CUPRINS

Introducere................................................................................................................3

l. Puterea

1) Diverse accepţiuni ale termenului putere..............................................5

2) Componentele puterii..............................................................................7

3) Soft power...............................................................................................11

4) Natura puterii.........................................................................................13

ll. Puterea în relaţiile internaţionale

1) Teoriile relaţiilor internaţionale..........................................................14

2) Liberalismul...........................................................................................14

3) Realismul................................................................................................15

4) Balanţa de putere..................................................................................16

Concluzii....................................................................................................................19

Bibliografie................................................................................................................21

INTRODUCERE

Tema centrală a acestei lucrări este puterea politică şi importanţa acesteia în cadrul

relaţiilor internaţionale şi a teorilor relaţiilor internaţionale.

Puterea este unul dintre conceptele cheie ale relaţiilor internaţionale, în jurul căruia s-

au conturat numeroase definiţii şi accepţiuni.

Am ales această temă datorită, în primul rând, importanţei puterii în relaţiile dintre

state şi apoi datorită complexităţii conceptului şi a variatelor perspective din care poate fi

analizat.

Ca studiu de caz am ales Statele Unite ale Americii, întrucât am vrut să evidenţiez

caracteristicile care fac din aceasta o mare putere, dincolo de abordarea de multe ori

superficială asupra importanţei acestui stat în relaţiile internaţionale.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare abordând problematica puterii în

relaţiile dintre actorii internaţionali, cu referire directă la puterea Statelor Unite ale Americi.

În primul capitol am definit termenul putere. În încercarea de a surprinde cât mai exact

şi de a analiza coerent acest termen şi importanţa acestuia în relaţiile internaţionale, am apelat

la perspectivele unor cunoscuţi autori, reprezentaţi ai diferitelor teorii în relaţiile

internaţionale.

Astfel, am prezentat concepţia lui Robert Dahl, conform căreia puterea este capacitatea unui

actor de a determina un alt actor să întreprindă o acţiune pe care în mod obişnuit nu ar face-o.

O altă abordare asupra căreia am insistat este cea a lui Hans Morgenthau, ilustru reprezentat al

realismului în teorile relaţiilor internaţionale. Acesta pune accentual pe puterea politică a

statelor din sistemul internaţional, considerând maximizarea acesteia scopul final al tuturor

statelor. De asemenea, Morgenthau face patru distincţii esenţiale pentru definirea puterii, şi

anume între putere şi influenţă, între putere şi forţă, între puterea utilizabilă şi puterea

inutulizabilă şi între puterea legitimă şi puterea nelegitimă.

Nu în ultimul rând, am prezentat distincţia dintre soft power şi hard power, din viziunea

autorilor Joseph Nye şi Robert Keohane.

2

Tot în cadrul primului capitol am evidenţiat componentele puterii, insistând pe fiecare

resursă în parte, prezentând atât avantajele cât şi dezavantajele acestora şi aplicându-le la

cazul particular al Statelor Unite ale Americii.

Un alt subpunct al primului capitol l-am dedicat puterii de tip soft, concept relativ nou

introdus în teoria relaţiilor internaţionale, dar care are un impact mai mare decât puterea de tip

hard. De asemenea, am prezentat resursele puterii de tip soft, punând accent pe cele ale

Statelor Unite.

Totodată, am analizat în acest prim capitol natura puterii, făcând trimitere la caracterele sale

relaţionar şi contextual.

În al doilea capitol al lucrării am analizat problema puterii în cadrul celor mai

importante teorii ale relaţiilor internaţionale. Cu alte cuvinte, am prezentat perspectiva liberală

şi cea realistă asupra puterii politice.

Mai mult, am făcut în al doilea capitol referire la un alt concept esenţial în relaţiile

internaţionale, şi anume balanţa de putere, evidenţiind importanţa Statelor Unite în cadrul

actualului sistem de echilibru.

3

l. PUTEREA

1. DIVERSE ACCEPŢIUNI ALE TERMENULUI PUTERE

Puterea, concept esenţial şi omniprezent în analiza relaţiilor internaţionale, este dificil

de definit sau de măsurat, întrucât prezintă atât componente calitative, cât şi cantitative.

Există mai multe perspective de abordare a puterii: instituţională, behavioristă, sociologică

etc. Perspectiva instituţională analizează puterea ca putere de stat, realizată cu ajutorul

instituţiilor. Perspectiva behavioristă tratează puterea din punct de vedere al schimbărilor ce

survin în comportamentul subiecţilor. Astfel, puterea este capacitatea unui individ sau al unui

grup de indivizi de a transforma în direcţia dorită comportamentul altor indivizi.

Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen social, punând accent pe relaţiile

sociale care influenţează luarea deciziilor în cadrul unui grup.

În general, puterea este definită de către reprezentanţi ai şcolilor relaţiilor

internaţionale, politologi sau filosofi în termenii unei relaţii de conducere-supunere.

Robert Dahl defineşte puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea ce

altfel nu ar fi făcut”1. În completarea acestei idei, Kenneth Waltz susţine că actorii sunt

puternici în măsura în care îi afectează pe alţii mai mult decât aceştia îi afectează pe ei 2.

Aceste definiţii tratează puterea ca influenţă. Altfel spus, dacă actorii îşi impun voinţa sunt

puternici.

În ceea ce priveşte concepţia lui Hans Morgenthau, acesta analizează în cartea sa

„Politica între naţinuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace” puterea politică, având în

vedere diferitele valenţe ale acesteia. Astfel, puterea politică este „o relaţie psihologică între

cei care o exercită şi cei asupra cărora este exercitată”3. Conform acestei definiţii, puterea

politica conferă celor care fac uz de ea un control asupra minţilor celor asupra cărora este

exercitată. Acest control derivă din anticiparea beneficiilor, din teama de dezavantaje şi

respectul faţă de oamei sau instituţii.

1 COLDSTEIN, S. Joshua, PEVEHOUSE, C. Jon, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 98, apud DAHL, Robert, Modern political analysis, ed. a ll-a, Englewood Cliffs Prentice Hall, NJ, 1970 2 WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, 3 MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pg. 68.

4

Din persepctiva definiţiei propuse de Morgenthau, putem face următoarele distincţii: între

putere şi influenţă, între putere şi forţă, între putere utilizabilă şi putere inutilizabilă şi între

putere legitimă şi nelegitimă.

În primul rând, puterea reprezintă capacitatea de a lua decizii care să determine

anumite rezultate, pe când influenţa implică capacitatea de a afecta într-o mai mare sau mai

mică măsură deciziilor celor care determină rezultatele.

În al doilea rând, forţa este echivalentă la Morgentahu cu violenţa fizică, ceea ce

înlocuieşte relaţia psihologică dintre cele două minţi cu relaţia fizică dintre ele. Astfel, în timp

ce în regimurile politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică, în

regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a

participării cetăţenilor la procesul politic. Pe de altă parte, ameniţarea cu forţa, care presupune

acţiuni militare, este „un element intrinsec puterii”4.

În al treilea rând., autorul face distincţie între puterea utilizabilă şi cea inutilizabilă

prin prisma deţinerii şi folosirii armelor nucleare. Din acest punct de vedere, statele care deţin

armament nuclear pot fi considerate mari puteri din punct de vedere militar, însă aceasta nu

presupune şi o creştere a puterii politice. Mai mult, existenţa mai multor state care deţin arme

nucleare contribuie la crearea unei atmosfere internaţionale tensionate. Cu toate acestea,

niciunul dintre state nu va face uz de capabilitaţile sale nucleare, întrucât este conştient că

răspunsul va fi imediat şi la fel distrugător. Astfel, forţa nucleară, din punct de vedere raţional,

este inutilizabilă.

Nu în ultimul rând, Morgenthau distinge între puterea legitimă şi cea nelegitimă.

Puterea legitimă este cea recunoscută şi acceptată de cel asupra căruia este exercitată, pe când

cea nelegitimă este sinonimă cu puterea brută, care nu este justificată nici din punct de vedere

legal, nici moral.

Un alt autor care a definit puterea în termeni de influenţă este Susan Strange. Conform

acesteia, puterea este „capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta

rezultatele prin care preferinţele lor au prioritate asupra preferinţelor altora”5.

Una dintre cele mai cunoscute accepţiuni ale puterii este cea a lui Joseph Nye şi a lui

Robert Keohane, reprezentanţi ai instituţionalismului.. Aceştia disting între soft power şi hard

power, pe care le consideră în mare echivalente cu puterea indirectă, structurală şi puterea

coercitivă, relaţionară.

4 Ibidem, p. 695 STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 34

5

Hard power implică puterea militară şi puterea economică, care pot adesea influenţa alte state

să îşi shimbe comportamentul. Puterea militară poate fi exerictată prin ameninţare cu forţa,

coerciţie, război, iar cea economică prin sancţiuni financiare, taxe şi impozite mari. Însă există

şi o a doua faţă a puterii6, numită soft power, care presupune abilitatea de a modela

preferinţele celorlalţi într-o manieră subtilă. Cu alte cuvinte, soft power face apel la

manipularea psihologică.

