rezumat teza
DESCRIPTION
Rezumat TezaTRANSCRIPT
1
REABILITAREA ÎN DREPTUL PENAL
Doctorand Gheorghe Graure
Tema lucrării s-a bucurat de mai puţin interes în literatura juridică
română. Ca şi cu privire la alte instituţii ale dreptului penal au fost formulate
numeroase opinii, s-au exprimat controverse, iar în activitatea judiciară au
fost pronunţate soluţii contradictorii.
Elaborarea lucrării a impus o temeinică documentare dar şi folosirea
experienţei profesionale a autorului în activitatea judiciară. Sunt analizate
modificările legislative, sunt evidenţiate inadvertenţe, se prezintă soluţii
diferite ale practicii judiciare, precum şi preocuparea instanţei supreme de a
corela activitatea judiciară cu principiile de bază ale procesului penal.
Lucrarea este structurată în cinci titluri, fiecare cuprinzând mai multe
capitole, secţiuni şi subsecţiuni, potrivit complexităţii tematicii supusă
analizei.
Titlul I priveşte istoricul instituţiei reabilitării. Este format din două
capitole.
Capitolul I, structurat în şase secţiuni, realizează o privire generală
asupra istoricului instituţiei: regimul instituţiei reabilitării, caracterizarea
pedepselor şi a consecinţelor lor faţă de persoana condamnată, înlăturarea
consecinţelor condamnării în dreptul din timpul antichităţii, în dreptul
feudal, în dreptul modern, reglementarea reabilitării de drept.
2
Noţiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima dată în anul 1439,
fiind definită în sensul că „reabilitarea are loc atunci când, printr-o decizie
de graţiere, vechea condiţie juridică este restabilită în situaţia anterioară cu
efect deplin” (juristul Bleymaianos).
Prima reglementare amănunţită a instituţiei reabilitării a fost
materializată în anul 1670 în Franţa, în Ordonanţa criminală a regelui
Ludovic al XIV-lea. În acest act normativ au fost sintetizate principiile
fundamentale ale reabilitării, fiind reunite şi completate prevederile despre
reabilitare din ordonanţele anterioare.
Reabilitarea a fost legiferată ca instituţie distinctă în anul 1791 (faţă
de ordonanţa din 1670 când se regăsea în acelaşi titlu cu celelalte forme de
acordare a actelor de clemenţă).
Capitolul II (structurat în şase secţiuni) cuprinde istoricul instituţiei
reabilitării în dreptul românesc.
Instituţia reabilitării a fost introdusă pentru prima dată în Procedura
condicii criminaliceşti, adoptată sub domnia lui Barbu Ştirbei în 1850,
intrată în vigoare la 01 ianuarie 1852. În art. 291 - 300 (Pentru câteva
osebite proceduri - pentru restatornicirea osândiţilor) se reglementa relativ
complet instituţia reabilitării. Sorgintea era Codul de instrucţiune criminală
francez din 1808.
Anterior Codului penal din 1968 nu a fost legiferată reabilitarea de
drept. Prin efectul altor instituţii ale dreptului penal se putea dobândi, în fapt,
o veritabilă reabilitare de drept. Este cazul suspendării condiţionate a
executării pedepsei.
Cazul de reabilitare în discuţie cuprindea numai anularea
nedemnităţilor cu caracter electoral rezultate din condamnare. Celelalte
interdicţii şi incapacităţi generate de pedeapsă continuau să fiinţeze.
3
Codul penal de la 1936 introduce o reglementare cu caracter general a
instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei. Beneficiul
reabilitării putea fi dobândit de un număr restrâns de persoane, ca urmare a
modului de reglementare a procedurii reabilitării şi a cerinţelor oneroase pe
care o persoană trebuia să le îndeplinească.
Prin modificările aduse de statul socialist (secţiunea a II-a) s-au
îmbunătăţit condiţiile de fond ale reabilitării judecătoreşti, a fost consacrată
o nouă concepţie cu privire la stabilirea termenelor de reabilitare şi au fost
înlăturate neclarităţile în legătură cu întinderea efectelor reabilitării. De
asemenea, s-a reglementat de principiu reabilitarea de drept.
Desigur că un aport deosebit l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz şi
colectivul de jurişti care au redactat Codul penal şi Codul de procedură
penală.
Titlul II, Consideraţii privind reabilitarea, este compus din trei
capitole.
În capitolul I, format din trei secţiuni, este prezentat cadrul general al
instituţiei - noţiunea de reabilitare, definiţia reabilitării, natura juridică şi
importanţa acestei instituţii, reglementarea reabilitării în Codul penal.
Reabilitarea este modalitatea prevăzută de lege prin care foştii
condamnaţi sunt reintegraţi în societate, din punct de vedere juridic.
Reabilitarea menţine un echilibru necesar între stigmatizarea pe care o
atrage în mod inevitabil condamnarea infractorului şi perspectiva eliberării
din această situaţie prin propriul său efort. În prevenirea şi reeducarea
infractorilor sancţiunea penală are rolul şi importanţa ei. Acestea (rolul şi
importanţa) nu trebuie să fie însă exagerate, iar pedeapsa aplicată nu trebuie
privită ca unicul mijloc pentru realizarea scopului legii penale.
4
În secţiunea a III-a este indicat sediul materiei şi este analizată
evoluţia acestei instituţii în Codul penal.
Obiectul reabilitării (capitolul II, structurat în trei secţiuni) se
compune din totalitatea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor persoanei,
fizice ori juridice, generate de condamnarea suferită.
De regulă, reabilitarea are ca obiect incapacităţi şi numai uneori
decăderi şi interdicţii. Cele din urmă (de exemplu pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi) se sting pâna la împlinirea termenelor de
reabilitare, dată până la care pedeapsa complementară este executată.
Incapacităţile, nefiind legate de un anumit termen, îşi produc în continuare
efectele.
În secţiunea a II-a, sunt prezentate clasificări ale conţinutului
reabilitării iar în secţiunea următoare se dau exemple de decăderi, interdicţii
şi incapacităţi, prevăzute în Codul penal, în Codul civil, în legi speciale.
Trăsăturile caracteristice ale reabilitării (capitolul III), în principal,
constau în aceea că: reabilitarea este un drept al persoanei condamnate
(secţiunea I ), poate fi obţinută pentru orice condamnare (secţiunea a II-a),
este indivizibilă (secţiunea a III-a), produce efecte numai pentru viitor
(secţiunea a IV-a) şi este o instituţie de sine stătătoare (secţiunea a V-a).
Titlul III, Reabilitarea judecătorească, capitolul I, Caracterizare
generală este structurat în patru secţiuni.
Secţiunea I, tratează trăsăturile specifice ale reabilitării judecătoreşti
care o diferenţiază de reabilitarea de drept. Este definită sfera de aplicaţie
(secţiunea a II-a), sunt arătate criteriile de clasificare (secţiunea a III-a), sunt
prezentate termenele de reabilitare (subsecţiunea a IV-a) şi importanţa
modului de stabilire a termenului de reabilitare (subsecţiunea a V-a).
5
Noul Cod penal prevede termene de reabilitare cu durată fixă, mai
scurte decât cele prevăzute de legea în vigoare.
Aceste dispoziţiile sunt evident, în favoarea condamnaţilor faţă de
care au fost pronunţate pedepse mai mari (cu referire la fiecare dintre
categoriile de pedepse menţionate). Astfel, termenul este acelaşi, 4 ani, atât
în cazul unei pedepse cu puţin mai mare de 2 ani închisoare, cât şi în cazul
unei pedepse de 5 ani închisoare. Este 5 ani, pentru o pedeapsă de 5 ani şi
câteva luni, dar şi în cazul unei pedepse de 10 ani închisoare.
