psihologia femeii - bt.indd 1 19-jul-12 20:22:22 pm femeii...psihologia femeii - bt.indd 5 19-jul-12...

Psihologia femeii - BT.indd 1 19-Jul-12 20:22:22 PM

EditoriSilviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

dirEctor EditorialMagdalena Mărculescu

rEdactorRaluca Hurduc

dESiGNAlexe Popescu

dirEctor producţiECristian Claudiu Coban

dtpRăzvan Nasea

corEcturăElena BițuEugenia Ursu

descrierea cip a Bibliotecii Naţionale a româniei HorNEy, KarEN psihologia femeii / Karen Horney ; trad.: Sofia Manuela Nicolae. - Bucureşti : Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-668-7

I. Nicolae, Sofia Manuela (trad.)

159.923 159.9:3-055.2

ISBN 978-973-707-668-7

Titlul original: Feminine PsychologyAutor: Karen Horney, M.D.

Copyright © 1967 by W.W. NORTON & COMPANY, INC.

Copyright © Editura Trei, 2012pentru prezenta ediție

C.P. 27-0490, BucureştiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]


Cuprins

Introducere .....................................................................7

Mulţumiri .................................................................... 38

Despre originea complexului de castrare la femei .......................................................................39

Fuga din feminitate Complexul masculinităţii la femei,

din perspectiva bărbaţilor şi a femeilor ..................... 60

Feminitate inhibată O contribuţie psihanalitică la problema frigidităţii ....81

Problema idealului monogamiei ................................. 98

Tensiunea premenstruală ........................................... 117

Neîncrederea dintre sexe ...........................................127

Chestiunea căsniciei ...................................................142


Spaima de femeie Note despre diferenţa specifică dintre bărbaţi

şi femei în ceea ce priveşte spaima faţă de sexul opus .............................................................. 159

Negarea vaginului O contribuţie la problema angoaselor genitale

specifice femeilor ....................................................177

Factori psihogeni în tulburările feminine funcționale ........................................................... 196

Conflicte materne ....................................................... 213

Supraevaluarea iubirii Un studiu asupra unui tip feminin comun

în zilele noastre ..................................................... 222

Problema masochismului feminin ............................ 262

Modificări de personalitate la adolescente ................ 287

Nevoia nevrotică de iubire ......................................... 301


7

Introducere

În 1935, Freud afirma că atinsese apogeul operei sale psihanalitice în anul 1912*. El adăuga: „… de la stabilirea celor două feluri de pulsiuni (Eros şi pulsiunea morții) şi descompunerea personalității psihice în Eu, Supraeu şi Se (1923), nu am mai avut contribuții hotărâtoare la psihanaliză“.

În 1913, Karen Horney obținuse licența în medicină la Berlin şi îşi încheiase acolo formarea în psihiatrie şi psihanaliză. În 1917 a scris prima sa lucrare de psihana-liză** şi, în 1920, era un membru apreciat al personalului didactic al recentului fondat Institut Psihanalitic din Berlin. În 1923 a publicat prima dintr-o serie*** de lucrări

* Sigmund Freud, „Autobiografie“, Opere complete, vol. 16, Editura Trei, Bucureşti, 1999, p. 202. ** Karen Horney, „Die Technik der psychoanalytischen Therapie“ (Tehnica psihoterapiei psihanalitice), Zeitschr. f. Sexualwissenschaft, IV (1917). *** Următoarele lucrări ale lui Horney, asupra psihologiei feminine, nu sunt incluse în acest volum: „Der Männlichkeitskomplex der Frau“, Arch. f. Frauenkunde, XII (1927), p. 141-54; „Psychische Eignung und Nichteignung zur Ehe“, „Über die psychischen Bestimmungen der Gattenwahl“, „Über die psychischen Wurzeln einiger typischer Ehekonflikte“. În Ein biologisches Ehebuch de Max Marcuse (Berlin şi Köln, A. Marcus şi E. Weber, 1927); „Das Misstrauen zwischen den Geschlechtern“ (Neîncrederea dintre sexe), Psychoanal. Bewegung, II (1930), pp. 521-37.


