revista sc normala nr. 5

NORMALIŞTII

NR. 5—IANUARIE 2005

REVISTĂ EDITATĂ DE ŞCOALA NORMALĂ “VASILE LUPU” IAŞI

150 de ani de istorie, educaţie, cultură şi dezvoltare comunitară

D I N C U P R I N S :

I. EDITORIAL: Retrospectiva succesului - prof. Viorel Paraschiv

II. VIAŢA ŞCOLII - Trecut şi prezent - “Castelul Vasilian”

- Documente inedite

- Decalogul şcolarilor - Radu Manoliu

- Despre Şcoala Normală,cu dragoste - prof. Elvira Nica

- Sufletul şcolii - prof. drd. Mariana Purţuc

III. DESTINE EXEMPLARE IV. PORTRETE - Mihail George Horobeţ, medalion - prof. Ştefania Cornelia Pânzaru

- O carieră didactică dedicată Şcolii Normale - prof. Maria Borş

V. EMINESCU - ecou peste timp

VI. PAGINI METODICE - prof. Viorel Paraschiv, prof. Doina Balan VII. PAGINI DE SUFLET- prof. Anamaria Gânsac, prof. Eugenia Drişcu VIII. FASCINAŢIA IDEILOR - Labirintul - Cătălina Borcilă

- Eu, adolescentul de astăzi - Alexandra Zanet

- Poezii - Paula Scânteianu

IX. ACCENTE - Scrisoare deschisă către normalişti—prof. dr. Lucia Gabriela Munteanu

X. NOSTALGII XI. ET IN ARCADIA EGO

- Jurnalul thuringian - prof. dr. Gabriela Lucia Munteanu

- Jurnal norvegian - Irina Enache

XII. NORMALIŞTII LA UN AN

EDITORIAL

Retrospectiva succesului

Era în septembrie 1993, când păşeam în cancelaria Şcolii Vasiliene.

Ca orice tânăr cadru didactic, m-am bucurat să-mi regăsesc doi foşti profesori

din vremuri diferite, doamna Maria Dima, fosta mea profesoară din gimnaziu

şi domnul Lucian Moraru, fostul meu profesor din treapta a doua a liceului.

M-a uimit puţin reacţia colegului Lucian Moraru, care a exclamat „…mă

bucur pentru tine, dar realizez cât am îmbătrânit”. Pentru acel moment am

rămas puţin contrariat. Acum, după un deceniu petrecut în Şcoala Normală, în

care m-am molipsit de spiritul specific acestei instituţii – monument, rememorez cu reală plăcere

momentele de înaltă emoţie şi revelaţie când foştii mei elevi mi-au devenit colegi. Dana Arva (Ciobanu)

şi Alina Mucileanu intrând sfioase în cancelarie sau momentul în care tânăra profesoară de limba latină,

Alina Nistor, mi s-a adresat pe un ton melodios: „…mi-aţi fost profesor în gimnaziu la Şcoala 39”.

Primul impuls a fost de mândrie, dar apoi m-am uitat în oglindă şi mi-am reamintit cuvintele colegului

Lucian Moraru de acum câţiva ani…

Anii trec peste noi şi peste spiritul normalist… Pe tot mai mulţi elevi de-ai noştri, pentru mine

chiar sute de absolvenţi, îi întâlnesc pe holurile tuturor instituţiilor de învăţământ, fie ele din ciclurile

preprimar, gimnazial, liceal sau de nivel superior.

Mă bucur imens când văd cum „elevii reuşesc să-şi depăşească profesorii”. Este o dovadă

incontestabilă a utilităţii Şcolii Normale. Chiar dacă tranziţia lucrează nemilos pentru unele şcoli

vocaţionale, aureola normaliştilor ieşeni nu poate fi ştirbită. Avem un colectiv admirabil, de mare

valoare profesională, atât cei de la catedră, cât şi personalul auxiliar şi nedidactic. Oameni deosebiţi,

conştienţi de menirea lor şi de valorile pe care le au de apărat. Elevilor noştri le adresez cuvintele

maestrului Ioan Mitru, directorul cel mai longeviv al şcolii (1896-1919): „Nu uitaţi că aţi lăsat şi aici o

«mamă», care vă urmăreşte fiecare pas al vostru. Este Şcoala Normală “Vasile Lupu”. Să n-o faceţi de

ruşine! Purtaţi-vă aşa, ca să fiţi vrednici de numele şi ocrotirea ei”.

La mulţi ani, iubită şcoală! La mulţi ani, iubiţi elevi şi colegi! La mulţi ani, dragi normalişti!

Şcoala Vasiliană intră după 150 de ani în categoria monumentelor neamului, focar de cultură,

educaţie, civilizaţie, tradiţie şi spirit comunitar.

De noi toţi depinde cum vom păstra această comoară!

Prof. drd. Viorel A. PARASCHIV, director al Şcolii Normale “Vasile Lupu”

1

VIAŢA ŞCOLII – TRECUT ŞI PREZENT

CASTELUL VASILIAN

Absolvent al Şcolii Normale, profund ataşat de Castelul Vasilian, Grigore Sturzu concepe o uimitoare lucrare în care evocă atmosfera şcolii de la începutul secolului al XX-lea, chipuri de profesori şi de colegi, aşa-zisul său jurnal transformându-se, de fapt, într-un inestimabil document. Ne propunem să-l publicăm pe fragmente în revista noastră, documentul original aflându-se expus în muzeul şcolii.

Note biografice Născut la Rotopăneşti, jud. Baia-Sucevei, fiu al Saftei şi al lui Vasile

Sturzu, agricultori. Urmează şcoala primară în satul natal, a absolvit Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi în anul 1919, după întoarcerea din primul război mondial, având ca director, în tot cursul şcolii, pe marele Ioan Mitru. Îşi ia

catedră de învăţător la şcoala din Oglinzi, jud. Neamţ, transferându-se după trei ani ca director la şcoala din Târzia, com. Brustureni, jud. Suceava. Iese la pensie în 1950, fiind veteran din cele două războaie mondiale.

CAPITOLUL I. Aşezământul Până atunci nu mai văzusem Iaşii şi toate

câte mi se înfăţişau privirilor mi se păreau din altă lume: Râpa Galbenă, strada Carol cu grădinile ei largi, cu aleile tivite cu tufe de coacăză, iasomie şi stânjenei, eleotrop şi regina nopţii, cu fântâni arteziene în faţa caselor bătrâneşti, toate răspândind farmec de poveste veche.

După un drum de aproximativ trei km, alături de tata, iată, la o cotitură a şoselei, ne apare în faţă o poartă grea de fier, de culoare cenuşie, ce se deschide-n două părţi, alunecând cu cele două rotiţe, pe şinele fixate în beton. În dreapta, casa portarului, curată, ascunsă în dosul unei perdele de zorele cu flori târzii. Mai înainte, pe aceeaşi parte, apare dintre copacii bătrâni, capela - un templu de construcţie solidă, sobru şi totuşi frumos, zidit din cărămidă roşie cu uşi de stejar, artistic lucrat, cu migăloasă sculptură. Am aflat că acea minunată sculptură era opera măestrei dalte a lui Iosif Moianu - profesorul de lucru manual.

Păşind mai departe, tot pe dreapta, o altă daltă a dat viaţă unui nud de femeie, şezând în genunchi, ţinând în tinerele mâini o amforă aplecată, din care ţâşneşte în mijlocul unui bazin, o şuviţă de apă cristalină. Nudul era opera sculptorului V. A. Gheorghiţă, fost elev al Castelului, cu câţiva ani în urmă. În stânga, în mijlocul unui havuz, o fântână arteziană îşi făcuse o umbrelă multicoloră, din fire subţiri de apă, proiectată pe roşul clădirii infirmeriei, pe şpalierii de gutui şi peri, pe boschetul de liliac şi mărgăritărel. Iată ce curată şi prunduită proaspăt, mărginită de cele două şiruri de castani, apare aleea de la poarta de fier, vopsită cenuşiu, până în uşa principală a clădirii ca-n poveşti !

Clădirea-i mândră, cu patru turnuri, de-o arhitectură specifică, cu pereţii strălucind de albul varului proaspăt, cu acoperişul de dane roşii - la

partea din dreapta – şi tablă argintie – la partea din stânga.

Înfăţişarea acestui frumos edificiu, cu liniile sale severe, cu inscripţia de pe frontispiciu, mi-a inspirat atunci, când l-am văzut pentru prima oară, plăcerea şi respectul ce-l voi simţi mereu în visările mele, cu gândul plecat înapoi, pe firul anilor trecuţi. Şi mereu vie îmi va rămâne în minte impresia ce mi-a fermecat întreaga fiinţă, din acea zi de toamnă care mi-a descoperit bătrânul Iaşi cu poezia în care el doarme de veacuri şi care farmecă şi robeşte inimile…!

Mai târziu, când am devenit unul dintre membrii familiei de la Castel, în nenumărate dăţi, am colindat fiecare colţişor al acestei aşezări minunate, admirând cu tot mai neostoită lăcomie, neasemuitele sale frumuseţi… Iată, au trecut peste 40 de ani de atunci şi-n faţă îmi apare şi acum, atât de clar, icoana Castelului Vasilian, în cadrul poeziei în care l-am cunoscut atunci, în splendida zi de toamnă când m-a cucerit bătrânul Iaşi. În faţa

2


uşii principale, drumul se desface în două: o parte fuge spre stânga, spre casa de apă, spre grajdurile instituţiei unde se aflau vite de rasă, adăpostul păsărilor de curte de soiuri exotice, spre droşcărie, toate întreţinute într-o perfectă ordine şi curăţenie; şi, mai departe, drumul curat, prunduit, dădea în parcul larg, cu aparate de gimnastică, cu bănci pentru odihnă, aşezate sub acoperişul bogatului

frunziş de arţari şi tei, cu pajiştea pe care echipele de oinişti desfăşurau atunci spectaculosul nostru joc naţional şi minunat (…) În jurul parcului se întinde pădurea tainică în care nevăzuţii cântăreţi înaripaţi, ascunşi în frunziş, îşi execută repertoriile. Aproape de intrarea în parc, spre dreapta, apare între tei clădirea pităriei (brutăriei), unde maşina acţionată electric frământă aluatul care ne dă gustoasa pâine fabricată „la noi”. Dacă din faţa intrării principale apuc spre dreapta, ajung în faţa serei în care orhideele şi încă multe varietăţi de nobile flori farmecă ochiul. În faţa serei era locuinţa directorului, o casă frumoasă, albă, visând, încadrată în trandafiri agăţători, în boschete de tuia şi de liliac… Colind la stânga, trec prin faţa beciului larg, încăpător, unde, în desăvârşită ordine stau puse la păstrare roadele grădinii, iar mai spre fundul subteranei stau vasele cu porfiriul ce udă masa elevilor la praznicele naţionale şi creştineşti. Deasupra beciului stă clădirea unde se cresc viermi de mătase. Iată şi uzina electrică de unde porneşte curentul ce luminează feeric aşezarea ca-n poveşti, începând de la sălile de clasă, coridoare, subsoluri, capela, infirmeria, grajdurile, baia, sera, garderoba, spălătoria mecanică, până la discretele becuri aşezate pe cele mai tăinuite alei. În partea dinspre nord-est se află văioaga unde se adăposteşte stupăria cu zecile sale de şiruri de stupi; mai încolo, via, livada de pomi fructiferi şi-apoi pădurea de tei, ulmi, jugastri şi, peste ea, în zare, pe fundul unei tainice văi, bisericuţa satului Cârligul, îmbrăcată în iederă. Intrând prin uşa principală, coridorul ce te întâmpină urcă vreo câteva trepte, spre dreapta, şi ajunge în faţa vorbitorului şi, mai departe, spre biblioteca unde, câteva mii de volume, donate de către Titu Maiorescu, P. Cujbă, Meissner, foşti

directori ai institutului, împodobesc elegantele etaje ale dulapurilor masive de bibliotecă, ce poartă astfel podoaba gândirii atâtor iluştri cugetători ai omenirii, mai spre stânga, un coridoraş mic, duce în faţa altui tezaur: biblioteca elevilor.

Coridorul mare trece, apoi, prin faţa sălii de litografie, a sălii de fanfară, a meditaţiei întâia cu micul careu interior, de unde suie spre dormitoare o scară în spirală. Cotind iar la stânga, lungul coridor aleargă prin faţa sălii de fizică şi chimie a “Purgatoriului”, a sălii de desen, a muzeului, a altor meditaţii… Pornind iar la stânga, ajungi la sala de gimnastică, faţă-n faţă cu sala de mese şi apoi alte meditaţii te întâmpină; pe urmă, coridorul te duce până-n faţa sălii de arme, a uşii laterale, apoi…, într-un ungher, în dreapta, iată, stă oarbă, tăinuită, misterioasă şi ameninţătoare CARCERA. Mai spre stânga, iată birourile secretariatului şi-a contabilităţii, în dreapta, cancelaria profesorilor şi, doi paşi mai înainte, cabinetul Directorului a cărui uşă e străjuită de-o pădure de plante ce cresc departe, peste mări şi ţări… Pe pereţii înalţi din faţa cabinetului şi-a cancelariei profesorilor se odihnesc, suspendate, nenumărate tablouri semnate de elevi: Traian Cornescu, V. A. Gheorghiţă, Stoica, Meicu, închipuind peisaje, grupuri de elevi, capete de expresie, flori, iar unul uriaş reprezintă cuvinte formate din litere construite din desene formând ramuri frânte sau cu frunze pe care poposesc păsărele şi fluturi, la un loc închipuind porunca: „DAŢI LAUDĂ LUI DUMNEZEU, CĂCI EL ESTE CREATORUL !”

Coridoarele miros a terebentină şi pereţii

vopsiţi în ulei până la înălţimea de doi metri se oglindesc în lustrul mozaicului de pe jos, netezit regulat, din jumătate în jumătate de oră, de către Moş Hantea, cu un postav îmbibat cu terebentină şi petrol, aşezat în vârful unui teu pe care neobositul bătrân îl împinge înaintea sa, pe mozaicul lungilor coridoare. Moş Hantea cu fruntea încreţită, cu gândul dus la cine ştie ce amaruri, priveşte fix postavul de la capătul teului ce alunecă la infinit, din zori şi până târziu, când becurile înşirate în

3


lungul coridoarelor sunând a catedrală sub paşi, apare o lumină veselă. Prin sălile de clasă, meditaţii, duşumeaua e dată cu ulei mineral. Pupitrele-s fixate în duşumea şi acoperite cu hârtie albastră, prinsă-n pioneze. Pereţii sunt împodobiţi cu tablouri ce ilustrează frumuseţile patriei, colţuri şi scene istorice, vederi geografice şi istorice din întreaga lume. Ordine perfectă şi perfectă curăţenie. Privind în jurul tău, te întrebi dacă nu cumva totul este pregătit pentru primirea unui ales şi de mult aşteptat oaspete. Patru scări în spirală, în patru puncte ale parterului, urcă la etaj. Aici sunt dormitoarele cu spălătoarele, respectiv. Aşezate cap la cap şi pe două rânduri, paturile de fier vopsite în alb, cu somiere împletite din fine fire de oţel, peste care-s aşezate saltelele de paie şi de lână, aşteaptă tinerele trupuri pentru binemeritata odihnă. Căci la Castel se munceşte din toate puterile, şi fiziceşte şi psihiceşte… La etajul dinspre apus al edificiului se află sala de festivităţi. Pereţii acestei mari încăperi sunt împodobiţi cu rame grele, mari, aurite, încadrând chipurile-bust, mărime naturală, lucrate în ulei ale voievozilor neamului: Ştefan, Mihai, Vasile, Mircea, Petru, Bogdan, Dragoş, Alexandru, Traian, Decebal, Vlad, Radu… Chipurile iluştrilor străbuni te privesc din rama aurită, fiecare după firea sa, după vâlvătaia ce le-a stăpânit firea şi viaţa, atunci, cu secole în urmă… Ceea ce încoronează frumuseţea sălii, pe lângă draperiile uriaşe de catifea purpurie, grea, căzând în falduri bogate, pe lângă acele mândre tablouri ale

voievozilor şi cele două candelabre electrice, este cortina scenei, lucrată, ca şi cea a Teatrului Naţional din Bucureşti, de către pictorul Traian Cornescu, pe când era elev al Şcolii Vasiliene. Cortina şi întreaga pictură a feţei scenei e o adevărată comoară. Atât interiorul, cât şi exteriorul acestui institut, are ceva din atmosfera şi vraja acelui “departe de zbuciumul şi zădărnicia vieţii”, unde te simţi atât de aproape de Dumnezeu, unde te regăseşti pe tine ! Amintirea Castelului Vasilian are misterioasa putere de a te urmări cu aceeaşi intensitate azi, ca şi ieri, şi peste tot locul, ca umbra sfântă a unui înger păzitor! Amintirea a tot ce-a fost la “Vasile Lupu” mi-a fost în viaţă ceea ce a fost pământul pentru mitologicul Anteu.

Capitolul II. Profesorii

Optzeci am rămas din cei şase sute de candidaţi care au dat examenul de admitere şi am fost împărţiţi în două serii: A şi B. Cu încă 39 de inşi am căzut în seria B, seria lui Mitică Brohanschi, fiul învăţătorului Brohanschi din Lunca Paşcanilor. Din luna octombrie a acelui an, viaţa la internat a început să se desfăşoare cu regularitatea unui cronometru. Mă simţeam într-o lume nouă, ca pe alte tărâmuri şi viaţa ne era plină de prezenţa celor 22 de profesori. Dimineaţa, trăsura şcolii, de culoarea lămâii, cu trei bănci, două pe laturi şi una în spate, pornea spre oraş, purtată de doi mândri cai negri. Vehicolul se oprea lângă cofetăria Puffy, unde aşteptau profesorii, din vreme, sosirea lui. Peste o oră, trăsura intra pe poarta grea a şcolii, ce se deschidea ţipând din rotiţele alunecânde pe şine şi, cu roţile scrâşnind pe prundişul aleei, se oprea în faţa uşii principale, pentru ca din ea să coboare Profesorii.

În continuare, autorul evocă chipurile foştilor săi profesori, nume cu rezonanţă deosebită în învăţământul românesc. Dintre acestea,

selectăm prezentarea făcută “neuitatului Director al şcolii” Ioan Mitru.

Când îmi apar în minte icoanele celor de la “Vasile Lupu”, emoţia cea mai vie mi-o procură amintirea neuitatului Director al şcolii, Ioan Mitru. Era supranumit Babacu sau Atilla, după împrejurări. În vacanţele mari, unii elevi, când îi scriau, i se adresau cu titlul de “Scump Părinte”. Şi Babacu le răspundea numaidecât, cald, mişcat…, ca un tată. Ioan Mitru a fost Pedagogul, Organizatorul, Gospodarul desăvârşit, Inspiratorul şi Stăpânul, dintr-a cărui voinţă, râvnă şi entuziasm, sălbatica pădure de la Pester s-a transformat în Rai, iar Institutul în izvor năvalnic de energii ce porneau spre cele patru orizonturi ale patriei, să tragă brazdă desţelenitoare. Patriot desăvârşit. Când bărbatul acesta lua cuvântul, la Praznicele Neamului, mulţimea de elevi trepida; simţea că trăieşte aievea evenimentele care au avut loc demult, cu zeci sau sute de ani în urmă. Ioan Mitru poate fi socotit, cu drept cuvânt, printre ctitorii României întregite… Câţi, oare, s-au

4


gândit, măcar în treacăt, la uriaşa participare a acestui om, la îndeplinirea visului milenar – Unirea cea Mare, sub un singur drapel, prin fiii săi sufleteşti care, sorbind din izvorul fierbintelui său patriotism, au aprins vâlvătăi în sufletele româneşti, fiecare acolo unde i-a fost destinat să predice şi prin însăşi jertfa lor măreaţă pe câmpul de bătălie. Ioan Mitru îmi apare în faţă aşa cum l-a cunoscut o lume: statură mijlocie, bine legat, cap tuns milităreşte, sprâncene stufoase, ochi scânteietori, nas acvilin, mustăţi lungi de haiduc, bărbia voluntară. Părea că n-are grumaz, aşa de scurtă era această legătură dintre cap şi trunchi. Purta haine simple şi de o ireproşabilă curăţenie. Ghetele, cu gumă în dreptul gleznelor, erau din cea mai fină piele şi mereu perfect lustruite. Păşea scurt, privind pământul, cu capul aplecat puţin, spre umărul drept. Şi cutreiera aşa, de câte două-trei ori pe zi, prin meditaţii, pe la sufragerie, bucătărie, pe la grajduri, florărie, prin grădini şi, totuşi, era mereu prezent la cabinetul său de lucru. Nici dormitoarele nu erau uitate noaptea. În jurul său se vorbea în şoaptă: “Vine dom’ Director!…”. Ştia că-i poreclit Atilla şi, adeseori, pomenea el însuşi de acest supranume, cu un fel de satisfacţie. Câteodată glumea, dar era neîndurător faţă de greşelile “voite” comise de către cei din jur şi rare erau cazurile de abatere ale elevilor sau ale personalului de serviciu, pe care să nu le ştie şi să nu aplice cuvenita sancţiune. Urmărea purtarea elevilor şi atunci când plecau în vacanţă, ca un părinte de copii, grijuliu. N-am cunoscut om mai cu teamă de “influenţa mediului” asupra individului, cum era Babacu: “Să n-aud, drăguţă, că aţi călcat pe la vreun “băluţ”, serată ori altă istorie de-acestea, că-i rău! Când nu veţi mai fi şcolari, veţi petrece; şi-odată, cândva, în viaţă, veţi suspina după anii aceştia cruzi, de elevi, când n-aveaţi voie să mergeţi la petreceri din acestea…”

Fiind el însuşi de o rară corectitudine în îndeplinirea datoriei, profesorii şcolii deveniseră de o punctualitate cronometrică în serviciul lor. Nu permitea altă atitudine faţă de elevi decât aceea proprie şcolii, pe care o stabilise el, în înţelegere cu corpul profesoral; şi dacă apărea un profesor nou, acesta era bine “şcolit”, înainte de a lua contact cu elevii. S-a întâmplat odată că un profesor, neputând să vină la cursuri, a trimis în locul lui pe un student din ultimul an de facultate. Studentul n-a intrat însă

la ore, pentru că nu i s-a permis. I s-a pus la dispoziţie biblioteca profesorilor, pentru timpul cât avea de stat pe la Institutul nostru, iar clasele respective şi-au pregătit lecţiile pe a doua zi, la meditaţii.