Soft şi hard power sunt într-o strânsă relaţie de intredependenţă, întrucât ambele urmăresc

producerea unor transformări în comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea, soft power nu

depinde de hard power, cele două având resure diferite, aspect asupra căruia vom insista în

subcapitolul următor, dedicat componentelor puterii.

2. COMPONENTELE PUTERII7

Fiind un concept complex, care cuprinde atât elemente cantitative şi calitative, in

definirea puterii au fost luate în considerare diverse surse ale puterii, care pot fi considerate şi

elemente constitutive ale acesteia.

Cel mai important constituent este populaţia. Aceasta constituie o componentă

semnificativă a puterii atât din punct de vedere cantitativ, cît mai ales sub aspect calitativ.

Astfel, o populaţie numeroasă nu presupune automat o creştere a puterii statului respectiv în

relaţiile sale cu celelalte state.

Pe de altă parte, o populaţie redusă numeric, dar pregătită şi cu un grad ridicat de educaţie,

poate conferi statului său o poziţie politcă avantajoasă în relaţiile de putere de la nivel global.

Mai mult, o populaţie instruită presupune şi o societate civilă ce poate avea un cuvânt greu de

spus în problemele de drept internaţional.

Cu o populaţie de aproximativ 303.290.000 de locuitori, Statele Unite ale Americii

ocupă locul trei pe glob la acest capitol. Populaţia americană contribuie la potenţarea puterii

acesteia atât prin numărul impresionant, dar şi prin nivelul ridicat de alfabetizare şi prin

specialiştii pe care îi produce în domenii esenţiale, precum informatica, medicina ş.a. Marele

atuu al SUA este acela că îşi permite să importe chiar şi specialişti în domeniile mai sus

enumerate atunci când resursele sale nu sunt suficiente( exodul creierelor).

Nu putem analiza populaţia unui stat sub aspectul aportului acesteia la puterea statului

respectiv fără a ţine cont şi de celelalte componente ale puterii.

6 NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public Affairs, New York, p. 57 Dicţionar Reader, Part 4, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics, cap. 5, Power, p. 360

6

Al doilea component al puterii este geografia. Aceasta influenţează puterea statului

prin suprafaţă, poziţie( ieşire sau nu la mare) şi climă.

Suprafaţa unui stat joacă un rol determinant în relaţiile internaţionale, în special în caz de

război. Astfel, o suprafaţa mare reprezintă un impediment pentru atacator, care are nevoie de

mai multe resure pentru a cuceri întregul stat. Pe de altă parte, suprafaţa geografică şi clima

pot impiedica statul respectiv să-şi valorifice resurele naturale.

O altă problemă pe care o presupune poziţia geografică este accesul la mare sau căi maritime

navigabile. Astfel, un stat continental este nevoit deseori să adopte politica regiunii din care

face parte, sau a vecinilor săi pentru a-şi potenţa în acest fel puterea regională.

Pe de altă parte, un stat insular riscă să fie izolat de către celelalte puteri sau stabileşte mai

greu relaţii cu statele continentale.

Din punct de vedere geografic, continentul american este izolat de celelalte continente,

poziţie care poate constitui atât un avantaj, cât şi un dezavantaj.

Poziţia geografică a Statelor Unite a făcut de-a lungul timpului dificilă atacarea acestora de

către inamici, în special cei din Europa şi Asia. De asemenea, poziţia geografică i-a permis

Statelor Unite să se retragă din alianţe atunci când interesele sale naţionale nu o mai cereau.

Pe de altă parte, suprafaţa mare a ţării a ridicat probleme în administrarea eficientă a

teritoriului, însă soluţia viabilă găsită de conducerea statului, republica federelă, a permis o

organizare internă ce a sporit puterea ţării pe plan extern.

De asemenea, accesul la căi maritime navigabile a potenţat în primul rând economia ţării.

Acest aspect a fost un instrument puternic de influenţă economică, prin permiterea accesului

unor state pe piaţa americană şi ameninţarea de a-l interzice altora. De altfel, „SUA sunt

singura ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului care acordă clauza naţiunii celei

mai favorizate în mod selectiv”8.

Tot situarea geografică a fost cea care i-a permis Statelor Unite să adopte doctrina Monroe,

doctrina izolaţionismului imediat după Primul Război Modial, când conducerea ţării a hotărât

să acorde prioritate problemelor interne, refuzând să ajute la reconstrucţia celorlate ţări care

au participat la război. Aceasta politică a costat scump economia ţării, întrucât în perioada

1929-1933 America s-a confruntat cu cea mai mare criză economică de până atunci, rezultat

direct al izolării sale de lumea politică internaţională.