8 Psihologia femeii

despre psihologia femeii – „On the Genesis of the Castration Complex in Women“ (Despre originea com-plexului de castrare la femei), care apare în acest volum.

Freud era cu aproape 30 de ani mai în vârstă decât Horney. În perioada în care ea se forma pentru ceea ce avea să fie cea mai productivă perioadă a vieții sale, Freud depăşise punctul culminant al capacităților lui creative. La autoevaluarea pe care Freud şi-o făcuse în 1935 contribuise, în parte, şi „o afecțiune malignă“ care începuse să-i stânjenească viața şi munca. După 1923, interesele lui Freud reveniseră la punctul de plecare, pentru a culmina cu ultima sa carte, Moise şi monoteismul (1939). „După un detur de o viață prin ştiințele naturii, medicină şi psihoterapie, interesul meu a revenit la acele probleme culturale ce-l captivaseră odinioară pe tinerelul care de-abia se trezise la gândire.“*

La fel ca ființele umane, teoriile ştiințifice şi culturale au propriul lor ritm. Ciclurile şi interesele lor schim-bătoare sunt reflectate de generațiile succesive care îşi aduc contribuția la ele. În mod similar, trecând în revistă istoria mişcării psihanalitice, observăm apariția unor modalități diferite de explicare a comportamentului.** În această introducere se va pune un accent deosebit asupra înmuguririi ideilor lui Freud şi ale lui Horney, referitoare la psihologia femeii.

Un geniu poate depăşi Weltanschauung-ul în care a fost educat, până la o anumită limită. Este nevoie de o altă generație pentru a face saltul radical către o nouă paradigmă ştiințifică***, către o nouă concepție globală, unificatoare, asupra cosmosului.

* Freud, op. cit., p. 202. ** Harold Kelman şi J.W. Vollmerhausen, „On Horney’s Psychoanalytic Techniques, Developments and Perspectives“ în Psychoanalytic Techniques, sub îngrijirea lui. B.B. Wolman, New York, Basic Books, 1967. *** Thomas S. Kuhn, The Structures of Scientific Revolutions, Chicago, The University of Chicago Press, First Phoenix Edition, 1964, p. 159.


9

Freud a fost un produs al secolului al XIX-lea. Iluminismul promovase demnitatea individului şi primatul rațiunii. Metodologia perspectivei ştiințifice a determinat obținerea unor progrese semnificative în ştiințele naturale. Pe lângă faptul că îi era încă dificil să accepte ideea unui univers heliocentric, occidentalul a mai fost bombardat şi cu ideile evoluționiste ale lui Darwin. Curând, el urma să se lovească de conceptele freudiene referitoare la inconştient.

Desigur, perspectiva lui Freud a fost afectată şi de anumite aspecte ale mediului său mai apropiat. El s-a născut în Freiberg, Moravia, o provincie a Austriei, într-o minoritate ostracizată, şi a fost crescut într-o familie evreiască tradițională, în care bărbatul era domn şi stăpân, iar femeia, o ființă inferioară. Importanța acestui patriarhat trebuie să fi fost accentuată de favoritismul fățiş cu care îl trata mama sa. Imperiul austro-ungar decadent şi Viena catolică şi-au pus amprenta asupra lui, ca şi moravurile sexuale pudibonde, puritane şi ipocrite ale epocii victoriene în care a crescut. Geniu masculin, Freud a creat o psihologie de orientare masculină, bazată pe constante anatomice – „anatomia înseamnă destin“ – susținută de canoanele şi metodele ştiinței secolului al XIX-lea.

„Psihanaliza“, spunea Freud, „ca ştiință de speciali-tate, e o ramură a psihologiei […], ea este total nepotri-vită să formeze o concepție proprie despre lume, trebuie să o adopte pe cea a ştiinței“*; faptele erau considerate date relevante pentru experimentul ştiințific. Faptele puteau fi observate, măsurate şi obiectivate. Puteau fi controlate prin experimente replicabile, cu rezultate previzibile. Aceste experimente testează ipoteze care, atunci când sunt public verificate, pot fi tratate drept legi.

* Sigmund Freud, „Prelegeri de introducere în psihanaliză. Serie nouă“, Opere Esenţiale, vol. 1, Editura Trei, Bucureşti, 2010, p. 688.