Nimic nu se clintea de la locul său fără ştirea acestui om veşnic treaz. Sub masca seriozităţii, a severităţii excesive, Directorul nostru era un duios ce-şi iubea elevii cu căldură. Puţini au ştiut acest lucru de o importanţă deosebită pentru fiii trimişi aici, la Pester, cu însemnate sacrificii materiale din partea părinţilor. Ioan Mitru, din Bogzeştii Romanului, a hotărnicit o glorioasă epocă în viaţa culturală a Moldovei, a Ţării. La Institutul pe care l-a condus a fost un demn urmaş al lui Titu Maiorescu şi Constantin Meissner.

Acest bărbat a urât vorbăria goală şi a reacţionat contra ei; el a iubit acţiunea, care i-a şi fost crez în viaţa sa de conducător, aşa cum se arată din cele de mai jos: era în primii ani de directorat.

Într-una din zile, spre sfârşitul primăverii, pe când în jurul Castelului cântau cu foc până târziu în noapte privighetorile, Ioan Mitru, în calitate de şef de instituţie, e convocat la Primăria Iaşului, pentru a se stabili anumite chestiuni de ordin gospodăresc, împreună cu ceilalţi şefi de instituţii ieşene. Pe atunci era primar Nicu Gane,

scriitorul. Că la adunarea care a avut loc vor fi fost lucruri serioase, practice, ori vorbărie goală, cum de multe ori se întâmpla în trecut, interesant e că Ioan Mitru a plecat nemulţumit de la adunarea aceea şi a refuzat să mai răspundă la convocările Primăriei. Pentru acest motiv, Directorul Mitru a fost raportat la Ministerul Şcoalelor, pentru insubordonare, cerându-se sancţionarea sa. Pe atunci, însă, în fruntea Ministerului era un om care nu lua nici o măsură până nu cunoştea adevărul chestiunilor, pentru ca nu cumva să comită vreo nedreptate. Încât, la câtva timp după ce Primăria Iaşului adusese la ştirea Ministerului cazul directorului Mitru, în plină toamnă, pe când bruma însemnase cu pecetea sa frunzele viilor din Copou, se opreşte la poarta Şcolii “Vasile Lupu” o birjă cu doi cai, iar din ea coboară un bărbat cu mustăţi lungi; pe urmă, călătorul străin o ia spre clădirea şcolii, privind cu mult interes în jurul său, căci într-adevăr, avea la ce privi. Vizitatorul s-a întâlnit cu directorul chiar la uşa şcolii: - Dumneavoastră sunteţi domnul Mitru,

directorul acestei şcoli ?

5


- Da, eu sunt. Şi dumneavoastră sunteţi domnul ministru Haret, rosti respectuos Ioan Mitru. Într-adevăr, vizitatorul era Spiru Haret, Marele

Haret, prietenul învăţătorilor, democratul care a avut de luptat atâta, ca ministru, cu tagma boierească, pentru a putea uşura într-o oarecare măsură, condiţiile de muncă ale învăţătorilor, în scopul ridicării morale şi materiale a ţărănimii. Alături de tânărul director Mitru a colindat Haret toate cotloanele din cuprinsul aşezământului şcolar, în interior şi în exterior. La urmă, Haret a strâns cu căldură mâna lui Mitru, spunându-i: „Domnule Mitru, te felicit şi-ţi mulţumesc pentru cele aflate aici! Ceea ce am văzut şi am putut admira constituie opera unui om cu un ales spirit gospodăresc şi de conducător. Ori de câte ori vei avea nevoie în interesul şcolii dumitale, te rog să te

adresezi mie, cât voi ocupa locul ce-l ocup în prezent”.

Şi a plecat Ministrul. Ajuns în Iaşi, şi luând legătura cu Nicu Gane, i-a spus: „Domnule Gane, dumneavoastră ieşenii trebuie să vă mândriţi cu un om ca Ioan Mitru. Vă felicit că aveţi un asemenea bărbat în fruntea unei instituţii atât de însemnate. Lăsaţi-l acolo, să lucreze cum îl taie capul, că bine mai lucrează! Şi când aveţi ocazia, daţi-i tot ajutorul, căci îl merită din plin…”

Şi Babacul n-a mai fost convocat niciodată, de nici un primar sau prefect, în chestii gospodăreşti. Iar când Iaşul voia să se mândrească în faţa musafirilor, atunci îi ducea pe aceştia să vadă opera lui Ioan Mitru de la Castel. (continuarea în numărul viitor)

DOCUMENTE INEDITE

Fostul director al Şcolii Normale, profesorul Ioan Mitru, trimite directorului Velicu câteva gânduri la un sfârşit de an şcolar. Publicăm aici integral această scrisoare.

Iaşi, în 29 Iunie 1936 Mult iubite Domnule Director Velicu,

Regret din tot sufletul că împrejurări independente de voinţa şi

dorinţa mea nu-mi îngăduie a participa la frumoasa solemnitate de astăzi a încheierii anului şcolar al instituţiei mândre, Şcoala Vasiliană.

Sufleteşte însă sunt acolo! Nici nu s-ar putea altfel. Profesor şi director peste un sfert de veac; legat apoi prin slujba ce am îndeplinit mai

târziu tot de şcoala noastră dragă, ca şi de toate celelalte şcoli normale, gândul mă duce mereu acolo, la Pesterul nostru. La iubiţii mei Panduri. La Dorobanţii mei scumpi, pe care am avut prilejul să-i văd şi la muncă rodnică, pricepută, în satele noastre dornice de mai bine. Mă emoţionez totdeauna când îmi aduc aminte de strălucita pleiadă a profesorilor şcolii, colegii mei, ca şi de dumnezeiasca armonie ce domnea între noi toţi, pentru tot mai marele bine al şcolii. Doresc, iubite directore, şcolii pe care cu vrednicie o conduci, tot mai mare prosperitate, mereu pildă tuturor celorlalte instituţii similare. Doresc ca între vrednicii aleşi dascăli ai acestei şcoli să domnească pururea acea întăritoare armonie sufletească, acea dragoste neprihănită, nelimitată, căci, aşa cum frumos scrie la Cartea Sfântă: “Dragostea toate le poate. Dragostea toate le învinge. Dragostea toate le iartă.”

Doresc iarăşi ca Institutul Vasilian să dea mereu Ţării, învăţământului nostru, educatori ca acei pe care i-a trimis în oaste vreme de zeci şi zeci de ani. Sănătate, spor la muncă, dragoste pentru Şcoala noastră iubită, întregului corp didactic al instituţiei ca şi elevilor ei, pentru a căror formare şi pregătire cu toţii munciţi fără răgaz. Şi, nu uita, iubite directore şi dragi colegi, nu uitaţi! Trebuie făcute sforţări uriaşe spre a grupa, sufleteşte şi materialiceşte, în jurul mândrului nostru aşezământ de cultură şi educaţie naţională, pe toţi acei ce au avut cinstea de a trece pe acolo. Elevi, profesori, tineri, bătrâni, în activitate ori pensionaţi chiar, ca la comandă, în jurul şi sprijinul şcolii noastre.

Trăiască şi înflorească Şcoala Normală “Vasile Lupu”, cu profesorii şi elevii săi!

Cu tot dragul de la fostul profesor şi director al Şcolii, Ioan Mitru

6


URĂRI DE PESTE VEAC – telegrame de la absolvenţi ai Şcolii Normale, de la începutul secolului al XX-lea (1910) :

• Trăiască Şcoala Normală “Vasile Lupu” cu ai săi elevi iubiţi, scumpi profesori, buni directori! Mulţi ani!

Dimitrie Popescu, institutor Podu-Turcului

• Urez viaţă lungă, la mulţi ani şi izbândă desăvârşită tuturor pentru luminarea celor micuţi! Traian Fedeleş, institutor, Vidra

• Ca fii sufleteşti ai Şcolii Normale ne simţim datori, cu ocazia aniversării de astăzi, să aducem omagiile

noastre de recunoştinţă , urându-i instituţiei prosperare, iar conducătorilor fericirea! V. Negoiţă, D. Dumitriu, absolvenţi

• Respectând cu sfinţenie patronul şcolii mame, îi urăm durată seculară, înălţare şi progres! Viaţă

fericită, sănătate, onor director( I. Mitru), adevăratul ei mântuitor şi iubiţilor profesori! Niculiu şi Hadârcă, absolvenţi, Dorohoi

• Încălzit de amintiri, parcă aş fi cu dvs, urez bucuria deplină pe care o aduce sporul la lucru!

Vasile Mitru SPICUIRI DIN PRESA VREMII Ziarul “Moldova”-marţi, 10 august, 1943

“Acum 22 de ani…

O vizită a Mareşalului Badoglio la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi

Sunt 22 de ani trecuţi de când Mareşalul Badoglio, actualul conducător al Italiei, a vizitat Iaşul, în vederea decorării capitalei Moldovei. Cu această ocaziune, Mareşalul Badoglio a vizitat Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi, a cărui director era regretatul distins profesor Vasile Todicescu.Vizita Mareşalului Badoglio la Şcoala Normală, după programul stabilit, nu putea depăşi o jumătate de oră. Totuşi, în faţa primirii şi a atmosferei pe care le-a găsit aci, Mareşalul Badoglio şi-a petrecut timp de două ore la Şcoala Normală. La intrarea pe poarta şcolii a fost primit de către directorul Todicescu în fruntea profesorilor şi de către elevi, îmbrăcaţi în costume naţionale. Fanfara şcolii a întâmpinat pe înaltul oaspete în cântece italieneşti şi româneşti. Un program artistic, cu dansuri naţionale, s-a desfăşurat în faţa mareşalului, după care a urmat o tradiţională masă, oferită acestuia şi suitei sale. În timpul mesei servite, Mareşalul Badoglio, rămânând profund mişcat de trăirea vieţii româneşti şi de buna organizare a acestei exemplare şcoli, nu s-a putut opri să nu spună următoarele: „O asemenea şcoală în care se creşte în specificul naţional, viitorul învăţător ar face cinste şi ţării mele”.

DECALOGUL ŞCOLARILOR Întocmirea unui decalog al şcolarilor nu e o

lucrare uşoară. Ea trebuie să îndeplinească numeroase şi variate condiţii, fie de fond, fie de formă. Înainte de toate, decalogul nu trebuie să piardă din vedere nici una din poruncile mai însemnate ale vieţii. Trebuie să se dea, aşadar, cuvenita atenţie poruncilor morale, religioase, sociale, igienice şi estetice.

Decalogul trebuie să aibă apoi în vedere gradul şi, uneori, caracterul special al şcolii şi trebuie raportat mai ales la lipsurile prezente şi frecvente, fie naţionale, fie al categoriei sociale şi profesionale din care e recrutată majoritatea elevilor, fie ale unei clase de elevi. Desigur, s-ar putea concepe un decalog uniform, valabil pentru toate vârstele, toate felurile de şcoli, toate neamurile şi toate timpurile. Dar eficacitatea lui va fi mică.

Odată selectate, poruncile trebuie ordonate şi ierarhizate, potrivit condiţionalităţii lor (criteriul

logic), precum şi dezvoltării sufleteşti a şcolarilor (criteriul psihologic). Tot în privinţa organizării decalogului trebuie să observăm ca fiecare poruncă să nu cuprindă decât o singură datorie, iar aceasta să nu repete indirect pe alta. E de dorit acum forma pozitivă şi nu negativă a poruncilor, precum şi o formă contractuală a lor, jurământul urmând a fi întrebuinţat mai târziu şi în împrejurări mai grave ale vieţii.

În sfârşit, poruncile trebuie formulate scurt şi sugestiv. Odată întocmit, decalogul trebuie tipărit cu litere mari, încadrat şi aşezat sub ochii elevilor, într-un loc lipsit de ornamente murale, sau, mai potrivit, pe peretele în care se află icoana clasei.

Cu aceste lămuriri, prezint în cele ce urmează un proiect de decalog şcolar care să răspundă unor cerinţe comune ale instituţiilor noastre educative. Iată aici decalogul şcolar întocmit de noi.

7


Mă leg: 1. Să-mi ţin cuvântul dat. 2. Să ascult cu bunăvoinţă şi cuviinţă pe cei ce

mă îngrijesc şi se străduiesc să-mi dea învăţătură şi bună creştere.

3. Să nu tăinuiesc adevărul. 4. Să fiu drept şi cu mine şi cu alţii, măsurându-

mi vorbele şi faptele. 5. Să cruţ pe cei ce suferă şi să ajut, pe cât pot,

pe cei căzuţi prin nedreptatea soartei. 6. Să fiu curat la port şi vorbă. 7. Să fiu ordonat şi stăruitor la muncă. 8. Să cinstesc obiceiurile strămoşeşti şi legile

ţării mele. 9. Să-mi iubesc Ţara şi Neamul ca pe mine

însumi. 10. Să-mi amintesc că viaţa nu începe şi nici nu

se isprăveşte cu mine şi că este o răsplată pentru toţi şi toate. Acum, câteva observaţi justificative asupra

acestui decalog. Ţinerea cuvântului dat am considerat-o drept

cea dintâi poruncă, deoarece ea condiţionează pe toate celelalte.

A doua poruncă prescrie ascultarea nesilită şi respectuoasă nu numai a părinţilor, dar şi a autorităţilor şcolare. Însemnătatea acestei porunci într-un internat şcolar e lesne de înţeles. De la ascultarea autorităţilor şcolare şi familiale atârnă în cea mai mare parte îndrumarea vieţii şcolarului. Drept

e că formularea poruncii e lipsită de concesiune. În schimb însă, precizează şi întrucâtva motivează datoria morală şi socială a şcolarului.

A treia poruncă are inconvenientul formei negative, dar are avantajul de a înlătura un viciu moral fără obligaţia, uneori inoperantă, a mărturisirii adevărului cu orice preţ şi în toate împrejurările vieţii. A patra poruncă vizează spiritul de justiţie şi de autocritică, de care trebuie să fie animaţi şcolarii. A cincea poruncă tinde la promovarea altruismului. Cusurul acestei porunci e componenţa sa multiplă. Nevoia de a concentra într-un număr limitat de porunci datoriile mai însemnate ale şcolarului justifică, în parte, acest inconvenient. A şasea poruncă prescrie datoria igienică şi estetică a şcolarului. A şaptea poruncă impune datoria muncii şi formarea spiritului de ordine. A opta poruncă statorniceşte cultul tradiţiilor şi ordinii legale. A noua poruncă năzuieşte să dezvolte cultul neamului şi al Patriei. Ultima poruncă vizează conştiinţa şi datoria religioasă. Formularea ei e intenţionat mai largă pentru a fi compatibilă cu orice cult religios. Tot intenţionat am considerat datoria religioasă drept cea de pe urmă poruncă, întrucât ea este şi suprema înălţare a sufletului omenesc.

Doresc acum tuturor celor care au răspunderea creşterii şcolarilor şi, mai ales, conducătorilor de internate şcolare cele mai fericite iniţiative în această direcţie.

Radu MANOLIU

(extras din Anuarul Şcolii Normale „V. Lupu” nr. 5, 1922-1930, pag. 116-118) După 45 de ani

Despre Şcoala Normală, cu dragoste

Numele Şcolii Normale „Vasile Lupu” îmi trezeşte nostalgie, emoţie şi mândrie. Clasa noastră a fost ultima serie de patru ani a Şcolii Normale, care s-a transformat în 1959, anul absolvirii noastre, în Liceul Pedagogic de învăţători cu durata de şase ani, mutat până prin 1965-1966 la Bârlad.

La Şcoala Normală am fost atât elevă (1954-1959), cât şi profesoară (1969-1973). Tot aici devenise învăţător, în anul 1928, tatăl meu, căruia i-am fost, vreme de opt ani, colegă... De meseria de dascăl am prins, aşadar, drag de la părinţii mei, Maria şi Victor Popescu, care au slujit şcoala timp de peste patru decenii.

Şcoala Normală avea un bun renume, consolidat prin efortul comun al multor generaţii de dascăli şi elevi. De locul în care am învăţat mă leagă multe amintiri. În primul rând, profesorii – o parte, iluştri: Stere Rădoi, Inocenţiu Măcăreanu, Ioan Enache, Nicolae Colibaba, Gheorghe Mazilu, Mihai Avădanei, Constantin Popescu, Maria Lăudat, Constantin Albu, Elena Badrajan, Liliana Chirculescu, Vasile Puşcaşu, Militina Agape, Valentin Crăescu.

Apoi, spiritul normalist. Şcoala era, într-adevăr..., normală pentru vremea de atunci: spirit cazon, disciplină desăvârşită, ordine, rigoare. Un micro-univers nu doar impecabil organizat, de la portar la secretar, administrator şi director – cu toţii, locatari în incinta şcolii –, ci şi independent, dotat cu teren agricol, casă de apă, anexe gospodăreşti, infirmerie, spălătorie. Lucram pământul, creşteam animale, legam cărţi, eram iniţiaţi în activităţi practice şi în viaţă. Ne prezentam toamna, la început de an, echipaţi complet pentru internat, de la saltea la lenjerie, cu toată recuzita semnată. Veneam cu geamantanul plin şi îl lăsam la garderobă, la doamna Maria Iacobescu. Elevii mai mari ne învăţau atunci, înţelepţi, cum valizele goale trebuiau umplute, din raţiuni practice, cu fructele rămase neculese toamna pe terenurile şcolii sau prin împrejurimi. Între ore, cei care eram „asociaţi la cules” fugeam astfel la magazie, la doamna Iacobescu, pentru pauza de mere, struguri, nuci sau gutui. Minunat parteneriat şi o adevărată desfătare!

Viaţa de internat ne-a apropiat, ne-a ascuţit simţul practic şi ne-a înfrumuseţat viaţa. Pedagogii (Ana Vrânceanu, Constantin Stoica, Emil Foca) completau fericit munca profesorilor, care nu de multe ori erau exigenţi

8


şi aspri. Spre binele nostru. Se învăţa carte cum trebuie, era severitate, aveam extemporale zilnice, meditaţii sau clase de aplicaţie (practică pedagogică) la şcolile din oraş. Dar eram tineri şi luam şcoala în serios. Matematica, de pildă, îi speria pe mulţi, însă dincolo de durităţile materiei am avut doi profesori excepţionali, Gheorghe Mazilu şi Nicolae Colibaba, datorită cărora am putut preda, la un moment dat, ca învăţătoare, acest obiect. Primisem ore de matematică la clasele mari şi, inspectată fiind la algebră şi geometrie, singura întrebare a fost – nu aveam mai mult de 20 de ani – cum de terminasem deja Facultatea de Matematică. Cu o enormă plăcere aşteptam orele de limba română cu profesorul Sterie Rădoi. Răbdare, tact, calm, erudiţie – un farmec incredibil învăluia magistrul, lecţiile, discuţiile. Dascălul mi-a devenit astfel mentor, iar profesiunea mea – limba română. Profesorului Sterie Rădoi îi datorez cariera mea.

Făceam şi mult sport, ajunsesem – toţi colegii – dansatori de elită (ne antrenam pe întuneric, de teama pedagogilor), cântam în orchestră sau în cor. Aveam, în clipele de răgaz, şi o formaţie a clasei, încropită cu imaginaţie: Petru Cazacu la vioară (autentică), Gheorghe Şcrab la ţambal (sticle cu apă la diferite înălţimi) şi Florin Dumitrache la... scaun (fără a cărui tăblie nu am fi putut ţine ritmul). Improvizaţia făcea totul.

„Oficial”, la muzică munceam serios, solfegiam cântecele puse chiar de noi pe note, după partituri. Diversele formaţii ale şcolii (cor, dansuri, orchestră) dădeau spectacole inclusiv la Teatrul Naţional, Teatrul Evreiesc sau Ateneul Tătăraşi. Corul Şcolii Normale era renumit. Profesorul Constantin Popescu, care ne obliga – generos... – să asistăm la concertele Filarmonicii, ne-o adusese „în dar”, de la această instituţie, pe Viorica Cortez, să ne fie vedetă la cântecul „Dorul” de Ion Baciu:

„Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă...”

Solistă ne-a devenit, după aceea, colega noastră Aneta Arvinte, care a făcut mai târziu o carieră strălucită alături de Corul „Madrigal”.

„Rămână veşnic în amintire ultima zi de şcoală – 13 iunie 1959!”, aşa era scris pe tablă când ne-am despărţit. Din „băieţii şi fetiţele” dirigintei noastre, Maria Lăudat, am devenit învăţători. După absolvirea şcolii, ne-am mai întâlnit după 20 de ani, în 1979, şi după 45 de ani, în mai 2004. Ultima oară, ne-am regăsit chiar în clasa noastră din clădirea Şcolii Normale. Revederea locurilor şi a oamenilor, profesori şi colegi, a fost, după patru decenii şi jumătate, extrem de emoţionantă. Invitaţi de onoare ne-au fost, fireşte, dascălii: diriginta Maria Lăudat (90 de ani) şi profesorul de sport Constantin Albu (75 de ani). Ceilalţi profesori, ca şi o parte dintre colegi, ne-au părăsit, din păcate, şi odihnesc acum în lumea celor drepţi. I-am pomenit pe toţi, am depănat amintiri, am povestit, am redevenit elevii şi colegii de altădată, am cântat, am dansat, ne-am simţit minunat. Am reîntregit, cumva, familia aceea din anii de şcoală printr-o întâlnire de suflet pe care ne-o dorim rotunjită în 2009, când vom aniversa o jumătate de veac de la absolvire.

Prof. Elvira NICA

29 mai 2004: Întâlnirea de suflet – promoţia 1959 (45 de ani de la absolvirea Şcolii Normale „Vasile Lupu”)

9


Sufletul şcolii

Sufletul unei şcoli este şi nu este locul geometric al sufletului elevilor şi dascălilor din acea şcoală. El decurge, desigur, din psihologia acestora, fără să fie întotdeauna evident dependent de ea. Sufletul unei şcoli este ca o fiinţă care nu seamănă cu nimeni, deşi părinţii îi sunt cunoscuţi. Sufletul unei şcoli este totdeauna legat de taina acelei şcoli, şi nu există şcoală fără o taină a sa. Chiar atunci când fiecare colţ, fiecare încăpere par a o nega, taina, împotrivindu-se şcolii, continuă să-i coloreze aerul.