Resursele naturale reprezintă al treilea element constitutiv al puterii. Acestea sunt

importante din patru puncte de vedere.

8 VASILE, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 42

7

În primul rând, posesia resurselor reprezintă un avantaj pentru statul în cauză în faţa celor

care sunt nevoite să importe. În al doilea rând, simpla posesie a resurselor nu este relevantă

dacă statul nu deţine mecanismele necesare exploatării acestora. De asemenea, poziţia

geografică şi clima pot constitui o piedică în exploatarea resurselor.

În al treilea rând, posesia şi exploatare resurselor naturale trebuie să fie completate de

controlul statului asupra propriilor resurse şi de folosirea acestora în interes naţional.

În ceea ce priveşte resursele naturale ale Statelor Unite, acestea sunt variate şi bogate.

În 2007, SUA deţinea locul 1 în producţia de fosfaţi naturali, locul 2 în producţia de petrol,

gaze naturale, şi locul 3 în producţia de cărbuni, aur şi uraniu9.

Resurele naturale ale ţării sunt importante sub toate cele patru aspecte, Statele Unite fiind cele

care exploatează, folosesc şi controleaza propriile resurse.

Cu toate că spectrul resurselor naturale este unul bogat, SUA preferă de cele mai multe ori să-

şi conserve propriile resurse făcând apel la cele din import.

Capabilităţile industriale sunt relevante din punct de vedere al puterii statelor în

special în perioade de război, când statul cu industria cea mai dezvoltată reuşeşte să reziste

atacurilor. Dar şi pe timp de pace, statele industriale dezvoltate se impun pe scena

internaţională printr-un nivel de trai ridicat care întăreşte legătura dintre populaţie şi

conducere, asigurându-i acesteia puterea legitimă de a reprezenta interesele naţionale.

Pe de altă parte, existenţa capabilităţilor industriale poate face statele cu resurse puţine

dependente de import, ceea ce poate dezechilibra economia acestora.

În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, nu doar grija pentru dezvoltarea

durabilă a resurselor sale contribuie la importul de materii prime, ci şi capabilităţile sale

industriale avansate. Fiind printre cele mai industrializate ţări din lume, SUA sunt nevoite să

importe resure naturale pentru a menţine activitatea industrială la un nivel ridicat. Din acest

considerent, America importă, de exemplu, aproximativ jumătate din necesarul de petrol, fiind

şi cel mai mare importator de petrol din lume. De altfel, acesta a fost şi motivul care a stat la

baza intervenţiilor americane în Afganistan şi Irak, şi anume găsirea unor surse de petrol mai

ieftine şi care să reducă dependenţa faţă de Rusia din acest punct de vedere.

Capabilitatea militară este considerată de unii analişti singura componentă viabilă a

puterii, fiind uşor de contabilizat. În plus, nu doar cantitativ capabilitatea militară influenţează

puterea unui stat, dar şi sub aspect calitativ. Pe timp de război performanţa militară este direct

proporţională cu şansele de victorie, iar pe timp de pace reprezintă o garanţie impotriva

izbucnirii unui conflict armat.

9 VASILE, Adriana, op. cit., p.60

8

Capabilitatea militară a Statelor Unite, aspectul cel mai puţin rafinat, dar cel mai

evident al puterii sale, îi conferă acesteia statutul de mare putere militară. Posesia de arme

nucleare, precum şi de arme convenţionale a făcut din Statele Unite întotdeuna un adversar de

temut.

Mai mult, cheltuielile militare ale statului reprezintă „aproximativ jumătate din cheltuielile

militare ale tuturor statelor lumii.”10

Voinţa este o componentă esenţială a puterii. Aceasta stă la baza tuturor celorlalte

componente, întrucât ea conferă statului impulsul necesar de a se folosi de resursele şi

capabilităţile sale pentru a-şi apăra propriile interese. Este important ca voinţa să fie constant

prezentă pentru a asigura o continuitate în raporturile de putere dintre state.

Strategia reprezintă de asemenea un element important în ecuaţia puterii. Modalitatea

prin care statul îşi urmăreşte interesele poate contribui la potenţarea puterii politice a statului

respectiv, sau dimpotrivă la reducerea acesteia.

Ray Cline susţine că strategia este o componentă importantă în procesul de luare a deciziilor

care permite statelor să-şi stabilească obiective prin intermediul cărora să-şi urmărească

interesele naţionale pe scena internaţională11.