Deci, în cazul unei pedepse uşoare fostul condamnat trebuie să aştepte
un interval de timp aproape egal cu dublul pedepsei, în timp ce termenul este
mai scurt atunci când a suferit o pedeapsă mai gravă.
În concluzie modalitatea de stabilire a termenelor de reabilitare ţine
mai puţin seama, decât legea în vigoare, de periculozitatea condamnatului.
În opinia noastră un criteriu mai judicios ar fi acela de a se determina
termenul de reabilitare judecătorească printr-o fracţie din pedeapsă şi o
limită minimă. Astfel, păstrând determinările legii viitoare, condamnatul ar
putea cere reabilitarea după trecerea unui termen:
a) egal cu pedeapsa pronunţată dar nu mai mic de 4 ani, în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte
5 ani;
b) ¾ din pedeapsa pronunţată dar nu mai puţin de 5 ani, în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte
10 ani;
c) ¾ din pedeapsa pronunţată dar nu mai puţin de 7 ani, în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
6
c) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de
prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.
Modul de stabilire a termenului de reabilitare are o importanţă
deosebită (secţiunea a V-a). Potrivit legii în vigoare, procurorul general are
facultatea de a reduce termenul de reabilitare.
Noul Cod penal nu cuprinde o dispoziţie similară prin care, datorită
unei împrejurări ieşite din comun, să se poată reduce, în favoarea
condamnatului, termenul de reabilitare. Este posibilă reducerea acestui
termen – de aceasta va profita însă numai soţul ori ruda apropiată a
condamnatului decedat. Argumentul care poate fi adus în acest sens este
acela că nu este firesc ca soţul ori ruda apropiată să sufere în continuare
decăderi, interdicţii şi incapacităţi în condiţiile în care nu au fost părţi în
raportul de drept penal şi nu li se poate aduce vreun reproş în legătură cu
fapta comisă. Pe de altă parte, atunci când cel care trebuie să arate că s-a
îndreptat a decedat şi sunt îndeplinite celelalte cerinţe (privind plata
despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare, faptul că nu a comis o nouă
infracţiune până la data decesului), trecerea timpului nu poate aduce vreo
modificare în “statutul condamnatului”, de natură să împlinească ulterior o
altă condiţie a reabilitării.
În capitolul II, Calcularea termenelor de reabilitare judecătorească,
este prezentată noţiunea de termen, importanţa acestuia (secţiunea I), natura
termenelor (secţiunea a II -a).
Se determină momentul iniţial al termenului (secţiunea a III -a),
analizându-se, în subsecţiuni, situaţiile când pedeapsa principală a fost
efectiv executată, a survenit prescripţia executării pedepsei, graţierea dar şi
situaţiile speciale privind întreruperea termenul de reabilitare, cazul
7
condamnărilor succesive ori când pedeapsa aplicată este egală cu timpul în
care condamnatul a fost în detenţie.
În cazul în care faţă de aceeaşi persoană au fost pronunţate mai multe
condamnări succesive, esenţial este să se stabilească momentul de la care
curge termenul de reabilitare şi care este durata acestuia. Se are în vedere că
fiecare nouă condamnare constituie o cauză de întrerupere a termenului de
reabilitare pentru condamnarea precedentă.
Momentul iniţial al termenului de reabilitare este momentul executării
sau stingerii ultimei pedepse. Termenul de reabilitare ar putea fi calculat în
raport de ultima pedeapsă executată şi având în vedere pedepsa cea mai grea.
Sub aspectul modalităţii de dobândire, în doctrină opinia majoritară
este că, în situaţia în care unele pedepse sunt susceptibile de reabilitare de
drept iar altele de reabilitare judecătorească, trebuie cerută reabilitarea
judecătorească pentru toate condamnările, deoarece reabilitarea priveşte
persoana condamnatului iar nu fapta săvârşită de acesta . Această soluţie a
fost adoptată în practica judiciară.
Profesorul Dongoroz aprecia că, în cazul condamnărilor succesive,
reabilitarea dobîndită rămâne valabilă dacă noua infracţiune a fost săvârşită
după ce se împlinise termenul de reabilitare pentru condamnarea anterioară1.
Instanţa supremă a decis că într-un asemenea caz (condamnări
succesive), reabilitarea se poate obţine numai pe cale judecătorească pentru
toate condamnările. Termenul de reabilitare prevăzut în art. 38 alin. 2 din
Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să
curgă de la data executării ultimei pedepepse, chiar dacă, privită izolat,
pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept.
1 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. II, pag. 394.
8
Dacă sub aspectul procedurii de dobândire a reabilitării, în cazul
condamnărilor succesive, când unele sunt susceptibile de reabilitare de drept
iar altele de reabilitare judecătorească, doctrina şi practica judiciară s-au
pronunţat că trebuie urmată calea reabilitării judecătoreşti, în majoritatea
situaţiilor nu au fost examinate situaţiile diferite şi nu s-au stabilit condiţiile
pe care trebuie să le întrunească fostul condamnat.
1. Condamnarea ulterioară, pentru care sunt incidente condiţiile
reabilitării judecătoreşti, a fost pronunţată pentru o infracţiune comisă după
împlinirea termenului reabilitării de drept, corespunzător condamnării
anterioare.
Într-un asemenea caz, în acord cu hotărârea jurisprudenţa şi opinia
profesorului Dongoroz, pentru prima condamnare se poate constata
reabilitarea de drept iar pentru cea de-a doua se poate dispune reabilitarea
judecătorească.
2. Dacă infracţiunea ulterioară a fost săvârşită înainte de împlinirea
termenului prevăzut în art. 134 Cod penal şi sunt incidente dispoziţiile
reabilitării judecătoreşti pentru cea de-a doua condamnare, cerinţele privind
reabilitarea judecătorească ar trebui extinse şi cu privire la prima
condamnare?
Lipsa unei noi condamnări, asigurarea existenţei prin mijloace oneste,
buna conduită vor fi verificate de instanţă pentru perioada care constituie
termenul de reabilitare. Întrucât infracţiunea pentru care legea prevede că
trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 137 Cod penal este cea din
urmă, iar termenul este mai lung şi curge de la executarea acesteia, condiţiile
menţionate sunt implicit îndeplinite şi pentru condamnarea anterioară.
Achitarea în întregime a cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile, la
plata căroră a fost obligat petiţionarul corespunzător primei condamnări, este
9
o cerinţă a reabilitării în cazul de faţă, deşi o asemenea condiţie nu este
cerută de lege în cazul condamnărilor pentru care operează reabilitarea de
drept?
S-ar putea susţine că o asemenea dovadă nu trebuie făcută deoarece
nu este cerută de lege în cazul infracţiunilor din această categorie. Pentru
nerespectarea termenului prevăzut în art. 134 Cod penal în cazul de faţă,
condamnatul trebuie doar să aştepte o perioadă de timp mai mare pentru
ştergerea efectelor primei condamnări şi să suporte în plus cheltuielile cu
procedura judiciară.
Într-un asemenea caz, nu s-ar putea recunoaşte efectele reabilitării de
drept pentru prima condamnare, după împlinirea termenului reabilitării de
drept, calculat de la executarea celei de-a doua pedepse. Caracterul
indivizibil al reabilitării are o evidenţiere deplină în această situaţie deoarece
cele două termene au curs paralel iar termenul reabilitării pentru
condamnarea ulterioară nu este îndeplinit şi continuă să fiinţeze decăderi,
interdicţii şi incapacităţi. În această situaţie nu se poate face aplicarea opiniei
că reabilitarea legală este parţială şi are caracter real.
