amendă) şi a celor complementare, prin dispoziţiile privitoare

la sancţionarea tentativei (nu pentru toate faptele se sancţionează tentativa) şi a minorilor,

precum şi prin indicarea criteriilor generale pe care trebuie să le aibă în vedere instanţa cu

ocazia individualizării judiciare;

- individualizarea judecătorească are loc cu prilejul soluţionării cauzei de către instanţă şi

constă în concretizarea sancţiunilor în cadrul limitelor legale;

- individualizarea administrativă se realizează la locul de executare a sancţiunilor de către

administraţia acestuia.

Locul central îl ocupă individualizarea judecătorească deoarece prin ea se determină gradul

răspunderii penale concrete reflectată în sancţiunea concretă aplicată pentru o faptă concretă

unui infractor concret faţă de care urmează să se realizeze reeducarea.

Criteriile de individualizare a pedepsei

La individualizarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului penal în

măsura în care nu există derogări prin normele speciale. După aceea se efectuează operaţia de

încadrare a faptei într-o normă incriminatoare în funcţie de realizarea ipotezei acesteia

(structura normei juridice: ipoteză (furtul, violul, înşelăciunea, trădarea), dispoziţie (a nu se

săvârşi), sancţiune(conform Codului Penal în vigoare).

Se ia în vedere apoi limitele speciale ale pedepsei între care instanţa stabileşte pedeapsa

concretă în funcţie de gradul de răspundere penală a făptuitorului.

În cazul închisorii limitele generale sunt de la 15 zile la 30 de ani. Pentru furt limitele

speciale ale închisorii pentru furt simplu sunt de la 1 an la 12 ani.

Pentru individualizarea pedepsei se ia în considerare gradul de pericol social al faptei

concrete comise ţinând seama de conţinutul ei, precum şi de toate situaţiile, stările,

împrejurările şi întâmplările exterioare conţinutului legal al infracţiunii care însoţind fapta îi

dau un anumit grad de pericol social concret. Se va ţine seama de modul cum se poate comite

fapta (prin acţiune sau omisiune), modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul

comiterii, importanţa obiectului material, felul urmărilor şi mărimea acestora. Se ţine seama

de asemenea de forma vinovăţiei (care este intenţia sau culpa), de mobilul şi scopul

infracţiunii.

Personalitatea infractorului se are în vedere sub o serie de aspecte, şi anume:

- dezvoltarea sa psihologică;

- condiţiile de viaţă;

- pregătirea profesională;

- preocupările;

22

- conduita în familie, în societate, la locul de muncă;

- vârsta;

- calitatea pe care o are: funcţionar public, militar, medic, rudă cu victima, etc.;

- este sau nu recidivist;

- atitudinea faţă de victimă;

- urmările faptei;

- sinceritatea faţă de organele judiciare;

- calitatea de făptuitor: autor, coautor, instigator, complice.

Toate acestea vor fi analizate în legătură cu acţiunea sau inacţiunea comisă care nu poate fi

desprinsă de făptuitor. Se va ţine seama şi de împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Circumstanţele agravate sunt împrejurări care constau în calităţi sau situaţii de care nu

depinde realitatea conţinutului infracţiunii. Adică fapta este infracţiune indiferent de existenţa

circumstanţelor însă acestea privesc făptuitorul sau fapta şi le determină gradul de pericol

social concret deoarece agravează sau atenuează răspunderea penală a infractorului.

Caracterul atenuant/agravant al unor circumstanţe este obligatoriu deoarece acesta este

stabilit prin lege (articolul nr. 73 si nr. 75 din Codul Penal), iar altele enumerate cu titlu

exemplificativ (articolul nr. 74 din Codul Penal), produc efecte atenuate sau agravate numai

daca instanţa consideră. Altfel spus legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei caracterizarea

circumstanţelor atenuante sau agravante şi altor împrejurări decât cele enumerate în legea

penală care are tot caracter legal.

Conform articolului nr. 73 din Codul Penal constituie circumstanţe atenuante de care

instanţa este obligată să ţină cont următoarele împrejurări:

- depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;

- săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o

provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă printr-o atingere gravă a

demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Potrivit articolului nr. 74 din Codul Penal următoarele împrejurări pot fi considerate

circumstanţe atenuante (ele sunt lăsate la aprecierea instanţei):

- conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

- stăruinţa depusă de infractori pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba

pricinuită;

- atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa

autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperiri sau arestării

participanţilor;

23

Împrejurările care constituie circumstanţe atenuante nu sunt doar cele prevăzute în

articolul nr. 74 din Codul Penal. Ele sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată, iar aceasta

poate avea în vedere şi alte împrejurări decât cele enumerate.

Potrivit articolului nr. 75 din Codul Penal constituie circumstanţe agravante următoarele

împrejurări:

- săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună;

- săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei ori

prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;

- săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu

un minor;

- săvârşirea infracţiunii din motive josnice;

- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei;

- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o

calamitate.

Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un

caracter grav.

Efectele circumstanţelor agravante/atenuante în individualizarea pedepsei

În cazul în care există circumstanţe atenuante pedeapsa principală (închisoarea, amenda),

se reduce sau se schimbă conform articolului nr. 76 din Codul Penal.

În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul

special al infracţiunii. Dacă maximul special este neîndestulător în cazul închisorii se poate

adăuga un spor de până la 5 ani care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul

amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.

Minoritatea

Răspunderea penală a minorilor

Infracţionalitatea sau criminalitatea minorilor cu toate că este parte componentă a

infracţionalităţii în general prezintă anumite particularităţi determinate de o multitudine de

caracteristici biologice, psihologice, sociale pe care legiuitorul le-a avut în vedere când a

reglementat răspunderea penală a infractorilor minori.