Voinţa şi strategia poporului american a contribuit la atingerea performanţei de a fi cea

mai mare putere a lumii, unii autori vorbind chiar de o hegemonie americană. Dacă ţinem cont

de faptul că la baza formării Statelor Unite ale Americii au stat 13 colonii britanice, este cu

atât mai admirabilă voinţa acestui popor.

Managementul este de asemenea un constitutent determinant al puterii, întrucât asigură

buna desfăşurare a relaţiilor atât pe plan intern, între conducere şi popor, sau între indivizi

între ei, cât şi pe plan extern, între state, sau între state şi actorii non-statali. Pentru a putea

îndeplini toate aceste funcţii, managementul trebuie să fie eficient şi consecvent.

Diplomaţia, altă componentă a puterii, vine în completarea elementului anterior,

asigurând relaţii constante şi în bune condiţii între state, dar şi între state şi actorii non-statali.

Diplomaţia şi managementul au reprezentat dintotdeauna un punct forte pentru Statele

Unite. Prin intermediul diplomaţilor bine pregătiţi au reuşit să-şi impună punctul de vedere în

cadrul conferinţelor internaţionale de-a lungul timpului.

Managemetul eficient a ajutat la buna funcţionare a politicii americane şi a întărit legătura

dintre conducere şi popor. Gradul ridicat de reprezentativitate caracteristic democraţiei

americane este de asemenea rezultatul unei administrări eficiente.

10 VASILE, Adriana, op. cit., p. 6511 Dicţionar Reader, Partea a 4 a, The Instrumental Framework: The Tools of Power in International Politics, Capitolul 5, Power, p. 365

9

Organizarea internă a statului poate potenţa puterea unui stat atunci când aceasta este

făcută conform principiilor democratice şi a respectării drepturilor omului. Pe de altă parte,

conflictele interne, crizele democratice pot afecta statutul unei ţări în relaţiile internaţionale.

Organizarea internă este importantă şi pentru actorii non-statali, cărora le asigură credibilitate

în raporturile de putere de pe scena politică internaţională.

Statele Unite ale Americii sunt o republică federală întemeiată pe principii liberale, în

special pe cel al respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Prin politicile interne, conducerea SUA a stabilit o uniune federală, subordonată unui puternic

guvern central.

De asemenea, în organizarea sa internă, Statele Unite au ţinut cont şi de dreptul minorităţilor,

punând mare preţ pe combaterea discriminării rasiale, sau de orice fel.

Cu alte cuvinte, organizarea internă a Statelor Unite, bazată pe echilibru între puterea

naţională şi politica externă şi pe sprijinul popular acordat acţiunilor externe, contribuie la

potenţarea puterii statului pe plan extern.

Ultima dintre componentele puterii este percepţia, modul în care este privit un actor în

relaţiile sale cu alţi actori. Acesta poate fi fals perceput ca un actor puternic, când în realitate

nu are resursele necesare pentru a fi o mare putere. Aceasta componentă a puterii este strâns

legată de managementul eficient şi de diplomaţia îndemânatică a actorilor.

Statele Unite sunt, fără îndoială, percepute drept unul dintre cei mai importanţi şi mai

puternici actori de pe scena relaţiilor internaţionale datorită managementului său eficient,

modelului politic promovat, capabilităţilor sale militare şi industriale.

3. SOFT POWER

Raportându-ne la distincţia făcută de Joseph Nye şi Robert Keohane între soft power şi

hard power, putem obeserva că elementele constitutive ale puterii enumerate mai sus pot

genera, în mare parte, o putere de tip hard. De aici deducem că soft power are resure distincte,

şi anume: cultura, politicile interne şi externe ale actorilor, valorile morale şi politice

promovate de actori. Cultura reprezintă setul de valori şi practici care conferă o însemnătate

societăţii. Joseph Nye distinge între „high culture”12( literatura, arta) şi „popular

culture”13( divertisment, industria cinematografică).

Politicile interne şi externe ale actorilor pot potenţa puterea de tip soft a actorilor. Acestea

sunt într-o strânsă relaţie de interdependenţă cu valorile politice şi morale pe care le

12 NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in wolrd politics, Public Affairs, New York, 2004, p. 1113 Ibidem

10

promovează actorii. Astfel, toleranţa rasială sau religioasă are un impact pozitiv asupra

celorlalţi actori din sistemul internaţional în comparaţie cu discriminările şi atitudinile

xenofobe. De asemenea, promovarea unei politici de toleranţă la nivel global îi poate aduce

unui actor numeroşi aliaţi, ceea ce îi catalizează capacitatea de influenţă asupra deciziilor

luate la nivel global.