În sens contrar se poate arăta că cerinţele reabilitării judecătoreşti sunt
cuprinse în dispoziţiile art. 137 Cod penal trebuie aplicate pentru ambele
condamnări. Altfel, am fi în situaţia creării unei noi instituţii, prin aplicarea
regulilor reabilitării de drept, modificate cu termenul de la reabilitarea
judecătorească. Ne-am afla într-o situaţie similară celei cunoscute ca lex
tertia în materia aplicării legii penale în timp. Pe de altă parte, normele
penale sunt de stictă interpretare.
3. Dacă pentru condamnarea anterioară sunt incidente regulile
reabilitării judecătoreşti, iar condamnarea ulterioară a fost pronunţată pentru
o infracţiune comisă după împlinirea termenului de reabilitare prevăzut în
10
art. 135 Cod penal, cu privire la prima condamnare sunt incidente
prevederile art. 38 alin. 2 teza a II-a Cod penal potrivit cărora, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine seama de această condamnare.
În condiţiile promovării unei cereri de reabilitare, condamantul trebuie
să facă dovada respectării condiţiilor reabilitării judecătoreşti prevăzute de
art. 137 Cod penal în intervalul prevăzut în art. 135 Cod penal. Instanţa ar
trebui să constate că termenul de reabilitare este îndeplinit. În acest sens au
fost exprimate opinii în literatura juridică.
Respectarea cerinţelor privind asigurarea existenţei prin mijloace
oneste şi buna conduită ar trebui analizate şi pentru perioada ulterioară
împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, până la judecarea cererii
de reabilitare, chiar dacă această perioadă se suprapune intervalului ce
reprezintă termenul reabilitării de drept pentru condamnarea ulterioară.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care nu ar
exista o asemenea condamnare ulterioară, buna conduită trebuie verificată
până la pronunţarea hotărârii de reabilitare.
4. În cazul în care condamnările succesive privesc numai infracţiuni
pentru care sunt incidente condiţiile reabilitării de drept, dar nu este
respectată cerinţa termenului prevăzut în art. 134 Cod penal (fiecare nouă
infracţiune a fost comisă în termenul de reabilitare pentru condamnarea
precedentă), în literatura juridică s-a apreciat că trebuie cerută reabilitarea
judecătorească. Deşi legea nu prevede care este termenul în această situaţie,
se conchide că nu poate fi decât cel cuprins în art. 135 lit. a, cel mai redus
termen de reabilitare judecătorească conceput de legiuitor.
Considerăm că materializarea soluţiei de obţinere a reabilitării numai
pe cale judecătorească, face posibilă exprimarea a două opinii.
11
A. În acest caz reabilitarea se dispune potrivit regulilor mai severe,
prevăzute de lege pentru reabilitarea judecătorească, drept sancţiune pentru
nerespectarea singulară ori repetată a dispoziţiilor privind termenul
reabilitării de drept:
- termenul de reabilitare este mai lung, fiind cel prevăzut în art. 135 alin. 1
Cod penal – 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata celei mai mari
dintre pedepsele succesive pronunţate.
- pentru durata termenului de reabilitare trebuie făcută dovada respectării
cerinţelor privind asigurarea existenţei prin mijloace oneste, a bunei
conduite, a plăţii cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile.
Această modalitate de rezolvare pare să aibă susţinători în doctrină –
condamnatul “va fi definitiv exclus de la beneficial reabilitării de drept
pentru condamnarea respectivă. În schimb, el va putea obţine, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de legea penală, reabilitarea judecătorească şi pentru
această condamnare”.
B. Se aplică regulile reabilitării de drept, prevăzute în art. 134 Cod
penal:
- termenul este de 3 ani şi curge de la executarea ultimei condamnări;
- condamnatul nu trebuie să fi săvârşit o infracţiune în acest termen.
Şi uneia şi celeilalte opinii îi pot fi aduse critici pertinente. Se poate
considera că cea dintâi adaugă la lege – în cazul unei condamnări pentru care
legea prevede că se aplică regulile reabilitării de drept nu se poate cere ca
persoana în cauză să facă dovada că are asigurată existenţa prin mijloace
oneste, că a manifestat o bună conduită, că a plătit cheltuielile judiciare şi
despăgubirile civile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare.
Totodată, termenul diferă de cel prevăzut de legiuitor pentru infacţiunile din
această categorie.
12
Pe de altă parte admiterea cererii de reabilitare judecătorească impune
uneori exigenţe sporite. După cum s-a arătat, buna conduită, condiţie a
reabilitării judecătoreşti, trebuie verificată pe întregul interval de timp
cuprins între momentul executării pedepsei şi cel al pronunţării hotărârii
judecătoreşti. În cazul unor pedepse de o gravitate redusă o asemenea cerinţă
pare excesivă.
În cazul celei de a doua opinii regimul reabilitării nu este
corepunzător periculozităţii sporite a persoanei condamnatului. Nu se poate
pune semnul egalităţii între o persoană care a suferit o singură condamnare
cu cea faţă de care au fost pronunţate numeroase astfel de condamnări.
Aplicarea unui tratament diferenţiat se impune cu necesitate. În alte
materii asemenea situaţii au primit o rezolvare corespunuătoare.
Reglementând recidiva, legiuitorul a prevăzut că primul termen îl poate
constitui numai o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare. Sunt recunoscute
însă aceleaşi efecte şi cazului în care s-a dispus condamnarea la cel puţin 3
pedepse cu închisoare până la 6 luni.
Considerăm că soluţionarea problemelor menţionate ar trebui
realizată prin intervenţie legislativă. Unele dintre rezolvările date de doctrină
şi în practica judiciară sunt discutabile în lipsa unor dispoziţii legale exprese.
În secţiunea a V-a este examinată posibilitarea reducerii termenului de
reabilitare, situaţia reabilitării persoanelor decedate (secţiunea a VI-a) ori a
celor condamnate la pedeapsa cu moartea (secţiunea a VII-a) şi temeiurile
respingerii cererii de reabilitare formulate în cazul Antonescu.
În capitolul III sunt definite condiţiile reabilitării judecătoreşti. După
prezenterea cadrului general (secţiunea I), în secţiunea a II-a se subliniază
că oportunitatea nu este condiţie a reabilitării.
13
Condiţiile propriu-zise sunt examinate în secţiunea a III-a: lipsa unei
noi condamnări, asigurarea existenţei prin muncă ori prin mijloace oneste,
buna conduită pe întregul interval de timp de la executarea pedepsei până la
soluţionarea cererii de reabilitare. Cea din urmă condiţie cuprinde achitarea
cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile, afară de cazul când partea
vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel
condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la
despăgubirile civile din hotărârea de condamnare. Prescripţia extinctivă a
dreptului de a cere executarea silită nu stinge dreptul subiectiv al creditorului
ci numai dreptul la acţiune. Acesta poate primi plata şi după expirarea
termenului respectiv.
În practica judiciară s-a pus problema modului în care trebuie să se
facă dovada plăţii cheltuielilor judiciare.
Anterior s-a decis că “împrejurarea că s-a depus la dosar o adresă din
partea secţiei financiare, prin care se confirmă darea în debit a celui
condamnat cu suma reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a
fost obligat, nu face dovada achitării cheltuielilor de judecată, astfel că
îndeplinirea cerinţei impusă de prevederile art. 137 alin. 1 lit. d Cod penal nu
poate fi socotită ca dovedită”.
