restructurarea sistemelor bancare

Cuprins......................................................................................1Capitolul 1. RESTRUCTURAREA SISTEMELOR BANCARE ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE......................................3

1.1. Strategii de restructurare bancară şi costurile restructurării sistemelor bancare.....................................5

1.1.1. Restructurare şi recapitalizare..........................................5

1.1.2. Restructurare şi lichidare.......................6 1.2. Valorificarea creditelor neperformante şi rolul Agenţiilor de Valorificare a Activelor Bancare în procesul de restructurare................................................121.3. Rezultatele restructurării bancare şi gradul de

implementare a reformelor în domeniul bancar..........151.3.1. Calitatea activelor

bancare.................................................151.3.2. Adecvarea capitalului...........................161.3.3. Intermedierea financiară......................161.3.4. Eficienţa bancară..................................17

Capitolul 2. PRIVATIZAREA SECTORULUI BANCAR..........212.1. Considerente principale privind privatizarea. Obiective şi metode...........................................................................21

2.2. Avantaje şi metode ale privatizării sectorului bancar................................................................................26

2.2.1. Avantajele privatizării sectorului bancar...................................................26

2.2.2. Metode de privatizare...........................26 2.3. Privatizarea bancară în ţările în tranziţie......................30 2.3.1. Consideraţii generale............................30 2.3.2. Situaţia privatizărilor bancare în ţările în tranziţie.................................................36Capitolul 3. REFORMA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA. RESTRUCTURARE ŞI PRIVATIZARE......................................................51 3.1. Restructurarea sistemului bancar din România...........51 3.2. Rezultatele restructurării sistemului bancar.................54 3.2.1. Evoluţia numărului de bănci.................54 3.2.2. Evoluţia structurii de proprietate a sistemului bancar..................................56 3.2.3. Evoluţia capitalului bancar...................57 3.2.4. Evoluţia indicatorilor financiari şi de prudenţă bancară...................................58

3.2.5. Evoluţia creditul bancar....................................................59

1

3.2.6. Evoluţia grupurilor bancare..................................................613.3. Privatizarea bancară în România...................................62 3.3.1. Aprecieri generale.................................62 3.3.2. Obiectivele privatizării. Cadrul general de privatizare în România.....................66 3.3.3. Modalităţi de privatizare bancară în România................................................67 3.3.4. Autorizarea, reglementarea şi supravegherea activităţii bancare în România. Limite în procesul de privatizare.............................................70 3.3.5. Realizări ale procesului de privatizare în perioada 200-2002................................75 3.3.6. Privatizarea BRD – Groupe Société Générale................................................76 3.3.7. Privatizarea Banc Post..........................78 3.3.8. Privatizarea Băncii Agricole.................................................81 3.3.9. Aspecte pozitive ale privatizării bancare în România............................................82

CAPITOLUL 4. REZULTATELE ŞI PERSPECTIVELE PROCESELOR DE REFORMĂ BANCARĂ. CONCLUZII ŞI PROPUNERI..........................84BIBLIOGRAFIE........................................................................93

2

CAPITOLUL 1 RESTRUCTURAREA BANCARĂ ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE

Construcţia unor sisteme bancare moderne şi competitive în aceste ţări a

debutat prin separarea activităţii băncii centrale de cea a băncilor comerciale. În

timp ce banca centrală are drept misiune fundamentală elaborarea politicii

monetare şi supravegherea prudenţială a băncilor comerciale pentru evitarea

riscului sistemic, băncile comerciale au drept scop, in principal, realizarea

intermedierii financiare şi gestionarea riscurilor generate de atragerea şi plasarea

resurselor. De asemenea, pentru asigurarea stabilităţii sistemelor bancare au fost

promovate, în aceste ţări, politici prudenţiale şi de supraveghere specifice1,

numai că lipsa de experienţă asociată cu gradul scăzut de capitalizare au limitat

efectele benefice ale implementării acestora.

Un sistem financiar robust, înzestrat cu instituţii financiare puternice,

este crucial pentru menţinerea stabilităţii în situaţii financiare instabile. Crizele

recente din Asia si Rusia, schimbările rapide ale produselor financiare în tările

dezvoltate sau construirea unor sisteme financiare unitare în ţările în tranziţie

din Europa Centrală şi de Est, toate acestea accentuează necesitatea şi

menţinerea unui cadru financiar puternic2.

În prezent, una din cele mai importante caracteristici ale sistemelor

bancare din ţările Europei Centrale şi de Est o reprezintă gradul ridicat de

implicare străină, sub forma reprezentanţelor şi filialelor. Aceasta se explică, pe

de o parte, prin faptul că legislaţiile bancare din aceste ţări au fost liberalizate,

iar pe de altă parte, prin oportunităţile de afaceri pe care sistemele bancare din

regiune le prezintă pentru băncile străine.

1 Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader „Monedă, Bănci, Credit”, Editura Universitară, Bucureşti 2005, pag. 1402 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, „Noii economişti în România”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 389

2

3

Deşi măsurile de restructurare a sistemelor bancare au fost în linii mari

aceleaşi, totuşi demararea lor şi ritmul în care s-au aplicat au fost diferite de la o

ţară la alta datorită, în principal, a trei mari cauze1:

• caracteristicile fiecărui sistem bancar care au afectat decizia de a

restructura sau lichida băncile falimentare;

• volumul creditelor neperformante moştenite care a afectat calitatea

portofoliului de credite;

• maniera în care au fost concepute şi implementate strategiile procesului

de restructurare.

Este cunoscut faptul că falimentul unei bănci2 care detine o pondere

semnificativă din totalul activelor bancare reprezintă un risc major pentru orice

sistem bancar şi cu atât mai mult pentru unul aflat în plin proces de

restructurare. Interdependenţele specifice acestui domeniu şi percepţiile

sensibile care pot afecta încrederea depondenţilor pot antrena un efect de

contagiune, afectând sistemul bancar în ansamblu. Iată de ce procesul de

restructurare implementat în timp util este determinant pentru reducerea

riscului sistemic.

Băncile, datorită „calităţii lor de intermediar principal în relaţia

economii-investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică”3, reprezintă o

categorie aparte de instituţii financiare, care asigură lichiditate şi servicii de

plăţi, formează o modalitate de transmisie a politicii monetare şi exercită

disciplină financiară asupra debitorilor.

Prin bancă se înţelege „persoana juridică autorizată să desfăşoare, în

principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi

în cont propriu”4.

1 Dardac Nicolae, „Restructurări şi privatizări bancare”, Catedra de Monedă ASE, Bucureşti, 2004, pag. 42 Dănilă Nicolae, „Privatizarea băncilor”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 793 Şaguna Dan Grosu, Florescu Viorel, „Drept financiar şi fiscal”, Editura Ecologică, Bucureşti, 2000, pag. 1914 Legea nr. 58/1998 publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 23.03.1998, cu modificările şi completările ulterioare2

3

4

4

1.1 Strategii de restructurare bancară şi costurile restructurării sistemelor bancare

Strategia reprezintă un proces complex, care înmănunchează obiective,

activităţi şi decizii privind direcţia de orientare a eforturilor, căile de urmat,

politicile şi instrumentele folosite pentru realizarea unui ţel final, într-o perioadă

de timp determinată1.

În principal, două au fost strategiile utilizate de respectivele ţări pentru

transformarea sistemelor lor bancare şi funcţionarea lor pe principiile economiei

de piaţă:

♦ restructurare şi recapitalizare

♦ restructurare şi lichidare

Restructurarea şi recapitalizarea a fost utilizată cu precădere de către

ţările central şi est europene. Deoarece în aceste ţări activele băncilor cu capital

autohton deţineau ponderea cea mai mare în totalul activelor bancare, soluţia

recapitalizării2 a fost cea mai potrivită, eventuala lor lichidare antrenând costuri

foarte mari. În plus, băncile nou create, în majoritatea lor cu capital străin nu au

ridicat probleme deosebite de supraveghere şi în consecinţă nu au antrenat

costuri cu aceasta. Au fost, şi unele excepţii, în cazul Bulgariei şi României,

unde crizele bancare din anul 1996-1997, respectiv 19993, au determinat

autorităţile să procedeze la lichidarea lor sau la preluarea activelor lor de către

alte bănci (în cazul Bancorex-ului).

Restructurarea şi lichidarea a fost aplicată, îndeosebi, de ţările baltice şi

de cele membre ale CSI. În respectivele ţări sistemele de garantare a depozitelor

erau limitate sau inexistente şi drept urmare costurile antrenate de lichidarea

băncilor „bolnave” au fost reduse. În plus, băncile erau în majoritatea lor nou

1 Berea O. Aurel, „Strategie bancară”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, pag. 59 2 Idem sursa 1, pag. 193 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 79

2

3

5

create şi cu o cotă mică de piaţă şi cu o situaţie financiară precară. În acest

context lichidarea a fost soluţia cea mai potrivită pentru asanarea sistemelor

bancare din respectivele ţări.

În procesul de reorientare a activităţii bancare o semnificaţie majoră o

are conturarea opţiunilor strategice în organizarea şi dezvoltarea unor bănci

puternice.

În literatura de specialitate se consideră aplicarea unei strategii

defensive1 în următoarele situaţii: o relativă instabilitate în plan economic şi

politic; un nivel relativ al inflaţiei de cca. 50-60% anual; o descreştere uşoară a

PIB de 4-5% anual sau o staţionare din punct de vedere al creşterii acestuia; o

activitate economică restrânsă a firmelor şi o lipsă de stabilitate în ceea ce

priveşte sistemul bancar.

Prin sistem bancar se înţelege „totalitatea instituţiilor cu funcţii de

bancă, care acţionează pe teritoriul unui stat, tehnicile şi operaţiunile bancare

dezvoltate de acestea precum şi ansamblul reglementărilor privitoare la comerţul

de bancă”2.

Strategia ofensivă3 se aplică, în condiţiile unui scenariu de piaţă, astfel:

atunci când se realizează o relativă stabilitate pe plan economic, financiar şi

politic; practicarea unei politici monetare de succes; o creştere a PIB de

minimum 4-5%; o descreştere însemnată a nivelului inflaţiei, care să reprezinte

nu mai mult de 15-20%; consolidarea sistemului bancar şi a componentelor sale;

întărirea economico-financiară şi a capacităţii de export a firmelor.

Indiferent de strategia folosită, restructurarea sistemelor bancare vizează,

în principal, trei aspecte, respectiv are trei componente:

a) restructurarea instituţională;

b) restructurarea financiară;

c) restructurarea operaţională.

1 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 33 2 Gust Marius, „Management bancar”, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2003, pag. 493 Idem sursa 12

3

6

a) Restructurarea instituţională

Procesul de restructurare instituţională presupune stabilirea cadrului

legal şi de reglementare prudenţială, alinierea la standardele internaţionale de

contabilitate şi supraveghere bancară. Aplicarea acestor reglementări

instituţionale şi prudenţiale a permis în bună măsură o evaluare corectă a

creditelor neperformante şi a vulnerabilităţii sistemelor bancare din respectivele

ţări, efectele fiind benefice pentru toţi actorii pieţei bancare. Au avut loc

recapitalizări, fuziuni, lichidări etc., toate contribuind în cele din urmă, la o

consolidare a cadrului instituţional.

De exemplu, Ungaria a fost printre primele ţări care a introdus legea

bancară şi cea a falimentului şi un nou sistem contabil (1991) toate contribuind

la o mai bună clasificare a creditelor şi a constituirii provizioanelor, a

expunerilor mari etc.

b) Restructurarea financiară

Are ca obiectiv reinstaurarea viabilităţii financiare a sistemului bancar,

paralel cu dezvoltarea ofertei de produse şi servicii, cu accent pe măsurile ce

vizează îmbunătăţirea solvabilităţii şi profitabilităţii băncilor din sistem.

Caseta nr. 1

Selectarea celor mai adecvate instrumente de restructurare

financiară1 trebuia să se facă în funcţie de condiţiile legale, instituţionale şi de

piaţă specifice fiecărei ţări şi să răspundă unor cerinţe minime:

• să fie uşor de implementat şi să aibă în vedere caracterul limitat al

resurselor financiare;

• să combine eficient costurile pe termen scurt cu cele pe termen lung;

• să răspundă unei politici macroeconomice bazate pe creştere;

• să asigure o repartizare corectă a pierderilor generate de acest proces

între toţi cei implicaţi (acţionari, clienţi, banca centrală, guvern etc.);

• să antreneze o creştere a responsabilităţii managerilor în administrarea

băncii şi în limitarea acumulării de credite neperformante pe viitor etc.

1 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 378

7

Instrumentele de restructurare se pot grupa în două categorii:

furnizarea de lichidităţi de către banca centrală către băncile din sistem aflate în dificultate şi la dobânzi subvenţionate

onorarea datoriilor întreprinderilor de stat de către guvern sau anularea acestora şi preluarea la datoria publică

swap-ul creditelor neperformante cu obligaţiuni1

credite pe termen lung

majorări de capital

emisiuni de obligaţiuni

vânzări şi fuziuni

lichidări

reevaluări de active

c) Restructurarea operaţională

Are ca obiectiv reclădirea şi consolidarea încrederii deponenţilor în

sistemul bancar şi vizează, în principal, trei aspecte majore:

- îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste;

- utilizarea celor mai performante metode de evaluare şi gestionare a

riscurilor;

- evoluarea riguroasă a costului creditelor.

Pentru atingerea acestui obiectiv, procesul de restructurare operaţională

s-a concretizat în: lichidarea sau închiderea băncilor neperformante; schimbarea

echipei manageriale şi privatizarea bancară.

Caseta nr. 2

Trei au fost principalele strategii de restructurare operaţională:

• recapitalizare şi privatizare;

• închiderea băncilor fără recapitalizare;

• privatizare prin vânzarea băncilor la investitori străini.

Ţările central şi est europene au adoptat strategia recapitalizării băncilor

ca o condiţie esenţială în vederea pregătirii pentru privatizare. S-a optat pentru

această alternativă pornindu-se de la principiul potrivit căruia mărimea băncii ar 1 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 25

8

Instrumente administrative

Instrumente de piaţă

putea antrena prăbuşirea întregului sistem bancar în caz de faliment. Practica a

confirmat faptul că în ţările în care băncile cu probleme au fost menţinute în

sistem au antrenat costuri foarte mari pentru contribuabili (în cazul României).

Ţările din fostul spaţiu sovietic au optat pentru o altă strategie si anume

cea de închidere a băncilor insolvabile, fără a fi recapitalizate. În aceste ţări,

datorită gradului redus de intermediere nu s-au înregistrat crize majore, costurile

fiscale şi de restructurare fiind mult mai mici.

În ţările unde restructurarea operaţională a presupus privatizarea prin

vânzarea la investitori străini cu reputaţie internaţională s-a dovedit cea mai

bună strategie pentru îmbunătăţirea guvernanţei corporatiste şi a concurenţei,

pentru creşterea calităţii managementului.

Principalele greşeli care au antrenat costuri mari cu reforma sistemelor

bancare în respectivele ţări pot fi sintetizate astfel:

- în ce priveşte restructurarea instituţională: neiniţierea de măsuri de

reglementare şi supraveghere prudenţială înainte de începerea

intervenţiilor guvernamentale în toate ţările, cu excepţia Poloniei şi

Estoniei;

- în ce priveşte restructurarea financiară:

♦ recapitalizări repetate (Bulgaria, Cehia, Ungaria, România);

♦ injecţii de lichiditate ale băncilor centrale în băncile insolvabile

(Bulgaria, Estonia, Letonia, România);

♦ încercări de salvare a unor bănci considerate prea importante

pentru a da faliment (Ungaria, România);

♦ recapitalizări din surse private (Cehia);

- în ce priveşte restructurarea operaţională:

♦ neîmbunătăţirea managementului ca urmare a privatizării sau

restructurării (Bulgaria, Cehia, România);

♦ păstrarea echipelor manageriale ale băncilor care au primit sprijin

financiar guvernamental (Estonia, Lituania, România);

9

♦ necondiţionarea sprijinului guvernamental de realizarea

restructurării operaţionale (Ungaria).

Obiectivul fundamental al amplului proces de restructurare la care au

fost supuse sistemele bancare în aceste ţări l-a reprezentat păstrarea unui nivel

de încredere ridicat din partea deponenţilor.

Procesul de restructurare antrenează costuri şi generează venituri.

Costurile sunt legate în principal, de injectarea de lichidităţi către băncile aflate

în dificultate, de preluarea creditelor neperformante la datoria publică, de

neîndeplinirea standardelor de adecvare a capitalului şi de garantarea, eventual a

obligaţiilor asumate de băncile în cauză. Veniturile sunt reprezentate de

încasările obţinute ca rezultat al privatizării şi din recuperarea creditelor

neperformante. După deducerea acestor încasări din costurile brute rezultă

costurile nete. Odată evaluate costurile brute şi nete şi acceptate pierderile de

către cei implicaţi se pune problema repartizării lor cât mai echitabile, dar care,

în final sunt suportate de contribuabili.

Este cunoscut faptul că schemele de garantare a depozitelor1 au drept

scop să protejeze deponenţii împotriva pierderilor şi în consecinţă să menţină

încrederea publicului în sistemul bancar. În multe situaţii, însă, guvernele din

unele ţări au practicat dobânzi real negative şi au transferat în mod deliberat

aceste pierderi pe seama deponenţilor.

Costurile procesului de restructurare bancară ca pondere în PIB au

înregistrat valori diferite. Astfel, în unele ţări central şi est europene acestea au

reprezentat: 41,6% din PIB în Bulgaria; 25,4% din PIB în Cehia; 7,4% din PIB

în Polonia; 30,30% din PIB în Macedonia; 12,1% din PIB în Ungaria. În ţările

baltice aceste valori au fost mult mai mici (1,9% în Estonia; 2,7% în Letonia;

3,1% în Lituania)2.

Costurile restructurării se pot grupa în două categorii din punct de vedere

al acoperirii (suportării) lor şi anume:

a) costuri suportate de guvern şi banca centrală;

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 10 2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 10

10

b) costuri cu garantarea (asigurarea depozitelor).

a) costuri suportate de guvern şi banca centrală

În principal, costurile restructurării sunt generate de recapitalizarea

băncilor şi se referă la: preluarea creditelor neperformante la datoria publică în

contrapartidă cu titluri de stat emise şi puse la dispoziţia băncilor respective;

furnizarea de lichidităţi sau transfer de active imobiliare către băncile

comerciale; plata dobânzilor aferente titlurilor de stat emise şi aflate în

portofoliul băncilor; asumarea datoriilor companiilor de stat; oferirea de garanţii

la creditele interbancare etc. În perioada 1991-2000 aceste costuri preluate la

datoria publică s-au situat ca pondere în PIB, între 5 şi 27% în ţările central şi

est europene (cele mai mari), între 0,1 şi 18% pentru ţările CSI şi între 1 şi 3%

pentru ţările baltice.

b) costuri cu garantarea (asigurarea depozitelor)

Se ştie că schemele de garantare a depozitelor au un rol important în

menţinerea stabilităţii şi credibilităţii sistemelor bancare, scopul lor fiind acela

de a proteja deponenţii atunci când o bancă intră în faliment. Existenţa lor poate

reduce riscul de „fugă a depozitelor”, contribuind astfel, la funcţionarea

mecanismelor de creditare şi la ieşirea băncilor „bolnave” din sistem. O

problemă pe care o generează poate fi cea a hazardului moral, situaţie în care

băncile aflate la limita insolvabilităţii se pot angaja în activităţi riscante, iar

deponenţii, odată ce ştiu că sunt asiguraţi nu vor fi suficient de motivaţi în

selectarea băncilor şi în monitorizarea situaţiei financiare a acestora. Experienţa

însă, ne oferă suficiente posibilităţi de limitare a hazardului moral şi anume:

• limite maxime pentru asigurarea depozitelor;

• prime de risc bazate pe riscul băncilor;

• îmbunătăţirea guvernării corporatiste;

• promovarea transparenţei informaţiilor financiare;• promovarea unei

politici ferme în domeniul reglementării şi supravegherii, cu proceduri

11

flexibile care să permită închiderea rapidă a băncilor „bolnave”

minimizându-se astfel, costurile cu asigurarea depozitelor.

1.2 Valorificarea creditelor neperformante şi rolul AVAB în procesul de restructurare

Valorificarea activelor neperformante este un proces care presupune

alegerea celei mai bune strategii în măsură să ofere stimulente pentru bănci în

gestionarea corectă a creditelor şi se sprijină pe reglementări eficiente privind

falimentul, gajul şi lichidarea băncilor „problemă”.

Strategiile de valorificare a creditelor neperformante sunt de două tipuri:

centralizată şi descentralizată.

În primul caz, cel al strategiei centralizate, costurile fiscale ale agenţiei

de valorificare a activelor bancare (AVAB) sunt, de regulă, operaţionale,

strategia centralizată fiind folosită cu precădere în Cehia şi Slovacia1.

Avantajele2 acestei strategii constau în principal în creditele recuperate

care reprezintă venituri ale statului, ruperea relaţiei „intime” dintre creditori şi

debitori în vederea iniţierii uneia profesionale şi înlăturarea rapidă a creditelor

neperformante pentru pregătirea băncilor în vederea privatizării. Dezavantajul

major constă în perpetuarea hazardului moral şi implicit a aceluiaşi

comportament inadecvat, deoarece băncile pot realiza un transfer nesfârşit al

creditelor neperformante către agenţia de valorificare.

În cel de al doilea caz, cel al strategiei descentralizate, costurile fiscale

indirecte sunt încasări pierdute pe care statul le-ar fi primit de la agenţia de

restructurare. Acest tip de strategie este larg folosit în Polonia. Totuşi, aceste

venituri pierdute depind de schemele de împărţire a încasărilor între bănci şi

Guvern. Schemele rezultate au ca obiectiv producerea stimulentelor puternice ca

banca să urmărească debitorii frauduloşi şi/sau să gestioneze orice gaj în mod

corespunzător. Indiferent de strategia utilizată, rata recuperării creditelor

neperformante s-a situat între 3% şi 17% (Polonia).

