Universitatea ”Petre Andrei” din IașiFacultatea de DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI SOCIOLOGIE

REFERAT

La disciplina ”Principii și standarde privind protecția victimelor„

Titlul referatului: ”Cuplul penal victimă-infractor„

2013

Pentru activitatea practică de combatere a criminalităţii o importanţă deosebită o are

analiza şi cunoaşterea relaţiilor dintre infractor şi victimă până la infracţiune, din momentul

incidentului, precum şi după comiterea faptei penale. Aceasta permite stabilirea unei imagini

reale asupra fenomenului, locului şi rolului victimei în mecanismul actului, fundamentarea

unor recomandări de prevenire, autoprotecţie şi resocializare a persoanelor vătămate, precum

şi la o rapidă şi corectă aplicare a legii în cazul comiterii infracţiunii.

In mai toate activităţile infracţionale, rolurile celor doi se pot schimba după

declanşarea atacului: agresorul poate deveni victimă şi victima, agresor, în funcţie de două

coordoate: deţinerea întâietăţii atacului cu rezultatele actului agresiv şi prejudiciul fizic sau

psihic produs.

De cele mai multe ori în intervalul scurs de la declanşarea atacului agresiv şi până

finalizarea luptei, datorită intrării în funcţiune a sistemului de apărare al celui atacat, produce

o exacerbare a agresivităţii la ambii parteneri. Forţa sistemului de apărare fiind extrem de

puternică, agresatul poate deveni agresor. Se poate întâmpla ca răspunsul de apărare al

agresatului să exacerbeze forţa de atac a agresorului, rezultatele fiind mult mai grave decât

cele intenţionate iniţial de agresor.

Atât momentul trecerii la act, cât şi cel al declanşării sistemului de apărare sunt

rezultatul unei ridicări a tensiunii agresivităţii. Prin efectele neuropsihice produse de

eliberările de adrenalină întregul sistem neuro-muscular este suprasolicitat şi descarcă în

interior o forţă excepţională. Ameninţarea cu un pericol pentru orice fiinţă se percepe ca un

atac la integritatea persoanei şi chiar a vieţii, declanşând forţa unui instinct tot atât de vechi ca

şi viaţa şi anume instinctul de conservare, cu mecanismele sale de apărare. Modalităţile de

organizare şi manifestare ale instinctului de conservare - apărare în faţa presiunii sunt în

directă legătură cu complexitatea organizării şi funcţionării sistemului nervos central, în

ultimă instanţă cu al întregului sistem al personalităţii.

Specificul relaţiei interpersonale victimă – agresor

In dicţionarul de sociologie1 se arată că relaţiile interpersonale sunt un tip de relaţii

sociale caracterizate prin faptul că sunt stabilite numai între persoane şi sunt regizate în

măsură semnificativă de logica necesităţilor umane. Putem cunoaşte oamenii prin tipurile de

relaţii interpersonale pe care le promovează. Cooperare sau competiţie? Interes individual

sau interes de grup? Prin această „pânză de păianjen omul devine sclavul propriilor sale

1 Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babei, Bucureşti, 1993.

2

relaţii. Există şi disponibilitatea de a-l ajuta pe celălalt există şi disponibilitatea de a-l

distruge".2 Ce anume devine determinant? Ce anume ne condiţionează viaţa?

Există relaţii îndreptate spre altul (apropiere, adaptare, cooperare); există relaţii în

comparaţie cu altul (concurenţă, opoziţie, diferenţă) şi relaţii împotriva altuia (distrugere,

violenţă, agresiune). Relaţia victimă-agresor face parte din această ultimă categorie.

Indiferent de modul cum se desfăşoară, relaţia în momentele premergătoare - când agresorul

îşi poate ascunde adevăratele intenţii, şi de foarte multe ori chiar asta face - această relaţie

trebuie văzută ca fiind o relaţie îndreptată împotriva altuia. Agresorul este împotriva

victimei, victima este împotriva agresorului.

