Facultatea de tiine Politice

Reconfigurarea elitelor comuniste in spatiul politic postcomunist romanesc

Lucrare de Licen n specializarea tiine Politice realizat sub ndrumarea asist. coordonator Sorin Gabriel Sebe

1

Tabla de materii:I.

Introducere. Capitolul 1.

II.

Teoria elitelor.1.1 Definirea conceptului de elita; teorii ale elitelor; problematici si dificultati in teoretizare.

Cazul lui Alan Zuckerman si Ian McAllister. 1.2 Delimitarea conceptului de elita; distinctia elita-masa in viziunea lui Ortega y Gasset si

Gustave Lebon. 1.3 Pareto. 1.4 Elitele comuniste. Ce este nomenklatura? Contributia lui Mihail Voslenskij. Ce inseamna elita? Incursiune in cercetarile teoretice ale lui Gaetano Mosca si Vilfredo

1.5 Caz comparativ: elitele in democratiile stabile, elitele in tarile aflate in tranzitie; John Higley, Ursula Hoffmann-Lange si Michael Burton.

II.

Capitolul 2.

Studiu de caz: Reconversia elitelor comuniste in Romania postcomunista.2.1 2.2 2.3 Reconfigurarea elitelor comuniste in Romania postcomunista. Caracteristici ale elitei comuniste romanesti in spatiul politic. Elita comunista ca factor de consolidare al democratiei.

IV.

Concluzii

2

I. Introducere.Lucrarea de fata are in vedere urmarirea modului in care elita comunista s-a reconfigurat pe scena politica romaneasca dupa caderea regimului comunist. Cercetarea s-a desfasurat pe parcursul a cinci luni de zile si a avut in vedere analiza unor studii privitoare la ceea ce inseamna conceptul de elita politica. Totodata, studiul s-a concentrat si spre o abordare critica a evenimentelor politice desfasurate in primii ani de dupa Revolutia din decembrie 1989, implicand deseori cercetarea teoretica obtinuta. Intrebarile in jurul careia s-a conturat tema aleasa sunt consecinta unei deficiente in explicarea evenimentelor sus-amintite, atat in lucrarile de specialitate din tara, cat si din afara ei. Am incercat sa acord un caracter de noutate lucrarii mele, cel putin in privinta aplicarii unor cercetari relevante din literatura de specialitate asupra studiului de caz ales. De mentionat este faptul ca microcercetarea de fata nu are pretentia unor concluzii categorice, fiind mai degraba o explorare atenta si corecta in ceea ce priveste teoria folosita pentru subiectul in cauza. Teza lucrarii mele de licenta priveste demonstrarea faptului ca elita comunista din Romania a avut rolul unui element stabilizator in procesul de tranzitie spre democratie dupa Revolutia din decembrie 1989. Am folosit argumentul sociologilor americani John Higley si Michael Burton care sustineau ca in procesul de trecere de la un regim autoritar sau totalitar la unul democratic, este cu certitudine un pact tacit sau explicit, un consens intre elitele nationale ce conduce catre acest lucru. Fiecare subcapitol din fiecare capitol urmareste gradual descrierea elementelor ce vor sustine in final argumentarea tezei. In primul capitol am incercat o explorare a conceptului ce sta la baza acestei lucrari. Ce este elita? Ce este teoria elitelor? Cum se configureaza conceptul de elita politica in studiile de specialitate? Acestea sunt intrebarile de baza de la care am pornit in analiza teoriei elitelor. Desi se poate sustine ca anumite parti din teoria in cauza nu au fost expuse in acest capitol, acest lucru este datorat faptului ca acestea nu au avut relevanta pentru finalitatea cercetarii. M-am folosit de

3

articolul lui Alan Zuckerman, The Concept : Lessons from Mosca and Pareto1 pentru a propune cateva definitii ale elitei politice ale catorva dintre cei mai importanti teoreticieni, cat si pentru a identifica problemele identificate in conceptualizare, articolul lui Ian McAllister,Party Elites, Voters and Political Attitudes: Testing Three Explanations for Mass-Elite Differences 2, avand scopul de a continua acest demers.

In continuare, lucrarea s-a aplecat asupra unei distinctii primordiale in intelegerea conceptului de elita. Ortega y Gasset si Gustave LeBon au fost alesi pentru acest lucru, deoarece cei doi sunt autorii cei mai relevanti in problema elita-masa, abordarea lor filosofica oferind o intelegere mai profunda a problemei. Din acest moment se contureaza deja felul in care putem determina ce este elita, Gaetano Mosca si Vilfredo Pareto, sociologii italieni, fiind primii care au conceptualizat acest lucru (elita). Teoriile lor cu privire la elitele politice au fost expuse pe larg in lucrarea de fata, legitimitatea acestei alegeri provenind din faptul ca cei doi sunt inca un subiect de dezbatere in aceasta problematica printre teoreticienii actuali. Totodata, elemente ale teoriei celor doi au fost necesare in elaborarea studiului de caz. Mihail Voslenskij este cel care a delimitat stiintific o categorie aparte a elitelor politice, nomenklatura. Am incercat cu ajutorul cercetarii sale sa analizez felul in care o parte a caracteristicilor nomenklaturii sovietice se regasesc in cazul elitei comuniste romanesti. In finalul capitolului teoretic am expus pe larg cercetarea lui John Higley si Michael Burton, privind comparativ cu un alt articol al carui autor este primul. Astfel, am analizat modalitatea de configurare a elitelor in tarile aflate in tranzitie si modalitatea de organizare a elitelor in tarile cu o democratie stabila. Mentionez ca lucrarea acestor autori este punctul de baza al argumentarii tezei de licenta. In ceea ce priveste studiul de caz, atentia a fost indreptata catre reconfigurarea elitelor comuniste pe scena politica romaneasca, incercand sa focalizez atentia asupra ponderii numerice in care acest lucru s-a produs. Totodata, in partea a doua a capitolului am incercat o abordare critica asupra acestui eveniment, pentru ca in finalul lucrarii sa incerc, luand in considerare toate elementele anterioare, sa argumentez teza propusa pentru aceasta lucrare.

1

Alan ZUCKERMAN, The Concept : Lessons from Mosca and ParetoThe Journal of Politics, 39 (2), 1977, site-ul www.jstor.ro accesat n data de 27 mai 2008, ora 15: 45. 2 Ian MCALLISTER, Party Elites, Voters and Political Attitudes: Testing Three Explanations for Mass-Elite DifferencesCanadian Journal of Political Science, 24 (2), 1991, accesat de pe site-ul www.jstor.ro, n data de 16 mai 2008, ora 10:05, p. 327.

4

II. Capitolul 1.Teoria elitelor.1.1 Definirea conceptului de elita; teorii ale elitelor; problematici si dificultati in teoretizare.

Cazul lui Alan Zuckerman si Ian McAllister. Ce reprezinta elita? Care este valoarea teoretica a termenului? Unde ii putem identifica originile intelectuale? Sunt numai cateva intrebari necesare unei mai bune intelegeri a ceea ce se intelege prin elita si mai ales prin elita politica, categoria specifica ce are relevanta pentru studiul de fata. Istoric, problematica elitelor apare de-a lungul secolului al XIX, intitulat de cele mai multe ori secolul maselor. Un secol al revolutiilor, un secol al afirmarii multimilor, un secol in care problema minoritatii guvernante devine din ce in ce mai pregnanta. Totodata, in secolul al XIX-lea reprezentativitatea ridica noi dificultati in ceea ce priveste entitatea reala care guverneaza: minoritatea sau majoritatea. Ideea de elita politica isi are originea conceptuala, nu terminologica, in lucrarile sociologice ale lui Gaetano Mosca, bazate pe observatia distributiei inegale a puterii in societate3. Zuckerman observa dificultati de definire, de lamurire a termenului, deoarece atentia a fost indreptata catre identificarea unor astfel de elite4. Autorul gaseste o serie de definitii ale unor diferiti autori. Laswell Harold defineste elita in felul urmator: elita politica cuprinde detinatorii puterii unui corp politic. Printre detinatorii de putere este inclus leadership-ul si formatiunile sociale de unde liderii provin de regula si unde responsabilitatea este mentinuta in cadrul unei generatii5. C.W. Mills: elita puterii este compusa din oameni... in pozitii de a lua decizii care au consecinte majore. Ei sunt la comanda ierarhiilor si organizatiilor majore ale societatii moderne.6 Robert A. Dahl: O elita guvernanta, astfel, este un grup de control mai mic decat o majoritate in marime si care nu este un artefact autentic al guvernarilor democratice. Este o minoritate de

3

Alan ZUCKERMAN, The Concept : Lessons from Mosca and ParetoThe Journal of Politics, 39 (2), 1977, site-ul www.jstor.ro accesat n data de 27 mai 2008, ora 15: 45, pp. 324-325.4 5

Ibidem, p. 326. Ibidem. 6 Ibidem.

5

indivizi ale carei preferinte, de regula, determina in cazul unor diferente de preferinte, in problemele politice7. James Meisel gaseste o altfel de definitie a elitei politice: vom intelege, in cele ce urmeaza, elitele conducatoare implicand manipularea colectiva a maselor de catre un grup minoritar sau de catre mai multe astfel de grupuri. Vom presupune ca toti membri elitei sunt vigilenti cu privire la interesul de grup si ca aceasta vigilenta este cauzata sau afectata de un simt, implicit sau explicit, de grup sau solidaritate de clasa. Si in final, ca aceasta solidaritate este exprimata intr-o vointa comuna de a actiona... toate elitele pot fi caracterizate cu ceea ce poate fi numit astfel: cei trei C- constiinta de grup, coerenta si conspiratie 8. Geoffrey Roberts : elita este minoritatea in cadrul unei colectivitati sociale... care exercita o influenta preponderenta in acea colectivitate. O elita care exercita preponderent influenta politica este numita elita conducatoare, sau de catre unii autori, elita politica9. Zuckerman identifica doua probleme importante in cazul acestor definitii: sunt aplicate diferite etichete aceluiasi concept si diferite concepte sunt acoperite de aceeasi eticheta 10. Pentru asi sustine argumentul aminteste de o critica a lui Giddens: sociologul catalogheaza acest domeniu, arie de cercetare, al sociologiei ca fiind foarte ambiguu, problema pornind inca de la terminologia folosita11. Concepte precum clasa coducatoare, clasa politica, elita, elita puterii, grup de conducere sunt folosite de cele mai multe ori intr-un mod gresit, spune Zuckerman12. Putem intalni situatii, spune Giddens, in care aceste concepte sunt folosite in doua moduri opuse, fie ca sinonime, fie ca antonime13. In consecinta, terminologia folosita in studiul teoriei elitelor creaza dificultati majore in stabilirea si definitivarea conceptelor operationale. In studiul sau, Alan Zuckerman ridica o problema privitoare la definitiile expuse mai sus: cum putem identifica efectiv elitele politice ca fiind cei care detin cu adevarat controlul societatii?14 Si in functie de aceasta intrebare constata ca exista cateva dificultati in a teoretiza7 8

Ibidem. Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 328. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem.