Analizând aceste componente ale puterii, le putem clasifica în două categorii, şi anume

elemente cantitative şi elemente calitative. Pe baza acestei distincţii, Ray S. Cline propune o

formulă cu ajutorul căreia putem măsura puterea percepută a unui actor.

Astfel, conform lui Cline, Pp= (C + E + M) * ( S + W)14. Primele trei elemente ( populaţia şi

teritoriul, capabilităţile economice, capabilităţile militare) sunt elemente tangibile, măsurabile.

Ultimele două elemente( strategia, voinţa) sunt intangibile, greu de măsurat.

Aşadar, după cum reiese şi din formula lui Cline, puterea unui actor este rezultatul unei sume

de elemente cantitative şi calitative, care influenţează modul în care este perceput acesta în

relaţiile internaţionale de putere.

Sursele puterii soft a Statelor Unite au făcut obiectul multor dezbateri, acordându-li-se

uneori mai multă importanţă decât resursele puterii hard, care sunt oarecum implicite.

Astfel, cultura americană, modelul democratic promovat de guvernul american au reuşit să

inducă celorlalte state sentimentul că au aceleaşi interese şi că urmăresc aceleaşi scopuri şi să

accepte valorile pieţei şi ale comerţului liber.

Mirajul Hallywood-ului, al Mc'Donald-ului şi al altor prototipuri americane a atras numeroase

popoare şi au determinat multe ţări să rezoneze cu politica Statelor Unite.

Însă America este mult mai mult decât aceasta cultură populară. Aici se află primele

10 universităţi din lume ca performanţă( Princeton University, California Institute of

Techonology, Harvad University, Swarthmore College, Williams College, United States

Military Academy, Amherst College, Wellesley College, Yale University, Columbia

University)15.

De asemenea, printre cele mai cunoscute şi profitabile companii transnaţionale sunt

americane(Coca Cola, Microsoft, Intel, ş.a), iar cele mai recente descoperiri în domenii

ştinţifice, medicale sunt făcute tot în Statele Unite.

4. NATURA PUTERII

14 Ibidem, p. 336. Pp= puterea percepută; C= masa critică: populaţia şi teritoriul; E= capabilităţile economice; M= capabilităţile militare; S= strategia; W= voinţa15 http://www.forbes.com/2008/08/13/best-colleges-ratings-oped-college08-cx_ha_mn_de_0813best_land.html

11

Puterea este rezultatul raporturilor distincte care se stabilesc între membrii unei

colectivităţi, în cazul de faţă, pe scena internaţională, între actorii internaţionali, statali sau

non-statali.

Având in vedere faptul că puterea este analizată în raporturile dintre actori, aceasta

capătă un aspect relaţionar. Astfel, „ un stat poate avea putere numai raportându-se la alte

state”16. Cu alte cuvinte, statutul SUA de mare putere nu ar avea nicio relevanţă dacă nu ar fi

pus în relaţie cu statutul altor ţări.

Aspectul relaţionar al puterii este completat de cel contextual. Conform acestuia, un stat

considerat puternic în comparaţie cu alte state se poate confrunta cu situaţii în care nu este

capabil să influenţeze sau să forţeze un alt stat să urmeze politicile impuse de el.

Este cazul Statelor Unite ale Americii în timpul războiului din Vietnam din cadrul Războiului

Rece, când armata americană, vizibil mai numeroasă şi mai pregătită nu a reuşit să câştige

bătălia datorită voinţei de nestăvilit a poporului vietnamez de a nu se lăsa învins.

Caracterul contextual al puterii este relevant nu doar în relaţiile dintre state, ci şi în

raporturile dintre alţi actori internaţionali, cum ar fi organizaţiile internaţionale şi corporaţiile

trans-naţionale. Astfel, unele organizaţii internaţionale pot influenţa deciziile unor alţi actori

internaţionali doar în anumite domenii şi în anumite situaţii, care sunt de competenţa sa.

ll. PUTEREA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. TEORIILE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Domeniul relaţiilor internaţionale priveşte relaţiile dintre guvernele şi statele lumii,

dintre viaţa cotidiană şi cea internaţională. Dar nu putem analiza aceste relaţii separat, ci în

concordanţă cu alţi actori( cum ar fi organizaţiile internaţionale, corporaţiile multinaţionale şi

16 GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, op cit, p. 99

12

indivizii), cu structuri sociale, influenţe geografice şi istorice. Aşadar, relaţiile internaţionale

reprezintă „un subiect vast care se suprapune cu multe alte domenii”17.