Dacă existenţa relaţiilor interpersonale este inevitabilă, lucru, demonstrat

atât din punct de vedere psihologic cât şi social, existenţa relaţiilor interpersonale de forţă,

care sunt îndreptate împotriva altora, nu est inevitabilă. Este, de fapt, o alegere.

Conştiinţa individuală determină o anumită formă a acţiunii, inclusiv agresională, în

sensul că individul are o perspectivă asupra actului executat precum şi a consecinţelor

sociale ale acestuia. Experienţa individual agresională accentuează adoptarea sau

îndepărtarea de unele prototipuri acţionale.3

Aceste prototipuri sunt atât mecanisme de răspuns la unele evenimente, acceptate

social, rodul educaţiei şi socializării într-un anumit mediu, cât şi prototipuri deviante şi

delincvente, achiziţionate în timp şi pe care individul le-a ţinut bine ascunse de ceilalţi.

Sunt autori care scot în evidenţă faptul că individul agresor reacţionează la un

excitant cheie simplu - victima, de exemplu, sau conduita situaţională a acesteia ci acesta se

comportă după un clişeu situaţional reacţionând la un întreg complex de excitanţi. Trebuie să

presupunem că există detectori (mecanisme declanşatoare înnăscute) care sunt pregătiţi

pentru anumite succesiuni. Victimizarea „spontană" a unei persoane, chiar şi atunci când

agresorul şi victima se cunosc, este explicată prin preluarea subconştientă a acestor clişee.

Declaraţiile ulterioare ale agresorului care afirmă că nu îşi înţelege comportamnetul

pot fi explicate în acest mod evident, dacă nu este vorb a de un comportament disimulat din

partea celui care agresează. Relaţiile interpersonale sunt bilaterale dar nu şi obligatoriu

identice. Astfel, A poate să atragă pe B, acesta însă îl poate respinge sau poate să nu aibă

aceeaşi atracţie. Atât gradul de interes cât şi capacitatea de a oferi celuilalt, prin

reciprocitate, sunt diferite la cei doi parteneri. Asta înseamnă că relaţiile interumane sunt

inegale şi promovează inegalitatea, chiar şi atunci când este vorba de relaţii de simpatie.

2 Anghel Andreescu, Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis, Timişoara. 1999, pagina 130.3 lancu Tănăsescu şi alţii, Studii victimologice, Editura INS, Bucureşti, 1997, pagina 81.

3

Depre psihologia cuplului agresor – victima

Pentru terminarea mecanismului de decizie, care se plasează înaintea trecerii la

actul agresiv este necesar să găsim un răspuns la următoarea întrebare: în ce măsură

agresorul îşi alege victima, şi in ce măsură victima îşi alege agresorul?4

Atunci când există manifestări de violenţă-împotriva bunurilor (vandalism, furt,

distrugeri, incendieri etc.) desigur, agresorul a operat deja o judecată de valoare, fie reală, fie

imaginară, în legătură cu obiectul agresivităţii. Motivul care determină orientarea spre

obiectul agresivităţii este valoarea reală sau valoarea simbolică pe care agresorul o conferă

obiectului sau situaţiei. Ce se întâmplă însă când obiectul agresiunii este o persoană sau un

grup de persoane? Mecanismul descris deja funcţionează şi în acest caz, numai că stabilirea

valorii negative sau pozitive atribuite persoanei sau persoanelor dintre care se alege o

victimă, comportă operaţii mai complexe. Vom expune acele sectoare de cunoaştere şi

investigaţie prealabilă avute în vedere în general de oricare agresor:5

a) stabilirea valorii afective - pozitive sau negative - pe care o reprezintă persoana către

care se îndreaptă intenţia agresorului;

b) cunoaşterea caracteristicilor de structură a personalităţii victimei;

c) stabilirea motivelor care justifică actul agresiv: câştig, satisfacţie instinctuală,

eliberare de complexe, sadism, răzbunare etc;

d) anticiparea consecinţelor actului agresiv;

e) proiectarea unui sistem de apărare prin contraatac, disimulare, evitare, fugă.

