rezumat teza

34
1 REABILITAREA ホN DREPTUL PENAL Doctorand Gheorghe Graure Tema lucrării s-a bucurat de mai puţin interes în literatura juridică română. Ca şi cu privire la alte instituţii ale dreptului penal au fost formulate numeroase opinii, s-au exprimat controverse, iar în activitatea judiciară au fost pronunţate soluţii contradictorii. Elaborarea lucrării a impus o temeinică documentare dar şi folosirea experienţei profesionale a autorului în activitatea judiciară. Sunt analizate modificările legislative, sunt evidenţiate inadvertenţe, se prezintă soluţii diferite ale practicii judiciare, precum şi preocuparea instanţei supreme de a corela activitatea judiciară cu principiile de bază ale procesului penal. Lucrarea este structurată în cinci titluri, fiecare cuprinzând mai multe capitole, secţiuni şi subsecţiuni, potrivit complexităţii tematicii supusă analizei. Titlul I priveşte istoricul instituţiei reabilitării. Este format din două capitole. Capitolul I, structurat în şase secţiuni, realizează o privire generală asupra istoricului instituţiei: regimul instituţiei reabilitării, caracterizarea pedepselor şi a consecinţelor lor faţă de persoana condamnată, înlăturarea consecinţelor condamnării în dreptul din timpul antichităţii, în dreptul feudal, în dreptul modern, reglementarea reabilitării de drept.

Upload: cernic-alexandra

Post on 19-Jan-2016

87 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

Rezumat Teza

TRANSCRIPT

1

REABILITAREA ÎN DREPTUL PENAL

Doctorand Gheorghe Graure

Tema lucrării s-a bucurat de mai puţin interes în literatura juridică

română. Ca şi cu privire la alte instituţii ale dreptului penal au fost formulate

numeroase opinii, s-au exprimat controverse, iar în activitatea judiciară au

fost pronunţate soluţii contradictorii.

Elaborarea lucrării a impus o temeinică documentare dar şi folosirea

experienţei profesionale a autorului în activitatea judiciară. Sunt analizate

modificările legislative, sunt evidenţiate inadvertenţe, se prezintă soluţii

diferite ale practicii judiciare, precum şi preocuparea instanţei supreme de a

corela activitatea judiciară cu principiile de bază ale procesului penal.

Lucrarea este structurată în cinci titluri, fiecare cuprinzând mai multe

capitole, secţiuni şi subsecţiuni, potrivit complexităţii tematicii supusă

analizei.

Titlul I priveşte istoricul instituţiei reabilitării. Este format din două

capitole.

Capitolul I, structurat în şase secţiuni, realizează o privire generală

asupra istoricului instituţiei: regimul instituţiei reabilitării, caracterizarea

pedepselor şi a consecinţelor lor faţă de persoana condamnată, înlăturarea

consecinţelor condamnării în dreptul din timpul antichităţii, în dreptul

feudal, în dreptul modern, reglementarea reabilitării de drept.

2

Noţiunea de reabilitare a fost utilizată pentru prima dată în anul 1439,

fiind definită în sensul că „reabilitarea are loc atunci când, printr-o decizie

de graţiere, vechea condiţie juridică este restabilită în situaţia anterioară cu

efect deplin” (juristul Bleymaianos).

Prima reglementare amănunţită a instituţiei reabilitării a fost

materializată în anul 1670 în Franţa, în Ordonanţa criminală a regelui

Ludovic al XIV-lea. În acest act normativ au fost sintetizate principiile

fundamentale ale reabilitării, fiind reunite şi completate prevederile despre

reabilitare din ordonanţele anterioare.

Reabilitarea a fost legiferată ca instituţie distinctă în anul 1791 (faţă

de ordonanţa din 1670 când se regăsea în acelaşi titlu cu celelalte forme de

acordare a actelor de clemenţă).

Capitolul II (structurat în şase secţiuni) cuprinde istoricul instituţiei

reabilitării în dreptul românesc.

Instituţia reabilitării a fost introdusă pentru prima dată în Procedura

condicii criminaliceşti, adoptată sub domnia lui Barbu Ştirbei în 1850,

intrată în vigoare la 01 ianuarie 1852. În art. 291 - 300 (Pentru câteva

osebite proceduri - pentru restatornicirea osândiţilor) se reglementa relativ

complet instituţia reabilitării. Sorgintea era Codul de instrucţiune criminală

francez din 1808.

Anterior Codului penal din 1968 nu a fost legiferată reabilitarea de

drept. Prin efectul altor instituţii ale dreptului penal se putea dobândi, în fapt,

o veritabilă reabilitare de drept. Este cazul suspendării condiţionate a

executării pedepsei.

Cazul de reabilitare în discuţie cuprindea numai anularea

nedemnităţilor cu caracter electoral rezultate din condamnare. Celelalte

interdicţii şi incapacităţi generate de pedeapsă continuau să fiinţeze.

3

Codul penal de la 1936 introduce o reglementare cu caracter general a

instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei. Beneficiul

reabilitării putea fi dobândit de un număr restrâns de persoane, ca urmare a

modului de reglementare a procedurii reabilitării şi a cerinţelor oneroase pe

care o persoană trebuia să le îndeplinească.

Prin modificările aduse de statul socialist (secţiunea a II-a) s-au

îmbunătăţit condiţiile de fond ale reabilitării judecătoreşti, a fost consacrată

o nouă concepţie cu privire la stabilirea termenelor de reabilitare şi au fost

înlăturate neclarităţile în legătură cu întinderea efectelor reabilitării. De

asemenea, s-a reglementat de principiu reabilitarea de drept.

Desigur că un aport deosebit l-a avut profesorul Vintilă Dongoroz şi

colectivul de jurişti care au redactat Codul penal şi Codul de procedură

penală.

Titlul II, Consideraţii privind reabilitarea, este compus din trei

capitole.

În capitolul I, format din trei secţiuni, este prezentat cadrul general al

instituţiei - noţiunea de reabilitare, definiţia reabilitării, natura juridică şi

importanţa acestei instituţii, reglementarea reabilitării în Codul penal.

Reabilitarea este modalitatea prevăzută de lege prin care foştii

condamnaţi sunt reintegraţi în societate, din punct de vedere juridic.

Reabilitarea menţine un echilibru necesar între stigmatizarea pe care o

atrage în mod inevitabil condamnarea infractorului şi perspectiva eliberării

din această situaţie prin propriul său efort. În prevenirea şi reeducarea

infractorilor sancţiunea penală are rolul şi importanţa ei. Acestea (rolul şi

importanţa) nu trebuie să fie însă exagerate, iar pedeapsa aplicată nu trebuie

privită ca unicul mijloc pentru realizarea scopului legii penale.

4

În secţiunea a III-a este indicat sediul materiei şi este analizată

evoluţia acestei instituţii în Codul penal.

Obiectul reabilitării (capitolul II, structurat în trei secţiuni) se

compune din totalitatea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor persoanei,

fizice ori juridice, generate de condamnarea suferită.

De regulă, reabilitarea are ca obiect incapacităţi şi numai uneori

decăderi şi interdicţii. Cele din urmă (de exemplu pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi) se sting pâna la împlinirea termenelor de

reabilitare, dată până la care pedeapsa complementară este executată.

Incapacităţile, nefiind legate de un anumit termen, îşi produc în continuare

efectele.

În secţiunea a II-a, sunt prezentate clasificări ale conţinutului

reabilitării iar în secţiunea următoare se dau exemple de decăderi, interdicţii

şi incapacităţi, prevăzute în Codul penal, în Codul civil, în legi speciale.

Trăsăturile caracteristice ale reabilitării (capitolul III), în principal,

constau în aceea că: reabilitarea este un drept al persoanei condamnate

(secţiunea I ), poate fi obţinută pentru orice condamnare (secţiunea a II-a),

este indivizibilă (secţiunea a III-a), produce efecte numai pentru viitor

(secţiunea a IV-a) şi este o instituţie de sine stătătoare (secţiunea a V-a).

