CUPRINS

CAP. I RISCURILE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1 Definirea şi identificarea riscurilor …………….....……………………………....pag. 2

1.2 Tipologia riscurilor bancare ………………………….....…………………….…..pag. 4

1.3 Condiţii de apariţie a riscurilor bancare şi consecinţele producerii lor …......……pag. 7

1.4 Obiectivele managementului riscurilor bancare …………………………….....….pag.11

CAP. III POLITICA DE ADMINISTRARE A RISCURILOR ÎN BANCPOST

3.1 Structura organizatorică a managementului riscurilor în Bancpost..................... pag.56

3.2 Managementul riscului de credit în Bancpost..............................................…… pag.56

3.3 Managementul riscului de piaţă ...................................................................……pag.70

3.4 Managementul riscului de lichiditate ...................................................................pag.82

3.5 Administrarea riscului operaţional şi a riscurilor semnificative .......................... pag.83

Concluzii …………………………………………………………………….……...pag.96

Bibliografie

1

CAPITOLUL 1 - RISCURILE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

1.1. Definirea şi identificarea riscurilor

Orice organizaţie cu profil economic sau financiar se conduce după un statut propriu, care

consfinţeste sfera de activitate şi care, în mod direct, îi defineşte personalitatea şi specificul afacerilor de

care se ocupă. Aceste organizaţii şi instituţii au ceva specific, dar au şi ceva comun, şi acest “ceva” comun

este obiectivul de a-şi finaliza acţiunile proprii cu profit.

În această categorie intră şi băncile, activitatea lor specifică constând în atragerea de

disponibilităţi de pe piaţă, care, împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta

presupune că băncile vor fi în măsură să asigure preţul resurselor atrase de pe piaţă, cheltuielile de

funcţionare proprii şi să obţină şi un profit convenabil.

Orice activitate bancară comportă un risc. De aceea, riscul există permanent, el însoţeşte ca o

umbră toate afacerile băncii şi se produce sau nu, în funcţie de condiţiile care i se crează. Riscul bancar

este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar să apară o pierdere.

Activitatea de zi cu zi într-o bancă, mai ales în perioada de tranziţie economică dură, se

caracterizează prin existenţa unor riscuri. Aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile

generate de ele. Trebuie să fie identificate, să fie cunoscute şi utilizate instrumente, tehnici şi metode

specifice de diminuare şi/sau evitare a influenţei lor negative asupra activităţii bancare.

“Băncile comerciale sunt instituţii concepute funcţional pentru gestionarea riscurilor. Acest

adevăr, care a căpătat valenţe profunde în experienţa economiilor de piaţă din ultimii ani, pe măsură ce

fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri şi relaţiile internaţionale, impune băncilor

româneşti adaptări comportamentale în consecinţă.”1

Riscul are un impact deosebit asupra valorii instituţiei bancare, atât sub forma pierderilor directe

suportate, cât şi prin efectele induse asupra clienţilor, personalului, partenerilor etc. Sintetic, “riscul poate

fi definit ca fiind posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru bancă şi, în

acest sens, expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare

pe care le suportă sau pe care le-ar suporta instituţia bancară”2.

În domeniul bancar, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, adesea

interdependente, având cauze comune sau producerea unui tip de risc generând un lanţ de alte riscuri.

1 Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Edit. Expert Bucureşti 2000, pag.172 Gh. Manolescu, – Management bancar, Edit. Fundaţiei Romania de Mâine Bucureşti 2001, pag.123

2

“Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii, atât un impact de sine (de

regulă sub forma pierderilor directe suportate), cât şi un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei şi

autorităţii băncii”3.

Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării operaţiunilor

bancare şi care provoacă efecte negative asupra activităţilor respective, prin deteriorarea calităţii

afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcţionalităţii băncii. Riscul

bancar poate fi provocat în interiorul băncii de către clienţi sau din cauza mediului concurenţial extern.

În activitatea de conducere şi supraveghere a riscului bancar, se recomandă folosirea unei

metodologii care include mai multe etape, respectiv identificarea, asumarea şi transferul riscului. Unele

riscuri sunt evidente pentru oricine, altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauţie luate,

până la declanşarea lor şi provocarea de pierderi în activităţile respective. În aceste condiţii, se recomandă

o maximă atenţie pentru identificarea oricarui risc posibil, în vederea limitării la maximum a riscurilor

neidentificate.

Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o societate bancară, în sensul că

aceasta trebuie “să pornească de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va

adopta”4. Orice nou produs sau serviciu presupune şi o nouă procedură în depistarea şi anticiparea noilor

riscuri accidentale, pentru a se obţine cele mai bune metode de tratare a acestora. Identificarea riscurilor,

precum şi localizarea lor constituie prima etapa de gestionare globală a riscurilor, în cadrul ei trebuind

determinate riscurile asociate fiecărui tip de produs şi serviciu bancar. Astfel identificate riscurile asociate,

este necesară elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea fiecărui

tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs şi serviciu bancar, este

necesară schiţarea unei imagini agregate a influenţei factorilor de risc.

Metodologiile de identificare a riscurilor, precum şi de evaluare a lor pot să asigure o estimare

efectivă, eficientă, a profilului de risc pentru toate unităţile societăţii bancare, precum şi pe ansamblul său.

Identificarea riscului presupune şi o bună pregătire a celor care lucrează în toate departamentele

băncii, atât pentru a cunoaşte condiţiile, evenimentele, stările care pot conduce la apariţia unor riscuri

specifice fiecărui sector unde managementul bancar acţionează, cât şi metodele şi tehnicile specifice

pentru identificarea şi monitorizarea fiecarui tip de risc.

Cunoaşterea tuturor evenimentelor precedente din propria bancă sau alte bănci, care au condus la

apariţia unor riscuri cu repercursiuni grave asupra băncii în general sau asupra unor activităţi şi servicii

bancare, depinde în exclusivitate de managementul fiecareia.

3 Luminiţa Roxin – Gestiunea riscurilor bancare, Edit. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1997, pag.124 Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Edit. Expert Bucureşti 2000, pag.79

3

1.2. Tipologia riscurilor bancare

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă, precum şi diversitatea situaţiilor care

generează aceste riscuri impun, din considerente practice, operaţionale, dar şi teoretice, de înţelegere,

gruparea acestora după diverse criterii.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii:

riscuri financiare;

riscuri comerciale;

riscuri de mediu.

Riscurile financiare sunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste

riscuri fac obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele: riscul de

credit, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul de schimb valutar, riscul insolvabilităţii. Riscurile

financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii şi sunt generate de dezechilibre care

pot să apară în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii.

Riscurile comerciale sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile produse şi servicii

ca urmare a unui slab serviciu de marketing sau lipsa de talent managerial pentru noile pieţe. Formele

sub care se manifestă aceste riscuri sunt: riscul de produs/serviciu, rezultat al unei evoluţii nefavorabile

privind valorificarea unui produs nou sau serviciu ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind

distribuirea produselor; riscul de piaţă care constă în faptul că banca depinde într-o masură ridicată de

evoluţia unei singure pieţe; riscul de imagine comercială care constă în percepţia negativă a unei bănci

de catre clienţii ei ca urmare a calităţii generale proaste de servire a clienţilor săi sau tratament prost al

reclamaţiilor clienţilor.

Riscurile de mediu sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat.

Formele sub care se manifestă aceste riscuri sunt urmatoarele: riscul de deficit, produs de hoţi sau frauda

comisă de angajaţii băncii; riscul economic, determinat de conjunctura economică la nivel naţional şi

regional; riscul competiţional, determinat de similitudinea produselor şi serviciilor oferite de celelalte

bănci sau instituţii financiare; riscul de reglementare, determinat de deciziile luate de autorităţile

bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru o bancă.

În funcţie de expunerea la risc a unei instituţii financiare se evidenţiază: riscurile pure şi riscurile

lucrative sau speculative. Riscurile pure apar în cazul în care expunerea este generată de activităţile şi

procesele bancare, cu posibilitatea inducerii de evenimente provocatoare de pierderi. Asemenea riscuri

sunt reprezentate de: riscurile fizice (distrugere, avariere etc.), riscurile fiduciare (pierderi de date, de

efecte comerciale etc.), riscuri frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile lucrative sau speculative sunt

generate de încercarea băncii de a obţine profit mai mare, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare, dar 4

şi posibile pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenţă, pierderi

la portofoliul de titluri sau o structură defectoasă a activelor bancare.

Un alt criteriu de clasificare a riscurilor bancare îl reprezintă reflectarea riscurilor bancare în

bilanţul contabil. O primă categorie se evidenţiază riscurile referitoare la poziţiile bilanţiere, şi anume:

riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul de schimb valutar, riscul de portofoliu, riscul de

instrumente financiare folosite, riscul pieţei, riscul de ţară, riscul de partener, riscul decontării, riscul

profitabilităţii, riscul indicilor de solvabilitate, riscul structurii bilanţului. A doua categorie se referă la

riscuri în afara bilanţului: contracte la termen, acreditive, futures, optiones, swaps. A treia categorie o

reprezintă riscurile de alt tip: riscul de tendinţă, riscul de strategie, riscul de producţie, riscul de investiţie

şi riscul concurenţei.