6

conceptul de elita politica: 1. adevarata elita politica este atat de puternica incat devine ascunsa si imposibil de identificat; 2. in aplicabilitatea conceptului de elita politica se uita deseori problema particularitatii nationale si se face apel la transnationalitatea conceptului; 3. este ambigua folosirea controlului pozitiilor institutionale ca indicatori pentru masurarea adevaratei puteri15. De cele mai multe ori in literatura de specialitate elita detinatoare de putere este indicata cu ajutorul unor factori considerati reprezentativi intr-un mod gresit, spune Zuckerman, cum ar fi: membri ai guvernului, ai administratiei, aristocratii, lideri militari etc. astfel sunt omisi o multime de alti factori care ar putea fi influenti in luarea unor decizii.16 4. Autorul spune ca date fiind definitiile elitei politice este aproape imposibil sa nu gasesti una (cazul lui Pareto), sau imposibil sa gasesti una ( cazul lui Robert Dahl)17. Zuckerman face apel la teoria lui William Quandt pentru a putea sa demonstreze ca studiile elitelor folosesc empiric un aparat conceptual imprecis, cercetarile lui Quandt (ce foloseste trei variabile simple, varsta, ocupatie, educatie) aratand ca folosirea unor concepte precum omogenitatea este incompatibila, irelevanta in termenii variabilelor folosite18. Nici teza principala a teoriei elitelor a lui Gaetano Mosca, cum ca de-a lungul istoriei societatilor, de la cele mai timpurii pana la cele mai avansate, au existat doua clase de indivizi: o clasa guvernanta si una guvernata, nu pare sa fie pe placul lui Zuckerman19. Mosca si-a indreptat observatiile numai catre tara in care locuia, Italia, si lumea politica italiana, spune acesta, desigur, acest lucru era evident pentru societatea italiana dar nu si pentru intreaga istorie a societatilor 20. Totodata, remarca Zuckerman, exista in lucrarile lui Mosca o serie de inconsistente sau mai degraba contradictii, atunci cand sociologul italian enunta de foarte multe ori organizarea si coeziunea clasei guvernante ca apoi sa enunte diviziunea prezenta in cadrul acestora21. Definitia curenta a teoriei elitelor enuntata de Meisel a celor trei C (constiinta de grup, coerenta, conspiratie) si presupus-valabila pentru toate teoriile este neconcludenta, pentru ca nu se poate aplica nici macar la fondatorii acestei teorii22. In cazul lui Mosca, pot fi remarcate15 16

Ibidem Ibidem. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p. 333

7

nenumarate exemple de variatii in caracteristicile claselor guvernante, ele nefiind deloc organizate, constiente de sine si nu actioneaza conform unor clase conducatoare, in special in societatile moderne23. La Vilfredo Pareto inconsistenta definitiei lui Meisel cu teoria propriu-zisa este si mai evidenta. Desi Pareto divide societatea intre elite guvernante si non-guvernante, in cazul celor dintai, nu se poate vorbi despre conspiratie sau organizare, indiscutabil, actiunile lor aparent desfasurate in interes de grup sunt mai degraba un corpus de circumstante si scopuri individuale, spune Zuckerman24. Astfel, conchide autorul, teoreticienii italieni nu au incercat sa substantieze prezenta elitelor politice ci au incercat sa inventeze un concept care sa fie folositor analizei generale si importante a fenomenelor politice25. In cadrul articolului sau Party Elites, Voters and Political Attitudes: Testing Three Explanations for Mass-Elite Differences, Ian McAllister observa ca neincrederea plasarii deciziilor politice in mana unor cetateni obisnuiti isi poate avea originea inca de la Platon si Aristotel si continuand pana in secolul al XVIII-lea cu John Stuart Mill. Problema intervine, continua McAllister, atunci cand se considera ca un grup de elite socio-economice sau politice este cel care poate lua decizii finale in autoritate in numele majoritatii. Aceasta dificultate nu a fost rezolvata nici pana in ziua de astazi, mai mult, ea a fost accentuata odata cu introducerea reprezentativitatii in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea26. Pentru McAllister teoreticienii timpurii ai democratiei au sustinut ca problema minoritatii guvernante poate fi rezolvata prin reprezentativitate, care plaseaza cetatenii in centrul deciziilor politice importante27. Fie s-a sustinut ca implicarea cetatenilor este importanta si trebuie amplificata, fie s-a sustinut ca aceasta trebuie limitata pe cat posibil dat fiind faptul ca lipseste competenta, si astfel, o implicare cat mai directa a maselor ar putea afecta procesul politicodecizional28. In opozitie, sustine Ian McAllister, elitistii tarzii ai democratiei au sustinut excluderea definitiva a cetatenilor pe aceleasi motive ca cele enumerate mai sus, cetatenii mai degraba

23 24

Ibidem. Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ian MCALLISTER, Party Elites, Voters and Political Attitudes: Testing Three Explanations for Mass-Elite DifferencesCanadian Journal of Political Science, 24 (2), 1991, accesat de pe site-ul www.jstor.ro, n data de 16 mai 2008, ora 10:05, p. 327. 27 Ibidem. 28 Ibidem, p. 238

8

incurcand procesul decizional decat sa-l ajute29. In continuarea articolului cercetatorul scotian observa ca radacinile acestei opozitii inversunate impotriva participarii in viata politica a cetatenilor pot fi identificate in optiunile anilor 20 si 30, indreptate catre nazism si fascism si in cercetarile postbelice facute in statele occidentale care au demonstrat faptul ca cetateanul este slab informat, slab implicat, inactiv, si astfel, procesul de votare nu ar trebui sa reprezinte decat o simpla alegere dintre mai multe grupuri de elite30. Autorul incearca explicarea diferentei masa-elite. Teoria clasica a democratiei este identificata cu teoreticienii liberali ai secolului al XVIII-lea si al XIX-lea, in special Rousseau, Tocqueville si John Stuart Mill31. Originea intelectuala, spune McAllister, o putem gasi in conceptul de vointa generala a lui Jean Jacques Rousseau, sustinator al ideii unei implicari cat mai mari a cetatenilor in autoritatea executiv-politica, Rousseau sustinand ca o reprezentativitate pronuntata poate dauna intereselor democratice, in consecinta, cetateanul trebuie sa beneficieze de posibilitatea unei activitati cat mai asidue in aceste probleme32. Este necesara o cat mai acuta educatie civila, spune Rousseau, care sa poata permite masei sa fie constienta de obligatiile reciproce (masa- elita guvernanta)33. Mill deopotriva este sceptic in aceasta privinta, sustine McAllister, filosoful utilitarist dorind sa fie evitata o asa-numita tiranie a majoritatii, in timp ce Tocqueville este increzator in varianta americana a descentralizarii puterii si a concretizarii acesteia la nivel local (asociatii, grupuri de cooperare etc)34. Toti trei sunt insa de acord in ceea ce priveste utilitatea factorului educational, care, spun acestia, faciliteaza participatia democratica ce integreaza cetateanul in societatea democratica ideala35. Cercetarea empirica in teoria elitelor si in elitismul democratic a fost concentrata pe niveluri de masurare ale tolerantei politice, valori democratice si incredere politica, fiind efectuata in cazul Australiei, si, folosindu-se de teoriile expuse mai sus s-au incercat predictii asupra explicarii diferentelor politice dintre elite si mase36. Acestea pot fi infatisate in functie de perspectiva educationala in felul urmator: teoria democratica clasica sustine ca educarea29 30

Ibidem. Ibidem, p. 239 31 Ibidem, p. 241. 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 242. 36 Ibidem.

9

cetatenilor la nivele inalte va permite acestora, prin intermedierea unor grupuri de presiune, de activitate etc. sa contrapuna propria-i viziune politica in dauna elitei conducatoare, in timp ce teoreticienii elitismului democratic sustin ca fiind date aceste coordonate educationale nu se va putea pune in discutie problema vreunei influentari a deciziei politice37. Teoriile integrarii si ale competivitatii elitelor, crede Ian McAllister, sustin utilitatea unei implicari a elitelor pe agenda politica, consideratiile maselor putand cu greu, in conditiile democratiei reprezentative, obtine acest lucru38. Aplicand o analiza statistica asupra votantilor si candidatilor la alegerile federale australiene din anul 1987 autorul a descoperit ca factorul educational reprezinta un factor foarte mic intre viziunile politice comparative elite-mase39. In timp ce elitele au tendinta sa fie ghidate de competitia electorala, votantii opereaza pe baze rationale determinate de parametrii structurali, cum ar fi competivitatea unor alegeri sau un pattern particular al organizarii unui partid politic40. Totodata, concluzioneaza McAllister, influenta educatiei asupra politicii atinge noi modalitati de exprimare sub forma activismului de partid, al grupurilor de interese si presiune, toate caracterizate de spectrul interesului politic41. Nu se poate vorbi despre o importanta a relatiei elita-opinie de masa asupra chestiunilor importante, misiunea elitelor fiind aceea de a asigura procesul decizional si de mentenanta al sistemului, nu acela de a mobiliza suportul maselor pe chestiuni particulare42. In final, concluzioneaza McAllister, modelul australian poate fi considerat un model pentru tarile avansate din punctul de vedere industrial, aratand abilitatea partidelor politice de a controla agenda politica, elitele beneficiaza de posibilitatea de a neutraliza elemente destabilizatoare sau probleme care intersecteaza spectrul dreapta-stanga43. Partidele politice isi demonstreaza, in urma analizelor sale, o foarte buna capacitate de slabire in conexiuni fara a risca compromisul unei organizatii in competitie44.

37 38

Ibidem, p. 246 Ibidem. 39 Ibidem. 40 Ibidem, p. 243 41 Ibidem. 42 Ibidem, p. 264. 43 Ibidem, p. 265 44 Ibidem, p. 265.

10

I.2. Delimitarea conceptului de elita; distinctia elita-masa in viziunea lui Ortega y Gasset si Gustave Lebon. Pentru a putea intelege mai bine ce inseamna conceptul de elita, este necesar sa vedem de ce anume trebuie sa delimitam o elita. Cum si in ce categorie sociala poate fi incadrata elita? Prin ce se deosebeste o elita de o masa? Sunt numai cateva intrebari prin al caror raspuns putem identifica modul in care elitele politice reusesc sa-si impuna propriul statut social. Vom proceda in continuare la analiza a doi teoreticieni ai elitelor, Ortega y Gasset si Gustave Lebon. In lucrarea sa Revolta maselor, Ortega y Gasset face distinctia intre om-superior si ommasa. Pentru filosoful spaniol omul clasei mijlocii sau importanta maselor, sunt un produs datorat Revolutiei franceze si al unui intreg parcurs intelectual indreptat in acest sens in secolul al XIX-lea45. Societatea este compusa in acceptiunea sa din doua categorii: minoritatile si masele 46. Pentru Gasset individul ce apartine unei mase este orice individ care nu-si atribuie valori bune sau rele- din motive speciale, ci se simte ca toata lumea 47, gasindu-se confortabil atunci cand este asemanator cu ceilalti. In timp ce elita, minoritatea, este aceea care nu-si accepta statutul social, individul care nu se multumeste sa fie ceea ce este 48. De altfel, distinctia masa-elita este exprimata foarte clar: umanitatea este delimitarea a doua clase de indivizi: cei care cer mult de la ei insisi si isi ingramadesc unele peste altele dificultati si indatoriri si cei pentru care a trai inseamna a fi in orice clipa ceea ce sunt deja49. Aceasta modalitate de expunere a filosofului spaniol, impartirea societatii in elite si mase, reprezinta pentru acesta o constanta a istoriei, istorie a caror etape creatoare de maxima concentrare culturala si civilizationala sunt infaptuite tocmai de elite si numai de acestea, masele fiind incapabile sa fie purtatoare de istorie. Astfel, societatea umana are o tendinta inerenta in a fi aristocratica prin insasi esenta ei, iar in momentele in care inceteaza sa fie in acest fel inceteaza a mai fi o societate50. Secolul al XIX-lea, spune Gasset, a plasat masele in prim planul vietii sociale,45

Jos ORTEGA Y GASSET, Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 51.