1 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 262 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 12

12

În Cehia, rata de recuperare a fost de numai 5% într-o perioadă de 7 ani.

Kazakstan, Kirghystan şi Lituania au folosit strategii asemănătoare în scopul

reducerii costurilor fiscale ale procesului de restructurare.

În timp ce strategia centralizată abordată de Ungaria a eşuat la scurt timp

după iniţiere, autorităţile au ales calea descentralizării prin solicitarea băncilor

să-şi creeze propriile departamente de recuperare a creditelor. Bulgaria a

promovat o strategie asemănătoare ca o precondiţie pentru a fi recapitalizate.

Estonia a obţinut rezultate bune prin separarea „băncii rele” care deţinea

creditele neperformante şi transformarea acesteia într-o agenţie de restructurare

cu un mandat limitat. Lituania a reuşit să se situeze la un nivel de recuperare de

5,2% după 4 ani de eforturi în îmbunătăţirea cadrului economic şi financiar.

În evoluţia sa istorică, creditul a cunoscut mai multe forme care, deşi au

apărut treptat în timp ca răspuns la diverse nevoi, au avut sau au şi perioade de

coexistenţă în viaţa economică a omenirii1. În prezent, o pondere importantă a

creditului este reprezentată de portofoliul creditelor neperformante2, moştenite

de sistemele bancare care aparţin, în special, economiilor ţărilor aflate în

tranziţie.

În cadrul procesului de restructurare administrarea creditelor

neperformante este esenţială.

Caseta nr. 3

S-au conturat, astfel, două strategii:

• una centralizată, caz în care gestionarea creditelor neperformante este transferată la o entitate distinctă, numită agenţie de valorificare a activelor bancare. Această strategie a fost aplicată în ţări ca Ungaria, Cehia, Slovacia, Macedonia, Lituania, România.

• alta, descentralizată, situaţie în care administrarea creditelor neperformante rămâne de competenţa băncii care a acordat credite numai dacă aceasta are capacitatea să-şi îmbunătăţească raporturile de credit cu clienţii debitori şi în consecinţă, să-şi recupereze sumele restante. Această strategie a fost aplicată în ţări ca Bulgaria, Polonia, Estonia.

1 Hoanţă Nicolae, „BANI&BĂNCI”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag 1192 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 14

13

Agenţiile de valorificare a activelor bancare sunt structurate în funcţie de

scopul urmărit în două categorii:

• agenţii de depozitare a activelor bancare;

• agenţii de restructurare a activelor bancare.

În primul caz, agenţiile respective au drept scop deposedarea acelor

active, care prin natura lor se pot transforma relativ uşor în lichidităţi şi care

provin ca rezultat al recapitalizării băncilor1. În categoria acestor active

includem pe cele care pot fi uşor titlurizate, cu condiţia ca acestea să fie bine

administrate pentru a-şi conserva valoarea. În caz contrar chiar şi debitorii buni

platnici vor fi în incapacitate de a rambursa împrumuturile, respectiv să-şi achite

datoriile la scadenţă.

În al doilea caz, agenţiile de restructurare2 au drept scop atât

restructurarea cât şi valorificarea creditelor neperformante (creanţelor)3

înregistrate de clienţii insolvabili înaintea vânzării acestora.

A doua strategie, cea descentralizată, separă banca în cauză în două

unităţi distincte, banca „bună”, care gestionează activele curente şi banca „rea”

care se constituie fie ca o divizie (sucursală) a băncii respective, fie ca entitate

distinctă administrată de agenţia de valorificare a activelor bancare. Se optează

pentru prima variantă în situaţia în care ofiţerul de credite care administrează

contul clientului care a înregistrat credite neperformante cunoaşte foarte bine

situaţia economică şi financiară a acestuia şi posibilităţile de redresare.

1.3 Rezultatele restructurării bancare şi gradul de implementare a reformelor în domeniul bancar

Îmbunătăţirea calităţii portofoliilor de active este reflectată prin

următorii indicatori: scăderea ponderii creditelor neperformante în total credite;

reducerea volumului activelor restante şi îndoielnice în raport cu capitalurile

proprii şi activele totale ale societăţilor bancare şi ponderea capitalului în total

active. Reducerea ponderii împrumuturilor neperformante a fost rezultatul

1 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 3822 OUG nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor 3 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag 382

14

transferării acestor împrumuturi la agenţiile de valorificare a activelor bancare şi

implicit a unor părţi importante din portofoliile băncilor cu probleme şi scoaterii

în afara bilanţului a creditelor şi dobânzilor aferente contractelor de credit cu

formula executorie. Expunerea ex-post a băncilor faţă de riscul de creditare este

reflectată în ponderea împrumuturilor neperformante în total împrumuturi. S-a

înregistrat un real progres în rezolvarea problemei creditelor neperformante;

nivelul acestora scăzând de la un maxim de 92% (Kyrgystan), 60% (Cehia) la o

medie de 8-10% în ţările central şi est europene şi chiar mai mică, în ţările foste

sovietice sau baltice (5-6%).

Creditele neperformante au scăzut mult în Letonia şi Estonia, dar s-au

menţinut la un nivel mai ridicat în Lituania.

De asemenea, şi ţările CSI şi-au îmbunătăţit acest indicator, excepţie

făcând Ucraina, ceea ce reflectă un proces lent de restructurare.

Conform reglementărilor de prudenţă bancară implementate, sistemele

bancare sunt adecvat capitalizate. Nivelul adecvării capitalului ilustrează

măsurile de recapitalizare a băncilor, prin injecţii de capital sau din alte surse,

precum şi majorarea capitalului minim obligatoriu impus de normele în vigoare.

Acolo unde injecţiile de capital nu s-au efectuat cu preponderenţă sistemele

bancare au marcat totuşi rezultate pozitive de restructurare (cazul ţărilor baltice).

Deşi indicatorul adecvării capitalului s-a situat la niveluri destul de mari în

Bulgaria (37%), Cehia (12%), Polonia (15%), Kazakstan (27%), această situaţie

trebuie privită cu anumite rezerve datorită regulilor de clasificare a activelor mai

puţin constrângătoare. De asemenea, trebuie amintit că sistemele bancare în

tranziţie nu au luat în mare măsură în considerare riscul de piaţă, care reprezintă

un element important în condiţiile unei pieţe bancare competitive.

Progrese s-au realizat şi în cazul intermedierii financiare, dar totuşi în

comparaţie cu ţările OECD aceasta este redusă. Intermedierea financiară este

ilustrată prin ponderea creditului în PIB, precum şi prin ponderea agregatului

monetar M2 în PIB. Dacă ţările OECD înregistrează niveluri de 80% şi respectiv

90% pentru indicatorii amintiţi mai sus, în ţările în tranziţie aceşti indicatori

15

arată o tendinţă fluctuantă în intervalul 10-30%. Recomandările FMI şi BERD

arată că ţările în tranziţie ar fi trebuit să înregistreze un nivel de cel puţin 30%

pentru ponderea creditului în PIB.

Marja de dobândă reprezintă principalul indicator al eficienţei bancare

şi în acelaşi timp indicatorul indirect al profitabilităţii băncilor. În ţările central

şi est europene precum şi în cele baltice, spread-ul a cunoscut valori

semnificative la începutul tranziţiei, dar a scăzut semnificativ în ultimii ani.

Trebuie subliniat, că deşi această situaţie reflectă o creştere a eficienţei bancare,

nivelul ţărilor OECD nu a fost atins. În schimb, ţările foste membre ale URSS au

păstrat o bună perioadă marjele de dobândă la niveluri mari, de aproximativ 20-

30%, care reflectă lipsa de concurenţă, slaba guvernanţă internă şi ineficienţă

ridicată1.

Totodată, ponderea în PIB a creditelor acordate de băncile centrale celor

comerciale a înregistrat o tendinţă constantă de scădere, înregistrând niveluri de

1-2% (în ţările baltice şi CSI) şi de 4-5% în ţările central şi est europene. Aceste

evoluţii reflectă de fapt, o îmbunătăţire a eficienţei activităţii bancare şi o

administrare mai bună a politicilor promovate de comunitatea bancară într-un

mediu economic bazat pe principiile pieţei.

Important este, alături de maniera în care au debutat reformele bancare,

şi măsura în care ele au fost implementate şi rezultatele obţinute. Se foloseşte în

acest scop metodologia BERD care a monitorizat ritmul şi stadiul acestor

reforme şi care atribuie calificative pe o scară de la 1 la 4, astfel:

• calificativ 1 arată un nivel redus al reformei, materializat doar prin

separarea activităţii băncii centrale de cea a băncilor comerciale;

• calificativ 2 arată că ţara respectivă are o monedă convertibilă la intern

şi că alocarea creditelor a fost liberalizată;

•calificativ 3 arată că ţara a adoptat norme de prudenţă bancară

reglementând procedura falimentului bancar2 şi stabilind constrângeri

bugetare tari;

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 182 Dănilă Nicolae, Berea A. Octavian, „Managementul bancar”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 156

16

• calificativ 4 indică atingerea standardelor instituţionale şi legislative

comune ţărilor europene dezvoltate, standarde cuprinse în Principiile

de Bază asupra Supravegherii şi Reglementării Bancare ale

Comitetului de la Basel.

Totodată, pentru a realiza un profit şi pentru a-şi putea continua

activitatea, băncile trebuie să-şi joace rolul de intermediari financiari în

economie. Pentru aceasta trebuie adoptate legi care să apere drepturile

creditorilor, să promoveze guvernanţa corporativă şi etica în afaceri. Nivelul

reformelor în aceste domenii este măsurat de BERD, la rândul său, pe o scară de

la 1 la 4+:

• calificativ 1 arată un nivel redus al reformei în ceea ce priveşte

constrângerile bugetare asupra firmelor şi adoptarea principiilor

guvernanţei corporative;

• calificativ 2 arată că s-au luat măsuri în privinţa eliminării subvenţiilor,

dar legile privind falimentul nu sunt funcţionale;

• calificativ 3 arată un nivel ridicat al reformei în ceea ce priveşte

constrângerile bugetare asupra firmelor, reglementarea falimentelor şi

adoptarea principiilor guvernanţei corporative;

• calificativ 4 indică atingerea standardelor instituţionale şi legislative

comune ţărilor dezvoltate.

O altă modalitate de măsurare a nivelului reformelor este ponderea

sectorului privat în ansamblul sectorului bancar.

Folosind criteriile amintite, BERD a clasificat ţările ce au întreprins

reforme în sectorul bancar în trei mari categorii:

• ţările Europei centrale şi ţările baltice (Croaţia, Cehia, Estonia,

Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), unde

liberalizarea şi reformele din sectorul bancar au avut loc concomitent

cu retragerea statului din activitatea de furnizare directă a serviciilor

bancare şi cu privatizarea societăţilor comerciale. Abordarea folosită

de ţările menţionate mai sus s-a dovedit a fi cea mai bună, deoarece

17

statul a sprijinit liberalizarea ratelor de dobândă şi impunerea normelor

de prudenţă bancară, în aşa fel încât rolul băncilor private în economie

a crescut continuu paralel cu consolidarea cadrului instituţional şi

legislativ pe care se sprijină acordarea de împrumuturi către firme.

• ţările Europei de Sud-Est (Bulgaria şi România) au adoptat o

abordare similară în ceea ce priveşte reforma bancară, deşi ritmul

reformelor a fost mai lent iar atenţia acordată dezvoltării sectorului

privat şi privatizării societăţilor comerciale a fost mai redusă. Această

situaţie reflectă, într-o mare măsură, condiţiile dificile cu care cele

două ţări s-au confruntat la începutul perioadei de tranziţie,

manifestate prin alocarea neraţională a resurselor, dezechilibre la nivel

macroeconomic, centralism mai puternic. Sistemele bancare ale

acestor ţări au rămas, o bună perioadă, o sursă de subvenţionare a

companiilor ce întâmpinau dificultăţi în activitatea desfăşurată. Ca

urmare, ritmul reformelor în sistemul bancar a fost mult încetinit,

normele de prudenţialitate bancară nefiind respectate întotdeauna.

Aceste practici au culminat cu crizele bancare din Bulgaria (1977) şi

România (1999) care au avut ca urmare intensificarea ritmului

reformelor.

• ţările CSI unde statul s-a retras mult mai rapid din activitatea de

furnizare directă a serviciilor bancare decât în celelalte state foste

comuniste. Această tendinţă a confirmat dorinţa noilor guverne de a

îndepărta cât mai repede spectrul guvernării sovietice centrale prin

privatizarea rapidă a deţinerilor statului (aşa cum s-a întâmplat în

Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan şi Ucraina şi, pe scară

mai redusă, în celelalte state ale CSI). Privatizarea rapidă a băncilor

existente şi proliferarea băncilor noi, fără impunerea unor reglementări

bancare stricte, a condus la apariţia unei categorii largi de bănci

neviabile, de dimensiuni reduse, având portofolii mari de credite

neperformante. Băncile privatizate au fost cumpărate de investitori

18

locali sau ruşi, achiziţionarea având la bază criterii politice. Auditul

internaţional nu este unanim acceptat în regiune1.

Analizând ansamblul economiilor naţionale din Europa Centrală şi de

Est, referitor la structurile sistemelor bancare din fiecare stat se pot desprinde

două concluzii: pe de o parte, ca numitor comun, se observă existenţa în toate

sistemele bancare moderne a două categorii de bănci – comerciale şi specializate

- , iar pe de altă parte, se disting particularităţi specifice fiecărui sistem bancar în

parte, determinate de contextul economic, politic şi social al ţărilor respective2.

CAPITOLUL 2 PRIVATIZAREA SECTORULUI BANCAR

2.1 Considerente generale privind privatizarea. Obiective şi metode

Privatizarea reprezintă procesul de transformare a proprietăţii

întreprinderilor de stat, respectiv de transfer din sectorul public către cel privat 1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 212 Berea A. Aurelian, „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003, pag. 19

19

al drepturilor asupra profiturilor reziduale care rezultă din activitatea

întreprinderii, corelat cu modificările de rigoare survenite în legislaţie. Efectul

imediat al privatizării este transferul monitorizării şi controlul managementului

firmei de la nivel guvernamental la cel al acţionarului1.

Caseta nr. 4

La modul general, principalele obiective ale privatizării2 sunt:

• îmbunătăţirea eficienţei prin creşterea competiţiei şi extinderea

posibilităţilor firmelor de a se împrumuta de pe piaţa de capital;

• reducerea necesarului de împrumut pentru sectorul public;

• atenuarea problemelor de plată ale sectorului public;

• diminuarea implicării guvernului în luarea deciziilor la nivelul

întreprinderilor;

• diversificarea structurii proprietăţii asupra activelor economice;

• încurajarea preluării acţiunilor de către salariaţi;

• redistribuirea venitului.

a) Crearea „adevăraţilor proprietari”

Principalul obiectiv economic al privatizării îl reprezintă crearea unor

deţinători viabili ai capitalului şi, prin urmare, îndreptarea obiectivelor

fundamentale ale proprietarilor întreprinderii spre o eficienţă sporită.

Crearea „adevăraţilor” proprietari nu este însă suficientă pentru a fi

siguri de schimbări în comportamentul managerilor. Acţionarii firmei trebuie să

aibă putere de decizie, iniţiativă şi să fie capabili să promoveze eficient

conducerea corporativă. În firmele mari, separarea proprietăţii de control duce la

nevoia de monitorizare şi stimulare a managerilor, astfel încât aceştia să

acţioneze în interesele firmei, deci conform intereselor acţionarilor. În cazul

proprietăţii private, managementul răspunde faţă de acţionari, deşi acţiunile sale

pot fi limitate de un organism de reglementare, în timp ce, în cazul proprietăţii

publice, managementul este monitorizat de către guvern.

b) Creearea instituţilor ce sprijină proprietatea privată

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 572 Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 15

20

Obiectivul principal în economiile în tranziţie nu este numai acela de a

schimba proprietatea sau conducerea, ci şi crearea unor instituţii ale unei

economii de piaţă private. Definiţiile drepturilor de proprietate, regulile şi

organismele de reglementare a proprietăţii private trebuie să fie create fie înainte

sau în timpul transferului drepturilor de proprietate către investitorii privaţi.

c) Realizarea unui proces de reformă sustenabilă

Transformarea proprietăţii şi crearea instituţiilor unei economii de piaţă

private cer timp. De aceea se impune ca aceste reforme să fie din punct de

vedere politic şi economic sustenabile şi să se dezvolte reciproc. Programele de

privatizare trebuie să ţină cont de interesele angajaţilor cât şi de distribuţia

puterii între aceştia, respectiv posibilitatea de a influenţa deciziilor în companie.

În Cehia promotorii privatizării în masă au încurajat marile bănci de stat

să creeze fonduri de investiţii, din nevoia de a păstra încrederea publicului în

program. Această măsură s-a dovedit a fi contraproductivă pe termen lung, dat

fiind nivelul ridicat de concentrare a puterii economice şi politice în mâinile a

câtorva bănci şi fonduri legate de guvern pe cale formală şi informală.

O privatizare foarte rapidă a fost forţată în Rusia, în mare parte fiind

bazată pe teoria conform căreia stoparea legăturilor cu statul este primordială.

Deşi multe aspecte ale acestor programe sunt impresionante, decizia iniţială

luată în vederea implementării rapide a produs serioase probleme în Rusia. În

contrast, programe lente de privatizare, cum au fost în Polonia şi Ungaria

implică riscul unei stagnări înainte de realizarea unui progres major.

Privatizările cele mai lente din Bulgaria, România, Belarus, Ucraina au implicat

cel mai mare risc de stagnare.

Orice strategie de privatizare – chiar dacă este rapidă sau lentă,

îndreptată către investitori autohtoni sau străni – are şanse mari de reuşită

într-un mediu cu constrângeri macroeconomice rigide, unde subvenţiile de la

guvern sunt limitate, inflaţia este controlată iar pieţele sunt în măsură să

exercite constrângeri asupra comportamentului managerial1.

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 60

21

Metode de privatizare

Întreprinderile de stat pot fi privatizate prin trei mari strategii generale:

deposedarea, delegarea şi dislocarea. Primele două strategii au un caracter

activ, în timp ce ultima este preponderent pasivă. Astfel, privatizarea

întreprinderilor, activelor şi activităţilor de stat se realizează prin:

a) Deposedare: reprezintă renunţarea la o întreprindere sau la un activ. Aceasta

presupune un act voluntar, pozitiv, direct al guvernului şi este în general o

opţiune care se desfăşoară integral, în acelaşi timp. Formele acestei metode sunt

următoarele:

- Deposedarea prin vânzare, care poate fi efectuată în cinci moduri:

♦ prin plasament privat, adică vânzarea întreprinderii sau activului

unui singur cumpărător prin negocierea vânzării.

♦ ofertă publică ce presupune emiterea şi vânzarea de acţiuni

(metodă utilizată în Marea Britanie şi SUA la vânzarea

întreprinderilor de stat).

♦ vânzare către conducerea firmei.

♦ vânzare către salariaţi, metodă utilizată în Marea Britanie.

♦ vânzare către utilizatorii sau clienţii întreprinderii.

- Deposedarea prin donaţii. Deposedarea nu impune neapărat vânzarea

unei întreprinderi. Se poate renunţa la aceasta în favoarea salariaţilor,

utilizatorilor, clienţilor sau chiar către public.

- Deposedarea prin lichidarea unei întreprinderi slab performante, adică

prin vânzarea activelor sale, dacă nu găseşte un cumpărător pentru a o

prelua ca activitate în desfăşurare şi dacă perspectivele sale de

eficientizare sunt neclare.

b) Delegare: reprezintă o a doua strategie de privatizare ce impune adoptarea de

către guvern a unui rol activ. Spre deosebire de deposedare, care este în general

o acţiune realizată în întregime la un moment dat, delegarea presupune un rol

activ continuu al guvernului. Atunci când privatizarea se realizează prin

delegare, guvernul încredinţează prerogativele sale sectorului privat pentru o

22

parte sau pentru întreaga activitate de producere a bunurilor şi serviciilor, dar, ca

şi în cazul oricărei delegări de autoritate, guvernul continuă să-şi asume

responsabilitatea de a supraveghea rezultatul operaţiunii şi, prin urmare, exercită

un rol permanent în desfăşurarea acesteia1. Această metodă presupune

următoarele forme:

- Delegarea prin contract. Statul poate privatiza o activitate încheind un

contract cu o organizaţie privată pentru derularea respectivei activităţi2.

Aceasta este cea mai obişnuită formă de privatizare în SUA.

- Delegarea prin franşiză. Franşiza reprezintă o altă metodă de

privatizare prin care statul acordă unei, organizaţii private, dreptul de a

vinde un serviciu sau un produs. Firma privată plăteşte de obicei

statului un comision3. Forme de franşiză:

♦ utilizarea domeniului public (concesionare) de către liniile

aeriene, posturile radio sau TV, companiile de taxi şi transport în

comun, companiile de utilităţi, în derularea activităţilor lor

comerciale.

♦ active publice (leasing): bunurile tangibile de stat sunt utilizate de

un chiriaş într-o activitate comercială.

- Delegarea prin alocaţii. În loc ca statul să deruleze o anumită

activitate, face aranjamentele necesare ca o entitate privată să o

deruleze şi acordă subvenţii.

- Delegarea prin voucher. Statul poate utiliza delegarea şi prin emiterea

de vouchere (cupoane) în favoarea unor beneficiari eligibili ai fostelor

servicii de stat. Beneficiarii îşi utilizează voucherele pentru a

achiziţiona servicii cum sunt învăţământul, sănătatea, asistenţă socială,

transport, etc.

- Delegarea prin mandat. Un mandat al guvernului impune unei agenţii

private să ofere servicii pe cheltuiala sa (de exemplu, ajutorul de

1 Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 1012 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 623 Idem sursa 1, pag. 102

23

şomaj). Angajatorii privaţi suportă pe costurile lor acest ajutor pentru

salariaţii lor.