“O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaţionale, astfel: riscuri financiare,

riscuri legate de parteneri şi riscuri comerciale.”5

Riscurile financiare sunt: riscul ratei dobânzii, riscul cursului de schimb, riscul de lichiditate,

riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacţionării titlurilor pe pieţele financiar-bancare).

A treia categorie de riscuri o reprezintă riscurile comerciale şi anume: riscul de produse (care poate

aparea atât din punct de vedere al producţiei, transportului, livrării, dar şi din cel al preţului), riscul

serviciilor (atât din punctul de vedere al prestării serviciului în cauză sau/şi cel al tarifelor), riscul de plată

(riscul ratei dobânzilor, al preţurilor, al cursului de schimb), riscul de imagine (care apare atunci când o

societate bancară este implicată într-un scandal mass-media, fie se află în criza de lichiditate sau este

insolvabilă).

A patra categorie o reprezintă riscurile legate de forţa de muncă, ca număr, structură ori ca

pregatire profesională, eficienţă, imagine.

În a cincea categorie se întâlnesc riscurile operaţionale şi tehnice, riscuri legate de calitatea

operaţiunilor, de nivelul de informatizare etc.

“Riscurile gestiunii interne se referă la: riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu

incidentă numai asupra reglementărilor interne proprii societăţii bancare în cauză), riscul de deontologie,

riscul de insuficienţă funcţională, riscul resurselor umane, riscul de comunicare (comunicarea internă a

societăţii bancare şi comunicarea externă), riscul controlului intern total şi financiar.”6

În funcţie de elementele afectate de producerea riscului, literatura de specialitate deosebeşte:

riscuri financiare, de lichidităţi şi riscul tranzacţional.

Riscurile financiare afectează elemente de activ şi pasiv şi sunt reprezentate de: riscul de credit,

riscul titlurilor guvernamentale, riscul cursului de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, riscul de preţ,

5 Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Edit. Expert Bucureşti 2000, pag.686 Ionela Costică şi Sorin Adrian Lăzărescu - Politici si tehnici bancare, Editura ASE, Bucuresti 2004 pag.84

5

riscul de lichiditate a pieţei, riscuri tehnice, organizatorice (aceste riscuri afectează fluxul de

numerar).

Riscul tranzacţional e reprezentat de: riscul tranzacţional in cazul vanzarilor făcute în moneda

străină, riscul tranzacţional în cazul obligaţiilor de plată în moneda străină, riscul tranzacţional al

contractelor în moneda străină, riscul tranzacţional în cazul primirii de credite sau investiţii în moneda

străină.

Riscurile financiare caracterizează cel mai bine activitatea bancară şi financiară şi multe din aceste

riscuri fac obiectul supravegherii reglementate. Aceste riscuri sunt reprezentate de riscul ratei dobânzii,

riscul de schimb, riscul de lichiditate, riscul titlurilor cu venit variabil.

Riscurile comerciale sunt reprezentate de riscul de inadecvare sau riscul concurenţial, riscul de

piaţă, riscul de percepţie negativă.

Riscurile asupra bunurilor şi personalului disting două categorii de riscuri: riscul accidental, risc

legat de realizarea unor evenimente nerealizate, afectând securitatea fizică a bunurilor şi persoanelor, şi

risc delictual definit ca risc legat de realizarea unor evenimente intenţionat delictuale.

Riscurile operaţionale sau tehnice sunt legate de tratamentul administrativ şi contabil al

operaţiunilor şi sunt reprezentate de riscul operaţional, riscul administrativ, riscul de procedură în

tratament/contabilizare. Sunt riscuri cotidiene, fără caracter excepţional: întreruperea activităţii bursei,

greşeli de operare cu clienţi etc.

Riscurile gestiunii interne regrupează o gamă destul de eterogenă de riscuri. Riscul reglementar

desemnează riscul legat de neaplicarea dispoziţiilor legale sau a reglementărilor proprii activităţii sau

profesiunii. El se poate scinda în risc fiscal şi risc penal.

„O categorie devenită importantă o reprezintă riscul deontologic care este definit drept neaplicarea

principiilor deontologice definite în interiorul instituţiei sau profesiunii. O categorie relativ nouă este dată

de riscul de politică globală sau riscul de management sau riscul strategic. Aceste riscuri pot fi atenuate

printr-o strategie de diversificare a ofertei sau printr-o implicare în alte întreprinderi.”7

Riscul de subtratare sau riscul de dependenţă traduce gradul de dependenţă al instituţiei faţă de

utilizarea prestatorilor de servicii externe. Acest risc tinde să se extindă în majoritatea băncilor odată cu

dezvoltarea informaticii delegate, gestiunea dosarelor de credit pentru contul altuia sau păstrarea titlurilor

pentru contul altor instituţii.

1.3 Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare şi consecinţele producerii lor

7 Maricica Stoica – Gestiune bancară, Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000, pag. 1356

Riscurile cu care se confruntă instituţiile bancare în activitatea lor sunt determinate de

particularităţile specifice domeniului bancar, precum şi de o serie de alte considerente prezentate în

continuare.

Activitatea bancară îşi conturează individualitatea prin substanţa şi particularitatea ei, aceasta

rezidând în trăsăturile specifice ale banilor, care sunt în acelaşi timp „materie primă şi produs” pentru

bănci. Caracterul banilor, de instrument universal de schimb, de mijloc de măsură a valorii şi de

tezaurizare, pe de o parte, iar pe de altă parte, volatilitatea banilor, precum şi sensibilitatea acestora faţă de

fluctuaţiile cu sens pozitiv sau negativ ce au loc în economie fac ca scopul activităţii băncilor ca societăţi

comerciale independente să fie acela de maximizare a profitului în condiţii de minimizare a riscului.

În acelaşi timp, „dublul rol al băncilor, de entităţi economice independente, ce au ca scop

maximizarea profitului, pe de o parte şi de elemente ale sistemului bancar coordonat de banca centrală,

având ca obiectiv implementarea politicii monetare a acesteia, pe de altă parte, implică o nouă dimensiune

a riscului, în sensul că politicile duse de bănci în scopul realizării obiectului propriu de activitate pot să

intre în contradicţie cu măsurile de politică monetară impuse de banca centrală la un moment dat.”8

Băncile sunt, în acelaşi timp, un subsistem economic şi un sistem de sine stătător, coordonat de

banca centrală. Rolul şi funcţiile sistemului bancar se referă în primul rând la aplicarea măsurilor de

politică monetară, aceasta fiind una din căile de conducere şi coordonare a economiei la nivel naţional.

Subiecţii participanţi acoperă întreg spectrul socio-economic, de aici rezultă că serviciile de

intermediere şi transfer asigurate de bănci se adresează tuturor categoriilor de participanţi la activitatea

economică, respectiv agenţi economici şi persoane fizice. Diversitatea serviciilor şi produselor bancare are

ca sursă, la rândul ei, diversitatea clienţilor bancari ale căror necesităţi diferite de economisire, transfer şi

împrumut sunt satisfăcute de bănci prin promovarea de noi servicii şi produse bancare.

Diversitatea operaţiunilor bancare, precum şi diversitatea clienţilor bancari presupun asumarea

unor riscuri specifice de către bănci atât în ceea ce priveşte calitatea, oportunitatea şi costurile serviciilor şi

produselor oferite, cât şi în ceea ce priveşte selectarea clienţilor beneficiari ai acestor produse şi servicii.

Spre deosebire de activităţile comerciale nebancare, relaţiile clienţilor cu banca au un anumit grad

de stabilitate în timp, aceste relaţii fiind dependente ca durată de scadenţă a depozitelor şi respectiv de

termenele de creditare.

Condiţiile de apariţie a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui “complex de

factori care depind de: evoluţia generală a economiei, schimbări legate de organizarea băncii, luarea unor

decizii financiare, condiţii politice şi economice”.9

8 Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Ed. Expert, Bucureşti 2000, pag. 839 Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Edit. Expert Bucureşti 2000, pag.91

7

Evoluţia generală a economiei determină schimbări ale indicatorilor macroeconomici, şi

anume: dinamica PIB-ului pe ansamblu şi pe elemente structurale, evoluţia ratei inflaţiei şi stabilitatea

monetară etc. Băncile depind de starea economică a unei ţări la un moment dat, datorită, pe de o parte

faptului că în amonte deciziile de politică monetară pe care le ia banca centrală sunt aplicate de către sau

prin intermediul băncilor, iar pe de altă parte, în aval, băncile îşi atrag resursele şi efectuează plasamentele

din şi în mediul nebancar, generator de rezultate la nivel macroeconomic, şi în acelaşi timp afectat de

evoluţia generală a economiei.

O ţară aflată în recesiune este o ţară cu risc în activitatea bancară, datorită reducerii masei

resurselor şi în acelaşi timp scăderii investiţiilor finanţate din credite bancare. În general ratingul unei

bănci nu poate depăşi pe cel naţional, riscul de ţară determinând astfel riscul bancar din punct de vedere al

operaţiunilor externe.