Titlul III, Reabilitarea judecătorească, capitolul I, Caracterizare

generală este structurat în patru secţiuni.

Secţiunea I, tratează trăsăturile specifice ale reabilitării judecătoreşti

care o diferenţiază de reabilitarea de drept. Este definită sfera de aplicaţie

(secţiunea a II-a), sunt arătate criteriile de clasificare (secţiunea a III-a), sunt

prezentate termenele de reabilitare (subsecţiunea a IV-a) şi importanţa

modului de stabilire a termenului de reabilitare (subsecţiunea a V-a).

5

Noul Cod penal prevede termene de reabilitare cu durată fixă, mai

scurte decât cele prevăzute de legea în vigoare.

Aceste dispoziţiile sunt evident, în favoarea condamnaţilor faţă de

care au fost pronunţate pedepse mai mari (cu referire la fiecare dintre

categoriile de pedepse menţionate). Astfel, termenul este acelaşi, 4 ani, atât

în cazul unei pedepse cu puţin mai mare de 2 ani închisoare, cât şi în cazul

unei pedepse de 5 ani închisoare. Este 5 ani, pentru o pedeapsă de 5 ani şi

câteva luni, dar şi în cazul unei pedepse de 10 ani închisoare.

Deci, în cazul unei pedepse uşoare fostul condamnat trebuie să aştepte

un interval de timp aproape egal cu dublul pedepsei, în timp ce termenul este

mai scurt atunci când a suferit o pedeapsă mai gravă.

În concluzie modalitatea de stabilire a termenelor de reabilitare ţine

mai puţin seama, decât legea în vigoare, de periculozitatea condamnatului.

În opinia noastră un criteriu mai judicios ar fi acela de a se determina

termenul de reabilitare judecătorească printr-o fracţie din pedeapsă şi o

limită minimă. Astfel, păstrând determinările legii viitoare, condamnatul ar

putea cere reabilitarea după trecerea unui termen:

a) egal cu pedeapsa pronunţată dar nu mai mic de 4 ani, în cazul

condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte

5 ani;

b) ¾ din pedeapsa pronunţată dar nu mai puţin de 5 ani, în cazul

condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte

10 ani;

c) ¾ din pedeapsa pronunţată dar nu mai puţin de 7 ani, în cazul

condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei

detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

6

c) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,

considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de

prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.

Modul de stabilire a termenului de reabilitare are o importanţă

deosebită (secţiunea a V-a). Potrivit legii în vigoare, procurorul general are

facultatea de a reduce termenul de reabilitare.

Noul Cod penal nu cuprinde o dispoziţie similară prin care, datorită

unei împrejurări ieşite din comun, să se poată reduce, în favoarea

condamnatului, termenul de reabilitare. Este posibilă reducerea acestui

termen – de aceasta va profita însă numai soţul ori ruda apropiată a

condamnatului decedat. Argumentul care poate fi adus în acest sens este

acela că nu este firesc ca soţul ori ruda apropiată să sufere în continuare

decăderi, interdicţii şi incapacităţi în condiţiile în care nu au fost părţi în

raportul de drept penal şi nu li se poate aduce vreun reproş în legătură cu

fapta comisă. Pe de altă parte, atunci când cel care trebuie să arate că s-a

îndreptat a decedat şi sunt îndeplinite celelalte cerinţe (privind plata

despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare, faptul că nu a comis o nouă

infracţiune până la data decesului), trecerea timpului nu poate aduce vreo

modificare în “statutul condamnatului”, de natură să împlinească ulterior o

altă condiţie a reabilitării.

În capitolul II, Calcularea termenelor de reabilitare judecătorească,

este prezentată noţiunea de termen, importanţa acestuia (secţiunea I), natura

termenelor (secţiunea a II -a).

Se determină momentul iniţial al termenului (secţiunea a III -a),

analizându-se, în subsecţiuni, situaţiile când pedeapsa principală a fost

efectiv executată, a survenit prescripţia executării pedepsei, graţierea dar şi

situaţiile speciale privind întreruperea termenul de reabilitare, cazul

7

condamnărilor succesive ori când pedeapsa aplicată este egală cu timpul în

care condamnatul a fost în detenţie.

În cazul în care faţă de aceeaşi persoană au fost pronunţate mai multe

condamnări succesive, esenţial este să se stabilească momentul de la care

curge termenul de reabilitare şi care este durata acestuia. Se are în vedere că

fiecare nouă condamnare constituie o cauză de întrerupere a termenului de

reabilitare pentru condamnarea precedentă.

Momentul iniţial al termenului de reabilitare este momentul executării

sau stingerii ultimei pedepse. Termenul de reabilitare ar putea fi calculat în

raport de ultima pedeapsă executată şi având în vedere pedepsa cea mai grea.

Sub aspectul modalităţii de dobândire, în doctrină opinia majoritară

este că, în situaţia în care unele pedepse sunt susceptibile de reabilitare de

drept iar altele de reabilitare judecătorească, trebuie cerută reabilitarea

judecătorească pentru toate condamnările, deoarece reabilitarea priveşte

persoana condamnatului iar nu fapta săvârşită de acesta . Această soluţie a

fost adoptată în practica judiciară.

Profesorul Dongoroz aprecia că, în cazul condamnărilor succesive,

reabilitarea dobîndită rămâne valabilă dacă noua infracţiune a fost săvârşită

după ce se împlinise termenul de reabilitare pentru condamnarea anterioară1.

Instanţa supremă a decis că într-un asemenea caz (condamnări

succesive), reabilitarea se poate obţine numai pe cale judecătorească pentru

toate condamnările. Termenul de reabilitare prevăzut în art. 38 alin. 2 din

Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să

curgă de la data executării ultimei pedepepse, chiar dacă, privită izolat,

pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept.

1 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., vol. II, pag. 394.

8

Dacă sub aspectul procedurii de dobândire a reabilitării, în cazul

condamnărilor succesive, când unele sunt susceptibile de reabilitare de drept

iar altele de reabilitare judecătorească, doctrina şi practica judiciară s-au

pronunţat că trebuie urmată calea reabilitării judecătoreşti, în majoritatea

situaţiilor nu au fost examinate situaţiile diferite şi nu s-au stabilit condiţiile

pe care trebuie să le întrunească fostul condamnat.

1. Condamnarea ulterioară, pentru care sunt incidente condiţiile

reabilitării judecătoreşti, a fost pronunţată pentru o infracţiune comisă după

împlinirea termenului reabilitării de drept, corespunzător condamnării

anterioare.

Într-un asemenea caz, în acord cu hotărârea jurisprudenţa şi opinia

profesorului Dongoroz, pentru prima condamnare se poate constata

reabilitarea de drept iar pentru cea de-a doua se poate dispune reabilitarea

judecătorească.

2. Dacă infracţiunea ulterioară a fost săvârşită înainte de împlinirea

termenului prevăzut în art. 134 Cod penal şi sunt incidente dispoziţiile

reabilitării judecătoreşti pentru cea de-a doua condamnare, cerinţele privind

reabilitarea judecătorească ar trebui extinse şi cu privire la prima

condamnare?

Lipsa unei noi condamnări, asigurarea existenţei prin mijloace oneste,

buna conduită vor fi verificate de instanţă pentru perioada care constituie

termenul de reabilitare. Întrucât infracţiunea pentru care legea prevede că

trebuie să fie întrunite condiţiile prevăzute de art. 137 Cod penal este cea din

urmă, iar termenul este mai lung şi curge de la executarea acesteia, condiţiile

menţionate sunt implicit îndeplinite şi pentru condamnarea anterioară.