10 Psihologia femeii

Ştiința secolului al XIX-lea era preocupată de sisteme închise izolate, bazate pe conceptul unui determinism rigid. În situația tratamentului psihanalitic, influențată de acest sistem de gândire, psihanalistul şi mediul în care trăia pacientul erau considerate coordonate fixe. Astfel, pacientul reprezenta singura variabilă în struc-tura cercetării experimentale a lui Freud şi era tratat ca obiect izolat, în spiritul metodologiei ştiințelor naturale.

În secolul XX, structura ştiințelor naturale a devenit mai permeabilă, permițând diverse grade de determi-nism. În mod similar, în situația psihanalitică, impor-tanța mediului şi a pacientului ca factori interdepen-denți a crescut. De asemenea, valorile estetice, morale şi spirituale, care nu erau considerate preocuparea ştiinței în secolul al nouăsprezecelea şi, prin urmare, nu erau luate în considerare de metodologia cercetării psihanali-tice, ocupau un loc central în ştiința secolului XX.

Karen Horney s-a născut la Hamburg, într-o familie protestantă din clasa mijlocie-superioară. Tatăl său era un cititor cucernic al Bibliei, iar mama sa, o liber-cugetătoare. La începutul adolescenței, Karen Horney a traversat o perioadă de fervoare religioasă care, în vremurile acelea, era o atitudine des întâlnită printre adolescente. Familia sa se bucura de siguranță economică şi socială. Tatăl ei (Berndt Henrik Wackels Danielsen) era căpitan de vas, de origine norvegiană devenit cetățean german şi, mai târziu, comandor al companiei navale North German Lloyd. În tinerețe, Horney făcea lungi călătorii pe mare cu tatăl său, de aici izvorând pasiunea sa de o viață pentru călătorii şi interesul față de locurile stranii şi îndepărtate. Mama sa (Clothilde Marie van Ronzelen) era olandeză.

Contrastul dintre mediile în care s-au născut Freud şi Horney este izbitor. La naşterea lui Freud, părinții săi trăiau în condiții precare, iar situația lor socială era


11

înrăutățită de puterea crescândă a naționalismului ceh, care se opunea legii austriece şi de ostilitatea cehilor față de minoritatea evreiască de limbă germană. Declinul industriei textile, de care tatăl său depindea ca negustor de lână, a obligat familia să se mute la Viena când Freud avea trei ani. La numai 12 ani, Freud a fost pus în fața „resemnării laşe şi a lipsei de curaj“* a tatălui său, care fusese umilit de un goi. Această situație l-a tulburat pe Freud, care de-abia la mijlocul vieții a depăşit nevoia de a-şi înlocui idealul tatălui, distrus.

Deşi Horney petrecea mult timp cu tatăl său în călătoriile pe mare, cea mai mare influență asupra ei o avea mama. Datorită absențelor prelungite şi frecvente ale tatălui său, ea petrecea mult mai mult timp cu dina-mica, inteligenta şi frumoasa ei mamă, care îl favoriza pe Berndt, fratele mai mare al lui Karen. Karen îl admira şi era foarte ataşată de acesta, deşi rolul jucat de el în ultima parte a adolescenței ei a fost limitat.

La finalul secolului al XIX-lea, hotărârea de a deveni medic, pe care Karen Horney o luase fiind încurajată de mama sa, era încă o idee neobişnuită pentru o femeie. Ea a plecat la Berlin pentru a studia medicina, psihiatria şi psihanaliza. Motivele pentru care a ales cariera de psihanalist nu au fost niciodată menționate în scrierile sale. A fost o studentă emerită şi, de obicei, prima din grupa sa. Priceperea şi personalitatea sa i-au câştigat respectul profesorilor, ca şi pe al colegilor ei.