Pe baza informaţiei din aceste sectoare, se stabilesc parametrii generali a unui tip de

cunoaştere. Nu trebuie să se înţeleagă că agresorul capătă o experienţă cognitvă printr-un

proces de instruire anume organizat, ci pe baza propriei sale experienţe. In cazul victimei,

reprezentată de o persoană umană, determinarea personalităţii acesteia ocupă un loc special în

pregătirea atacului. Putem desprinde câteva direcţii pe care le are în vedere investigaţia

prealabilă a agresorului.

In primul rând, indicatorii luaţi în calcul de către agresor sunt cei percepuţi mai uşor,

adică exteriori: înfăţişare generală, vârstă, forţă fizică, vestimentaţie, grija faţă de corp,

exhibiţionismul, provocarea erotică, gestica, comportamentul neglijent, limbajul degradant,

nivelul de cultură etc.

4 Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umana, Editura Tehnică, Bucureşti 1994, pagina 165.5 Idem, pagina 166.

4

A doua categorie de elemente sunt cele relaţionale: starea psihoafectivă, nivelul

mintal, dezorientarea morală, sugestibilitatea, credulitatea, expansivitatea, dorinţa de

aventură, interesele, preocupările lascive, lipsa de seriozitate, gradul de dependenţă, dorinţa

de satisfacţie, utilizarea de alcoolii, perversiuni sexuale, lipsa de relaţii sociale stabile,

nerespectarea valorilor morale, apartenenţa la anumite grupuri stradale, nevoile materiale,

lipsa prieteniilor, lipsa unui statut social determinat.

In al treilea rând sunt elementele conjuncturale, care intervin în funcţie de

împrejurările extrem de diverse ale vieţiişi care măresc şansele de succes ale agresorului. Ele

pot fi identificate, pentru fiecare victimă în parte.

După cum se poate observa, elementele psihoafective ca şi cele morale, aparţin

structurilor personalităţii. Al1port definea personalitatea umană ca un ansamblu de structuri

interconectate după principiul ierarhizării şi organizării. Buna funcţionari a procesului de adaptare

si integrare socială a unei personalităţi depinde de echilibrul structural şi funcţional.

Agresorul se deosebeşte de agresat prin ierarhizarea co-structurilor şi prin organizarea

acestora în cadrul personalităţii. Astfel, în contextul structural al personalităţii agresorului pot

exista unele co-structuri dotate cu un potenţial agresiv mai intens şi mai inflamabil, fie ca un

dat natural, fie ca o consecinţă a perturbărilor produse de factorii de risc intrinseci -modificări

în activitatea şi organizarea sistemului neuroendrocrin, complexe de inferioritate, frustrări

afective, traumatisme în mica copilărie, mediu nociv moral etc. Toţi aceşti factori produc pe

lângă conţinutul cu încărcătură agresivă şi o dereglare a mecanismelor care stau la baza

proceselor de declanşare si de frânare a actelor comportamentale, precum şi la baza procesului

de dezorganizare a conştiinţei valorice, însumate în ansamblul personalităţii, aceste

micromodificări au efecte de dezorganizare a funcţionalităţii întregului aparat psihic.

O asemenea formulă de organizare a personalităţii determină pe de o parte sensibilitate

şi receptivitate la factorii declanşatori şi de intensificare a comportamentului agresiv, pe de

altă parte dezvoltă o abilitate extraordinară de a sesiza acele trăsături, pe care le-am evidenţiat

mai sus ca făcând parte din palmaresul uşor observabil de către agresor la victima urmărită.

Aşa se explică acea capacitate de cunoaştere a agresorului care i se atribuie îndeobşte. La fel

cum ochiul format al unui poliţist vede intro personă un suspect, la fel si infractorul vede in

civil un poliţist atent sau vede slabiciunile victimei. Desigur, există şi în cadrul organizării

personalităţii persoanelor agresate elemente care sunt identificabile:6

a) perturbări la nivelul structurilor afective datorate traumatismelor din perioada

infantilă şi a altor factori de risc în dezvoltare:

6 Constantin Păunescu, idem, pagina 167.

5

b) perturbările rezultate se manifestă sub forma unei instabilităţi psihoafective, care

dereglează atât mecanismele de declanşare şi inhibare a comportamentelor agresive, cât şi

capacitatea de a lua decizii. Nesiguranţa, oscilaţia slăbiciunea atitudinilor, frica, ezitarea,

nevoia de compensare prin protejare afectivă, slăbiciunea mecanismelor de apărare etc, toate

la un loc sunt percepute de către agresor ca o provocare;

c) capacitatea de provocare constituie pentru agresor indicativul cel mai important.