Achitarea în întregime a cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile, la

plata căroră a fost obligat petiţionarul corespunzător primei condamnări, este

9

o cerinţă a reabilitării în cazul de faţă, deşi o asemenea condiţie nu este

cerută de lege în cazul condamnărilor pentru care operează reabilitarea de

drept?

S-ar putea susţine că o asemenea dovadă nu trebuie făcută deoarece

nu este cerută de lege în cazul infracţiunilor din această categorie. Pentru

nerespectarea termenului prevăzut în art. 134 Cod penal în cazul de faţă,

condamnatul trebuie doar să aştepte o perioadă de timp mai mare pentru

ştergerea efectelor primei condamnări şi să suporte în plus cheltuielile cu

procedura judiciară.

Într-un asemenea caz, nu s-ar putea recunoaşte efectele reabilitării de

drept pentru prima condamnare, după împlinirea termenului reabilitării de

drept, calculat de la executarea celei de-a doua pedepse. Caracterul

indivizibil al reabilitării are o evidenţiere deplină în această situaţie deoarece

cele două termene au curs paralel iar termenul reabilitării pentru

condamnarea ulterioară nu este îndeplinit şi continuă să fiinţeze decăderi,

interdicţii şi incapacităţi. În această situaţie nu se poate face aplicarea opiniei

că reabilitarea legală este parţială şi are caracter real.

În sens contrar se poate arăta că cerinţele reabilitării judecătoreşti sunt

cuprinse în dispoziţiile art. 137 Cod penal trebuie aplicate pentru ambele

condamnări. Altfel, am fi în situaţia creării unei noi instituţii, prin aplicarea

regulilor reabilitării de drept, modificate cu termenul de la reabilitarea

judecătorească. Ne-am afla într-o situaţie similară celei cunoscute ca lex

tertia în materia aplicării legii penale în timp. Pe de altă parte, normele

penale sunt de stictă interpretare.

3. Dacă pentru condamnarea anterioară sunt incidente regulile

reabilitării judecătoreşti, iar condamnarea ulterioară a fost pronunţată pentru

o infracţiune comisă după împlinirea termenului de reabilitare prevăzut în

10

art. 135 Cod penal, cu privire la prima condamnare sunt incidente

prevederile art. 38 alin. 2 teza a II-a Cod penal potrivit cărora, la stabilirea

stării de recidivă nu se ţine seama de această condamnare.

În condiţiile promovării unei cereri de reabilitare, condamantul trebuie

să facă dovada respectării condiţiilor reabilitării judecătoreşti prevăzute de

art. 137 Cod penal în intervalul prevăzut în art. 135 Cod penal. Instanţa ar

trebui să constate că termenul de reabilitare este îndeplinit. În acest sens au

fost exprimate opinii în literatura juridică.

Respectarea cerinţelor privind asigurarea existenţei prin mijloace

oneste şi buna conduită ar trebui analizate şi pentru perioada ulterioară

împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, până la judecarea cererii

de reabilitare, chiar dacă această perioadă se suprapune intervalului ce

reprezintă termenul reabilitării de drept pentru condamnarea ulterioară.

Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care nu ar

exista o asemenea condamnare ulterioară, buna conduită trebuie verificată

până la pronunţarea hotărârii de reabilitare.

4. În cazul în care condamnările succesive privesc numai infracţiuni

pentru care sunt incidente condiţiile reabilitării de drept, dar nu este

respectată cerinţa termenului prevăzut în art. 134 Cod penal (fiecare nouă

infracţiune a fost comisă în termenul de reabilitare pentru condamnarea

precedentă), în literatura juridică s-a apreciat că trebuie cerută reabilitarea

judecătorească. Deşi legea nu prevede care este termenul în această situaţie,

se conchide că nu poate fi decât cel cuprins în art. 135 lit. a, cel mai redus

termen de reabilitare judecătorească conceput de legiuitor.

Considerăm că materializarea soluţiei de obţinere a reabilitării numai

pe cale judecătorească, face posibilă exprimarea a două opinii.

11

A. În acest caz reabilitarea se dispune potrivit regulilor mai severe,

prevăzute de lege pentru reabilitarea judecătorească, drept sancţiune pentru

nerespectarea singulară ori repetată a dispoziţiilor privind termenul

reabilitării de drept:

- termenul de reabilitare este mai lung, fiind cel prevăzut în art. 135 alin. 1

Cod penal – 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata celei mai mari

dintre pedepsele succesive pronunţate.

- pentru durata termenului de reabilitare trebuie făcută dovada respectării

cerinţelor privind asigurarea existenţei prin mijloace oneste, a bunei

conduite, a plăţii cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile.

Această modalitate de rezolvare pare să aibă susţinători în doctrină –

condamnatul “va fi definitiv exclus de la beneficial reabilitării de drept

pentru condamnarea respectivă. În schimb, el va putea obţine, cu respectarea

condiţiilor prevăzute de legea penală, reabilitarea judecătorească şi pentru

această condamnare”.

B. Se aplică regulile reabilitării de drept, prevăzute în art. 134 Cod

penal:

- termenul este de 3 ani şi curge de la executarea ultimei condamnări;

- condamnatul nu trebuie să fi săvârşit o infracţiune în acest termen.

Şi uneia şi celeilalte opinii îi pot fi aduse critici pertinente. Se poate

considera că cea dintâi adaugă la lege – în cazul unei condamnări pentru care

legea prevede că se aplică regulile reabilitării de drept nu se poate cere ca

persoana în cauză să facă dovada că are asigurată existenţa prin mijloace

oneste, că a manifestat o bună conduită, că a plătit cheltuielile judiciare şi

despăgubirile civile la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare.

Totodată, termenul diferă de cel prevăzut de legiuitor pentru infacţiunile din

această categorie.

12

Pe de altă parte admiterea cererii de reabilitare judecătorească impune

uneori exigenţe sporite. După cum s-a arătat, buna conduită, condiţie a

reabilitării judecătoreşti, trebuie verificată pe întregul interval de timp

cuprins între momentul executării pedepsei şi cel al pronunţării hotărârii

judecătoreşti. În cazul unor pedepse de o gravitate redusă o asemenea cerinţă

pare excesivă.

În cazul celei de a doua opinii regimul reabilitării nu este

corepunzător periculozităţii sporite a persoanei condamnatului. Nu se poate

pune semnul egalităţii între o persoană care a suferit o singură condamnare

cu cea faţă de care au fost pronunţate numeroase astfel de condamnări.

Aplicarea unui tratament diferenţiat se impune cu necesitate. În alte

materii asemenea situaţii au primit o rezolvare corespunuătoare.

Reglementând recidiva, legiuitorul a prevăzut că primul termen îl poate

constitui numai o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare. Sunt recunoscute

însă aceleaşi efecte şi cazului în care s-a dispus condamnarea la cel puţin 3

pedepse cu închisoare până la 6 luni.

Considerăm că soluţionarea problemelor menţionate ar trebui

realizată prin intervenţie legislativă. Unele dintre rezolvările date de doctrină

şi în practica judiciară sunt discutabile în lipsa unor dispoziţii legale exprese.

În secţiunea a V-a este examinată posibilitarea reducerii termenului de

reabilitare, situaţia reabilitării persoanelor decedate (secţiunea a VI-a) ori a

celor condamnate la pedeapsa cu moartea (secţiunea a VII-a) şi temeiurile

respingerii cererii de reabilitare formulate în cazul Antonescu.

În capitolul III sunt definite condiţiile reabilitării judecătoreşti. După

prezenterea cadrului general (secţiunea I), în secţiunea a II-a se subliniază

că oportunitatea nu este condiţie a reabilitării.