46 47

Ibidem. Ibidem. 48 Ibidem. 49 Ibidem, p.52 50 Ibidem, p.57

11

acest eveniment atragand dupa sine intentia de a rasturna minoritatea guvernanta care nu mai este respectata si urmata, masa sociala autoproclamandu-se instanta normativa a comportamentului social-politic, de aceea nu are decat o ratiune de a actiona : violenta51. Ortega y Gasset doreste astfel sa formuleze o critica la adresa fascismului si comunismului pe care acesta le vede expresia fidela a omului-masa, fapt ce se regaseste in modul acestora de a actiona52. Forta este elementul decisiv prin care aceste ideologii actioneaza si nu valorile culturale dupa care actioneaza elitele, afirma Gasset53. Modalitatea prin care o minoritate se detaseaza de restul societatii este tocmai dorinta de a nu semana cu majoritatea indivizilor, scopul sau este autodepasirea de sine, perfectionarea, desavarsirea moral-spirituala. Motorul existentei sale si devenirii sale este interior, de fapt, elita se afla intr-o continua devenire propunandu-si in permanenta noi teluri pe care sa le indeplineasca. Omul-masa este propria sa norma comportamentala. Ansamblul de idei disparate, neinchegate creaza un sistem inchis, o morala inchisa bergsoniana care ii impiedica devenirea. Este omul care nu accepta schimbari, omul care este multumit cu conditia sa, considerata (de el) superioara, ar spune Gasset. Prin urmare, omul-masa este un om limitat, inferior, incapabil sa creeze. Viziunea lui Gustave Lebon asupra distinctiei elita-masa se apropie de cea a lui Ortega y Gasset. Psihologic, spune Lebon, un individ intr-o multime are cu totul alte coordonate, deosebite de cele reprezentative pentru individualitatea sa: personalitatea constienta dispare, sentimentele si ideile tuturor sunt orientate in aceeasi directie, multimea formeaza o singura fiinta si se supune legii unitatii mentale a multimii54. O multime este intotdeauna inferioara intelectual fata de omul izolat, iar omul izolat este mult mai inteligent cand se afla singur decat atunci cand se afla intr-o masa55. Multimea este condusa aproape in exclusivitate de catre inconstient, actiunile sale savarsite pot fi perfecte in ceea ce priveste executia dar ele nu sunt dirijate de catre creier, individul actioneaza potrivit hazardului, instigarii56.

51 52

Ibidem. Ibidem. 53 Ibidem. 54 Gustave LE BON, Psihologia maselor, traducere, cuvant nainte si note de Leonard Gavriliu, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991, p. 15.55 56

Ibidem. Ibidem, p. 23.

12

Ce este interesant in teoria lui Lebon este faptul ca orice multime are nevoie de un lider, un lider care sa reprezinte o autoritate si in jurul caruia se vor forma si identifica opiniile gloatei 57. Conducatorul este cel care poate organiza multimea si este cel care actioneaza in virtutea a ceva, scopul sau fiind imediat identificat cu o misiune pe care masa o va respecta cu credinta. Credinta multimii in conducator, spune Lebon, poate fi asemanata cu credinta oarba, cu credinta religioasa58. In ceea ce priveste conceptia despre lideri, psihologul francez are o viziune apropiata cu cea a sociologilor italieni ai elitelor, Mosca si Pareto. Liderul este acel om ce intruneste capacitatile necesare cel fac sa se deosebeasca si sa se desprinda de mase, cel care inzestreaza multimea cu o credinta. Iar a-l inzestra pe omul-masa cu o credinta inseamna a-i inzeci forta, nu nevoia de libertate, ci de servitute domina intotdeauna sufletul multimilor59. Credinta nu trebuie alimentata decat prin afirmatii scurte dar repetate foarte des, liderul trebuie si stie sa faca foarte bine acest lucru, spune Lebon60. O analiza foarte interesanta a lui Gustave Lebon este aceea a multimilor electorale. Candidatii trebuie sa intruneasca o serie de calitati pentru a putea parea persoane potrivite pentru postul care concureaza. O prima calitate ar fi aceea a prestigiului personal, fiindca si categoriile sociale foarte joase, precum muncitorimea sau taranimea, isi doresc un ales care se bucura de asa ceva61. O a doua calitate trebuie sa se intruchipeze intr-un program electoral, scurt, concis, cu multe promisiuni (ce oricum nu vor fi respectate) sub forma formulelor62. Se poate astfel pune intrebarea, considera Lebon, cum in asemenea circumstante se poate forma opinia unui alegator?63 Psihologul francez este sceptic in privinta gradului de libertate de care se poate bucura o colectivitate,multimile avand opinii impuse ce niciodata nu sunt logice 64. Cel mai adesea, societatile, civilizatiile sau natiunile sunt constructia sau sunt conduse de o mica minoritate de spirite superioare care constituie varful piramidei, ale carei etaje se largesc pe masura ce descreste valoarea mentala65.57 58

Ibidem, p. 77. Ibidem. 59 Ibidem, pp. 79-80. 60 Ibidem. 61 Ibidem. 62 Ibidem. 63 Ibidem. 64 Ibidem, p. 119. 65 Ibidem.

13

Studiul lui Gustave Lebon reprezinta expresia in cel mai inalt grad al distinctiei elita-masa. Masa este privita de acesta ca un simplu instrument de manevra in mana unei minoritati ce o guverneaza si care actioneaza in acest sens. Elita, spune Lebon, ca si Ortega y Gasset, este acea minoritate ce se deosebeste de multime, ce intruneste calitatile necesare pentru a fi deosebita, distincta de cea dintai. Elita este motorul dezvoltarii pentru cei doi autori, este elementul civilizational ce permite marile transformari ale umanitatii. Multimea nu este decat un cumul de pulsiuni elementare, organizate, de credinte puternice, prea putin sensibile la experienta si la ratiune; multimea se supune sugestiilor unui conducator care ii impune vointa sa, iar in acea stare de transa toti executa ceea ce in stare normala indivizii n-ar voi si nici n-ar putea face; evocand imagini in locul realitatilor si dand o serie de ordine, conducatorul ia in stapanire multimea, el o aduce la bunul sau plac asa cum pacientul urmeaza hipnotizat vrerea doctorului66. 1.3 Pareto. Gaetano Mosca si Vilfredo Pareto se inscriu intr-o descendenta intelectuala ce isi are originile in gandirea machiavelliana. Aspectul principal al reflectiei lor sociologice denota o preocupare pentru o societate in al carei centru-miscator se afla natura umana si nu o societate formatoare a omului. Omul poseda o serie de caracteristici apriorice, imuabile, el modeleaza societatea, de aceea sociologul trebuie sa incerce sa inteleaga acest raport (natura umanasocietate). In acest spectru, o suprastructura a societatii, un grup restrans de oameni ce-si impune vointa asupra celor multi, o atfel de teorie a elitelor nu putea sa nu-si faca aparitia in gandirea sociologilor italieni. Gaetano Mosca domina cercetarile socio-politice ale primelor decenii din secolul al XX-lea cu lucrari precum Sulla teoria dei governi e sul governo parlamentare(1884); Elementi di scienza politica 67. Mosca dorea prin aceste lucrari ca directia cercetarii fenomenelor politice sa se indrepte catre studiul clasei guvernante, conducatoare, clasa politica. De altfel, intreaga istorie a Ce inseamna elita? Incursiune in cercetarile teoretice ale lui Gaetano Mosca si Vilfredo

66

Serge MOSCOVICI, Epoca maselor: tratat psihologic asupra psihologiei maselor, traducere de Diana Morarasu si Maria Mariana Mardare, prefata de Adrian Neculau, Institutul European, Iasi, 2001, p. 59.67

Serban OLAH, Elitele locale, Editura Economica, Bucuresti, 2004, p. 42.

14

societatilor (dezvoltate sau nedezvoltate) reda in viziunea sociologului italian existenta a doua clase de indivizi: clasa guvernanta si clasa guvernata68. Pentru Mosca, elita politica prezinta o serie de caracteristici: o prima caracteristica ar fi aceea ca acest gen de indivizi intrunesc insusiri de natura morala, spirituala, psihica care le confera statutul ce-l poarta in cadrul societatii deosebindu-se astfel de majoritatea guvernata (care apreciaza tocmai aceste calitati)69, aceste trasaturi (ale caror natura nu are prea mare relevanta) fiind tocmai cele care imputernicesc elitele sa genereze schimbari sociale. O a doua caracteristica ar fi aceea ca este minoritara, si desi este minoritara reuseste sa-si impuna vointa asupra celei majoritare printr-un criteriu ce-i face suveranitatea incontestabila: organizarea70. Un grup restrans de oameni care actioneaza unitar va putea sa-si impuna vointa asupra unui grup mult mai mare dar care nu are o intelegere prealabila, spune Mosca71. Alte caracteristici ar fi: ubicuitatea in spectrul politic; obtinerea de beneficii de pe urma contextelor, situatiilor politice etc. In contrast cu elita guvernanta, clasa non-guvernanta intruneste caracteristicile opuse celei dintai: intotdeauna este majoritara, dezorganizata si are un statut social inferior in raport cu clasa politica ( desi asigura bunastarea si vitalitatea clasei politice); ea poate exercita o oarecare influenta asupra elitei guvernante in momentul in care organizarea politica faciliteaza nemultumirea, nemultumire ce se transforma in presiune asupra clasei politice72. Conceptul de formula politica atribuit lui Mosca, reprezinta tipul de organizare politica corespunzator gradului de dezvoltare moral-intelectual al fiecarui popor in etape istorice diferite73. Conform acestui concept, sociologul italian distinge trei tipuri de formula politica: aristocratica, birocratica si elita virtuoasa (heleno-italica)74. Primele doua manifesta un comportament inchis, incercand sa blocheze circulatia elitelor si se organizeaza sub forma unei caste, in timp ce cea de-a doua intruchipeaza ideea unei clase politice deschise aflata intr-o permanenta schimbare si care68

Gaetano MOSCA, Elementi di scienza politica, Laterta, Bari, 1953, pp. 78-80. Gaetano MOSCA, Elementi di scienza politica, Laterta, Bari, 1953, pp. 271-272. Constantin V. LUCIEN, Elitele si statutul lor in societate, Oscar Print, Bucuresti, 2003, p. 43. Gaetano MOSCA, Elementi di scienza politica, Laterta, Bari, 1953, p. 272.

69

70

71

72 73

Constantin V. LUCIEN, Elitele si statutul lor in societate, Oscar Print, Bucuresti, 2003, p. 43. Ibidem. 74 Ibidem.