Agresorul nu porneşte de la o cunoaştere raţională a structurii psihice a victimei, ci de la

sesizarea aproape spontană a „călcâiului lui Achile", a gradului de dezorganizare, de

dezorientare şi de dificultate în care se află o anumită persoană.

Raportul infractor victimă

Apariţia multor situaţii victimogene, evoluţia lor în timp, diversele întorsături ale

comportării infractorilor şi persoanelor vătămate, frecvent sunt determinate de conţinutul

raporturilor dintre criminal şi victimă. In acest context, psihologul rus Bueva L.P. sublinia că

raportul este una dintre formele necesare ale interconexiunilor generale ale tuturor obiectelor,

fenomenelor, proceselor naturii, precum şi în societate şi raţiune.7 În cadrul acestor raporturi,

în primul rând, fiecare individ aparte este purtătorul relaţiilor sociale tipice în totalitatea lor

(economice, social-politice, juridice, morale, estetice etc.) numai în acea măsură, în care

acestea sunt asimilate de individ, iar aceasta determină, la rândul său, corelaţiile necesare

dintre trăsăturile sociale tipice ale omului, valorile sociale, individualitatea lui, precum şi

nivelul de dezvoltare al relaţiilor date. În al doilea rând, esenţa umană se formează la fiecare

individ în felul său pe parcursul întregii vieţi. Acest proces depinde de circumstanţele sociale,

de educaţie şi instruire şi nu în ultimul rând de activitatea şi alegerea personală. În al treilea

rând, analizînd totalitatea raporturilor sociale în care se manifestă esenţa umană, trebuie a lua

în consideraţie aspectul lor obiectiv şi cel subiectiv.

Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi posibila victimă, care

generează infracţiunea, sunt nişte legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi

sociale. Aceste legături pot fi de serviciu şi de vecinătate, de rudenie şi familiale. Ele iau

naştere în baza concubinajului, convieţuirii conjugale, cunoştinţelor întâmplătoare etc. În

procesul acestor legături între oameni se formează relaţii de afacere şi colegiale; de prietenie

şi dragoste; de duşmănie, tensionate şi neutrale. Toate se bazează pe anumite procese psihice

ale indivizilor: simpatie şi antipatie, impuls emoţional şi pasivitate, frică şi indiferenţă etc.

Trebuie de menţionat însă că conţinutul, caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre subiecţi nu

7 Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de doctor habilitat în drept, Chişinău 2005, pagina 139.

6

duc inevitabil la un conflict care generează infracţiunea. Numai calităţile subiective

individuale ale infractorului şi victimei, reflectate în relaţiile lor, pot duce într-o anumită

situaţie concretă de viaţă la comiterea infracţiunii, deoarece orice situaţie de conflict îl obligă

pe subiect să primească o anumită decizie şi să-şi aleagă varianta comportării.

Prin urmare, menţionăm că în victimologia criminală aspectul obiectiv al relaţiilor

sociale îl reprezintă situaţia în care oamenii sunt uniţi în mod obiectiv de locul, timpul,

situaţia concretă. Asemenea relaţii obiective apar între oameni la serviciu, la locul de trai,

între pasagerii unui mijloc de transport public etc. In astfel de condiţii, raportul obiectiv dintre

diferite persoane necunoscute poate să-i transforme în victime comune, reale sau potenţiale,

iar în altele, să determine comportamentul lor, reacţia şi acţiunile comune.