“Inflaţia este cel mai sensibil manometru al stării de echilibru economic. O rată mare a inflaţiei

indică certe dezechilibre economice ce afectează acut rezultatele activităţii bancare pe termen scurt şi

determină o majorare sine die pe termen mediu şi lung a tuturor categoriilor de risc bancar. Dependenţa

ratelor reale ale dobânzii de rata inflaţiei şi implicaţiile pe care dobânda le are atât asupra nivelurilor

resurselor şi plasamentelor unei bănci ce operează într-un mediu concurenţial, cât şi asupra profiturilor

bancare, determină existenţa unei relaţii de directă proporţionalitate între nivelurile inflaţiei şi nivelul

riscurilor bancare”.10

Schimburile legate de reglementările financiar-bancare, precum şi de cele economice influenţează

eficienţa şi siguranţa bancară. Rezultatele economico-financiare evidenţiate de PIB, care determină valori

ale ratei inflaţiei, generează modificări ale politicii monetare care au ca scop echilibrarea economiei şi

stabilitatea monetară.

Modificările impuse de reglementările de politică monetară supun actele decizionale ale

managerilor bancari unui risc de neconcordanţă, risc care trebuie avut în vedere atunci când se

comensurează efectele unei decizii interne de politică bancară.

Pe de altă parte, dependenţa activităţii bancare de factorul timp face ca o măsură luată la nivel

intern de către o bancă în ceea ce priveşte, spre exemplu, procentele de dobândă activă şi pasivă să nu îşi

atingă scopul de creştere a atractivităţii băncii şi de menţinere a echilibrului între resurse şi plasamente, în

cazul în care banca centrală modifică într-un sens nedorit nivelul rezervei minime obligatorii sau valoarea

dobânzii de refinanţare.

Perturbările provocate de greşita organizare a băncii, de o pregătire necorespunzătoare sau de

efectuarea unor operaţiuni ineficiente sau nesupravegheate pot genera pierderi. Resursele umane sunt

considerate un activ deosebit de important al unei entităţi economice. Calitatea, experienţa şi pregătirea

10 Ianfred Silberstein – Controlul administrative şi supraveghere bancară, Ed. Rosetti Bucureşti 2005, pag 428

corespunzătoare a personalului sunt condiţii fundamentale pentru desfăşurarea unei activităţi

eficiente.

“ Evaluarea riscurilor de pierdere legate de factorul uman se face pornind de la premiza că

problemele privind personalul sunt relativ cuantificabile şi duc la aprecieri subiective, eficienţa utilizării

personalului putând fi evidenţiată doar indirect în rezultatele activităţii, prin eliminarea influenţei

factorilor cuantificabili şi nu întotdeauna pe criterii realiste”.11

Problematica organizării activităţii unei bănci este o chestiune de management, iar soluţiile

organizatorice decise de conducerea unei bănci sunt strâns legate de însăşi calitatea conducătorilor.

Organizarea ineficientă este o eroare de conducere ce influenţează negativ întreg ansamblul activităţii

băncii.

Într-un sistem bancar aflat în plină dezvoltare, cum este cel din România, una din deficienţele

majore este cea a lipsei managerilor cu experienţă şi a personalului operativ selecţionat din economia

nebancară. Riscurile ce decurg din problematica legată de resursele umane sunt atenuate de politica

realistă dusă în acest domeniu.

Luarea unor decizii financiare afectează în mod direct şi implicit creditul, rata dobânzii,

lichiditatea şi capitalul propriu al băncii. Condiţiile politice şi economice existente şi de perspectivă ale

ţării au implicaţii asupra serviciului datoriei publice. Intercondiţionarea dintre economic şi politic

generează pe termen lung tendinţe pozitive sau negative ce lasă o anumită amprentă asupra imaginii ţării

în lume. Cuantificarea riscurilor de ţară se face având în vedere aceste tendinţe, ceea ce afectează

operaţiunile bancare externe.

Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management deficitar sau al impactului,

şocurilor reale monetare care perturbă evoluţiile macroeconomice anticipabile, determină reducerea

profiturilor şi veniturilor acţionarilor, sau ieşirea din afacere a băncii prin preluarea de către altă bancă sau

prin faliment.

Riscul de lichiditate este de natură structurală, el însuşi nu determină pierderi sau reduceri de

capital. Lipsa de lichiditate poate rezulta din imprudenţa în constituirea sau utilizarea fondurilor,

retragerea masivă a depozitelor demonstrează o pierdere a încrederii deponenţilor în bancă. Riscul

principal ar fi astfel exterior lipsei de lichiditate provenind din percepţia deponenţilor că rambursarea nu

mai este sigură datorită pierderilor actuale sau estimate.

Când o bancă nu îşi mai poate asigura fondurile normal şi trebuie să fie sprijinită nu mai există alt

remediu decât închiderea sau preluarea ei de către o bancă mai puternică. Agitaţia excesivă care însoţeşte

aceste valuri evidenţiază o slăbiciune fundamentală a activităţii bancare: un management inadecvat

portofoliului. Riscul de credit s-a dovedit în decursul timpului ca fiind cel mai periculos dintre toate

11 Ionela Costică şi Sorin Adrian Lăzărescu - Politici si tehnici bancare, Ed. ASE, Bucuresti 2004 pag.92 9

riscurile. Este maxim şi imediat după perioadele de recesiune, care nu sunt reprezentative pentru ciclul

economic în ansamblu.

Riscul de operare are multe faţete şi este sursa majoră de nemulţumiri ale clienţilor, făcând

totodată obiectul acţiunilor disciplinare din partea organismelor de reglementare. Problemele care variază

de la erori de sistem şi căderi, la jafuri armate şi daune provocate de bombe, pot fi costisitoare.

Riscul de solvabilitate este riscul fundamental care vizează viabilitatea afacerii. Prin definiţie,

insolvabilitatea nu reprezintă cauza principală a falimentului bancar, ci o cauză secundară. Se poate

aprecia, că în cazul băncilor mari, există două tipuri de factori principali care conduc la starea de faliment:

unul ar fi efectele pierderilor semnificative din credite, care la rândul lor îl determină pe cel de-al doilea

factor, care este lipsa de lichiditate, când piaţa realizează reducerea valorii reale a activelor la niveluri

insuficiente pentru a asigura achitarea obligaţiilor.

Pierderile din credite, ca atare, nu duc la falimentul băncii, decât dacă deponenţii se aşteaptă ca

guvernul să sprijine banca sau dacă aceasta are expunere mică pe pieţele cu ridicata pentru nevoile sale de

finanţare. O bancă poate avea destule pierderi pentru a ajunge la un capital negativ şi totuşi să opereze

normal, întrucât investitorii cu amănuntul tind să fie mai puţin sensibili la calitatea creditului bancar.

Este posibil ca nici riscul de lichiditate în sine să nu determine starea de faliment. Un asemenea

risc devine problematic, în primul rând, dacă pieţele au destulă încredere în bancă pentru ai permite să

dezvolte o puternică dependenţă de sursele de finanţare volatile.

În cazul băncilor mici, există numeroase exemple în care frauda a fost factorul determinant al

falimentului, în timp ce riscul ratei dobânzii a reprezentat cauza principală de colaps în anii ’80 pentru

băncile de economii şi credit. Dar frauda, împreună cu managementul inadecvat al riscurilor, cu lipsa de

informare a conducerii, poate duce şi la falimentul unor bănci mari cu tradiţie.

Gestionarea adecvată a riscurilor constituie o componentă esenţială a managementului bancar,

fondată pe ideea relaţiei bine definită a acestora cu veniturile, care face ca orice acţiune să fie menită să

urmărească simultan şi o creştere a profitului. Practic, succesul acestui proces multidimensional constă în

încercarea de maximizare a veniturilor corespunzător nivelului agregat de risc pe care banca s-a decis să

şi-l asume.

1.4 Obiectivele managementului riscurilor bancare

Managementul riscurilor într-o bancă este, în primul rând, responsabilitatea conducerii sale

superioare şi a conducerii executive, care trebuie să îndeplinească directivele conducerii de la vârf.10

Conducerea superioară a băncii are ca prim deziderat maximizarea „valorii acţionarilor", dar, în

acelaşi timp, trebuie să aibă în vedere cerinţele clienţilor, salariaţilor şi societăţii în coordonarea

managementului riscurilor. Pentru a realiza acest deziderat, conducerea băncii trebuie să-şi stabilească

obiective clare în domeniul gestionării riscurilor.

Principalele obiective ale unui sistem bun de management al riscurilor vizează:

- Stabilirea unei definiţii comun acceptate a „riscului" şi a tipurilor de riscuri, care să determine

elaborarea unei „hărţi" a riscurilor băncii;

- Evaluarea cuprinzătoare şi continuă a surselor existente şi potenţiale de riscuri interne şi

externe;

- Stabilirea unor responsabilităţi clare în domeniul managementului riscurilor (de sus în jos, în

ierarhie) şi a sistemului de raportare (de jos în sus), pentru a evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau

pierderea din vedere a unor aspecte importante;

- Asigurarea unei transparenţe, a unui sistem cuprinzător de informare a conducerii şi unui sistem

de monitorizare şi raportare, care să prezinte, să analizeze şi să comunice expunerile efective, câştigurile şi

pierderile care trebuie cunoscute şi stocate pentru referiri viitoare.

- Elaborarea unui sistem de măsurare a performanţei financiare, care să ia în considerare

pierderea prevăzută (costul activităţii), pierderea neprevăzută (măsurarea riscurilor), alocarea de capital pe

fiecare risc, acolo unde este posibil, şi veniturile ajustate pentru fiecare risc (rentabilitatea capitalului

ajustat cu riscurile);

- Evaluarea în funcţie de piaţă a costului capitalului, a ratei minime a rentabilităţii, şi a

posibilităţii şi limitelor creşterii organizatorice a expunerilor la risc.