Mandatul – ca si alocaţiile, voucherele, franşizele, şi contractele – poate

fi considerat o formă de privatizare numai atunci când conduce la diminuarea şi

nu la accentuarea rolului statului1.

c) Dislocare. Spre deosebire de primele două metode, care impun eforturi active

din partea guvernului, dislocarea este un proces ce comportă o dimensiune

pasivă, care are ca rezultat dislocarea mai mult sau mai puţin graduală a

proprietăţii de stat de proprietatea privată2. Forme de dislocare:

- Dislocarea prin ineficienţă. Atunci când publicul consideră că

serviciile oferite de stat sunt necorespunzătoare, iar sectorul privat identifică

cererea şi intervine pentru satisfacerea ei, această situaţie poate fi definită ca

dislocare prin ineficienţă.

- Dislocarea prin retragere. Dacă ineficienţa este involuntară, există şi

situaţia în care statul se poate retrage. Acesta poate închide întreprinderile

nerentabile sau poate încuraja expansiunea sectorului privat într-un anumit

domeniu prin restricţionarea sau chiar diminuarea dimensiunii şi resurselor

întreprinderilor de stat3.

- Dislocarea prin dereglementare. Întreprinderile de stat şi activităţile

guvernamentale există deoarece le-a fost acordat statut de monopol, iar

concurenţa sectorului privat este interzisă. Dereglementarea este o metodă de

privatizare dacă permite sectorului privat să provoace monopolul şi chiar să-l

înlocuiască.

2.2 Avantaje şi metode ale privatizării sectorului bancar

Nevoia de aderare la Uniunea Europeană încurajează ţările să urmeze

directivele şi orientările UE, precum şi aşteptările Uniunii în anumite domenii de

reglementare şi în proiectarea strategiilor de privatizare.

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 632 Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 1073 Idem sursa 2, pag. 110

24

Caseta nr. 5

Principalele avantaje1 generate de privatizarea băncilor sunt următoarele:

• perfecţionarea managementului companiilor şi, în paralel, creşterea

eficienţei operaţiunilor bancare;

• autorităţile administrative nu mai sunt responsabile de managementul

băncilor şi astfel este înlăturată intervenţia în activitatea acestora;

• îmbunătăţirea calităţii şi extinderea gamei de servicii bancare, precum

şi îmbunătăţirea relaţiei cu clienţii, într-un mediu concurenţial;

• reducerea costurilor intermedierii financiare prin creşterea

productivităţii muncii, introducerea noilor tehnologii, dezvoltarea

managementului novator, perfecţionarea structurilor organizaţionale şi

potenţarea resurselor umane;

• accelerarea dezvoltării pieţei de capital prin creşterea capitalizării

bursei de valori şi a numărului de companii listate;

• implementarea modificărilor instituţionale menite să asigure evoluţia

graduală a sistemului bancar şi compatibilitatea acestuia cu cel din

economiile de piaţă dezvoltate.

În funcţie de tipul de investitori implicaţi în tranzacţie, pot fi identificate

următoarele modele de privatizare:

- există un investitor strategic activ;

- structura acţionariatului este dispersată:

• diferite variante ale programelor de privatizare în masă;

• cota dominantă a micilor investitori privaţi;

• structura mixtă a acţionariatului, cu un grup angajat de aşa-numiţi

investitori stabili.

Metodele folosite pentru privatizarea întreprinderilor mijlocii şi mari în

ţările Central şi Est Europene au fost următoarele:

a) Vânzarea către investitori strategici

Avantaje:

1 Dănilă Nicolae, op. cit., pag. 161

25

Un avantaj al investiţiilor mari ale băncilor străine este acela că redau

încrederea altor investitori determinându-i de a veni în ţara gazdă pentru a

investi. Alt avantaj al prezenţei puternice a băncilor străine şi al privatizării care

le atrage pe piaţa locală este acela că tot mai mulţi magnaţi internaţionali vor

aduce finanţare ieftină pe care o pot utiliza în creditarea economiei interne.

Succesul atragerii investitorilor strategici în procesul de privatizare a

băncilor depinde într-o mare măsură de riscul de ţară perceput.

Majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est au dorit privatizarea

prin intermediul vânzărilor întreprinderilor de stat. Deoarece pieţele de capital

erau nedezvoltate în economiile în tranziţie, majoritatea au sperat să vândă

companiile de stat în mod direct către mari investitori externi, în general

investitori strategici specializaţi în domeniile respective.

Dezavantaje:

• posibilitatea de efectuare a unor astfel de vânzări este îngreunată de capitalul privat limitat (în special capital autohton), împreună cu slaba calitate a informaţiilor ce fac ca cei ce deţin capital să le fie frică să-l investească;

• incorectitudinea procesului în sine şi a distribuţiei drepturilor de proprietate;

• abordarea tinde a fi costisitoare şi înceată, ca urmare a procesului de evaluare şi negociere a contractelor pentru fiecare companie în parte şi prin monitorizarea lor pentru a fi siguri că condiţiile contractuale sunt îndeplinite de cumpărători;

• procesul este complicat şi îngreunat de dificultatea de plasare a valorii firmelor ce urmează a fi oferite spre vânzare;

• vânzările au fost împiedicate în anumite ţări de puterea implicită sau explicită a deţinătorilor de informaţii din interior care le-au blocat.

Ca o completare la vânzările directe, o altă formă de vânzare către

investitorii externi o reprezintă privatizarea prin Bursele de Valori a acţiunilor

firmelor.

b) Cumpărarea acţiunilor companiei de conducerea existentă şi de angajaţii

săi (Management-Employee BuyOuts – MEBO)

O a doua modalitate de privatizare presupune vânzarea cu discount sau

transferarea acţiunilor companiei în proprietatea managerilor sau angajaţilor săi.

26

Cea mai mare parte a economiilor în tranziţie au inclus într-o anumită măsură, în

programele lor de privatizare, cumpărarea de către manageri/angajaţi a

majorităţii acţiunilor întreprinderii (oferte MEBO). Majoritatea privatizărilor în

Polonia, de exemplu, s-au realizat prin oferte MEBO sub forma „privatizării prin

lichidare” din legea privatizării. MEBO a reprezentat, de asemenea, o modalitate

principală de privatizare în Croaţia, Georgia, Rusia, Slovenia şi România,

combinată în anumite cazuri cu programe de privatizare în masă („cuponiade”)1.

Avantaje:

• MEBO este o metodă relativ rapidă şi uşor de implementat din punct de

vedere politic şi tehnic;

• deţinerea companiei de către cei ce deţin informaţii din interior poate fi

mai echitabilă şi, în anumite condiţii mai eficientă decât deţinerea de

către cei cu informaţii externe; poate fi mai echitabilă deoarece

recompensează pe cei care muncesc şi poate fi mai eficientă deoarece

are posibilitatea să atenueze problemele „principal-agent” între

proprietari şi muncitori2.

Dezavantaje:

• preferinţa pentru deţinătorii de informaţii din interior inhibă şi chiar

elimină concurenţa în procesul de privatizare;

• deţinătorii de informaţii din interior în general nu sunt în stare să aducă

noi tehnologii şi capital în companie, iar unii manageri pot avea puţine

cunoştinţe cerute într-o economie de piaţă;

• dacă cei din interior deţin doar o parte din companie, pot surveni

conflicte de interese între proprietarii interni şi externi, ceea ce

seamănă cu probleme de „principal-agent”.

Cel mai mare cost al MEBO în economiile în tranziţie este acela că

blochează o schimbare viitoare a proprietăţii.

c) Accesul egal la Privatizarea prin Cupoane (Privatizarea „în masă”)

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 702 Idem sursa 1

27

Alături de vânzările către investitorii strategici şi transferarea acţiunilor

către deţinătorii de informaţii din interior, cea de-a treia metodă de privatizare ce

a fost implementată în ţările Central şi Est Europene o reprezintă privatizarea

prin cupoane sau privatizarea „în masă”. Această metodă a accesului egal la

privatizarea prin cupoane a fost folosită în Albania, Armenia, Bulgaria, Cehia,

Estonia, Kazakhstan, Lituania, Moldova, Mongolia, Polonia, România, Slovacia

şi Ucraina.

Avantaje:

Dacă este bine conturată, privatizarea prin cupoane poate şterge multe

din problemele metodelor diferitelor vânzări, cum ar fi inechitatea, lipsa

capitalului autohton şi dificultatea de evaluare monetară a activelor statului.

Dezavantaje:

Principala problemă a privatizării prin cupoane, pe lângă imposibilitatea

de a spori veniturile, este aceea a capacităţii îndoielnice de a dezvolta

„adevăraţi” proprietari cu intenţii adecvate pentru o conducere corporativă

eficientă şi cu acces la capital şi tehnologii pentru restructurare.

Există patru metode preferate de privatizare a băncilor: oferta închisă,

oferta deschisă (cu sau fără participare startegică străină), oferta publică

internaţională şi privatizarea prin cupoane.

Privatizările în masă din România (1991) şi din Polonia au recurs la

crearea de către guvern a unui număr prestabilit de intermediari fiananciari,

susţinuţi de managerii aleşi de consiliile de administraţie numite de guvern.

Acţiunile intermediarilor au fost apoi distribuite către populaţie, dar nu prin

licitaţii.

În fosta Cehoslovacie, cupoanele puteau fi investite fie în fonduri de

investiţii, fie în firme. În România (1991) şi în Polonia însă, investiţia directă în

firme nu era posibilă. În contrast, în 1995 în România investiţia în fonduri nu era

o opţiune. În Estonia, populaţia putea folosi cupoanele pentru a dobândi acţiuni

în firme sau să cumpere terenuri sau case în care să locuiască.

28

Privatizarea prin cupoane în Cehia a dus la o concentrare a proprietăţii şi

a puterii economice, deţinută de marile bănci, guvern şi câteva fonduri de

investiţii private.

2.3 Privatizarea bancară în ţările aflate în tranziţie

Privatizarea băncilor din ţările Central şi Est Europene s-a impus ca o

etapă necesară a procesului de tranziţie la economia de piaţă.

După paisprezece ani de tranziţie, creşterea economică nu a adus

modificările aşteptate în structura economiei acestor ţări. Ponderea industriei

este încă ridicată, iar consumul energetic este mai mare decât în ţările cu un

nivel comparabil al PIB pe locuitor. Evoluţia PIB pe locuitor în câteva din ţările

regiunii este prezentată în Graficul 2.1. Anul 1991 este anul de referinţă.

Grafic 2.1

Ţările care au adoptat reforme instituţionale la începutul perioadei de

tranziţie, au în prezent un avantaj evident faţă de ţările care au trecut la reforme

structurale mai târziu.

Mai mult decât atât, decalajul acumulat de ţările rămase în urmă (cum ar

fi România şi Bulgaria) tinde să se adâncească, pe măsură ce reformele adoptate

la începutul anilor ’90 de ţări ca Ungaria, Cehia sau Polonia au început deja să

dea roade.

29

Reforma sistemelor bancare a urmărit, aşa cum s-a menţionat anterior,

două obiective1 distincte şi uneori chiar o combinare a acestora:

• crearea rapidă a unor bănci noi şi lichidarea celor vechi;

• reorganizarea vechilor bănci de stat prin procesul de privatizare.

În dezvoltarea strategiilor pentru realizarea privatizării bancare,

guvernele din ţările Central şi Est Europene au pornit de la analiza unor premise2

esenţiale în vederea aplicării unor reforme coerente.

Ungaria şi Polonia au sistemele financiare cele mai dezvoltate, cu o

concurenţă din ce în ce mai acerbă, Slovacia şi într-o măsură mai mică, iar Cehia

continuă să aibă sectoare bancare mai slabe. Slovenia are în continuare nevoie

să-şi privatizeze băncile mari de stat înainte de lichidarea structurii de oligopol a

sectorului bancar. Toate aceste ţări au nevoie de aprofundarea reformelor

bancare şi instituţionale, în mod particular în domeniul garanţiilor şi conducerii

corporative.

Aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat un obiectiv important ce a

favorizat acceptarea participării străine ridicate la capitalul băncilor în Ungaria

şi la sfârşitul anilor ’90 în Polonia şi în Cehia. Cu excepţia Sloveniei, în toate

ţările, băncile locale sunt deţinute în majoritate de investitori strategici străini.

Aceştia controlează mai mult de 40% din capitalurile proprii în Ungaria, 52,8%

în Polonia şi 50,7% în Cehia.

Indicatori ai dezvoltării sectorului bancar

Tabel 2.1

Ţara

Concentrarea sectorului

bancar(%, 1997)

Număr de bănci, din care bănci

străine (1999)

Ponderea activelor băncilor de stat în

total active

(%, 1999)

Credite bancare acordate sectorului public

(%)

Ponderea creditelor

neperformante în total credite

(%, 1999)

Crize bancare

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 782 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 37

30

CehiaEstoniaUngariaLetoniaLituaniaPoloniaSloveniaSlovaciaBulgariaRomâni

aRusia

Ucraina

74.584.567.453.169.742.371.784.586.785

53.764.4

42 (15)7

39 (30)2313

77 (29)34 (4)25 (9)28 (7)34 (11)

2376 (26)161 (12)

23.27.99.18.541.925

41.750.766

50.341.912.5

21.87.839

29.534.950.330.740.562.753

53.176.5

31.43.12.86.311.914.510.240

12.936.613.13.3

1996-98-

1990-941995-96

19951990, 1995

19961995

1996-971995-97,99

1998-

Instituţia care şi-a asumat un rol de semnalizator al oportunităţilor de

investiţii pe pieţele emergente a fost Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD)1. BERD s-a implicat încă de la început în patru mari direcţii

de investiţii:

• restructurările firmelor, incluzând restructurări bancare;

• sectorul privat, acordând credite firmelor private aflate în expansiune;

• infrastructura, colaborând cu administraţii locale din ţările în tranziţie

pentru realizarea unei infrastructuri la standardele Uniunii Europene;

• întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) şi sectorul financiar, oferind

facilităţi cum ar fi: datorie subordonată, facilităţi comerciale, datorii

convertibile etc.

Investiţiile din sistemele bancare s-au realizat, de obicei, în consorţiu,

format alături de Corporaţia Financiară Internaţională (IFC) şi grupuri

bancare mari, cum ar fi Nomura sau ABN Amro2. BERD a revândut majoritatea

participaţiilor sale în băncile din centrul şi estul Europei, păstrând câteva

pachete minoritare de acţiuni la cele mai performante bănci ale regiunii.

Deşi multe bănci au preluat pachete majoritare sau minoritare la băncile

din regiune, singurele care şi-au asumat riscul creării unei reţele complexe de

filiale şi sucursale au fost băncile austriece (Austria Creditanstalt, Raiffeisen,

Erste), ING Bank şi Citibank.

1 www.ebrd.org2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 81

31

Bank Austria Creditanstalt (BC/CA Internaţional) a deschis

reprezentanţe în toate ţările regiunii, cu excepţia Bulgariei. Dar cele mai

importante investiţii s-au materializat în cumpărarea pachetelor majoritare de

acţiuni la bănci mari din Polonia, Slovacia şi Ungaria. Banca a fost afectată de

greutăţile date de fuziunea dintre Creditanstalt şi Bank Austria, precum şi de

repercusiunile crizei din Rusia.

La rândul său, Raiffeisen Zentralbank (RZB) a cumpărat Banca

Agricolă din România, asigurându-şi o acoperire teritorială foarte bună.

Erste Bank şi-a început investiţiile în fostul bloc comunist prin

deschiderea de filiale în Cehia, Polonia şi Ungaria. A urmat intrarea pe pieţele

din Croaţia, România şi Slovacia.

Băncile olandeze ING Bank şi ABN Amro au reuşit să-şi creeze un

renume în regiune, construindu-şi o imagine de stabilitate şi profesionalism.

ING Barings a fost votată cinci ani la rând (între 1995 şi 2000) cea mai

bună bancă din Europa Centrală şi de Est pentru realizările sale în sectoarele

băncilor de investiţii şi al celor care oferă servicii firmelor (corporate banking).

Totodată, această bancă este singura care a pătruns în partea asiatică a Rusiei

(după 14 ani de la căderea regimurilor comuniste, ING fiind în continuare

singura bancă străină ce operează la Vladivostok).

Citibank a ales o implicare graduală în regiune. La început, banca

furniza servicii marilor concerne şi corporaţii ale căror interese le reprezintă.

Citibank a fost prima bancă străină care a operat pe pieţele Ungariei şi

Poloniei. În Polonia, spre deosebire de toate celelalte ţări ale regiunii, banca a

ales să ofere şi servicii de retail. Citibank este cel mai mare finanţator regional

de proiecte de investiţii „greenfield”, formând consorţii bancare alături de

Société Générale, ABN Amro sau Deutsche Bank în vederea susţinerii unor

proiecte de investiţii, cu precădere în Cehia.

Société Générale a adoptat o abordare sectorială pentru a intra pe pieţele

din Europa Centrală şi de Est. Sectoarele în care SG a investit sunt sectorul

bancar, telecomunicaţiile, tehnologia şi asistenţa medicală.

32

Consorţiul irlandez Allied Irish Banks (AIB) a cumpărat pachetul

majoritar de acţiuni la o bancă poloneză, preferând să nu-şi asume riscuri

excesive şi investind doar pe cea mai puternică şi stabilă piaţă bancară a

regiunii.

Deutsche Bank, cea mai mare bancă europeană, a fost învinsă de două

ori de AIB la licitaţiile de preluare a unor pachete de acţiuni importante la bănci

din Polonia.

Toate băncile străine care au investit în regiune s-au confruntat cu

probleme majore:

• instabilitatea pieţelor;

• cultura organizaţională diferită sau inexistentă;

• legislaţia bancară deficitară, ineficientă şi ambiguă;

• corupţia;

• îngrădirea intrării pe piaţă a băncilor străine, care este de două feluri:

♦ consimţită de stat;

♦ impusă de legislaţia ambiguă şi de mediul politic volatil.

• lipsa transparenţei în auditarea prealabilă a băncilor scoase la vânzare.

În general, pentru a fi viabilă ideea de privatizare, în ţările în tranziţie

trebuie să se acţioneze pentru lichidarea sau limitarea efectelor şi problemelor

majore menţionate anterior1.

În ţările Europei de Sud-Est, sistemul bancar local este caracterizat în

general de un număr mare de bănci din care unele domină piaţa. Activele

primelor cinci bănci din fiecare ţară reprezintă în jur de 60-87% din activele

totale ale sectorului bancar (Tabelul 1.2)2.

Sectorul bancar în Europa de Sud-Est la sfârşitul anului 1999

Tabel 2.2

Indicatori AlbaniaBosnia-

Herţegovina Bulgaria Croaţia Iugoslavia Macedonia RomâniaNumăr de bănci 13 62 27 40 81 23 34

1 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 362 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 85

33

Bănci cu capital majoritar străin

8 3 14 13 0 5 19

Active bancare totale (mld. USD)

1,8 3,1 4,2 10,6 11 1,2 10

Activele primelor cinci bănci (% din total active)

87 - 63 62 60 71 67

Credite neperformante (% din total credite)

51 - 12 10,3 40-90 43 52,2

Active ale statului (% din activele bancare totale)

81,6 77 48,9 39,6 >80 23,2 50,3

Credite interne (% din PIB)

45,3 45 18,6 39,2 19,3 22,2 19,4

Credite acordate întreprinderilor (% din PIB)

3,6 3,6 14,6 22 19 11,3 10,5

Total depozite bancare (% din PIB)

41,9 21,5 21,7 30 27 16,7 22,4

Acţiuni (% din total active)

6,6 - - 11,2 <0 20,7 21,4

Raportul de solvabilitate cerut (% din total active)

12 8 12 10 8 8 12

România şi Bulgaria deţin o structură financiară marcată de dominaţia

băncilor din cauza slabei dezvoltări a pieţelor financiare, capitalizarea în raport

cu PIB fiind sub 5%. Prezenţa băncilor străine şi a investiţiilor străine este mai

scăzută decât în ţările avansate, deoarece băncile străine ezită să deţină

participaţii în ţările unde cadrul legal şi de reglementare este ineficace şi

instabil. Există încă câteva bănci de stat , dar majoritatea au fost deja privatizate.

Indicatori bancari în ţările Europei Centrale la nivelul anului 2000

Tabel 2.3Indicatori Cehia Slovacia Ungaria Polonia Slovenia

Număr de bănci comerciale, din care:- cu capital majoritar de stat: - număr

- ca % din activele bancare

424-

18

214-

10

332

40,35

757

23,448

252

40,35

34

- cu capital majoritar străin: - număr- ca % din activele

bancare

- - 15,6 69,5 15,6

Ponderea deţinută de primele cinci mari bănci în totalul activelor

59,1 - - 46,7 62,5

Active bancare totale ca % din PIB - 95,5 65,2 65,2 79,1Credite neperformante (% din total active)

29,5 15,2 7,9 13,2 12,6

Raportul de solvabilitate (% din total active)

14,9 12,5 13,9 12,4 13,5

Pentru ca sistemul bancar să funcţioneze eficient este necesar ca

privatizarea bancară să reducă anticipările privind falimentul bancar în viitor şi

să ofere stimulentele potrivite pentru managerii băncilor de a minimiza riscurile.

♦) Ţările din Europa Centrală

Ungaria

Ungaria nu a optat pentru privatizarea în masă prin distribuirea

cupoanelor ca celelalte ţări.

Primul pas făcut de autorităţile maghiare a fost de a invita băncile străine

să intre pe piaţă cu scopul de a stimula concurenţa, invitaţie însoţită de o

reducere a taxelor aplicate asupra activităţii bancare. Al doilea pas a fost

privatizarea băncilor de stat prin vânzarea pachetelor de control câtorva

investitori strategici din străinătate.

Metoda preferată de autorităţile maghiare a fost cea a ofertei publice de

vânzare.