Aspectul subiectiv al raportului infractor - victimă presupune cazuri în care infractorul

şi victima se cunosc reciproc. În cadrul cercetării contingentului de victime poate fi utilizată

următoarea scală a relaţiilor interpersonale (cine era victima pentru infractor): soţ, soţie,

concubin, concubină, alţi membri ai familiei (mama, tata, fiul, fiica, fratele, sora), alte rude,

vecin(ă) cunoscut(ă) apropiat(ă), prieten(ă), coleg, simplă cunoştinţă, persoană puţin

cunoscută sau cunoştinţă întîmplătoare, persoană necunoscută.8 Aceste tipuri de raporturi nu

pot fi examinate separat de caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre victimă şi infractor. De

exemplu, relaţiile pot fi bune, neutrale, ostile, duşmănoase. Pentru o analiză mai amplă a

relaţiilor sociale şi legăturilor dintre victimă şi victimizator este necesar a utiliza date despre

vârstă şi alte caracteristici social–demografice ale acestora, date despre caracterul atentatelor

comise etc.

Lev Frank susţine că raportul infractor - victimă, din punct de vedere al victimologiei,

trebuie examinat nu numai ca relaţie, dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-un anumit

spaţiu şi timp, conţinutul principal al căruia îl constituie comportamentul victimei,

interacţiunea ei cu infractorul pâna la comiterea, în momentul şi, uneori, după săvârşirea

infracţiunii. Factorul victimă în aceste împrejurări poate fi concomitent victimogen şi

criminogen.9 Prin urmare, este important a analiza raportul infractor - victimă în contextul

situaţiei concrete de viaţă. În acest scop poate fi utilizat termenul relaţie - situaţie.

Relaţiile dintre infractor şi victimă îl determină uneori pe criminal să aleagă metoda de

comitere a infracţiunii, precum şi să-şi selecteze victima. Raporturile reciproce existente

8 Gladchi Gheorghe, Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept, Chişinău, 1999, pagina 103.9 Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de doctor habilitat în drept, Chişinău 2005, pagina 141.

7

determină şi caracterul reacţiei faţă de comportamentul participanţilor unei sau altei situaţii.

Astfel, relaţiile familiale foarte frecvent determină o reacţie pasivă a persoanei vătămate faţă

de comportamentul infracţional care-i pricinuieşte o daună. În alte cazuri însă anume

contactul permanent (stabil) dintre persoana vătămată şi infractor poate duce la o aşa

desfăşurare a evenimentelor, când victima iniţială ia măsuri preventive faţă de cauzarea

prejudiciului, transformîndu-se ea singură în criminal. De exemplu, soţul pe parcursul unei

perioade îndelungate de timp îşi bătea joc de soţie, ameninţînd-o şi lovind-o. În timpul unui

episod următor cu ameninţări din partea lui, ea, temîndu-se de bătaie, îl omoară. Această

situaţie a evoluat într-un mod tragic, deoarece femeia–infractor (tot ea victimă la etapa

iniţială), în baza experienţei relaţiilor ei cu persoana vătămată, a prezis posibila comportare a

acesteia şi a reacţionat corespunzător.

Deci, reieşind din cele sus-menţionate, putem vorbi de cazul particular al raportului

infractor - victimă, care îl constituie fenomenele în care, de fapt, rolul victimei şi cel al

infractorului se schimbă reciproc sau se suprapun. Astfel, în literatura de specialitate, pentru

desemnarea fenomenului dat, sunt utilizate două noţiuni: „inversiunea vinovăţiei” (Frank L.

V.) şi „inversiunea rolurilor” (Rivman D.V.).10

Cercetătorul Lev Frank a propus spre utilizare termenul „inversiunea vinovăţiei” în

cazul schimbului rolurilor dintre victimă şi infractor, cînd are loc cauzarea reciprocă a daunei

(din latinescul inwersio înseamnă schimbare, transformare). Totodată, dauna cauzată ambelor

părţi antrenate în conflict poate fi aceeaşi după volumul şi caracterul său sau poate avea un

caracter diferit.