Teoriile relaţiilor internaţionale îşi propun să studieze în mediul academic conflictele

şi relaţiile de cooperare din sistemul internaţional, identificând cauzele şi propunând

premisele păcii. Acestea reflectă o serie de perspective asupra sistemului internaţional, şi

anume cea conservatoare, liberală şi revoluţionară.

Printre cele mai importante teorii, pe care le vom analiza în lucrarea de faţă prin prisma

perspectivelor acestora asupra puterii în relaţiile internaţionale se numără liberalismul şi

realismul.

2. LIBERALISMUL

Teoria liberală marchează geneza domeniului relaţiilor internaţionale ca obiect de

studiu. Liberalismul este supranumit idealismu utopic datorită viziunii sale exclusiv pozitive,

progresivă asupra naturii umane şi implicit asupra relaţiilor internaţionale. Astfel, omul este

bun de la natură şi capabil de progres.

Ca teorie, a început să se contureze în perioada interbelică, când relaţiile dintre state se

concentrau în jurul idei de a împiedica o noua conflagraţie mondială şi de a asigura pacea şi

bunăstarea în sistemul internaţional.

Din perspectiva liberală nu există puteri dominante şi puteri dominate, toţi actorii

internaţionali plecând de la aceleaşi premise şi de la acelaşi nivel în relaţiile dintre ei. De

asemenea, statele nu sunt singurii actori internaţionali importanţi, ci mai apar organizaţiile

internaţionale şi chiar indivizii.

Puterea pentru liberali nu este apanajul unui anumit actor, iar folosirea abuzivă a acesteia duce

la deteriorarea armoniei internaţionale, care ar trebui să presupună o armonizare naturală a

intereselor.

Liberalii priveau războiul şi folosirea puterii în relaţiile internaţionale drept „ un cancer al

corpului politic”18. Soluţia propusă de liberali este democraţia în plan politic şi liberul-schimb

în plan economic.

Un aspect important pe care liberalii l-au introdus în relaţiile internaţionale vizează

dezvoltarea organizaţiilor internaţionale ca actori puternici şi influenţi pe scena internaţională,

care pot înlesni asigurarea păcii şi bunăstării în sistem.

17 GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, op. cit., p. 3118 MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 88, apud BURCHILL, Scott, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2008

13

3. REALISMUL

Realismul clasic a apărut ca o reacţie critică la adresa liberalismul interbelic, căruia îi

impută lipsa de aplicabilitate a teoriilor sale în viaţa reală. Cele două viziuni sunt complet

antitetice.

Astfel, în viziunea realistă statul este singurul şi cel mai important actor din sistemul

internaţional. În jurul său se invârt relaţiile internaţionale şi el este cel care dictează direcţia

politicii internaţionale.

În ceea ce priveşte natura umană, realiştii susţin că omul este rău şi egoist, cu o înclinaţie

naturală către căutarea puterii. În consecinţă, şi instituţiile create de om vor avea acealeaşi

caracteristici.

Conceptul central în jurul căruia se învârte paradigma realistă este putere, în special puterea

politică. Puterea nu este politică prin sine însăşi, ci devine politică prin relaţia politică dintre

guvernanţi şi guvernaţi. Puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi conducere

generală a societăţii internaţionale.

Hans Morgenthau, un reprezentant important al realismului, susţine că politica

internaţională este, înainte de orice altceva, „ o politică de putere”19, prin care statele urmăresc

să-şi îndeplinească scopurile naţionale. Cu alte cuvinte, politica internaţională este o

Realpolitik, guvernată de principiul raison d'état.

Politica de putere presupune, aşa cum susţine Martin Wight, existenţa unor puteri

dominante şi dominate. Autorul prezintă politica de putere ca pe o relaţie constantă şi

organizată între unităţi politice independente20.

4. BALANŢA DE PUTERE

Balanţa de putere este un alt concept fundamental ale relaţiilor internaţionale,

presupunând contrabalansarea puterii unui stat sau unui grup de state de către alt stat sau grup

de state, astfel încât să se asigure stabilitatea sistemului internaţional.

Teoria balanţei de putere susţine că o astfel de contrabalansare are loc în mod periodic, tocmai

pentru a menţine stabilitatea sistemului.