În 1909, la vârsta de 24 de ani, s-a măritat cu Oscar Horney, avocat berlinez, cu care a avut trei fete. Din cauza intereselor diferite şi a implicării crescânde a lui Karen Horney în mişcarea psihanalitică, ea a divorțat în anul 1937. Este posibil ca problemele generate de rolul de mamă şi, totodată, de acela de femeie de carieră şi

* F.G. Alexander şi S.T. Selesnick, The History of Psychiatry, New York, Harper & Row, Publishers, 1966, pp. 186-87.



de dizolvarea unei căsnicii care simțea că nu mai are sens, să fi contribuit la interesul său tot mai mare față de psihologia femeii. Sunt de părere, totuşi, că pasiunea sa era într-o mai mare măsură provocată de angajamentul față de psihanaliză, de entuziasmul pe care i-l stârnea cercetarea şi de exactitatea observațiilor sale clinice. Psihoterapeutul din ea era motivat, de asemenea, de descoperirea pe care o făcuse, şi anume existența unei discrepanțe între teoriile psihanalizei freudiene şi rezultatele terapeutice pe care le-a avut în urma aplicării acestor teorii.

Horney şi-a petrecut cea mai mare parte a vieții la Berlin; aceasta se întâmpla pe vremea ascensiunii şi căderii celui de-al doilea Reich şi a Kaiser-ului. Deşi a fost cu siguranță influențată de aceste evenimente, inte-resul său față de politică era redus. Şi, cu toate că era cu siguranță conştientă de statutul inechitabil al femeilor, nu cred că preocuparea ei pentru psihologia femeii a fost într-o mare măsură afectată de observațiile sale asupra poziției sociale a femeilor. Şi nici ascensiunea lui Hitler nu a constituit un factor determinant pentru plecarea ei în Statele Unite, în anul 1932. În ciuda faptului că Horney nu a fost implicată în acțiunea socială, era bine informată în privința problemelor sociale şi a situației mondiale şi a susținut cu generozitate organizațiile de ajutorare şi cauzele liberale. În 1941 şi-a afirmat destul de clar poziția antifascistă şi şi-a exprimat credința că „principiile democratice, în contrast flagrant cu ideo-logia fascistă, susțin independența şi forța individului şi reclamă dreptul său la fericire.“*

Horney a fost analizată mai întâi de Karl Abraham, pe care Freud îl considera unul dintre cei mai dotați elevi ai săi, apoi de Hanns Sachs, care îl privea pe Freud

* Karen Horney, Biography, în Current Biography, vol. II, nr. 8, New York, H. W. Wilson Co., august 1941, pp. 27-29.


13

cu venerație. Era de aşteptat ca analiza întreprinsă de asemenea discipoli loiali să încurajeze aderența la viziunea freudiană şi nu dizidența.

Cu toate acestea, originea şi experiențele timpurii de viață ale lui Karen Horney au pregătit-o pentru o perspectivă mai vastă. Ea era deosebit de pasionată de înmugurirea ştiinței secolului XX, interes care a contribuit, cu siguranță, la alegerea profesiei sale de medic şi psihanalist. De asemenea, ea a fost stimulată şi de atmosfera cosmopolitană a Berlinului din vremea studenției sale, în special de vitalitatea teatrului şi de activitatea regizorului Max Reinhardt.

A început să studieze psihanaliza atunci când bazele acesteia fuseseră deja puse şi ea fusese acceptată, treptat, în toată lumea. Printre bărbații şi femeile adunați la Berlin imediat după Primul Război Mondial se simțea spiritul tinereții şi destoinicia, iar fondarea Institutului Psihanalitic de la Berlin, în 1920, a consti-tuit începutul unei ere remarcabile pentru psihanaliză. Mulți dintre cei care au predat şi au învățat acolo au creat principiile ce au stat la baza psihanalizei următo-rilor 50 de ani.

Până în 1923, fusese descrisă în linii generale „abor-darea psihanalitică clasică“– „o psihologie caracterizată prin cinci puncte de vedere diferite“. Cel topografic afirmă că „psihanaliza este o psihologie abisală şi acordă o semnificație deosebită activităților psihice preconşti-ente şi inconştiente“. Potrivit celui de-al doilea, „com-portamentul prezent nu poate fi înțeles decât raportat la trecut“. Această orientare genetică sugerează că fenome-nele psihice sunt rezultatul interacțiunii dintre „experi-ențele cu mediul şi dezvoltarea biologică“ ale structurii psiho-sexuale. „Punctul de vedere dinamic [al treilea] se referă la afirmația potrivit căreia comportamentul uman poate fi înțeles ca rezultat al interacțiunii dintre



impulsurile instinctuale şi forțele contrainstinctuale.“ Al patrulea, „punctul de vedere economic, se bazează pe ipoteza că organismul are la dispoziția sa o cantitate fixă de energie…“