Alţi autori ca Valerii Vandîşev, David Rivman consideră utilizarea termenului

„inversiunea rolurilor” şi nu a vinovăţiei, care, pare a fi un termen mai adecvat, deoarece

fiecare subiect este vinovat doar pentru ceea ce a săvârşit, iar vinovăţia, ca atitudine psihică a

persoanei faţă de fapta sa, nu poate fi transmisă de la o persoană la alta. În aceste cazuri, are

loc transformarea criminalului potenţial în victima infracţiunii şi invers, eventuala victimă

poate deveni infractor. Aşadar, spre exemplu, persoana care cauzează leziuni corporale poate

fi ofensată (dauna morală), iar celei care ofensează îi pot fi pricinuite leziuni corporale.

Prin urmare, raportul infractor - victimă poate fi privit ca o astfel de stare, când într-o

singură persoană se îmbină infractorul şi victima, concomitent sau în mod alternant (conceptul

introdus de Hentig şi dezvoltat, mai apoi, de Ellenberger). Schimbarea rolurilor unei şi aceiaşi

persoane în mecanismul actului decurge nu numai sub forma “infractor, apoi victimă”,

10 Gladchi Gheorghe, Idem, pagina 142.

8

“victimă, apoi infractor” dar şi după un cerc închis: “atentator, victimă, atentator” şi “victimă,

atentator, victimă”.

Criminalul şi victima sa produc o influenţă reciprocă unul asupra altuia. Formele şi

gradul impactului reciproc sunt diverse şi se realizează nu numai în momentul incidentului,

dar şi în situaţia preinfracţională. Câteodată, anume relaţiile reciproce anormale, care s-au

format în etapele iniţiale (îndepărtate) ale situaţiei preinfracţionale, generează actul agresiunii

criminale chiar şi în cazurile unei comportări impecabile a victimei, nemijlocit, înainte de

săvârşirea infracţiunii sau în momentul incidentului.

Situaţiile victimogene în care comportamentul persoanei vătămate, relaţiile reciproce

dintre infractor şi victimă contribuie la săvârşirea infracţiunii pot avea o durată de timp foarte

diferită. Unele situaţii pot fi create doar cu câteva minute sau chiar secunde pâna la comiterea

infracţiunii, altele pot să se prelungească pâna la cîţiva ani, transformîndu-se dinamic în baza

tensionării treptate a relaţiilor reciproce dintre subiecţi.

O importanţă victimologică deosebită are nu atât durata dezvoltării situaţiei în timp,

cât caracterul şi evoluţia raporturilor reciproce dintre viitorul criminal şi posibila victimă în

situaţiile preinfracţionale. Prin prisma acestor caracteristici putem evidenţia următoarele tipuri

de situaţii victimogene: situaţiile relativ îndelungate, dezvoltarea cărora decurge în baza

tensionării treptate a relaţiilor reciproce dintre subiecţi; situaţiile tărăgănate, care se bazează

pe nişte relaţii ostile ce se agravează periodic; situaţiile ce apar cu câteva minute sau chiar

secunde înainte de comiterea infracţiunii, în baza acutizării imprevizibile a legăturilor dintre

subiecţi, care se caracterizau anterior pozitiv ori aveau un caracter neutral etc.

Aşadar, infractorul şi victima lui influenţează unul asupra altuia. Formele şi gradul

acestor impacte reciproce sunt diverse şi se realizează, după cum s-a menţionat, atât în

momentul incidentului, cât şi în situaţia preinfracţională. În funcţie de gradul acestei

interacţiuni, mecanismul ei şi alţi factori, în literatura de specialitate se deosebesc trei

categorii de relaţii între infractor şi victima lui: întîmplătoare, nedeterminate şi

predeterminate.

Raporturile întîmplătoare apar indiferent de voinţa sau iniţiativa unuia dintre

participanţii dramei criminale. În cadrul acestor relaţii, comportamentul victimei are un rol

absolut neutral în geneza infracţiunii, iar în acţiunile victimizatorului lipseşte intenţia directă

de obţinere a rezultatului ilegal. Această categorie de relaţii frecvent stă la baza infracţiunilor

săvârşite din imprudenţă. Subiecţii acestor relaţii pot fi atât persoanele necunoscute, cât şi

rudele, prietenii, cunoscuţii etc.