Ungaria este prima ţară care a trecut la privatizarea băncilor de stat şi,

totodată, este ţara cu politica cea mai laxă în materie de hazard moral, lucru

demonstrat de acumularea creditelor neperformante.

Principalele bănci maghiare supuse procesului de privatizare sunt:

• Banca Ungară de Comerţ Exterior (MKB), cumpărată de Bayerische

Landesbank Girozentrale (BLG) pentru 69 de milioane de dolari;

• Budapest Bank, achiziţionată de consorţiul format din BERD şi GE

Capital (GECC) pentru 87 de milioane de dolari;

• Orszagos Takarekpenztares Kereskedelmi Bank (OTP) – banca

naţională de economii – vândută pentru 302 milioane de dolari de către

35

guvernul maghiar, prin lansarea unei oferte publice de vânzare pe două

pieţe bursiere: Budapesta şi Luxembourg.

• Mezobank Budapest, bancă cu 60 de filiale pe teritoriul Ungariei,

cumpărată de Erste Bank pentru 65 de milioane de dolari, banca

redenumindu-se, ulterior, Erste Bank Hungary.

În Ungaria s-a considerat, în cazul băncilor mari MHB (Magyar Hitel

Bank) şi K and HB (Kulkereskedelmi and Hitel Bank), că nu sunt pregătite

pentru privatizare sau pentru a lucra cu parteneri strategici datorită volumului

însemnat de credite neperformante1.

Grafic 2.2

În concluzie, Ungaria se confruntă, totuşi, cu un sistem bancar

supraaglomerat (overbanked system), având, la o populaţie de mai puţin de 10

milioane de locuitori, peste 40 de ţări.

Polonia

Sistemul bancar polonez este cel mai dezvoltat din regiune. Reforma

sistemului bancar polonez a demarat la sfârşitul anilor ’80 şi a urmărit spargerea

monopolului băncilor de stat (în număr de 9, desprinse din Banca Naţională

Poloneză NBP). Procesul de privatizare s-a declanşat în 1992.

În Polonia, guvernele au procedat, în cazul băncilor mari, la lansarea

unei oferte publice iniţiale de vânzare. Ultima vânzare la bursă a unui pachet de

acţiuni din capitalul băncii PKO BP, în 1998 – a fost un real succes. După 1996,

guvernele poloneze au hotărât vânzarea de pachete mari de acţiuni către

1 Berea O. Aurel, op. cit., pag. 37

36

investitori strategici, această modalitate aducând statului polonez mai mult de

2,5 miliarde de dolari1.

Structura capitalului băncilor poloneze este prezentată în Graficul 2.3.

Grafic 2.3

Privatizarea Wielkopolski Bank Kredytowy (WBK) a început în 1993 prin

lansarea unei oferte publice de vânzare în urma căreia statul polonez a obţinut

6,5 milioane de dolari. Consorţiul irlandez Allied Irish Banks (AIB) a obţinut

pachetul majoritar de acţiuni în 1997 pentru 45 de milioane de dolari.

Cea mai mare sumă obţinută din privatizarea unei bănci prin oferta de

acţiuni la bursă din întreaga regiune central şi est europeană a fost de 470 de

milioane de dolari la bursele din Varşovia şi Londra pentru mai mult de jumătate

din acţiunile Bank Handlowy (Banca de Comerţ a Poloniei).

PKO BP, cea mai mare bancă de economii şi cea mai mare bancă

privatizată în Polonia, a fost disputată de Citibank şi UniCredito, consorţiul

format din cele două instituţii financiare plătind 1,1 miliarde de dolari pentru

mai mult de jumătate din acţiunile băncii.

BC/CA International a intrat în posesia a 233 de filiale şi sucursale în

urma cumpărării unei părţi din acţiunile celei de-a şasea bănci poloneze,

Powszechny Bank Kredytowy (PBK).

Cel de-al doilea program de privatizare lansat de guvern în 1998 s-a

bazat pe cedarea acţiunilor statului către investitori strategici şi renunţarea la


37

oferte publice de vânzare. Ca urmare, statul polonez a câştigat mai mult de 1,6

miliarde de dolari din privatizări bancare2.

Investiţiile străine în sistemul bancar polonez, cele mai mari din regiune,

provin din diferite ţări, cei mai importanţi investitori fiind prezentaţi în Graficul

2.4.

Grafic 2.4

Având cea mai mare piaţă a regiunii, cu peste 39 de milioane de

consumatori, Polonia continuă să aibă un grad de bancarizare sub cel european

şi chiar şi sub cel al regiunii.

Slovenia

Slovenia reprezintă o piaţă de dimensiuni mici, cu un număr de

aproximativ 2 milioane de consumatori. Ca urmare, sistemul bancar nu are un

număr ridicat de bănci. În plus, cea mai mare bancă a ţării, Nova Ljubljanska

(NLB), deţine aproape jumătate din piaţa slovenă. NLB include, pe lângă banca

ce are sediul în Ljubljana, şi alte cinci bănci regionale.

Privatizarea Nova Ljubljanska Banka (NLB) s-a realizat în mai multe

etape prin metoda vânzării către investitorii strategici. Principalii cumpărători ai

acţiunilor NLB sunt BERD şi KBC Bank din Belgia. Statul deţine şi el o parte

din acţiunile acestei bănci. Ca urmare a privatizării, conducerea băncii a fost

schimbată iar serviciile oferite s-au diversificat. O parte din acţiunile NLB au


38

fost cedate Fondurilor de Pensii şi Restituiri în schimbul acţiunilor deţinute de

aceasta la companii industriale mari. În NLB au fost reintegrate la sfârşitul

anului 2000, Pomurska Banka, Banka Velenje şi Dolenjska Banka1.

Cea de-a doua bancă a Sloveniei, din punctul de vedere al mărimii

acţiunilor, Nova Kreditna Banka Maribor (NKBM), s-a privatizat prin cedarea,

la început, a unei părţi din capital către Fondurile de Pensii şi Restituiri,

tranzacţie care a implicat şi transferul din capitalul Slovenska Investicijska

Banka (SIB).

Slovacia

Până în 1999, Slovacia nu a reuşit să privatizeze niciuna din cele trei

bănci mari – Vseobecna Uverova Banka (VUB), Slovenska Sporitelna şi BIB.

Primele două bănci s-au confruntat cu probleme mari în a-şi recupera sumele

contractate de firme mari, dar care s-au găsit în imposibilitatea de a returna

creditele. Privatizările au dus însă ponderea capitalului privat la 86%, aşa cum se

observă din Graficul 2.5.

Grafic 2.5

Bank Austria Creditanstalt a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la

Tatra Bank iar RZB a cumpărat acţiuni tot la aceeaşi bancă. Înainte de

cumpărarea Băncii Agricole din România, Slovacia înregistra a treia investiţie

de capital a RZB (739 de milioane de dolari, după Ungaria şi Cehia şi înaintea

Poloniei)2.

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 952 Dardac Nicoale, op. cit., pag. 97

39

Principalii investitori din Slovacia provin din Uniunea Europeană.

Structura investiţiilor este prezentată în Graficul 2.6.

Grafic 2.6

După schimbarea de regim din 1998, în luna mai a aceluiaşi an, Slovacia

a lansat, sub asistenţa Nomura, o emisiune de Eurobonduri, denominată în trei

valute: dolari americani, mărci germane şi yeni japonezi. Ca urmare, bănci ca

Nomura, ING, Erste Bank, Creditanstalt au investit peste 150 de milioane de

dolari în firme din Slovacia.

Cehia

Cehia este considerată una din ţările cu cele mai bune performanţe în

construirea unei economii de piaţă funcţionale.

Autorităţile cehe au aşteptat până în 1998 pentru a putea privatiza

băncile mari de stat. În mai puţin de patru ani, Cehia a reuşit să privatizeze

sistemul bancar, astfel încât, în 2002, 95% din capitalul băncilor cehe se afla în

posesia investitorilor străini1. Din acest punct de vedere, Cehia se situează

înaintea Ungariei – prima ţară care a demarat procesul de privatizare a băncilor

– şi înaintea Poloniei, ţara cu cel mai puternic sistem bancar din regiune.

Evoluţia structurii sistemului bancar ceh este prezentată în Graficul 2.7.

Grafic 2.7


40

Prima bancă privatizată a fost Investicni a Postovni Banka (IPB),

vândută băncii Nomura pentru 178 de milioane de dolari în 1998.

Ceskoslovenska Obchodni Banka (CSOB) a fost privatizată în 1999,

pachetul majoritar de acţiuni fiind obţinut de KBC pentru 1,1 miliarde de dolari1.

FMI a calculat că restructurarea băncilor cehe a costat 11,8 miliarde de

dolari (reprezentând 21% din PIB-ul realizat în 2002). Aceasta este cea mai

mare sumă plătită de oricare ţară din Europa Centrală şi de Est pentru

„curăţarea” sistemului bancar naţional.

Profitabilitatea băncilor cehe a crescut continuu în perioada 2000-2003,

după cum se observă şi din Graficul 2.8.

Grafic 2.8

Cehia continuă să aibă, în acest moment, unul dintre cele mai moderne şi

mai competitive sectoare bancare din regiune.

♦ Ţările Baltice

Estonia


41

În Estonia operează, în prezent, 7 instituţii de credit: AS Hansapank

(Hansabank), AS Eesti Ühispank (Union Bank of Estonia), AS Sampo Pank

(Sampo Bank), AS Eesti Krediidipank (Banca Estoniană de Credit), Tallinna

Äripanga AS (Banca de Afaceri din Tallin SRL) şi AS Preatoni Pank (Preatoni

Bank), precum şi Nordea Bank Finland Plc, filiala estoniană.

În cei 15 ani, Estonia a înregistrat progrese remarcabile pe perioada

tranziţiei şi reprezintă una dintre cele mai avansate ţări, din punctul de vedere al

progreselor economice înregistrate, din cadrul ţărilor noi membre ale Uniunii

Europene1.

Ponderea capitalului străin a crescut continuu, aşa cum se observă şi din

Graficul 2.9.

Grafic 2.9

Letonia

Sistemul bancar leton cuprinde 22 de bănci, 26 de uniuni de credit şi

filiala estonă a băncii finlandeze Nordea Bank Finland Plc. Alte două bănci

străine cu prezenţe importante sunt Dresdner Bank AG şi Nadra Bank. Statul

mai deţine integral Latvijas Hipotçku un Zemes Banka şi are acţiuni la Latvijas

Krâjbanka2. Băncile estoniene sunt deţinute de diverşi investitori străini,

structura acestora în anul 2002 fiind prezentată în Graficul 2.10.

Grafic 2.10

1 www.ebrd.org2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 104

42

Lituania

Începând cu 1989 s-au adoptat legi care au permis apariţia şi dezvoltarea

băncilor comerciale private. Proximitatea geografică a ţărilor scandinave explică

interesul nordicilor în economiile baltice.

Astfel, Vilniaus Bankas a fuzionat cu Bankas Hermis, ambele bănci

având capital străin.

Banca de Economii Lituaniană a fost cumpărată de Hansabank, bancă cu

capital majoritar suedez, care, după privatizare, şi-a schimbat numele în

Hansabankas.

Banca Agricolă Lituaniană (Lietuvos Zemes Ukio Bankas) a fost

cumpărată de Norddeutsche Landesbank Girozentrale (Nord/LB) în 2002.

Băncile străine prezente prin filiale proprii şi prin deţineri de capital sunt

Kredyt Bank S.A. din Polonia, Nordea Bank PLC din Finlanda, Vereins und

Westbank AG din Germania, Raiffeisen Bank Polska S.A. din Polonia şi Akciju

Komercbanka Baltikums din Letonia1.

Graficul 2.11 prezintă evoluţia creditului agregat şi a celui destinat

sectorului privat din Lituania.

Grafic 2.11


43

În Lituania, mediul macroeconomic înregistrează, în general, tendinţe

favorabile, impactul cu Uniunea Europeană fiind unul pozitiv, în special asupra

comerţului şi a mediului de afaceri1.

♦ Ţările Europei de Sud-Est

Serbia şi Muntenegru

Sistemul bancar din Serbia şi Muntenegru a înregistrat o involuţie

firească, datorită războiului care a afectat spaţiul ex-iugoslav pentru aproape un

deceniu, şi a embargoului impus de Naţiunile Unite – la care s-a renunţat

definitiv de-abia în 2001.

În 2001, Banca Naţională a Iugoslaviei a adoptat reforme bancare

drastice, sub asistenţa FMI, a Băncii Mondiale şi a ţărilor care au contribuit cu

fonduri la refacerea postbelică a federaţiei.

În 2002 s-a adoptat o nouă cartă constituţională care transforma

Iugoslavia în Republica Serbia şi Muntenegru, cele două state ale federaţiei

având sisteme fiscale, monetare şi vamale diferite, dar păstrând politicile externă

şi de apărare comune. Banca Naţională a Iugoslaviei a devenit astfel Banca

Naţională a Serbiei.

Serbia

La mijlocul anului 2002 mai existau în sistemul bancar sârb doar 48 de

bănci. Între 2000-2002, banca centrală a emis opt licenţe de funcţionare noi

pentru Micro Finance Banka (deţinută de bănci germane şi olandeze, de BERD

şi de CFI), Alfa Banka (cu capital rusesc), HVB Banka (Germania/Austria),

1 www.ebrd.org

44

Banca Naţională a Greciei, Raiffeisen Jugoslavija (Austria), Delta Banka

(Cipru), Zepter Banca (Elveţia) şi Société Générale (Franţa).

În cadrul sistemului bancar sârb, băncile străine au câştigat o cotă de

piaţă din ce în ce mai mare, deţinând, la sfârşitul anului 2002, 13% din activele

sistemului bancar, aşa cum reiese din Graficul 2.12.

Grafic 2.12

Totuşi, în Serbia, spre deosebire de celelalte ţări ale regiunii, capitalul

privat autohton şi cel de stat deţin încă cea mai mare pondere.

Muntenegru

Banca Centrală (Centralna Banka Crne Gore) s-a concentrat asupra

reducerii inflaţiei şi asupra reglementării şi supravegherii sistemului bancar,

aceasta neavând autoritatea de a acorda credite pe termen scurt statului sau

băncilor comerciale. Cea mai mare bancă, Montenegrobanka, a fost preluată de

banca centrală în administrare iar după reorganizarea băncii, două treimi din

angajaţi (aproximativ 300 de persoane) au fost concediaţi1.

Sistemul bancar din Muntenegru cuprinde 11 bănci, dintre care două au

capital privat străin – Euromarket Bank este deţinută de Fondul de Dezvoltare

Economică Soros, iar acţionarul majoritar al Opportunity Bank este organizaţia

non-profit Opportunity International Canada.

Începând cu anul 1996, băncile off-shore au prosperat în Muntenegru,

sistemul bancar din Muntenegru fiind, în continuare, slab dezvoltat.

Bulgaria


45

Sistemul bancar din Bulgaria s-a confruntat cu probleme structurale

majore la începutul tranziţiei. La acel moment, două bănci (Bulbank – Banca de

Comerţ Exterior şi Dershavna Spestovna Kassa DSK – Banca de Economii a

Bulgariei) deţineau aproximativ jumătate din activele sistemului bancar

bulgăresc.

Instabilitatea macroeconomică, hiperinflaţia şi ineficienţa

managementului băncilor au provocat o criză bancară generalizată în 1997. Ca

urmare, 15 bănci au dat faliment, restul de 33 de bănci cuprinzând cele trei mari

bănci de stat din Bulgaria: Bulbank, Biochim Bank şi Banca de Economii a

Bulgariei, precum şi o serie de reprezentanţe ale unor bănci străine.

La inceputul anului 1997, statul deţinea şase bănci comerciale: Bulbank,

United Bulgarian Bank (UBB), Expressbank, Bulgarian PostBank, Hebros Bank

şi Biochim Commercial Bank. Acţionarul lor majoritar era Compania de

Consolidare Bancară (CCB).

Prima bancă din Bulgaria privatizată a fost United Bulgarian Bank,

acţiunile băncii fiind achiziţionate de BERD, Oppenheimer & Co şi de banca

bulgară de stat Bulbank.

Statul bulgar a obţinut 38 de milioane de dolari în urma privatizării

PostBank, ultima bancă propusă spre privatizare fiind Expressbank1.

Sistemul bancar bulgar este împărţit în trei grupuri de bănci:

• Grupul I – bănci ce oferă servicii firmelor mari;

• Grupul II – bănci ce oferă servicii firmelor mici şi mijlocii;

• Grupul III – bănci ce oferă servicii populaţiei.

Graficul 2.13 prezintă structura creditelor acordate de sistemul bancar

bulgar.

Grafic 2.13


46

În prezent, mai multe bănci străine operează în Bulgaria.

Croaţia

Ca parte a fostei Iugoslavii, Croaţia a cunoscut o evoluţie diferită a

sistemului bancar faţă de celelalte ţări comuniste.

Băncile moştenite de la fosta Iugoslavie aveau, încă din anii ’70 - ’80,

relaţii cu bănci străine.

Două bănci erau constituite ca societăţi cu răspundere limitată (una fiind

Banca Croată de Credit pentru Reconstrucţie, HKBO), în timp ce celelalte erau

societăţi pe acţiuni.

În perioada 1998 – 2001, 30 de bănci au fost declarate în faliment sau în

curs de lichidare. Legea bancară din 2002 a impus reguli prudenţiale mult mai

exigente, ca urmare 5 bănci de stat au fost privatizate.

Evoluţia structurii sistemului bancar din Croaţia este prezentată în

Graficul 2.14.

Grafic 2.14

47

Croaţia a inceput negocierile de aderare cu Uniunea Europeană în martie

20051.

♦ Ţările aparţinând Comunităţii Statelor Independente (CSI)

Azerbaidjan

În 1995 s-a adoptat Programul Naţional de Privatizare pentru perioada

1995 – 1998. Consultanţa a fost oferită de Banca Mondială şi TACIS. Programul

prevedea privatizarea tuturor proprietăţilor statului – inclusiv a patru bănci mari

– mai puţin a clădirilor şi a terenurilor.

În prezent, investitorii străini au nevoie de aprobarea Parlamentului

pentru a intra pe piaţă, iar marea lor majoritate provin din Rusia.

Rusia

Cea mai puternică dinamică din prima jumătate a anilor ’90 a fost

înregistrată de sistemul bancar din Rusia. La începutul anului 1995, în Federaţia

Rusă existau aproximativ 5000 de bănci (fără a pune la socoteală băncile ruseşti

fondate în fostele republici sovietice).

În 1991, trei bănci au fost reorganizate ca societăţi pe acţiuni. Aceste

bănci erau Rossel’bank (fosta Agroprombank), Promstroybank şi

Mosbusinessbank (fosta Zhilsotsbank).

Cea mai mare bancă rusească este Sberbank of Russia, fosta Bancă de

Economii a URSS. Ea a fost reorganizată ca societate pe acţiuni.

Dintre băncile ruseşti, doar Sberbank şi Rossel’bank au reţele de

sucursale la nivel naţional.

În 2005, activitatea de investiţii a scăzut din cauza unor vacanţe de iarnă

mai lungi2.

Moldova

Sistemul bancar din Modova este slab dezvoltat. Băncile româneşti,

ruseşti şi BERD operează pe piaţă din Moldova. Pentru soluţionarea sarcinilor

1 www.ebrd.org2 www.expert-grup.org

48

strategice de dezvoltare a economiei ţării este necesară mobilizarea resurselor

investiţionale şi financiare considerabile1.

Ucraina

A doua ţară ca suprafaţă din Europa după Rusia, Ucraina are o economie

ineficientă, bazată pe exploatarea şi prelucrarea petrolului, gazelor naturale,

minereurilor şi pe agricultură. Desprinderea din URSS nu a condus la

dezvoltarea unui sistem bancar propriu.

Bielorusia

Sistemul bancar bielorus este dependent de cel al Rusiei, reprezentanţele

băncilor ruseşti şi băncile cu capital rusesc realizând majoritatea operaţiunilor.

Transparenţa redusă din sistemul bancar bielorus îl face puţin atractiv pentru alţi

investitori2.

1 www.mec.md2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 117

49

CAPITOLUL 3 REFORMA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA: RESTRUCTURARE ŞI PRIVATIZARE

3.1 Restructurarea sistemului bancar din România

În perioada economiei cu planificare centrală, sistemul bancar românesc

a fost organizat, în linii mari, conform modelului sovietic de monobancă. În

centrul sistemului, ce exista în serviciul statului român pentru a implementa

planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie, s-a

aflat Banca Naţională a României (BNR) care exercita atât funcţii de bancă de

emisiune cât şi unele funcţii de bancă comercială1. Practic, sistemul de tip

monobancă era alcătuit, alături de BNR, şi din patru bănci specializate (Banca

Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară,

Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni)2.

Reforma sistemului bancar în România a început de facto în decembrie

1990 când sistemul monobancar specific economiei cu planificare centrală a fost

înlocuit cu un sistem organizat pe două niveluri: BNR şi băncile comerciale.

În aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind

activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii

Naţionale a României (Legea nr. 34/1991), modificate, ulterior, prin adoptarea

Legii nr. 58/1998 – Legea bancară şi a noii legi privind Statutul Băncii

Naţionale a României (Legea nr. 101/1998). O dată cu intrarea în vigoare a

acestor legi, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea

prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. Tot în 1998 s-a reglementat şi

falimentul bancar (Legea nr. 83/1998), fapt ce a determinat întărirea disciplinei

de piaţă şi a încrederii deponenţilor în viabilitatea, şi soliditatea băncilor

româneşti.

În anii ce au urmat, cadrul legislativ care reglementează activitatea

bancară a fost perfecţionat, prin emiterea de ordonanţe de urgenţă, pentru a se

1 www.cerope.ro2 www.bnro.ro

50

obţine un grad cât mai ridicat de compatibilitate cu reglementările similare

europene şi cele mai bune practici internaţionale1.