15

admite aderenta elitelor din clasa non-politica75. Mosca agreeaza aceasta ultima formula politica pentru ca este cea care admite schimbarea (sub forma circulatiei) prin doua modalitati: lenta (aristocratica) si rapida (democratica)76. In centrul gandirii sociologice elitelor a lui Vilfredo Pareto se afla natura umana, natura umana fiind aceea care plaseaza fiecare individ intr-un statut sociologic diferit: elita si non-elita, la fel ca si la Gaetano Mosca77. Fundamental in intelegerea teoriei paretiene este intelegerea elementului specific de reziduu, care reprezinta fondul sentimental uman ce se afla in subconstientul sau, fiind o inlantuire de impulsuri, obiceiuri, complexe instinctuale ce stau la baza actiunii omulu78i. Totodata, important pentru intelegerea lui Pareto este elementul de derivatie care inseamna raportul cognitiv produs de imbinarea reziduurilor cu rezultatele actiunii umane, raport caruia ii este conferit o explicatie rationala79. Pareto sustine ca aceste elemente sunt cele care cauzeaza deosebirile dintre indivizi, oferind tiparul pentru formarea elitelor. Sunt identificate sase tipuri de reziduuri, dintre care numai doua sunt relevante pentru teoria elitelor: primul grup de reziduuri este denumit combinatoriu si reprezinta acea capacitate cognitiva umana de a lega, combina, conexa, inlantui idei, lucruri, actiuni din viata sociala ( corespunde tipului progresiv si inventiv, omul machiavellic) 80. Pareto mentioneaza ca in aceasta situatie se impune o ierarhizare, in sensul ca exista diferente majore intre un ignorant spre exemplu, care realizeaza combinatii de cele mai multe ori irelevante si un intelectual care datorita nivelului de informatii mai mare pe care il poseda, manifesta capacitati combinatorii mai puternice, elitele in acest caz, fiind acei oameni care depasesc printr-un efort considerabil standardele normale, reusind conexiuni exceptionale, poate chiar intre clasele reziduale81. Al doilea reziduu, cel al presistentei agregatelor, este corespondent gandirii de turma, legaturilor intre persoane intr-o familie, religie, clasa sociala care determina indivizii la mentinerea pozitiei sociale pe care o au si la adoptarea mentalitatilor, obiceiurilor si manifestarilor-standard de75 76

Ibidem. Ibidem. 77 Ibidem, p. 35. 78 Liviu ZAPIRTAN, Contributii la critica teoriilor elitare, Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 57-59.79 80

Ibidem. Ibidem, p. 59. 81 Ibidem.

16

grup82. In acceptiune paretiana actiunea este constituita in urma a doua momente: unul interior specific, esential, aplicat reziduurilor; si unul indirect, exterior, reprezentat de multimea de fapte inlantuite, in acest fel actiunea devennd o adevarata forta sociala, forta care pentru Pareto corespunde termenului de elita83. Este o constanta in gandirea sociologica paretiana faptul ca intre indivizi nu exista

egalitate din punct de vedere moral, fizic, intelectual, capacitatea fiind ceea ce deosebeste indivizii, capacitate ce ii face sa actioneze pe oameni in modalitati diferite si este ceea ce face ca un grup social sa se diferentieze de un altul: elita84. Pornind de la curba veniturilor in societate, sociologul italian observa ca niciodata distributia veniturilor de-a lungul istoriei si in nicio societate nu s-a schimbat, intotdeauna existand o minoritate instarita in varful piramidei sociale si o majoritate saraca la baza acesteia85. Este evident ca pentru Pareto criteriul economic demonstreaza faptul ca oamenii au aptitudini diferite, ceea ce le acorda posibilitatea de a se bucura de resurse financiare bogate. Calitatile unui ca sfantul Francisc din Assissi, spre exemplu, sunt cu totul altele decat ale unuia ca Krupp. Oamenii care cumpara fier au nevoie de un Krupp si nu de sf. Francisc, dar daca dispunem de oameni in functie de gradul lor de influenta si de putere politica si sociala, in acest caz, in majoritatea societatilor vor fi cel putin in parte aceeasi oameni care vor ocupa acelasi loc in aceasta figura si in aceea a distributiei bogatiei; clasele asa-zis superioare sunt de asemenea si cele mai bogate86, spune Pareto. Asadar, criteriul fundamental de ierarhizare a indivizilor in societate este curba distributiei veniturilor, clasele sociale cele mai avute confundandu-se de cele mai multe ori cu elita guvernanta. Pornind de la etimologia cuvantului grec aristocratie, care inseamna cel mai bun, Pareto caracterizeaza elitele guvernante: atat-timp cat echilibrul este stabil, majoritatea indivizilor care le compun apar eminamente inzestrati de anumite calitati, bune sau rele, care asigura puterea87. Totusi, sociologul este constient de afirmatiile sale din care ar putea reiesi ca intreaga istorie a societatilor nu s-a schimbat la nivel de conducere, elitele aristocratice succedandu-si puterea in permanenta88. Pareto afirma: este un fapt de o extrema importanta pentru psihologia82 83

Ibidem. Ibidem. 84 Ibidem, p. 61 85 Vilfredo PARETO, Les systmes socialistes, V. Giard et E. Brire, Paris, 1902-1903, vol 1, p. 6 86 Ibidem, p. 8. 87 Ibidem, p. 8. 88 Constantin V. LUCIEN, Elitele si statutul lor in societate, Oscar Print, Bucuresti, 2003, p. 45.

17

sociala ca aristocratia nu dureaza. Ea este lovita de o dizgratie, de o decadere mai mult sau mai putin rapida. Nu vom cauta aici cauzele acestui fapt, ne este suficient sa-i constatam existenta89 . In lucrarea Les systemes socialistes Vilfredo Pareto imparte societatea in trei clase de indivizi folosind o denominatie alfabetica: fie A elita la putere, B cea care cauta sa o vaneze pentru a ajunge acolo ea insasi, si C restul populatiei, incluzand inadaptatii, oamenii carora energia, caracterul, inteligenta nu le este proprie si care, in mare, sunt cei care raman atunci cand identificam, cand punem deoparte elita90. Primele doua tipuri de elite sunt sefii, insa A si B conduc si isi formeaza instrumentele, partizanii, din randurile categoriei sociale C91. Cele trei tipuri de elita se afla intr-o stare de interdependenta, primele doua categorii nu ar avea relevanta fara masa amorfa, iar masa amorfa singura ar fi neputincioasa, o armata fara sefi; ei nu au importanta decat atunci cand sunt ghidati de A sau B 92. Mobilitatea sociala este posibila numai intre categoriile A si B, deoarece celor din clasa inferioara C le lipsesc calitati-cheie ce le-ar putea permite sa ocupe pozitii superioare in ierarhia societatii. Succesiunea la conducere intre A si B se face atunci cand intervine un factor important: decadenta. Pareto enumera cateva cauze ale acestei decadente: factori calitativi degradati, in special, aceia care au ajutat elita sa ajunga sa guverneze; decadenta morala, care poate atrage criticism ideologic din partea elitei pretendente la putere; slabirea calitatilor intelectuale si fizice93. Rasturnarea sociala de care vorbeste Pareto (inlocuirea clasei A cu B) intervine atunci cand aceasta decadenta se implineste, in paralel cu o transformare a clasei B care isi insuseste caracteristicile celei dintai, iar pe fondul degradarii elitei A, viata sociala, economica in care este implicata categoria C se inaspreste, iar pe fondul acestor nemultumiri elita B va incerca sa atraga in lupta pe aceasta din urma avand posibilitatea de a-i promite orice94. Aceasta alternativa are doua posibilitati de desfasurare: ori elita B reuseste sa rastoarne elita A cu ajutorul elitei C; ori elita A va incerca sa faca concesii clasei C si sa inroleze o parte din elita B, spune Pareto95. Scopul final este acelasi, degradarea elitei guvernante produce un efect inevitabil, fie inlocuirea se va desfasura in primul89

Vilfredo PARETO, Les systmes socialistes, V. Giard et E. Brire, Paris, 1902-1903, vol 1, p. 9. Ibidem, p. 35. 91 Ibidem, p. 35. 92 Ibidem, p. 35. 93 Ibidem, p. 41-43. 94 Ibidem. 95 Ibidem, p. 38.90

18

mod, ceea ce atrage dupa sine un proces rapid; fie se va desfasura in al doilea mod, printr-un proces mai lent, rezultatul fiind inlocuirea elitei A guvernante96. 1.4 Elitele comuniste. Ce este nomenklatura? Contributia lui Mihail Voslenskij. Conceptul de nomenklatura este pentru prima oara teoretizat de Mihail Voslenskij, termenul reprezentand o lista (nomenclator, originea cuvantului provine din limba latina) pe care erau trecute functiile pe care le ocupau liderii PCUS. Voslenskij incearca in lucrarea sa o radiografiere a societatii sovietice, a modului in care trecerea de la teorie la realitate s-a putut face in Uniunea Sovietica. Nomenklatura a fost intitulata in diverse feluri, denumiri precum partitocratie, casta, birocratie de stat, fiind numai cateva exemple97. Totusi ea desemneaza un obiect destul de bine reprezentat si structurat, si anume un regim ierarhic al birocratiei sovietice, al birocratiei de partid si al altor birocratii subodonate acesteia din urma98. Intrebarile pe care Voslenskij si le adreseaza au referinta in jurul unui singur paradox: Cum a fost posibil ca dintr-o teorie conceputa de Marx ce nega orice idee de stat sau de pluralitate a claselor, s-a putut ajunge la o societate sovietica in fruntea careia se afla un stat opresor, care dirja tot, bazat pe o birocratie puternica si foarte bine organizata? Daca Marx excludea orice posibilitate de existenta a vreunei clase care sa se afle deasupra alteia, daca Marx isi inchipuia o societate lipsita de masinaria statala, principalul mijloc de opresiune, o societate fara clase, sau mai degraba, cu clase amorfizate intr-una singura, aceea a proletariatului. Daca Marx vedea hegelian, ca pe un necesar istoric, revolutia proletara ca implinindu-se in cel mai scurt timp, ce s-ar putea spune ca s-a implinit din toate aceste ipoteze teoretice? Ce s-a respectat din aceasta Biblie marxista cuprinsa in Manifestul Partidului Comunist si in Das Kapital? Raspunsul este simplu: aproape nimic. Acest lucru se poate vedea foarte bine inca din articolul lui Lenin Ce-i de facut, spune Voslenskij99. Lenin a gasit un artificiu pentru a putea elimina dificultatea teoriei marxiste in ceea ce priveste preluarea puterii prin dictatura proletariatului. Artificiul se poate intitula destul de simplu: avangarda proletariatului. Desi egalitatea sociala gandita de Marx nu permitea asa ceva, se pare ca96 97

Ibidem. Mihail S. VOSLENSKIJ, Nomenklatura: the Soviet ruling class, translated by Eric Mosbacher, preface by Milovan Djilas, Doubleday, New York, 1984, p.1. 98 Ibidem. 99 Ibidem, pp. 15-30.

19

teoria transpusa in practica isi pierde esenta. Avangarda proletariatului trebuia sa fie, dupa cum insusi Lenin spunea, un grup minoritar constituit din intelectuali sau/si revolutionari de profesie cu scopul de a pregati elementele necesare infaptuirii revolutiei. Fara sa vrea, Lenin a creat premisele nu pentru o revolutie, cu atat mai putin a proletariatului, ci pentru crearea unui grup puternic de mici dimensiuni ce trebuia sa aiba misiunea de a duce la bun sfarsit o lovitura de stat. Ceea ce s-a si intamplat. Lenin a creat premisele unei dictaturi prin simplul fapt ca un grup este nevoit sa aiba un lider, ce se transforma automat in dictator. Preluand puterea unui stat-gigant precum Rusia, bolsevicii s-au vazut nevoiti sa se declare neputinciosi in fata problemelor cu care trebuiau sa se confrunte. Astfel primirea unor noi aderenti neloiali si nepregatiti sau preluarea unei parti din ce in ce mai semnificative din fosta birocratie tarista a devenit o necesitate stringenta. Sub ochii lui Lenin statul si birocratia de partid se dezvoltau intr-un sistem totalitar si opresiv100. Daca se poate spune ca Lenin revolutionarul a creat grupul revolutionarilor de profesie, Stalin aparatcikul a creat nomenklatura101. Stalin a fost cel care a inteles ca regimul sovietic nu se mai poate bizui pe Vechea Garda pentru a crea un real capabil sa mentina puterea, plus de asta, Stalin intelesese ca o politica de cadre ii va oferi sansa necesara monopolizarii puterii. Caracteristicile cadrelor nu comportau prea multe complicatii, doua elemente erau suficiente: fidelitatea si respectarea autoritatii, in schimb primeau privilegii, satisfacerea intereselor si o oarecare putere si autoritate102. Nomenklatura nu avea nevoie de idealismul lui Trotsky, de ideea unei revolutii permanente, ei doreau sa conduca, iar Stalin le-a oferit exact solutia pe care si-o doreau: socialismul intr-un singur stat103. Artificiul era complet neconform cu teoria marxista si orice idee de comunism. Marx si Engels realizasera ca o astfel de societate precum cea propusa de Stalin nu ar fi putut rezista intr-un ocean capitalist104. Si totusi a rezistat o lunga perioada de timp. Politica de cadre condusa de Stalin poate fi considerata momentul-cheie al rupturii de marxism si totodata momentul nasterii unei noi clase sociale in URSS denumita generic, nomenklatura. Ce remarca Voslenskij este faptul ca aceasta clasa sociala, in afara faptului ca se plaseaza deasupra celeilalte (sau celorlalte) clase sociale sovietice, se rupe pur si simplu de restul societatii105.100 101

Ibidem, p. 44. Ibidem, p. 46. 102 Ibidem, p. 51. 103 Ibidem, p. 51 104 Ibidem. 105 Ibidem.