Punctul de vedere structural, al cincilea, „este o ipoteză de lucru care împarte aparatul psihic în trei structuri separate…“ Se-ul constituie rezervorul instinctual al omului şi îşi are bazele în anatomie şi fiziologie… Se-ul este dominat de procesul primar, ceea ce înseamnă că acționează conform principiului plăcerii… Eul este aparatul de control al structurii psihice… El organizează şi sintetizează… Funcțiile conştiente ale Eului, ca şi preconştientul, se află sub influența procesului secundar… Supraeul este acea structură a aparatului psihic ultima dezvoltată. Apare odată cu declinul complexului Oedip. Drept consecință, în Eu se formează o nouă instanță, ce conține aplicarea recompenselor şi a pedepselor, precum şi valorile părin-teşti. Idealul Eului şi conştiința sunt aspecte diferite ale Supraeului…

„Toate fenomenele nevrotice sunt rezultatul unei insuficiențe a funcției normale de control a Eului, care duce fie la formarea simptomului, fie la schimbări de caracter, fie la ambele… Un conflict nevrotic poate fi cel mai bine explicat din punct de vedere structural ca un conflict între forțele Eului, pe de o parte, şi Se, pe de altă parte… Conflictele nevrotice decisive au loc în primii ani ai copilăriei… Ultimul scop… al psihoterapiei de orientare psihanalitică… este acela de a vindeca nevroza infantilă, care este nucleul nevrozei adulte şi, astfel, de a elimina conflictele nevrotice.“*

* R.R. Greenson, „The Classic Psychoanalytic Approach“, în The American Handbook of Psychiatry, coord. S. Arieti, New York, Basic Books, 1959. Această lucrare conține o prezentare concisă şi recentă a psihana-lizei freudiene, care se bucură de autoritate.


15

În anul 1917, cu şase ani înainte ca Freud să for-muleze principiile tehnicii psihanalitice şi înainte de publicarea studiului „Eul şi Se-ul“, Karen Horney afirma în lucrarea sa asupra tehnicii psihanalitice: „Psihanaliza poate elibera o ființă umană care a fost legată fedeleş. Nu-i poate da mâini sau picioare noi. Totuşi, psihanaliza ne-a arătat că mare parte a ceea ce consideram constitu-țional reprezintă doar un blocaj care poate fi înlăturat“.* Filosofia sa orientată spre dezvoltare, care susține viața, aflată în căutarea libertății, era deja evidentă. Pentru ea, caracterul nu era ceva stabilit la naştere şi imuabil pe tot parcursul vieții, ci reprezenta un potențial flexibil, capabil de a fi modelat prin interacțiunile cu mediul viu. Astfel, până în 1917, Karen Horney îi definise conceptul său holistic de blocaj**, în opoziție cu noțiunea mecani-cistă freudiană de rezistență.

Era imposibil ca ideile sale din aceşti primi ani să nu provoace o confruntare cu psihanaliştii care susțineau abordarea freudiană a tratamentului psihonevro-zelor. Deşi Horney recunoştea semnificația forțelor inconştien te, ea avea o părere destul de diferită despre dimensiunea şi semnificația lor. De exemplu, pentru ea, termenul „dinamic“ nu reprezenta interacțiunea dintre instinct şi contrainstinct, ci conflictul dintre forțele spontane de creştere şi pervertirea acelor energii sănătoase era privit, mai degrabă, ca o boală. Concepția economică, potrivit căreia în organism se află o cantitate fixă de energie disponibilă, era o presupunere a seco-lului al XIX-lea, pe care Freud a considerat-o aplicabilă teoriei psihanalitice. Această noțiune era valabilă pentru sistemele închise izolate dintr-un univers mecanicist newtonian. Gândirea lui Horney era de tipul sistemului deschis, similară celei a teoriilor câmpului din fizica

* Horney, „The Technique of Psychoanalytic Therapy“, op. cit. ** Kelman şi Vollmerhausen, op. cit.



secolului XX. În ciuda afirmațiilor sale, orientarea lui Freud nu era biologică, ci bazată pe o filosofie materi-alistă. Horney era înrădăcinată în filosofiile holiste şi sistemice, exprimate într-un limbaj al relațiilor de câmp, ce definesc mediul şi organismul ca un proces unitar, fiecare influențându-l pe celălalt.