Anul 2003 a marcat un moment important pe linia armonizării depline a

legislaţiei bancare din ţara noastră cu cea din zona euro2.

Recapitalizarea a reprezentat, aşa cum am menţionat strategia principală,

utilizată îndeosebi de ţările central şi est europene şi implicit de autorităţile

române, pentru a reforma şi restructura sistemele lor bancare.

În ţara noastră, prima schemă de recapitalizare (1991) a constat într-un

swap de 150 mld. lei între bănci şi guvern3, din care:

• 100 mld. lei reprezentând credite neperformante, în principal moştenite

de la vechiul regim, au fost convertite în obligaţiuni de stat, cu

scadenţe pe 4 ani şi dobândă de 10%;

• 50 mld. lei reprezentând credite neperformante au fost convertite în

titluri de stat cu scadenţă pe 4 ani, dar la o dobândă egală cu rata medie

la pasivele bancare.

În acelaşi context, BNR a acordat credite băncilor din sistem la o rată

preferenţială de dobândă pentru a refinanţa creditele neperformante. Deşi,

scopul acestor refinanţări a fost acela de a elimina arieratele, totuşi lichidităţile

primite de la bănci nu au fost folosite cu această destinaţie, amplificându-se şi

mai mult volumul creditelor neperformante.

În urma auditului efectuat în 1992 de instituţiile internaţionale

specializate s-a stabilit suma de peste 500 mld. lei necesară pentru a aduce

valoarea netă a băncilor la zero, astfel încât să fie pregătite în vederea vânzării

lor la o valoare pozitivă.

A doua schemă de recapitalizare a fost introdusă după ce auditul

internaţional (1992) a stabilit suma reală necesară (500 mld. lei). Drept urmare,

statul a injectat lichidităţi în sumă de circa 70 mld. lei în cele trei bănci cu

1 www.cerope.ro2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 223 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 391

51

capital de stat (BRD 44 mld. lei; Banca Agricolă 8 mld. lei şi BCR 18 mld. lei

din necesarul de peste 200 mld. lei).

Cea de-a treia schemă de recapitalizare s-a concretizat într-o

operaţiune de compensare având drept scop impunerea unei discipline fiscale

pentru întreprinderile cu pierderi, băncile acordând credite garantate de stat

companiilor care nu-şi puteau rambursa datoriile1.

A patra schemă de recapitalizare a băncilor cu capital de stat a avut loc

în 1997, când Bancorex şi Banca Agricolă au fost restructurate prin înlocuirea

creditelor neperformante cu titluri de stat, crescând astfel datoria publică cu

peste 1 mld. dolari. Deşi creditele neperformante au fost înregistrate în afara

bilanţului, totuşi nu s-a stabilit foarte clar cum vor fi ele valorificate. Un sprijin

esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a procesului de

restructurare l-a constituit demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci a

creditelor neperformante şi a activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie, prin

decizia de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a

Activelor Bancare (AVAB)2. AVAB a preluat creditele neperformante de la

Bancorex şi Banca Agricolă. Costul fiscal al procesului de lichidare – fuziune al

Bancorex a reprezentat peste 4% din PIB, iar cel al restructurării Băncii

Agricole circa 2,7% din PIB. În ansamblu, intervenţia statului de-a lungul

perioadei de tranziţie a echivalat cu circa 10% din PIB3.

Pentru curăţarea portofoliilor de credite ale băncilor de cele

neperformante la noi au fost iniţiate, deci, măsuri repetate de recapitalizare, spre

deosebire de alte ţări unde problema acestor credite a fost soluţionată printr-o

singură recapitalizare. Odată, însă cu transferarea activelor neperformante la

AVAB, cu îmbunătăţirea disciplinei financiare, a întăririi supravegherii

prudenţiale, a îmbunătăţirii calităţii managementului şi a acţionariatului, situaţia

calităţii portofoliului de credite al băncilor s-a îmbunătăţit substanţial. Drept

urmare, după mai mulţi ani în care băncile au înregistrat un nivel record al

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 232 www.bnro.ro3 www.cerope.ro

52

creditelor neperformante (peste 70% în total credite în 1998 după datele Băncii

Mondiale), în prezent nivelul acestora a ajuns la circa 4-5% în cazul companiilor

şi sub 1% în cazul persoanelor fizice.

3.2 Rezultatele restructurării sistemului bancar

În ceea ce priveşte structura sistemului bancar românesc, componenta

dominantă a sistemului financiar al ţării noastre, la data de 1 ianuarie 2005,

acesta cuprindea un număr de 39 de instituţii de credit, din care 32 erau bănci

persoane juridice române organizate ca societăţi pe acţiuni, 7 erau sucursale ale

unor bănci străine şi o reţea autorizată de cooperative de credit (CREDITCOOP)

(Tabelul 3.1). Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul 1998, a

scăzut uşor în perioada următoare datorită unui număr de factori cum ar fi

lichidarea unor bănci insolvabile şi fuziunea unor entităţi bancare. Anul 2004,

reprezintă, din punctul de vedere al numărului de bănci care funcţionează în

sistem, o inversare a tendinţei de după 1998, anume o nouă creştere, dar de astă

dată este vorba de apariţia băncilor specializate (Raiffeisen Banca pentru

Locuinţe, Porsche Bank).

Numărul de bănci în România (1990 – 2005) Tabel 3.1

1990 1994 1996 1998 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Instituţii de credit - total 12 27 40 45 41 41 39 39 40 401. Bănci persoane juridice române 7 20 31 36 33 33 31 30 32 331.1. Bănci de stat, din care: 5 7 7 7 4 3 3 3 2 2 -cu capital integral de stat 5 1 1 1 1 1 1 1 1 1 -cu capital majoritar de stat - 6 6 6 3 2 2 2 1 11.2. Bănci private, din care: 2 13 24 29 29 30 28 27 30 31 -cu capital majoritar românesc 2 8 14 13 8 6 4 6 7 7 -cu capital majoritar străin - 5 10 16 21 24 24 21 23 242. Sucursale ale băncilor străine 5 7 9 9 8 8 8 8 7 63. Reţele ale cooperaţiei de credit - - - - - - - 1 1 1

Sursa: Rapoarte anuale ale BNR

La sfârşitul anului 2002, mai existau două bănci cu capital majoritar de

stat (Banca Comercială Română şi Eximbank). Procesul de privatizare al primei

bănci s-a declanşat în octombrie 2003, atunci când 25% din acţiuni au fost

preluate de Banca Mondială (BIRD şi IFC)1. În 2005 însă, BCR, cea mai mare

bancă din România, a intrat în posesia austriecilor de la Erste Bank2. La rândul

ei, şi Eximbank a parcurs şi ea un proces de restructurare şi de transformare într-

1 www.ue.mae.ro2 www.jurnalul.ro

53

o agenţie de garantare a exporturilor româneşti. Casa de Economii şi

Consemnaţiuni (CEC) ocupă o poziţie specială în cadrul sistemului, fiind

singura care este supusă dispoziţiilor unei legi proprii. În 2007 privatizarea CEC

este disputată de patru ofertanţi rămaşi în cursă, National Bank of Greece, EFG

Eurobank, OTP Bank şi Raiffeisen1.

Cele opt sucursale ale unor bănci străine (ING Bank, NV, Banca Italo-

Romena, Garanti Bank, National Bank of Greece, Banca Franco Română, MISR

Romanian Bank, Frankfurt Bukarest Bank şi Banca di Roma) reprezintă

aproximativ 7,5% din activele sistemului bancar. Numărul băncilor cu capital

integral sau majoritar privat s-a redus uşor faţă de maximul înregistrat în 1999 şi

2001 (30 bănci), datorită reducerii continue a numărului băncilor româneşti cu

capital integral sau majoritar privat (doar patru la sfârşitul anului 2002 – Banca

Transilvania, Banca de Credit şi Dezvoltare Romexterra, Banca Comercială

Carpatica şi Mindbank – faţă de 14 în 1996) – datorită falimentelor înregistrate

în perioada 1998-2000 (Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a

Religiilor). În paralel, o creştere spectaculoasă au înregistrat băncile private cu

capital integral sau majoritar străin. Dacă în 1993 exista o singură bancă cu

capital majoritar străin (Banca de Credit Industrial şi Comercial), în 2005

numărul acestora a crescut la 24.

Pentru prima dată după 1990 s-a înregistrat o reducere a numărului

băncilor cu capital de stat (de la şapte în 1998 la patru în 1999, ajungând la 2 în

2005), datorită, pe de o parte, fuziunii prin absorţie dintre BCR şi Bancorex, iar

pe de altă parte, privatizării unor bănci româneşti (BRD şi Banc Post) 2. În

aceeaşi perioadă, numărul băncilor cu capital integral sau majoritar autohton s-a

redus de la 13 la 11 – datorită falimentului Credit Bank şi a Băncii Albina şi

achiziţionării pachetului de control la Banca Românească de către Fondul

Româno-American pentru investiţii. Intr-un final, numărul băncilor cu capital

integral sau majoritar autohton a ajuns la 7 în 2005.

1 www.finanţare.ro2 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 26

54

Odată cu autorizarea unei noi bănci, cu sediul la Sibiu – Banca

Carpatica, numărul băncilor cu capital majoritar străin a înregistrat o tendinţă

ascendentă, atingând pragul de 24 de bănci în 2005.

România – Distribuţia activelor bancare pe grupe de bănci (%) Tabel 3.2

Tipul de bancă 1998 1999 2000 2001 2002 2004 2005Bănci cu capital majoritar românesc, din care: - cu capital majoritar de stat- cu capital majoritar privatBănci cu capital majoritar străin

80,0571,029,03

14,26

52,4546,775,68

40,48

49,1246,103,02

43,11

44,841,83,0

47,3

43,640,43,2

49,0

37,96,9

31,053,6

37,86

31,854,7

I. Total bănci comerciale 94,31 92,93 92,23 92,1 92,6 91,5 92,5II. Sucursale ale băncilor străine Bănci cu capital majoritar privat incluzând sucursalele băncilor străine Bănci cu capital majoritar străin incluzând sucursalele băncilor străine

5,69

28,98

19,95

7,07

53,23

47,55

7,77

53,90

50,88

7,9

58,2

55,2

7,4

59,6

56,4

8,5

93,1

62,1

7,5

94

62,2Total sistem bancar (I+II) 100 100 100 100 100 100 100

La sfârşitul anului 1998, cele 7 bănci cu capital integral sau majoritar de

stat deţineau mai mult de 70% din totalul activelor sectorului bancar. La data de

31.12.04, mai existau doar două bănci cu capital majoritar de stat, ce controlau

doar 7% din activele sistemului bancar (Tabelul 3.2).

Ca şi în alte ţări în tranziţie, băncile rămân în continuare cei mai

importanţi intermediari în România. La sfârşitul anului 2001, sistemul bancar

românesc deţinea mai mult de 67% din totalul sistemului financiar autohton

(Tabelul 3.3). În anii care au urmat sistemul bancar românesc a continuat să

domine sistemul financiar, cu menţiunea că, piaţa de capital a cunoscut creşteri

însemnate, ajungând în 2005 la o pondere de 30%, sistemul bancar scăzând la

59%.

Sistemul financiar românesc Tabel 3.3

Pondere în PIBInstituţii de intermediere financiară 2002 2003 2004 2005Instituţii de credit (1)Societăţi de asigurări (2)Fonduri de investiţii (3)Societăţi de investiţii financiare (4)Societăţi de leasing (5)Alte instituţii implicate în activitatea de finanţare de natura creditului (6)TotalAlte societăţi financiareBVB (7)RASDAQ (BER) (7)

31,191,510,091,451,48

0,4136,13

6,054,03

30,761,780,091,451,81

0,4036,29

6,174,01

36,591,900,211,292,97

0,6543,61

13,863,24

44,762,210,171,763,63

0,9353,46

19,522,86

Total sistem financiar românesc – pondere în PIB - %

46,21 46,47 60,71 75,84

Sursa: BNR, CNVM, CSA, INS, UNOPC, ALB, ASLR, BVB, BER, UNCARS

55

Instituţiile financiare româneşti în anul 2005 Tabel 3.4

Tipul de instituţie financiară Nr. Instituţii1. Instituţii de credit2. Societăţi de asigurări3. Fonduri de investiţii4. Societăţi de investiţii financiare5. Alte IFN implicate în activităţi de finanţare de natura creditului, din care:

Case de ajutor reciprocCase de amanetSocietăţi de leasing financiarSocietăţi de credit de consumSocietăţi de credit ipotecarSocietăţi de microfinanţareSocietăţi de finanţare a tranzacţiilor comercialeSocietăţi implicate în operaţiuni de factoring, forfetare, scontareEntităţi implicate în emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente inclusiv garantarea credituluiAlte entităţi de finanţare de natura creditului

4041235

33061164278234

142352

Analizând evoluţia structurii de proprietate a sistemului bancar

românesc, observăm că în ultimii ani au avut loc modificări importante în

distribuţia activelor bancare, schimbări care sunt în mare măsură legate de cele

trei privatizări importante care au avut loc în această perioadă: BRD, Banc Post

şi Banca Agricolă (Tabelul 3.5).

Structura capitalului băncilor româneşti (%) Tabel 3.5

Tipul de bancă 1998 1999 2000 2001 2002 2004 2005

1. Bănci cu capital majoritar românesc, din care:

1.1. cu capital majoritar de stat

1.2. cu capital privat

2. Bănci cu capital majoritar străin

I. Total bănci comerciale

II. Sucursale ale băncilor străine

Total sistem bancar (I+II)

64,2

52,2

12,1

24,3

88,5

11,5

100

58,3

41,1

17,2

38,2

96,4

3,6

100

46,2

38,4

7,9

46,6

92,8

7,2

100

39,4

34,6

4,8

55,6

95

5

100

35,1

29,9

5,2

57,8

92,9

7,1

100

30,7

25,9

4,8

63,2

93,9

6,1

100

31,1

12,0

19,1

61,9

93,0

7

100

Sursa: Banca Naţională a României

Sectorul bancar românesc se caracterizează printr-o prezenţă

semnificativă a investitorilor străini. La 31.12.04, băncile cu capital majoritar

străin operaţionale în România deţineau peste 60% din capitalul social şi peste

50% din activele sistemului bancar autohton. Dacă acestor bănci li se adaugă şi

sucursalele băncilor străine, atunci indicatorii de mai sus se vor cifra la nivelul

de cca. 70% şi respectiv 62%. Se mai observă o contribuţie modestă a

capitalului românesc la finanţarea sistemului bancar şi una marginală şi în

continuă scădere a celui de stat.

Dacă în urmă cu cinci ani, în cadrul participaţiilor străine la capitalul

bancar, ponderea cea mai ridicată era deţinută de investitori provenind [valori

56

recalculate pe total contribuţie a capitalului străin] din Grecia (21,85%), din

Turcia (14,64%), Franţa (13,98%), SUA (12,88%), Austria (8,13%), Olanda

(6,38%) etc. În prezent, situaţia pare mult schimbată în sensul deplasării

contribuţiilor la capital dinspre Orient spre Occidentul european, situaţie

explicată prin originea investitorilor implicaţi în privatizarea băncilor (Tabelul

3.6)

Provenienţa capitalului străin din băncile româneşti (%) Tabel 3.6

Austria Grecia Italia Franţa Olanda Alte ţări TotalDec. 2000

3,2 8,5 0,4 6,8 3,1 18,4 40,4

Dec. 2001

21 6 1,1 3,4 8 13,7 53,2

Dec. 2002

24 8,2 2,7 5,7 3,5 11,7 55,8

Dec. 2003

21,5 11,1 4,6 5,9 4,5 10,6 58,2

Dec. 2004

24,6 10,1 8,4 5 5,9 16,6 70,6

Dec. 2005

21,8 12,4 5,8 5,6 8,2 15,1 68,9

Mart. 2006

20,9 14,7 5,9 5,4 7,9 15,4 70,2

În concluzie, putem spune că principalele modificări în structura

proprietăţii bancare, în cursul ultimului deceniu, au fost determinate de

lichidarea BANCOREX şi de începerea procesului de privatizare la care se

adaugă falimentul unor bănci private cu o cotă de piaţă mai mică1 (Tabelul 3.7).

Bănci privatizate începând din 1999 Tabel 3.7

Bănci privatizate începând din 1999Banca Anul

privatizăriiAcţionari principali

Nume Participaţie de capital (%)Privatizare prezent

Banc Post 1999 EFG Eurobank ErgasiaBanco Portugues do InvestimentoGeneral Electric Corp.

36,2517,008,75

EFG Eurobank – 62,74CFI – 7,28

BERD – 7,28 BRD 1999 Société Générale

BERD51,004,99

SG – 58,32BERD – 4,99

Banca Agricolă

2001 Raiffeisen ZentralbankFondul Româno-American de Investiţii

93,365,72

Grup Raiffeisen – 99,49

Banca Comercială Română

2002-2005 BERD, IFCSIF OLTENIASIF MUNTENIASIF MOLDOVASIF TRANSILVANIASIF BANAT-CRIŞANA

256,126,06,06,06,0

Erste Bank – 62,5SIF OLTENIA – 6,12SIF MUNTENIA – 6SIF MOLDOVA – 6

SIF TRANSILVANIA – 6SIF BANAT-CRIŞANA – 6

Salariaţii – cca. 8%

La data de 1 ianuarie 2005, primele cinci instituţii bancare operaţionale

în România deţineau cca. 60% din activele totale şi depozitele sistemului bancar

(Graficul 3.1).

1 www.primet.ro

57

Graficul 3.1: Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc

Tabelul 3.8 prezintă gradul de concentrare a pieţei bancare în funcţie de

cota de piaţă a primelor cinci, zece, cincisprezece bănci în totalul activelor şi

depozitelor sistemului bancar în perioada 2000 – 2004. Datele din tabel arată că

gradul de concentrare în industria bancară măsurat în funcţie de total active şi

depozite a cunoscut o creştere până în anul 2002, după care a început să

descrească, ceea ce reflectă o creştere a competiţiei.

Indicatori de concentrare (2000-2005) - % Tabel 3.8

Anul Grupe de bănci٭ Active Depozite31.12.2000 C5

C10C15

617783

617782

31.12.2001 C5C10C15

658289

678490

31.12.2002 C5C10C15

668390

688591

31.12.2004 C5C10C15

598190

607589

31.12.2005 C5C10C15

608192

527085

Sursa: BNR, ٭C5 – ponderea primelor cinci bănci ca mărime, etc.

În conformitate cu reglementările de prudenţă bancară în vigoare,

sistemul bancar este adecvat capitalizat. La data de 31.12.2004, nivelul agregat

al indicatorului de solvabilitate era de 20,64%, fiind astfel cu mult peste limita

de 12% cerută de reglementările BNR sau minimul de 8% acceptat pe plan

internaţional. Creşterea puternică a indicatorului de solvabilitate până în 2002

reflectă în principal măsurile de recapitalizare a unor bănci cu capital de stat şi

majorarea capitalului minim obligatoriu impusă celorlalte bănci de către BNR.

Scăderea indicatorului începând cu 2003 este urmarea creşterii portofoliului de

58

credite al băncilor româneşti şi, implicit, a creditelor neperformante, pe de o

parte, iar, pe de altă parte, a faptului că dinamica creditelor a fost cu mult

superioară dinamicii înregistrate de capitalul propriu al băncilor.

Evoluţia ratei de solvabilitate (%) Tabel 3.91995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Rata solvabilităţii 13,8 13,3 13,6 10,3 17,9 23,8 27,3 24,8 21,09 20,64 21,1

Analiştii apreciază că nivelele de solvabilitate prezentate în tabelul de

mai sus trebuiesc însă privite cu prudenţă, întrucât indicii de solvabilitate

raportaţi până în anul 2000 arătau un grad de adecvare a capitalului mai bun

decât era cazul. Aceasta se explică prin faptul că reglementările valabile până la

1 octombrie 2000, au condus la o provizionare insuficientă datorită unor reguli

de clasificare a activelor destul de laxe.

În privinţa riscului de credit existent, expunerea băncilor faţă de acesta

este surprinsă de ponderea împrumuturilor neperformante în portofoliile acestor

instituţii. În ultima perioadă, s-a înregistrat un progres însemnat în rezolvarea

problemei împrumuturilor neperformante, nivelul acestora scăzând de la un

maxim de 71,7% înregistrat în anul 1998 la cca. 7% în 2005 (Tabelul 3.10).

Începând cu anul 2003, în condiţiile relansării procesului de creditare şi a

introducerii unor noi norme privind clasificarea creditelor acordate de către

bănci, ponderea împrumuturilor neperformante este în creştere, fără însă să

ajungă la valori critice.

Evoluţia împrumuturilor neperformante (1994 – 2005)- pondere în total expunere (credite) netă –

Tabel 3.10Categoria 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005Substandard 11,7 14,0 18,2 12,5 13,2 17,3 1,73 0,86 1,41 2,86 2,35 5,64Îndoielnic 11,9 13,7 10,1 9,9 7,7 6,7 0,74 0,35 0,26 0,59 0,54 1,22Pierdere 10,9 28,5 32,9 42,6 50,8 28,7 3,92 2,73 1,04 2,91 4,02 1,39Total 34,5 56,2 61,2 65 71,7 52,7 6,39 3,94 2,71 6,36 6,91 8,25

Sursa: BNR

România a înregistrat o creştere a volumului activelor bancare, a

creditului intern, în general, a celui neguvernamental, în special. Cu toate

acestea ponderea activelor bancare în PIB, respectiv a creditelor şi a depozitelor

59

bancare plasează ţara noastră în anul 2002 pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor

din Europa Centrală şi de Est (graficele 3.2 şi 3.3)1.

Grafic 3.2

Grafic 3.3

După o perioadă de evoluţii contradictorii, volumul creditului

neguvernamental în România a cunoscut o revenire notabilă, aşa cum reiese şi

din graficul de mai jos, atingând în 2003 nivelul consemnat în 1991, însă, spre

deosebire de perioada de început a tranziţiei, când peste 90% din credit finanţa

sectorul public, în prezent trendul s-a inversat în favoarea sectorului privat

(peste 85%).