În momentul de faţă se obişnuieşte ca fostul condamnat să depună la
dosarul cauzei certificatul de atestare fiscală, eliberat de administraţia fiscală
de domiciliu, în care se menţionează că persoana în cauză nu datorează
impozite şi taxe locale. Totodata, Biroul Executări Penale din cadrul
instanţei face verificările necesare.
Lipsa menţiunilor cu privire la aceste debite nu echivalează cu plata
cheltuielilor judiciare.
În cazul menţionat (sentinţa penală nr. 231/13.09.2011, pronunţată de
14
Judecatoria Campina în dosarul nr. 4677/204/2001, privind cererea
numitului N. G. de a se dispune reabilitarea judecătorească - nepublicată),
din verificarile ulterioare a rezultat că cheltuielile judiciare nu fuseseră
plătite de către petiţionar - adresa executorului judecatoresc, anexată
dosarului, a confirmat această împrejurare.
Este de observat în acest sens că prin dispoziţiile art. 137 alin. 1 lit. d
Cod procedură penală este instituită cerinţa achitării în întregime a
cheltuielilor de judecată şi nu cea a lipsei datoriilor către bugetul de stat.
Prin urmare, în acord cu cerinţa legii, plata trebuie să fie efectivă iar la
dosarul cauzei să existe dovada acesteia – înscrisul care atestă remiterea
sumei de bani. Operaţia contabilă nu poate fi presupusă, subînţeleasă dintr-o
altă împrejurare – luarea în evidenţă a debitului sau lipsa datoriilor către
bugetul de stat. Ambele cazuri pot fi consecinţa plăţii dar şi a prescripţiei
executării, ca urmare a sustragerii fostului condamnat ori datorită neglijenţei
angajatului unităţii fiscale.
O altă problemă pe care a ridicat-o cauza soluţionată de Judecătoria
Câmpina a fost aceea a plăţii despăgubirilor civile. Achitarea sumei de
719,80 lei (RON) la data de 19.08.2011, reprezintă o acoperire integrală a
prejudiciului cauzat S.C. ROMTELECOM SA Prahova la data de
04/05.06.2000 (data comiterii faptei), asa cum s-a dispus prin hotărârea
judecatorească pronunţată la 05.12.2000?
Echivalentul unei sume care trebuia achitată la o data anterioară se
determină, în momentul plăţii, prin utilizarea indicilor preţurilor de consum
(diferenţa de cuantum este reprezentată de inflaţie, devalorizare).
Într-un asemenea caz s-ar putea dispune efectuarea unei expertize
contabile. S-ar stabili astfel că, în august 2011, suma de 1986,28 lei este
echivalentul sumei de 719,80 lei, în condiţiile actualizării acesteia prin
15
utilizarea indicilor preţurilor de consum pentru intervalul decembrie 2003 -
iulie 2011. Similar, suma de 90 lei cheltuieli judiciare, actualizată cu
indicele de inflaţie, din aprilie 2001 la zi (august 2011) este de 231,09 lei.
Asemenea determinări pot fi făcute chiar de instanţă întrucât nu
presupun în mod necesar cunoştinţele unui specialist (insse.ro/indicele
preţurilor de consum/indicele preturilor de consum - raport personalizat:
perioada de interes; formulă de calcul: suma datorata x IPC/100 = suma
actualizată).
Pe de altă parte, numărul mare de dosare aflat pe rolul instanţelor,
cerinţa rezolvării acestora într-un termen rezonabil, presupune adoptarea
unor rezolvări noi, cu atât mai mult cu cât aceasta se poate face în condiţii de
totală transparenţă – persoana interesată poate verifica în mod direct
veridicitatea calculelor.
Titlul IV, Procedura reabilitării judecătoreşti, cuprinde nouă
capitole.
În capitolul I sunt formulate Consideraţii preliminare în legătură cu
modalitatea obţinerii reabilitării judecătoreşti.
Capitolul II, Cererea de reabilitare, prezintă în secţiunea I Titularii
cererii de reabilitare. Se face vorbire de cazul în care condamnatul a fost
pus sub interdicţie, analizându-se fundamentul posibilităţii ca soţul ori
rudele apropiate să poată solicita instanţei reabilitarea.
Considerăm că modul de redactare a art. 495 Cod procedură penală nu
lasă loc de interpretare: “cererea de reabilitare judecătorească se face de
condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul
sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior
decesului”.
16
În opinia noastră, în situaţia în care condamnatul a fost pus sub
interdicţie, numai reprezentantul legal, în numele interzisului, se poate
adresa instanţei de judecată.
De lege ferenda considerăm că trebuie să existe posibilitatea ca într-un
asemenea caz să poată fi titular al cererii oricare dintre subiecţii neoficiali
ocazionali (soţul ori ruda apropiată). În acest sens se poate argumenta:
- nu s-ar realiza o încărcare considerabilă a aparatului judiciar deoarece
asemenea situaţii sunt destul de rare;
- pronunţarea unei hotărâri de reabilitare are un efect benefic asupra
persoanelor care iau cunoştinţă despre aceasta (membrii familiei, persoanele
din imediata apropiere a familiei, justiţiabilii), contribuind la întărirea
principiului legalităţii şi la realizarea scopului procesului penal în sensul
asigurării prevenţiei generale. Se întăreşte astfel convingerea că prin
demersuri continue se poate obţine deplina recunoaştere socială pentru
eforturile îndreptării. De asemenea, este ocazia şi calea unor puternice trăiri
morale;
- interesul înlăturării decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor este
resortul reabilitării. Acest interes este al condamnatului dar, de multe ori, al
soţului ori rudelor apropiate. În condiţiile în care fostul condamnat este în
deplinătatea facultăţilor mintale va promova o cerere de reabilitare din
proprie iniţiativă, ori din iniţiativa unei persoane interesate care, evident este
soţul ori o rudă apropiată. Atunci când fostul condamnat este pus sub
interdicţie percepţia reprezentantului acestuia, cu privire la justificarea
demersurilor pentru obţinerea reabilitării, este alta decât a fostului
condamnat, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza de faţă, vorbim de o situaţie în
care interesul este exclusiv al soţului ori al rudei apropiate.
17
Modificărilor aduse vechiului Cod al familiei prin legea specială
privind regimul adopţiei şi mai nou, abrogarea acestuia prin intrarea în
vigoare a noul Cod civil, nu le-au corespuns schimbări corelative în legea
penală în legătură cu titularii cererii de reabilitare.
Codul penal defineşte rudele apropiate în cuprinsul art. 149 alin. 1:
“ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude”.
“Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele
prevăzute de alineatul precedent, se aplică, în caz de adopţie cu efecte
depline, persoanei adoptate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu
rudele fireşti, iar în caz de adopţie cu efecte restrânse, adoptatului, cât şi
descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele adoptatorului”(alin.2art.149).
Dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25 din 9 iunie 1997 cu
privire la regimul juridic al adopţiei, prevăd că în momentul stabilirii filiaţiei
prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali încetează.
Noul Cod civil (art. 470 alin. 2) şi Legea nr. 273 din 21 iunie 2004
privind regimul juridic al adopţiei (art. 56 alin. 2), stipulează în acelaşi sens
(face excepţie adopţia prevăzută de art. 20 lit. b - adopţia copilului de către
soţul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea raporturilor de
rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc
care nu este căsătorit cu adoptatorul).