Şcolile de marcă nu seamănă între ele pentru că unele sunt înconjurate de castani seculari, iar altele împrumută din aerul metropolei care le găzduieşte, ci pentru că inexplicabil într-unele te simţi liber şi creativ, în altele vesel, în altele trist, unele sunt ocrotitoare, altele te hăituiesc din frumuseţe în frumuseţe, din orgoliu în orgoliu. Cine, însă, poate să le judece?!

Sufletul Şcolii Normale mă atrage calmant sau răscolitor, mă atrage prin forţa coeziunii clădită pe generaţii; ştiu că atracţia este reciprocă şi mă simt mândră că aparţin acestei şcoli.

Există şcoli nepăsătoare şi şcoli care se consumă şi ard pentru fiecare lucru, există şcoli timide şi şcoli impertinente, dar şcoala noastră este o şcoală - lumină peste timp, cel puţin aşa ne este dat nouă s-o simţim, o şcoală-frumuseţe, o şcoală-spirit. Puţine lucruri din viaţa de pe pământ se pot apropia în frumuseţe de prietenia dintre o şcoală şi dascălii săi, de prietenia între o şcoală şi discipolii săi. Spiritul normalist dă forţă acestei legături. Spiritul normalist a fost, este şi va fi liantul generaţiilor ce au trecut pragul acestei şcoli.

Important este să credem în valoarea sa, să sperăm în eternitatea sa şi, conştienţi fiind că în univers orice punct este centrul său, să luptăm pentru păstrarea lui proaspătă în timp.

Prof. drd. Mariana PURŢUC

Elev basarabean la Şcoala Normală “Vasile Lupu” Iaşi

Represiunile ce au avut loc asupra românilor din Basarabia după 1940 şi exilarea în Siberia a celor care mai îndrăzneau a se numi români au dus la o schimbare radicală în multe inimi şi concepţii avute anterior. Limba în care vorbeau de mici nu mai era a lor, nu mai erau ceea ce au fost de sute de ani, trebuia să le fie ruşine de fraţii lor din România, să afirme că nu au nici o legătură cu cei care le erau părinţi sau bunici.

Şi, totuşi, în ciuda tuturor încercărilor de a ne pierde identitatea naţională, limba şi valorile culturale, în suflet a ars dorinţa de a nu ne mai ascunde de ceea ce suntem şi am fost întotdeauna: basarabeni - fiii de peste Prut ai lui Ştefan cel Mare. Marea eliberare s-a produs în anul 1989, an în care bunicii noştri au putut să vorbească cu inima deschisă despre ceea ce aveau în suflet. Aşa am crescut şi eu, cu povestea bunicii mele care a absolvit cursurile Şcolii Normale din Chişinău, înainte de 1940, pe când acest oraş aparţinea încă României. La întrebările adresate de către mine bunicii primeam un răspuns care, de cele mai multe ori, era însoţit şi de cuvintele „aceasta am învăţat eu pe când eram normalistă”. Educaţia pe care a primit-o atunci a ajutat-o să fie mai bogată sufleteşte decât cei ce nu au apucat acele timpuri. Eu am fost norocoasă să am o aşa bunică. A venit însă şi rândul meu să urmez Şcoala Normală din Iaşi, continuând, parcă, drumul bunicii. Acest fapt a provocat în mine schimbări profunde, radicale. Am fost impresionată de modul egal în care sunt trataţi elevii aici, indiferent de clasa socială sau grupul etnic din care provin. Nu vreau să o idealizez, însă se deosebeşte de alte şcoli româneşti, cu atât mai mult de cea de unde am venit eu. Prea puţine şcoli valorifică şi alte calităţi ale elevului în afară de potenţialul său intelectual, aşa cum se întâmplă în Şcoala Normală.

De când am sosit aici, mi s-au adresat diverse întrebări la care, la început, nu prea ştiam ce să răspund: „Sunt câini cu colaci în coadă în România ?”, „Voi nu aveţi şcoli acasă ?” sau admonestări primite acasă „Duceţi-vă la românii voştri, să vă dea ei de lucru, la ei să faceţi aşa. Nu ne învăţaţi pe noi!”

10


După un an şi jumătate de Şcoală Normală, eu le răspund că am venit aici pentru a învăţa într-o limbă curată, fără barbarisme sau intercalaţii ruseşti, pentru a avea parte de o altă educaţie diferită de cea oferită în Republica Moldova. Afirm aceste lucruri, deoarece într-o şcoală basarabeană se mai păstrează încă amprenta vechiului regim sau, şi mai nou, profesorii pot fi uşor mituiţi în scopul obţinerii notelor mari. Aceste acuzaţii nu pot fi generalizate însă ele există şi fac victime printre elevi. O latură sensibilă a elevului basarabean e depărtarea mare de casă. Nu e uşor să nu fii lângă cei pe care-i iubeşti, de prietenii ce împărţeau cu tine cornul cu ciocolată şi emoţiile primei iubiri, să nu fii alături de mama în braţele căreia veneai şi plângeai fără teama de a fi etichetat într-un fel sau altul. De aceea, vorbele bune şi încurajările adresate elevului basarabean sunt adevărate puncte de sprijin pentru acesta.

La început nu speram că profesorii care

„sunt de temut’” se pot apropia aşa de mult de elevi. De asemenea, nu credeam că impresia de „zonă periculoasă” pe care o aveam pentru cancelarie, cabinetul directorului şi secretariatul şcolii mi se va schimba. Astăzi mă simt ca acasă la Şcoala Normală din Iaşi. Sintagma „Nu există << nu pot >>, există <<nu vreau>>’’ am auzit-o de zeci de ori, însă abia aici am început să simt cât de adevărată este. Vreau să fac şcoală românească, să gândesc liber şi să le transmit celor de acasă acest lucru, acest stil de viaţă. Cred ca viziunile oamenilor pot fi schimbate. Vreau să mă bucur de o altfel lume, de o lume creată de cei de la Normală.

Şcoala, care de 150 ani educă pentru a educa, e un lanţ al culturii care generează continuu dascăli ce

pot rămâne în amintirea urmaşilor ca transformatori de generaţii. De 150 ani Şcoala Normală creează oameni de valoare, iar de 15 ani, de când a fost înmatriculat

primul elev basarabean, ocroteşte şi pe cei care vor mai multă învăţătură decât li se oferea acasă. La mulţi ani normalişti!

La mulţi ani Şcoala Normală!!! Alexandrina PRISĂCARIU

clasa a X-a C La Terre et les jeunes

Aussi longtemps que la Terre

Est ronde et tour nue Aussi longtemps que le soleil brille

Et ses rayons nous chauffent Les jeunes aimeront tranquilles,

Parce que leurs yeux Prennent l’essence de la vie.

Les jeunes de la Terre dansent autour du monde, Ils parlent sans regrets et sans peur,

Parce qu’ils sont L”AMOUR même…

Raisa ANDREI, clasa a XII-a C

11


Un proiect cu bătaie lungă: PRACTICI DE SÂNTANDREI

Recunosc, nu ştiu prea multe despre şcoala care formează învăţători, însă ceea ce ştiu, ştiu de bine; însuşi faptul de a pregăti dascăli pentru clasele primare, atunci când se pun bazele culturii şi educaţiei unui om, face ca această şcoală să fie una specială. Iar când spun „specială” mă gândesc, în primul rând, la dascălii viitorilor dascăli, iar mai apoi la calitatea umană a tinerilor care aleg să treacă pragul unor astfel de şcoli. Îmi închipui, cunoscând câţiva dascăli şi elevi de la Şcoala Normală că se face o selecţie extrem de riguroasă, că aici ajung oameni care-şi fac profesia cu maximă responsabilitate, iar adolescenţii simt acest lucru, treptat-treptat devenind ei înşişi adevăraţi formatori de caractere. Toate aceste impresii au putut căpăta

contur în urma unei frumoase şi folositoare colaborări. Am privilegiul să lucrez într-o instituţie, Muzeul Etnografic al Moldovei, care are, printre alte meniri, şi pe aceea de a tezauriza şi de a valorifica zestrea de obiceiuri, credinţe şi cutume a neamului nostru. Bucuria mea cea mare este atunci când constat că societatea românească începe să fie interesată de această zestre. Din variile domenii ale trecutului tradiţional ne simţim mai atraşi, cei mai mulţi, de sărbătorile calendarului popular. Socot sărbătoarea ca pe un timp şi un spaţiu de (re)întâlnire a omului cu divinitatea, cu Dumnezeu.

Acum 150 de ani, marele om politic, gânditor şi pedagog al neamului, Mihail Kogălniceanu, sublinia că trebuie „să ne ţinem de obiceiurile strămoşeşti atât cât nu sunt împotriva dreptei cugetări, să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare”. Atunci când Kogă1niceanu susţinea acest lucru, în capitala Moldovei, în bătrâna cetate a Ieşilor, se întemeia Şcoala Normală “Vasile Lupu”, instituţie care avea să pună în practică gândurile exemplarei generaţii paşoptiste, al cărei reprezentant de frunte era Mihail Kogălniceanu.

În şirul sărbătorilor de peste an există, evident, o ierarhizare, noi azi resimţind acest fapt mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă (din păcate, folosite ca prilej de a face multe, prea multe cumpărături şi cât mai mult zgomot!). Noi avem nevoie să reînnodăm, să ne realfabetizăm în privinţa paradigmelor şi semnificaţiilor profunde pe care le presupune sărbătoarea în general şi sărbătorile de iarnă, în special. Sunt încântat să constat că există, în acest sens, o vie preocupare în mai multe şcoli ieşene, una dintre acestea, poate că cea mai serioasă, fiind Şcoala Normală „Vasile Lupu”.

La sfârşitul lui noiembrie 2001, un şir de întâmplări neprevăzute m-au făcut să fiu martor activ al celei de-a doua ediţii a manifestării numite “Practici de Sântandrei”. Am fost plăcut surprins de ideea ca atare, iar mai apoi de scenariul în sine: expoziţie de obiecte specifice acestei nopţi speciale, cântece, jocuri şi obiceiuri, toate redate scenic! Acestea au condus la o reuşită deplină, reuşită încununată şi de copturile de Andrei, turta şi colacul, a plăcintelor cu bostan şi cu varză, a covaşei ce se gustă mai ales în Noaptea Strigoilor, toate împănate cu nelipsitul usturoi. Am vrut, firesc, să aflu cine se găseşte în spatele acestei idei excepţionale. Ei, bine, aveam să cunosc o doamnă mărunţică şi plină de viaţă, anume pe doamna profesoară Maria (Coca) Agapi, Domnia Sa fiind iniţiatorul şi sufletul acestei manifestări. La fiecare sfârşit de noiembrie, în primitoarea galerie de artă a bibliotecii „Gh. Asachi”, suntem invitaţi de doamna Agapi la aceleaşi şi, parcă, alte Practici de Sântandrei. E de admirat această perseverenţă şi consecvenţă demnă de statutul unui dascăl dăruit profesiei şi misiunii sale!

Desigur, doamna Agapi nu este singură în această exemplară întreprindere de resuscitare a duhului unei sărbători extrem de importante pentru strămoşii noştri daci. Are, înţeleg, un nepreţuit ajutor din partea elevilor Domniei Sale, elevi care sunt adevăraţi coorganizatori ai manifestării; spun asta, deoarece toată expoziţia, în care atrag atenţia costumele populare, ştergarele, păpuşile din cârpe, tot felul de obiecte tradiţionale, este opera aceloraşi entuziaşti elevi. Ştiu că doamna Agapi a beneficiat şi de ajutorul altor cadre didactice, fiecare căutând să dea o mână de ajutor la reuşita acestei originale manifestări. Ştiu că printre aceştia se regăsesc dascăli excepţionali, precum profesorii Viorel Bârleanu, Gheorghe Honciuc, Liliana Rusu, Eugenia Drişcu, Elena Motaş, Maria Borş şi, nu în ultimul rând, conducătorul Şcolii Normale, profesorul Viorel

12


13

Paraschiv. Tuturor, elevi şi dascăli, li se cuvin mulţumiri şi elogii sincere, căci ceea ce fac e un act de cultură, de cunoaştere şi de recuperare a valorilor noastre profunde! Prin astfel de… practici putem reînnoda spiritul tradiţiilor noastre, putem retrezi duhul sărbătorilor străbune, putem contracara noianul de kitsch, de prost gust şi spoială care tinde să ne sufoce. Să dea Dumnezeu ca această manifestare să dăinuie şi să se îmbogăţească de la an la an! În ceea ce mă priveşte, voi reveni oricând cu bucurie în mijlocul pasionaţilor de tradiţie românească autentică de la Şcoala Normală “Vasile Lupu”!

Etnograf, Marcel LUTIC

Formaţia de dansuri ţigăneşti. Moment din spectacol

Istoria se scrie… prin practici de Sântandrei

„Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor”, afirma Mihai Eminescu.

Iată că istoria, prin intermediul unor oameni, se reconstituie asemenea unui univers flexibil, dând naştere unei noi viziuni asupra valorilor trecutului: Practici de Sfântul Andrei, expoziţia cu joc, cântec, turtă şi colac readuce în prezent tradiţiile şi obiceiurile de altădată.

Ochiul unui muzeograf a analizat calitatea costumelor populare şi vechimea diferitelor obiecte, dar ochiul unui vizitator a văzut dincolo de aceasta, a văzut cum, în secolul tehnologiei avansate şi al informaticii mai există încă oameni mici şi mari care cred în strigoaice sau în busuiocul pus sub pernă.

Realitatea e dură, căci astăzi deja valenţele istorico-culturale ale unei sărbători tind spre conservatorism. E un lucru deosebit că în fiecare an Şcoala Normală, prin intermediul unor oameni deosebiţi, readuce acea nostalgie după trecut în sufletul fiecăruia dintre noi. În cadrul expoziţiei au fost prezentate şi cântece psaltice, populare sau din repertoriul internaţional, jocuri populare, scenete de către elevii Şcolii Normale care nu au uitat să meargă şi la masa ursitelor.

Ce-i drept, cu regrete după covaşă şi plăcintă cu bostan şi varză, dar nu şi după usturoi, am trăit o experienţă frumoasă. Ursitoarele au prezis un an deosebit pentru Şcoala Normală şi deja Practicile de Sântandrei au devenit o tradiţie pentru tradiţie…

Roxana CRISTIAN, clasa a XI-a A

O lume veche pe care am descoperit-o

De-a lungul timpului, numeroase valori materiale rămân deseori anonime, fără a fi puse în evidenţă, de aceea

trebuie reînviate. Comoara lăsată de strămoşii noştri a fost descoperită de elevii normalişti sub îndrumarea doamnei profesoare Maria Agapi care, ajutată de o echipă, a adunat icoane, păpuşi, costume populare, organizând o expoziţie aflată anul acesta la a V-a ediţie. Expoziţia constituie o propunere de a înlocui imitaţia diverselor sărbători preluate din străinătate cu tradiţiile poporului român, mult mai spiritualizate şi mai autentice. Însoţind expoziţia, grupurile de dansatori coordonaţi de doamna profesoară Maria Borş şi corurile Şcolii Normale, aflate sub îndrumarea domnilor profesori Viorel Bârleanu şi Gheorghe Honciuc, au creat atmosfera sărbătorească de Sântandrei.

Ce am simţit, ce simt acum ? Lumea descoperită mi-a întărit convingerea că noi avem valori trainice, iar ca viitori dascăli putem contribui la păstrarea şi transmiterea acestora.

Teodora MANOLE, Clasa a X-a A


14

MUZEUL ŞCOLII NORMALE, TRECUT ŞI PREZENT

Ideea deosebit de generoasă de a reconstitui muzeul şcolii a aparţinut profesorilor şi absolvenţilor şcolii noastre din câteva generaţii. Din nefericire, până în anul 1987, toate demersurile au fost sortite eşecului. În acel an, la doi ani după revenirea normaliştilor la matcă, adică în sediul din Copou, cu prilejul seminariilor de reciclare şi a cursurilor de perfecţionare, foştii absolvenţi constituiţi într-un comitet de sprijin au adunat resursele financiare necesare amenajării muzeului. Cei peste 450 de participanţi la cursurile din iulie 1987, învăţători la şcoli din judeţele Iaşi şi Vaslui, grupaţi în 14 seminarii, au contribuit cu sume onorifice pentru refacerea muzeului Şcolii Normale Vasiliene. Sub directa îndrumare a directorilor şcolii, dl. prof. Mircea Eugen-Vasile s-a ocupat de organizarea muzeului. O contribuţie foarte importantă la definitivarea acţiunii au avut-o învăţătorii Mihai Băsu de la Liceul de Artă „O. Băncilă” şi Mihai Rusu de la Şcoala nr. 28 din Iaşi, precum şi sculptorii Constantin Crengăniş şi Corneliu Gentimir.

Cu resursele financiare avute la dispoziţie, a fost achiziţionat mobilierul, s-au recondiţionat unele tablouri, cum a fost cel a lui Vasile Lupu - operă a pictorului C. D. Stahi, datat 1894 - şi a fost comandată o copie a acestuia. În decembrie 1989, muzeul a fost definitivat. Sculptorul Crengăniş a terminat şi bustul în piatră al domnitorului Vasile Lupu, amplasat în faţa şcolii. Muzeul astfel constituit a beneficiat de un bogat fond arhivistic, la care au contribuit absolvenţi din generaţii diferite, inclusiv de la Şcoala Normală de fete „Olga Sturdza” şi Şcoala de educatoare. Numeroşi absolvenţi din promoţii diferite, mai ales cei din perioada interbelică, au făcut donaţii de fotografii, cărţi şi alte documente vechi de mare valoare arhivistică.

Amintim câteva nume de referinţă: Uglea, Urmă, Lăudat.

În anul 2004, după mutarea Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare” în localul propriu, muzeul Şcolii Vasiliene a fost renovat şi redimensionat. Prin străduinţa direcţiunii şi personalului administrativ, au fost recondiţionate piese de mobilier şi, de comun acord cu organizatorii muzeului, doamnele profesoare Maria Agapi şi Eugenia Drişcu, am hotărât să punem în valoare şi câteva exponate etnografice descoperite în şcoală care, împreună cu piesele împrumutate de către elevi, să se constituie într-o expoziţie permanentă. De asemenea, am considerat necesară valorizarea unor documente şcolare vechi, caiete de observare a lecţiilor în şcoala de aplicaţie, caiete cu planuri de lecţie, toate de o mare valoare formativă. Menţionăm că toate fondurile cu care am renovat muzeul şi recondiţionat exponatele provin din resurse extrabugetare, dovedind managementul eficient pe care îl promovăm, în spiritul tradiţiilor normaliste, spre mândria noastră a tuturor.

Ne dorim ca noua imagine a muzeului nostru să fie o evocare cât mai fidelă a tot ceea ce a însemnat Şcoala Vasiliană de-a lungul celor 150 de ani de existenţă.

prof. Viorel PARASCHIV

Să învăţăm jocul de baseball şi softball

După unii autori, jocul de baseball ar fi apărut pentru prima dată în Anglia, iar alţi specialişti aduc dovezi că jocul de baseball se trage din oina românească, modificat (prelucrat) pe pământ american.

Vă vorbesc despre acest sport care ar putea, mai sigur, ar aduce numai beneficii şcolii noastre. Este un sport dinamic, logic şi foarte complex, dezvoltând atât viteza de reacţie, cât şi o dezvoltare armonioasă a

organismului. Jocul de baseball şi softball se joacă în 9 jucători, fiecare având rolul lui în teren, se folosesc nişte mănuşi speciale, bastoanele fiind dintr-un material uşor, „dur aluminiu”, în formă conică. Meciul nu are un anumit timp de desfăşurare, dar se joacă pe parcursul a 9 runde, o rundă se joacă astfel: când o echipă se află pe teren „la prins”. Adversarii „bat” pe rând cu bastonul, după ce echipa din teren reuşeşte să elimine 3 jucători de la „bătaie”, se va face „rocada”, prinzătorii vor deveni „bateri” şi invers, astfel închizându-se o rundă.

Şi ca să vă conving că acest joc este „foarte uşor”, voi aminti că în occident este înfiinţată Liga veteranilor. Într-un cuvânt, e un sport pentru toţi.

Un avantaj pentru cei care vor practica acest frumos sport este că vor putea juca în oraşele Europei, datorită Federaţiei Române de baseball şi softball. (va continua )

Profesor antrenor, Adrian Virgil RUSU


15

„2005 – Anul Einstein”

Cunoaşterea teoriei fizicii şi a aplicaţiilor acesteia în practică are un impact deosebit asupra societăţii fiind un factor esenţial în formula ce descrie civilizaţia unei naţiuni. Fizica are legătură cu tot ceea ce se întâmplă, fie că ne gândim la distanţe astronomice sau atomice, la tehnologiile medicale salvatoare sau la deschiderea unei sticle de şampanie. De aceea, prezentarea şi înţelegerea ei este un lucru esenţial pentru omul modern. În această idee, subliniem un eveniment deosebit al anului 2005 care, pentru fizicienii de pretutindeni, este un prilej de sărbătoare: se împlinesc 100 de ani de când s-a născut cea mai celebră şi discutată teorie din istoria fizicii, Teoria relativităţii restrânse (TRR), al cărei

părinte a fost fizicianul german Albert Einstein. În cinstea celebrării acestui eveniment, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a declarat anul 2005 – Anul fizicii şi, mai exact, Anul Einstein.

Întrucât programa vocaţională a Şcolii Normale nu cuprinde nici o lecţie despre TRR, s-a născut ideea realizării în şcoala noastră unui proiect care, sperăm noi, îi va ajuta pe elevi să cunoască mai îndeaproape cea mai tânără teorie fizică, precum şi personalitatea secolului al XX-lea, Albert Einstein. Toate acestea vor fi prezentate în cadrul proiectului „2005 – Anul Einstein”, care se va derula în şcoala noastră pe durata întregului an 2005.