Grafic 3.4


60

În termeni instituţionali, intermedierea financiară este, pentru România,

un proces eminamente bancar, deoarece băncile au deţinut şi deţin marea

majoritate a activelor financiare. Ţările dezvoltate, precum şi cele mai avansate

în procesul de tranziţie, consemnează valori ale activelor bancare sensibil mai

mari. Intermedierea financiară în România a rămas, de-a lungul întregii perioade

de tranziţie, deosebit de scăzută: masa monetară, ca procent în PIB, a variat în

aceşti ani între 20-30% (23% în anul 2000), ceea ce o plasează pe ultima poziţie

în rândul economiilor în tranziţie (Graficul 3.5)

Grafic 3.5

Elementul cel mai sensibil al intermedierii financiare şi monetizării îl

reprezintă nivelul creditului acordat sectorului întreprinderilor. Pe parcursul

anilor, critica unor reprezentanţi din sectorul real, regăsită frecvent şi în

61

discursul politic, s-a concentrat pe nivelul inadecvat al creditului furnizat

sectorului privat şi, în general, al creditului acordat firmelor.

Într-adevăr, creditarea sectorului întreprinderilor, inclusiv a sectorului

privat, este foarte scăzută (Graficul 3.6).

Grafic 3.6

Merită reţinut că, în ultimii ani ai secolului trecut, creditul către

subsectorul de stat al întreprinderilor s-a comprimat sensibil (reprezentând circa

3-4% din PIB), urmare îndeosebi restructurării şi privatizării mai pronunţate,

renunţării la creditele direcţionate şi subvenţionate şi întăririi supravegherii

bancare (Graficul 3.7).

Grafic 3.7

În prezent, creditul către sectorul întreprinderilor de stat este, în termeni

relativi, mai scăzut decât cel acordat sectorului privat (contribuţia sectorului de

62

stat la crearea PIB este de circa 40%, în timp ce creditul acordat acestui sector

reprezintă cel mult o treime din cel acordat sectorului privat).

În România, creditul neguvernamental este destinat atât finanţării

companiilor, cât şi a populaţiei.

• credite destinate companiilor – deşi structura acestor credite diferă de

la o bancă la alta, totuşi, la nivel agregat cele destinate finanţării industriei şi

serviciilor sunt preponderente (44%, respectiv 38%), dominante în cadrul

acestora fiind creditele de trezorerie; creditul acordat companiilor şi-a accelerat

ritmul lunar de creştere cu 2,3 puncte procentuale în lunile septembrie şi

octombrie, comparativ cu media primelor 8 luni ale anului 2005, îndeosebi pe

seama revigorării creditului pentru investiţii1.

• credite acordate populaţiei – modificările survenite în anii 2002-2003

în strategia majorităţii băncilor în sensul extinderii activităţii de retail

concomitent cu creşterea gradului de încredere a populaţiei în menţinerea

stabilităţii macroeconomice, au reprezentat doi factori decisivi care au condus

la o creştere accelerată a creditelor acordate populaţiei în această perioadă; dacă

la începutul anului 2005, componenta în lei a creditului acordat populaţiei era

dominantă, componenta în valută a recuperat aproape integral decalajul, astfel

încât în luna octombrie a aceluiaşi an cele două ponderi erau relativ egale2.

În anii recenţi, numărul conglomeratelor financiare a crescut

semnificativ în România. Aceste conglomerate îmbracă forma grupurilor

bancare ce cuprind, în principal, filiale bancare, societăţi de valori mobiliare şi

societăţi de leasing3. Structura acestor conglomerate este influenţată de cadrul de

reglementare existent ce nu permite băncilor să opereze direct pe piaţa de

capital. Totodată, legislaţia bancară prevede că operaţiunile de leasing financiar

vor fi desfăşurate de bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop. Prin

urmare, marile bănci comerciale şi-au înfiinţat societăţi de valori mobiliare

1 www.bnro.ro2 Idem sursa 13 www.cerope.ro

63

(Tabelul 3.11) pentru a putea opera indirect pe pieţele de valori mobiliare şi sunt

acţionarii principali la o serie de societăţi de leasing.

Participaţii majoritare ale băncilor la societăţi de valori mobiliare Tabel 3.11

Grupul Societăţi financiare deţinuteGrupul BCR

Grupul BRD-SG

Grupul Financiar BT

Grupul Raiffeisen Romania

Banca Comercială RomânăBCR LeasingBCR SecuritiesBCR AsigurăriBRD Société GénéraleBRD SogeleaseALD AutomotiveBRD / SG Corporate FinanceBanca TransilvaniaBT LeasingBT DirectRaiffeisen BankRaiffeisen Banca pentru LocuinţeRaiffeisen Leasing

BCR Asset ManagementAnglo Romanian BankBCR Chişinău

BRD SecuritiesBRD Finance Credite de ConsumASIBAN

BT SecuritiesBT AsigurăriBT Asset Management SAIRaiffeisen InvestmentRaiffeisen Capital and Investment

Sursa: BNR

3.3 Privatizarea bancară în România

După 1990, sistemul bancar românesc a inceput procesul de dezvoltare.

Băncile comerciale româneşti şi-au început operaţiunile cu portofolii relativ

specializate, reflectând gradul lor de concentrare de dinainte de 1989 în anumite

sectoare de activitate. Noile bănci cu capital privat românesc sau mixt au fost

autorizate să înceapă operaţiunile pe piaţă. Numărul de bănci, persoane juridice

române, a crescut de la 7 la 33 de bănci la sfârşitul anului 2005. În acelaşi timp,

6 filiale ale unor bănci străine de prestigiu operează în România.

Sistemul bancar românesc era dominat la sfârşitul anului 1997 de patru

mari bănci cu capital majoritar de stat: BCR, BRD, Banca Agricolă şi Bancorex.

Aceste patru bănci deţineau la acel moment 68% din activele totale ale

sistemului bancar. S-a impus astfel începerea procesului de privatizare a

băncilor cu capital majoritar de stat.

Gradul de bancarizare 2002 Tabel 3.12

Ţara Total instituţii de credit٭ Total instituţii la 1 mil. locuitoriBulgariaCehiaPoloniaRomânia٭٭SlovaciaSloveniaUngaria

72017879964300710478093157

91174258139195407306

Zona Euro 178242 579

la nivel de unitate teritorială (٭date 2003 (٭٭

64

Băncile cu reţele teritoriale semnificative (aprilie 2006) Tabel 3.13

Nr. crt. Banca Unităţi Nr. crt. Banca Unităţi Nr. crt. Banca Unităţi1 CEC 1404 6 ING Bank 115 11 OTP 392 BCR 390 7 BC Ion Ţiriac 68 12 Carpatica 293 BRD 338 8 UNICREDIT 50 13 Citibank 204 B. Transilvania 238 9 Romexterra 41 14 RIB 205 Raiffeisen 219 10 Finansbank 39 15 Procredit 19

Sursa: presa financiar – bancară

La sfârşitul anului 2004, reţeaua teritorială a băncilor, persoane juridice

române, şi a sucursalelor băncilor străine operând în România se compunea din

3245 de unităţi [cifrele au în vedere luna decembrie 2004]. Analizată în

dinamică dimensiunea reţelei teritoriale a băncilor româneşti indică următoarea

evoluţie: o creştere a numărului unităţilor până în anul 1999, când s-a atins un

maxim de circa 3000 unităţi, după care falimentul unor bănci (Dacia Felix,

Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop, Bancorex) sau intrarea altora într-un

amplu proces de reorganizare (Banca Agricolă) a făcut ca numărul unităţilor

teritoriale să se reducă la 2747 de unităţi în 2001. Începând cu anul 2002,

orientarea băncilor româneşti către clientela de retail, proces ce implică o reţea

de ghişee amplă, a făcut ca băncile româneşti, atât cele mari, dar şi cele mici ca

dimensiuni să penetreze numeroase zone cu potenţial bancar ridicat. Astfel,

începând cu 2002 dimensiunea reţelei teritoriale înregistrează o creştere

importantă, multe dintre unităţi fiind de dimensiuni modeste de 2-6 salariaţi.

Deşi în creştere reţeaua teritorială a sistemului bancar românesc este inegal

dezvoltată pe bănci dar şi în teritoriu. Astfel reţeaua cea mai mare aparţine CEC-

ului cu 1407 unităţi, într-un permanent regres după 1990, la mare distanţă

urmează: BCR cu 341 unităţi, BRD cu 235 unităţi, Raiffeisen Bank cu 206

unităţi, Banca Transilvania cu 177 unităţi, Banc Post cu 155 unităţi, Banca

Carpatica cu 93 de unităţi, ING România cu 69, Banca Ţiriac cu 63 etc.

Celelalte bănci au reţele de talie mică, nedepăşind numărul de 40 de unităţi.

Aşadar, gradul de bancarizare al României rămâne modest cu cca. 7000 de

locuitori pe un ghişeu, cu mult peste nivelul optim de 5 mii persoane (Tabelul

3.12).

65

Demararea procesului de privatizare a băncilor româneşti s-a produs într-

un context economico-financiar intern marcat de reduceri importante şi

succesive ale produsului intern brut şi de aplicarea unor politici financiare

restrictive, menite să determine scăderea inflaţiei şi crearea condiţiilor pentru o

macrostabilizare durabilă. Sistemul bancar românesc în ansamblul său şi unele

bănci comerciale (cu capital de stat sau privat), în particular, au simţit impactul

negativ al situaţiei generale a economiei, precum şi influenţele modificărilor

legislative survenite, de mare însemnătate pentru accelerarea reformei şi

privatizarea sistemului bancar: Legea bancară, Legea privind statutul BNR,

Legea privind falimentul băncilor şi legile specifice privind privatizarea băncilor

alese pentru prima etapă.

De asemenea, procesul de restructurare şi privatizare a băncilor

comerciale româneşti s-a desfăşurat în cadrul mai larg al schimbărilor şi

privatizărilor înregistrate în ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est.

Procesul de privatizare a principalelor bănci comerciale cu capital

majoritar de stat a început în 1998. Legea nr. 83/1997 privind privatizarea

băncilor în care statul este acţionar, a stabilit cadrul legal în ce priveşte

transformarea băncilor deţinute de stat în bănci cu capital privat1.

Restructurarea şi privatizarea sectorului bancar reprezintă unul dintre

obiectivele principale ale programului de reformă structurală cu FMI şi Banca

Mondială. Astfel, în vederea accelerării reformei în domeniul bancar, s-a

finalizat procesul de privatizare a unor bănci (Banca Română pentru Dezvoltare

şi Banc Post în primul trimestru al anului 1999 şi Banca Agricolă în aprilie

2001) împreună cu implementarea unui program rapid de „curăţare” de către

Banca Centrală între 1999-2002. De aceea au fost luate măsuri drastice, inclusiv

fuziunea celei mai mari bănci cu capital de stat, Bancorex, prin absorţia cu o altă

bancă importantă, Banca Comercială Română şi iniţierea procedurilor privind

falimentul pentru alte şase bănci private (Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop,

Banca Internaţională a Religiilor, Banca Columna şi Banca Română de Scont).

1 www.referate.ro

66

Structura de proprietate a capitalului social şi a activelor nete a

înregistrat modificări ample. După privatizarea Banc Post, partea deţinută de

băncile cu capital majoritar de stat în total împrumuturi şi total active era de

aproximativ 50%. „Absorţia” Bancorex de către BCR şi pregătirea pentru

privatizare a Băncii Agricole s-au numărat printre cele mai importante

evenimente din sistemul bancar care au redus drastic ponderea capitalului de stat

în capitalul social al băncilor, de la peste 1/2 în 1998 la mai puţin de 1/3 în 2001,

dar, simultan, şi a capitalului autohton, de la aproape 2/3 în 1998 la 37,5% la

sfârşitul anului 2001 (de stat şi privat – cumulat).

Restructurarea sistemului bancar românesc între 1998-2002 constituie un

adevărat studiu pentru economiile în tranziţie. La începutul anului 2002, sectorul

privat deţinea aproape 57% din totalul activelor nete ale sistemului bancar

(inclusiv ponderea sucursalelor băncilor străine). Dar din cele 57 de procente,

doar 3 reprezentau ponderea capitalului privat autohton. În aceste condiţii,

strategia privatizării BCR a căpătat o importanţă deosebită. În 2002, ponderea sa

era de 32% din totalul activelor bancare. În cazul în care BCR ar fi preluată de

un consorţiu financiar internaţional, capitalul străin va controla aproape 90% din

activele sistemului bancar din România1.

BCR reprezintă ultima mare bancă de stat din Europa Centrală şi de Est

ce a fost privatizată. La începutul anului 2003, după două încercări nereuşite de

atragere a investitorilor strategici pentru BCR, Guvernul a decis începerea

privatizării acestei bănci prin vânzarea unui pachet de acţiuni minoritare de

control în bancă către BERD şi Corporaţia Financiară Internaţională, IFC.

Astfel, statul român a vândut, în noiembrie 2003, un pachet de 25% plus două

acţiuni ale BCR către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi

International Finance Corporation, divizia de investiţii a Băncii Mondiale. În

prezent, pachetul majoritar de acţiuni al BCR a fost achiziţionat de austriecii de

la Erste Bank.


67

CEC s-a confruntat cu grave probleme în urma semnării contractului de

garantare cu Fondul de investiţii SOV Invest în 1999. Restructurarea CEC prin

privatizare reprezintă o prioritate a Guvernului. În acest sens, ING Barings

împreună cu Guvernul au realizat în 2001 auditul operaţional şi au iniţiat

proiectul de restructurare a băncii, finanţat din fonduri PHARE.

Deşi numărul instituţiilor bancare a crescut de şapte ori din 1991 şi până

în prezent, sectorul bancar românesc continuă să se caracterizeze printr-un grad

relativ ridicat de concentrare, ceea ce denotă un nivel încă scăzut de competiţie.

La începutul anului 2005, piaţa bancară era dominată de trei bănci care au apărut

din structura monobancară precedentă: Banca Comercială Română, Banca

Română pentru Dezvoltare, Raiffeisen Bank care împreună deţin aproape 50%

din totalul activelor şi depozitelor din sectorul bancar (de remarcat că, totuşi,

ponderea celor trei sectoare este în scădere, ca urmare a regresului BCR şi

BERD şi a ieşirii din competiţie a CEC-ului, care, totuşi, nu a putut fi înlocuită

integral de către Raiffeisen Bank). Urmare a absorţiei Bancorex, BCR a devenit

principala bancă românească cu o cotă de piaţă de aproape 27%, urmată de

BRD, ce deţine 13% din totalul activelor sistemului bancar, ambele bănci

aflându-se în regres faţă de anii anteriori. Raiffeisen Bank se situează pe locul al

treilea, fiind într-o creştere puternică, cu o cotă de piaţă de 9% (de trei ori mai

mare în raport cu situaţia de la începutul lui 2001, când a fost privatizată), ea

fiind cea care a luat locul deţinut cu câţiva ani în urmă de către CEC (Tabelul

3.14).

Cotele de piaţă ale primelor 15 bănci la 1 ianuarie 2006 Tabel 3.14

Nr. Crt.

Banca Cota de piaţă (%)Active Capitaluri proprii

1.2.3.4.5.

BCRBRD – SGRaiffeisen BankBanc PostHVB Bank

2615955

2214853

Subtotal 1 (primele 5) 60 526.7.8.9.10.

ING Bank – sucursalăALPHA BankCECB. TRANSILVANIAABN AMRO Bank

54444

16443

Subtotal 2 (primele 10) 81 7011.12.13.

BC Ion ŢiriacCITIBANKUNICREDIT

322

322

68

14.15.

EXIMBANKCitibank

22

62

Total (primele 15) 92 85

Caseta nr. 6. Reforma Sistemului Bancar Românesc

decembrie 1990 – începerea reformei de facto -

Vechea BNR

- actuala BNR, care preia responsabilitatea asupra politicii monetare şi funcţiile de bancă centrală (emiterea monedei efective, relaţii cu băncile comerciale, casier general al statului, funcţia valutară, centru de supraveghere şi autorizare a băncilor din sistem)- Banca Comercială Română, care preia funcţiile comerciale (activitatea comercială, relaţiile cu clientela)

Bănci specializate - se transformă în bănci comerciale universale

aprilie 1991 – începerea reformei de jure – adoptarea primei legislaţii bancare Legea privind activitatea bancară (33/91)

Legea privind Statutul BNR (34/91)

- încurajează dezvoltarea băncilor cu capital privat;- permite intrarea pe piaţă a băncilor străine;- băncile comerciale sunt autorizate să funcţioneze ca bănci universale, putând efectua o gamă largă de operaţiuni.

prima parte a anului 1998 – adoptarea celei de-a doua legislaţii bancare

Legea bancară (58/98) Legea privind Statutul BNR (101/98) Legea falimentului bancar (83/98)

anul 2001 – corecţii ale legislaţiei bancare

O.G. nr. 137/2001 - completează şi modifică Legea bancară (58/98)

O.G. nr. 136/2001 - completează şi modifică Legea privind Statutul BNR (101/98)

O.G. nr. 138/2001 - completează şi modifică Legea falimentului bancar (83/98)

anul 2007 - cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar

Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României – Legea nr. 312 din 28 iunie 2004;Ordonanţa privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006;Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar – Legea nr. 83 din 21 mai 1997;Reglementări privind falimentul instituţiilor de credit – Ordonanţa Guvernului nr.

69

10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul instituţiilor de credit, aprobată, completată şi modificată prin Legea nr. 278 din 23 iunie 2004;Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996, privind organizarea şi funcţionarea Fondului de Garantare a Creditelor din Sistemul Bancar. Sinteză a Reformei Sistemului Bancar Românesc

Urmând strategia guvernamentală, Autoritatea pentru Privatizare are ca

principale obiective1:

• vânzarea către sectorul privat, prin metodele prevăzute de lege, a

pachetelor de acţiuni deţinute de stat în societăţile comerciale;

• administrarea, în calitate de acţionar semnificativ sau majoritar, după

caz, a societăţilor comerciale aflate în portofoliu, la care statul deţine

acţiuni;

• controlul cu privire la modul în care sunt respectate clauzele din

contractele de privatizare, precum şi supravegherea societăţilor în

cauză în ceea ce priveşte gradul de realizare a performanţelor

economice şi financiare asumate prin contractul de privatizare;

• restructurarea societăţilor comerciale şi acordarea asistenţei financiare

necesare retehnologizării şi modernizării acestora;

• transferul, în condiţiile legii, către unele ministere şi autorităţi publice

locale a activităţii de administrare şi vânzare a acţiunilor deţinute de

Autoritatea pentru Privatizare în societăţile comerciale, în scopul

accelerării procesului de privatizare şi întăririi controlului în perioada

postprivatizare.

În vederea accelerării şi finalizării procesului de privatizare, trebuie

respectate următoarele principii:

a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;

b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi

ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;

d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii

atractivităţii ofertei de privatizare.1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 123

70

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului

(APAPS) este gestionar al participaţiei statului la capitalul unei bănci

comerciale.

Privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar se

poate realiza prin următoarele căi:

» majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în

baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;

» vânzarea de acţiuni gestionate de Autoritatea pentru Privatizare şi

Administrarea Participaţiilor Statului, numai contra numerar, cu plata

integrală către:

♦ persoane fizice române;

♦ persoane fizice străine;

♦ persoane juridice române cu capital majoritar privat, inclusiv

societăţi de investiţii financiare;

♦ persoane juridice străine cu capital majoritar privat.

» combinarea primelor două modalităţi.

Acţiunile pot fi vândute prin intermediul următoarelor posibilităţi1:

• Licitaţie publică

Licitaţia publică poate fi organizată în două moduri: licitaţia cu strigare

şi licitaţia cu ofertă în plic.

Licitaţiile se organizează atunci când vânzarea se face pe baza ofertei de

vânzare. Preţul de pornire al licitaţiei este egal cu valoarea nominală a acţiunilor.

Pentru organizarea şi conducerea licitaţiei instituţia publică implicată numeşte o

comisie de licitaţie.

Pentru a participa la licitaţie, potenţialii cumpărători trebuie să

constituie, pe lângă documentele furnizate, o garanţie de participare

reprezentând un procent de până la 3% din preţul de deschidere anunţat şi să

plătească taxa de participare.


71

Toate garanţiile vor fi restituite integral după nominalizarea

câştigătorului licitaţiei, cu excepţia celui care a câştigat licitaţia.

• Negociere

Vânzarea prin negociere se utilizează în cazul în care instituţia publică

implicată se adresează, prin publicarea unui anunţ de vânzare, investitorilor

strategici, în scopul obţinerii unor oferte de cumpărare, ori, în cazul în care, în

urma desfăşurării unei licitaţii cu ofertă în plic, instituţia publică implicată

constată că s-a depus o singură ofertă de cumpărare care obţine mai puţin de

50% din punctajul maxim determinat pe baza grilei de punctaj.

Pentru organizarea şi conducerea negocierii, precum şi pentru

examinarea şi evaluarea ofertelor, instituţia publică implicată numeşte o comisie

de negociere.

În vederea participării la negociere, instituţia publică implicată poate

solicita potenţialilor cumpărători să depună o garanţie de participare într-un

cuantum cuprins între 3% şi 20% din valoarea nominală a pachetului de acţiuni

scos la vânzare. Garanţia se depune în una dintre următoarele forme:

a) virament prin ordin de plată;

b) scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă română sau de o bancă

străină cu care o bancă română are relaţii de corespondenţă;

c) bilet la ordin avalizat de către o bancă comercială agreată de instituţia

publică implicată.

Garanţia de participare se restituie integral tuturor participanţilor, cu

excepţia ofertantului selectat pentru încheierea contractului de vânzare-

cumpărare, în termen de două zile lucrătoare de la data încheierii procesului-

verbal de selecţie.