20

Datorita privilegiilor de care beneficiaza, nomenklaturistul este un om invizibil, are parte de cele mai inalte servicii, concedii, calatorii, personal la dispozitie, nomenklaturistul nu circula cu mijloacele de transport in comun (cum face orice proletar adevarat), el beneficiaza de celebra masina Volga cu geamuri mate, vacantele si le petrece in locuri special destinate, unde are la dispozitie un intreg staff; calatoriile cu avionul se desfasoara intr-un mod in care nu este nevoit sa ia contact cu restul calatorilor etc106. Ceea doreste sa arate Mihail Voslenskij este ca nomenklaturistul devine o persoana-fictiva, un mit pentru cetateanul de rand sovietic prin simplul fapt este o persoana nevazuta si voit nevazuta. Totodata nomenklatura se constituie intr-o clasa exploatatoare din punctul de vedere marxist, prin faptul ca o clasa conducatoare este o clasa care care detine mijloacele de productie107. In URSS nomenklatura este proprietarul in colectiv al proprietatii de stat108, desi Marx interzicea explicit orice forma de proprietate de stat. Ideea lui Marx era simpla: daca proprietatea ajungea, fie si sub forma colectiva in puterea statului, atunci ajungea in mainile unei minoritati care se ocupa cu guvernarea statului. Statul este o forma opresiva, in viziunea lui Marx, statul este un aparat al clasei guvernatoare, proprietatea este factuala si nu legala109. Ea trebuie sa fie independenta de orice forma de coercitie. Voslenskij sustine ca nomenklatura detinea monopolul prin intermedierea kolhozurilor, prin usurinta cu care cele trei forme de proprietate intalnite in URSS se puteau transforma dintruna in alta; sovhozul in kolhoz si invers, sovhozurile si kolhozurile in organizatii sociale si invers110. De fapt, spune Voslenskij, tot procesul de desfiintare a proprietatii private si inlocuirea acesteia cu forma proprietatii de stat nu a insemnat decat trecerea proprietatii de private in mainile nomenklaturii111. Astfel, inca o data teoria marxista a fost incalcata in cel mai inalt grad, in insasi esenta ei. Marx intitula sistemul capitalist, exploatator, din cauza faptului ca acesta permitea existenta unei clase dominante ce monopoliza mijloacele de productie, fapt ce provoca treptat saracirea clasei proletare. In socialismul real sovietic ar fi trebui permis asa ceva? Cu siguranta, nu. Insa, in fapt a fost, nomenklatura fiind cea care detinea ansamblul de bunuri ale tarii, este cea care106 107

Constantin V. LUCIEN, Elitele si statutul lor in societate, Oscar Print, Bucuresti, 2003, pp. 152-153. Mihail S. VOSLENSKIJ, Nomenklatura: the Soviet ruling class, translated by Eric Mosbacher, preface by Milovan Djilas, Doubleday, New York, 1984, p.112.108 109

Ibidem, p.114. Ibidem, pp. 113-114. 110 Ibidem. 111 Ibidem.

21

putea decide transferul de proprietate, distrugerea sau formarea proprietatii112. Prin urmare, nomenklatura se constituie in noua clasa dominanta sovietica si mai mult, se constituie intr-o clasa exploatatoare. In viziunea lui Marx exista doua metode de a creste plusvaloarea: prin cresterea numarului de ore de munca (plusvaloarea absoluta) si prin reducerea numarului de ore necesar unei cantitati de productie date (plusvaloarea relativa)113. In opinia lui Voslenskij , nomenklatura le foloseste pe amandoua in felul urmator: cresterea numarului de ore de munca (progresiv) s-a efectuat de la Revolutia din Octombrie pana in anii 40, cand Stalin a introdus o legislatie a muncii deosebit de severa (zilele de sambata si duminica deseori erau considerate lucratoare; micsorarea numarului de sarbatori ca zile libere, penalizari cu munca fortata pentru abateri de la normele de munca etc.), inasprirea conditiilor de munca, retributii mici fata de munca depusa, folosirea in campul muncii a femeilor si a copiilor; munca ieftina etc.114 Toate acestea, incluzand un sistem de taxe bine pus la punct, fac ca tot ceea ce Marx denumea plusvaloare, sa intre fie in proprietate, fie sub directa coordonare a nomenklaturii, datorita faptului ca aceasta detine puterea economica si mijloacele de functionare a statului. Surplusul este produs pentru nomenklatura, preluat sub denumirea de achizitie, un alt cuvant pentru profit115. Daca, spune Voslenskij, ideea de profit a fost asociata cu capitalismul occidental de catre propaganda comunista, paradoxal, situatia din URSS din acest punct de vedere nu era cu nimic diferita, preocuparea nomenklaturii fiind aceea de a consolida si extinde puterea, de a creste productivitatea intr-o lumina patriotica, desi, de fiecare data cand aceste rezultate dovedeau un oarecare succes un influx perceptibil de bani ajungea in posesia lor 116. Nomenklatura devine parazitara, sustine Voslenskij, contrar a ceea ce sustine Marx ca ar fi potrivit pentru o societate comunista, devine parazitara din cauza faptului ca detine o pozitie de monopol117. Argumentele in favoarea acestei pozitii a lui Voslenskij sunt evidente: procesul de parazitare are o forma initiala, in care grupul social respectiv, datorita privilegiilor de care beneficiaza isi aroga

112 113

Ibidem, p. 116 Ibidem, p. 140. 114 Ibidem, p. 112 115 Ibidem, p. 166 116 Ibidem. 117 Ibidem, p. 387.

22

productia nationala siesi, in timp ce contributia sociala se diminueaza atunci cand aceasta contributie a ajuns la nivelul 0 se poate spune ca o clasa a atins nivelul maxim de parazitism118. Concluzionand, putem spune urmatoarele: nomenklatura este o clasa aparte, diferita de alte clase sociale ce pot fi intalnite de-a lungul istoriei. Ii putem localiza originile relative in grupul format de Lenin in jurul ziarului Iskra, care cu timpul s-a constituit, dupa revolutia bolsevica, intrun grup denumit Vechea Garda. Este un artificiu teoretizat de Lenin in articolul sau Ce-i de facut, artificiu ce contrazicea intr-o oarecare masura teoria marxista si care presupunea ideea unui grup dominant, denumit de Lenin avangarda proletariatului si care avea misiunea de a infaptui lovitura de stat. Aceasta avangarda a proletariatului se situa din punctul de vedere social intr-o suprastructura a societatii, aflandu-se in fruntea proletariatului. Fiind un grup restrans, avangarda proletariatului s-a dovedit incapabila sa gestioneze problemele imensului teritoriu sovietic. Imbolnavirea si moartea lui Lenin, avansarea lui Stalin in functia de comisar-sef pentru politica de cadre, lupta pentru suprematie in Biroul Politic al PCUS, au creat premisele nasterii nomenklaturii. Stalin este cel care a incurajat politica de inrolare masiva, atat in structurile partidului cat si in aparatul administrativ sovietic. Tiparul de gandire al nomenklaturistului s-a indepartat de idealurile bolsevice, dintre cei doi pretendenti la functia cea mai inalta in partid, Trotki si Stalin, proaspetii nomenklaturisti au respins idealismul comunist al revolutiei permanente propus de Trotki si au ales comoditatea solutiei staliniste a socialismului intr-un singur stat. Practic, cu aceasta alegere se poate spune ca se configureaza mentalitatea tipic nomenklaturista: o clasa sociala avida de privilegii si de putere. Stalin a inteles perfect acest lucru, a inteles ca are nevoie de un aparat bine pus la punct pentru a putea conduce colosul sovietic si a actionat in consecinta, acordand nomenklaturii privilegiile si doza de putere de care avea nevoie. Cu timpul, nomenklatura, dintr-o forma birocratica stalinista s-a organizat intr-o clasa sociala aparte in URSS. Este, cum Voslenskij denumeste, o clasa invizibila, o clasa ce nu se vede si nu se vrea vazuta, o clasa ce nu se vede gratie privilegiilor de care beneficiaza. O clasa interesata de profit, o clasa exploatatoare (in termeni marxisti), o clasa parazitara care beneficiaza de monopolul puterii. 1.5 Caz comparativ: elitele in democratiile stabile, elitele in tarile aflate in tranzitie; John Higley, Ursula Hoffmann-Lange si Michael Burton.

118

Ibidem.

23

Elitele in democratiile stabile sunt infatisate de John Higley si Ursula Hoffman-Lange printr-o analiza urmatoarelor tari: SUA, Australia, Republica Federala Germana, cu scopul de a arata modalitatea de integrare a elitelor si a grupurilor de elite. Studiul porneste de la o definitie acceptata a termenului elita, elitele fiind considerate persoane care detin pozitii de autoritate in organizatii publice, private si miscari influente si care astfel sunt abilitate sa afecteze decizii strategice in mod frecvent119. Analiza accepta o premisa valabila conform careia in democratiile consolidate se poate considera faptul ca elitele incheie un pact, un consens informal asupra mijloacelor necesare de mentinere a regulilor necesare democratiei, chiar cu suprimarea oricarui interes propriu120. Desi, considera autorii, este corect sa consideram ca elitele detin, isi impart sau isi rivalizeaza puterea printr-o retea, se poate afirma ca acest lucru este o preconditie a acestor democratii121. Amintindu-l pe Vilfredo Pareto, care considera ca in pluto-democratii (societatile industrializate), puterea este detinuta de o vasta retea de grupuri interactionale formate din burghezie si liderii proletariatului, autorii fac apel la teoria lui Giovanni Sartori si afirma ca o democratie stabila este posibila numai in conditiile in care grupurile angajate in jocul democratic joaca jocuri de suma pozitiva, si nu jocuri de suma 0122. Integrarea elitelor si a cercurilor de elite se produce atunci cand fiecare grup de actori ajunge sa influenteze numeroase cantitati de decizii, regula dupa care se ghideaza fiind aceea a evitarii variantei castigatorul ia tot123. Ceea ce vrea sa spuna Sartori este ca in cazul democratiilor consolidate exista diverse grupuri de interese, formate din actori politici cu interese comune, vasta retea in care aceste grupuri actioneaza conform principiului jocurilor de suma pozitiva si exista datorita acestor interrelationari bazate pe reciprocitati si interes propriu, astfel, spun autorii, elitele nationale subzista datorita unui sistem intrinsec, bine pus la punct, de cercuri informale discrete, flexibile, coezive, de influenta, care se formeaza in jurul si de-a lungul problemelor si institutiilor, mentinand prietenii si alte legaturi personale ce nu se bazeaza pe afecte, ci pe interactiuni repetate intre elite ce au in comun interese sau probleme de rezolvat124.119

John HIGLEY, Ursula HOFFMANN Elite Integration in Stable Democracies: A Reconsideration, Lange European Sociological Review, 7 (1), 1991, accesat de pe site-ul www.jstor.ro, n data de 12 aprilie 2008, ora 13:00, p. 36.120 121

Ibidem, pp. 35-36 Ibidem, p. 36. 122 Ibidem. 123 Ibidem, pp. 36-37. 124 Ibidem, p. 37.