Prof. Luminiţa POPA

ANUNŢURI

* Olimpiada internaţională, prin corespondenţă, de astronomie se află la un nou

debut. Regulamentul de concurs, subiectele şi alte informaţii vor putea fi accesate la

adresa http://tanatos.asc.rssi.ru/-ugol. Cei interesaţi să participe se vor adresa d-nei

prof. Luminiţa POPA pentru a stabili modalităţile de lucru şi tematica.

** După 62 de ani a reapărut ANUARUL ŞCOLII NORMALE VASILIENE. Volumul

poate fi procurat contracost de la Şcoala Normală (d-na. Carmen Ristea).

*** Comitetul de redacţie pentru Anuarul 2006, face un apel către toţi absolvenţii şi foştii

profesori ai şcolii, să trimită articole cu evocări şi amintiri pe adresa redacţiei: Aleea M.

Sadoveanu nr. 46, cod 700489, Iaşi, cu menţiunea Pentru Anuar 2006.

DESTINE EXEMPLARE

Profesorul ŞTEFAN BARSANESCU

– Personalitate de prestigiu a Şcolii Normale “Vasile Lupu” din Iaşi, a pedagogiei şi culturii româneşti -

Ca absolvent al Şcolii Normale “Vasile

Lupu” din Iaşi (1944), am simţit nevoia şi datoria de a evoca personalitatea de seamă a profesorului universitar doctor docent Ştefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române, fost profesor de pedagogie şi director al celei mai vechi şi renumite instituţii de învăţământ pedagogic şi de cultură – Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi (1926-1928).

Evocarea este cerută atât de comemorarea în 2004 a 20 de ani de la încetarea din viaţă a lui Ştefan Bârsănescu (4.XI.1984), cât şi de jubileul de 150 de ani al Şcolii Normale (30.I.2005) - moment când, cu siguranţă, se vor evoca şi alte mari personalităţi, foşti profesori şi directori de valoare ai şcolii, printre care Anton Velini - primul director, Titu Maiorescu, Gheorghe Comicescu, Gheorghe Ghibănescu, Ion Mitru, George Văideanu, Vasile Todicescu, Vasile Petrovanu, Dumitru Cotăranu şi mulţi alţii. Evocarea este influenţată şi de faptul că Ştefan Bârsănescu, fostul meu profesor de pedagogie la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi (1945-1947) şi prieten pe viaţă, mi-a orientat în mod creator, asemănător altor discipoli ai săi, viaţa şi activitatea mea.

Ştefan Bârsănescu s-a născut la 6 martie 1895 în localitatea Vipereşti, judeţul Buzău. Studiile primare le-a făcut în comuna natală, cele secundare în municipiul Buzău, iar cele superioare la Universitatea “Al.I. Cuza”din Iaşi, unde, în 1919, a obţinut licenţa în drept, iar în 1921, licenţa în filosofie. La Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi a obţinut, în 1925, titlul de doctor în filosofie şi pedagogie, cu teza: „Emile Boutroux - viaţa, opera şi filosofia sa”.

Ştefan Bârsănescu şi-a perfecţionat pregătirea sa filosofică, pedagogică şi psihologică la Zentral Institut für Enziehung şi la Universităţile din Berlin, Munchen şi Jena.

A funcţionat ca profesor la Liceul Internat şi Liceul Naţional din Iaşi, precum şi ca profesor de pedagogie şi director al Şcolii Normale “Vasile Lupu”” din Iaşi. Activitatea didactică universitară

şi-a început-o în 1923, la Catedra de Pedagogie a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi, unde, după ieşirea la pensie a profesorului universitar Ion Găvănescul, a predat pedagogia până în 1965, rămânând în continuare, până la sfârşitul vieţii(1984) în calitate de profesor universitar consultant de pedagogie.

Între anii 1938-1948, Ştefan Bârsănescu a fost director al Seminarului Pedagogic din Iaşi.

În calitatea sa de profesor universitar de pedagogie a condus studiile de doctorat în pedagogie, contribuind la formarea unui număr

important de cercetători de prestigiu, capabili să ducă mai departe, în mod creator, opera profesorului universitar Ştefan Bârsănescu.

Ştefan Bârsănescu a fost un dascăl de excepţie, cu vocaţie pedagogică. Prelegerile sale de curs se caracterizau prin sistematizare, rigurozitate ştiinţifică şi lingvistică, cu un conţinut elevat, adus la zi cu cele mai noi informaţii, însoţite de exemple şi explicaţii adecvate, interesante şi convingătoare, care asigurau atât incitarea gândirii cursanţilor, cât şi posibilitatea receptării înţelese a informaţiilor. Ştefan

Bârsănescu sublinia prin voce ideile importante, oferind posibilitatea notării lor. Era un virtuoz al oratoriei, adaptată nevoilor predării, un maestru al cuvântului rostit, măiestrie pe care o realiza şi prin cuvântul scris. Măiestria sa de predare, desigur însoţită de un conţinut de valoare, atrăgea la cursurile sale studenţi şi de la alte profile şi specialităţi. Studenţii de la pedagogie-psihologie, dacă nu veneau din vreme la ore, nu mai găseau locuri libere în amfiteatrul, destul de mare, în care preda profesorul Ştefan Bârsănescu. Deşi profesorul Ştefan Bârsănescu era un model de predare demn de urmat, el spunea răspicat că, în calitate de viitor dascăl să nu fie imitat, ci fiecare să caute să-şi pună amprenta personală asupra modului de predare, pentru că numai astfel se va putea racorda la condiţiile concrete ale actului educaţional şi numai astfel va putea să-şi aducă o contribuţie originală creatoare, cerută de progresul

16

DESTINE EXEMPLARE

personal şi al învăţământului, indiferent de gradul lui.

Ştefan Bârsănescu accepta dialogul cu studenţii şi cu foştii discipoli, ajunşi cercetători sau profesori. Avea disponibilitate de a face faţă discuţiilor contradictorii şi aprecia punctele de vedere diferite ale interlocutorilor, dar, la nevoie, îşi expunea, cu măiestrie şi tact, punctele sale de vedere, asigurând, întotdeauna, “liniştea” de comunicare şi ştiinţifică, fapt ce aducea satisfacţii reciproce.

Ştefan Bârsănescu a fost un eminent specialist în pedagogie, un remarcabil om de ştiinţă şi de cultură. El a abordat, cu competenţă, în mod original şi creator, multiple probleme pedagogice, psihopedagogice şi culturale, strâns legate de pedagogie şi educaţie. Printre acestea, menţionăm: multidimensionalitatea educaţiei; educaţia estetică, educaţia socială, educaţia culturală, educaţia religioasă, educaţia păcii şi altele. Deşi a susţinut, prin studii, unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă, Ştefan Bârsănescu a abordat, în spiritul sistemului ştiinţelor pedagogice, diferitele ramuri (discipline) pedagogice, printre care: pedagogia filosofică, pedagogia generală, pedagogia ştiinţifică a fenomenelor educative, pedagogia experimentală, pedagogia practică, pedagogia agricolă, didactica, istoria pedagogiei, pedagogia culturii şi altele. Ştefan Bârsănescu este considerat un exponent al pedagogiei culturii. În acest context, susţinea apropierea ideatică şi practică dintre educaţie şi cultură, fără să anuleze specificitatea lor. El apreciază că şcoala este, în acelaşi timp, şi un factor de educaţie şi un factor de cultură.

Activitatea didactică, ştiinţifică şi culturală a remarcabilului pedagog, om de ştiinţă şi cultură Ştefan Bârsănescu a fost obiectivată într-un mare număr de lucrări de referinţă, de mare valoare şi prestigiu, tratate, lucrări de specialitate, studii, articole, manuale şcolare şi universitare etc. Vom enumera doar câteva din titlurile publicaţiilor sale, considerându-le, însă, suficiente pentru a evidenţia valoroasa operă didactică şi ştiinţifică a lui Ştefan Bârsănescu. Printre acestea: F.W. Forester. Sinteză doctrinară(1926), Pedagogia (ediţiile 1932, 1933, 1936, 1938), Şcoala germană. Note şi impresii (1933), Didactica (1935), Unitatea pedagogiei

contemporane ca ştiinţă (1936 şi 1976), Politica culturii în România contemporană, Studii de pedagogie (1938), Tehnologia didactică. Prelegeri universitare (1939), Istoria pedagogiei româneşti (1941), Pedagogia practică (1946), Schola latina de la Cotnari (1957), Academia domnească de la Iaşi (1962), Educaţia estetică (1962), Specificul cercetării ştiinţifice în pedagogie (1968), Tradiţie şi inovaţie în istoria şcolii româneşti (1969), Pagini nescrise în istoria culturii româneşti (1971), Învăţământ, cercetare, traducţie (1972), Pedagogia (1984) şi multe altele.

În calitatea sa de profesor de pedagogie şi de director al Şcolii Normale “Vasile Lupu” din Iaşi, Ştefan Bârsănescu, aşa cum aprecia eminentul profesor de pedagogie şi om de ştiinţă Stanciu Stoian (în Pedagogia modernă şi contemporană, E.D.P, Bucureşti, 1976, pp. 219-224), s-a apropiat de pedagogie şi psihologie, promovându-le creator. La Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, Ştefan Bârsănescu a făcut interesante studii de psihologie şi psihopedagogie, pe bază de anchete. Multe din studiile sale pedagogice, împreună cu manualele de pedagogie şi de didactică, elaborate pe timpul activităţii lui Ştefan Bârsănescu la Şcoala Normală “Vasile Lupu”din Iaşi, se adresau îndeosebi normaliştilor şi învăţătorilor, autorul lor însă recomandându-le şi pentru studenţi. Ştefan Bârsănescu s-a apropiat mult de elevii normalişti şi de învăţători, de problemele acestora, fapt care a făcut să aibă o mare audienţă în rândurile lor. În încheiere, apreciem că activitatea didactică şi opera ştiinţifică ale profesorului univ. dr. doc. Ştefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române, îl înscriu în rândurile marilor personalităţi care şi-au adus contribuţia de seamă la dezvoltarea pedagogiei, învăţământului, educaţiei, ştiinţei şi culturii româneşti. Ştefan Bârsănescu reprezintă şi o personalitate de prestigiu a Şcolii Normale “Vasile Lupu” din Iaşi. Activitatea didactică şi opera ştiinţifică ale lui Ştefan Bârsănescu merită să fie evocate, pentru a fi cunoscute de cei ce activează azi şi vor activa mâine pe tărâmurile pedagogiei, învăţământului, educaţiei şi culturii, deoarece se vor întâlni cu idei şi soluţii valoroase, care vor putea fi luate în considerare şi valorificate creator.

Prof. univ.dr. Ioan BONTAŞ,

Universitatea Ecologică Bucureşti

17

PORTRETE

HOROBEŢ MIHAIL GEORGE, un coleg dispărut înainte de vreme

(7.XI.1941 - 4.XI.1991)

S-a născut la Suceava într-o familie de

învăţători, fiind al patrulea copil din cei cinci. Creşte şi este educat într-un climat familial afectiv, calm, de dragoste, bună înţelegere şi disciplină consimţită.

Şcoala primară şi gimnaziul sunt absolvite în Suceava. Începe să practice jocul de handbal şi se afirmă în competiţiile şcolare. Urmează Liceul de Construcţii din Iaşi, jucând în continuare handbal. Este remarcat de antrenorul Pană Grozos Puiu, care-l convinge să se transfere la Dinamo Bacău. În acest oraş o cunoaşte pe Georgeta, specialistă în finanţe şi contabilitate, absolventă a Facultăţii de textile din Iaşi, cu care se căsătoreşte pe 7 august 1964 şi cu care are un mariaj fericit.

Viaţa le dăruieşte în 1968, pe 9 august doi băieţi gemeni: Silviu, absolvent al Facultăţilor de T.C.M. şi I.S.E în 1994, mort într-un accident tragic în 2000 şi Marius, licenţiat al Facultăţii de Maşini Unelte în 1995 şi Tehnică Dentară. Ambii fii au practicat jocul de rugbi, fiind antrenaţi de prof. Verives.

Anii petrecuţi la Bacău 1961-1976 îi oferă şi satisfacţii pe plan profesional şi sportiv. În 1969 trece Examenul de Stat la Facultatea de Educaţie Fizică din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din Bacău, primind diploma care îi certifică calitatea de profesor II.

În paralel efectuează turnee cu echipa de handbal Dinamo Bacău remarcându-se în Suedia, unde ziarele îl prezintă pe prima pagină, şutând la poartă, prilej cu care este supranumit „tunarul competiţiei”.

Între anii 1972-1976 funcţionează ca profesor suplinitor la Grupul Şcolar I.R.Av. şi în comuna Buhaci, după ce timp de un deceniu s-a perindat prin diverse locuri de muncă necalificată.

Anul 1976 îl readuce în Iaşi ca profesor suplinitor la Şcoala Sportivă „Unirea”, devenită Clubul Sportiv „Unirea”, unde funcţionează până în 1979, când este titularizat pe post la Şcoala Generală nr. 11. Aici antrenează echipa de handbal fete a şcolii, fiind şi diriginte la o clasă de elevi.

În 1984 se transferă în interes de serviciu la Liceul Pedagogic „V. Lupu”, unde rămăsese o catedră liberă în urma decesului profesorului Tomşa Ilie.

Evoluţia gradelor sale didactice s-a realizat astfel: 1975 – definitivat, 1980 – gradul II, 1987 – gradul I, cu lucrarea „Perfecţionarea conţinutului şi metodologiei orei de activităţi sportive de handbal organizată pe grupe la clasele V-VI”, îndrumată de regretatul prof. universitar Ioan Kunst Ghermănescu, de la I.E.F.S. Bucureşti.

În Liceul Pedagogic a fost normat la clasele V-X şi s-a remarcat printr-o lecţie deschisă la clasa a VIII-a, în cadrul „Cercului profesorilor de educaţie fizică” pe judeţ, 1984.

A coordonat activităţile de P.T.A.P. pe liceu şi municipiu. A contribuit la realizarea orarului şcolii, la organizarea activităţilor de întreţinere a spaţiului verde din liceu, fiecărei clase revenindu-i o anumită parcelă, bine determinată. A coordonat organizarea practicii agricole în fiecare toamnă, urmărind deplasarea pe teren şi reîntoarcerea elevilor de la recoltatul merelor sau strugurilor.

În cadrul U.C.F.S. şi a Direcţiei de Sport a activat în comisia de handbal şi s-a implicat în buna desfăşurare a crosurilor pe municipiu.

18

PORTRETE

Prin intermediul Serviciului Tabere a făcut parte din Comandamentele taberelor de vară pentru elevi de la Năvodari şi a unor tabere de iarnă la munte.

În relaţiile cu elevii s-a impus prin statura impresionantă, ţinută demnă, cerinţe precise, voce răsunătoare şi glume care să atenuieze prima impresie de persoană drastică.

În relaţiile cu colegii a fost prietenos sau politicos, direct sau distant, corect şi relativ cooperant, în funcţie de situaţie şi om.

S-a pensionat pe caz de boală în ianuarie 1991 şi în acelaşi an pe 4 noiembrie, înainte de a împlini 50 de ani, s-a stins din viaţă, din cauza unei tumori maligne situată posterior ficatului.

Păşind pe urmele paşilor lui care au bătut cu statornicie perimetrul Şcolii Normale, timp de şapte ani şi a împrejurimilor, te aştepţi să-i auzi vocea tunătoare, urmată de o glumă, poate aceea cu „Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”.

Medalion realizat de prof. Ştefania Cornelia PÎNZARU,

cu concursul doamnei Georgeta HOROBEŢ.

O carieră didactică dedicată Şcolii Normale: profesor Virginia Pavel

Răsfoind Anuarul Şcolii Normale (ediţie specială – 150 de la înfiinţare) v-aţi întrebat cine a fost profesoara Virginia Pavel. Am căutat răspunsuri la această întrebare şi am găsit.

În anul 1969, tânăra absolventă a Facultăţii de Filosofie, secţia filosofie, specializarea psihologie-pedagogie, păşeşte încrezătoare pragul Liceului Pedagogic (Şcoala Normală) „Vasile Lupu” din Iaşi unde îşi dedică întreaga activitate didactică alături de elevii şi profesorii acestei şcoli. Reuşeşte foarte rapid să-şi susţină gradele didactice datorită dorinţei de afirmare profesională. Conduce lucrări de gradul I, susţine cursuri şi seminarii în cadrul perfecţionării cadrelor didactice, colaborează la activităţi organizate de Casa Corpului Didactic, conduce practica pedagogică a elevilor de la Şcoala

Normală, dar şi a studenţilor de la Facultatea de Pedagogie-Psihologie. Doamna Virginia Pavel era o profesoară serioasă, foarte bine pregătită din punct de vedere

profesional, desfăşurând lecţii de o calitate deosebită. Se străduia ca orele ei să fie de înaltă ţinută ştiinţifică şi metodică, dând dovadă de conştiinciozitate şi profesionalism deplin. Era bună colegă, prietenoasă, cu iniţiativă. Am discutat cu doamna educatoare Silvia Bezvuceag (Răscuţoi), fostă elevă a doamnei profesoare, care îmi evoca o profesoară tânără, frumoasă, ambiţioasă, bine pregătită profesional, apropiată, respectată şi iubită de elevi. Doamna educatoare Roxana Chiriţă (Stavilă), fostă elevă din ultimele promoţii ale doamnei profesoare, povesteşte că doamna profesoară Virginia Pavel i-a fost dirigintă şi era un om deosebit din toate punctele de vedere; bine pregătită profesional, apropiată de elevi, îi cunoştea foarte bine pe toţi, îi trata de la egal la egal, cu toate că impunea un respect deosebit; îi primea foarte frumos cu colinda şi se bucura sincer de acest lucru, avea un suflet tânăr şi era o femeie frumoasă. Fosta absolventă se gândeşte tot timpul cu drag la fostul ei mentor.

Profesoara Virginia Pavel merită cu prisosinţă recunoştinţă şi respect deosebit pentru că şi-a dedicat întreaga activitate didactică pregătirii, formării şi perfecţionării generaţiilor de învăţători şi educatori.

Prof. Maria BORŞ (PĂTRAŞCU),

promoţia 1976

19

EMINESCU – ECOU PESTE TIMP

155 de ani de la naşterea poetului

Se aşterne tăcerea peste marele nume, de parcă sufletul poetului însuşi s-a desprins şi a plutit peste întinderile de argint: o tăcere demnă, ca un recviem. S-a născut un Poet, s-a născut o lume, dar tranziţia noastră, interminabilă şi apăsătoare, ne îndepărtează tot mai mult de frumuseţe.

Nu prea demult, celebrarea lui Eminescu era o sărbătoare naţională. Se mergea în pelerinaj la Ipoteşti, se ţineau slujbe la biserica unde a fost botezat Poetul, se aduceau flori, în plină iarnă, la statuile din oraşele mari ale ţării.

În fuga noastră după lucruri pieritoare, să ne oprim şi acum paşii, în Copoul sacrelor trăiri eminesciene şi să-nchinăm un gând Poetului, cel care ne-a lăsat prin creaţia sa un exemplu de cum poate să arate eternitatea. Deşi pierdut în tranziţie, EMINESCU SE NAŞTE LA FIECARE 15 IANUARIE.

Colectivul de redacţie al revistei „Atitudinea” – clasa a XII-a C

Şcoala Normală „V. Lupu” Iaşi

Mihai Eminescu şi Şcoala Normală din Iaşi

Cum este îndeobşte cunoscut, Mihai Eminescu rămâne personalitatea artistică cea mai valoroasă a spiritualităţii româneşti.

Ca să-şi poată asigura existenţa, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, a funcţionat ca revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui în perioada 1 iulie 1875 – 1 iunie 1876. Deşi nu avea studii de specialitate şi nici măcar practica pedagogică necesară, formaţia intelectuală deosebită, dublată cu exigenţa cu care lucra, i-a oferit posibilitatea de a se orienta foarte repede în această funcţie, organizând şi îndrumând învăţământul cu multă cutezanţă şi probitate.

În această situaţie, are ocazia să cunoască realităţile triste ale şcolii româneşti şi să se întâlnească cu numeroşi învăţători, unii dintre ei absolvenţi ai Şcolii Normale „V. Lupu”.

Datorită situaţiei materiale precare, în această perioadă va fi găzduit câteva luni de bunul său prieten, junimistul Samson Bodnărescu, directorul Şcolii Normale, care locuia chiar în incinta instituţiei de la Trei Ierarhi.

Fără îndoială că, prin aceasta, Eminescu a putut cunoaşte climatul şi spiritul din şcoală, precum şi modul de pregătire a viitorilor normalişti. Pe lângă inspecţii, revizorul şcolar este obligat să organizeze în vacanţe cursuri de informare şi perfecţionare cu învăţătorii din judeţele respective. Cu această ocazie, a cunoscut şi pe Ion Creangă, eminentul elev al lui Titu Maiorescu, de la Şcoala Normală, care, acum, era învăţător în Iaşi. În toamna lui 1875, l-a vizitat şi la şcoală, legându-se, astfel, o trainică şi rodnică prietenie – care va căpăta valoare de simbol. Eminescu este impresionat de valoarea profesională a lui Creangă, îi recomandă operele pedagogice în celelalte şcoli şi-l susţine la minister ca pe un cadru de excepţie.

O altă sarcină a fostului recenzor şcolar era aceea de a asista la examenele semestriale de la şcolile respective. Astfel, printr-o adresă a rectoratului către directorul Şcolii pedagogice se indică să facă parte din comisia de examen şi Mihai Eminescu (la elevii ultimului an – anul al III- lea), în ianuarie 1875.

În legătură cu acest fapt, sub titlul Câteva întregiri biografie (1972), Augustin Z. N. Pop publică în Caietele Mihai Eminescu adresa, pe care o consideră inedită, şi pe care a găsit-o în Arhivele Statului – Iaşi. O reproducem:

„Domnule directore / Am onoarea de a vă face cunoscut că pentru examenele sem. I al anului şcolar curent de la Institutul ce-l dirijaţi am delegat pe domnii Gr. Buţureanu, M. Eminescu, dr. Cristea Bujeliu. / Rectore Ştefan Micle / Secretar, G. Surmuleanu”.