• Oferta publică secundară de vânzare

Oferta publică de vânzare este propunerea formulată de instituţia publică

implicată (APAPS) printr-un prospect de ofertă publică de a vinde acţiunile

deţinute la o societate comercială, adresată publicului larg, cu condiţia

posibilităţii egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane

72

nedeterminate. Oferta publică de vânzare este valabilă cel puţin 30 de zile şi cel

mult 180 de zile de la data publicării ei.

• Metode specifice pieţei de capital

Instituţiile publice implicate pot vinde acţiunile deţinute la societăţile

comerciale prin orice metode de tranzacţionare a valorilor mobiliare, cu

respectarea prevederilor legale în vigoare privind valorile mobiliare şi bursele de

valori şi a reglementărilor aplicabile, emise de Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare şi de către alte instituţii abilitate.

Metodele de tranzacţionare folosite sunt:

a) vânzarea la ordin – este propunerea formulată de instituţia publică

implicată de a vinde acţiunile pe care le deţine la o societate

comercială;

b) vânzarea ca răspuns la o ofertă de cumpărare – este propunerea

formulată de instituţia publică implicată ca răspuns la o ofertă publică

de cumpărare autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,

lansată de un cumpărător;

c) licitaţii electronice pe piaţa de capital – prin acest tip de metodă,

instituţia publică implicată poate vinde acţiuni reprezentând, de

regulă, mai mult de 5% din capitalul social al unei societăţi

comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate sau urmează a fi

tranzacţionate pe piaţa de capital;

d) orice combinaţii ale metodelor de mai sus.

Pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare se constituie prin hotărâre a

Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Ministerului

Dezvoltării şi Prognozei, APAPS şi Ministerul Finanţelor publice, o comisie de

privatizare care răspunde de realizarea obiectivelor Legii privind privatizarea

societăţilor bancare şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi

obiectivitate. Privatizarea acestor societăţi se va face pe baza unor rapoarte de

evaluare şi a studiilor de fezabilitate, întocmite de o firmă de specialitate, în

conformitate cu standardele internaţionale.

73

În acest context, Legea privind unele măsuri de accelerare a privatizării

se bazează pe următoarele principii1:

a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;

b) vânzarea la preţul de piaţă rezultat din raportul între cerere şi ofertă,

cu luarea în considerare a tuturor elementelor ce alcătuiesc oferta de

cumpărare;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;

d) aplicarea unor programe de restructurare anterioare privatizării, cu

accent pe externalizarea unor activităţi şi / sau active, în special a

activelor cu caracter social;

e) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii

atractivităţii ofertei de privatizare;

f) instituirea administrării speciale în perioada de privatizare.

Un rol foarte important în cadrul procesului de reglementare şi

supraveghere a activităţii bancare în România îl are autoritatea de supraveghere

care elaborează cadrul legal în care pot acţiona băncile, mai exact limitele pe

care băncile comerciale, şi nu numai, nu le pot depăşi cu scopul de a ajunge în

mod rapid la un profit considerabil, dar cu un risc pe măsură2.

Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la

reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit3.

Banca Naţională a României este o instituţie de interes public creată ca

efect al unei Legi Organice, promulgată la 11/23 aprilie şi publicată în

Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 18804.

Principalele atribuţii5 ale Băncii Naţionale a României sunt:

» elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de

schimb;

1 Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare2 Dedu Vasile, „Gestiune bancară”, ediţia II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 2603 Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, art. 44 Stoica Victor / Deaconu Petre, „Bani şi Credit”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 5115 Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 – Monitorul Oficial al României nr. 582 din 30 iunie 2004)

74

» autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor

de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor

de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;

» emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe

teritoriul României;

» stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;

» administrarea rezervelor internaţionale ale României.

Pentru autorizarea unei societăţi bancare trebuie îndeplinite o serie de

condiţii referitoare la1:

• mărimea capitalului social, care începând cu ianuarie 2004, este de

370 mld. lei şi care trebuie vărsat integral şi în numerar încă de la

înfiinţare;

• forma juridică de organizare, fiind permise doar bănci organizate ca

societăţi pe acţiuni;

• calitatea conducătorilor, administratorilor şi cenzorilor băncii.

Conducerea operativă a activităţii unei instituţii de credit trebuie să fie

asigurată de cel puţin două persoane2. Acestea trebuie să fie rezidente în

România, iar cel puţin una să fie cetăţean român. De asemenea, ambele persoane

trebuie să aibă cunoştinţe în domeniul economic şi juridic şi o anumită

experienţă în domeniul financiar-bancar.

• elaborarea unui studiu de fezabilitate;

• fondatorii şi acţionarii semnificativi au putere financiară, nu sunt

dependenţi de dividentele pe care banca le-ar oferi şi nu au suferit

condamnări penale;

• acţionarii semnificativi, care deţin mai mult de 5% din capitalul

social al băncii centrale trebuie să primească o aprobare prealabilă

din partea Băncii Naţionale a României.

1 Gust Marius, op. cit., pag. 161 2 Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, art. 13

75

Una dintre cele mai importante reguli stabilite de autorităţile naţionale de

reglementare şi supraveghere a activităţii bancare este reprezentată de norma

privind adecvarea capitalului. Această regulă, numită şi norma Cooke,

stabileşte că mărimea capitalului unei bănci trebuie să fie de cel puţin 8% în

raport cu activele bilanţiere şi extrabilanţiere, ponderate în funcţie de riscul

băncii. În aceste condiţii, fiecare instituţie de credit este responsabilă pentru

procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la profilul său de risc1.

BNR a elaborat o serie de norme necesare instituirii prudenţei în

sistemul bancar şi anume:

» nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul

fondurilor proprii şi totalul activelor şi elementelor bilanţului;

» expunerile mari – împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot

depăşi, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii;

» nivelul minim de lichiditate – capacitatea băncii de a-şi acoperi din

activele lichide, obligaţiile exigibile pe termen scurt;

» valoarea totală a investiţiilor unei bănci în valori mobiliare – nu poate

depăşi nivelul de 100% din fondurile sale proprii, cu excepţia celor în

titluri de stat;

» limitele plasamentelor – investiţiile financiare şi participaţiile făcute de

o bancă în capitalul altor întreprinderi;

» extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii;

» aprobarea de către BNR a înfiinţării, în străinătate, de către băncile

comerciale româneşti de reprezentanţe, sucursale sau filiale;

» interdicţia de a repartiza dividente dacă în urma acestei repartizări

banca înregistrează un raport de solvabilitate sub cel minim;

» expunerea valutară – la sfârşitul fiecărei zile lucrătoare, poziţia

valutară totală nu poate depăşi 10% din totalul fondurilor proprii ale

băncii;

1 Ordonanţa de Urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, art. 149

76

» participarea unei societăţi bancare la capitalul social al societăţilor

nebancare;

» participarea unei societăţi bancare la capitalul altei bănci – până la

maxim 5% din capitalul acesteia, cu condiţia participării şi a unei

societăţi bancare;

» clasificarea împrumuturilor (creditelor) acordate – în funcţie de riscul

acestora, pe cinci categorii: „standard”, „în observaţie”, „substandard”,

„îndoielnic” şi „pierdere”;

» rezerva generală pentru riscul de credit şi provizioanele specifice de

risc;

» reguli privind pregătirea şi experienţa profesională;

» norme privind Registrul bancar – care prevăd ca acesta să fie ţinut în

sistem computerizat;

» reglementări referitoare la stabilirea regulilor privind ţinerea

contabilităţii şi întocmirea bilanţului contabil.

Autorităţile de reglementare bancară ale statelor au emis o legislaţie de

nivel secundar care se ocupă şi de regulile de evidenţă ale băncilor, de

stabilirea situaţiilor pe care acestea trebuie să le remită periodic organelor

de supraveghere.

Băncile româneşti trebuie să ţină permanent evidenţa contabilă, în

concordanţă cu prevederile legii contabilităţii şi ale reglementărilor specifice

date în aplicarea acesteia, şi să întocmească situaţii financiare pe care sunt

obligate să le publice.

Pe lângă obligaţiile menţionate mai sus, băncile au şi o serie de drepturi

permise de legislaţia din ţara noastră, printre ele numărându-se posibilitatea de

a-şi constitui provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.

Banca Naţională a României, ca autoritate de reglementare şi

supraveghere, controlează băncile comerciale atât în varianta „off-site”, cât şi în

varianta „on-site”.

77

În sistemul bancar românesc, paralel cu activitatea de supraveghere,

există o serie de infrastructuri cu rol de protecţie a sistemului, care vin în

sprijinul supravegherii bancare. Aceste infrastructuri1 sunt:

• Fondul de Garantare a Depozitelor din sistemul bancar – are ca obiectiv

principal garantarea rambursării depozitelor constituite la instituţiile de

credit;

• Centrala Riscurilor Bancare – este specializată în colectarea, stocarea şi

centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit

din sistemul bancar românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de

credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma

limită de raportare sau care înregistrează întârzieri în efectuarea

plăţilor;

• ROMCARD – are ca obiect de activitate procesarea tranzacţiilor cu

carduri bancare.

Absorţia cu succes a reglementărilor în domeniul autorizării, controlului

şi supravegherii bancare emise de Uniunea Europeană, depinde de existenţa

unor condiţii2 prealabile, subliniate cu tărie chiar de forurile internaţionale de

reglementare şi care au o mare relevanţă şi pentru cazul României. Acestea sunt:

a) politici macroeconomice sănătoase şi durabile;

b) infrastructura publică dezvoltată;

c) disciplina de piaţă eficace;

d) proceduri corespunzătoare pentru rezolvarea eficientă a problemelor

băncilor;

e) mecanisme de protecţie sistemică.

Caseta nr. 7

1 www.arb.ro2 www.cerope.ro

78

Programul de guvernare pe perioada 2001-2004, a avut, în domeniul

privatizării, următoarele obiective1:

» transparenţa şi corectitudinea procesului de privatizare;

» aplicarea de programe complexe de privatizare, cu asistenţă financiară

internaţională pentru societăţile mari, de importanţă deosebită pentru

economia naţională;

» elaborarea de programe specifice de privatizare pentru societăţile

comerciale situate în zone cu impact social major;

» elaborarea unor contracte de privatizare cu clauze care să asigure

modernizarea, dezvoltarea şi eficientizarea activităţii societăţilor în urma

privatizării;

» continuarea procesului de privatizare a sectorului bancar;

» utilizarea unui complex de metode de privatizare, cu accent pe

privatizarea prin piaţa de capital;

» majorări de capital în societăţile comerciale de importanţă deosebită,

urmând ca ponderea sectorului de stat în aceste societăţi să se reducă

substanţial în timp;

» urgentarea privatizării societăţilor comerciale aflate în curs de lichidare

în vederea reîntoarcerii acestora în circuitul economic.

În vederea realizării acestor obiective, în 2001-2002, s-a reuşit vânzarea

unui capital social de 17.898,53 mld. lei, ceea ce a contribuit semnificativ la

reducerea ponderii statului în economie.

Prin intensificarea eforturilor pentru privatizarea societăţilor bancare şi

de asigurare – reasigurare, au fost trecute în proprietate privată Banca Agricolă

şi Astra Bucureşti şi a fost vândut pachetul minoritar pe care statul îl mai deţinea

la Banc Post. Astfel, în ultimii doi ani, ponderea proprietăţii de stat gestionată de

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului a scăzut

de la 15,43% la 8,47%.

♦ Privatizarea BRD – Groupe Société Générale

1 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 129-130

79

Banca Română pentru dezvoltare (BRD) a fost înfiinţată prin hotărâre de

Guvern în luna decembrie 19901.

Privatizarea Băncii Române pentru Dezvoltare s-a realizat în

conformitate cu prevederile Legii nr. 83/1997, cu modificările ulterioare şi a

normelor metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 428/1998, cu

modificările ulterioare.

În urma studiului de fezabilitate a privatizării şi a Raportului de evaluare

a BRD întocmit la 31.12.1997 de un consorţiu desemnat în urma unei selecţii de

oferte, BRD a fost estimată la o valoare de aproximativ 230 – 360 milioane

USD2.

Strategia de privatizare aprobată prin H.G. nr. 428/1998 a prevăzut două

etape:

• vânzarea pachetului de control către un investitor strategic, vânzarea

către salariaţii şi conducerea băncii şi către BERD sau CFI;

• vânzarea prin ofertă publică pe piaţa internă şi internaţională de capital

a acţiunilor rămase în proprietatea statului.

Finalizarea primei etape s-a realizat prin:

• semnarea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de

acţiuni al BRD între fostul FPS şi banca franceză Société Générale

Paris, la data de 14.12.1998;

• semnarea contractului de vânzare-cumpărare între fostul FPS şi

salariaţii şi conducerea BRD, la data de 29.01.1999, prin care au fost

vândute 1.622.040 acţiuni la valoarea nominală de 25000 lei/acţiune;

• semnarea contractului de vânzare-cumpărare între fostul FPS şi BERD,

la data de 24.11.1999, pentru un număr de 973.223 acţiuni, preţul de

vânzare al unei acţiuni fiind de 21,4 USD;

După parcurgerea primei etape, structura acţionariatului la sfârşitul

anului 1999 se prezenta astfel:

1 www.brd.ro2 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 395

80

Tabel 3.15 – Structura acţionariatului BRD SG Grafic 3.8 – Structura acţionariatului BRD SG

În cea de-a doua etapă, cele 9,87 procente deţinute de statul român au

fost introduse la bursă, prin ofertă publică pe piaţa internă1, din care 25,7% a

fost subscris, făcând posibilă ulterior listarea la BVB în 15 ianuarie 2000. Ca

rezultat, cotarea acţiunilor BRD la Bursă a mărit capitalizarea pieţei bursiere de

la 400 mil.USD la aproape 800 mil.USD. Vânzarea s-a realizat în două tranşe,

prima fiind destinată micilor investitori care au avut posibilitatea să cumpere

pachete de maximum 200.000 acţiuni. Cea de-a doua tranşă de acţiuni a fost

oferită marilor investitori de pe piaţa românească.

Pentru ca vânzarea acţiunilor să fie cât mai accesibilă, Adunarea

Generală a Acţionarilor a aprobat splitarea acţiunilor, respectiv divizarea unei

acţiuni în valoare de 25.000 lei în cinci acţiuni cu o valoare nominală de 5000

lei.

Succesul privatizării BRD a primit recunoaştere pe plan internaţional

prin premiul „Privatizarea anului 1998 din Europa Centrală şi de Est” acordat de

publicaţia „Privatisation International Magazine”.

Ca urmare a schimbărilor intervenite în structura acţionariatului, BRD –

Groupe Société Générale şi-a stabilit ca obiectiv strategic obţinerea primului loc

în ierarhia băncilor româneşti.

Creşterea numărului de clienţi ai băncii în perioada post-privatizare a

fost favorizată de absorţia sucursalei din România a Société Générale, care a

adus mari clienţi multinaţionali, precum şi de conjunctura de pe piaţa bancară


Structura acStructura acţionariaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa Structura acţionariatului

BRD SG

Pondere în capitalul

social

Grupul bancar Société

Générale

51%

Fondul Proprietăţii de Stat 9,87%

Salariaţii băncii 8,33%

SIF Oltenia 5,55%

SIF Muntenia 5,26%

SIF Transilvania 5%

SIF Moldova 5%

SIF Banat Crişana 5%

BERD 4,99%

81

(absorţia Bancorex de către BCR şi comprimarea activităţii Băncii Agricole ca

urmare a restructurării).

Începând cu anul 1999, BRD s-a impus progresiv şi pe piaţa de retail,

oferind o gamă diversă de produse şi servicii pentru populaţie.

Şi după privatizare, BRD a rămas în continuare o bancă pentru marile

corporaţii private, prin creşterea ponderii creditelor acordate societăţilor

comerciale private în totalul portofoliului. De asemenea, BRD-SG şi-a menţinut

poziţia importantă pe piaţa operaţiunilor de factoring de export, în anul 1998

fiind singura bancă din România, membră a Factors Chain International, care

oferea servicii de factoring internaţional firmelor exportatoare.

Activitatea BRD-SG adresată persoanelor fizice (retail banking) a

cunoscut o dezvoltare însemnată în perioada post-privatizare, fapt demonstrat de

creşterea ponderii activităţii de retail în total plasamente de la 2% la sfârşitul

anului 1998, la 3,8% la sfârşitul lui 1999.

După privatizare, BRD-SG a încheiat anul 1999 cu un profit brut de

1088,4 mld.lei, în creştere cu 69,8% faţă de anul precedent.

Pentru anul 2007, BRD estimează un profit în creştere cu minim 15%,

banca propunându-şi realizarea unor investiţii de circa 35 – 40 mil. Euro în

reţea, în dezvoltarea sistemului informatic, în carduri şi în pregătirea angajaţilor.

De asemenea, conducerea băncii preconizează o reducere a segmentului de

afaceri corporate în favoarea celui de servicii destinate persoanelor fizice şi a

operaţiunilor de pe piaţă1.

♦ Privatizarea Banc Post

Banc Post a fost înfiinţată în iulie 1991 ca societate pe acţiuni cu capital

de stat, prin preluarea unei părţi din activele companiei publice Rom Post

Telecom, fiind autorizată de BNR să funcţioneze ca bancă de tip universal,

comercial şi de economii.

Banc Post a fost una dintre băncile de stat cu o situaţie financiară bună.

La sfârşitul anului 1998, ea avea o reţea teritorială de 123 de sucursale precum şi

1 www.active.ro

82

centre în 2500 de oficii poştale, un profit brut de 165,2 miliarde lei şi un capital

social majorat de 2,5 ori.

Procesul de privatizare a băncii a demarat în anul 1997, odată cu

nominalizarea comisiei de privatizare. Strategia de privatizare a societăţii

bancare Banc Post SA a fost aprobată prin H.G. nr. 435/1998 iar etapele1

prevăzute au fost următoarele:

» vânzarea unui pachet de 63% din capitalul social;

» plasamentul privat de către investitorii instituţionali şi oferta publică de

vânzare pe piaţa internă de capital, care urma să aibă loc în 1999.

În vederea capitalizării băncii, Banc Post a beneficiat de la BERD de un

împrumut subordonat convertibil în valoare de 10 milioane USD pentru o

perioadă de 10 ani. Un alt împrumut tot de 10 milioane USD, acordat în aceleaşi

condiţii a fost semnat şi cu Corporaţia Financiară Internaţională (IFC).

În baza strategiei aprobate s-a realizat caietul de sarcini privind

participarea la prima etapă, şi totodată s-a publicat Anunţul de vânzare în presa

internă şi internaţională, în cadrul căruia, pentru o acţiune cu valoare nominală

de 1000 lei, preţul de ofertă2 a fost stabilit astfel:

» preţul propus de consultantul financiar: 1,52 – 1,66 USD/acţiune;

» preţul propus de comisie: 1,92 USD/acţiune;

» preţul de ofertă aprobat: 1,92 USD/acţiune.

Dintre ofertanţi, au câştigat General Electric Capital – preţul plătit pentru

pachetul de acţiuni de 35% din acţiunile Banc Post fiind de 42,8 milioane USD,

plătibili în rate până în 2002 – şi Banco Portugues de Investimento din

Portugalia care a achiziţionat 10% din acţiuni. Valoarea totală a investiţiei a fost

de 92,7 milioane USD.

Dacă la momentul perfectării tranzacţiei (aprilie 1999) GE Capital a avut

în vedere o creştere a participării sale în bancă prin noi achiziţii de acţiuni (scop

în care au fost purtate tratative cu SIF), ulterior, pe fondul creşterii deosebite a

costurilor operaţionale (generată de reglementările nou apărute pe piaţa bancară

1 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 394 2 Idem sursa 1, pag. 395

83

şi de evoluţia de ansamblu a economiei şi a clienţilor băncii), compania a

renunţat la acţiunile rămase neachitate şi le-a cesionat EFG Eurobank Grecia.

Ulterior, prin acte adiţionale la contractul de vânzare-cumpărare, 26,25%

din acţiunile Banc Post deţinute de compania americană au fost cesionate astfel:

băncii elene EFG Eurobank, care a preluat 19,25% din acţiuni şi către Banco

Portugues de Investimento, care a preluat 7% din acţiuni.

Structura acţionariatului Banc Post la sfârşitul anului 1999 era

următoarea:

Tabel 3.16 – Structura acţionariatului Banc Post Grafic 3.9 – Structura acţionariatului Banc Post

În acest context, obiectivele strategice ale băncii pentru perioada imediat

următoare privatizării au vizat, în principal, păstrarea caracterului de bancă de

retail, dar şi dezvoltarea treptată a afacerilor cu clienţii săi tradiţionali din

categoria agenţilor economici şi pătrunderea pe noi segmente de piaţă.

Schimbările în acţionariatul băncii precum şi amânarea îndeplinirii

anumitor clauze din contractul de privatizare (în special legate de plata

acţiunilor şi programul de investiţii) au determinat neîndeplinirea obiectivelor

privind profitul şi indicatorii de profitabilitate în perioada imediat următoare

privatizării.

În ceea ce priveşte profitul brut, Banc Post a înregistrat în perioada 1997-

1998 o scădere continuă a acestuia, rezultatul cel mai slab fiind în 1999 când

banca a realizat numai 1,9 mld.lei (faţă de 165,2 mld.lei în 1998 şi 213,2 mld.lei

în 1997), iar după plata impozitului pe profit şi a cheltuielilor deductibile, s-au

înregistrat pierderi de 41,2 mld.lei.

Deşi rata solvabilităţii s-a dublat în 1999 faţă de 1998, rata rentabilităţii

economice, rata rentabilităţii financiare şi rata profitului s-au situat pe un trend

Structura acţionariatului Banc Post Pondere în capitalul social

EFG Eurobank 19,25%Banco Portugues de Investimento 17%Fondul Proprietăţii de Stat 17%General Electric Capital Corporation 8,75%Salariaţii şi conducerea Banc Post 8%SIF Banat Crişana 6%SIF Moldova 6%SIF Muntenia 6%SIF Oltenia 6%SIF Transilvania 6%

84

descendent în primul an după privatizare. În prezent însă, indicatorii de

performanţă bancară urmează o evoluţie pozitivă.