24

Se creeaza in acest fel un sistem, aproape contingent, destul de restrictiv accesului altor persoane si care se plaseaza in fruntea cadrului conjunctural de luare a deciziilor importante. Problema pe care o ridica autorii este felul in care aceste grupuri de elite favorizeaza emergenta sau mentenanta unei democratii, iar ipoteza pe care o aduc in discutie este aceea ca exista un grup central de elite care le coordoneaza pe celelalte (secundare), formate din persoane mai specializate pe probleme de decizii centrale, actionand in asezarea si ordonarea grupurilor secundare, in circularea informatiei legate de problemele decizionale intre grupurile de elite, aranjamente, intelegeri etc.125 Concluziile articolului, bazate pe date sociologice, in Germania de Vest, SUA si Australia releva faptul ca elitele nationale din aceste tari prezinta cate un grup central format dintr-un numar de cateva sute de persoane126. Ceea ce poate reprezenta un factor de interes, nu este neaparat aceasta constatare, ci mai de graba faptul ca desi numarul populatiei difera considerabil, grupul de elite central numara in fiecare tara in jurul a cateva sute de persoane. Practic, decizia consta in interactiunea unor indivizi, personala sau profesionala, ce se gasesc in pozitia cea mai favorabila pentru a o putea efectua. Autorii nu pretind ca ar putea explica si motivul pentru care aceste trei democratii isi datoreaza stabilitatea acestor grupuri de elite, insa pot sustine ca ideea teoriei elitelor apare ca dezbatere inca de la problema ordinii la Hobbes, din acel moment, problema se putand fi impartita in doua: teoreticienii elitelor contemporani, care vad grupurile de elite politice drept grupuri de coercitie, si deci, ar fi necesara o incercare a limitarii puterii lor si teoreticienii pluralisti ai elitelor care considera ca acestea sunt supuse controlului si nu au capacitatea necesara de a-si impune vointa127. Astfel, mecanismele descrise sunt informale, invizibile cercuri centrale de putere care permit liderilor diferitelor organizatii, sectoare institutionale si campuri de opinie, acces sigur, relativ usor, de la una la cealalta 128. In absenta acestei suprastructuri, problema ordinii la nivel de guvernare poate fi rezumata, cum Hobbes gandea, in modalitati opuse democratiei129. Daca in articolul precedent, autorii aratau ca in cazul democratiilor stabile consensul national al elitelor este necesar pentru mentinerea ordinii, in cazul contrar, democratia luand forma instabilitatii, in acest articol, aceeasi autori dorec sa infatiseze faptul ca in cazul tranzitiilor125 126

Ibidem, p. 38 Ibidem, p. 49. 127 Ibidem, p. 50. 128 Ibidem. 129 Ibidem.

25

democratice este necesar ca schimbarile politice sa fie, in mod necesar, insotite de transformari la nivelul elitelor, in sensul trecerii de la non-consens la consens. Totodata, destabilizarile democratice sau trecerile de la democratie la non-democratie comporta un proces opus fata de cel din urma. Daca unitatea si consensul nu se produc, atunci instaurarea democratiei poate fi considerata temporara130. Teoreticienii elitelor, spun autorii, deosebesc trei tipuri de elite nationale: elitele plurale sau consensual-unite, ce pot fi intalnite in majoritatea tarilor occidentale; elitele unitare, centralizate, prezente in statele totalitare sau autoritare, si in final, elitele divizate ce se regasesc in majoritatea statelor nationale contemporane131. In continuare, autorii procedeaza la explicarea a ceea ce inseamna primul tip de elite, prezentate in articolul descris anterior: un grup care imparte un consens larg si tacit asupra regulilor si codurilor politice in care elitele considera deciziile ca pe jocuri de suma pozitiva, iar politica precum o permanenta negociere, mai degraba decat un joc de suma 0 sau o politica de razboi132. In opozitie, o elita nationala este dezbinata atunci cand: impart prea putine sau nicio intelegere asupra caracteristicilor conducerii politice; si atunci cand se angajeaza in interactiuni limitate sau sporadice de-a lungul granitelor factionale si sectoriale 133. Unul dintre elementele centrale ce caracterizeaza aceasta categorie de elite este acela al unei profunde insecuritati, sustin Higley si Hoffman-Lange, frica, teama ca totul este pierdut daca celalalt castiga. In consecinta, membrii unei elite dezbinate iau de regula masuri pentru a se proteja pe sine si interesele personale: crime, incarcerari, banarea opozantilor, sprijinirea rebeliunilor impotriva factiunilor adversare, distrugerea resurselor lor s.a.134 Se pare ca originea lipsei de unitate a elitelor ar sta in formarea statelor nationale in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, dezbinarea fiind un atribut al elitelor nationale135. Totusi exista doua exceptii, spun autorii. Una in care miscarea nationala a fost de o mai mare amploare, angajand sectoare largi de elite, tarile colonizate fiind cel mai bun exemplu; si a doua exceptie care este referitoare la o unitate a elitelor ultra-centralizata, cauzata de caderea unor regimuri democratice in favoarea unora autoritare sau totalitare, acolo unde elita adversa fie a fost lichidata,130

John HIGLEY, Michael G. BURTON Elite variable in Democratic Transitions and Breakdowns,American Sociological Review, 54 (1), 1989, accesat de pe site-ul www.jstor.ro, n data de 4 mai 2008, ora 09:00, p. 18. 131 Ibidem, p. 19. 132 Ibidem. 133 Ibidem. 134 Ibidem. 135 Ibidem, p. 20

26

fie a fost alungata136. Aceste exceptii insa nu sunt suficient de puternice pentru a se sustine ca elitele nationale nu sunt dezbinate, spun autorii137. Asocierea elitei dezbinate cu instabilitatea regimului are trei intelesuri: un mare grad de violenta, revolte, greve, demonstratii, schimbari foarte frecvente in componenta guvernului si aparitia unor lovituri de stat sau caderi de guverne138. Highley si Hoffman-Lange convin astfel asupra unor considerente referitoare la regimurile in tranzitie, ele intrunind urmatoarele aspecte: instabilitatea puterii executive care devine subiectul atacurilor de orice natura ar fi ele si astfel, de fiecare data cand asa ceva se intampla sau se obtin informatii autorizate ca s-ar planui ceva in acest sens, se poate spune ca acel regim prezinta un grad ridicat de instabilitate139. Totodata, autorii insista pe relatia de determinare intre grupul de elite si stabilitatea regimului, iar pentru ca tranzitia democratica sa se desfasoare in parametrii normali, este nevoie ca elita sa treaca prin procesul ce conduce in final la unitate, contrariul acestei finalitati producand sau mentinand instabilitatea regimului140. Procesul ce conduce spre unitate se desfasoara in doua etape: unele dintre factiuni intra intr-o faza de interactiune ce culmina cu o colaborare pasnica, in ceea ce priveste momentele electorale, situatie care se poate concretiza si transforma intr-o alianta prelungita si pregatita sa castige de fiecare data alegerile; iar a doua etapa consta in in abandonarea opozitiei de catre factiunile ostile democratiei, fie opozitie ideologica, fie cea violenta, de ocupare sau preluare a puterii141. In concluzie, autorii sustin ideea conform careia consolidarea democratica sau procesul opus, de alunecare catre autoritarism sau totalitarism, se afla in stransa legatura cu interactiunea ce se produce intre elite142. Atat timp cat elitele tind spre unitate, regimul se afla in stare de stabilizare a democratica, iar daca grupurile de elite politice se afla in stare de dezbinare, atunci regimul tinde catre instabilitate. Totodata, Highley si Burton, trebuie sa fim constienti de alti factori ce pot interveni, precum religia, clasa sociala, etnia, tehnologia, demografia etc. si chiar136 137

Ibidem. Ibidem. 138 Ibidem. 139 Ibidem. 140 Ibidem. 141 Ibidem, p. 21 142 Ibidem.

27

influenta unor alte state ce pot influenta relatiile dintre elite si regimul politic143. Dar este negat faptul ca acestea ar putea contribui decisiv. Democratiile stabile nu se nasc pur si si prin simpla scriere de constitutii, alegeri, extinderea drepturilor omului, crestere economica accelerata, pasul vital este unificarea consensuala a elitelor dezbinate144.

III. Capitolul 2.Studiu de caz: Reconversia elitelor comuniste in Romania postcomunista.II.1 Reconfigurarea elitelor comuniste in Romania postcomunista. In acest capitol voi incerca sa arat modul in care fostele elite comuniste s-au reconfigurat in structurile politice postcomuniste romanesti. Voi expune cateva consideratii generale, date statistice, prin care voi incerca sa-mi argumentez teza conform careia prezenta considerabila a elitelor comuniste pe scena politica din Romania dupa 1989 a stat la baza consolidarii democratice.

143 144

Ibidem, p. 29 Ibidem.

28

Textul fondator al noii puteri instaturate dupa caderea regimului comunist, Comunicatul catre Tara al Comitetului Frontului Salvarii Nationale, nu denunta, condamna, respingea, dezicea ideologia comunista sau partidul comunist, ci facea referire numai la conducerea acestui partid in Romania, conducere intruchipata in persoana lui Nicolae Ceausescu si a Elenei Ceausescu, a familiei acestuia, sub forma unui despotism si a unei tiranii totalitare145. Un text care poate releva, poate da seama de o buna parte a istoriei postdecembriste, de modul de configurare al scenei politice si al actorilor politici. Partidul Comunist Roman se dizolva de la sine, fara a fi dizolvat oficial si astfel o buna parte a elitei comuniste a beneficiat de avantajul de a nu fi in pericolul vreunei condamnari sau a vreunei posibilitati de lustrare. In consecinta, in perioada care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, numeroase formatiuni au fost constituite in jurul unor persoane care ocupasera functii de responsabilitate in regimul comunist, asociandu-se cu elitele neimplicate pana atunci in viata politica, consolidand aceste partide, castigand procente importante in diverse alegeri, impunand un numar mare de parlamentari si deseori formand guvernele postdecembriste146. Catre procesul de democratizare, cateva astfel de partide au avut o importanta majora in configurarea parlamentara, in componenta guvernamentala, functia prezidentiala. In primul rand, putem aminti partidul care a preluat puterea de la Partidul Comunist Roman, Frontul Salvarii Nationale, care pe parcursul perioadei postcomuniste s-a scindat in Partidul Democrat si Partidul Democratiei Sociale din Romania, ulterior Partidul Social Democrat; Partidul Romania Mare, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Unitatii Nationale din Romania si Partidul Democrat Agrar din Romania. De altfel, singurele partide care au suportat inaderenta fostelor elite comuniste sunt Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc Crestin si Democrat, desi se pot enumera cateva exemple izolate, se poate admite faptul ca cele doua partide au refuzat permanent acest lucru, si mai mult, nu au acceptat niciodata in conducere fosti nomenklaturisti. In continuare voi folosi articolul Ralucai Grosescu Traiectorii de conversie politica a nomenklaturii din Romania147 pentru a putea infatisa modul in care fostele elite comuniste s-au regrupat pe scena politica romaneasca dupa 1989. Astfel, in randul unor partide precum PDSR sau145

Raluca GROSESCU, Reconversia nomenklaturii din Romania dupa 1989, in: Elite comuniste inainte si dupa 1989, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, editura Polirom, Iasi, 2007, p. 200. 146 Ibidem, p. 201. 147 Ibidem.