- Definirea şi utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor şi de management al portofoliului;

- Elaborarea unui sistem de clasificare a creditelor pe baza ratei anticipate de neperformanţă;

- Stabilirea preţurilor produselor şi serviciilor, luând în considerare toate elementele de mai sus;

- Identificarea înclinaţiei/toleranţei în asumarea riscurilor şi stabilirea limitelor de expunere în

concordanţă;

- Elaborarea unui cadru conceptual consistent, în cadrul căruia să se stabilească obiectivele şi să

se evalueze performanţele unităţilor de activitate, produselor, relaţiilor cu clienţii şi salariaţii;

- Instalarea în toate domeniile băncii a unor planuri de recuperare în caz de dezastre şi/sau a

unor planuri de continuitate a activităţii, actualizarea şi testarea cu regularitate a acestor planuri.

Analizarea permanentă a realizărilor şi eşecurilor sistemului de management al riscurilor şi ajustarea în

conformitate a instrumentelor de control;

- Stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de iniţierea şi

derularea activităţii.11

CAPITOLUL III - POLITICA DE ADMINISTRARE A RISCURILOR

ÎN BANCPOST

12

Riscul se găseşte astăzi în centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este funcţia cheie a

băncilor moderne axate pe activitatea de piaţă.

„Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, cum au fost cele

legate de băncile Herstatt, Ambrosiano şi Barings, ci pot pune în cauză stabilitatea întregului sistem

bancar chiar şi în ţări în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă cu volatilitatea crescută şi cu repercusiunea

crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest caz vorbim despre riscul

sistemic. Apariţia sa este pusă în legatură şi cu creşterea semnificativă a volumului de tranzacţii cu

produse financiare derivate (swaps, futures şi optiones)”12.

Riscul bancar are două componente :

- incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor,

- expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce

acorda un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă, chiar daca există garanţia

datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a marimii costurilor de execuţie a acesteia.

Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

Putem afirma că riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni băncii acţionează de o

manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark-ul. Conform

Cambridge Advanced Learner`s Dictionary benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca

standard în comparaţii.

În relaţie cu benchmark-ul, noţiunea de risc are două accepţiuni:

- pericolul apariţiei pierderii ( down-side risk)

- şansa de câştig (up-side potential ).

Prin raportare la benchmark dat, riscul semnifică posibilitatea de modificare faţă de acesta.

Coeficienţii de risc reprezintă legătura dintre situaţia de risc şi rezultattele băncii pentru o perioadă dată.

Menţinerea solvabilităţii este o necesitate care asigură buna funcţionare a instituţiei bancare, iar

lipsa lichidităţii se imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu falimentul. Reducerea

semnificativă a rentabilităţii pe perioada unui exerciţiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate,

chiar dacă pe termen lung supraveţuirea băncii poate fi repusă în cauză.

Printer bancheri este utilizată metafora” lichiditatea este respiraţia băncii”. Astfel, insuficienţa

lichidităţilor poate afecta semnificativ activitatea curentă şi antrenează costuri financiare şi de imagine

importante.

12 Ianfred Silberstein - Controlul administrativ si supravegherea bancara, Ed. Rosetti, Bucuresti 2005 pag.2413

Băncile ar trebui să-şi previzioneze cu mare acurateţe nevoile de lichiditate, aşa încât fruntuaţiile

cash-flow-ului să se înscrie în proiecţiile efectuate.

Contul de rezultate oferă informaţii care permit aprecierea situaţiei economice a băncii. Pe de o

parte, acţionarii vor tine seama de aceste informaţii în fundamerntarea deciziilor de plasament, iar pe de

altă parte autoritaţile de supraveghere urmăresc situaţia principalelor posturi care trasează modul de

obţinere a profitului şi repartizarea acestuia. Dacă rezultatele fluctuează mult fără cause obiective

depărtându-se de benchmark este posibilă manifestarea unei situaţii de risc.

Bilanţul reprezintă cartea de vizită a unei bănci. Cele mai frecvente comparaţii dintre bănci vizează

totalul lor bilanţier. Abordări moderne din gestiunea bancară compară totalul bilanţier cu cifra de afaceri a

întreprinderilor.

Autorităţile de supraveghere apreciază stabilitatea sistemului bancar şi din prisma volumului

activelor şi pasivelor bancare.

Valoarea comercială a contractelor financiare deţinute (credite, titluri, contracte la termen, etc.),

reputaţia şi ratingul reprezintă tot atâtea elemente care converg către valoarea de piaţă a băncii.

Obiectivul gestiunii bancare este maximizarea valorii de piaţă în condiţiile menţinerii riscurilor la

un nivel acceptabil.

După agenţia de rating Moody`s criteriile care stau la baza analizei valorii de piaţă a băncii sunt :

- productivitatea băncii – capacitatea tehnologică, varietatea de produse, calitatea

personalului,

- soliditatea financiară – băncile cu o bună sănătate financiară au o marjă de manevră mai

mare şi se pot poziţiona mai confortabil pe piaţă,

- calitatea echipei de conducere – strategia, coerenţa în gestiune şi viziunea.

Băncile a căror valoare de piaţă se degradează sunt tentate să se orienteze către activităţi mai

rentabile dar mult mai riscante.

Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitată de explozia tranzacţiilor cu produse derivate şi de

dezvoltarea tehnologiei informaţiei a determinat trei tendinţe importante:

- creşterea expunerii la riscul de piaţă şi de intermediere,

- continuarea activităţii clasice de gestiune activ-pasiv ( asset and liability management) şi

apariţia unor situaţii noi de risc,

- modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-

matematice.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare presupune urmatoarele elemente :

- identificarea riscurilor – are în vedere inventarierea poziţiilor riscante care pot afecta

rezultatul băncii,14

- cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale producerii

unei situaţii de risc asupra profitului bancar,

- elaborarea unei politici adecvate de gestiune a riscurilor – prin aplicarea unor instrumente

specifice.

Tabelul nr. 2 ilustrează modul de aplicare a instrumentelor politicii de gestionare a riscurilor la

diferite niveluri de decizie ale băncii.

- controlul riscurilor – este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt

respectate şi dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate,

- evaluarea performantelor – presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma acoperii

la expunerile la risc. Necesitatea evaluării performanţelor acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune.

Măsurarea performanţelor acoperirii arată calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi pe cele slabe ale

acesteia.

Modul de aplicare a instrumentelor politicii de gestionare a riscurilor

la diferite niveluri de decizie ale băncii

Tabel nr. 2

Nivel de decizie CuantificareCentrala băncii rentabilitate - Return on Equity (ROE)

rating-agenţii de rating lichiditate - rate de lichiditate valoare de piaţă – curs bursier, Duration

GAP, Value at RiskCentre de profit portofoliu de credite - echivalent credit

evoluţia ratei dobânzii -volatilitate, spread risc de ţară-rating de ţară

Activitate individuală solvabilitatea debitorului -credit scoring garanţii - ipotecă, gaj, etc

Sursa: Ianfred Silberstein - Controlul administrative şi supravegherea bancară, Edit.Rosetti, Bucureşti

2005

Evaluarea performanţelor se realizează global şi se accesează pe explicarea ecartului faţă de

benchmark (această tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi obiectivul propus iniţial

dat). Corectarea veniturilor cu riscurile asumate presupune calculul randamentului în funcţie de rata

dobânzii fără risc, de randamentul anticipat precum şi de volatilitatea portofoliului.

3.1 Structura organizatorică a managementului riscului în Bancpost

„Managementul riscului din cadrul Bancpost este un proces descentralizat ghidat de politici şi

proceduri stabilite centralizat.15

În cadrul băncii sunt cinci grupuri organizaţionale mari care participă în procesul de

management al riscului. Aceste grupuri sunt responsabile cu definirea, implementarea şi/sau revizuirea

politicilor, regulamentelor şi procedurilor de management al riscului din bancă:

1. Consiliul de Administraţie

2. Comitetul Executiv şi conducătorii băncii

3. Comitetul de administrare a Riscurilor

4. Auditul Intern

5. Unităţile de Business (sucursale, agenţii, puncte de lucru)

Atribuţiile acestora privind administrarea riscurilor semnificative sunt detaliate în Regulamentul de

Organizare şi Funcţionare.”13

3.2 Managementul riscului de credit în Bancpost

Riscul de credit este riscul unei pierderi datorate incapacităţii de plată la scadenţă a unui

împrumutat sau a unei contrapărţi. Pentru a aborda acest risc, banca a stabilit o structură organizaţională

complexă alocând responsabilitaţi de vânzare, administrare, aprobare şi control al activităţilor de creditare

direcţiilor şi comitetelor specializate din cadrul băncii. Operaţiunile de credit sunt guvernate de un set

cuprinzător de politici şi proceduri care asigură toate aspectele ce privesc riscul de credit.