Prin intrarea în vigoare a actelor normative menţionate se impunea
modificarea dispoziţiilor art. 149 alin. 2 Cod penal, în sensul înlăturării
sintagmei (adopţie) cu efecte depline din cuprinsul tezei I şi renunţarea în
totalitate la teza a II-a privind adopţia cu efecte restrânse.
Sfera persoanelor care pot formula cerere de reabilitare după decesul
condamnatului nu a suferit modificări prin intrarea în vigoare a celor două
18
acte normative – rudele fireşti ale adoptatului au calitate procesuală să
formuleze cerere de reabilitare, sau să continuie procedura de reabilitare în
cazul în care adoptatul a decedat.
Secţiunea a II-a, Titularii cererii de reabilitare în noua legislaţie
penală, evidenţiază necorelarea prevederilor din dreptul material cu cele ale
dreptului procesual în ceea ce priveşte persoanele care sunt îndrituite să
formuleze cerere de reabilitare după decesul condamnatului.
Conform art. 530 din noul Cod de procedură penală, într-un asemenea
caz, soţul sau rudele apropiate formulează cererea de reabilitare. Noul Cod
penal nu mai defineşte rudele apropiate. Face însă referire la membru de
familie. Legea în vigoare (art. 1491 defineşte membru de familie ca fiind
“soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul”.
În cuprinsul art. 177 (membru de familie) din noul Cod penal se
regăseşte conţinutul expresiei rude apropiate din legea penală în fiinţă.
Aceasta cuprinde sfera membrilor de familie din legea în vigoare cu
următoarele diferenţieri (faţă de Codul penal - art. 149 şi art. 1491):
- întrucât adopţia are efectele filiaţiei cu efecte depline în sensul
dispoziţiilor art. 149 Cod penal, a fost înlăturată dispoziţia conform căreia,
în cazul filiaţiei cu efecte restrânse sunt considerate raporturi de rudenie cele
dintre persoana adoptată şi descendenţii săi, pe de o parte, în raport cu rudele
adoptatorului;
- nu mai este instituită cerinţa ca membri de familie să locuiască şi să
gospodăreasca împreună;
- sfera (persoanelor din categoria membrilor de familie) a fost extinsă
prin cuprinderea celor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi
sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
19
Această modificare de conţinut, în aprecierea noastră, este benefică.
Ea răspunde unor constrângeri de ordin economic şi social, în cazuri ce
privesc filiaţia (îngrijirea, creşterea şi educarea unui minor nerecunoscut de
părintele natural), adopţia (îngrijirea, creşterea şi educarea unui minor fără
întocmirea formelor de adopţie), căsătoria (concubinajul).
Se constată, totodată, că au fost corelate dispoziţiile art. 177 cu cele
ale art. 231 privind pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă. Astfel,
furtul săvârşit între membri de familie se urmăreşte numai la plângerea
prealabilă.
În ceea ce priveşte procedura reabilitării (titlul V), reglementând
cererea de reabilitare (art. 530), noul Cod de procedură penală menţionează
că “cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către
condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul
sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior
decesului”.
Considerăm că este vorba de o inadvertenţă şi se impune modificarea
legii (textul articolului 530 din noul Cod de procedură penală) prin
înlocuirea expresiei rude apropiate cu membru de familie.
În condiţiile în care noul Cod penal a renunţat să definească rudele
apropiate s-ar putea aprecia că sfera acestora se regăseşte în cuprinsul art.
177 (membru de familie) alin. 1 lit. a: “ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi
surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude”.
Această abordare lasă în afara conţinutului soţul (lit. b) şi persoanele
prevăzute la lit. c: “persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora
dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”, variantă
care ar constitui o evidentă inechitate.
20
Prin urmare, prevederea că cererea de reabilitare poate fi formulată de
membri de familie, incluzându-se categoriile de persoane prevăzute la lit.
a–c, corespunde intenţiei legiuitorului de lărgire a sferei persoanelor socotite
prin efectul legii, membri de familie.
Secţiunea a III-a, Conţinutul cererii de reabilitare, face referire la
criteriile pe care trebuie să le întrunească o astfel de cerere.
Capitolul III, Judecarea cererii de reabilitare cuprinde în secţiunea I,
Consideraţiile generale.
Judecarea cererii de reabilitare în reglementarea noului Cod de
procedură penală, constituie secţiunea a II-a. Se observă că principala
noutate, faţă de legislaţia în vigoare, este aceea că şedinţa nu este publică. În
cuprinsul art. 533 nu se mai regăseşte dispoziţia din legea prezentă în
conformitate cu care atunci „când, din materialul aflat la dosar nu rezultă
date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa
dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă
consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la
comportarea celui condamnat”.
Lipsa acestor dispoziţii ridică problema soluţiei pe care instanţa
urmează să o adopte când în dosar nu sunt date suficiente cu privire la
îndeplinirea condiţiilor reabilitării. Se va pronunţa soluţia numai având în
vedere materialului existent în dosar ori se va dispune completarea acestuia?
Rezolvarea problemei presupune examinarea prevederilor legii în
legătură cu atribuţiile instanţei şi principiile care guvernează procesul penal.
Legea procesual penală în vigoare prevede, prin dispoziţiile art. 4,
rolul activ – “organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt
obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal”. De asemenea,
art. 287 stipulează îndatoririle instanţei de judecată („instanţa de judecată îşi
21
exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării
rolului educativ al judecăţii“).
Noul Cod de procedură penală nu mai prevede principiul rolului activ.
În cuprinsul principiului aflării adevărului, reglementat prin dispoziţiile art.
5, se menţionează că “organele judiciare au obligaţia să asigure aflarea
adevărului cu privire la cauză şi la persoana suspectului sau a
inculpatului “ . Obligaţia organelor de urmărire penală este de a strânge şi
de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea persoanei
cercetate.
Din cele de mai sus, rezultă că dispoziţiile acestui articol se referă la o
cauză penală în desfăşurare, cauză care are ca obiect tragerea la răspunderea
penală a unei persoane.
Totuşi, în cuprinsul art. 349 - rolul instanţei de judecată, se
menţionează că “instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii
cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea
administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei,
în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii “.
Aceste din urmă dispoziţii, în opinia noastră, constituie un suficient
temei pentru ca instanţa să nu respingă, de la primul termen, o cerere de
reabilitare atunci când, pentru lămurirea împrejurărilor este necesar să se
completeze materialul cauzei prin abilitarea petiţionarului de a obţine
relaţiile necesare, prin solicitarea acestor date de la organele competente ori
prin citarea unor persoane.
Capitolul IV, Instanţa competentă, este structurat în şase secţiuni.
Secţiunea I cuprinde Cadrul general, în care se fac referiri la dispoziţiile
procesual penale anterioare.
22
Secţiunea a II-a, Analiza literaturii şi practicii judiciare, examinează
opiniile exprimate în doctrină şi soluţiile instanţelor judecătoreşti în
diferitele situaţii în care se află fostul condamnat, în raport cu instanţa care a
pronunţat condamnarea. S-a evidenţiat practica contradictorie a instanţelor şi
recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
decizia nr. LXXXIII/2007 .
Se poate considera că prin soluţionarea acestui recurs în interesul
legii, ori de câte ori survine o modificare de competenţă materială, instanţa
care a pronunţat condamnarea nu mai are competenţă să soluţioneze cererea
de reabilitare. Raţiunea de stabilire a competenţei în această materie pentru
instanţa cea mai îndrituită să se pronunţe asupra reabilitării a fost înlăturată
pentru raţiuni care ţin de competenţa materială, respectiv de administrarea
justiţiei.