29

PRM, reconversia nu apare la o prima vedere spectaculoasa, 28%-30% in cadrul grupurilor parlamentare, insa se poate constata faptul ca acest procentaj poate fi intalnit la nivelul decizional cel mai inalt148. In chiar fruntea FSN, PDSR, si apoi PSD, liderul de necontestat, membru al ierarhiei comuniste in perioada lui Nicolae Ceausescu, s-a aflat Ion Iliescu 149, personaj cu o deosebita capacitate de adaptare (cum el insusi a recunoscut) la diverse situatii si conditii politice. Este omul care a reusit sa fie tiparul romanesc pentru un machiavelism autentic. Ion Iliescu este intruchiparea unor caracteristici umane ce isi au obarsia in gandirea lui Lenin. Ion Iliescu prezinta atributele revolutionarului de profesie, Ion Iliescu este un om antrenat sa vrea puterea politica, este omul ce traieste numai pentru indeplinirea acestui scop, precum bolsevicii lui Lenin traiau numai pentru internationalizarea comunismului si cucerirea puterii. Fara a fi un fanatic comunist, poate nici macar un comunist adevarat, Ion Iliescu nu este revolutionarul de profesie comunist, el este mai degraba un produs al unui set de principii bazate pe acest concept ce-si pot schimba forma in functie de diversele conjuncturi cu care se intalneste. El este revolutionarul de profesie atemporal, luptatorul cameleonic ce isi poate insusi orice cauza atat timp cat teleologia ramane una singura: puterea. Ion Iliescu a actionat pe scena politica romaneasca in acest fel, a reusit sa treaca drept un comunist, un fost comunist, neocomunist, neutru ideologic adica antiimperialist capitalist si totodata anticomunist, democrat sceptic, democrat, social-democrat cu vederi europene, nostalgic comunist si lista titulaturilor poate continua. A fost omul detestat de sectorul de populatie cu un oarecare grad de cultura, insa adorat de cei carora le lipsea acest atribut. A fost omul-providenta, omul indispensabil dar si omul care a pus cele mai multe piedici in drumul catre democratizare al Romaniei. Orice s-ar spune, omul politic prin excelenta: Ion Iliescu. Revenind la reconversia elitelor in cadrul FSN si al continuatorului sau de drept, PDSR, Raluca Grosesc aminteste de alti fosti membrii ai nomenklaturii precum Alexandru Barladeanu (fost ilegalist si membru marcant al PCR, pana la marginalizarea sa de catre Nicolae Ceausescu), Dan Martian (membru al ierarhiei comuniste si el marginalizat), ambii presedinti ai camerelor parlamentare150. Silviu Brucan, fost reprezentant al intelectualilor comunisti, invederat stalinist ( in jurul anilor 50 lansa mesaje de executare a liderilor taranisti si liberali), reconvertit in FSN, apoi148 149

Ibidem, p. 202. Ibidem. 150 Ibidem.

30

consilier al acestui partid151. Victor Athanasie Stanculescu si Mihai Chitac, implicati direct in reprimarea manifestatiilor de la Revolutie, au ocupat functii ministeriale in guvernul postdecembrist152. Vasile Secares, Ioan Mircea Pascu si Dan Mircea Popescu, cadre didactice la academia Stefan Gheorghiu ce s-au ocupat dupa 1989 cu elaborarea programelor politice153. Si in grupurile parlamentare ponderea numerica a fostei nomenclaturi a fost semnificativa, de la aproximativ 20%, in 1991 si 1992, pana la 28% in 1996, si nu in ultimul rand , in primele doua guverne formate de catre acest partid, mai mult de 50% dintre ministri apartinusera fostei nomenklaturi, iar in al treilea 47% ocupasera functii in administratia comunista154. Asadar, se poate spune ca partidul politic care a preluat puterea dupa 1989 si avatarurile sale, a adunat in randurile sale un numar semnificativ de fosti nomenklaturisti si nu putini dintre ei cei care ar fi putut sa aiba o influenta asupra luarii deciziilor in cadrul partidului. Proportiile sunt semnificative, iar consecintele pe masura, Romania mostenind prin FSN un set de valori amestecate, intre comunism si democratie. In cazul celuilalt mostenitor al FSN, Partidul Democrat, situatia este oarecum diferita. Acest partid s-a constituit in urma scindarii in anul 1991 de FSN, sau mai bine spus de gruparea lui Ion Iliescu. Provenind dintr-o elita tanara (in jur de 40 de ani in 1990) conducerea PD a regrupat in primul rand tehnocrati care nu detinusera functii pe linie de partid155. Raluca Grosescu ii aminteste pe Victor Babiuc, Anton Vatasescu, Traian Basescu, ce proveneau din randurile elitei economice locale, Adrian Severin, fost profesor la Stefan Gheorghiu156. Astfel, procentajul este semnificativ in primii 10 ani de dupa Revolutie, 15% in 1992, 10% in 1996, pana la 4% in 2000-2004157. Partidul Socialist al Muncii reprezinta un caz special in politica post 1989. Acest partid s-a autodeclarat drept continuatorul Partidului Comunist Roman. Elitele prezente la nivelul de conducere fiind, prin urmare, aproape integral fosti membrii ai nomenklaturii comuniste. Exemplele sunt edificatoare: fondatorul, Ilie Verdet, este un om politic cu o lunga activitate in PCR; presedintele de onoare, Constantin Parvulescu, a fost membru in Biroul Politic al PCR si fost disident; prim-vicepresedintele partidului, Adrian Paunescu, a fost unul dintre personajele151 152

Ibidem. Ibidem. 153 Ibidem. 154 Ibidem. 155 Ibidem. 156 Ibidem, pp. 202-203. 157 Ibidem, p. 203

31

marcante ale deceniului al optulea, poet de palat, adulator al lui Nicolae si al Elenei Ceausescu; printre alti membri ai fostei nomenklaturi mai pot fi amintiti Vasile Bulucea, primar al Craiovei in anii 70, reales in 1996 si Anton Lungu, fost membru marcant al PCR, primar al Brailei in 1992158. In ceea ce priveste Partidul Romania Mare, fondat in 1991, de catre Corneliu Vadim Tudor si de catre Eugen Barbu ponderea nomenklaturii in structurile partidului este semnificativa. Cei doi fondatori au indeplinit functii importante in domeniul cultural antedecembrist, C.V. Tudor fiind unul dintre poetii de palat, ca si Adrian Paunescu, ai regimului ceausist. Tudor este deosebit de important pentru configurarea politica a partidului fiind totodata liderul incontestabil si ideologul partidului. Este foarte greu de conturat ca personaj politic, fiind mai degraba un amalgam de schizoidism provenit pe fondul unui deliciu al extremelor. Daca Vadim poate fi si un comunist inflacarat, mare admirator al lui Nicolae Ceausescu, totodata, el poate fi si un extremist de dreapta, nationalist, admirator al principiilor legionare dar si un sustinator al dictaturilor militare, apreciandu-l pe maresalul Ion Antonescu. In consecinta, gandirea sa politica este un amestec al acestor trei optiuni politico-ideologice, discursul sau fiind presarat cu elemente comuniste, nationaliste generate din ideile protocronismului sincretic romanescv, fiind cunoscute desele sale izbucniri rasiste, antievreiesti, antitiganesti si sovine, antiunguresti. Printre alte personaje cu un trecut in inaltele structuri ale Partidului Comunist Roman, membrii dupa 1989 in PRM, ii putem aminti pe Mircea Musat, istoric al PCR, prim-vicepresedinte in PRM; Valeriu Buzea si Ioan Tanasa, fost ofiter al Ministerului de Interne, cel dintai, si al Ministerului Apararii Nationale, cazul celui de-al doilea; Ioan Iulian Furo, deputat al Marii Adunari Nationale159. In 1997 si 2001, 7 din 11, respectiv 5 din 15 membrii ai conducerii PRM detinusera functii de responsabilitate in organizatiile PCR sau in Securitate, ponderea numerica a nomenklaturii fiiind semnificativa si in grupurile parlamentare ale partidului ; astfel, in 1992, procentul se ridica la 30%, in 1996 la 26%, pentru a scadea apoi la 14%, in 2000, cand PRM a obtinut cel mai mare procent electoral din cariera sa160. In urma afilierii la guvernare, PRM a reusit in 1995 sa impuna doi secretari de stat proveniti din randurile fostei elite comuniste: Toma Nastase, inainte de 1989, sef al agentiei economice a Romaniei in Congo, numit secretar de stat in Ministerul Turismului; in timp ce Sever

158 159

Ibidem, p. 203 Ibidem, p. 204 160 Ibidem.

32

Mesca, fost consilier diplomatic al ambasadei Romaniei la Roma, a fost numit la Ministerul Culturii161. Celelalte doua partide ce au avut in componenta fosti nomenklaturisti, Partidul Unitatii Nationale a Romaniei si Partidul Democrat Agrar din Romania, prezinta urmatoarele caracteristici: primul dintre ele, PUNR, numara in grupurile sale parlamentare 8,3% in 1990. 12,5% in 1992, cu o scadere la 3,8% in 1996162; in timp ce PDAR, spune Raluca Grosescu, reprezenta vocea politica a tehnocratiei socialiste, in special prin presedintele sau Victor Surdu, fost director de cooperative agricole de productie si ales, in 1985, secretar insarcinat cu probleme legate de agricultura la Comitetul Judetean de Partid Iasi; in conducerea partidului mai facand parte ministri adjuncti ai agriculturii din regimul Ceausescu, Nicolae Stefan, Vintila Rotaru, Ion Stanciu, sefi de directii din cadrul aceluiasi minister sau directori de CAP (Petru Marculescu, Ion Tipu) si chiar reprezentanti ai Romaniei la CAER (la Moscova), Ioan Vetrineanu163. II.2 Caracteristici ale elitei comuniste romanesti in spatiul politic. Revolutia din 1989 a insemnat la nivelul elitelor o trecere de la centralizare, unitate, la dezbinare si diviziune. Trecerea a fost intermediata de ceea ce Stelian Tanase numea singura epoca de dictat al maselor din Romania, desfasurata in perioada decembrie 1989-septembrie 1991, evenimentele relevante fiind 16-22 decembrie 1989, 12 ianuarie, 28-29 ianuarie 1991, evenimentele de la Targu-Mures, martie, aprilie-iunie in Piata Universitatii si 13-15 iunie, venirea minerilor la Bucuresti, mitingurile din 15 noiembrie 1990 si 12 aprilie 1991, valul grevist, miscarile de strada ale sindicatelor, caderea guvernului Petre Roman, presiunea expeditiei minerilor etc. sunt numai cateva episoade in care masele si-au exprimat vointa de a influenta guvernarea164. Este perioada in care masele au intervenit decisiv in configurarea noii minoritati guvernante, fiecare grupare de elite politice incercand sa foloseasca masele pentru a putea sa-si pastreze guvernarea, fie sa alunge opozantii regimului (Piata Universitatii) sau sa acceada la putere (ex. elitele liberale si taraniste). Masa a devenit instanta normativa a comportamentului social-politic165, grupul format in Piata Universitatii incercand sa-si impuna propria credinta161 162

Ibidem. Ibidem, p. 205 163 Ibidem, p. 205-206. 164 Stelian TANASE, Revolutia ca esec: elite & societate, Polirom, Iasi, 1996, p. 28.165

Jos ORTEGA Y GASSET, Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 57.