În procesul de administrare a riscului de credit, Unităţile de Business ale Bancpost au atribuţii de:

- a dezvolta şi a propune spre aprobare către Comitetul de Administrare a Riscurilor şi către

Consiliul de Administraţie strategiile de business, în concordantă cu obiectivele stabilite şi

parametrii portofoliului;

- a iniţia şi menţine programele de produse de credit şi tranzacţiile de credit în concordanţă cu

manualele de credit ale băncii;

- a fi în concordanţă cu toate cerinţele de reglementare şi legale;

- a asigura rezervele necesare de provizioane;

- a iniţia identificarea şi clasificarea creditelor şi portofoliilor cu probleme şi a implementa planuri

ciclice de remediere în portofoliile lor;

- a stabili raportul între risc şi venituri aferent fiecărui tip de risc de credit din portofoliu;

- a identifica impactul schimbării business-ului şi al mediului economic asupra portofoliului de

credite.

Expunerea de credit faţă de băncile corespondente şi ţări

13 “Politica Cadrul General de Administrare a Riscului “, Bancpost 200616

„Banca are implementat un proces detaliat de aprobare a băncilor corespondente. Lista băncilor şi

instituţiilor financiare corespondente este pregătită şi actualizată de Compartimentul Risc de Piaţă din

cadrul Direcţiei Risc de Credit şi Piaţă şi defineşte în detaliu limitele pentru fiecare corespondent

individual pe ţară, grup şi pe produse specifice, după tip şi durată.”14

Responsabilitatea de a stabili şi aproba corespondenţii bancari şi limitele pe ţări se afla la

Comitetul Executiv. Limitele pentru bănci şi ţări care depăşesc competenţa Comitetului Executiv trebuie

aprobată de către Consiliul de Administraţie.

Dealerii sunt restricţionaţi să efectueze orice tip de tranzacţie cu corespondenţii pentru care

managementul băncii nu a stabilit limite de lucru. Dacă o limită este solicitată pentru un corespondent,

procesul de aprobare trebuie urmat pentru ca limita să fie aprobată şi implementată.

Limitele pentru băncile individuale trebuie determinate în cadrul limitei de ţară, pentru ţara

respectivă. Băncile pot fi agregate în grup pentru fiecare ţară şi limitele trebuie alocate în cadrul limitei de

ţară. Expunerea de ţară este calculată utilizând locaţia fizică a băncii corespondente şi nu locaţia fizică a

entităţii legale ultime de care aparţine banca corespondentă.

Durata tranzacţiilor cu orice corespondent nu poate fi mai lungă decât durata limită impusă pentru

ţara respectivă.

Creditarea companiilor

Creditele către companii sunt acordate prin direcţiile din Centrală, centrele regionale şi sediile

secundare ale băncii.

Procedurile de credit sunt definite de compartimentul de business corespunzător şi aprobate de

Comitetul Executiv şi/sau Comitetul de Administrare a Riscurilor. Acestea sunt descrise detaliat în

Manualele de Credit ale băncii care conţin informaţii despre autorităţile de credit care aprobă expuneri de

credit, o listă a colateralelor şi instrucţiuni pentru măsurarea colateralelor, ca de exemplu cash-ul,

produsele de trezorerie, acţiunile, etc.

Bancpost a stabilit un set de nivele de aprobare a creditelor, cu scopul de a gestiona expunerile de

credit pentru companii. În funcţie de valoarea facilităţilor solicitate şi tipul colateralului oferit, creditele

sunt trimise spre aprobare la nivelul de credit corespunzător.

Banca foloseşte un sistem de rating în conformitate cu care companiile împrumutate sunt înscrise

într-o categorie de risc pornind de la nivelul satisfăcător la nivelul cu potenţiale probleme, trecând prin

categoria „în observaţie” pâna la „pierdere” care este provizionată în totalitate.

Criteriile folosite în analiză includ:

- datele financiare ale clientului, sectorul de activitate şi piaţă;

- informaţii despre managementul clientului;

14 “Politica Cadrul General de Administrare a Riscului “, Bancpost, 200617

- istoricul de credit al clientului din cadrul băncii sau la alte bănci;

- existenţa informaţiilor nefavorabile.

„Banca stabileşte limite de credit pentru fiecare client. Creşteri temporare până la un anumit nivel

al limitei curente de creditare pot fi aprobate de nivelul corespunzător de aprobare. Creditele sunt revizuite

cel puţin anual. Reinnoirile şi amendamentele la limitele existente de credit trebuie trimise spre aprobare

către nivelul corespunzător de aprobare”15.

Pentru monitorizarea performanţelor unui client, toate expunerile sunt analizate, indiferent dacă

sunt sau nu în afara bilanţului. Facilităţile în afara bilanţului către clienţi includ tranzacţiile de schimb

valutar, acreditive, scrisorile de garanţie şi alte instrumente financiare. Sumele de credit echivalent pentru

facilităţile din afara bilanţului sunt determinate în concordanţă cu standardele BNR. Expunerea totala a

unui client este agregată conform tuturor tranzacţiilor şi facilităţilor pentru a monitoriza utilizarea limitei

de credit.

Ca principiu, banca va evita o concentrare exagerată a riscului în oricare categorie particulară de

activitate, grup de clienţi, industrie, sector sau ţară. Comitetul de Administrare a Riscurilor şi Consiliul de

Administraţie analizează periodic concentrările la nivelul sectoarelor de activitate.

Consiliul de Administraţie aprobă limitele concentrării de portofoliu bayate pe capacitatea băncii

de absorbţie a riscului total, adecvarea capitalului şi evaluarea mediului intern şi extern.

Unităţile de Business vor fi responsabile cu monitorizarea şi raportarea portofoliului pe fiecare

segment şi cu asigurarea că acestea sunt păstrate în limitele aprobate.

Serviciul de Evaluare a Creditelor analizează creditele peste o anumită limită stabilită de Manualul

de Credit al băncii. Acesta este responsabil pentru controlul şi evaluarea referatelor de credit ale căror

expunere depăşeşte limita centrelor regionale.

„Principalele responsabilităţi ale Direcţiei Administrare Credite şi Scrisori de Garanţie includ

procesarea creditelor aprobate, efectuarea tuturor înregistrărilor contabile necesare, asigurarea că toate

condiţiile menţionate în aprobarea de credit să fie implementate corect, să asigure că toată documentaţia

legală să fie întocmită în mod corespunzător şi să monitorizeze garanţiile colaterale. Procedurile detaliate

care acoperă întraga gamă de activităţi sunt descrise în Procedura de Administrare a Creditelor.”16

Serviciul Control Credit are urmatoarele responsabilităţi:

- să facă analiza creditelor propuse spre rescadenţare;

- să pregătească lunar rapoartele despre clienţii monitorizaţi special şi cei delicvenţi, pentru

informarea managementului băncii;

15 Ionela Costica si Sorin Adrian Lazarescu - Politici si tehnici bancare, Ed. ASE, Bucuresti 2004 pag.115 16 “Politica Cadrul General de Administrare a Riscului “, Bancpost 2006

18

- să desfăşoare vizite la sucursale pentru a evalua portofoliul de credite în toate sectoarele de

activitate (Companii Mari, IM-uri şi retail) şi/sau revizui cazurile particulare. În cadrul acestei

funcţii de control trebuie de asemenea să viziteze Direcţia Companii Mari, Direcţia Întreprinderi

Mijlocii şi Direcţiile de Retail pentru a obţine o imagine completă a activităţii de creditare;

- să revizuiască la intervale regulate de timp şi să facă analize pentru tot portofoliul de credite,

inclusiv retail-ul.

Serviciul Credite Neperformante monitorizează creditele problemă şi recomandă restructurarea

expunerii de credit sau de începere a acţiunilor legale şi monitorizează recuperarea acestor credite.

Creditele de consum şi creditele ipotecare

Creditele de consum sunt furnizate prin intermediul sucursalelor băncii şi cooperării externe. Un

sistem de credit scoring este utilizat pentru a analiza solicitările clienţilor pentru produsele de credit. Un

sistem diferit poate fi utilizat pentru fiecare din produse.

Procedurile sunt descrise în detaliu în manualele de credit – pentru creditele de consum care

trebuie să acopere următoarele aspecte:

- o descriere succintă a fiecărei direcţii, responsabilităţi, descrierea fluxurilor de lucru şi

procedurile;

- descrierea proceselor de control, criteriile de evaluare a creditelor, definirea nivelelor de risc,

limitele de credit, nivelele de autorizare şi procedurile de control;

- procedurile pentru colectare;

- definirea creditelor neperformante, a nivelelor de autorizare, a politicilor pentru monitorizarea

creditelor restante;

- procedurile de management al riscului şi fraude.

Creditele ipotecare sunt aprobate având ca şi criteriu valoarea colateralului, situaţia financiară a

clientului şi existenţa informaţiilor nefavorabile despre client.

Creditele neperformante sunt definite după cum urmează:

- creditele de consum cu mai mult de 90 zile întârziere la plată sau cele înregistrate în afara

bilanţului;

- creditele ipotecare şi creditele SBB cu mai mult de 180 zile întârziere la plată sau cele

înregistrate în afara bilanţului;

- creditele pentru companii cu mai mult de 180 zile întârziere sau mai puţin dacă se decide astfel

sau cele înregistrate în afara bilanţului.

Politica de provizioane

19

Bancpost calculează provizioane în concordanţă cu IAS 39 şi reglementările BNR. Se

stabilesc provizioane pentru creditele standard, cât şi provizioane specifice pentru creditele în observaţie şi

creditele neperformante.