În finalul acestei importante însemnări, autorul afirmă că documentul este inedit şi-i reproşează prof. V. Petrovanu, care a publicat în anuarele şcolare un istoric al şcolii, „că nu l-a utilizat”.

În Anuarul nr. 5 (1929 – 1939, la pagina a 8-a) însă, V. Petrovanu relatează: „Examenele şcolarilor se făceau, ca şi mai înainte, de două ori pe an, în ianuarie şi iunie, în faţa unei comisii numite de rectorul Universităţii, dintre profesorii din Iaşi. În comisia delegată pentru examenul sem. I an şc. 1874 – 75 îl găsim şi pe Eminescu”. Este adevărat că prof. Petrovanu nu reproduce adresa rectorului către directorul şcolii, dar, după cum se vede, „o utilizează” în mod destul de clar. Cum anuarele şcolare circulau într-un cerc restrâns, era firesc să nu fi stat la îndemâna cercetătorilor, mai ales după atâţia ani, ca atare aşa se explică şi cele afirmate mai sus.

Tot la Şcoala Normală din Iaşi, Eminescu trebuia să participe şi la un concurs pentru ocuparea posturilor vacante de învăţători. Mircea Ştefan, în opera sa M. Eminescu – revizor şcolar (1956), afirmă pe bază de documente: „… la 16 martie 1876, directorul Şcolii Normale, S. Bodnărescu, a trimis un raport ministerului, cerând să se amâne ţinerea concursului până la sfârşitul anului şcolar, să poată lua parte şi cei 19 elevi care trebuiau să termine Şcoala Normală, care „astfel nu putea rămâne fără post”.

Noul concurs a fost stabilit pentru 15 august 1876, dar, la acea dată, Eminescu era destituit din post, încheindu-se astfel această activitate onorată în acelaşi spirit al responsabilităţii patriotice şi al pasiunii cu care şi-a desfăşurat activitatea literară.

20

EMINESCU – ECOU PESTE TIMP

Şi ca revizor şcolar, Eminescu rămâne o permanenţă majoră a culturii româneşti.

Şcolile din numeroase localităţi ale judeţului Vaslui (Laza, Zăpodeni, Rafaila etc.), şi din judeţul Iaşi (Tansa, Şipote, Podu Iloaiei, Bivolari, Erbiceni, Golăeşti, Movileni etc., ca şi Şcoala Normală din Iaşi) au legitima mândrie de a sărbători în acest an Luceafărul poeziei româneşti, dar şi pe revizorul şcolar Mihai

Eminescu, care şi-a purtat prin aceste instituţii paşii, gândurile şi „dorurile vii”.

Din partea tuturor acestor şcoli, un pios şi respectuos omagiu.

STERIE RĂDOI

(extras din ziarul Flacăra Iaşului, 5 februarie 1989)

Despre M. Eminescu

Iaşul, oraş romantic unde s-au născut atâtea idei mari ce stau la temelia României moderne, este un spaţiu spiritual ce poartă amprenta lui Eminescu.

Aici, cu nostalgia despărţirilor siderale în suflet şi cu privirea aţintită peste marginile timpului, Eminescu a meditat la steaua singurătăţii…

Vocea lui statorniceşte peste curgerea anilor credinţa în puterea sacră a poeziei – act esenţial de interiorizare şi de purificare – de a păstra armoniile sufletului românesc etern.

Întâlnirea cu Eminescu, spunea Constantin Noica, „nu este o chestiune de exactitate, ci una de vocaţie”. Să rostim, împreună cu poetul, în vreme ce străbatem străzile acestei Florenţe a României: „Iar noi locului ne

ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem”.

Prof. Marcela RÂPANU

21

PAGINI METODICE

OBSERVAREA GEOGRAFICĂ A MEDIULUI - APELE CURGĂTOARE

În sprijinul cunoştinţelor dobândite în cadrul orelor de curs din curriculum obligatoriu, sau cu prilejul activităţilor extracurriculare şi extraşcolare, educatoarele şi învăţătorii pot efectua multe aplicaţii practice care să permită elevilor să cunoască particularităţile specifice ale cadrului natural, dar să-i şi determine pe aceştia să înţeleagă mai bine relaţiile dintre componentele mediului.

Observări geografice asupra apelor

curgătoare din orizontul local. Aplicaţie practică pe cursul pârâului ..., lungime 6 km., durata 4 ore.

Apele curgătoare trebuiesc privite ca sisteme ecologice. Elevilor le vor fi explicate (amintite) sistemele fluviatile: pâraie, râuri şi fluvii, prin relaţionarea informaţiei dobândite la clasă. Pâraiele, ca element de formare de bază a reţelei hidrografice, intră în contact direct cu apele subterane prin intermediul izvorului. Alimentarea izvorului este explicată prin predominanţa surselor care îl alimentează, respectiv sursa subterană sau cea de suprafaţă, nivală (zăpada) şi pluvială; uneori fiind necesară precizarea că sursele de alimentare principale sunt mixte, adică contribuţii aproximativ egale au toate formele de aprovizionare ale izvorului. Datorită pantelor şi sub influenţa gravitaţiei terestre (se va explica copiilor cum intervine ea în regimul scurgerii), mişcarea apei are un singur sens, din punctele altimetrice cele mai înalte ale reliefului spre regiunile cele mai joase. Cu cât panta reliefului scade, cu atât viteza de curgere a apei este mai redusă, determinând şi dezvoltarea unui curs leneş, cu multe coturi (se poate introduce - facultativ - termenul de meandru). În judeţul nostru, cursurile apelor curgătoare sunt puternic meandrate pe fondul reliefului specific de podiş sau câmpie colinară, unde râurile prezintă lunci largi cu pante reduse.

Viteza de curgere este mai redusă la maluri şi mai

Adâncimile şi debitul apelor curgătoare cresc d

ă în funcţie

curgere a apei - aplicaţi

ză prin măsurarea timpului parcurs

puternică în zona centrală, determinând şi adâncimi diferite ale albiei apei curgătoare. Adâncimile cele mai mari se înregistrează în zona centrală a cursului, fiind cunoscut termenul de bulboană - loc cu apă adâncă -, întâlnit frecvent în mediul rural. Viteza de curgere a apei este diferită şi pe verticală, viteză mai mare înregistrându-se la

suprafaţă şi mai redusă la fundul albiei, datorită frecării de patul albiei (talveg) şi transportului de suspensii (argilă, mâluri, prafuri, resturi de plante etc.).

e la izvor spre gura de vărsare, pe fondul aportului de ape adus de către afluenţi. În regiunile cu relief montan, adâncimea apei este redusă şi debitul mare, pe fondul pantei accentuate. Pe alocuri apar în albie repezişuri care pot determina adâncimi mai mari ale apelor curgătoare. În zonele de relief jos predomină porţiunile cu ape line, dar, cu cât albia este mai lată, putem întâlni adâncimi mai mari. Nivelul apelor curgătoare este dependent de regimul precipitaţiilor în oricare regiune geografică. Acest nivel nu este constant, existând variaţii ale debitelor lunare şi anotimpuale.

Temperatura apei este şi ea variabilde mai mulţi factori. În zonele de munte,

temperaturile apelor curgătoare sunt reduse tot timpul anului, pe fondul temperaturilor mediului înconjurător şi a scurgerii (pantei). În zonele cu relief jos, temperatura apei este diferită anotimpual, cursurile pâraielor şi râurilor îngheaţă iarna, iar vara temperatura apei depăşeşte 25ºC. Pe cursurile mici, apar diferenţieri ale temperaturii apei între

malurile albiei şi centrul curentului de scurgere. Vara, temperatura apei este mai mare la maluri şi mai redusă în centrul curentului de scurgere, iar iarna invers. Se va explica copiilor rolul termoreglator al suprafeţei active (uscatul), care, în funcţie de căldura primită, o cedează total sau parţial, după sezon (anotimp). Aici învăţătorul trebuie să precizeze foarte clar toate diferenţierile care apar între uscat şi apă; iarna, apa curgătoare îngheaţă mai greu în timp, datorită comportamentului termic diferit - apa se încălzeşte mai greu şi cedează căldura tot mai greu, spre deosebire de uscat care se încălzeşte uşor şi cedează căldura la fel de uşor.

Măsurarea vitezei dee practică Se realizeade câţiva flotori pe o distanţă dată.

Învăţătorul explică copiilor modul de efectuare a măsurătorilor. Pentru a obţine o medie cât mai

22

PAGINI METODICE

reală, sunt necesare 3-5 măsurători. Copiii vor fi împărţiţi pe grupe echilibrate numeric, fiecare primind o sarcină precisă în cadrul echipei (grupei). Flotorii – bucăţi de hârtie colorată - vor fi confecţionaţi la orele de clasă. Se stabileşte locul de lansare al flotorilor şi se măsoară distanţa (10 m.). Un elev cronometrează la punctul de sosire. Ceilalţi membri ai grupei au şi ei sarcini precise: starter, lansarea flotorilor pe centrul albiei, urmărirea flotorilor pe toată distanţa, un alt elev va scrie timpul de parcurgere şi va efectua calculul. Formula de calcul este simplă dar greoaie pentru un elev de ciclu primar: V [m/s]= L/T, în care L este distanţa în metri cunoscută, respectiv de 10 m, iar T este timpul parcurs. Dacă sunt probleme pentru calcularea vitezei, învăţătorul poate interveni. Viteza generală de curgere a apei se obţine prin însumarea mediilor fiecărei echipe (grupe), iar suma obţinută se împarte la numărul de medii. Pentru o precizie mai mare, se recomandă 3 staţii de efectuare a măsurătorilor, în puncte diferite: după izvor, în sectorul mijlociu şi în cel inferior. În cazul nostru, acest lucru este perfect realizabil, ţinând cont de faptul că avem un bazin hidrografic restrâns ca suprafaţă. Sarcinile copiilor în echipă pot fi inversate în fiecare punct de măsurare. Această aplicaţie nu se face pe timp de ploaie sau vânt, deoarece datele obţinute nu ar fi reale.

Determinarea debitului unei ape curgăto

izvorului unui pârâu, se constru

Planul tip. Exemple

Compunerea, ca şi redac

i

diferitelor părţi ale argumentării într-o manieră

sau trei părţi: în cadrul fiecăreia se spund

ă subiectul. Câteva “modele”

are sau izvor prin metoda volumetrică - aplicaţii practice.

În cazul ieşte un mic baraj care reţine toată apa, iar

în corpul barajului se instalează un mic jgheab de scurgere (poate fi dintr-o sticlă de plastic sau din scoarţă de copac etc.). Tot fluxul de apă se

canalizează pe jgheab, fiind măsurat într-un vas cu volum cunoscut. Se cronometrează timpul necesar pentru umplerea vasului. În cazul măsurării unor izvoare amenajate, sunt utilizate recipiente gradate şi se poate folosi unitatea de timp etalon, de exemplu 10 secunde. După formula D (debit)= V/T [l/s], în care V este volumul vasului, iar T este timpul de umplere. Aceste tipuri de măsurători sunt relativ simple şi au mare valoare formativă în cadrul managementului clasei. Utilitatea practică a aplicaţiilor geografice de teren trebuie amintită în orice moment elevilor. În cazurile susţinute de către noi, spunem copiilor că aceste măsurători sunt foarte importante asupra gestionării resurselor de apă dintr-un teritoriu, dar şi a modului de gospodărire a lor. La sfârşitul aplicaţiei, învăţătorul va face evaluarea şi va reaminti copiilor descriptorii de performanţă specifici temei respective. Acolo unde este posibil, recomandăm ca acest tip de aplicaţie să se desfăşoare pe durata celor 4 sezoane (anotimpuri), ceea ce ar permite nişte concluzii deosebit de utile din punct de vedere practic asupra scurgerii din bazinul hidrografic studiat.

Menţionăm că acest tip de aplicaţii de teren au fost experimentate la propunerea noastră, cu rezultate foarte bune de către institutorii Oana Zboiu la Şcoala Covasna-Costuleni şi Daniel- Constantin Borşieru la Şcoala Sârca-Bălţaţi, din judeţul Iaşi.

Prof. Viorel A. PARASCHIV

tarea unui text, trebuie să se desfăşoare în şi prin cadrul unui plan adaptat problema-ticii temei abordate. Este necesar să se aibă în atenţie câteva elemente: introducerea, apoi dezvoltarea planu-dent, elementele de aşa-

numită tranziţie care conferă unitate şi fluiditate discursului (oral sau scris). Elaborarea unui plan este o chestiune ce ţine de logică: decurge din analiza subiectului şi trebuie să permită prezentarea

ordonată, progresivă şi clară – pe parcursul dezvoltării. Planul este o structură care cuprinde, de regulă, douără e la întrebări ce decurg din tema anunţată şi se avansează în reflecţie. După ce se trasează liniile principale, se trece la planul detaliat în care se ordonează ideile centrale, argumentele şi exemplele. Partea aceasta reprezintă ceea ce se numeşte dezvoltare. Alegerea planului depinde de tipul de reflecţie la care invit

lui şi concluzia/-ile şi, ev

de astfel de planuri sunt foarte succint prezentate în cele ce urmează, ca exemple.

23

PAGINI METODICE

1. Planul critic Numit adesea şi plan dialectic, planul critic

mă parte, o teză, în a doua parte

uoasă” în plan logic, care ar

ele de vedere sunt valabile, ci se va

apără, într-o priprezintă argumente opuse (antiteză) şi, printr-o judecată personală nuanţată, conduce la o tentativă de conciliere a celor două puncte de vedere expuse anterior (sinteză). N.B.1. Ultima este recomandată pentru a (se) evita o situaţie, „dezastrdistruge în partea a doua ceea ce s-a construit în cea dintâi. 2. A face o sinteză nu înseamnă a afirma că toate punctformula un răspuns mediatic sau complementar în raport cu opiniile dezvoltate în primele două părţi (teză şi antiteză). Tipul acesta de plan este particular adaptat atunci când subiectul invită la verificarea şi/sau corectarea unei definiţii, afirmaţii sau a unei stări sau realităţi de fapt. Poate fi utilizat şi când subiectul propune măsurarea avantajelor şi dezavantajelor unuia sau altuia dintre fenomenele avute în atenţie. Exemplu: SUBIECTUL/TEMA: După părerea dvs., poate fi

un drog?

nt de ea.

activitate lucrativă sunt

2. P ntr-o primă

în discuţie sau formele unui

considerată munca1. TEZA: Munca poate fi considerată un drog

atunci când devii depende2. ANTITEZA: Cu toate acestea, munca poate fi

o sursă de libertate. 3. SINTEZA: Cele ce merită a fi luate în

considerare într-o condiţiile în care aceasta se desfăşoară, dar şi motivaţiile şi responsabilităţile celui care o efectuează: el va găsi în muncă fie încântare şi mulţumire, fie alienare, după caz. lanul analitic

Acest tip de plan descrie, îinstanţă, problemafenomen, apoi îi studiază cauzele înainte de a-i evoca şi consecinţele sau eventualele soluţii.

Planul acesta convine pentru abordarea subiectelor care invită la reflecţie asupra unei probleme generale (spre exemplu, care afectează cel mai adesea societatea contemporană). Exemplu: SUBIECTUL: Ce credeţi dvs. despre problemele puse de delincvenţa juvenilă? 1. Formele şi manifestările delincvenţei juvenile. 2. Cauzele acestui fenomen. 3. Remediile/ Soluţiile. 3. Planul tematic Lucrarea se construieşte urmând studierea diferitelor teme ale subiectului propus. Planul tematic răspunde subiectelor care necesită o definiţie personală a unui sentiment, a unui mod de viaţă, a unei activităţi particulare. Exemplu: SUBIECTUL: Ce reprezintă pentru dvs. lectura unei cărţi de istoria sociologiei? TEMA 1: Istoria/ Istoricul domeniului sau “farmecul trecutului” acestuia. TEMA 2: Istoria/ Istoricul sociologiei şi înţelegerea prezentului social. TEMA 3: Istoria/ Istoricul domeniului ca definire/ definiţie a unei identităţi. 4. Planul comparativ Se procedează la o comparaţie sau o confruntare în primele două părţi, înainte de a contura un eventual bilanţ. Este un plan specific subiectiv care necesită sau invită la o comparaţie. Exemplu: SUBIECT: Care este rolul mass-media astăzi, în raport cu începutul secolului trecut? 1. Rolul mass-media în primele decenii. 2. Rolul mass-media astăzi. 3. Evoluţia, permanenţa/ continuitatea şi rolul

mass-media. 5. Planul explicativ

În cadrul acestui model se furnizează o explicaţie sau o definiţie într-una sau în două părţi, apoi se propune/ lansează o părere personală asupra subiectului considerat. Planul explicativ este adaptat subiectelor care presupun o definiţie sau explicaţie şi un comentariu. Exemplu: SUBIECT: Cum definiţi moda? Ce loc ocupă ea în viaţa dvs.? 1. Moda – ca mijloc/ modalitate de a se distinge. 2. Moda – ca manieră de a se integra. 3. Modul în care eu trăiesc/ văd moda.

Este evident că anumite subiecte pot face obiectul unei abordări după planuri diferite şi că, adesea, consemnul sau cuvântul de ordine indică demersul ce trebuie urmat într-o manieră foarte explicită. Exemplu – ca sugestie de reflecţie: Se spune că singurătatea este o boală a societăţii noastre. Cum şi de ce/ în ce condiţii se manifestă aceasta?

Prof.dr. Doina BALAN

24

PAGINI DE SUFLET

Foloasele sufleteşti ale vacanţei

Există o anumită întrebare ce, sub forma nevinovată a unei

compozi

de mine, dar recunosc

nu

meserie, ce vom fi fiind, ne

s

scoperindu-şi noi

firesc să fie aşa, e atât de plin de sens ca fiecar

ele (…)». Dumneavoastră, dragi cititori, cum aţi petrecut vacanţa ? Prof. Anamaria GÎNSAC

ţii de limba română a chinuit copilaria fiecăruia dintre noi. Întrebarea este… cum aţi petrecut vacanţa ? Şi… e lesne să-ţi închipui, oricât de departe ai fi de atare preocupări didactice, o mâna de copil şovăind pe întinsul hârtiei şi nereuşind să scrie, după lungi demersuri printre amintiri : «În vara asta am fost la mare… m-am distrat, am făcut baie în mare….etc.»… până se umple o pagină întreagă cu enumerări care de care mai spectaculoase.

Chiar…cum aţi petrecut vacanţa ? nt spuse Rândurile care vor urma nu su

, m-au făcut să reflectez asupra acestui subiect; ele aparţin unui om care nu le-a spus ca să se afle în treabă, ci pentru că ele reprezintă ceva. Constantin Noica vă propune sub titlul Foloasele sufleteşti ale vacanţei, modelul unei posibile deveniri întru fiinţă:

«(…)E plin de sens să te întrebi ce ai făcut atunci când aveai nimic de făcut; când erai liber să faci orice (…). De obicei, oamenii îşi închipuiesc că se definesc prin ocupaţiile lor, şi în primul rând prin activitatea lor socială; dar, omeneşte vorbind, ei se definesc mult mai bine prin iniţiativele pe care le iau singuri, şi atunci când sunt liberi să facă orice, decât prin isprăvile săvârşite sub constrângere. Ei totuşi pun mai mult preţ pe personalitatea lor socială, decât pe valoarea lor umană.

Şcolari sau oameni mari, cuîndeletnicim, de bine de rău, cu şcoala sau meseria noastră, dar lăsăm vacanţa să vină la întâmplare. Şcoala însă, ori meseria, nu ne formează pe de-a-ntregul, căci sunt făcute pentru toţi. Restul, adică ă vină cândva, când suntem liberi să facem ce voim şi mai ales liberi

să voim: aşadar în vacanţă, prilej de odihnă, dar prilej la fel de bun pentru reînsufleţire. Cine nu înfăptuieşte ceea ce trebuie pe parcursul anului este vinovat faţă de ceilalţi; dar cel care nu-şi umple cum trebuie o vacanţă, este vinovat faţă de sine. Şi e o întrebare de pus, care dintre examene e mai greu, cel din cursul anului, în faţa unei comisii, sau cel din cursul vacanţei, în faţa unei conştiinţe. Vedeţi ce mult înţeles poate avea întrebarea: cum aţi petrecut vacanţa (…) ? Vacanţa îţi îngăduie să alegi; adică să respingi şi să preferi. Nu e nevoie să le faci pe toate bine, căci viaţa

ceea ce este al nostru şi numai pentru noi, trebuie

însăşi este o selecţie. Dar hotărăşte-te din timp, alege ceva, urmăreşte gândul acesta unic (...), şi e probabil că ai împlinit aşa cum trebuie o viaţă de om. E o nevoie atât de puternică şi atât de recunoscută aceasta a omului de a face lucrul care-i pare de preferat, încât cineva s-a gândit într-o bună zi să transforme şcoala într-o instituţie după gustul fiecăruia (…). Noua şcoală închipuită cuprindea aceleaşi materii ca oricare alta; numai că elevul nu era dator să facă într-o anumiată zi o materie anumită. Dacă avea chef să urmeze într-o zi cursul de latină, în loc de cel de matematică, elevul se putea duce la latină (…). Numai că – iar aici e punctul interesant – elevul ştia că e dator sa facă pâna la finele anului un anumit număr de ore din fiecare materie, de pildă 60 de ore de latină şi numai 30 de gimnastică; prin urmare, era silit să-şi rânduiască astfel zilele, încât să iasă la capăt cu toate materiile. De unde se vede că tipul acesta de şcoală satisfăcea, pe de o parte, gustul pentru libertate al fiecăruia, dar pe de altă parte îi trezea şi o anumită conştiinţă a răspunderii, făcându-l să nu meargă automat de la o oră de curs la alta, ci să socotescă singur cum să împace gusturile sale cu cerinţele regulamentului. Negreşit că şcoala aceasta (…) avea şi un mare cusur pe care poate l-aţi şi ghicit: nu îngăduia să se facă lecţii normale cu o clasă în care un elev venea pentru întâia oară, iar altul, poate, pentru a cincea; dar, dacă am amintit de proiectul acesta, e tocmai pentru a arăta că problema unei mari libertăţi, unită cu cea a unei mai intime răspunderi a şcolarului, s-a pus în câteva rânduri. Iar cum o asemenea problemă nu-şi poate găsi dezlegarea în cadrele şcolii, după cum, în general, nu şi-o găseşte în cadrele profesiunilor obişnuite, care, ca şi şcoala, sunt făcute pentru toţi, problema trebuie pusă din nou în cadrul vacanţei, care într-adevar e a fiecăruia şi pentru fiecare (…). Pentru viaţa sufletescă a cuiva, o vacanţă în care insul nu s-a definit ceva mai bine, depreferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută (…). În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti, oare, destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adîncit sufleteşte, pentru a putea începe lupta acesta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze ?