Minoritatea potrivit legii penale cât şi civile se consideră că durează până la împlinirea

vârstei de 18 ani, chiar şi atunci când femeia se căsătoreşte înainte de această vârstă (15 ani

24

sau 16 ani) şi au statut de persoană majoră conform articolului nr. 8 din Decretul nr. 31 din

1954 privind persoanele.

Vârsta majoratului începe din momentul în care expiră ultima zi a celor 18 ani trecuţi de la

naşterea unei persoane. De exemplu persoana născută la 10 iunie 1960 va împlini vârsta de 18

ani la 9 iunie 1978, deci la 10 iunie va fi major.

Legea penală face distincţie între minorii care nu răspund sau răspund penal.

Minoritatea este o cauză de atenuare a răspunderii penale şi implicit a regimului

sancţionator. Grija legiuitorului sub acest aspect nu este întâmplătoare pentru că minorii pot fi

mai uşor determinaţi să comită fapte penale decât majorii, dar şi alt aspect pot fi mai uşor

reeducaţi fiind mai maleabili, dezvoltarea lor fizică şi psihică fiind în curs.

Aceste considerente au determinat legiuitorul să adopte întâi măsurile educative şi numai

în ultima instanţă să-i sancţioneze.

Articolul nr. 99 din Cod Penal stabileşte limitele răspunderii penale a minorilor:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (până la 14 ani minorul se

află în epoca iresponsabilităţii absolute);

- minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a

săvârşit fapta cu discernământ (de la 14 la 16 ani neîmpliniţi răspund numai dacă au

lucrat cu discernământ);

Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica

o pedeapsă. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative

nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt

închisoarea sau amenda penală prevăzute de legea pentru infracţiunea săvârşită.

Limitele pedepselor se reduc la jumătate pentru minori. Ca de exemplu: limitele generale

pentru furt în cazul majorilor sunt de la 1 an la 12 ani. Pentru minori limitele generale ale

pedepsei sunt de la 6 luni la 6 ani.

Măsurile educative care se pot lua faţă de minori conform articolului nr. 101 din Cod

Penal sunt:

- mustrarea constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite,

în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare atrăgându-

i-se atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai

severă sau i se va aplica o pedeapsă;

- libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub

supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată după caz părinţilor

minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în

condiţii satisfăcătoare instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului pe acelaşi

25

interval de timp unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate la

cererea acesteia ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Instanţa

pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea

minorul îndeaproape în scopul îndreptării lui. I se pune în vedere că are obligaţia să

înştiinţeze instanţa deîndată dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită

asupra lui sau are purtări rele sau a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele

obligaţii:

- să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

- să nu intre în legătură cu anumite persoane;

- să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă

cu o durată între 50 si 200 de ore de maximul 3 ore pe zi după terminarea programului de

şcoală în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Curs 8, 10.05.2006

Dacă înăuntrul termenului de 1 an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită

asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă penală, instanţa revocă libertatea

supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Această

măsură educativă se ia în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a

dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu atitudinile sale.

Faţă de minorul care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament

medical şi un regim special de educaţie se ia măsura internării într-un institut medical

educativ.

Internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medico-educativ se i-au

pe timp nedeterminat însă nu pot dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura

internării în institutul medical – educativ trebuie ridicată de îndată ce dispare cauza luării ei.

La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării în

institutul medical – educativ pe o durată de cel mult 2 ani.

Potrivit articolului nr. 109 din Codul Penal pedepsele ce se pot aplica minorului sunt

închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor

se reduc la jumătate (limitele legale).

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică

minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.

26

Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi

sau decăderi din drepturi (infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag majorului

„calitatea de recidivist nici infracţiunile săvârşite din culpă nu atrag calitatea de recidivist).

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Constă în suspendarea executării pedepsei pe o anumită durată (şi minorului se aplică)

dacă sunt întrunite unele condiţii.

Ea se dispune prin hotărârea judecătorească de condamnare când există suficiente garanţii

că se poate realiza îndreptarea infractorului şi fără să fie supus efectiv unui regim de detenţie.

Instanţa potrivit articolului nr. 86 indice 1 din Codul Penal poate dispune suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani

- infractorul nu a mai fost condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an cu excepţia

cazurilor care nu atrag starea de recidivă

- se apreciază ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după

comiterea faptei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi

chiar fără executarea pedepsei condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.

Pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere instanţa de judecată supune

supravegherea infractorului unei perioade de timp numită termen de încercare.

Pe durata acestui termen condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere;

de asemenea condamnatul are de respectat obligaţii stabilite de instanţă.

Instanţa de judecată împreună cu organele judiciare şi cu ofiţerul de probaţiune verifică

conform legii modul în care condamnatul respectă obligaţiile ce i-au fost impuse.

Termenul de încercare în cazul suspendării, executării pedepsei sub supraveghere se

compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp

stabilit de instanţa între 2 şi 5 ani.

Potrivit articolului nr. 86 din Codul Penal pe durata termenului de încercarea condamnatul

trebuie sa se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte

organe stabilite de instanţă;

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice

deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

27

- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Instanţa conform articolului nr. 86 poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a

mai multora din următoarele obligaţii:

- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ sau calificare;

- să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială

stabilită decât în condiţii fixate de instanţă;

- să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

- să nu intre în legătură cu anumite persoane;

- să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

- să se supună măsurilor de control tratament, îngrijire în special în scopul dezintoxicării.