În opinia noastră, instanţa care a pronunţat condamnarea nu ar trebui
exclusă din categoria instanţelor chemate să judece reabilitarea. În actuala
situaţie, revenirea la modul de aplicare a dispoziţiile art. 494 Cod procedură
penală s-ar putea face numai printr-o modificare legislativă.
Secţiunea a III-a prezintă Măsurile pregătitoare judecăţii, secţiunea a
IV-a, Examinarea cererii de reabilitare, secţiunea a V-a, Soluţionarea în
fond a cererii de reabilitare,iar secţiunea a VI-a, Situaţia despăgubirilor
civile.
Capitolul V, Suspendarea examinării cererii, este format din şase
secţiuni. Acest capitol cuprinde o analiză detaliată a dispoziţiilor legale
(privind punerea în mişcare a acţiunii penale) în vigoare şi a practicii
judiciare, comparativ cu cea anterioară şi cu cea cuprinsă în noile coduri.
Este rezultatul experienţei autorului în activitatea judiciară.
23
După secţiunea I Consideraţii generale, în secţiunea a II-a, se face un
examen aprofundat asupra dispoziţiilor legale care reglementează instituţia
acţiunii penale şi modalitatea de realizare a actelor procesuale de către
organele judiciare. Modalitatea principală de punere în mişcare a acţiunii
penale este specifică fazei de urmărire penală, aparţine procurorului şi se
realizează prin ordonanţă sau rechizitoriu. Legea penală prevede
posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale în faza de judecată.
În trecut,activitatea judiciară a cunoscut o altă modalitate, secundară,
de punere în mişcare a acţiunii penale, corespunzătoare plângerilor
prealabile adresate direct instanţei de judecată.
În opinia noastră, punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să se
dispună expres de către instanţa de judecată, în condiţiile art.2781 alin. 8 lit.
c Cod procedură penală. În acest sens este efectuată o analiză generală a
dispoziţiile legale privind acţiunea penală, corelativ cu cele privind
începerea urmăririi penale şi rezolvările date de activitatea judiciară.
Prin decizia nr. XLVIII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţile Unite, au fost puse de acord dispoziţiile generale care guvernează
procesul penal cu cele care reglementează începerea urmăririi penale. Astfel,
a fost admis recursul în interesul legii stabilindu-se că, în cazul plângerii
formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin
care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită
nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. c din Codul de
procedură penală. Cu alte cuvinte, instanţa nu poate condamna o persoană
faţă de care nu a fost începută urmărirea penală, măsură procesuală care
poate fi dispusă numai de organul de cercetare penală ori procuror (în primul
caz procurorul confirmă măsura luată de lucrătorul de poliţie).
24
Tot în sensul corelării dispoziţiilor legale în această materie se poate
face vorbire şi de decizia nr. XV din 22 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii statuându-se că, în
aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c Cod procedură penală,
judecătorul care prin încheiere admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele
existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine
incompatibil să soluţioneze fondul acesteia.
S-a argumentat că într-un asemenea caz se transferă judecătorului
atribuţii specifice urmăririi penale. Aprecierea că judecătorul care a admis
plângerea este compatibil să judece cauza este o încălcare a principiul
separării funcţiei de urmărire penală de cea de judecată şi contravine
totodată, principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil. Este
un caz de incompatibilitate.
Cu toate că decizia instanţei supreme face vorbire că încheierea
instanţei este actul de sesizare şi de punere în mişcare a acţiunii penale
considerăm că această din urmă măsură procesuală trebuie dispusă în mod
expres. Ea nu poate fi subînţeleasă, nu există implicit, prin simplul fapt al
existenţei încheierii prin care a fost desfiinţată soluţia procurorului. Este
evident că o asemenea încheiere constituie actul de sesizare a instanţei,
întrucât este firesc să se continue judecarea cauzei. Faţă de natura,
importanţa şi consecinţele pe care le atrage, punerea în mişcare a acţiunii
penale trebuie să fie explicită. De altfel orice măsură procesuală trebuie
consemnată într-un act procedural.
Deşi importante, deciziile instanţei supreme nu rezolvă şi nu puteau
rezolva în acest context, problema punerii în mişcare a acţiunii penale.
25
Secţiunea a III-a prezintă Soluţii adoptate în practica judiciară de
instanţe ale judeţului Prahova, în încercarea de a răspunde exigenţelor
privind începerea urmăririi penale, potrivit rezolvărilor date de instanţa
supremă prin admiterea unor recursuri în interesul legii, cu referire la
dispoziţiile art. 278¹ alin. 8 lit. c Cod procedură penală.
În secţiunea a IV-a, Inadvertenţă legislativă, sunt analizate
prevederile art. 335 Cod procedură penală, art. 336 Cod procedură penală,
art. 337 Cod procedură penală, art. 496 Cod procedură penală, art. 500 Cod
procedură penală şi dispoziţii corelative din Legea nr. 290/2004 privind
cazierul judciar. Se arată că, în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii
penale, nici legea veche nu realiza o corelare a dispoziţiilor procesual penale
cu cele privind ţinerea şi evidenţa cazierului judiciar.
Chiar dacă la nivel teoretic sunt exprimate opinii într-un sens sau în
altul, împrejurarea că nu este dispusă măsura procesuală a punerii în mişcare
a acţiunii penale printr-un act procedural distinct (încheiere) în cazul ce face
obiectul analizei (corespunzător ordonanţei procurorului de punere în
mişcare a acţiunii penale), presupune, pe cale de consecvenţă, că această
măsură nu este comunicată cazierului judiciar şi prin urmare, nu poate fi
cunoscută de instanţa care judecă cererea de reabilitare (pentru a face
aplicarea dispoziţiilor art. 500 Cod procedură penală privind suspendarea
examinării cererii de reabilitare).
Suspendarea judecării cererii. Reabilitare de drept. Aplicarea
dispoziţiilor art. 181 Cod penal formează secţiunea a IV-a. Se analizează
modalitatea în care trebuie aplicate dispoziţiile procesual penale privind
judecarea cererii prin care se solicită constatarea reabilitării de drept. Atunci
când a fost comisă o nouă faptă penală în termenul de încercare prevăzut de
lege, în cazul reabilitării de drept, faptă cu privire la care a fost începută
26
urmărirea penală, soluţia care trebuie adoptată este cea de respingere a
cererii.
O situaţie deosebită poate fi aceea când fapta a fost comisă în
termenul de 3 ani şi s-a stabilit că nu prezintă gradul de pericol social a unei
infracţiuni (a fost adoptată soluţie pe acest temei). Considerăm că într-o
asemenea situaţie reabilitarea de drept îşi produce efectele deoarece nu ne
aflăm în prezenţa unei infracţiuni.
Secţiunea a V-a, Soluţionarea cererii de reabilitare când procurorul
renunţă la urmărirea penală. Problema supusă analizei este aceea a soluţiei
care trebuie adoptată de instanţă în condiţiile în care, în cuprinsul termenului
de reabilitare fostul condamnat a săvârşit o nouă infracţiune pentru care a
fost pusă în mişcare acţiunea penală, iar procurorul a renunţat la urmărirea
penală.
Renunţarea la urmărirea penală de către procuror, renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei de către instanţă, pentru o
infracţiune comisă în termenul reabilitării de drept ori reabilitării
judecătoreşti, ori între momentul împlinirii acestui termen şi data rămânerii
definitive a hotărârii de reabilitare, nu poate avea ca efect refuzul reabilitării
ori anularea acesteia, când se descoperă ulterior săvârşirea infracţiunii (art.