(…) Iată, fără prea multe pretenţii, ce poate însemna o vacanţă. E atât de e să folosească cel dintâi răgaz mai mare spre a se îndeletnici niţel cu sine, încât nu poate decât să te întristeze

constatarea că vacanţele noastre se cheltuiesc de cele mai multe ori în graniţele distracţiei. Negreşit, nimeni nu va tăgădui rostul şi trupesc şi sufletesc al distracţiei (…). Dar este cazul, poate, să se întreprindă odată – şi poate s-a întreprins – o istorie a distracţiilor omeneşti, spre a se pune în lumină câtă deşertăciune înseamnă dăruirea exclusivă la

25

PAGINI DE SUFLET

Roadele rugăciunii şi ale iubirii

dialog cu părintele ierodiacon Mihail, de la Mănăsti deţul Braşov

ntem în preajma unei

tuprin rugăciune i-a impus

n

ăm să intrăm în sfera psihanalizei, a autosugestiei…

a DRIŞCU

rea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, ju

Reporter: Părinte, această certitudine palpabilă, riscsumari sărbători, căci, la 30 ianuarie, ne vom aminti de Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan. Prin ce credeţi că s-au impus în conştiinţa oamenilor Sfinţii Trei Ierarhi? Părintele Mihail: În ra directă cu Dumnezeu primul rând, cred că legă

pe cei Trei Ierarhi ca oameni capabili să înţeleagă rostul vieţii pământeşti şi să îndrepte paşii celor rătăciţi pe calea cea mai scurtă, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Reporter: În ce constă această legătură directă? Părintele Mihail: Sfântul Ioan Scărarul mărturisea că rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Îmod direct, întreaga viaţă este un dar de la Dumnezeu, iar când spun “întrega viaţă”, accentul cade mai mult pe viaţa spirituală pentru că are valoare veşnică; noi avem cu atât mai multă viaţă, cu cât suntem mai mult în legătură cu Izvorul Vieţii. Reporter: Cu toate acestea, sunt şi oameni necredincioşi sau creştini care nu se roagă şi, totuşi, trăiesc… Părintele Mihail: Dumnezeu nu-şi ia darurile înapoi. Darul vieţii pământeşti îşi găseşte împlinirea abia în viaţa veşnică şi aceasta o putem dobândi numai prin rugăciune. De ce ? Pentru că, rugăciunea am spus că este dialog şi nu doar ruga slugii faţă de stăpân. Dialogul este comunicarea dintre persoane şi poate că abia acum am ajuns la cheia problemei, accentuând cuvântul “comunicare”. În comunicare nu există doar o parte care dă şi una care primeşte, ci este o împărtăşire de daruri. Dumnezeu reprimeşte la sine bogăţia spirituală pe care a pus-o în om, dar o primeşte ca pe o jertfă, făcută de bunăvoie, din partea omului, aşa cum spunem la Sfânta Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Reporter: Dar primeşte omul un răspuns concret, în această viaţă, la rugăciunile pe care le face către Dumnezeu ? Pentru că fără acest răspuns, fără

Părintele Mihail: De fapt, sfinţii părinţi nu au vorbit prea mult despre rugăciune cu cei care îi puneau la îndoială valoarea. Le transmiteau doar un singur îndemn: “Singuri rugaţi-vă şi veţi simţi roadele rugăciunii!” Sunt şi roade ale rugăciunii pe care sfinţii părinţi le-au descoperit, iar acestea pot să liniştească sufletul tulburat de îndoieli al omului contemporan: suntem tulburaţi şi avem inima apăsată de grijile vieţii ? Rugăciunea aduce pace în inimă şi o limpezire a gândirii deosebită, pentru că dă nădejde, iar nădejdea este esenţială vieţii. Suntem tineri dornici de învăţătură şi totuşi nemulţumiţi că nu ne putem aduna ? Rugăciunea adună mintea şi întăreşte puterea intelectului. Trebuie să ştiţi însă că slăbirea atenţiei şi a capacităţii de concentrare este şi o consecinţă a păcatului, a îndepărtării de Dumnezeu… Mai presus de toate, rugăciunea reface puterea sufletului de a iubi, pentru că dragostea deplină este dar de la Dumnezeu şi numai dacă sufletul nostru poate iubi, simţim cu adevărat fericirea. Reporter: Există iubire şi în afara rugăciunii, părinte! Părintele Mihail: Fireşte că există! Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sunt trei trepte ale dragostei: dragostea subumană, animalică, care se manifestă la om doar la nivelul atracţiei fizice; dragostea firească, atunci când omul răspunde cu iubire doar celor care îl iubesc; dragostea suprafirească în care omul, prin darul lui Dumnezeu, ajunge să iubească întreaga făptură. Iubirea dăruită de Dumnezeu este fără hotar în timp şi spaţiu, fiindcă e veşnică. Despre acest lucru stau mărturie şi cei Trei Ierarhi prăznuiţi la 30 ianuarie: tot ceea ce au făcut ei pentru călăuzirea oamenilor pe calea mântuirii a fost darul lui Dumnezeu; puterea minţii, descoperirile Duhului, facerea de minuni, înţelegerea tainelor dumnezeieşti şi a rostului vieţii omului pe pământ, toate acestea sunt roade ale rugăciunii şi ale iubirii.

A consemnat prof. Eugeni

26

FASCINAŢIA IDEILOR

Labirintul Note de lectură pe o carte: Declaraţie de

Mi-a spus că viaţa trebuie înţeleasă, nu numai trăită. În trecerea noastră efemeră

prin această lume, trebuie să încercăm să fiinţăm şi nu doar să existăm. Cum am putea să ne raportăm la cele două coordonate ale datului nostru, cum

ne-am putea gândi trecerea, astfel încât sentimentul inutilităţii să nu se transforme într-o sumă de frustrări şi complexe ? A încercat să mă facă să înţeleg că a trăi înseamnă a mă situa în mijlocul oamenilor şi a mă raporta permanent la ceilalţi, într-o nesfârşită încercare de aflare a „tonului”, poate a tonului stănescian -, care să mă poată ajuta să-mi verbalizez gândurile, sentimentele faţă de cei care mă-nconjoară

S-a străduit să mă ajute să-nţeleg că verbul a trăi „se conjugă” obligatoriu la prezent – ce pot face pentru a nu trece prea repede clipa ce mi s-a dat, la trecut – ce

datorii de suflet am faţă de cei pe care îi iubesc sau faţă de cei care mă urăsc – şi la viitor – cât voi putea acumula, lumină, iubire, zbatere, răspunsuri până-n momentul scadent.

Marele pas în pătrunderea înţelesurilor firii e reflectarea asupra exponenţilor la care mă raportez, interogarea permanentă a sinelui în încercarea de surmontare, treaptă cu treaptă, a drumului – urcuş dăltuit în noi cu gândul mereu la libertate – ultima treaptă spre un dincolo potenţial; un alt fel de libertate decât cea comună nouă, tuturor, care ne dorim să fim liberi ca să putem simţi, înţelege şi trăi; ca să avem sentimentul că ne urmăm calea noastră şi nu a altcuiva.

A crezut, când mâna lui a scris declaraţia de iubire, că mă poate ajuta să înţeleg că viaţa are multe căi şerpuitoare, asemenea unor labirinturi ce se-ntâlnesc pentru cei aleşi într-un nod al destinului, fericirea. Iar pentru a crede că voi reuşi să trec, poate cândva, proba labirintului, mi-a spus „să-i iubesc” pe cei din jurul meu până la capăt pentru ca ura altora să nu m-atingă niciodată şi să nu-mi frângă zborul spre lumină.

Cătălina BORCILĂ,

clasa a XI-a E

Desen Calul aleargă Mereu spre Nicăieri. Goana-i sălbatică Îmi sfâşie privirea. Deodată nu mai văd nimic. Călăreţul murise.

Martiră Răstignit pe crucea de pe-o carte Mureai încet. Tu m-ai rugat Ca după moarte Să vin şi să-ţi aprind Pe piept, O lumânare … M-ai rugat să-ţi vin La-nmormântare. Şi am venit.

Erai atât de frumos Îmbrăcat În vechiul tău costum De mahala! Să ştii că n-am uitat; Şi ţi-am adus, O lumânare Din cele la preţ redus Aprinzând-o La picioarele tale. Nu te-am plâns Decât… acum… În locul meu Ai fi zâmbit, ironizând viaţa, Ca de-obicei Şi ai fi spus: „Eu nu muream în locul ei!” Fără nici o lumânare Aprinsă pe piept, Răstignită de crucea de pe-o carte Muream încet…

Paula SCÂNTEIANU, clasa a X-a E

Premiul III la Concursul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu. Poetul şi lumea”, desfăşurat la Iaşi, în perioada 7

– 15 iunie 2004, organizat de Şcoala Normală „Vasile Lupu” în parteneriat cu Muzeul Literaturii Române – Iaşi.

iubire de Gabriel Liiceanu

27

FASCINAŢIA IDEILOR

Un posibil drum…?

mie de răspunsuri. Custau lângă copii, însă sentimentul copleşitointeresant, iar eu simtSă fie acesta presentiunei astfel de meserii mâne în memoria copilului, devine chiar un mpentru evoluţia lui. Pe

petrecute alături de copiii mei. Ştiţi câţi copii am ? 29! Şi îi iubesc la fel de mult. Fiecare este minunat în felul său. Deja mi-am planificat ziua. După ce

oi termina orele, voi merge cu ei la Grădina Botanică. Le-am p e mult această ieşire şi cred că vor fi foarte fericiţi. Deocamdată însă trebuie să parcurge programul nostru obişnuit. Am luat re ncelarie şi intru la oră: “Bu dimineaţa, copii!”. “Bună dimineaţa, doamnă te-i cum le sclipesc ochii, a m abecedarul! Le-am proN. Cristi vine repe ască um se mai simte cuţul, e tare

obert şi-a uitat stiloul acasă. Astăzi am să e al meu. I-am scris în caiet să nu mai uite

ă i-am scris cu roşu,

că. Îi revine zâmbetul pe buze. Elena nu a înţeles cum se scrie litera N. Merg lângă ecaiet, o dată, de două ori, apoi o lreuşit. Ce mulţumită e! Vine ora de matematică.

criu câteva exerciţii pe tablă. Toate mânuţele sunt na se uită nedumerită în jur. O

întreb eu, să rezolve exerciţiul. „Da, îmi

”, răspunde ea. „Uite, ai 2 lalele, iar ă 3. Numără câte ai în total.”.

ă că a găsit rezultatul buie să lucrez cu răbdare şi cu calm.

ţi, iar eu am învăţat repede că ritmul său. Îi iubesc pe toţi şi orice

ine prilej de binecuvântată trăire. unt fericită că sunt învăţătoare!

Andreea VIERU, clasa a XI-a B

De-aş fi şi eu un

seamnă a iubi un personaj, astfel încât ult să-l joci pe scenă? i opere dramatice te fascinează, te poate atrage în cercul său, în nucleul său care este

ăr, simbolizează viaţa eternă, dragost şi iubirea. În momentul în care îţi ă te transformi într-un personaj dintr-o pies ă lume, că pluteşti,

ă totul în jurul tău este mirific. Din toate personajele cu a românească mi-aş pe scenă personajul creat de Marin Soresc na. Acest personaj are un caracter

complex, este unic şi cu o forţă interioară de nedescris. De la cunoştinţa pură a sinelui eliberat (Iona)

Tot ce contează e să-ţi răspunzi la această întrebare. Şi, totuşi, pentru această întrebare îţi trebuie o m văd eu viitorul ? Încă nu ştiu foarte clar. De când eram la grădiniţă mi-a plăcut să abia în clasa a IX-a, când am asistat la activităţile desfăşurate cu cei mici, am înţeles r de bucurie care îmi străbătea fiinţa: copiii sunt întotdeauna deschişi la ceva nou, că pot să fac dintr-un prichindel, cu ghiozdanul mai mare decât el, un om de caracter. mentul unei posibile vocaţii ? Conştientizez acum, în clasa a XI-a, responsabilitatea şi, mărturisesc, mă cuprinde un sentiment de nelinişte: învăţătorul ră

odel de viaţă şi, atunci, tu, ca formator de caractere, eşti răspunzător întru totul ntru a forma un om adevărat, trebuie să fii tu însuţi om adevărat… Înţeleg că pentru

acest drum sunt necesare multe sacrificii, dar satisfacţiile pe care le simţi ştiu că sunt pe potriva efortului, căci orice drum şi-ar alege cineva în viaţă, inevitabil, el începe pe băncile şcolii, odată cu întâlnirea cu învăţătorul.

Ştefania IUŞCĂ, clasa a XI-a B

Amintiri din viitor

E dimineaţă. O nouă zi. Mă trezesc voioasă

că astăzi este o zi specială, ca şi celelalte zile dar i-am spus că, dacă data viitoare îşi aduce stiloul, îl mut pentru o săptămână în prima ban

vromis d

m împreună pede catalogul din cană învăţătoare!” Uibia aşteaptă să deschide

mis că azi vom învăţa litera i povestede la mine să îm

mama lui. Sărăcnecăjit! R

l ofer pi-de stilou. Nu e el prea fericit c

a şi îi port mâna pe as singură. A

Sridicate, numai Ascot la tablă: „Îţi plac florile ?” o

că nu ştieînţelegând lac lalelelep

Marius îţi mai oferăspunde fericit„Cinci”, îmi r

eadunării. TrSunt nişte copii istefiecare are întâlnire cu ei devS

personaj… Ce în

ersonajul unesă-ţi doreşti nespus de m

Psâmburele de adev ea, sensibilitatea doreşti cu adevărat s ă de teatru te simţi pe alt

noscute de mine din dramaturgicdori să joc u cu numele Io

, FIINŢA îşi asumă responsabilitatea propriilor fapte, fără a deveni prin“Pentru-Sine”, chiar dac

aceasta o existenţă “În-Sine” şi ă ultimul gest este jertfa supremă (Paracliserul), în spatele căruia grotescul şi

anodinul jalonează destinul uman. Doar revelaţia supremă a certitudinii că individul este perisabil, că viaţa şi moartea sunt două trepte necesar contemporane (Matca) poate reda Omului libertatea absolută. “Libertatea

28

FASCINAŢIA IDEILOR

este neantul pe care-l simţim când suntem conştienţi de ceea ce nu suntem şi acest lucru ne face să ne dăm seama de posibilitatea de a alege ce vom fi î ).n viitor” (Fiinţă şi neant Aş vrea să trăiesc şi eu aceste clipe nu în v ţa de zi cu zi, ci în viaţa teatrală, să văd cum trece

mpul,

Eu…, adolescentul de astăzi

Păşind pe că ns între două etape ale timpului care nu îşi

găsesc definiţia în cuvinte. Fruntea-mi a sprijinit pentru întâia oară cerul într-o vară,

as

re că

ele,

u

unui ideal. Şi eu sunt un personaj ce joc în propria scenă. Sunt în căutarea necunoscutului investind timp, trudă, suflet. Ca om, îmi place teatrul, acţiunea, timpul, spaţiul şi, nu în cele din urmă

dmir meditaţia lui Iona, pasiunea pentru adevăr a lui

aţie este mai mare decât iubirea omeneascsacrificiu, în momsunt eu un meşter Manole în viaţa de zi cu zi ? Nu clădesc în interiorul meu, în inima mea, în orice

midă cu cărămidă ? În momentele de nesiguranţă zidul se surpă, aşteptând cuvântul,

iati să trăiesc în tensiune, în gândire filosofică, în dorinţa de a ieşi la lumină, de a mă confrunta cu propriul destin. În confruntarea lui Iona cu el însuşi, personajul nu se mai recunoaşte în cel de altădată, dovadă fiind interogaţia sa “cum mă numeam eu ?”, care evidenţiază esenţa duală a fiecărui om prezent pe scena cunoaşterii. Iona poate fi pus în comparaţie cu un alt personaj dramatic, Pietro Gralla. Ştiind cum Iona se luptă cu propriul destin, cu ideile sale filosofice, observăm că Pietro Gralla se retrage din viaţa sentimentală fără a mai căuta răspunsuri, taine; el nu doreşte să se lupte cu propriul destin, ci îl lasă să se deruleze aşa cum este scris. Drumul lui Iona prin labirint este plin de capcane, el îşi vorbeşte mereu, călătoria şi aventura devin o odisee, “epopeea reîntoarcerii pure”, “năzuinţa de constantă revenire la un statut pur şi de regăsire a ordinii pierdute” (G. Călinescu). De-aş fi şi eu un personaj, aş vrea să ajung în locuri mirifice, să zbor nu doar cu gândul şi cu ideile, ci în adevăratul sens al cuvântului. Aş vrea să fiu prinsă în mreaja imaginarului, al fabulosului, al metamorfozei.

Corina RAMAŞCANU clasa a XI-a B

rările vieţii, am aju

iar de atunci am numărat 15 ani de trudă. Trecutul a rămas suspendat, nici nu ştiu unde şi de el îmi mai amintesc tăzi doar păpuşile cu chipuri triste, aruncate într-un colţ al camerei. Viitorul nu-l pot găsi, sunt prea copil ca să-l învăţ. Cine sunt astăzi ? Adolescent ? Cuvântul e prea banal, e mult prea neîncăpător pentru trăirile şi zbuciumul interior al vârstei. Adolescenţa este o vârstă în care sufletul pur al copilului se desface ca o floa tre lume. Şi prima boare a vieţii de care este atinsă

e iubirea. Simt acum lumea, “învăţ” durerea să fie mai blândă cu mine, “învăţ” oamenii să mă iubească şi să mă înţeleagă. …Sunt mai încrezătoare în forţele m dar, uneori, aş vrea să opresc timpul în loc, să mai fiu copilul ocrotit de cei din jur…

Alexandra ZANET, clasa a IX-a A

Eu şi meşter l Manole

O zi e un act din viaţa noastră, un act ce atribuie curs existenţei, ciclului naştere-viaţă-moarte. Viaţa e un teatru în care se află emoţii, suspans, trăire, creaţii de noi creaţii, personaje ce aspiră la împlinirea

parcurge. Poate mă veţi întreba: De eşti tu, Manole, o vei ucide a doua oară pe Mira, făptură armonioasă, de o puritate desăvârşită ? Şi, atunci, eu, creatorul, ce vă pot răspunde ? Pasiunea pentru cre

, personajul. moment, cărăAOedip, setea de creaţie a lui Manole. Îmi place meşterul Manole, aş vrea să îl joc pe scenă. Să mă transpun în pielea personajului, să dispun de aceeaşi sete de creaţie ce întrece luciditatea şi conştiinţa terestră. Să fiu eu creatorul unei opere de artă, al unei mănăstiri, să fiu înzestrat cu o putere magică, revelaţie divină menită să lumineze drumul ce îl voi

învăţătura, ca semn al jertfei, al sacrificiului pentru ca eu să rezist în faţa tuturor obstacolelor. Precum Manole s-a îndreptat spre ideal prin artă, aşa şi eu mă îndrept spre propriul ideal, „creaţia mea fiind o formă de cunoaştere”. Şi, atunci, teatrul, scena în care vreau să îl joc pe meşterul Manole, nu au apărut odată cu mine ?

Mihaela BUZINCU, clasa a XI-a B

ă. Orice aspiraţie cere un entul de faţă – pe Mira. Oare nu

29

FASCINAŢIA IDEILOR

Nelinişti adolescentine

Fără să-mi dau seama cum a trecut timpul, m-am regăsit, deodată, adolescentă, visătoare, emoţionată, în clasa a IX-a. Mi-am surprins sinele punând întrebări, căutând înţelesuri, emiţând judecăţi de valoare. Oglinda îmi pune astăzi în faţă un chip peste care anii, gândurile, trăirile lasă urme de melancolie. Am făcut în ultima vreme, în jurul meu şi în mine tot mai multă ordine, am lăsat să pătrundă lumina, aerul proaspăt al noilor experienţe, şi-mi doresc ca, de-acum încolo, întâmplările surprinzătoare ale vieţii să nu-mi tulbure seninătatea şi echilibrul. “Seninătatea este suprema cunoaştere şi iubire, o virtute a sfinţilor şi a cavalerilor”, spunea Hermann Hesse, iar cel care experimentează acest calm lăuntric atinge desăvârşirea. Omul e făcut pentru a deveni perfect. E o tendinţă firească, sădită în noi de Dumnezeu. Perfect în stăpânirea de sine, perfect în înţelegerea propriului eu, în relaţiile cu ceilalţi. Mă întreb însă cât mai am de parcurs până atunci ?

Dar, oare, a ajuns cineva dintre oamenii contemporani la acest liman al desăvârşirii spirituale, astfel încât să spună: „Până aici se poate! Aceasta este perfecţiunea!”

Până voi găsi răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări trăiesc fiecare clipă intens şi încerc să învăţ cât se poate din ceea ce observ în jurul meu sau din ceea ce mi se întâmplă. Nu de mult, mi s-a întâmplat să devin Miss Boboc.

pe o provocare ce m-a ajutat să mă cunosc mai bine. Am înţelesCum am trăit eu experienţa aceasta ? Ca pot fi serioasă, perseverentă, deschisă, un foarte bun om de echipă. Acesta să fie drumul către desăvârşir

ndra-Georgiana FLOREA clasa a IX-a A

o c

Mai avem şi călători care, chiar dacă nu-i nimeni nimic, sar de la locurile lor şi strigbilet!” De ce n-or fi stând ei liniştiţi în banca lor, că

ietenii. Toată şt

orii pline de primejdii.

Cătălina ROTARU, clasa a IX-a B

despre mine că e ?