13

Condiţiile propriu-zise sunt examinate în secţiunea a III-a: lipsa unei

noi condamnări, asigurarea existenţei prin muncă ori prin mijloace oneste,

buna conduită pe întregul interval de timp de la executarea pedepsei până la

soluţionarea cererii de reabilitare. Cea din urmă condiţie cuprinde achitarea

cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile, afară de cazul când partea

vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel

condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la

despăgubirile civile din hotărârea de condamnare. Prescripţia extinctivă a

dreptului de a cere executarea silită nu stinge dreptul subiectiv al creditorului

ci numai dreptul la acţiune. Acesta poate primi plata şi după expirarea

termenului respectiv.

În practica judiciară s-a pus problema modului în care trebuie să se

facă dovada plăţii cheltuielilor judiciare.

Anterior s-a decis că “împrejurarea că s-a depus la dosar o adresă din

partea secţiei financiare, prin care se confirmă darea în debit a celui

condamnat cu suma reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a

fost obligat, nu face dovada achitării cheltuielilor de judecată, astfel că

îndeplinirea cerinţei impusă de prevederile art. 137 alin. 1 lit. d Cod penal nu

poate fi socotită ca dovedită”.

În momentul de faţă se obişnuieşte ca fostul condamnat să depună la

dosarul cauzei certificatul de atestare fiscală, eliberat de administraţia fiscală

de domiciliu, în care se menţionează că persoana în cauză nu datorează

impozite şi taxe locale. Totodata, Biroul Executări Penale din cadrul

instanţei face verificările necesare.

Lipsa menţiunilor cu privire la aceste debite nu echivalează cu plata

cheltuielilor judiciare.

În cazul menţionat (sentinţa penală nr. 231/13.09.2011, pronunţată de

14

Judecatoria Campina în dosarul nr. 4677/204/2001, privind cererea

numitului N. G. de a se dispune reabilitarea judecătorească - nepublicată),

din verificarile ulterioare a rezultat că cheltuielile judiciare nu fuseseră

plătite de către petiţionar - adresa executorului judecatoresc, anexată

dosarului, a confirmat această împrejurare.

Este de observat în acest sens că prin dispoziţiile art. 137 alin. 1 lit. d

Cod procedură penală este instituită cerinţa achitării în întregime a

cheltuielilor de judecată şi nu cea a lipsei datoriilor către bugetul de stat.

Prin urmare, în acord cu cerinţa legii, plata trebuie să fie efectivă iar la

dosarul cauzei să existe dovada acesteia – înscrisul care atestă remiterea

sumei de bani. Operaţia contabilă nu poate fi presupusă, subînţeleasă dintr-o

altă împrejurare – luarea în evidenţă a debitului sau lipsa datoriilor către

bugetul de stat. Ambele cazuri pot fi consecinţa plăţii dar şi a prescripţiei

executării, ca urmare a sustragerii fostului condamnat ori datorită neglijenţei

angajatului unităţii fiscale.

O altă problemă pe care a ridicat-o cauza soluţionată de Judecătoria

Câmpina a fost aceea a plăţii despăgubirilor civile. Achitarea sumei de

719,80 lei (RON) la data de 19.08.2011, reprezintă o acoperire integrală a

prejudiciului cauzat S.C. ROMTELECOM SA Prahova la data de

04/05.06.2000 (data comiterii faptei), asa cum s-a dispus prin hotărârea

judecatorească pronunţată la 05.12.2000?

Echivalentul unei sume care trebuia achitată la o data anterioară se

determină, în momentul plăţii, prin utilizarea indicilor preţurilor de consum

(diferenţa de cuantum este reprezentată de inflaţie, devalorizare).

Într-un asemenea caz s-ar putea dispune efectuarea unei expertize

contabile. S-ar stabili astfel că, în august 2011, suma de 1986,28 lei este

echivalentul sumei de 719,80 lei, în condiţiile actualizării acesteia prin

15

utilizarea indicilor preţurilor de consum pentru intervalul decembrie 2003 -

iulie 2011. Similar, suma de 90 lei cheltuieli judiciare, actualizată cu

indicele de inflaţie, din aprilie 2001 la zi (august 2011) este de 231,09 lei.

Asemenea determinări pot fi făcute chiar de instanţă întrucât nu

presupun în mod necesar cunoştinţele unui specialist (insse.ro/indicele

preţurilor de consum/indicele preturilor de consum - raport personalizat:

perioada de interes; formulă de calcul: suma datorata x IPC/100 = suma

actualizată).

Pe de altă parte, numărul mare de dosare aflat pe rolul instanţelor,

cerinţa rezolvării acestora într-un termen rezonabil, presupune adoptarea

unor rezolvări noi, cu atât mai mult cu cât aceasta se poate face în condiţii de

totală transparenţă – persoana interesată poate verifica în mod direct

veridicitatea calculelor.

Titlul IV, Procedura reabilitării judecătoreşti, cuprinde nouă

capitole.

În capitolul I sunt formulate Consideraţii preliminare în legătură cu

modalitatea obţinerii reabilitării judecătoreşti.

Capitolul II, Cererea de reabilitare, prezintă în secţiunea I Titularii

cererii de reabilitare. Se face vorbire de cazul în care condamnatul a fost

pus sub interdicţie, analizându-se fundamentul posibilităţii ca soţul ori

rudele apropiate să poată solicita instanţei reabilitarea.

Considerăm că modul de redactare a art. 495 Cod procedură penală nu

lasă loc de interpretare: “cererea de reabilitare judecătorească se face de

condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul

sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior

decesului”.

16

În opinia noastră, în situaţia în care condamnatul a fost pus sub

interdicţie, numai reprezentantul legal, în numele interzisului, se poate

adresa instanţei de judecată.

De lege ferenda considerăm că trebuie să existe posibilitatea ca într-un

asemenea caz să poată fi titular al cererii oricare dintre subiecţii neoficiali

ocazionali (soţul ori ruda apropiată). În acest sens se poate argumenta:

- nu s-ar realiza o încărcare considerabilă a aparatului judiciar deoarece

asemenea situaţii sunt destul de rare;

- pronunţarea unei hotărâri de reabilitare are un efect benefic asupra

persoanelor care iau cunoştinţă despre aceasta (membrii familiei, persoanele

din imediata apropiere a familiei, justiţiabilii), contribuind la întărirea

principiului legalităţii şi la realizarea scopului procesului penal în sensul

asigurării prevenţiei generale. Se întăreşte astfel convingerea că prin

demersuri continue se poate obţine deplina recunoaştere socială pentru

eforturile îndreptării. De asemenea, este ocazia şi calea unor puternice trăiri

morale;

- interesul înlăturării decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor este

resortul reabilitării. Acest interes este al condamnatului dar, de multe ori, al

soţului ori rudelor apropiate. În condiţiile în care fostul condamnat este în

deplinătatea facultăţilor mintale va promova o cerere de reabilitare din

proprie iniţiativă, ori din iniţiativa unei persoane interesate care, evident este

soţul ori o rudă apropiată. Atunci când fostul condamnat este pus sub

interdicţie percepţia reprezentantului acestuia, cu privire la justificarea

demersurilor pentru obţinerea reabilitării, este alta decât a fostului

condamnat, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza de faţă, vorbim de o situaţie în

care interesul este exclusiv al soţului ori al rudei apropiate.

17

Modificărilor aduse vechiului Cod al familiei prin legea specială

privind regimul adopţiei şi mai nou, abrogarea acestuia prin intrarea în

vigoare a noul Cod civil, nu le-au corespuns schimbări corelative în legea

penală în legătură cu titularii cererii de reabilitare.

Codul penal defineşte rudele apropiate în cuprinsul art. 149 alin. 1:

“ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi

persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude”.

“Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, în limitele

prevăzute de alineatul precedent, se aplică, în caz de adopţie cu efecte

depline, persoanei adoptate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu

rudele fireşti, iar în caz de adopţie cu efecte restrânse, adoptatului, cât şi

descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele adoptatorului”(alin.2art.149).