Hans Morgenthau propune două modele ale balanţei de putere: modelul opoziţiei

directe, model al „rivalităţii directe între naţiunea care inteţionează să-şi instituie puterea

19 MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 6720 WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

14

asupra celeilalte şi a doua, care refuză să se supună”21 şi modelul competiţiei, model care, „pe

lângă crearea unei stabilităţi şi a unei securităţi precare în relaţiile dintre A şi B, consistă în

protejarea independendenţei lui C faţă de primele două. Independenţa lui C depinde numai de

relaţiile de putere dintre A şi B”22 .

Aşadar, balanţa de putere presupune formarea unor coaliţii între mai multe state

menite să păstreze echilibrul puterii în relaţiile internaţionale.

Statele Unite ale Americii joacă un rol definitoriu în balanţa actuală de putere.

Dacă în timpul Războiului Rece, lumea internaţională se situa în jurul relaţiilor dintre cele

două puteri ale momentului, SUA şi Uniunea Sovietică, tendinţa fiind către un sistem bipolar,

odată cu prăbuşirea blocului comunist puterea SUA a crescut semnificativ şi îi certifică

statutul de mare putere, poate chiar singura superputere în relaţiile internaţionale actuale.

Prin influenţa pe care o exercită, Statele Unite pot determina singure, „doar prin greutatea sa,

balanţa de putere”23.

CONCLUZII

Puterea este, fără îndoială, conceptul cheie al relaţiilor internaţionale, indiferent de

perspectiva din care sunt acestea analizate. În politica internaţională, puterea este percepută

atât ca scop, cât şi ca mijloc de atingere a obiectivelor naţionale.

21 MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 20822 Ibidem, p. 21023 Ibidem,p. 365

15

În primul rând, puterea este o relaţie de conducere-supunere, implicând o relaţie

psihologică între doi subiecţi, dintre care unul are capacitatea de a obţine din partea celuilalt

ceva ce acesta nu ar fi făcut fără intervenţia primului subiect24.

În al doilea rând, în vederea definirii puterii trebuie făcute patru distincţii esenţiale,

conform viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere şi influenţă,

între putere şi forţă, între putere utlizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi

putere nelegitimă.

De asemenea, pentru o definire completă a termenului de putere trebuie luate în calcul şi

componentele sale, atât cele calitative, cât şi cele cantitative: geografia, resursele naturale,

capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, calitatea guvernării, calitatea

diplomaţiei, voinţa, strategi şi percepţia.

Puterea în teoriile relaţiilor internaţionale este analizată îndeosebi sub aspectul său

politic, acesta referindu-se la relaţiile de organizare şi conducere a societăţii, atât cea

naţională, cât şi cea internaţională.

Dacă pentru realişti puterea este scopul final al oricărui actor de pe scena internaţională,

liberalişti au o perspectivă idealistă asupra puterii, privind relaţiile de putere prin prisma

obţinerii unui echilibru şi a menţinerii securităţii internaţionale.

Un exemplu elocvent de mare putere care a reuşit să se impună în relaţiile

internaţionale încă de la apariţia sa ca stat este cel al Statelor Unite ale Americii. Acestea au

fost percepute multă vreme, şi mai sunt considerate încă sigura superputere din sistemul

internaţional.

Dispunând de capabilităţi militare şi economice greu de egalat, posesoarea celei mai prospere

economii de la nivel global şi a celor mai avansate tehnologii din domenii cheie ale industriei(

atribute ale puterii hard), SUA deţin şi abilitatea de a obţine rezultatele dorite şi prin atracţie,

prin mirajul exercitat de cultura şi de modelul democratic promovat.

Luând toate acestea în considerare, putem concluziona că puterea reprezintă un

concept esenţial al teoriilor relaţiilor internaţionale, fără de care nu putem analiza şi explica

viaţa politică şi evenimentele de pe scena internaţională, exemplul Statelor Unite fiind cel mai

ilustrativ din acest punct de vedere, întrucât sunt considerate singura mare putere din sistemul

politic internaţional.

BIBLIOGRAFIE

24 Accepţiunea lui Robert Dahl asupra puterii

16

1. Dicţionar READER

2. GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, Relaţii internaţionale, Editura

Polirom, Iaşi, 2008

3. NYE Jr, Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public

Affairs, New York, 2004

4. MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Andrei, Manual de relaţii internaţionale,

Editura Polirom, Iaşi, 2006

5. MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta

pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007

6. STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

7. VASILE, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura

Lumen, Iaşi, 2007

8. WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006

9. WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

Bibliografie Web:

1.http://www.forbes.com/2008/08/13/best-colleges-ratings-oped-college08-

cx_ha_mn_de_0813best_land.html

17