Alexa

Şcoala ca ălătorie

De multe ori, îmi trece, aşa, prin gând, că şcoala se aseamănă cu un tren. În fiecare vagon, altă clasă. Noi, cei din clasa a IX-a B suntem cu toţii într-un fel de compartiment mare, în care încap 30 de călători. Toţi avem bagaje cu caiete şi cărţi. Trenul merge…, ba mai repede, ba mai încet şi staţiile se numesc Limba română, Matematica, Pedagogia şi aşa mai departe. La fiecare staţie urcă un nou controlor care ne cere “biletele”. Sigur, e aici o deosebire, pentru că, nu ştiu de ce, la o parte din călători li cere biletul aproape în fiecare zi, la toate staţiile…, în timp ce pe alţii nu-i întreabă nimeni nimic, cu săptămânile!

doar trenul ne duce pe toţi?! Adică nu chiar pe toţi…; se mai nimeresc şi călători care nu au bilet pentru nici una dintre staţii. Aceştia vor fi daţi jos din tren şi vor relua călătoria la anul viitor. Odată ce trenul porneşte, nici un pasager nu mai poate să sară din mers, adică să se răzgândească şi să plece de unde a venit. Sau, poate? Într-o călătorie se leagă şi pr

întreabă Cu prietenie, pasagerii clasei a IX-a B vă ă “Am doresc “Călătorie plăcută!”

lumea ie cum se “face” un tren, dar nimeni nu poate explica cum se naşte o prietenie. Prietenia nu este o problemă tehnică. Ea poate să apară sau nu. Cert e că prieteniile adevărate se leagă tocmai în anii de şcoală, adică în timpul acestei călăt

30

ACCENTE – din trecut

Pregătirea învăţătorului

Motto: „Este un om cult acela care posedă gradul de cultură necesară pentru îndeplinirea

conştientă a rolului său social.” Spiru Haret

Se poate să fie de vină numai obiceiul oamenilor mai în vârstă de a ofta după timpurile trecute. Îi auzi numaidecât: “Ce bine era pe vremea mea!” Că vremurile nu sunt sub oameni, ci se schimbă fără vrerea acestora, nu se ţine adesea socoteală.

Aşa e şi cu pregătirea învăţătorilor. Vântul reformelor a suflat întruna. Învăţătorii, prin amestecul politicii care căuta în ei un sprijin de partid, şi-au întors privirile şi sufletul de la menirea lor. Năzuiau spre situaţii mai înalte, mai privilegiate. Satul li se părea prea îngust pentru dorinţele lor. Oraşul, cu viaţa superficială, dar ademenitoare îi atrăgea din

ce în ce. Forfota politică îi cuprinde. S-a născut un iureş de dorinţe, de lupte, de influenţe, în care şcoala primară din sat a fost cu totul uitată.

Ce bine ar fi fost ca învăţătorul, pregătit cum trebuie, să rămână al satului până la moarte, cinstit de consătenii lui, foşti elevi, înconjurat de stima tuturora şi alcătuind elita îndrumătorilor de sat! Năzuinţa către zbor înalt a avut repercusiuni şi asupra programelor şcolilor normale, schimbate în direcţia liceelor. Rezultatul acestor oscilaţii bruşte, furtunoase uneori, este concretizat în programa şcolilor normale, care cuprinde tot ce ştiinţa a produs, tot ce dorinţa necumpănită din birou a manifestat. O îngrămădeală enciclopedică de nedescris. Se pleacă de la o imposibilitate: învăţătorul trebuie să ştie de toate! Dacă ar fi numai nişte şcoli teoretice, cum e liceul, calea-valea. Balastul pus din clasă în clasă se elimină de la sine. La bacalaureat îţi dai seama de şubreda ţesătură ce leagă cunoştinţele cele mai disparate, puse în programă numai de dragul aparenţei de savantism ce-l dăm şcolilor.

În şcolile normale, această tendinţă nu numai că este dăunătoare, dar înzorzonează mintea absolventului cu tot soiul de crâmpeie care, în sine, provoacă milă. Milă te cuprinde, în primul rând, pentru energia cheltuită în zadar, milă îţi este de chinul profesorilor care îşi iau în serios îndeplinirea programei, căci, pe lângă orele de curs, trebuie adăugate cele de practică de tot felul. E cu neputinţă de alcătuit un orar care să satisfacă toate direcţiile. Şi, astfel, tendinţa de savantism şi universalitate care a cuprins întregul nostru învăţământ, e în defavoarea tuturor. Ceea ce ne mai trebuie, oricare ar fi legile, regulamentele, programele şi chiar condiţiile materiale ale personalului didactic, e acea putere de însufleţire prin care se înalţă individualitatea, se pune în valoare energia latentă din fiecare copil, se schimbă complexul lăuntric al copilului. Programe, metode pedagogice, întreg aparatul formalist pe care cu multă dibăcie îl mânuieşte majoritatea profesorilor noştri, fără această însufleţire rămâne un mecanism mort. Se cere, aşadar, mai multă inimă, căldură şi dragoste de adus în serviciul ei. Sacrificiul muncii istovitoare va fi răsplătit prin roadele reale pe care şcoala le va da. Pilda sacrificiilor trebuie să pornească de la şcolile normale, de la oamenii care zboară în lume cu entuziasmul neştirbit, al unei tinereţi înflăcărate.

Ioan SIMIONESCU, fost profesor al Şcolii Normale

„Vasile Lupu”, membru al Academiei Române

31

ACCENTE – din prezent

SĂ AVEM MAI MARE GRIJĂ DE NOI ÎNŞINE Scrisoare deschisă către normalişti

Dragi elevi, aţi remarcat desigur şi voi că limba română vorbită şi

scrisă în zilele noastre nu este destul de îngrijită, destul de adecvată contextului de comunicare, destul de elegantă în forma ei, destul de bogată în nuanţe şi, mai ales, în conformitate cu normele impuse de instanţa academică; aceasta se constituie dintr-un grup de specialişti în ştiinţele limbii şi în limba română, lingvişti care au grijă de respectarea unei tradiţii bine constituite, dar şi de schimbările, inovaţiile, aspectele formale ale vorbirii de zi cu zi. Ştiţi, fireşte, că limba este un fenomen social şi istoric

viu, foarte complex; limba este cea mai creativă dintre toate faptele omeneşti, deşi se manifestă în limitele constrângerilor impuse de un ansamblu de norme admise ca obligatorii la un moment dat. Prin limbaj şi prin limbă comunicăm cu cei din jurul nostru; tot prin limbă ne legăm de strămoşi iluştri, artişti ai cuvântului, precum Eminescu, Sadoveanu sau Marin Preda; prin limba naţională, în toate variantele ei stilistice, ne constituim ca indivizi aparţinând unui anumit spaţiu social, istoric şi cultural. De aceea, aflaţi într-o ţară străină, chiar dacă vorbim limba respectivă, nu ne simţim ca la noi acasă.

Limitele gândirii noastre sunt limitele limbii în care ne exprimăm; filosofii, de la Platon, la Aristotel şi Heidegger, afirmă că limbajul omenesc are atributele logosului divin, iar limba maternă ne construieşte, ne educă, ne îmblânzeşte, ne dezvoltă toate capacităţile cognitive şi afective, în acelaşi timp. Nu întâmplător, oameni înţelepţi au afirmat adevăruri incontestabile, peste care trecem prea uşor, pentru că ele ne par deja cunoscute:

Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea (Eminescu). Limba dulce, mult aduce (proverb românesc). Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei; dar nu aşa de mulţi ca cei ce au căzut din pricina limbii

(Septuaginta). Limba, nimeni între oameni nu poate s-o domolească (Noul Testament). Limba este casa fiinţei (Heidegger). Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent cugete, prin accent etic sentimente (Eminescu). Păzeşte-ţi vorba a nu zbura din gură, că nu o vei mai prinde cu nici o alergătură (proverb

românesc). Limba omului, chipul omului (proverb francez). Într-adevăr, putem ghici chipul interior al unui om după felul cum vorbeşte: îl etichetăm imediat

drept cult sau neşcolit, înţelept sau neatent… Omul şi limba pe care el o vorbeşte formează un întreg, cresc împreună şi se influenţează unul pe celălalt. Interesant este că limba pe care o vorbeşte fiecare în felul său şi în diversele ei ipostaze este, în acelaşi timp, limba tuturor. De aceea, libertatea limbii mele nu este absolută, căci ea trebuie să se menţină în cadrul unor norme şi modele de la care, în anumite cazuri, ne putem totuşi abate. De pildă, limba poeziei are graniţele cele mai întinse; ea îşi permite să rearanjeze cuvintele, să inventeze sonorităţi fără sens... Dar nu aici am vrut să ajung. Am pornit cu ideea de a vă adresa îndemnul să evitaţi o serie de greşeli care au proliferat prin intermediul presei scrise şi vorbite, prin intermediul discursurilor publice care au un impact destul de mare asupra masei de vorbitori. Din aceste medii provine de exemplu greşeala folosirii grupului de cuvinte ca şi în construcţii în care este corectă doar folosirea adverbului de comparaţie cu rol de prepoziţie ca: Ca şi admirator al

32

ACCENTE – din prezent

lui Bach, pot spune (greşit). Este admis grupul ca şi în structuri de felul: Fac acelaşi desen ca şi tine. sau, Merge săltat ca şi tată-său. Nici pentru a se evita cacofonia în construcţii de tipul ca şi coordonator, ca şi copil nu este corectă această exprimare pe care o auzim, din păcate, foarte des. Evităm cacofonia foarte simplu prin exprimări, precum: în calitate de coordonator, fiind coordonator.

O altă greşeală frecventă în toate mediile socio-culturale este folosirea locuţiunii vizavi de în structuri, precum: Nu mă pronunţ vizavi de problema votului. sau Are dreptate vizavi de evenimentele din Golf. sau Întrebarea vizavi de drepturile omului... Sensul corect al locuţiunii împrumutate din limba franceză este cel de faţă în faţă, ca în enunţul: Magazinul se află vizavi de biserică. În primele exemple, locuţiunea trebuie înlocuită cu echivalentele faţă de sau în legătură cu şi enunţurile corecte vor fi: Nu mă pronunţ faţă de problema votului. şi Are dreptate în legătură cu evenimentele din Golf. Întrebuinţarea obsesivă de către unele “personaje publice” a acestei expresii are un efect exact contrar celui scontat: respectivul personaj lasă impresia că este un semidoct şi un oportunist mimetic.

Cred că aţi sesizat, de asemenea, şi marea frecvenţă a greşelii care constă în omiterea prepoziţiei pe, când complementul direct este exprimat prin pronume relativ, ca în enunţurile: Cartea care ai ales-o nu-ţi place. (corect: Cartea pe care ai ales-o nu-ţi place.) sau Nu ştiu care s-o aleg. (corect: Nu ştiu pe care s-o aleg.) sau El a vizitat apartamentul care şi-l doreşte. (corect: El a vizitat apartamentul pe care şi-l doreşte.).

O altă greşeală curentă o reprezintă “acordul ” adverbului care, după cum bine ştiţi, este o parte de vorbire neflexibilă, deci nu îşi schimbă forma în vorbire. Sunt greşite, aşadar, exprimările: soluţii îndelungi discutate, oameni destui de simpatici, dinţi strălucitori de albi sau probleme grele de rezolvat. Corect este soluţii îndelung discutate, oameni destul de simpatici, dinţi strălucitor de albi sau probleme greu de rezolvat. Greşeala provine din confuzia dintre adverb şi adjectiv.

Abateri de la normele limbii literare se înregistrează destul de frecvent în cazul paronimelor (compliment/ complement, pronume prenume, investi învesti etc.) sau în cazul combinării unor cuvinte cu acelaşi sens, ceea ce constituie pleonasme (prefer mai bine, protagonist principal, aduc un aport, urmează în continuare, menţine mai departe, cele mai optime, mai superior etc.).

Mă voi opri un pic şi la ceea ce se numeşte clişeu lingvistic, fenomen care sărăceşte limba şi conferă exprimării stereotipie. Stilul administrativ-oficial se caracterizează de altfel prin formulări şablonizate. Clişeeşe lingvistice nu constituie greşeli propriu-zise, în schimb creează un aspect artificial, asemănător cu opacitatea limbii de lemn de care s-a slujit ideologia comunistă. Cred că recunoaşteţi în exprimările de mai jos nişte clişee lingvistice: concluziile care se impun; în principal; mai ales; în primul rând; pe mai departe; problema care ne frământă, Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti; întreprinde un demers; a fost, este şi va fi sau mai recentul Şi care-i problema?. Nu-l uitaţi, dragi elevi, pe “minunatul” deci, care ne ajută să începem mai uşor discursul!

Ca să fim siguri că vorbim corect şi frumos, nu trebuie decât să fim naturali! Să luăm drept modele marii scriitori, pe care îi studiem în şcoală, şi nu aşa-zise “vipuri” mediatice, cu studiile neterminate şi cu inteligenţă mediocră. Despre toate acestea voi mai avea timp să vă scriu şi altă dată. Dacă sunteţi nerăbdători şi curioşi să vă informaţi despre capcanele limbii de azi, răsfoiţi cartea Valeriei Guţu- Romalo, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Vă urez să vorbiţi şi să scrieţi bine româneşte!

Prof.gr.I, dr. Lucia-Gabriela MUNTEANU

33

NOSTALGII

Printre amintiri de suflet

Stau câteodată şi mă gândesc la anumite

perioade din viaţa mea, exact ca în amintirile lui Creangă, şi fiecare idee sau imagine ce capătă contur în mintea mea se aşează pe ramurile de castan, se lasă îmbrăţişată de prospeţimea florilor acestora şi aleargă în urma paşilor ce se aud pe aleea Timpului.

Da…, aleea Timpului care mă conduce spre clipele petrecute în liceu şi care au însemnat,cu siguranţă, baza pentru formarea mea ca om şi ca profesionist. Adevărul e că abia după ce treci de o etapă din viaţă o apreciezi cu adevărat. Ce poate însemna Şcoala Normală pentru un elev ? Parcă şi aud opinii care înclină spre materii stufoase ce necesită ore şi ore de asimilare, un program fix, o disciplină care îi creează probleme sau un profesor care îi dă fiori. Mai zboară puţin timpul, se mai acumulează niţică experienţă de viaţă şi îmi dau seama că, pentru un absolvent ca mine, Şcoala Normală înseamnă un melanj de factori bine dozaţi, cum ar fi: material uman calitativ în rândul aspiranţilor la titlul de absolvenţi, profesori conştienţi de responsabilitatea formării de formatori de oameni adevăraţi, profesionişti de valoare care ne-au învăţat că a fi bun în această meserie de dascăl înseamnă în primul rând a fi om şi a pune sufletul în palma copiilor noştri. Relaţia dintre profesori şi elevi este una specială, tocmai prin faptul că a trecut bariera catedrei, păstrându-se respectul aferent. Profesorii sunt oamenii care ne-au modelat şi şlefuit caracterul, ne-au stilizat trăsăturile de personalitate.

De câte ori mă confrunt cu situaţii complexe în viaţă, reuşesc să mă adaptez, secretul constând în sistemul de valori şi principii de viaţă transmise şi însuşite în perioada liceului. Cu un prilej sau altul, îmi ofer bucuria interioară de a mai păşi pe sălile liceului, de a mai zări licărul din privirile unor chipuri dragi sufletului, de a-mi şterge lacrima din colţul ochiului, de a trece chiar şi pragul cancelariei, graţie statutului meu actual de profesor…, de a retrăi momente speciale de care nu reuşim să ne mai bucurăm în această agitaţie cotidiană. Generaţii ca mine au fost şi vor mai fi cu certitudine, adunând în palmaresul liceului 150 de ani de tradiţie, de încredere în esenţa umană, de profesionalism, de dăruire, de disciplină intelectuală şi spirituală, ceea ce i-a conferit un nume de o valoare incontestabilă. Şi mă întorc pe aceeaşi alee de castani vârstnici spre viaţa actuală, dar lăsând mereu poarta deschisă spre aceste amintiri preţioase. Chiar dacă valurile vieţii mă vor purta spre locuri îndepărtate şi nu voi mai putea da curs dorinţei de a urca repede până pe Aleea Sadoveanu, voi păstra în suflet amprenta unor amintiri şi experienţe de viaţă frumoase.

Prof. Nicoleta CRAMARUC,

absolventă, promoţia 1994-1999

Dragoste la prima vedere

Credeţi în dragostea la prima vedere ? Nu mai aştept răspunsul dumneavoastră, dar, indiferent de acesta, eu vreau să vă fac mărturisirea în public, chiar şi cu riscul de a părea indecent, că m-am îndrăgostit. Şi nu oricum. Imediat. La prima vedere. Iremediabil. Fără leac. Fără nici cea mai mică îndoială. Sunt incurabil. De cine ? Este o întrebare firească. Ei, curioşilor! N-am să vă las prea mult să vă chiniuţi cu presupunerile. De … (poate părea ciudat !?!) o şcoală. Şi nu oricare. E chiar cea la care visez încă din clasa a VII-a, despre care, drept să vă spun, nu cunoşteam prea multe, nici măcar unde este situată.

Dar ştiam că există, că mă aşteaptă, aşa cum o necunoscută, neştiută încă, te aşteaptă într-un vis de dragoste. M-am dus la prima întâlnire înfiorat, curios şi timid.

Era într-un amurg de sfârşit de august, în penultima mea vacanţă de gimnazist. M-a întâmpinat aparent austeră, aparent tăcută, dar cu porţile – braţe gata să te cuprindă – deschise. Castanii de pe alee foşneau, reverberând ecoul paşilor necunoscutului vizitator, care cuteza să tulbure liniştea: a lor şi-a Marii Doamne. Ea nu s-a supărat, şi, deşi era vacanţă, totul părând pustiu, prin tăcerea zidurilor peste care timpul îşi imprimase necruţător trecerea, ea mi-a destăinuit secretul seducţiei sale.

Fără a face paradă de cuvinte, eleganţă, fără ostentaţie, duioasă şi plină de feminitate, distinsă şi calmă, conştientă de forţa de atracţie, se detaşa nu numai în peisajul înconjurător, dar şi în conturul celorlalte şcoli.

Într-o „izolare”spaţioasă ce-i conferă unicitate şi un plus de mister, Marea Doamnă mă privea de la

34

NOSTALGII

înălţimea prestanţei sale, cu înţelegerea, distincţia şi frumuseţea unei regine. Căci, cum poate fi altfel privită o şcoală care ştie să construiască în sufletul adolescentin ce e mai bun şi frumos în fiecare din noi, care, la rându-ne, vom încerca un „modelaj” din suflet şi lumină interioară. Nu ştiu câte şcoli au harul acesta, dar, în mod sigur, cea care mă privea într-un amurg târziu de vară era impregnată de mister. Efectul a fost unul hipnotic. Irepresibil. Am înţeles că m-am îndrăgostit pe loc. De Marea Doamnă. De Regina mea.

Şi, vă rog, să mă credeţi pe cuvânt. Nici nu ştiţi câte taine mi-a destăinuit atunci în vacanţă! Plecam spre casă înfiorat la gândul că peste un an îmi dăduse întâlnire, atunci când urma să fiu al ei şi să resimt forţa ei de seducţie.

Horia-Mărgărint CURTEANU, clasa a IX-a C

Ani de liceu

Nu a trecut mult timp de când am absolvit

Şcoala Normală, dar privesc în urmă cu o oarecare nostalgie gândindu-mă la timpul lăsat în urmă. E vorba de timp, de loc, de oameni care au existat odată în viaţa mea şi care şi-au lăsat amprenta asupra pregătirii mele profesionale şi spirituale, şi de idealuri.

Cât timp am fost elevă a Şcolii Normale simt şi cred că tot ceea ce ţine de acest liceu m-a sustras cumva dintr-un timp prezent pe care îl simt astăzi atât de acut, de grav şi m-a redat unui timp al eternităţii, al spiritului normalist pe care vreau să-l cred a fi o dimensiune aparte în care generaţii şi generaţii de elevi au intrat, s-au format, au crescut, apoi au plecat să împartă lumii

ceea ce au primit la rândul lor cu generozitate. Mi-ar fi plăcut atunci, la absolvire, ca viaţa mea să mai fi răbdat o clipă trecerii şi ca ocrotirea pe care am simţit-o de la mulţii mei dascăli să nu înceteze sau, poate, să mă întorc la ei de fiecare dată când lumea nu ar fi fost cum am crezut odată. Aceasta simt când privesc înapoi, iar dacă privesc spre viitor prevăd că voi gândi că tot ceea ce mi-a fost dăruit mi-a fost odată de folos.

Mă închin în faţa dascălilor mei cu recunoştinţă profundă !

Marina BORŞ, şefa promoţiei 2003, educatoare la Gradiniţa cu program prelungit nr. 8, studentă la Facultatea de Litere, specializarea engleză - spaniolă

Meciul vieţii

Eram în clasa a V-a,un copil zgomotos, agitat şi plin de energie. Într-una din orele de sport, domnul profesor Ion Marinescu a venit pentru a alege câteva fete ce vor forma echipa mică de baschet. Nu am fost selectată, cu toate că îmi doream foarte mult. Fiind o fată ce nu renunţă uşor, mi-am promis

că voi face tot posibilul să fac parte din “cele opt”. Într-o zi, curiozitatea m-a adus în sala de sport (fetele alese se antrenau). L-am rugat pe domnul profesor să accepte să joc şi eu la acel antrenament. Astfel a început marea mea pasiune pentru sport, implicit pentru baschet. Cu ajutorul antrenamentelor m-am perfecţionat, devenind una din cele mai bune fete ale echipei. Scriind aceste rânduri îmi amintesc cu plăcere de micile certuri pe care le aveam cu domnul profesor şi cu celelalte fete. Eram mofturoasă şi nu acceptam să fiu contrazisă. De aceea, în ciuda faptului că jucam bine, am fost dată afară din echipă de aproximativ cinci ori, dar întotdeauna reveneam ca la un izvor de apă. Iată-mă şi la liceu! O nouă echipă, colege noi, mai multă muncă. La primul antrenament am descoperit cu plăcere că alte trei colege de clasă, Alexandra Dragomir, Iulia Felciuc şi Ana Haralambie, îmi împărtăşeau pasiunea pentru

35

NOSTALGII

baschet. Cu timpul am devenit o echipă ce putea pune probleme celor mai bune echipe din judeţ. Semestrele treceau ca nişte mingi aruncate în coş cu viteză, timpul zbura ca secundele cronometrului de pe panou. Am avut multe meciuri. Mi-aduc aminte că întotdeauna domnul profesor era cel mai calm antrenor, indiferent dacă meciul era câştigat sau nu. Indicaţiile lui nu lipseau niciodată la meciuri. Erau mai discrete, dar la antrenamente accentuate şi sâcâitoare, uneori. Acum mi-e dor de pauzele în care domnul profesor venea pentru a ne chema la antrenamente.