Gestiunea riscului de credit

Gestiunea riscului de credit presupune “prevenirea riscului şi determinarea riscului. Prevenirea

riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituirea garanţiilor”17. Divizarea riscului are ca

obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţilor să reducă posibilitatea înregistrării unor

pierderi mari din partea băncii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari şi întreprinderi, băncile fixându-şi plafoane

de credit. Pentru întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite atât producătorilor mari, cât

şi celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite şi având o repartiţie teritorială cât mai amplă. Pentru

particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la salariaţi, liber profesionişti şi pensionari.

Diversitatea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit în limite

controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari de credite, pe care o

singură bancă nu le poate satisface.

Deşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie, în uzanţele bancare din ţările

dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanţia constituie condiţie de bază în acordarea creditelor,

îmbrăcând diferite forme: gaj, ipotecă etc.

În mod practic, garanţiile nu trebuie privite decât ca o siguranţă subsidiară, decizia de a acorda

creditul trebuie să fie luată în funcţie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă din analiza

afacerii pe care o bancă o creditează.

Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii păgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi – fiscul, statul –

garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.

Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca acordă un credit foarte riscant,

asumându-şi practic responsabilitate a recuperării creditului prin executarea garanţiei. Determiinarea

riscului de credit se face conform Regulamentului nr.2/2000 privind clasificarea creditelor şi

plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor de risc de credit cu

modificările ulterioare prevăzute în Regulamentul nr. 2 / 2002 şi a Regulamentului nr. 3 / 2003.

Prin aceste regulamente se au în vedere următoarele:

Clasificarea creditelor şi plasamentelor în funcţie de aplicarea simultană a următoarelor

criterii: serviciul datoriei şi iniţierea de proceduri judiciare şi a performanţei financiare;

Prevederea expresă a cazurilor în care o bancă scoate în afara bilanţului sumele aferente

unui credit;

17 Maricica Stoica – Gestiune Bancara, Edit.Lumina Lex Bucureşti2000, pag18720

Clasificarea cerditelor şi raportarea lunară la BNR a situaţiei clasificării.

Conform regulamentelor, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii: standard, în

observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sistemul nebancar), substandard (pentru credite

acordate clientelei din sistemul nebancar), îndoielnic, pierdere.

Evaluarea performanţelor financiare ale clienţilor nebancari se realizează „pe baza unui punctaj

atribuit unor factori cantitativi şi calitativi, factori stabiliţi prin norme interne de către fiecare bancă”18.

Factorii cantitativi care vor fi luaţi în calcul vor fi indicatorii de bonitate (lichiditate, solvabilitate,

riscul şi profitabilitatea), iar factorii calitativi vor fi cei care se referă la calitatea managementului să

acţionariatului, condiţiile de piaţă a firmei, garanţiile.

Pentru determinarea provizioanelor, în special al necesarului de provizioane se parcurg

următoarele etape:

încadrarea creditului în categorii de risc de credit după nişte criterii;

reîncadrarea după caz a creditului în categoria de risc;

determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc;

aplicarea coeficientului de previzionare asupra bazei de calcul.

Politica de creditare are un rol deosebit de important şi pentru stabilirea unitară a criteriilor de

stabilire a preţului creditului. Cel mai important element îl reptezintă determinarea nivelului dobânzii

percepute, a ratei acesteia. Sunt prezentate procedurile legate de stabilirea costului fondurilor bancare,

primele de risc, comisioanele bancare, rata dobânzii pe piaţă, rata de bază sau preferenţială a dobânzii.

Examinarea şi controlul periodic al calităţii creditelor reprezintă un alt element esenţial al politicii

de creditare, relativ recent în practica bancară, determint de asigurarea unui nivel de risc minim.

Inspectarea periodică a portofoliului de credite trebuie definită prin obiectivele urmărite, formulate fără

ambiguităţi şi organizată corespunzător. Obiectivele urmărite sunt: reducerea pierderilor la portofoliul de

credite, detectarea prematură a erorilor şi problemelor, stimularea iniţiativei ofiţerilor de credite pentru

autocontrol şi informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor de

creditare. La fiecare inspecţie se culeg , transmit, şi se analizează date privind starea financiară şi

capacitatea de rambursare a debitorului, documentaţia. Elementele determinante ale gestiunii riscului

individual de creditare sunt: capacitatea de plată, caracterul debitorului, capitalul, garanţia, condiţiile de

mediu. Dintre aceşti cinci factori primul este cel mai important.

Calitatea creditelor din sistemul bancar românesc se menţine corespunzătoare, înregistrând chiar o

îmbunătăţire comparativ cu anul 2007. Astfel, ponderea creditelor restante şi îndoielnice acordate clientelei

nebancare (la valoare netă) în total portofoliu de credite aferent clientelei nebancare 41 consemnează nivele

foarte reduse (sub 1%), situându-se totodată pe un trend descendent, ajungând la aproximativ 0,26% la finele

18 Gh. Manolescu, – Management bancar, Edit. Fundaţiei Romania de Mâine Bucureşti 2001, pag.13021

anului 2012 şi 31 martie 2013. Acelaşi indicator, calculat însă la valoare brută, a consemnat de

asemenea o evoluţie favorabilă, ajungând la numai 0,47% în decembrie 2012 şi finele primului

trimestru al anului 2013.

Calitatea creditelor din sistemul bancar

Fig. nr. 1

Sursa: Banca Naţională a României

Creanţele restante şi îndoielnice (la valoare netă), exprimate ca proporţie în total active bancare şi în

capitalurile proprii ale instituţiilor de credit au consemnat nivele relativ reduse în perioada de 6 ani supusă

analizei, înregistrând de asemenea o îmbunătăţire. Această situaţie relevă faptul că nivelul capitalurilor

proprii ale entităţilor componente ale sistemului bancar este suficient pentru a absorbi pierderile generate de

creanţele neperformante înregistrate în bilanţul băncilor. Nu în ultimul rând trebuie remarcat nivelul foarte

redus al raportului dintre creanţele restante şi îndoielnice şi suma surselor atrase şi împrumutate (la 31

decembrie 2012 şi finele primului trimestru al anului 2013, acesta consemna un nivel de aproximativ

0,2 %, respectiv jumătate din cel aferent sfârşitului anului 2008), ceea ce relevă maniera în general

prudentă în care au fost plasate acestea din urmă. Ponderea creanţelor restante şi îndoielnice (inclusiv

creanţele scoase în afara bilanţului, urmărite în continuare) în total active (valoare brută) şi în total

surse atrase şi împrumutate a consemnat de asemenea un trend descendent, de la 13,4 % şi, respectiv 15,7

% la finele anului 2007 la aproximativ 3 % şi, respectiv 3,7 % la 31 decembrie 2012 şi finele primului

22

trimestru al anului 2013, relevând un proces de îmbunătăţire a managementului riscului de către

operatorii din sistemul bancar.

Calitatea creditelor din sistemul bancar Fig. nr. 2

Sursa: Banca Naţională a României

Gradul de acoperire cu rezerve şi provizioane a expunerii ponderate în funcţie de risc aferente

creditelor bancare şi nebancare, plasamentelor interbancare şi a dobânzilor corespunzătoare acestora

clasificate în categoriile "substandard", "îndoielnic" şi "pierdere" se menţine acoperitor în perioada analizată

(situându-se la nivelul de aproximativ 160% la finele anului 2012 şi 170% la 31 martie 2013), consemnând

o îmbunătăţire sensibilă comparativ cu anul 2007.

Gradul de acoperire cu rezerve şi provizioane

23

Fig. nr. 3

Sursa: Banca Naţională a României

Adâncirea intermedierii financiare este reflectată de mărirea proporţiei dintre creditele acordate

clientelei (la valoare brută) şi sursele atrase şi împrumutate cu peste 20 de puncte procentuale într-o

perioadă de şase ani (de la 35,8 % la finele anului 2007 la 54,6 % în decembrie 2012 şi, respectiv, 57,0 %

la finele primului trimestru al anului 2013).

Extinderea activităţii de creditare pe segmentul companiilor şi populaţiei concomitent cu adâncirea

gradului de concentrare pe piaţa creditelor în anul 2007, reprezintă o creştere a riscului de credit asumat de

bănci, în special de cele mari. Această situaţie este reflectată de nivelul consemnat de rata generală de risc,

care s-a situat la 47,8 % la finele anului 2012 şi, respectiv, 50 % la 31 martie 2013.

Analiza comparativă a distribuţiei activelor bancare nete în funcţie de rata generală de risc,

efectuată pentru finele anilor 2011 şi 2012 relevă o uşoară migrare a nivelelor indicatorului către paliere ce

reflectă riscuri mai ridicate. Deşi creditul neguvernamental a înregistrat, în anul 2012, o creştere nominală

de aproximativ 50 %, nivelul agregat pe sistem bancar al ratei generale de risc a înregistrat, la finele anului, o

creştere de numai un punct procentual (ajungând la 47,80 %) comparativ cu anul anterior.

Distribuţia activelor bancare nete în funcţie de rata generală

Evoluţia ratelor riscului de credit reflectă modificările aduse de banca centrală reglementărilor

referitoare la clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc. Trendul descendent

24

consemnat în perioada 2007 - 20009 de indicatorii menţionaţi a fost întrerupt în anul 2010, odată cu

introducerea printre criteriile de clasificare a creditelor a celui referitor la performanţa financiară a

companiilor. Următorii doi ani au consemnat o uşoară ameliorare a nivelului acestor indicatori.