Poziția adoptată de Horney în 1917 se opunea în mod clar conceptului de aparat psihic tripartit. Ideea sa, potrivit căreia impulsivitatea umană îşi avea rădăcinile în anatomie şi fiziologie, punea sub semnul întrebării primatul Se-ului şi al instinctelor distructive. Filosofia sa orientată spre căutarea libertății arunca o umbră de îndoială asupra principiului plăcere–durere, bazat pe noțiunea determinismului absolut. Horney susținea că omul devine distructiv din cauza unui blocaj în dezvol-tare. Pentru Freud, sublimarea era un proces secundar, în timp ce Horney o privea ca pe o manifestare esențial liberă a maturizării. Prin urmare, funcțiile a ceea ce Freud grupase sub numele de Eu şi Supraeu aveau noi semnificații în structura teoretică a lui Horney.

Punctul de vedere genetic, potrivit căruia un anumit comportament putea fi înțeles numai prin prisma trecutului, era pus la îndoială de conceptul lui Horney de „situație actuală“*, **, ***, ce comportă „conflicte reale şi tentativele nevroticului de a le rezolva“ şi „angoasele sale reale şi apărările pe care le-a construit împotriva lor“.**** „Situația curentă“ oferă loc şi spațiu influențelor agravante şi atenuante ale prezentului continuu, care este lăsat deoparte în perspectiva genetică.

Ideile de început ale lui Horney conțineau multe aspecte diferite față de teoriile fundamentale ale lui

* Kelman şi Vollmerhausen, op. cit. ** Karen Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010, cap. VII. *** Karen Horney, Direcţii noi în psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010, cap. X. **** Ibid., cap. VII.


17

Freud. Această deosebire a devenit evidentă de-abia în scrierile sale ulterioare. Inițial, atenția lui Horney s-a îndreptat spre teoria freudiană a libidoului şi spre teoriile acestuia referitoare la dezvoltarea psihosexuală. Lucrările adunate în această carte discută pe larg teoriile respective. Aşa cum putem numai specula asupra facto-rilor propriei dezvoltări a lui Horney, care au contribuit la direcția luată de gândirea sa în 1917, la fel putem doar să trecem în revistă evenimentele care au deter-minat-o să înceapă o examinare a teoriilor freudiene şi în special a punctului de vedere genetic, reflectat în teoria libidoului.

Este posibil ca, ulterior publicării lucrării sale din 1917, Horney să fi decis să aştepte înainte de a dezvolta ideile formulate acolo, care difereau atât de mult de filosofia lui Freud. Ea era încă o începătoare în domeniul psihanalizei, iar ideile sale aveau nevoie de câțiva ani pentru a se maturiza suficient. Teoria libidinală a lui Freud făcea obiectul unui studiu foarte critic întreprins de psihanaliştii acelor vremuri; iar în 1923 Freud o extinsese, incluzând o teorie a dualității instinctuale.

„În unele dintre ultimele sale lucrări, Freud a atras cu tot mai multă insistență atenția asupra unei anumite unilateralități a cercetărilor noastre analitice.“ Horney adaugă: „Mă refer la faptul că, până nu demult, numai psihicul băieților şi al bărbaților era luat drept obiect de studiu. Motivul este evident. Psihanaliza este creația unui geniu masculin şi aproape toți cei care i-au dez-voltat ideile au fost bărbați. Este corect şi just ca ei să elaboreze cu mai mare uşurință o psihologie masculină şi să înțeleagă mai bine dezvoltarea bărbaților decât pe aceea a femeilor“.*

Interesul timpuriu al lui Horney față de psihologia femeii a fost stimulat, de asemenea, de observații clinice

* Capitolul „Fuga din feminitate“.



care păreau să contrazică teoria libidoului. Preocuparea sa față de scrierile de filosofie socială ale lui Georg Simmel şi de lucrările de antropologie este posibil să-i fi sporit pasiunea pentru psihologia femeii. Evident, a fost nevoie de formularea aşa-numitelor psihologii masculine şi feminine pentru a pregăti drumul filosofiei sale, filosofia persoanei întregi.