Dispoziţiile art. 4 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25 din 9 iunie 1997 cu

privire la regimul juridic al adopţiei, prevăd că în momentul stabilirii filiaţiei

prin adopţie, filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali încetează.

Noul Cod civil (art. 470 alin. 2) şi Legea nr. 273 din 21 iunie 2004

privind regimul juridic al adopţiei (art. 56 alin. 2), stipulează în acelaşi sens

(face excepţie adopţia prevăzută de art. 20 lit. b - adopţia copilului de către

soţul părintelui firesc sau adoptiv, caz în care încetarea raporturilor de

rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc

care nu este căsătorit cu adoptatorul).

Prin intrarea în vigoare a actelor normative menţionate se impunea

modificarea dispoziţiilor art. 149 alin. 2 Cod penal, în sensul înlăturării

sintagmei (adopţie) cu efecte depline din cuprinsul tezei I şi renunţarea în

totalitate la teza a II-a privind adopţia cu efecte restrânse.

Sfera persoanelor care pot formula cerere de reabilitare după decesul

condamnatului nu a suferit modificări prin intrarea în vigoare a celor două

18

acte normative – rudele fireşti ale adoptatului au calitate procesuală să

formuleze cerere de reabilitare, sau să continuie procedura de reabilitare în

cazul în care adoptatul a decedat.

Secţiunea a II-a, Titularii cererii de reabilitare în noua legislaţie

penală, evidenţiază necorelarea prevederilor din dreptul material cu cele ale

dreptului procesual în ceea ce priveşte persoanele care sunt îndrituite să

formuleze cerere de reabilitare după decesul condamnatului.

Conform art. 530 din noul Cod de procedură penală, într-un asemenea

caz, soţul sau rudele apropiate formulează cererea de reabilitare. Noul Cod

penal nu mai defineşte rudele apropiate. Face însă referire la membru de

familie. Legea în vigoare (art. 1491 defineşte membru de familie ca fiind

“soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte

împreună cu făptuitorul”.

În cuprinsul art. 177 (membru de familie) din noul Cod penal se

regăseşte conţinutul expresiei rude apropiate din legea penală în fiinţă.

Aceasta cuprinde sfera membrilor de familie din legea în vigoare cu

următoarele diferenţieri (faţă de Codul penal - art. 149 şi art. 1491):

- întrucât adopţia are efectele filiaţiei cu efecte depline în sensul

dispoziţiilor art. 149 Cod penal, a fost înlăturată dispoziţia conform căreia,

în cazul filiaţiei cu efecte restrânse sunt considerate raporturi de rudenie cele

dintre persoana adoptată şi descendenţii săi, pe de o parte, în raport cu rudele

adoptatorului;

- nu mai este instituită cerinţa ca membri de familie să locuiască şi să

gospodăreasca împreună;

- sfera (persoanelor din categoria membrilor de familie) a fost extinsă

prin cuprinderea celor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi

sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.

19

Această modificare de conţinut, în aprecierea noastră, este benefică.

Ea răspunde unor constrângeri de ordin economic şi social, în cazuri ce

privesc filiaţia (îngrijirea, creşterea şi educarea unui minor nerecunoscut de

părintele natural), adopţia (îngrijirea, creşterea şi educarea unui minor fără

întocmirea formelor de adopţie), căsătoria (concubinajul).

Se constată, totodată, că au fost corelate dispoziţiile art. 177 cu cele

ale art. 231 privind pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă. Astfel,

furtul săvârşit între membri de familie se urmăreşte numai la plângerea

prealabilă.

În ceea ce priveşte procedura reabilitării (titlul V), reglementând

cererea de reabilitare (art. 530), noul Cod de procedură penală menţionează

că “cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către

condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul

sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior

decesului”.

Considerăm că este vorba de o inadvertenţă şi se impune modificarea

legii (textul articolului 530 din noul Cod de procedură penală) prin

înlocuirea expresiei rude apropiate cu membru de familie.

În condiţiile în care noul Cod penal a renunţat să definească rudele

apropiate s-ar putea aprecia că sfera acestora se regăseşte în cuprinsul art.

177 (membru de familie) alin. 1 lit. a: “ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi

surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,

potrivit legii, astfel de rude”.

Această abordare lasă în afara conţinutului soţul (lit. b) şi persoanele

prevăzute la lit. c: “persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora

dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”, variantă

care ar constitui o evidentă inechitate.

20

Prin urmare, prevederea că cererea de reabilitare poate fi formulată de

membri de familie, incluzându-se categoriile de persoane prevăzute la lit.

a–c, corespunde intenţiei legiuitorului de lărgire a sferei persoanelor socotite

prin efectul legii, membri de familie.

Secţiunea a III-a, Conţinutul cererii de reabilitare, face referire la

criteriile pe care trebuie să le întrunească o astfel de cerere.

Capitolul III, Judecarea cererii de reabilitare cuprinde în secţiunea I,

Consideraţiile generale.

Judecarea cererii de reabilitare în reglementarea noului Cod de

procedură penală, constituie secţiunea a II-a. Se observă că principala

noutate, faţă de legislaţia în vigoare, este aceea că şedinţa nu este publică. În

cuprinsul art. 533 nu se mai regăseşte dispoziţia din legea prezentă în

conformitate cu care atunci „când, din materialul aflat la dosar nu rezultă

date suficiente cu privire la îndeplinirea condiţiilor de reabilitare, instanţa

dispune completarea materialului de către persoana interesată, iar dacă

consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire la

comportarea celui condamnat”.

Lipsa acestor dispoziţii ridică problema soluţiei pe care instanţa

urmează să o adopte când în dosar nu sunt date suficiente cu privire la

îndeplinirea condiţiilor reabilitării. Se va pronunţa soluţia numai având în

vedere materialului existent în dosar ori se va dispune completarea acestuia?

Rezolvarea problemei presupune examinarea prevederilor legii în

legătură cu atribuţiile instanţei şi principiile care guvernează procesul penal.

Legea procesual penală în vigoare prevede, prin dispoziţiile art. 4,

rolul activ – “organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt

obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal”. De asemenea,

art. 287 stipulează îndatoririle instanţei de judecată („instanţa de judecată îşi

21

exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării

rolului educativ al judecăţii“).

Noul Cod de procedură penală nu mai prevede principiul rolului activ.

În cuprinsul principiului aflării adevărului, reglementat prin dispoziţiile art.

5, se menţionează că “organele judiciare au obligaţia să asigure aflarea

adevărului cu privire la cauză şi la persoana suspectului sau a

inculpatului “ . Obligaţia organelor de urmărire penală este de a strânge şi

de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea persoanei

cercetate.

Din cele de mai sus, rezultă că dispoziţiile acestui articol se referă la o

cauză penală în desfăşurare, cauză care are ca obiect tragerea la răspunderea

penală a unei persoane.

Totuşi, în cuprinsul art. 349 - rolul instanţei de judecată, se

menţionează că “instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii

cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea

administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei,

în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii “.

Aceste din urmă dispoziţii, în opinia noastră, constituie un suficient

temei pentru ca instanţa să nu respingă, de la primul termen, o cerere de

reabilitare atunci când, pentru lămurirea împrejurărilor este necesar să se

completeze materialul cauzei prin abilitarea petiţionarului de a obţine

relaţiile necesare, prin solicitarea acestor date de la organele competente ori

prin citarea unor persoane.

Capitolul IV, Instanţa competentă, este structurat în şase secţiuni.

Secţiunea I cuprinde Cadrul general, în care se fac referiri la dispoziţiile

procesual penale anterioare.