171).
Punerea în mişcare a acţiunii penale suspendă examinarea cererii până
la soluţionarea definitivă a cauzei respective.
Capitolul VI analizează Suportarea cheltuielilor judiciare avansate de
stat în cazul judecării cererii de reabilitare.
Capitolul VII, Calea de atac, este format din secţiunea I Consideraţii
generale. Evoluţia reglementării (cu referire la recursul în interesul legii
soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.
27
XXXIV/07.05.2007) şi secţiunea a II-a, Calea de atac în noul Cod de
procedură penală.
Noutăţile legislative sunt reprezentate de caracterul nepublic al
şedinţei de judecată şi denumirea specifică a căii de atac - contestaţia.
Conţinutul reglementării corespunde celei în vigoare, ca şi formei iniţiale a
dispoziţiilor din Codul de procedură penală de la 1968. Prevederile sunt
similare vechiului Cod de procedură penală.
Capitolul VIII, Punerea în executare a hotărârii de reabilitare, este
format din secţiunea I, Consideraţii generale şi secţiunea a II-a, Despre
reabilitare şi producerea efectelor reabilitării.
La cererea persoanelor interesate, în certificatele de cazier judiciar nu
se vor mai menţiona condamnările pentru care a intervenit reabilitarea. În
fişele de cazier judiciar, despre condamnările respective se va face
menţiunea reabilitării.
Nu există reguli de procedură pentru aducerea la îndeplinire a
reabilitării judecătoreşti şi a producerii efectelor acesteia. Efectele reabilitării
vor înlătura consecinţele condamnării la intervenţia sau la opunerea celui
interesat, care va cere să înceteze decăderile, interdicţiile sau incapacităţile
care au decurs din condamnarea în privinţa căreia a obţinut reabilitarea.
Persoana interesată va opune hotărârea de reabilitare, ca excepţie,
pentru situaţia în care împotriva sa este invocată vreo consecinţă a
condamnării.
Capitolul IX, Anularea reabilitării, se compune din secţiunea I,
Noţiuni. Condiţiile anulării şi secţiunea a II-a, Procedura anulării
reabilitării. Se subliniază că reglementarea actuală este superioară celei
vechi. Aceasta din urmă făcea referire la revocarea reabilitării, termen care
presupune nerespectare unor cerinţe în viitor. De esenţa anulării reabilitării
28
este existenţa unei condamnări anterioare deci o împrejurare care exista
anterior pronunţării hotărârii de reabilitare.
Cu referire la condiţiile anulării, sunt prezentate opiniile exprimate în
doctrină în legătură cu momentul pronunţării hotărârii de condamnare care
constituie împrejurarea ce atrage anularea reabilitării.
În subsecţiunea 1 din Procedura anulării reabilitării este analizată
opinia în conformitate cu care, pentru anularea reabilitării este competentă să
se pronunţe instanţa care a pronunţat condamnarea. Este exprimată o opinie
personală care se întemeiează pe specificitatea activităţii judiciare în legătură
cu anularea reabilitării – iniţiativa declanşării procedurilor aparţine
procurorului.
În subsecţiunea a 2-a, Anularea reabilitării în noul Cod de procedură
penală se arată că, faţă de legislaţia în vigoare, în legea viitoare dispoziţiile
privind anularea reabilitării sunt menţionate înaintea celor privind punerea în
executare a hotărârii de reabilitare (art. 537 Cod procedură penală - menţiuni
despre reabilitare). Aceste prevederi fac referire, deopotrivă, atât hotărârea
de reabilitare, cât şi hotărârea de anulare a reabilitării.
Structurarea dispoziţiilor legii, sub acest aspect, o considerăm mai
judicioasă.
O altă noutate este aceea că anularea reabilitării se va face când, după
acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune
care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de
reabilitare.
Dispoziţiile art. 171 Cod penal sunt corelate cu cele ale art. 168 alin. 1
lit. a prin care se prevede drept condiţie a reabilitării judecătoreşti ca fostul
condamnat să nu fi săvârşit o infracţiune în intervalul de timp prevăzut de
lege ca termen de reabilitare.
29
Codul de procedură penală în vigoare instituie în această materie,
drept condiţie, săvârşirea unei condamnări definitive.
Subsecţiunea a 3-a examinează Efectele hotărârii de anulare a
reabilitării, cu referire la menţiunile care se fac despre hotărârea pronunţată.
Având în vedere activitatea practică se propune ca respectivele menţiuni să
se facă şi pe hotărârea de reabilitare.
Subsecţiunea a 4-a analizează cazul Anulării reabilitării-chestiune
prealabilă în procesul penal.
Capitolul X prezintă Efectele reabilitării. Este compus din două
secţiuni.
Secţiunea I, Consideraţii generale, prezintă caracteristicile generale
ale efectelor, aşa cum sunt exprimate în literatura juridică şi modul de
legiferare a acestora în legislaţia statelor.
Întinderea efectelor reabilitării este determinată, în primul rând, de
totalitatea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor generate de sancţiunea
penală, iar în al doilea rând, de concepţia despre această instituţie, aşa cum
este consacrată în legislaţia statului.
Potrivit celei dintâi, se consideră că reabilitarea face să înceteze pentru
viitor toate consecinţele restrictive de drepturi ale condamnatului, ca rezultat
al pedepsei aplicate. În această concepţie, condamnarea este o realitate care
nu poate fi desfiinţată. Continuă să îşi producă efectele pentru viitor sub
anumite aspecte (de exemplu, obligaţia de a plăti despăgubirile civile). Prin
urmare, reabilitarea nu produce efecte în trecut, ci numai în viitor şi numai în
ceea ce priveşte decăderile, interdicţiile şi incapacităţile fostului condamnat
ca urmare a pedepsei aplicate.
Potrivit celei de-a doua concepţii, reabilitarea are o sferă mai largă. Pe
lângă efectele din viitor (anularea decăderilor, interdicţiilor şi a
30
incapacităţilor), produce consecinţe şi în trecut, întrucât duce la ştergerea
condamnării. Această concepţie a fost consacrată legislativ pentru prima
dată în Franţa, prin dispoziţiile art. 634 din Codul de instrucţiune criminală.
Codul penal în vigoare a consacrat concepţia potrivit căreia
reabilitarea nu şterge condamnarea (capitolului II). Este examinată evoluţia
legislaţiei (prevederile Codului penal de la 1936 şi ale Codului penal din
1968) cu referire la dispoziţiile legilor succesive privind cazierul judiciar.
În Codul penal român adoptat în 1936, potrivit dispoziţiilor art. 175
alin. 2, reabilitarea şterge condamnarea, decăderile şi interdicţiile şi face să
înceteze pentru viitor toate incapacităţile care rezultă din pedeapsă.
Deşi consacrată în Codul penal, concepţia că reabilitarea şterge
condamnarea nu a fost reflectată prin dispoziţii similare în Codul de
procedură penală ori în legislaţia privind cazierul judiciar.
Legea privind cazierul judiciar, în vigoare, nu conţine dispoziţii în
conformitate cu care reabilitarea şterge condamnarea.
În secţiunea a II -a sunt prezentate Principalele efecte ale reabilitării.
În acest context sunt analizate efectele produse asupra recidivei, cu privire la
anularea interdicţiei de a ocupa anumite funcţii, interdicţiei de a exercita
anumite profesii, decăderea din dreptul de a obţine pensie, interdicţia de
obţinere a permisului de armă sau a autorizaţiei pentru deţinerea sau purtarea
de armă.