Greu a fost momentul în care am predat echipamentul. Ştiu că domnul profesor Marinescu va forma o altă echipă, poate mai bună ca a noastră. Dar sper că îşi va aminti cu drag de noi, de satisfacţiile şi, poate, de împlinirile acumulate împreună. Mulţumim, domnule antrenor! Acum suntem pregătite să începem alt meci, meciul vieţii!

Anca BUDEANU, clasa a XII-a A

Aproape absolvent „Clasa a XII-a, muncă, stress, nesiguranţă… Oare ce va urma ? Oare ce voi face după ce acest an se va termina ? În faţa mea se deschid nenumărate drumuri. Pe care să îl aleg ?” Aşa arată începutul unei file din jurnalul meu. Sunt la finalul unei experienţe, aceea de elev normalist, ştiu că viitorul depinde de alegerea pe care o voi face; părinţi, prieteni, profesori au încredere în forţele mele, iar eu simt că povara pe care o port pe umeri este deja prea grea: nu trebuie să-i dezamăgesc! Sunt momente în care mi-aş dori ca timpul să trecă mai repede, dar sunt şi clipe în care aş vrea să opresc trecerea aceasta spre necunoscut şi să mă bucur în tihnă de ceea ce a mai rămas din viaţa de elev normalist… Voi absolvi Şcoala Normală „Vasile Lupu”… Mă voi alătura marii familii de normalişti al căror gând se reîntoarce, mereu nostalgic, pe aleea cu castani, căutând în amintire clipe luminoase, chipuri de colegi şi profesori care mi-au marcat existenţa. Cum e să fii normalist ? m-a întrebat o dată un fost coleg de gimnaziu de la altă şcoală, iar întrebarea sa a răsunat în mine cu forţa unei nevoi de căutare. Cum e să fii normalist ?! E ceva special, ceva ce te face să-ţi repeţi în minte: „sunt normalist!”, ca şi cum ai încerca să te autodefineşti, să-ţi găseşti propria personalitate şi să-ţi potriveşti paşii cu cei ai generaţiilor care au trecut pe aici… E ca şi cum ai face parte dintr-o mare, armonioasă şi binecuvântată familie. E ca şi cum ai pregusta din pacea edenică, în aşa fel încât amintirea aceasta să-ţi ajungă o viaţă. Ce-am învăţat de la normalişti ? Am învăţat să iubesc oamenii, să-i respect şi să-i înţeleg, am descoperit cu surprindere apoi că poţi să te dăruieşti fără să ai senzaţia că te pierzi, ci, dimpotrivă. Am învăţat să am încredere! Adolescenţa mea se opreşte aici. Urmează VIAŢA, cu bune sau cu rele, cu tristeţi sau cu bucurii; urmează drumul ce duce spre maturizare, poate spre înţelepciune. Nu ştiu ce va să fie mai departe, însă îi sunt recunoscătoare destinului care a făcut ca începutul ieşirii mele la lumină să stea sub semnul spiritului normalist.

Valentina MUNTEANU, clasa a XII-a C

Iarna mea

Sunt floare uitată în cer plumburiu,

Mi-e norul refugiu din timp, Trăiesc în nuanţe de cenuşiu

Şi-aş vrea să plutesc pe un câmp.

Mai am strălucirea destinului, poate, Ascunsă în pliuri de nea,

Dar cerul legat nu-mi mai scoate Un vis din pulberi de stea.

Ce sunt când din lacrima mea

Nu cade o lume-n troian ? În locul zăpezii, aştern liniştea Mai grea, de la an către an…

Evelina ZAPOROJANU, clasa a IX-a A

36

ET IN ARCADIA EGO

Pagini de jurnal thuringian (1999-2001)

Jena este pudrată cu zăpadă; fulguie, dealurile şi pomii sunt albi, ca în ilustraţiile la poveştile fraţilor Grimm. Gândul îmi zboară la Crăciunul din copilărie, când mâncam smochine înşirate pe aţă şi pelincile Domnului, mâncare rece de iepure cu măsline, seara făceam grătar în soba care duduia cu bubulacii de după casă, iar pe etajeră se coceau un măr şi o gutuie. Geamurile se argintau cu flori de gheaţă, prin care făceam câte-un ochi ca să văd dealul Moţoculului încotoşmănat cu zăpadă. Pe dealul nostru era cel mai bun derdeluş. Simt şi acum obrajii şi genunchii îngheţaţi, picioarele pe care le opăream apoi în ligheanul cu apă fierbinte şi sare. Apoi ne apucam cu soră-mea să facem scara mâţei şi coşuleţe şi nuci învelite în staniol şi arici şi măşti cu lână şi bucăţele de blană dintr-o căciulă veche. Şi nu ştiam ce-o să ne hărăzească destinul, dar speram că o să fie bine. Cel mai rău era când trebuia să sparg vreo sută de nuci şi să aleg miejii, după porunca maternă. Mama urma ritualul tortului cu blat de nucă, ornat cu rânduri făcute cu furculiţa, însiropat bine cu rom, de dădea peste marginile platoului. Intens retrăiesc imaginile copilăriei în singurătatea teutonică! În această depărtată şi străină Jenă îmi proiectez imaginea ideală a târgului copilăriei mele, pitit între dealuri, cu case mari şi mici, albe, cu flori în fereşti şi straturi colorate în faţa uşii.

În haina iernii, Jena parcă se întoarce într-o vechime atemporală. Străzile mai înguste, cele din centru, pe unde trec spre bibliotecă, sunt pietruite cu pietre rotunde şi neregulate, mici şi mai bombate, aşa că tălpile mele îşi aduc aminte de cele de acum vreo treizeci de ani, de acasă. Copacii bătrâni, ca pe străzile de altădată ale Huşiului, străjuiesc trotuarele. Gardurile caselor nu sunt înalte, ci prietenoase, cu laţuri de lemn brun, prin care tufănele de crizanteme răzbat ciufulite de ninsoare.

Oraşul e împodobit cu ghirlande şi brăduţi, vitrinele îţi iau ochii, ornate de obicei în două culori, verde cu roşu sau albastru cu argintiu pe fondul optimist al verdelui. Naivitatea înduioşătoare a Crăciunului, ca pretutindeni... Multe fundiţe şi clopoţei, lumânări şi îngeraşi. În foaierul rezidenţei noastre a apărut un brad, împodobit discret şi cu gust, aranjamente cu omuleţi de zăpadă, săniuţe şi crăciuniţe pe pervazuri. Şi totuşi, nu simt febra sărbătorilor ca acasă... Toate gesturile şi podoabele mi se par fără suflet, fără emoţie, simple decoraţiuni, fără prezenţa misterioasă a sacrului... Duc dorul bisericuţelor noastre modeste, unde pe Dumnezeu îl simţi parcă fizic... Parcă aud clopotul de acasă... Cât de uriaşe mi se par marile biserici de aici, goale de oameni mai tot timpul!

Dinu se descurcă onorabil la şcoală, nu a reuşit însă să stabilească relaţii afective sau măcar camaradereşti cu toţi colegii, care să-l facă să se simtă mai bine aici, încât bâzâie că vrea acasă, că nemţii ăştia sunt „bătuţi în cap”, reci şi necomunicativi! Peste zece zile vom afla rezultatele semestriale, va avea note bune la toate materiile, ceea ce nu e rău, ţinând cont de şocul adaptării primelor săptămâni. Problema lui este că acasă va trebui să dea examene de diferenţă la unele materii (română şi istorie, în primul rând!). Adrian ne-a trimis manualele româneşti şi Dinu s-a apucat să le citească şi să facă scheme de sinteză. A citit Caragiale, Rebreanu (Ion şi Răscoala) şi acum i-am adus de la bibliotecă Fraţii Jderi, 1000 de pagini, noroc că-i place să citească; doar că o face noaptea târziu, înainte de culcare, iar dimineaţa este obosit şi merge fără tragere de inimă la şcoală.

Sunt foarte mulţumită că am terminat documentarea pentru prima parte a tezei şi am finalizat, într-o primă formă, redactarea primelor două capitole, o teorie asupra câmpului semantic în contextul cercetării vocabularului şi o privire sintetică asupra câmpului semantic „drum” în limba latină; urmează o documentare pentru configuraţia acestui câmp în limba română, pe care mi-am propus să o urmăresc şi în sincronie şi în diacronie.

Prof.dr. Lucia-Gabriela MUNTEANU

37

ET IN ARCADIA EGO

Jurnal norvegian (decembrie 2004)

Îmi amintesc cu nostalgie de trecerea

ireversibilă a timpului, dar cu mare plăcere de vacanţa minunată de care am avut parte: soare, zăpadă, prieteni minunaţi, farmecul descoperirii unei noi lumi, a unei noi civilizaţii, minunatele tărâmuri ale Norvegiei.

De la plecare şi până la întoarcerea în ţară, am fost înconjurată de oameni minunaţi, nevoia descoperirii însoţindu-mă permanent.

Primul zbor cu avionul a însemnat pentru mine transpunerea într-o experienţă similară cu cea trăită de Aurel Vlaicu. Frumuseţea plutirii printre norii halucinant irizaţi de scânteierele soarelui mi-a provocat o adevărată ruptură de real. Zborul cu un avion al KLM a însemnat o escală la Amsterdam, după care am ajuns în ţara lui Moş Crăciun. Două ore şi jumătate de plutire, de sentimente şi trăiri contradictorii: spaimă şi bucuria desprinderii, euforie şi tensiune interioară. Finalmente, am reuşit să depăşesc frica provocată de zgomotul trenului de aterizare, chipul verişoarei mele, descoperit printre figurile din aeroport, făcându-mă se realizez că am revenit, la propriu, cu picioarele pe pământ. Ea a fost pentru mine, pe tot parcursul vacanţei, o soră mai mare, un înger păzitor, un documentat ghid alături de care am descoperit frumuseţea unei lumi noi în care am încercat să mă integrez timp de aproape trei săptămâni.

Când eram mică, îmi imaginam Norvegia ca pe o ţară friguroasă, cu pinguini şi multă zăpadă. Spre bucuria mea, am avut parte de zăpada după care prietenii mei tânjeau în ţară. Începând cu masa de Crăciun, imagine ce-mi va rămâne vie în adâncul

sufletului, am reuşit să descopăr, cu oarecare tristeţe, diferenţele ce există între cele două ţări. Norvegia este o ţară mult mai civilizată, mult mai curată, ce are asupra turistului un adevărat efect de hipnoză. În Oslo, capitala Norvegiei, cafenelele, hotelurile, teatrele, universităţile – clădiri ce adăpostesc sute de ani de istorie - toate creează o atmosferă cu totul aparte, mult diferită de cea a Bucureştiului. Impactul vizual este greu de suportat datorită oglinzilor şi oglindirilor numeroaselor clădiri. Din punct de vedere psihic, este realmente reconfortant să te afli la tot pasul încadrat de oameni care îţi zâmbesc. Ei privesc pozitiv lucrurile, indiferent de gravitatea acestora. În inima ţării se ascunde o minunată staţiune montană: Beitostolen. O adevărată „împărăteasă” peste munţi, o preţioasă cutie cu amintiri superbe. Aici am petrecut o săptămână din vacanţa mea norvegiană, inclusiv emoţionantul moment al trecerii dintre ani. Revelionul pentru ei este o sărbătoare fără fastul, oarecum exagerat, care punctează momentul la noi.

La cumpăna dintre ani, ei aprind imense

lumânări pe care le dăruiesc celor din jur. Nici masa de Crăciun nu este atât de îmbelşugată cum e cea de la noi. Pe 24 decembrie, norvegienii împodobesc bradul, după-amiază având loc cina, când se oferă cadourile îndelung pregătite şi se urează „God Joule!”. Nelipsite sunt, ca mâncare tradiţională, chiftelele din carne de ren.

Împletite cu apusurile de soare oglindite în mare, plimbarea făcută cu feribotul dincolo de graniţa Norvegiei, cerul înstelat plin de luminile colorate din noaptea Anului Nou, plimbările pe care le făceam dimineaţa când împărţeam mâncarea noastră cu lebedele pe care le găseam în fiorduri, sunt amintiri ascunse tainic în cutele sufletului, pe care le voi elibera cu parcimonie atunci când îmi va fi dor de zbor: pe deasupra norilor sau în contra timpului.

Irina ENACHE, clasa a IX-a D

38

NORMALIŞTII LA UN AN

Normaliştii, la un an

Revista noastră împlineşte un an de când apare în noul format. Având în vedere acest eveniment, am solicitat publicului normalist şi nu numai, câteva opinii, pe care le vom prezenta selectiv :

“Îmi place! E sprintenă, tinerească, foarte diversă. Nu i-ar strica mai mult umor…” (Oana, Clasa a IX-a, Şcoala Normală).

“Revista transmite un anume sentiment de încredere! Felicitări şi să continuaţi tot aşa!” (Aurelia M., profesor, Tg.-Frumos).

“ Apariţia constantă a revistei Normaliştii e o dovadă clară că la “şcoala de la capătul oraşului” se petrec lucruri de foarte bună calitate.” (Cătălin Mihuleac, scriitor)

“Se vede că aţi investit multă muncă şi aţi pus mult suflet… Vă invidiem pentru creativitate, substanţa materialelor şi pentru întreaga concepţie a revistei! Succes pe mai departe!” ( Iolanda P., profesor, Liceul Economic).

“Am citit-o cu plăcere şi cu interes, căci, de la pagină la pagină, revista te captează. Meritaţi toată admiraţia! Felicitări!” (Radu B., avocat, baroul Vaslui)

“Orice idee care prinde contur produce bucurie, căci aduce cu sine sentimentul de împlinire. Cred că asta înseamnă revista Normaliştii pentru cei care lucrează la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi: o bucurie şi o împlinire. Să dea Dumnezeu să fie aşa şi pe mai departe! (Ierodiacon Mihail, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, Braşov).

Şcoala noastră în sărbătoare

Ne bucurăm pentru a nu ştiu câta oară că suntem normalişti…E un sentiment de bine, de mândrie,

aproape o sărbătoare zilnică să venim pe aleea străjuită de castani, să intrăm în clase, să ne întâlnim cu profesorii noştri…

Şcoala ne învaţă mai ales exprimarea de sine. Şi chiar dacă trăim într-un timp al incertitudinilor, chiar dacă societatea mereu în tranziţie modifică structuri şi imprimă direcţii neexplorate, suntem absolut siguri de un fapt: şcoala noastră este cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla. De aceea, la ceas aniversar, îi dorim din toată numai bine! La mulţi ani, şcoală dragă!

Colectivul de elevi al redacţiei revistei Normaliştii

« Urez Şcolii Normale „Vasile Lupu”, distinşilor ei profesori şi elevilor ei, revistei Normaliştii la mulţi

ani, rodnici, fericiţi! Vivat, crescat, floreat!” (prof. univ. dr. Nicolae Creţu, Universitatea „AL. I. Cuza”, Iaşi)

„Vă rog să-mi permiteţi, domnule director, Viorel Paraschiv, să vă transimt Dumneavoastră, cadrelor

didactice şi elevilor şcolii multă sănătate, bucurii şi împliniri cât mai multe şi mai mari cu prilejul celor 150 de ani de la întemeierea Şcolii Normale „Vasile Lupu”!”

(Prof. univ. dr. Ioan Bontaş, Universitatea Ecologică, Bucureşti)

39

2005 - ANUL ŞCOLII NORMALE VASILIENE Programul manifestărilor

Ianuarie • 15, Aniversări eminesciene - Spectacol în parteneriat cu Casa de Cultură a Municipiului şi Muzeul memorial

Eminescu. Coordonatori, prof. Viorel Bârleanu şi Eugenia Drişcu. • 18, Conferinţa Dialectica fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu şi a lui Mircea Eliade, susţinută de conf. dr.

Nicolae Creţu, Facultatea de Litere a Universităţii Al. I. Cuza Iaşi. Organizatori, prof. Mariana-Georgeta Purţuc şi Elena Mănucă.

• 21-23, Simpozionul regional de didactica limbii şi literaturii române, organizat în parteneriat cu Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei -Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic din Universitatea Al. I. Cuza Iaşi. Coordonatori, prof. Mariana-Georgeta Purţuc, prof. Elena Mănucă.

• 26-30, Zilele Şcolii Normale Vasiliene. Coordonatori, prof. Viorel Paraschiv şi Mihaela Ungureanu. Februarie

• 10-25, Tradiţie şi modernitate în manifestările culturale. Întâlniri cu scriitori şi critici literari. Coordonator, prof. Eugenia Drişcu.

• 22, Ziua mondială a mişcării scout. Masă rotundă - Cercetăşia şi şcoala, coordonator proiect, prof. Viorel Paraschiv şi Adrian Timofti. Lansarea cărţii Introducere în cercetăşie, autor prof. Viorel Paraschiv

Martie • Conferinţă, recital de muzică şi poezie Dimensiuni ale sacrului în literatură, muzică şi arte plastice - invitaţi conf.

dr. Doru Scărlătescu, prof.dr. V. Dancă şi prof. dr. Petru Semen. Coordonator, prof. Mariana-Georgeta Purţuc. • 10, Concurs interdisciplinar – Vot pentru cultură. Coordonatori: prof. Amalia Romilă şi Eugenia Drişcu.

Aprilie • 1-2, Simpozion Naţional Didactica ariei curriculare. Om şi societate – coordonatori, prof. Elena Covrig, Mihaela

Ungureanu, Doina Balan, Lucian Moraru, Viorel Paraschiv, Irina Zaharia şi Paul Budău. • 9-10, Cupa Primăverii, competiţii sportive desfăşurate în aer liber: baschet, cros, ciclocros, tenis de masă,

badminton, fotbal, şah şi orientare turistică. Demonstraţii de baseball şi softball. Organizatori, prof. Ştefania Pânzaru, Reta Costin, Ion Marinescu, Adrian Rusu şi Viorel Paraschiv.

Mai • Lucian Balga - 110 ani de la naştere, sesiuni de comunicări şi referate ale elevilor şi profesorilor, recital de

poezie.Coordonatori, prof. Elena Axinte şi Mariana-Georgeta Purţuc. • 26, Serbarea absolvenţilor. Coordonatori, prof. Viorel Bârleanu, Gheorghe Honciuc, Maria Borş şi Elena Motaş. • 28-29, Excursia semestrială a profesorilor pe un itinerar până la Blaj. Organizatori, prof. Luminiţa Popa şi Viorel

Paraschiv. Iunie

• 3-6, Festivalul naţional de teatru pentru liceeni ORPHEUS, ediţia a II-a. Coordonatori, prof. Elena Mănucă şi Gabriela Petrache.

• 15, Concursul naţional de poezie Eminescu – poetul şi lumea, ediţia a II-a. Coordonatori, prof. Elena Mănucă şi Gabriela Petrache.

• 17, Ziua învăţătorului. Dezvelirea busturilor foştilor directori Constantin Meissner şi Ioan Mitru.Coordonatori, prof. Viorel Paraschiv, Mimia Manolache şi Mihaela Ungureanu.

Iulie- august • Campul internaţional Agapia 2005 - organizat de cercetaşii normalişti. Coordonatori, prof. Viorel Paraschiv şi

Adrian Timofti. • Tabere şcolare montane. Coordonatori, prof. Oana Niculiţă şi Daniela Popescu.

Septembrie • Parteneriatul comunitar - masă rotundă a ONG-urilor care sprijină educaţia. Coordonatori, prof. Daniela-Anca

Ciobanu, inst. Mimia Manolache şi prof. Viorel Paraschiv. Parteneri Asociaţia Normaliştilor Ieşeni – ANI şi Asociaţia Comunitară a Cercetaşilor din România - AcoCeRo.

Octombrie • 14-16, Zilele Iaşului. Concursul internaţional de proiecte de mediu ale elevilor de gimnaziu - Memorialul Iulian

Rick. Ediţia I. Coordonatori, prpf. Oana Niculiţă, Corina Gheorghiţă, Gabriela Niculescu, Mircea Agrigoroaie şi Viorel Paraschiv.

Noiembrie • 29-30, Practici de Sântandrei, expoziţie şi spectacol desfăşurat în parteneriat cu Complexul Muzeal Naţional Palatul

Culturii - Muzeul de Etnografie al Moldovei şi Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi. Coordonator, prof. Maria Agapi.

Decembrie • 10, Actualitatea clasicilor. Dialoguri peste timp – evaluarea megaproiectului şi decernarea diplomelor de excelenţă

partenerilor şi colaboratorilor. Coordonatori, prof. Elena Mănucă şi Gabriela Petrache. • 15, Serbare aniversară 150 de ani de la înfiinţarea Şcolii preparandale de la Trei Ierarhi. Acordarea medaliilor

jubiliare şi alte manifestări culturale. Coordonatori, prof. Viorel Bârleanu, Gheorghe Honciuc, Maria Borş, Mihaela Ungureanu, Viorel Paraschiv.

40

Redactor şef: prof. drd. Eugenia Drişcu

Secretar general de redacţie:

prof. dr. Doina Balan

Redactori:

Elevi: Cătălina Borcilă, Irina Enache, Horia Mărăgărint Curteanu, Alexandra Georgiana Florea, Cătălina Rotaru, Corina Romaşcanu, Valentina Munteanu, Andreea Vieru, Alexan-dra Zanet

Culegere texte: Adelina Lupan

Profesori: Anamaria Gînsac, drd. Elena Mănucă, dr. Gabriela-Lucia Munteanu, drd. Viorel Paraschiv, drd. Mariana Purţuc

C O L E C T I V U L R E D A C Ţ I O N A L

Tehnoredactare şi coperta: Cătălin Gheorghiu

Capela Şcolii Normale

revista sc normala nr. 5

Documents