9

Raporturile nedeterminate sunt acele relaţii dintre infractor şi victimă care se formează

la iniţiativa victimizatorului, rolul persoanei vătămate fiind pasiv în geneza crimei. Aceste

raporturi apar în procesul selectării victimei de către infractor şi au o durată relativ scurtă.

Selectarea victimei de către infractor în cadrul relaţiilor nedeterminate este, de regulă,

determinată de anumiţi factori şi premise. Factorii care favorizează selectarea de către

infractori a anumitor subiecţi în calitate de victime pot fi: calităţile individuale ale

personalităţii victimei, statutul social şi comportamentul acesteia. Selectarea victimei este

determinată şi de anumite premise ale relaţiilor reciproce dintre victimizator şi persoana

vătămată. Premisele victimogene sunt circumstanţele care înlesnesc realizarea intenţiei

criminale a infractorului, adică condiţiile care reduc împotrivirea victimei potenţiale,

limitează perceperea critică de către persoana vătămată a situaţiei create, slăbesc precauţia ei

etc. O premisă importantă a apariţiei situaţiilor bazate pe relaţiile nedeterminate dintre

infractor şi victimă este starea de ebrietate a persoanei vătămate, care uşurează realizarea

intenţiei criminale a victimizatorului. Alcoolul reduce vigilenţa şi opunerea victimei

potenţiale, slăbeşte perceperea critică a situaţiei şi controlul asupra comportării proprii,

declanşează impulsiunile iraţionale care îl determină pe individ la comportări provocătoare.

Starea de beţie este caracteristică atât bărbaţilor cât şi femeilor-victime. Analiştii şi experţii

occidentali in materie de criminalitate mărturisesc – cu amărăciune – şi statisticile confirmă,

participarea din ce in ce mai mare a femeilor la criminalitate.11 Bărbaţii mai frecvent decât

femeile au consumat alcool împreună cu victimizatorul. Astfel fiecare al treilea bărbat şi

fiecare a patra femeie victimizată a consumat băuturi spirtoase împreună cu infractorul .12

Dacă în cadrul raporturilor nedeterminate, potenţialul infractor în funcţie de orientările

sale antisociale, de regulă îşi alege cea mai potrivită victimă în viziunea lui, atunci în cadrul

relaţiilor predeterminate, personalitatea şi comportamentul victimei determină, în mare parte,

săvârşirea infracţiunii. Criminalul n-are o astfel de necesitate, reacţia lui agresivă fiind

orientată împotriva unui individ concret. În situaţia cu relaţii reciproce predeterminate, deseori

victima este stabilită cu mult înaintea comiterii actului criminal. Aşa se întâmplă în cazurile în

care pretextul infracţiunii este cearta, duşmănia, gelozia, dragostea etc. Relaţiile reciproce

predeterminate se caracterizează printr-o desfăşurare relativ îndelungată din momentul

apariţiei intenţiei infracţiunii pînă la realizarea ei. Ele apar, de obicei, în baza unor raporturi

stabile dintre potenţialul infractor şi viitoarea victimă: familiale, de rudenie, amoroase etc.11 Aurel Dincu, Criminologie, Tipografia Universităţii din Bucureşti Facultatea de Drept, Bucureşti, 1984, pagina 120.12 Gladchi Gheorghe, Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale). Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept, Chişinău, 1999, pagina 77.

10

Investigaţiile victimologice realizate demonstrează că majoritatea infracţiunilor grave

contra persoanei se săvîrşesc în cadrul unor relaţii predeterminate între infractor şi victimă.

Aşadar, raportul infractor - victimă poate deveni din instrument al cunoaşterii mijloc

de prognozare a criminalităţii prin structurarea comportamentului atât a victimelor potenţiale,

cât şi a infractorului, fapt ce ar permite prevenirea şi combaterea infracţiunilor.

Raportul victimă agresor privit din unghiul de vedere al victimei

Viaţa organismului este compusă dintr-un lanţ de stimuli, reacţii în care fiecare zală este

efectul celei precedente care este, în acelaşi timp, stimulul următoarei zale. Acest lanţ este o

serie închisă de condiţionări bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce legea.