În cadrul evaluărilor, aferent datei de 30 iunie 2012, prin intermediul analizei stress test (care

urmăreşte identificarea vulnerabilităţilor potenţiale ale sistemului bancar), a fost inclusă şi

estimarea riscului de credit la care se expun băncile comerciale. Analiza a fost efectuată prin intermediul

impactului indirect al şocurilor constând în deprecierea cu 18,6 la sută a cursului de schimb al

monedei naţionale, coroborată cu o reducere de 6,7 puncte procentuale a ratei dobânzii la lei, asupra

situaţiilor financiare şi performanţelor instituţiilor de credit. Mai precis, banca centrală a urmărit

modalitatea în care cele două şocuri menţionate mai sus afectează în mod direct abilitatea companiilor,

beneficiare de credite acordate de instituţiile de credit, de a rambursa ratele de credit şi dobânda.

Astfel, analiza impactului direct asupra sistemului bancar al modificării cursului de schimb şi

ratei dobânzii în lei a fost dublată de analiza efectului indirect, reprezentat de impactul aceloraşi

şocuri prin intermediul riscului de credit generat de expunerea faţă de companii (second round

effects) asupra situaţiilor financiare ale instituţiilor de credit.

Se apreciază că principalele slăbiciuni în gestiunea riscului de creditare sunt unele de ordin intern:

selecţia defectuoasă a dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei (practic a involuţiei)

calităţii debitorilor. Riscul de selecţie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin rigoare în conţinutul

dosarelor, aprecierea internă a calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dublă-avizare a deciziei de

creditare şi stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

Identificarea şi evaluarea riscului de creditare presupun definirea acestuia, a cauzelor de risc şi

cuantificarea expunerii la risc. Minimizarea expunerii băncii la risc se face, cel mai adesea, prin creşterea

costului creditelor şi prin luarea de garanţii.

Aproape toate băncile îşi asumă riscul de credit într-o măsură mai mică sau mai mare, ceea ce

presupune necesitatea analizei atente a modului în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite,

cu impact deosebit asupra profitabilităţii, adecvării capitalului şi încrederii generale în banca respectivă.

Prin urmare, doi indicatori de referinţă pentru estimarea riscului de creditare se determină pe baza

ponderii activelor de calitate slabă, care întârzie sau nu permit realizarea veniturilor anticipate, respectiv:

• volumul creditelor restante/total credite x 100;

• volumul creditelor neperformante/total credite x 100;

Este de dorit ca cele două rapoarte să aibă valori minimale (tinzând spre 0 în primul caz şi situate

în jur de 1 în al doilea caz), creditele restante, dar, mai ales, cele neperformante grevând activitatea şi

rezultatele financiare ale băncii.

25

Alţi indicatori ai riscului de creditare utilizează în formula de calcul rezervele şi

provizioanele pe care băncile le constituie pentru acoperirea eventualelor pierderi, cum ar fi:

• rezerve pentru pierderi din credite/total credite x 100, raport care exprimă sintetic expectaţiile

manageriale privind evoluţia calităţii portofoliului de împrumuturi;

• provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, raport care reflectă nivelul de prudenţă

adoptat de bancă în politica sa de creditare;

• profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, respectiv costul acoperirii riscului de

creditare asumat de bancă.

Indicatorii potenţiali de măsurare a riscului care pot semnala în avans variaţiile veniturilor băncii

sunt: concentrarea geografică şi pe sectoare economice a creditelor, ritmul accelerat de creştere a

volumului de credite, rentabilitatea ridicată a unor categorii de credite. Nivelul necorespunzător al unuia

dintre aceştia constituie în sine un barometru al viitoarelor probleme de creditare.

Monitorizarea clientului

Pentru cunoaşterea şi evaluarea situaţiei economico-financiare prezente şi de perspectivă a

clienţilor săi, precum şi pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, Bancpost îşi asigură o

bază de informaţii asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze şi să o monitorizeze permanent.

Principalele surse de informaţii folosite de bănci pentru asigurarea bazei de informaţii, în vederea

monitorizării clienţilor săi sunt:

1. informaţii obţinute de la clienţi:

din cererea de deschidere de cont, cererea de credit,

din contracul de societate şi statutul societăţii,

din bilanţurile contabile, contul de profit şi pierdere, raportările contabile periodice, balanţele de

verificare şi din alte situaţii financiare .

2. informaţii din evidenţele băncii privind:

volumul total de credite aprobat şi acordat şi duratele de rambursare,

volumul de încasări şi plăţi lunare,

incidente apărute în derularea operaţiunilor de plăţi fără numerar, a operaţiunilor de creditare,

serviciul datoriei.

3. informaţii din surse exterioare, care pot fi obţinute de la:

B.N.R., Registrul Comerţului, Organisme specializate, Alte bănci şi organisme care au relaţii cu clienţii,

Comisia Naţională pentru Statistică, etc.

Pentru analiza permanentă a clientului care are un portofoliu de credite sau are „vocaţie” pentru

obţinerea unui credit, considerăm că trebuie avuţi în vedere următorii parametrii de monitorizare:

26

1. Sunt persoane juridice constituite conform legii sub diferite forme: societatea comercială cu

răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, regii autonome, asociaţii familiale, etc. Aceste inormaţii sunt

preluate din contractul de asociere sau statutul de funcţionare al clientului.

2. Pe baza aceloraşi surse de informaţii, se va monitoriza capitalul social subscris de client,

capitalul vărsat şi cât reprezintă acesta din primul, precum şi evoluţia acestuia în decursul anilor. În acest

sens, este semnificativă modificarea în sensul diminuării, acest lucru fiind de multe ori determinat de

pierderile din perioadele anterioare, fapt ce conduce la concluzia că agentul economic nu a avut o

activitate eficientă care să-i permită obţinerea unui beneficiu. De asemenea, monitorizarea capitalului

precum şi a capitalului propriu trebuie să fie permanentă, având în vederea că o bancă, pentru a fi protejată

de riscul de nerambursare a creditului, nu trebuie să acorde nici un împrumut care să depăşească de 12,5

ori volumul capitalului propriu. Acest nivel este cel care poate asigura menţinerea unui raport minim de

solvabilitate de 8%. Evoluţia fondurilor proprii alături de capitalul social vărsat integral dovedeşte puterea

economică mare a clientului (a obţinut profit din care a constituit aceste fonduri).

Prudenţa bancară presupune de asemenea, cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clienţilor băncii.

Cunoaşterea activităţii desfaşurate de client în perioada anterioară, precum şi a prevederilor pentru viitor

dau posibilitatea băncii să ia măsuri pentru diminuare şi prevenirea riscului în vederea recuperării

creditelor şi încasării dobânzilor.

Urmărirea activităţii clientului presupune mai întâi verificarea legalităţii activităţii acestuia, în

sensul că trebuie verificat dacă activitatea clientului se situează în prevederile legale sau este o activitate

interzisă, legată de economia subterană, care poate produce prejudicii atât statului, cât şi băncii. În acest

caz, prejudiciile morale sunt tot la fel de mari ca şi cele de natură materială.

Alţi indicatori care trebuie avuţi în vedere la monitorizarea activităţii clientului sunt: evoluţia

activităţii şi profilul acesteia, caracterul activităţii (permanent, sezonier, ciclic), sfera de activitate (comerţ,

producţie, prestări servicii), produsele şi serviciile sunt de strictă necesitate sau de lux, profitabile sau

nepofitabile.

Un alt parametru de monitorizare a clientului - dacă acesta prezintă garanţii pentru utilizarea cu

eficienţă a unui posibil împrumut, precum şi rambursarea integrală la scadenţă a creditului şi achitarea

dobânzilor aferente. Un rol important al acestui parametru îl constituie implicarea clientului în procese

juridice atât în calitate de reclamant, cât şi, mai ales, în calitate de pârât.

Implicarea în procese juruduce în calitate de reclamant conduce la concluzia că mediul economic

de relaţii cu clientul nu este favorabil, existând astel posibilitatea unui blocaj financiar prin neîncasarea

mărfurilor sau serviciilor prestate.

27

Implicarea în procese juridice în calitate de pârât trebuie să constituie pentru băncile comerciale

un criteriu de neacordare a unor credite şi de neexpunere sub nici un fel faţă de acest client, această

implicare , această implicare fiind de altfel un indicator al modului de a se achita de datorii.

Monitorizarea vizează credibilitatea clientului, ca element psihologic esenţial, cu privire la

formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calităţile morale şi profesionale ale managerilor

agenţilor economici solicitanţi de credite, ale principalilor asociaţi şi colaboratori (precum şi la reputaţia

lor privită prin calitatea produselor, serviciilor şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate în relaţiile

cu partenerii de afaceri).

Strategia clientului reprezintă un alt sector de monitorizare a clientului. Din acest punct de vedere

trebuie urmărite următoarele aspecte:

- existenţa unei strategii pe următorii 3 - 5 ani, dacă aceasta este realistă realizabilă sau cu risc de eşec;

- modalităţi de realizare a strategiei propuse;

- alternative şi implicaţii în cazul nerealizării strategiei propuse;

- existenţa sau nu a planurilor de restructuraresau redresarea financiară.