22

Secţiunea a II-a, Analiza literaturii şi practicii judiciare, examinează

opiniile exprimate în doctrină şi soluţiile instanţelor judecătoreşti în

diferitele situaţii în care se află fostul condamnat, în raport cu instanţa care a

pronunţat condamnarea. S-a evidenţiat practica contradictorie a instanţelor şi

recursul în interesul legii soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin

decizia nr. LXXXIII/2007 .

Se poate considera că prin soluţionarea acestui recurs în interesul

legii, ori de câte ori survine o modificare de competenţă materială, instanţa

care a pronunţat condamnarea nu mai are competenţă să soluţioneze cererea

de reabilitare. Raţiunea de stabilire a competenţei în această materie pentru

instanţa cea mai îndrituită să se pronunţe asupra reabilitării a fost înlăturată

pentru raţiuni care ţin de competenţa materială, respectiv de administrarea

justiţiei.

În opinia noastră, instanţa care a pronunţat condamnarea nu ar trebui

exclusă din categoria instanţelor chemate să judece reabilitarea. În actuala

situaţie, revenirea la modul de aplicare a dispoziţiile art. 494 Cod procedură

penală s-ar putea face numai printr-o modificare legislativă.

Secţiunea a III-a prezintă Măsurile pregătitoare judecăţii, secţiunea a

IV-a, Examinarea cererii de reabilitare, secţiunea a V-a, Soluţionarea în

fond a cererii de reabilitare,iar secţiunea a VI-a, Situaţia despăgubirilor

civile.

Capitolul V, Suspendarea examinării cererii, este format din şase

secţiuni. Acest capitol cuprinde o analiză detaliată a dispoziţiilor legale

(privind punerea în mişcare a acţiunii penale) în vigoare şi a practicii

judiciare, comparativ cu cea anterioară şi cu cea cuprinsă în noile coduri.

Este rezultatul experienţei autorului în activitatea judiciară.

23

După secţiunea I Consideraţii generale, în secţiunea a II-a, se face un

examen aprofundat asupra dispoziţiilor legale care reglementează instituţia

acţiunii penale şi modalitatea de realizare a actelor procesuale de către

organele judiciare. Modalitatea principală de punere în mişcare a acţiunii

penale este specifică fazei de urmărire penală, aparţine procurorului şi se

realizează prin ordonanţă sau rechizitoriu. Legea penală prevede

posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale în faza de judecată.

În trecut,activitatea judiciară a cunoscut o altă modalitate, secundară,

de punere în mişcare a acţiunii penale, corespunzătoare plângerilor

prealabile adresate direct instanţei de judecată.

În opinia noastră, punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să se

dispună expres de către instanţa de judecată, în condiţiile art.2781 alin. 8 lit.

c Cod procedură penală. În acest sens este efectuată o analiză generală a

dispoziţiile legale privind acţiunea penală, corelativ cu cele privind

începerea urmăririi penale şi rezolvările date de activitatea judiciară.

Prin decizia nr. XLVIII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţile Unite, au fost puse de acord dispoziţiile generale care guvernează

procesul penal cu cele care reglementează începerea urmăririi penale. Astfel,

a fost admis recursul în interesul legii stabilindu-se că, în cazul plângerii

formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită

nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. c din Codul de

procedură penală. Cu alte cuvinte, instanţa nu poate condamna o persoană

faţă de care nu a fost începută urmărirea penală, măsură procesuală care

poate fi dispusă numai de organul de cercetare penală ori procuror (în primul

caz procurorul confirmă măsura luată de lucrătorul de poliţie).

24

Tot în sensul corelării dispoziţiilor legale în această materie se poate

face vorbire şi de decizia nr. XV din 22 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, prin care a fost admis recursul în interesul legii statuându-se că, în

aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c Cod procedură penală,

judecătorul care prin încheiere admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau

ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele

existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine

incompatibil să soluţioneze fondul acesteia.

S-a argumentat că într-un asemenea caz se transferă judecătorului

atribuţii specifice urmăririi penale. Aprecierea că judecătorul care a admis

plângerea este compatibil să judece cauza este o încălcare a principiul

separării funcţiei de urmărire penală de cea de judecată şi contravine

totodată, principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil. Este

un caz de incompatibilitate.

Cu toate că decizia instanţei supreme face vorbire că încheierea

instanţei este actul de sesizare şi de punere în mişcare a acţiunii penale

considerăm că această din urmă măsură procesuală trebuie dispusă în mod

expres. Ea nu poate fi subînţeleasă, nu există implicit, prin simplul fapt al

existenţei încheierii prin care a fost desfiinţată soluţia procurorului. Este

evident că o asemenea încheiere constituie actul de sesizare a instanţei,

întrucât este firesc să se continue judecarea cauzei. Faţă de natura,

importanţa şi consecinţele pe care le atrage, punerea în mişcare a acţiunii

penale trebuie să fie explicită. De altfel orice măsură procesuală trebuie

consemnată într-un act procedural.

Deşi importante, deciziile instanţei supreme nu rezolvă şi nu puteau

rezolva în acest context, problema punerii în mişcare a acţiunii penale.

25

Secţiunea a III-a prezintă Soluţii adoptate în practica judiciară de

instanţe ale judeţului Prahova, în încercarea de a răspunde exigenţelor

privind începerea urmăririi penale, potrivit rezolvărilor date de instanţa

supremă prin admiterea unor recursuri în interesul legii, cu referire la

dispoziţiile art. 278¹ alin. 8 lit. c Cod procedură penală.

În secţiunea a IV-a, Inadvertenţă legislativă, sunt analizate

prevederile art. 335 Cod procedură penală, art. 336 Cod procedură penală,

art. 337 Cod procedură penală, art. 496 Cod procedură penală, art. 500 Cod

procedură penală şi dispoziţii corelative din Legea nr. 290/2004 privind

cazierul judciar. Se arată că, în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii

penale, nici legea veche nu realiza o corelare a dispoziţiilor procesual penale

cu cele privind ţinerea şi evidenţa cazierului judiciar.

Chiar dacă la nivel teoretic sunt exprimate opinii într-un sens sau în

altul, împrejurarea că nu este dispusă măsura procesuală a punerii în mişcare

a acţiunii penale printr-un act procedural distinct (încheiere) în cazul ce face

obiectul analizei (corespunzător ordonanţei procurorului de punere în

mişcare a acţiunii penale), presupune, pe cale de consecvenţă, că această

măsură nu este comunicată cazierului judiciar şi prin urmare, nu poate fi

cunoscută de instanţa care judecă cererea de reabilitare (pentru a face

aplicarea dispoziţiilor art. 500 Cod procedură penală privind suspendarea

examinării cererii de reabilitare).

Suspendarea judecării cererii. Reabilitare de drept. Aplicarea

dispoziţiilor art. 181 Cod penal formează secţiunea a IV-a. Se analizează

modalitatea în care trebuie aplicate dispoziţiile procesual penale privind

judecarea cererii prin care se solicită constatarea reabilitării de drept. Atunci

când a fost comisă o nouă faptă penală în termenul de încercare prevăzut de

lege, în cazul reabilitării de drept, faptă cu privire la care a fost începută

26

urmărirea penală, soluţia care trebuie adoptată este cea de respingere a

cererii.

O situaţie deosebită poate fi aceea când fapta a fost comisă în

termenul de 3 ani şi s-a stabilit că nu prezintă gradul de pericol social a unei

infracţiuni (a fost adoptată soluţie pe acest temei). Considerăm că într-o

asemenea situaţie reabilitarea de drept îşi produce efectele deoarece nu ne

aflăm în prezenţa unei infracţiuni.

Secţiunea a V-a, Soluţionarea cererii de reabilitare când procurorul

renunţă la urmărirea penală. Problema supusă analizei este aceea a soluţiei

care trebuie adoptată de instanţă în condiţiile în care, în cuprinsul termenului

de reabilitare fostul condamnat a săvârşit o nouă infracţiune pentru care a

fost pusă în mişcare acţiunea penală, iar procurorul a renunţat la urmărirea

penală.