Care au fost teoriile freudiene asupra sexualității, pe care Horney le-a învățat şi cu care a lucrat pe parcursul şi după formarea sa analitică? Potrivit celei mai vechi teorii a lui Freud (1895), frustrarea sexuală era cauza directă a nevrozei. El afirma că instinctul sexual, care începe să se manifeste în perioada de sugar, are drept scop descărcarea tensiunii şi drept obiect persoana care gratifică această descărcare, sau substitutul său. Potrivit lui Freud, nevroticul întreprinde în fantasmă ceea ce perversul întreprinde în realitate, iar copilul este un pervers polimorf. Freud a extins conceptul de sexua-litate astfel încât să includă toate plăcerile corporale, sentimentele de tandrețe şi afecțiune, ca şi dorința de gratificare genitală.

După Freud, viața sexuală a omului este împărțită în trei perioade. Prima este sexualitatea infantilă* divizată, la rândul ei, în stadiile oral, anal şi falic şi care culmi-nează cu complexul Oedip. A doua, între 7 şi 12 ani, este perioada de latență. Începe cu disoluția complexului Oedip şi cu instaurarea Supraeului. Pubertatea este cea de-a treia perioadă, având loc, cu aproximație, între 12 şi 14 ani, ducând la genitalitatea matură, alegerea hetero-sexuală de obiect şi actul sexual.

Freud a presupus mai târziu că libidoul era sursa principală a energiei psihice, nu numai a sexualității, ci şi a pulsiunii agresive (1923) şi, în plus, că există un

* Reuben Fine, Freud: A Critical Reevaluation of His Theories, New York, David Mckay Co., Inc., 1962.


19

proces de dezvoltare format din etape libidinale diferite. El a postulat, de asemenea, că alegerea de obiect rezultă din transformările libidoului, că pulsiunile libidinale pot fi gratificate, refulate şi manipulate prin formațiunea reacțională sau sublimate. Structura caracterului este determinată de modalitățile prin care sunt gestionate instinctele determinate biologic. El a presupus, în continuare, că nevroza este o fixație sau o regresie la o anumită fază a sexualității infantile.

Până în 1923, Freud nu formulase în totalitate „faza primatului falusului“.* Întrucât a constituit un punct de pornire atât de important pentru lucrările lui Horney asupra psihologiei feminine, voi descrie această noțiune esențială – stadiul falic – cu înseşi cuvintele lui Greenson din The American Handbook of Psychiatry (Îndrumar american de psihiatrie).

Stadiul falic apare între al treilea şi al şaptelea an de viață. Aici, dezvoltarea băieților diferă de cea a fetelor. La băiat, descoperirea sensibilității penisului duce la masturbare. De obicei, activitatea masturbatorie este alimentată de fantasmele sexuale referitoare la mamă. În acelaşi timp, băiatul resimte rivalitate şi ostilitate față de tată. Coexistența iubirii sexuale față de mamă şi a rivalității ostile față de tată a fost numită de Freud „complexul Oedip“. Descoperirea pe care băiatul o face în această perioadă, şi anume că fetei îi lipseşte penisul, este interpretată de el, de obicei, ca o deposedare a acesteia de prețiosul său organ. Vina pentru fantasmele sexuale ce o au drept obiect pe mama sa, precum şi pentru dorințele de moarte îndreptate spre tatăl său, îl adânceşte şi mai mult în angoasa de castrare. Drept consecință, el renunță, de obicei, la masturbare, intrând astfel, în cele din urmă, în

* Sigmund Freud, „Organizarea genitală infantilă“, Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010.