Sigur, sunt voci care susţin că acest lucru se petrece datorită faptului că cei care încalcă

legea sunt un „eşec al procesului de socializare", în realitate motivele sunt mult mai

complicate.13

Agresorul, iniţial încearca să se declare victimă. Insă victima compară ceea ce ştie cu

ceea ce se vede: manifestări emotive, tulburări de vorbire, confuzii vizuale, emoii estetice

involuntare. Pentru victima a cărei rezistenţă a fost învinsă, experienţa individuala a fost

înlocuită de o nouă stare subiectivă determinată de sensibilitatea ce va genera izvorul

suferinţei şi a tulburării incomunicabile.

Afectivitatea victimei este informă, personaliotatea sa identifică substanţa agresivităţii

cu elementul afectiv ce domină agresorul şi consideră că starea trăită de acesta nu-şi are locul

in viaţa sa interioara. Succesiunea de imagini se schimbă în intuiţii instantanee. Chiar dacă nu

ştie nimic despre agresor, victima percepe figura, ritmul şi tonul, exclamativ sau interogativ,

contrastele, analogia ritmica, identifică procedee de aciune fără însă de a scăpa de anumite

limite ale înţelegerii. Insă imaginea agresorului cum este ea redată de victimă nu este una

perfectă pentru că victima trăieşte propria sa dramă în care îl judecă pe agresor până şi ceea ce

ştie cu o extremă precizie care poate fi subiectivă.

Asemănarea dintre imaginea şi realitatea personalităţii agresorului este arbitrară.

Obiectul redării imaginilor de către victimă este o realitate concretă, unică, ce va trebui să fie

gândită, asumată, demonstrată şi evaluată ca imagine concretă. Acesta nu trebuie să fie

rezultatul unei reacii a sensibilităţii lezate ce rezidă întro judecată exaltată, în afara cunoaşterii

concrete. Un cuvânt, un gest poate fi raportat la altceva cunoscut, demonstrabil, orientativ, ce

poate fi reţinut.

13 Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, pagina 34-35.

11

Si victima înregistrează în cele trei planuri – neafectiv, intelectiv şi volitiv – mutaţii

ori cunoaşte scăderi în funcţie de gradul de surprindere şi de modul de operare la care

apelează agresorul.

Neîndoielnic, reacţia victimei la agresiune se caracterizează printro atenuare a

valenţelor intelective, printr-o slăbire a puterii de a vrea să preîntâmpine agresiunea, iar în

plan afectiv prin apariţia bruscă a unor stări precum, frica, dezorientarea, ura.14 Acestea din

urmă, la rândul lor pot declanşa contraacţiuni pe tărâmul apărării, care cel mai adesea pot iei

din matca moralului şi chiar a licitului. Alteori însă asemenea elemente sporesc rolul de

victimă a celui agresat, îl aruncă în oceanul resemnării, ceea ce convine cel mai bine

agresorului. Agresiunea face ca victima să treacă de la un registru afectiv la altul, să tracă deci

depildă, de la resemnare la contraagresiune ca măsură de apărare, rod al instinctului de

conservare caracteristic şi speciei umane.

Bibliografie

14 Iancu Tănăsescu, Bujor Florescu, Victima şi agresorul, Editura INS, Brîncoveni 1994, pagina 13-14.

12

1. Anghel Andreescu, Ştefan Prună, Psihopedagogie militară, Editura Timpolis,

Timişoara. 1999;

2. Aurel Dincu, Criminologie, Tipografia Universităţii din Bucureşti Facultatea de Drept,

Bucureşti,

3. Tănasescu lancu şi alţii, Sludii victimologice Editura INS, Bucureşti, 1997;

4. Iancu Tănăsescu, Bujor Florescu, Victima şi agresorul, Editura INS, Brîncoveni 1994;

5. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998;

6. Pop Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928, pagina;

7. Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi

aplicative, Teză de doctor habilitat în drept, Chişinău 2005;

13