Un alt parametru catre trebuie urmărit îl constituie poziţia clientului pe piaţa produselor şi relaţiile

contractuale ale acestuia cu alţi agenţi economici. Aici trebuie monitorizate următoarele aspecte:

- concurenţii: numărul şi mărimea concurenţilor, reputaţia lor, caracteristicile produselor fabricate de

aceştia;

- segmentul de piaţă deţinut, în creştere sau în declin, cuantificabil sau necuantificabil;

- portofoliul de clienţi ai acestuia: numărul, reputaţie, dependenţă de anumiţi clienţi, modalitate de vânzare

(pe credit comercial sau plată directă);

- relaţii cu furnizorii: număr, dependenţa de anumiţi furnizori, modalitate de plată;

- politica de preţuri: nivel de concurenţă, facilităţi.

Pentru a efectua o apreciere finală corespunzătoare asupra bonităţii clienţilor, ofiţerii de credite

din băncile comerciale vor urmări coroborarea rezultatelor şi interpretarea tuturor parametrilor prezentaţi

mai sus, într-un sistem unitar care să scoată în evidenţă punctele tari şi cele slabe ale clientului, şi mai

ales, să poată conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.

Pentru monitorizarea clientului, referitor la aspecte care nu ţin de natura analizei financiare,

parametrii propuşi în schemă constituie elemente esenţiale pentru caracterizarea „vocaţiei” de a obţine

credite a unui client.

„Monitorizarea propusă va conduce, pe baza stabilirii unor calificative pentru fiecare parametru, la

un grafic cu puncte „forte” şi puncte „slabe” ale clientului, astfel încât clienţii din portofoliul unei bănci

comerciale să fie grupaţi permanent în trei categorii:

clienţi cu vocaţie pentru împrumuturi, indicând o siguranţă ridicată pentru rambursare,28

clienţi cu vocaţie pentru împrumuturi, dar clasificarea acestora este: „Atenţie”, acordarea

presupunând riscuri care trebuie asigurate;

clienţi fără vocaţie pentru împrumuturi – neexistând siguranţa rambursării acestora”19.

CONCLUZII

Scopul monitorizării riscurilor este minimizarea cheltuielilor asociate riscurilor aferente tuturor

expunerilor care au fost identificate şi cuantificate. De exemplu, pentru monitorizarea riscului de piaţă se

pot uzita tehnici de gestiune a bilanţului (managementul activelor şi pasivelor) sau de diversificare a

portofoliului, iar pentru riscul de lichiditate titularizarea. În acelaşi timp, monitorizarea riscului trebuie să

se înscrie în limitele prudenţiale impuse de autoritatea monetară. Monitorizarea specială a expunerilor la

risc ale unei bănci se justifică atunci când se anticipează apariţia unor evenimente cu impact negativ

asupra băncii.

Instrumentele, tehnicile sau procedurile utilizate în coantificarea şi monitorizarea riscurilor nu sunt

universale şi standardizate, practica demonstrând că acestea sunt specifice fiecărei bănci, dar în acelaşi

timp nu se substituie normelor prudenţiale şi vizează optimizarea cuplului risc – performanţă.

Managementul riscului este parte integrantă a strategiei băncii, acesta răspunzând vulnerabilităţii şi

complexităţii mediului în care banca lucrează. Se acceptă faptul că riscul este o componentă esenţială a

profitului băncii şi, în consecinţă, evoluţia ulterioară a strategiei bancare va fi atinsă dacă profilul risc

anual şi de perspectivă sunt neglijate.

Evaluarea politicii de gestionare a riscului constă în măsurarea performanţelor obţinute în urma

acoperirii expunerii la risc şi oferă posibilitatea optimizării viitoarelor politici pe baza punctelor slabe şi

tari identificate.

Literatura de specialitate tratează managementul riscului din perspectiva unor pieţe financiar

bancare dezvoltate, capabile să asigure supapele necesare restabilirii stării de echilibru în cazul producerii

unor efecte adverse pe care riscurile le pot genera. Caracteristicile economiei româneşti necesită atât

adaptarea practicilor şi conceptelor utilizate pe plan mondial, cât şi aplicarea unor metode specifice

sistemului financiar bancar intern.

Băncile au obligaţii etice, atât faţă de clienţii lor, cât şi faţă de întreaga societate. Din această

cauză, băncile trebuie să respecte reglementările organismelor legal constituite, care au drept scop

monitorizarea şi controlul activităţii lor.

Experienţa în timp a unor ţări a demonstrat că singura politică ce poate da rezultate este utilizarea

combinată a reglementărilor externe şi a reglementărilor proprii băncilor.

19 Ianfred Silberstein - Controlul administrativ si supravegherea bancara, Ed. Rosetti, Bucuresti 2005 pag.3329

Stabilirea reglementărilor proprii, conform eticii bancare, este în interesul fiecărei bănci, nu

numai datorită faptului că activitatea ei este supravegheată de Banca Naţională a României, dar şi datorită

faptului că reputaţia băncii, privind probitatea şi grija faţă de client, poate deveni un avantaj comercial

important în mediul concurenţial.

Fiecare cod de conduită şi practică bancară reflectă atitudinea băncii faţă de clienţii săi şi defineşte

standardele de conduită profesională ale angajaţilor, atât faţă de clienţi, cât şi faţă de bancă.

Considerăm că, în general, codurile de conduită şi practică ale băncilor comerciale trebuie să

cuprindă aspecte privitoare la următoarele domenii:

respectarea legilor ţării (cu accent asupra legislaţiei financiar-bancare);

păstrarea confidenţialităţii şi a secretului profesional;

corectitudine faţă de clienţi, în ceea ce priveşte specificul operaţiunilor bancare;

evitarea conflictelor de interese (între salariaţi şi bancă).

Sistemul bancar românesc este preocupat de perfecţionarea standardelor profesionale, în vederea

armonizării practicilor din România cu standardele acceptate pe plan internaţional. Codurile de conduită şi

practică profesională în băncile comerciale reprezintă un aspect al unui proces continuu de îmbunătăţire.

Un sector bancar puternic, responsabil, constituie o bază importantă a economiei de piaţă. Băncile

sunt conştiente de faptul că, dacă ele nu-şi stabilesc reglementările proprii la un nivel adecvat, acest lucru

îl vor face autorităţile guvernamentale. Un anumit grad de libertate în stabilirea reglementărilor proprii

permite sectorului bancar exercitarea unui control suplimentar asupra propriului destin.

Concluzia evidentă este aceea că sectorul bancar are un rol major de jucat în evoluţia situaţiei

globale, datorită poziţiei pe care acesta o deţine pe scena economică. Corporaţiile au ajuns să aibă o putere

de influenţă nebănuită cu ani în urmă; acestea au căpătat din ce în ce mai multe drepturi şi guvernează

într-o anumită măsură vieţile a miliarde de oameni, cât şi a planetei în general. Cu fiecare drept vine însă

şi responsabilitatea conservării şi dezvoltării situaţiei mediului în care acţionează. Până mai recent, aceste

responsabilităţi au fost neglijate. Implementarea dezvoltării durabile implică schimbări esenţiale în felul în

care banca este condusă, în felul în care îşi defineşte politicile de finanţare, în felul în care îşi alege

clienţii, angajaţii, furnizorii, etc. Dezvoltată într-un mod eficient, activitatea bancară pentru dezvoltare

durabilă va implica inovaţie, creativitate şi, implicit, noi beneficii, prin crearea de noi produse, prin

dezvoltarea de noi pieţe. Atât timp cât corporaţiile se vor lovi din ce în ce mai des de dificultăţi în a derula

afaceri nesustenabile, comunitatea de afaceri internaţională va ajunge să înţeleagă că există un singur mod

în care această lume în care trăim poate continua să existe, implicit şi propriile afaceri, şi poate continua să

existe, implicit şi propriile afaceri, şi acest mod este cu siguranţă unul bazat pe dezvoltare durabilă, pe

considerente ecologice, sociale şi etice.

30

Bibliografie

1. Berea A. şi Berea O. – “Restructurarea sectorului bancar”, Edit. Expert, Bucureşti, 2002

2. Costică Ionela şi Lazărescu Sorin Adrian – “Politici şi tehnici bancare”, Edit. ASE, Bucureşti, 2004

3. Manolescu Gh. şi Diaconescu A. - “Management bancar”, Edit. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2001

4. Niţu Ion – “Managementul riscului bancar”, Edit. Expert, Bucureşti, 2000 şi 2004

5. Puiu Alexandru – “Management bancar”, Edit. Independenţa Economică Brăila 2004

6. Roxin Luminiţa - “Gestiunea riscurilor bancare”, Edit. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2003

7. Silberstein Ianfred – “Controlul administrativ şi supravegherea bancară”, Edit. Rosetti, Bucureşti,

2005

8. Stoica Maricica - “Gestiune bancară”, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

9. Temeş I. şi Mureşan M. – “Contabilitate bancară”, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

10. Ungureanu Pavel V. – “Banking - produse şi operaţiuni bancare”, Edit. Dacia Cluj-Napoca, 2001

11. *** - Revista “CAPITAL”, Bucureşti, 2013

12. *** - O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

13. *** - Normele BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de

credit şi administrarea riscurilor semnificative

14. *** - Normele BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, cu completările ulterioare (Normele BNR

1/2002 şi 7/2003)

15. *** - Normele BNR nr. 3/2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei

16. *** - Legea 677/2001 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter

personal şi libera circulaţie a acestor date

17. *** - Legea 182/2002 privind protecţia informaţiei clasificate

31