În subsecţiunea 1, Efectele reabilitării asupra recidivei, sunt
examinate opiniile exprimate în literatura juridică, dar şi soluţiile dispuse în
practica judiciară cu privire la prevederile art. 38 alin. ultim Cod penal.
Considerăm că o interpretare judicioasă a textului de lege duce la
concluzia că nu există recidivă atunci când s-a împlinit termenul de
31
reabilitare, indiferent că este vorba de reabilitarea de drept ori reabilitarea
judecătorească.
O asemenea interpretare este şi o opţiune de politică penală. În cazul
în care o persoană este cercetată pentru comiterea unei noi infracţiuni şi se
constată că a mai suferit o condamnare care poate constitui primul termen al
recidivei, situaţia ar fi diferită după cum cel în cauză ar fi solicitat
reabilitarea judecătorească (şi ar fi obţinut-o) ori nu ar fi promovat o
asemenea cerere. În cel din urmă caz (pentru identitate de tratament) s-ar
putea susţine că este necesar să se stabilească dacă sunt întrunite condiţiile
reabilitării, ştiindu-se că s-a împlinit termenul de reabilitare. Necesităţi care
ţin de celeritatea procesului penal, în ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită
ulterior (administrarea mijloacelor de probă, verificarea apărărilor, luarea
măsurilor preventive) concentrează resursele organelor de urmărire penală
asupra terminării urmăririi penale. Verificarea condiţiilor reabilitării ar
întârzia nejustificat soluţionarea cauzei şi nu ar fi în interesul urmăririi
penale. Fiind o chestiune de administrare a justiţiei, legiuitorul a hotărât că
nu se ţine seama de hotărârile de condamnare în privinţa cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare, în sensul că acestea nu atrag starea de recidivă.
Această opţiune, reglementată prin dispoziţiile art. 38 alin. ultim Cod
penal, priveşte numai reţinerea stării de recidivă şi nu constituie o reabilitare.
Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din aceasta, continuă să
fiinţeze.
Subsecţiunea a 2-a examinează Limitele efectelor reabilitării.
Literatura şi practica judiciară subliniază importanţa antecedentelor penale la
individualizarea pedepsei şi la luarea măsurilor preventive. Această opţiune
corespunde concepţiei Codului penal, reflectată şi în legislaţia privind
cazierul judiciar, în conformitate cu care reabilitarea nu şterge condamnarea.
32
În concluzie, persoana reabilitată nu este în situaţie egală cu infractorul
primar.
Reabilitarea nu are vreo consecinţă asupra măsurilor de siguranţă, cu
excepţia celei prevăzute prin dispoziţiile art. 112 alin. 1 lit. d Cod penal
(interzicerea de a se afla în anumite localităţi). Raţiunea acestei reglementări
rezidă în aceea că scopul măsurilor de siguranţă este înlăturarea unei stări de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Prin
urmare, aplicarea lor nu urmăreşte exercitarea constrângerii de stat faţă de
autorul faptelor, ci respectarea ordinii de drept şi ocrotirea persoanei
făptuitorului. Pe cale de consecinţă, s-a considerat că reabilitarea nu poate
avea efect asupra lor.
O altă limită a reabilitării este că nu are ca efect obligaţia de
reintegrare a fostului condamnat în funcţia din care a fost scos datorită
condamnării.
Reabilitarea nu redă dreptul la dobândirea decoraţiilor retrase datorită
condamnării.
Reabilitarea nu are ca efect radierea menţiunii cu privire la
condamnare din evidenţa antecedentelor penale, condamnarea nu este
inexistentă, iar făptuitorul nu este considerat ca fiind fără antecedente
penale.
Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre
judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, precum şi
falitul fraudulos, chiar reabilitat.
În concluzie, se poate susţine că reabilitarea are ca efect înlăturarea
principalelor consecinţe restrictive de drepturi, ce rezultă din pedeapsă. În
33
principiu, persoana reabilitată se bucură pentru viitor de aceleaşi drepturi şi
libertăţi ca şi ceilalţi cetăţeni.
Reabilitarea nu-l repune întru totul pe fostul condamnat în situaţia
avută înainte de suportarea pedepsei. Limitările privesc consecinţele din
trecut ale condamnării care, în mod obiectiv, nu pot fi înlăturate. Celelalte
limitări, facultative, ţin de morala socială, de respectul şi încrederea care
trebuie acordată instituţiilor importante ale statului.
Legea română recunoaşte efectele reabilitării dobândită în străinătate
(capitolul V) .
Efectele unei asemenea reabilitări sunt limitate prin dispoziţiile legii
române, chiar dacă, în străinătate, reabilitarea produce efecte mai largi.
Astfel, reabilitarea care în ţara străină atrage ştergerea condamnării, în
România nu produce o asemenea consecinţă.
Titlul V, Reabilitarea de drept, este alcătuită din ;apte capitole.
În capitolul I, Condiţiile reabilitării de drept sunt formulate
consideraţii generale privind instituţia reabilitării de drept cu referire la
persoana fizică şi persoana juridică(secţiunea I). Se fac referiri la
condamnare (secţiunea II), condiţiile privind termenul de reabilitare
(secţiunea a III-a) şi cele privind persoana condamnatului (secţiunea a IV-a).
Admisibilitatea acţiunii privind constatarea reabilitării de drept
(capitolul II) menţionează soluţiile dispuse în practica judiciară şi momentul
când se împlineşte termenului de trei ani, prevăzut de art. 134 Cod penal.
Efectele reabilitării de drept sunt examinate în capitolul III.
Dintre formele speciale ale reabilitării de drept (capitolul IV), se
menţionează (în secţiunea I), suspendarea condiţionată a executării pedepsei
aplicate persoanei fizice, termenul de încercare, revocarea suspendării
34
condiţionate a executării pedepsei. Este prezentat un caz de condamnări
succesive care a făcut obiectul judecăţii instanţelor din judeţul Prahova .
În secţiunea a II-a, Executarea pedepsei într-o închisoare militară,
sunt prezentate condiţiile de aplicare, data la care această formă de
reabilitare intervine când condamnatul a devenit inapt serviciului militar.
Capitolul V, Aspecte procesuale privind reabilitarea de drept, face
referire la rezolvările date în practica judiciară situaţiei privind determinarea
instanţei competente să rezolve cererea de constatare a reabilitării de drept
ce operează ca urmare a suspendării condiţionate a executării pedepsei,
caracterul constatator al hotărârii şi nu constitutiv de drepturi, data la care
trebuie să fie împlinit termenul reabilitării de drept.
În capitolul VI sunt prezentate asemănările şi deosebirile dintre
reabilitare şi alte instituţii de drept penal, corelaţiile dintre acestea: amnistia
(secţiunea I), graţierea (cu referire la calculul termenelor de reabilitare în
cazul graţierii necondiţionate, în situaţia graţierii condiţionate, când
pedeapsa a fost executată într-o închisoare militară, precum şi situaţiile
speciale de calculare a termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate),
prescripţia (secţiunea a III-a), dezincriminarea (secţiunea a IV-a) şi alte
instituţii procesual penale (secţiunea a V-a).
Capitolul VII face o privire comparativă între reglementarea instituţiei
reabilitării în noile coduri în comparaţie cu legea în vigoare. Mare parte din
vechile norme se regăsesc în noua lege. Se remarcă preocuparea pentru o
mai bună structurare a materiei, unele îmbunătăţiri, dar şi necorelări şi
inadvertenţe a căror înlăturare se impune cu necesitate.