Renunţarea la urmărirea penală de către procuror, renunţarea la

aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei de către instanţă, pentru o

infracţiune comisă în termenul reabilitării de drept ori reabilitării

judecătoreşti, ori între momentul împlinirii acestui termen şi data rămânerii

definitive a hotărârii de reabilitare, nu poate avea ca efect refuzul reabilitării

ori anularea acesteia, când se descoperă ulterior săvârşirea infracţiunii (art.

171).

Punerea în mişcare a acţiunii penale suspendă examinarea cererii până

la soluţionarea definitivă a cauzei respective.

Capitolul VI analizează Suportarea cheltuielilor judiciare avansate de

stat în cazul judecării cererii de reabilitare.

Capitolul VII, Calea de atac, este format din secţiunea I Consideraţii

generale. Evoluţia reglementării (cu referire la recursul în interesul legii

soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.

27

XXXIV/07.05.2007) şi secţiunea a II-a, Calea de atac în noul Cod de

procedură penală.

Noutăţile legislative sunt reprezentate de caracterul nepublic al

şedinţei de judecată şi denumirea specifică a căii de atac - contestaţia.

Conţinutul reglementării corespunde celei în vigoare, ca şi formei iniţiale a

dispoziţiilor din Codul de procedură penală de la 1968. Prevederile sunt

similare vechiului Cod de procedură penală.

Capitolul VIII, Punerea în executare a hotărârii de reabilitare, este

format din secţiunea I, Consideraţii generale şi secţiunea a II-a, Despre

reabilitare şi producerea efectelor reabilitării.

La cererea persoanelor interesate, în certificatele de cazier judiciar nu

se vor mai menţiona condamnările pentru care a intervenit reabilitarea. În

fişele de cazier judiciar, despre condamnările respective se va face

menţiunea reabilitării.

Nu există reguli de procedură pentru aducerea la îndeplinire a

reabilitării judecătoreşti şi a producerii efectelor acesteia. Efectele reabilitării

vor înlătura consecinţele condamnării la intervenţia sau la opunerea celui

interesat, care va cere să înceteze decăderile, interdicţiile sau incapacităţile

care au decurs din condamnarea în privinţa căreia a obţinut reabilitarea.

Persoana interesată va opune hotărârea de reabilitare, ca excepţie,

pentru situaţia în care împotriva sa este invocată vreo consecinţă a

condamnării.

Capitolul IX, Anularea reabilitării, se compune din secţiunea I,

Noţiuni. Condiţiile anulării şi secţiunea a II-a, Procedura anulării

reabilitării. Se subliniază că reglementarea actuală este superioară celei

vechi. Aceasta din urmă făcea referire la revocarea reabilitării, termen care

presupune nerespectare unor cerinţe în viitor. De esenţa anulării reabilitării

28

este existenţa unei condamnări anterioare deci o împrejurare care exista

anterior pronunţării hotărârii de reabilitare.

Cu referire la condiţiile anulării, sunt prezentate opiniile exprimate în

doctrină în legătură cu momentul pronunţării hotărârii de condamnare care

constituie împrejurarea ce atrage anularea reabilitării.

În subsecţiunea 1 din Procedura anulării reabilitării este analizată

opinia în conformitate cu care, pentru anularea reabilitării este competentă să

se pronunţe instanţa care a pronunţat condamnarea. Este exprimată o opinie

personală care se întemeiează pe specificitatea activităţii judiciare în legătură

cu anularea reabilitării – iniţiativa declanşării procedurilor aparţine

procurorului.

În subsecţiunea a 2-a, Anularea reabilitării în noul Cod de procedură

penală se arată că, faţă de legislaţia în vigoare, în legea viitoare dispoziţiile

privind anularea reabilitării sunt menţionate înaintea celor privind punerea în

executare a hotărârii de reabilitare (art. 537 Cod procedură penală - menţiuni

despre reabilitare). Aceste prevederi fac referire, deopotrivă, atât hotărârea

de reabilitare, cât şi hotărârea de anulare a reabilitării.

Structurarea dispoziţiilor legii, sub acest aspect, o considerăm mai

judicioasă.

O altă noutate este aceea că anularea reabilitării se va face când, după

acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune

care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de

reabilitare.

Dispoziţiile art. 171 Cod penal sunt corelate cu cele ale art. 168 alin. 1

lit. a prin care se prevede drept condiţie a reabilitării judecătoreşti ca fostul

condamnat să nu fi săvârşit o infracţiune în intervalul de timp prevăzut de

lege ca termen de reabilitare.

29

Codul de procedură penală în vigoare instituie în această materie,

drept condiţie, săvârşirea unei condamnări definitive.

Subsecţiunea a 3-a examinează Efectele hotărârii de anulare a

reabilitării, cu referire la menţiunile care se fac despre hotărârea pronunţată.

Având în vedere activitatea practică se propune ca respectivele menţiuni să

se facă şi pe hotărârea de reabilitare.

Subsecţiunea a 4-a analizează cazul Anulării reabilitării-chestiune

prealabilă în procesul penal.

Capitolul X prezintă Efectele reabilitării. Este compus din două

secţiuni.

Secţiunea I, Consideraţii generale, prezintă caracteristicile generale

ale efectelor, aşa cum sunt exprimate în literatura juridică şi modul de

legiferare a acestora în legislaţia statelor.

Întinderea efectelor reabilitării este determinată, în primul rând, de

totalitatea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor generate de sancţiunea

penală, iar în al doilea rând, de concepţia despre această instituţie, aşa cum

este consacrată în legislaţia statului.

Potrivit celei dintâi, se consideră că reabilitarea face să înceteze pentru

viitor toate consecinţele restrictive de drepturi ale condamnatului, ca rezultat

al pedepsei aplicate. În această concepţie, condamnarea este o realitate care

nu poate fi desfiinţată. Continuă să îşi producă efectele pentru viitor sub

anumite aspecte (de exemplu, obligaţia de a plăti despăgubirile civile). Prin

urmare, reabilitarea nu produce efecte în trecut, ci numai în viitor şi numai în

ceea ce priveşte decăderile, interdicţiile şi incapacităţile fostului condamnat

ca urmare a pedepsei aplicate.

Potrivit celei de-a doua concepţii, reabilitarea are o sferă mai largă. Pe

lângă efectele din viitor (anularea decăderilor, interdicţiilor şi a

30

incapacităţilor), produce consecinţe şi în trecut, întrucât duce la ştergerea

condamnării. Această concepţie a fost consacrată legislativ pentru prima

dată în Franţa, prin dispoziţiile art. 634 din Codul de instrucţiune criminală.

Codul penal în vigoare a consacrat concepţia potrivit căreia

reabilitarea nu şterge condamnarea (capitolului II). Este examinată evoluţia

legislaţiei (prevederile Codului penal de la 1936 şi ale Codului penal din

1968) cu referire la dispoziţiile legilor succesive privind cazierul judiciar.

În Codul penal român adoptat în 1936, potrivit dispoziţiilor art. 175

alin. 2, reabilitarea şterge condamnarea, decăderile şi interdicţiile şi face să

înceteze pentru viitor toate incapacităţile care rezultă din pedeapsă.

Deşi consacrată în Codul penal, concepţia că reabilitarea şterge

condamnarea nu a fost reflectată prin dispoziţii similare în Codul de

procedură penală ori în legislaţia privind cazierul judiciar.

Legea privind cazierul judiciar, în vigoare, nu conţine dispoziţii în

conformitate cu care reabilitarea şterge condamnarea.

În secţiunea a II -a sunt prezentate Principalele efecte ale reabilitării.