♦ Privatizarea Băncii Agricole

Banca Agricolă reprezintă un exerciţiu interesant de analiză a unui

proces de restructurare şi privatizare în estul Europei1.

Situaţia financiară dificilă a Băncii Agricole a fost diagnosticată încă din

1996, când a intrat sub supravegherea BNR şi s-a pus pentru prima oară

problema privatizării acestei bănci.

Pentru depăşirea situaţiei critice determinată de acumularea unui volum

mare de credite neperformante şi a unui management defectuos precum şi

datorită efectelor politicilor de finanţare a agriculturii, începând cu anul 1997, s-

a decis demararea procesului de restructurare a băncii prin preluarea la datoria

publică a unor credite neperformante în valoare de 3375 miliarde lei. Ulterior,

prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.163 s-au fixat noi coordonate pentru

accelerarea procesului de restructurare şi privatizare a băncii.

În acest context, contracţia volumului activităţii desfăşurate (la sfârşitul

anului 1999, Banca Agricolă deţinea totuşi o cotă de piaţă de 4,2% din totalul

activelor bancare, 4,4% din totalul resurselor atrase în sistemul bancar şi avea

deschise 2,5 milioane de conturi) a impus măsuri de reducere a personalului

angajat şi de restructurare a reţelei teritoriale2.

În ceea ce priveşte restructurarea financiară, principalele demersuri au

avut în vedere recuperarea activelor neperformante şi transformarea unităţilor

teritoriale în centre de profit.

Procesul de privatizare a Băncii Agricole a fost finanţat de Comisia

Uniunii Europene din fonduri Phare.

Iniţial, investitorii interesaţi de Banca Agricolă au fost: Banca Agricolă a

Greciei, Fondul de Investiţii Româno – American, Rabo International Advisory

Services. La sfârşitul lunii august 2000, Banca Agricolă a Greciei s-a retras,

1 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 3972 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 139

85

locul său fiind luat de Fondul de Investiţii Regent Europe, dar datele

negocierilor de privatizare nu s-au schimbat.

În aprilie 2001, procesul de privatizare a Băncii Agricole s-a încheiat

prin vânzarea a 99% din acţiuni unui consorţiu format din Raiffeisen

Zentralbank şi Fondul de Investiţii Româno – American. Valoarea tranzacţiei s-a

ridicat la 52 de milioane de dolari1.

CAPITOLUL 4 REZULTATELE ŞI PERSPECTIVELE PROCESELOR DE REFORMĂ BANCARĂ.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

În ultimii ani, pieţele bancare din Europa Centrală şi de Est au fost

puternic influenţate de schimbările politice din regiune. Transformarea

sistemului bancar socialist s-a dovedit a fi dificilă. Au fost moştenite

împrumuturi acordate de aceste bănci într-o economie centralizată, nu pe baza

unor contracte comerciale, ci potrivit unor planuri politice. După căderea

comunismului, pieţele bancare din regiune au devenit vulnerabile.1 www.finanţare.ro

86

Perioada de tranziţie a ţărilor central şi est europene a fost marcată de

practica apariţiei pe piaţă a unor firme fantomă. În consecinţă, multe dintre

aceste ţări au suferit din cauza unor crize bancare mai mult sau mai puţin grave

la sfârşitul secolului trecut, ceea ce a dus la aplicarea unor reforme drastice.

După câţiva ani de criză, sectorul bancar s-a stabilizat prin

implementarea unui set de măsuri care au inclus şi separarea băncilor comerciale

de banca centrală, liberalizarea dobânzilor, limpezirea condiţiilor de acordare a

creditelor, restructurarea şi privatizarea băncilor aflate în proprietatea statului,

deschiderea sistemului bancar către entităţi private şi străine într-un stadiu

incipient al procesului de tranziţie. O serie de investitori străini au devenit

acţionari majoritari la cele mai mari bănci din regiune. Procesul de integrare în

Uniunea Europeană a dus la un climat legislativ şi politic stabil, care a stimulat,

în egală măsură, creşterea economică a multor state central şi est europene1.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare măsură

similară cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală şi de Est, totuşi, în

anumite privinţe era mai rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul

bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României,

care juca rolul de Bancă Centrală cât şi comercială, şi din bănci specializate

pentru investiţii, comerţ exterior, agricultură şi economii2.

Un factor important în dinamica reformei sistemului bancar din România

– care o particularizează în rândul economiilor în tranziţie – îl reprezintă stocul

iniţial de probleme din sistem şi din economia reală. La debutul tranziţiei

sistemul bancar era marcat de eficienţă scăzută, inclusiv credite neperformante,

situaţie explicată prin subordonarea necondiţionată a politicii de creditare

obiectivelor legate de planul economic. Slăbiciunile organice din sectorul

întreprinderilor, manifestate acut spre finele anilor '80, şi-au pus inevitabil

pecetea asupra viabilităţii sistemului bancar3.

1 www.wall-street.ro2 www.referate.ro3 www.cerope.ro

87

România, datorită unei moşteniri dureroase de la regimul comunist şi a

unui mediu politic fragmentat, încă se confruntă cu probleme de management

economic. Progrese s-au făcut în multe domenii, dar încă există multe obstacole

de depăşit în vederea înscrierii pe un drum stabil şi credibil atât pentru

investitorii străini, cât şi pentru cei locali, şi într-un final, pentru cetăţenii

României. Legile bancare au fost ajustate în 1998 şi reglementări riguroase au

întărit soliditatea sistemului financiar. Disciplina de piaţă a devenit mai

puternică şi s-a concentrat pe acţiuni prompte care să fie aplicate băncilor care

nu îndeplinesc rezervele minime obligatorii şi pe încurajarea unei politici de

eliminare rapidă a băncilor neviabile1.

La finele anului 1990, când a avut loc demararea de facto a reformei

bancare din România, integrarea europeană a ţării noastre era încă un vis

îndepărtat. Însă ceea ce s-a reuşit să se infăptuiască în România după acea dată a

deschis drumul nostru către Uniunea Europeană, fapt ce a culminat cu integrarea

ţării noastre în structurile comunităţii europene, începând cu 1 ianuarie 2007.

Practic, sistemul de tip monobancă – alcătuit din Banca Naţională a României şi

patru bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru

Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi

Consemnaţiuni) – a fost înlocuit cu un sistem structurat pe două niveluri.

Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de

conducere, iar cel de-al doilea palier a revenit băncilor comerciale, constituite ca

societăţi pe acţiuni.

Privind acum înapoi, distingem două mari etape2 în desfăşurarea

reformei bancare.

Prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1997, interval de timp în care s-

au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă.

România a dobândit trei importante acte legislative: Legea bancară, Legea

privind Statutul BNR şi, către sfârşitul perioadei, Legea privind privatizarea

societăţilor bancare la care statul este acţionar.

1 Colecţia „BIBLIOTECA BĂNCII NAŢIONALE”, op. cit., pag. 3992 www.bnro.ro

88

În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acţionat

pentru îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la standardele

europene. Totodată, a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului

bancar. Un proces absolut necesar după problemele grave din anii 1998-1999,

când recesiunea economică a lovit puternic verigile slabe ale sistemului bancar.

Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima

etapă s-a caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale

crescând de aproape trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu

diversificarea operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul

privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot mai mult simţită prezenţa,

în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine

în activitatea bancară autohtonă. În privinţa structurii activelor, de exemplu,

sistemul bancar se caracteriza printr-o concentrare pronunţată, la nivelul

principalelor patru bănci de stat – Banca Agricolă, Banca Comercială Română

(BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru

Dezvoltare (BRD).

Topul primelor cinci bănci în funcţie de active de pe piaţa bancară

românească la data de 31 decembrie 2005, respectiv 2006, este prezentat în

tabelul următor (Tabelul 4.0).

Tabel 4.0Banca 2005 (%) 2006 (%)

BCR 25,7 26,2

BRD 15,00 16,3

Raiffeisen 10,60 8,0

HVB-Ţiriac1 - 5,1

Banca Transilvania 3,9 4,7

Sursa: Ziarul Financiar din 29 ianuarie 2007

În vederea asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar

şi a funcţionării sale pe criterii competitive, BNR a adoptat o politică de

autorizare prudentă, favorabilă înfiinţării unui număr relativ mici de bănci, dar

puternice, cu capital solid. Pentru a face faţă avalanşei de solicitări, BNR a

hotărât, încă din anul 1992, ca nivelul minim al capitalului social necesar

1 La sfârşitul lui august 2006, HVB a fuzionat cu Banca Ţiriac

89

autorizării unei bănci comerciale să fie cel puţin egal cu cel prevăzut de

standardele europene – 5 milioane ECU/euro.

Disfuncţionalităţile de ordin structural, consemnate la nivelul sectorului

real al economiei – cu deosebire gradul înalt de îndatorare a unui număr mare de

întreprinderi faţă de stat şi de furnizori şi declinul producţiei în intervalul 1997-

1999 – s-au reflectat în deteriorarea calităţii portofoliului de credite al băncilor.

Mai cu seamă al acelor bănci cu expuneri sectoriale mari. Sunt de notorietate

cazurile Băncii Agricole, Bancorex şi Băncii Columna.

În cea de-a doua etapă, direcţiile de acţiune pentru continuarea reformei

bancare au fost definite de două evenimente majore: criza bancară din anii 1998-

1999 şi invitaţia adresată României la Helsinki (decembrie 1999) de a începe

negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

La începutul anului 1999, BNR a demarat un program de restructurare a

sistemului bancar, program destinat prevenirii riscului sistemic, care a vizat pe

lângă rezolvarea situaţiei băncilor „problemă”, îmbunătăţirea calităţii

supravegherii prudenţiale.

Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o

reprezenta, la momentul 1998, funcţionarea defectuoasă a unor bănci de mari

dimensiuni, cu capital de stat (Bancorex şi Banca Agricolă).

Un sprijin esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a

procesului de restructurare şi, ulterior, a celui de privatizare, l-a constituit

demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci a creditelor neperformante şi a

activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie, prin decizia de înfiinţare, la

începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB).

În final, operaţiunea de asanare a sistemului bancar a condus la

eliminarea entităţilor neviabile, ajungându-se în timp la o asumare adecvată a

funcţiei de intermediere.

Modificările legislative ulterioare noului pachet de legi bancare – Legea

bancară, Legea privind Statutul BNR şi Legea falimentului bancar, adoptate în

90

1998 – au creat premisele îmbunătăţirii cadrului normativ al unei supravegheri

eficiente.

După ce BRD, Banc Post şi Banca Agricolă au fost privatizate cu succes

prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către instituţii financiare străine

cu reputaţie consolidată, capitalul străin a ajuns să deţină poziţia dominantă pe

piaţa bancară românească iar ponderea acestuia urmează un trend ascendent în

ultima perioadă, pe fondul încheierii, în 2005, a privatizării celei mai mari bănci

din România, Banca Comercială Română (BCR), care a intrat în posesia

austriecilor de la Erste Bank. Preţul oferit pe acţiune de către aceştia a fost de

7,65 euro, ceea ce înseamnă că valoarea totală a tranzacţiei a fost de 3,751

miliarde de euro1.

Singura bancă importantă din România al cărei proces de privatizare nu

s-a încheiat încă, este Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC). Statul vinde

unei instituţii financiar-bancare internaţionale sau unui consorţiu din care face

parte o instituţie financiar-bancară internaţională, 69,9% din acţiunile băncii.

Totodată este inclusă şi cota de 9,9% din acţiuni, care revine Fondului

Proprietatea2.

După retragerea băncii belgiano-franceză Dexia, privatizarea CEC va

continua cu ceilalţi patru ofertanţi rămaşi în cursă la momentul acesta, şi anume,

National Bank of Greece, EFG Eurobank, OTP Bank şi Raiffeisen. Câştigătorul

licitaţiei va fi anunţat la mijlocul lunii septembrie 2007, după depunerea

ofertelor financiare îmbunătăţite finale.

Aspectele pozitive ale privatizării bancare din România decurg în primul

rând din calitatea cumpărătorului, puterea lui financiară şi dimensiunea

pachetului de acţiuni achiziţionat. În acest sens, deşi în cazul băncilor analizate

privatizarea s-a realizat cu investitori strategici reprezentaţi de instituţii bancare

sau financiare de renume internaţional, există diferenţe importante, pe termen

scurt, între rezultatele obţinute3.

1 www.finanţare.ro2 Idem sursa 13 Dardac Nicolae, op. cit., pag. 140

91

În cazul BRD este vorba de un investitor strategic activ care a

achiziţionat pachetul majoritar de acţiuni şi care s-a implicat imediat în

adaptarea şi perfecţionarea activităţii, în primul rând pe linia îmbunătăţirii

managementului şi a introducerii practicilor bancare moderne şi eficiente, dar şi

în ceea ce priveşte extinderea gamei de servicii bancare şi dezvoltarea sistemelor

tehnologice utilizate. Pe termen mediu, noul acţionar şi-a propus dezvoltarea

conceptului de management al clientelei.

De asemenea, urmărirea cu consecvenţă a obiectivelor stabilite

reprezintă o modalitate de familiarizare a pieţei bancare interne cu procedurile

existente pe piaţa internaţională.

Pentru a putea trage o concluzie pertinentă privind avantajele concrete

ale acestei metode de privatizare este necesar ca acţiunile demarate de noul

proprietar să aibă caracter de continuitate şi să se dovedească performante pe

termen mediu şi lung.

În ceea ce priveşte situaţia Banc Post, rezultatele mai slabe obţinute în

primul an de după privatizare au fost marcate de disiparea acţionariatului şi

schimbările succesive intervenite în structura acestuia, precum şi de

neîndeplinirea anumitor clauze din contractul de privatizare legate de programul

de investiţii.

De asemenea, un alt factor de frânare a dezvoltării băncilor, în general,

l-a constituit mediul economic şi financiar mai puţin favorabil. În prezent însă,

indicatorii de performanţă înregistraţi de băncile privatizate din România

urmează o evoluţie pozitivă.

Un alt aspect pozitiv îl constituie accentuarea concurenţei pe piaţa

bancară, pe fondul relativului avans al privatizării BRD şi al demarării, la

începutul anului 1999 a programului de restructurare a sistemului bancar. Acesta

a vizat în principal:

• rezolvarea situaţiei băncilor – cu problemă în funcţie de caz –

Bancorex, Banca Agricolă, Bankcoop, Dacia Felix, Credit Bank,

92

Banca Columna, Banca Internaţională a Religiilor şi Banca Română de

Scont – şi înfiinţarea AVAB;

• îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale a băncilor, concretizată

în introducerea unui sistem de rating bancar şi avertizare timpurie

asupra tendinţelor negative din activitatea băncilor, îmbunătăţirea

cadrului legislativ şi de supraveghere;

• îmbunătăţirea funcţionării mecanismului de garantare a depozitelor.

Datorită procesului de regionalizare, tendinţele care se manifestă în

sistemul financiar european îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei pieţei bancare

interne. Astfel, aşa cum pe plan european băncile mari vor să devină şi mai mari,

şi în România este în plină desfăşurare un proces de concentrare, prin achiziţii şi

fuziuni, cea mai recentă fiind cea dintre HVB Bank Romania şi Banca „Ion

Ţiriac”1. Concomitent, se înregistrează o tendinţă de specializare, ilustrată foarte

bine în domeniul finanţării IMM-urilor de ProCredit Bank, în domeniul locativ

de băncile pentru locuinţe create de Raiffeisen Bank şi HVB Bank, iar în

domeniul creditului pentru autoturisme de Porsche Bank.

De asemenea, conexiunea cu practicile bancare moderne, asigurată de

băncile cu capital străin, la care se adaugă creşterea exigenţei clienţilor au

condus la asimilarea rapidă şi la dezvoltarea unor servicii care implică

tehnologie avansată.

Se poate afirma că, datorită progreselor tehnice, România a reuşit să

depăşească relativ rapid etapa cecurilor şi a instrumentelor pe suport hârtie şi să

se înscrie în etapa instrumentelor procesate electronic, proces care în alte ţări a

durat câteva decenii. Astfel, dincolo de creşterea accelerată a numărului de

utilizatori şi a volumului de operaţiuni derulate prin mijloace electronice de

plată, care, în numai câţiva ani, au devenit din excepţie, regulă, în România

câştigă din ce în ce mai mult teren serviciile de internet banking, în linie cu

tendinţele de dezvoltare la nivel european şi chiar global, serviciile e-banking şi

e-finance.

1 www.bnro.ro

93

Totodată, apelul pe scară largă la tehnologia informaţiilor a permis

introducerea în România a unui nou concept – selfbanking – care, pe de o parte,

satisface cerinţele clienţilor privind flexibilizarea programului de lucru al

băncilor, iar pe de altă parte, le permite acestora reducerea costurilor

operaţionale.

O expresie a rolului tot mai important jucat de tehnologia informaţională

în dezvoltarea serviciilor bancare o constituie şi modernizarea Sistemului

Electronic de Plăţi (SEP), care va permite reducerea timpilor de decontare,

diminuarea costurilor cu comisioanele, interconectivitatea cu sistemul european

TARGET, precum şi creşterea siguranţei sistemului.

Influenţa procesului de regionalizare se reflectă şi prin tendinţa de

inovare a băncilor autohtone, concretizată în diversificarea continuă a gamei de

produse oferite clienţilor, fie prin deschiderea de filiale cu un profil distinct

(societăţi de asigurare, de brokeraj, de leasing), fie prin oferirea de produse noi

(credit imobiliar, credit pentru vacanţe, etc.).

Etapa cea mai dificilă de înfăptuit pe viitor o constituie accesul băncilor

comerciale în mediul rural, acolo unde locuieşte aproape jumătate din populaţia

României şi unde există două resurse abundente slab utilizate: transferurile

muncitorilor sezonieri români şi fondurile nerambursabile din partea UE.

Privind în viitor, dezvoltarea sistemului bancar românesc are câteva

direcţii previzibile şi altele în care evoluţiile pot fi mai puţin certe. Între cele

previzibile se înscriu reducerea semnificativă a costurilor cu intermedierea

bancară în domeniul transferurilor de plăţi, odată cu introducerea Sistemului

Electronic de Plăţi (SEP), şi în cel al depozitelor populaţiei.

De asemenea, o altă direcţie previzibilă pe viitor constă în măsurile

legate de rezervele minime obligatorii în lei. Lupta contra inflaţiei a trebuit dusă

cu diverse instrumente, pe care BNR le-a utilizat din plin, dar cu costuri mari.

Reducerea rezervelor minime obligatorii este un proces care a fost deja

declanşat, va continua în perioada următoare şi va avea ca efect atât reducerea

costurilor băncilor comerciale.

94

O altă tendinţă, care este evidentă şi care va continua o bună perioadă de

timp, pe măsura dezvoltării economiei româneşti, a creşterii concurenţei în

domeniul bancar, a apariţiei de noi produse bancare şi a remonetizării în

continuare a economiei, pe măsura scăderii inflaţiei, este creşterea ponderii

creditului neguvernamental în PIB.

În categoria evoluţiilor mai puţin certe se înscrie numărul de bănci care

vor funcţiona în România în perioada 2010-2012. Există opinii contradictorii

legate de acest aspect.

Pe de o parte, se spune că numărul băncilor se va reduce şi se

argumentează în acest sens că jumătate din băncile existente acum în România,

deţin mai puţin de 10% din active.

Pe de altă parte, cei care consideră că numărul băncilor nu va scădea, vin

cu argumentul că gradul de bancarizare (număr de locuitori ce revin la o unitate

bancară) este încă mic.

În privinţa numărului de bănci din România anilor 2012-2014 (când se

va adopta euro), acesta va fi rezultanţa unor procese complexe în care, nu în

ultimul rând, un rol important îl va juca atât concurenţa pe piaţa bancară, cât şi

politica marilor actori de pe piaţă privind dezvoltarea reţelelor lor teritoriale şi a

profilului de creditare. În viitor, calitatea serviciilor oferite de sistemul bancar

românesc va fi mai importantă decât numărul de bănci.

Astăzi, după mai bine de 15 ani de la căderea blocului comunist, reforma

financiară continuă să se confrunte cu o serie de provocări. Se apreciază faptul

că nu se poate atinge pe viitor nivelul de eficienţă şi performanţă dorit decât

dacă există întreg ansamblul de instituţii, structuri, proceduri, funcţii, pieţe şi

participanţi. Mai mult decât atât acest mecanism complex trebuie să fie ajustat în

funcţie de trăsăturile1 economiei actuale:

» internaţionalizarea fluxurilor comerciale şi financiar-valutare;

» stabilirea de alianţe geo-politice strategice;

» existenţa cât mai mare privind circulaţia şi viteza informaţiei;


95

» reducerea accentuată a rolului statului din economie;

» caracterul fiduciar al sistemelor monetare.

În particular, atenţie deosebită trebuie acordată directivelor Uniunii

Europene care subliniază că stabilitatea pieţelor financiare trebuie să fie

asigurată printr-o supraveghere eficientă de către autorităţi competente.

Decizii noi vor trebui luate pentru a întări disciplina financiară, pentru a

îmbunătăţii instrumentele de management a riscurilor bancare, de a contura o

agenţie de valorificare a activelor bancare eficientă şi de a creşte credibilitatea

într-un sistem bancar sănătos în România.

În momentul de faţă, România a devenit stat membru al Uniunii

Europene dar problematica privatizării nu este pe deplin clarificată. Deşi

România se află acum printre ţările cu cele mai ridicate fluxuri de investiţii

străine, procesul de privatizare încă nu s-a încheiat1.

1 www.cnp.ro

96

restructurarea sistemelor bancare

Documents