33

politica, refuzand noua configuratie a elitelor politice si sesizand faptul ca reconversia fostilor comunisti in noua minoritate politica guvernanta este foarte ridicata. Elita opozanta, reprezentata de partidele istorice, Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc Crestin si Democrat, este cea care a mizat pe respingerea oricarui element comunist, insa reprezentativitatea sa a fost foarte redusa, regasindu-si sustinere numai in acele structuri ale societatii care refuzau orice legaturi cu comunismul. Adeziunea a fost redusa. Populatia era inca incorporata mental in cei 40-50 de ani de comunism si nu si-a regasit echilibrul decat intr-o forma noua de configurare a vechiului regim. Astfel, in noua stratificare sociala, nomenklatura si-a reafirmat interesele si a incercat sa grupeze in jurul sau noii veniti pe scena politica; profesionisti sau experti; acestia alcatuind noua elita 166. Aceasta noua elita isi asuma tacit mostenirea trecutului comunist. Discursul politic releva cel mai bine acest fapt. Presarat cu elemente favorabile clasei muncitoare, promisiuni electorale ce ii vizeaza direct pe acestia: protectie sociala, mentinerea inflatiei la un nivel minim , pastrarea locurilor de munca167. Toate aceste elemente releva faptul ca tranzitia romaneasca catre democratie a fost realizata in mare parte de fostii comunisti. Clasa nomenklaturista romaneasca ante 1989, prezenta toate caracteristicile unei clase economice, beneficiand de toate privilegiile societatii in care traia. O clasa inchisa, rigida, si care nu permitea mobilitatea sociala. O clasa invizibila in sens propriu, care avea avantajele unei lumi separate de restul populatiei. Nomenklaturistul roman, avand parte de trasee care nu presupuneau interactiunea cu clasele inferioare, concediile, mijloacele de transport, locuintele, locuintele de protocol, tot ansamblul comoditatii sociale a asigurat cu timpul invizibilitatea sa sociala. In acest fel s-a creat o ruptura intre minoritatea guvernanta si majoritatea guvernata, o ruptura care a afectat grav structurile comuniste in 1989, atunci cand masele au cerut excluderea elitelor comuniste din viata politica. Dar nomenklatura a reactionat instinctiv. O scurta perioada de timp s-a retras, in timpul Revolutiei si imediat dupa, apoi a incercat sa se infiltreze in structurile politice nou-create. Reconversia s-a produs in felul urmator: primul esalon al clasei politice a fost format imediat dupa 1989 din ramasitele fostului aparat guvernamental al PCR, armata administratie

166

Stelian TANASE, Revolutia ca esec: elite & societate, Polirom, Iasi, 1996, p. 14. Ibidem.

167

34

locala si alte institutii care asigurau functionarea fostului stat comunist168. Stelian Tanase remarca faptul ca Revolutia romana, schimbarea regimului, nu a insemnat decat ca, cateva foste cadre comuniste discreditate in ochii maselor au fost marginalizate, iar cativa marginalizati ai fostului regim au reusit sa le inlocuiasca pe cele dintai; astfel rotatia cadrelor in randul elitei a fost redusa169. De fapt, negarea comunismului ca regim si ca ideologie avea sa se intample la 17 ani dupa Revolutie, elita postdecembrista refuzand sa aminteasca de asa ceva dupa ce a preluat puterea. Celebrul Comunicat catre tara al FSN releva poate cel mai bine modul in care noul regim a inteles sa se raporteze la propriul sau trecut si la viitorul sau politic, oscilandu-se de cele mai multe ori intre o perestroika si un glasnost dupa modelul lui Gorbaciov sau o deschidere fara rezerve catre democratie. O lunga perioada de timp politica condusa de FSN a fost oscilanta, retrasa si de cele mai multe ori regresiva, agresiva fata de tot ceea ce i se opunea. De altfel, Romania postcomunista si-a atribuit un ipotetic nou tip de democratie, democratia originala, acest lucru revaland faptul ca sentimentul de confuzie si de reticenta fata de valorile occidentale era inca destul de pronuntat. Apelative la adresa tarilor vest-europene precum imperialism occidental erau destul de frecvente, iar mijloacele de liberalizare economica precum privatizarea erau intampinate cu slogane de tipul: noi nu ne vindem tara!. Mult timp incetitudinea ideologica a nomenklaturii reconfigurate a pus amprenta pe modelul in care Romania a inteles sa adere la valorile occidentale. Decembrie 1989 a rezolvat, pe langa chestiunea regimului, si o mai veche lupta pentru putere intre grupul Ceausescu, care-si aservise aparatul si institutiile si alianta intre Vechea Garda (Manea Manescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu si Silviu Brucan), semnatarii scrisorii celor sase si reformistii din interior in frunte cu Ion Iliescu, alianta care spera sa pastreze victoria in cadrul sistemului, sa conserve si sa limiteze revolta la aspectul anticeausist 170. Altfel spus, toata schimbarea s-a limitat la o opozitie anticeausista si nicidecum la un anticomunista, pentru ca acest lucru ar fi insemnat ca nomenklatura sa se invinovateasca pe sine. Dupa doua scrutinuri generale, grupul social al supravietuitorilor vechiului regim detine puterea, disciplinati, cu experienta administrativa, o mentalitate de clan bine consolidata, si-au identificat rapid interesele si liderii capabili sa le reprezinte; prezinta o coeziune superioara altor segmente ale clasei politice, coeziune data de experienta convietuirii in comun in anii 70-80, de legaturi168 169

Ibidem, p. 38. Ibidem, p. 48. 170 Ibidem, p. 38

35

personale multiple si mai ales de interese171. Acest interes a facut ca nomenklatura sa-si redirectioneze rapid actiunile. Daca in perioada comunista se gasea sub forma unei clase parazite, productia ei la nivel social fiind egala cu zero, o clasa ultracentralizata si unitara, perioada postcomunista o gaseste intr-o repozitionare a intereselor. In fapt ea se transforma intr-o clasa economica, nu mai joaca jocuri de suma 0, ci incepe sa joace jocuri de suma pozitiva. Subordoneaza tot ceea ce-i sta in cale, puterea politica, mass-media, pentru a putea sa-si impuna dominatia economica. Trecerea a fost relativ usoara, nomenklatura beneficiand si in trecut de oarecare privilegii economice, numai ca in comunism opulenta era nesemnificativa, relevanta pozitiei sociale era asigurata de functia detinuta. Desi nomenklaturistul avea la dispozitie mult mai multe facilitati decat cetateanul de rand diferenta reala dintre aceste doua clase sociale nu era foarte mare, cel dintai avand parte, spre deosebire de cel din urma, numai de cateva elemente in plus: statutul economic era aproape acelasi. Insa dorinta imbinata cu posibilitatea, imediat dupa 1989, a facut ca elitele comuniste sa se transforme brusc in oameni de afaceri sau in oameni de afaceri si oameni politici. Proprietatea de stat controlata de nomenklatura in perioada comunista, insa nu detinuta, transformata in proprietate privata, a devenit un instrument foarte util de pastrare a statutului social. Nomenklaturistul a putut astfel sa renunte la pozitia sa sociala aproape invizibila si sa-si releve potenta sa economico-politica prin inlesnirea proprietatii private. Privatizarea, individualizarea privilegiilor, posibilitatea de a trai deschis si a arata celorlalti modul de viata situat deasupra celorlalti, sunt vazute de fosta nomenklatura ca avantaje mai mari decat dezavantajele concurentei, riscurile falimentului sau ale decaderii politice ; daca inainte detinerea unei functii determina pozitia, acum marimea proprietatii garanteaza si fixeaza rangul unei persoane pe scara sociala, puterea politica este o oportunitate de a intra in posesia unei puteri economice si invers172. Ideologia comunista suprimase orice ideal uman de tip economic, egalizarea intereselor economice fiind preconditia de baza a societatii comuniste. Liberalizarea economica a deschis noi perspective pentru fosta elita comunista, interesele s-au reconfigurat, proprietatea privata a inlocuit privilegiul functiei si astfel elitele comuniste s-au transpus in noii imbogatiti, noii capitalisti ai Romaniei. Opozitia a fost slaba, a fost slaba pentru ca nu a fost capabila sa gaseasca resorturile necesare pentru a-si gasi o reprezentativitate suficienta pentru castigarea alegerilor.171 172

Ibidem, p. 39. Ibidem, p. 14.

36

Totodata, contraelita (opozitia) nu a reprezentat un pericol pentru elita comunista reafirmata, deoarece trecutului ei i-a lipsit combativitatea, disidenta, opozitia fata de regimul comunist. Mostenirea sa ideologica avea radacini mult prea mari in timp pentru a ramane prea bine intiparite in memoria colectiva romaneasca. Incapacitatea societatii civile romanesti de a structura o rezistenta in anii 70-80, lipsa unor programe politice care sa se prezinte drept alternative, neafirmarea unor unor lideri sau grupuri independente173, au facut ca opozitia anti-comunista post-1989 sa nu aiba parte decat de o legitimitate partiala. Nomenklatura si-a pastrat insa mentalitatea de grup, cu reminescentele ideologice bine intiparite inca. In lipsa avantajelor socioeconomice, statutare, ale liberalismului-democratic, probabil ca democratia nu s-ar fi instaurat in Romania decat cu lichidarea clasei fostilor membri ai elitei comuniste. Numai in acest mod nomenklatura si-a identificat noi scopuri (economice) renuntand la automatismele comuniste. Treptat, inghitit de povara imbogatirii, de aviditatea puterii, nomenklaturistul a devenit democrat pro-occidental, capitalist, uitandu-si definitiv trecutul. 2.3 Elita comunista ca factor de consolidare al democratiei. Procesul de trecere catre democratie nu este neaparat consecinta unor largiri tot mai mari al spectrului libertatilor. Votul liber, universal, renuntarea la represiunea politica, acordarea dreptului la exprimare, nu sunt preconditii ale instaurarii unei democratii stabile, s-ar putea spune in acord cu Higley si Burton. Desigur, pasii acestia sunt esentiali, dar nu reprezinta garantia ca vor conduce la asa ceva, ci mai degraba, unitatea politica, consensuala, conspirationala a elitelor este pasul necesar ce trebuie realizat pentru a putea fi indeplinit acest demers. Pactul elitelor, fie pronuntat, fie tacit, este elementul ce impiedica destabilizarea democratiei, iar procesul ce conduce catre unitate trebuie sa se desfasoare in doua etape: unele dintre factiuni intra intr-o faza de interactiune ce culmina cu o colaborare pasnica in ceea ce priveste momentele electorale, situatie ce se poate concretiza si transforma intr-o alianta prelungita si pregatita sa castige de fiecare data alegerile, a doua etapa constand in abandonarea opozitiei de catre factiunile ostile174. Afirm, conform celor doi cercetatori americani, ca procesul de stabilizare a democratiei in Romania a reprezentat o consecinta a reconversiei fostelor elite comuniste in structurile politice postcomuniste. Imi sprijin aceasta afirmatie pe urmatoarele ipoteze: o prima ipoteza ar fi aceea ca173 174

Ibidem, p. 40. Ibidem, p. 21.

37

elitele comuniste actioneaza conform constiintei de clasa, isi au propria constiinta de sine si se vad pe sine ca o clasa. Sem