În acest context sunt analizate efectele produse asupra recidivei, cu privire la

anularea interdicţiei de a ocupa anumite funcţii, interdicţiei de a exercita

anumite profesii, decăderea din dreptul de a obţine pensie, interdicţia de

obţinere a permisului de armă sau a autorizaţiei pentru deţinerea sau purtarea

de armă.

În subsecţiunea 1, Efectele reabilitării asupra recidivei, sunt

examinate opiniile exprimate în literatura juridică, dar şi soluţiile dispuse în

practica judiciară cu privire la prevederile art. 38 alin. ultim Cod penal.

Considerăm că o interpretare judicioasă a textului de lege duce la

concluzia că nu există recidivă atunci când s-a împlinit termenul de

31

reabilitare, indiferent că este vorba de reabilitarea de drept ori reabilitarea

judecătorească.

O asemenea interpretare este şi o opţiune de politică penală. În cazul

în care o persoană este cercetată pentru comiterea unei noi infracţiuni şi se

constată că a mai suferit o condamnare care poate constitui primul termen al

recidivei, situaţia ar fi diferită după cum cel în cauză ar fi solicitat

reabilitarea judecătorească (şi ar fi obţinut-o) ori nu ar fi promovat o

asemenea cerere. În cel din urmă caz (pentru identitate de tratament) s-ar

putea susţine că este necesar să se stabilească dacă sunt întrunite condiţiile

reabilitării, ştiindu-se că s-a împlinit termenul de reabilitare. Necesităţi care

ţin de celeritatea procesului penal, în ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită

ulterior (administrarea mijloacelor de probă, verificarea apărărilor, luarea

măsurilor preventive) concentrează resursele organelor de urmărire penală

asupra terminării urmăririi penale. Verificarea condiţiilor reabilitării ar

întârzia nejustificat soluţionarea cauzei şi nu ar fi în interesul urmăririi

penale. Fiind o chestiune de administrare a justiţiei, legiuitorul a hotărât că

nu se ţine seama de hotărârile de condamnare în privinţa cărora s-a împlinit

termenul de reabilitare, în sensul că acestea nu atrag starea de recidivă.

Această opţiune, reglementată prin dispoziţiile art. 38 alin. ultim Cod

penal, priveşte numai reţinerea stării de recidivă şi nu constituie o reabilitare.

Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din aceasta, continuă să

fiinţeze.

Subsecţiunea a 2-a examinează Limitele efectelor reabilitării.

Literatura şi practica judiciară subliniază importanţa antecedentelor penale la

individualizarea pedepsei şi la luarea măsurilor preventive. Această opţiune

corespunde concepţiei Codului penal, reflectată şi în legislaţia privind

cazierul judiciar, în conformitate cu care reabilitarea nu şterge condamnarea.

32

În concluzie, persoana reabilitată nu este în situaţie egală cu infractorul

primar.

Reabilitarea nu are vreo consecinţă asupra măsurilor de siguranţă, cu

excepţia celei prevăzute prin dispoziţiile art. 112 alin. 1 lit. d Cod penal

(interzicerea de a se afla în anumite localităţi). Raţiunea acestei reglementări

rezidă în aceea că scopul măsurilor de siguranţă este înlăturarea unei stări de

pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Prin

urmare, aplicarea lor nu urmăreşte exercitarea constrângerii de stat faţă de

autorul faptelor, ci respectarea ordinii de drept şi ocrotirea persoanei

făptuitorului. Pe cale de consecinţă, s-a considerat că reabilitarea nu poate

avea efect asupra lor.

O altă limită a reabilitării este că nu are ca efect obligaţia de

reintegrare a fostului condamnat în funcţia din care a fost scos datorită

condamnării.

Reabilitarea nu redă dreptul la dobândirea decoraţiilor retrase datorită

condamnării.

Reabilitarea nu are ca efect radierea menţiunii cu privire la

condamnare din evidenţa antecedentelor penale, condamnarea nu este

inexistentă, iar făptuitorul nu este considerat ca fiind fără antecedente

penale.

Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre

judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni

intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, precum şi

falitul fraudulos, chiar reabilitat.

În concluzie, se poate susţine că reabilitarea are ca efect înlăturarea

principalelor consecinţe restrictive de drepturi, ce rezultă din pedeapsă. În

33

principiu, persoana reabilitată se bucură pentru viitor de aceleaşi drepturi şi

libertăţi ca şi ceilalţi cetăţeni.

Reabilitarea nu-l repune întru totul pe fostul condamnat în situaţia

avută înainte de suportarea pedepsei. Limitările privesc consecinţele din

trecut ale condamnării care, în mod obiectiv, nu pot fi înlăturate. Celelalte

limitări, facultative, ţin de morala socială, de respectul şi încrederea care

trebuie acordată instituţiilor importante ale statului.

Legea română recunoaşte efectele reabilitării dobândită în străinătate

(capitolul V) .

Efectele unei asemenea reabilitări sunt limitate prin dispoziţiile legii

române, chiar dacă, în străinătate, reabilitarea produce efecte mai largi.

Astfel, reabilitarea care în ţara străină atrage ştergerea condamnării, în

România nu produce o asemenea consecinţă.

Titlul V, Reabilitarea de drept, este alcătuită din ;apte capitole.

În capitolul I, Condiţiile reabilitării de drept sunt formulate

consideraţii generale privind instituţia reabilitării de drept cu referire la

persoana fizică şi persoana juridică(secţiunea I). Se fac referiri la

condamnare (secţiunea II), condiţiile privind termenul de reabilitare

(secţiunea a III-a) şi cele privind persoana condamnatului (secţiunea a IV-a).

Admisibilitatea acţiunii privind constatarea reabilitării de drept

(capitolul II) menţionează soluţiile dispuse în practica judiciară şi momentul

când se împlineşte termenului de trei ani, prevăzut de art. 134 Cod penal.

Efectele reabilitării de drept sunt examinate în capitolul III.

Dintre formele speciale ale reabilitării de drept (capitolul IV), se

menţionează (în secţiunea I), suspendarea condiţionată a executării pedepsei

aplicate persoanei fizice, termenul de încercare, revocarea suspendării

34

condiţionate a executării pedepsei. Este prezentat un caz de condamnări

succesive care a făcut obiectul judecăţii instanţelor din judeţul Prahova .

În secţiunea a II-a, Executarea pedepsei într-o închisoare militară,

sunt prezentate condiţiile de aplicare, data la care această formă de

reabilitare intervine când condamnatul a devenit inapt serviciului militar.

Capitolul V, Aspecte procesuale privind reabilitarea de drept, face

referire la rezolvările date în practica judiciară situaţiei privind determinarea

instanţei competente să rezolve cererea de constatare a reabilitării de drept

ce operează ca urmare a suspendării condiţionate a executării pedepsei,

caracterul constatator al hotărârii şi nu constitutiv de drepturi, data la care

trebuie să fie împlinit termenul reabilitării de drept.

În capitolul VI sunt prezentate asemănările şi deosebirile dintre

reabilitare şi alte instituţii de drept penal, corelaţiile dintre acestea: amnistia

(secţiunea I), graţierea (cu referire la calculul termenelor de reabilitare în

cazul graţierii necondiţionate, în situaţia graţierii condiţionate, când

pedeapsa a fost executată într-o închisoare militară, precum şi situaţiile

speciale de calculare a termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate),

prescripţia (secţiunea a III-a), dezincriminarea (secţiunea a IV-a) şi alte

instituţii procesual penale (secţiunea a V-a).

Capitolul VII face o privire comparativă între reglementarea instituţiei

reabilitării în noile coduri în comparaţie cu legea în vigoare. Mare parte din

vechile norme se regăsesc în noua lege. Se remarcă preocuparea pentru o

mai bună structurare a materiei, unele îmbunătăţiri, dar şi necorelări şi

inadvertenţe a căror înlăturare se impune cu necesitate.