perioada de latență. La fată, descoperirea că băiatul are un penis, iar ea nu, declanşează invidia față de băiat şi învino-vățirea mamei pentru această lipsă. Drept consecință, ea renunță la mamă ca obiect primar al iubirii şi se întoarce spre tată. Clitorisul este principala zonă a activităților sale masturbatorii; vaginul este nedescoperit. Fata fantasmează primirea unui penis sau a unui bebeluş de la tatăl ei şi are sentimente ostile de rivalitate față de mama sa. Ca regulă generală, ea renunță încetul cu încetul la năzuințele sale oedipiene şi intră în perioada de latență din cauza fricii de a nu pierde dragostea părinților săi.*

Deşi observațiile clinice făcute de Freud au fost mereu privite cu o deosebită considerație şi arareori puse la îndoială, construcțiile teoretice clădite pe baza lor au devenit obiectul multor controverse. El a afirmat adesea că era interesat în primul rând de cercetare şi abia apoi de psihoterapie. Principalul obiectiv al lui Karen Horney era psihoterapia şi, din acest motiv, ea era foarte apreciată ca profesor** şi ca psihanalist supervizor. Talentul său didactic era expresia abilității sale naturale în domeniul cercetării clinice.

Examinând lucrarea lui Horney „Conflicte materne“***, Gregory Zilboorg afirmă că unul dintre aspectele acesteia „necesită o accentuare suplimentară“, şi anume faptul că este „psihanaliză clinică… Aceasta contracarează, sper, tendința neobişnuit de puternică şi nemeritat de populară spre problemele tehnice şi considerațiile teoretice care, mult prea adesea, întunecă fenomenele comportamentului uman, în loc să le clarifice“. El subliniază nevoia de „observație clinică,

* Greenson, op. cit. ** C.P. Oberndorf, „Obituary, Karen Horney“, Int. J. PsychoAnal., Part II, 1953. *** Analiza lui Zilboorg este publicată în American Journal of Orthopsychiatry, vol. III (1933), pp. 461–63.


21

de fenomene clinice, în situații clinice“. Prin urmare, „revenim la adevărul clinic peren, potrivit căruia studiul individului normal şi moderat nevrotic este posibil numai în lumina cunoaşterii dobândite prin analiza mai profundă a indivizilor cu patologie severă, nu numai a aşa-numiților borderline, ci şi a celor evident psihotici“.

Toate aceste lucrări timpurii dovedesc interesul lui Karen Horney pentru observația clinică, atenția cu care a cules datele şi testarea riguroasă a ipotezelor formulate atât de Freud, cât şi de ea însăşi. În prima sa lucrare, scrisă în 1917, ea spunea: „Teoriile psihanalitice s-au dezvoltat din observațiile şi experiențele rezultate din aplicarea acestei metode. La rândul lor, teoriile şi-au exercitat mai târziu influența asupra practicii“.* Mai întâi a fost observația clinică, apoi ipotezele bazate pe date. Aceste ipoteze, fiind apoi testate în situația terapeutică, influențau procesul însuşi. Horney nu şi-a abătut niciodată atenția de la investigația riguroasă şi de la cercetarea clinică. Ea şi-a menținut permanent vie înclinația față de cercetarea, testarea, revizuirea, schimbarea ipotezelor, renunțarea la ele şi adăugarea de noi ipoteze.

Pornind întotdeauna de la date clinice, ea putea începe cu un construct clinic, mutându-se la o ipoteză molară şi apoi la una de un nivel de abstracțiune mai ridicat. Ipoteze mai mărunte disparate erau unite într-una cu un grad mai ridicat de generalitate. Datele care nu susțineau o anumită formulare erau după aceea testate şi explicate prin noi teorii. În „Problema maso-chismului feminin“, o lucrare deosebit de argumentată, Horney comentează datele furnizate de Freud pentru ipoteza invidiei de penis. Ea spune: „Observațiile de mai sus sunt suficiente pentru a construi o ipoteză preliminară… Trebuie înțeles, totuşi, că aceasta este

* Horney, „The Technique of Psychoanalytic Therapy“, op. cit.



o ipoteză, nu un fapt; iar utilitatea ei ca ipoteză este discutabilă“.

Elaborându-şi teoriile psihologiei feminine, Horney a făcut uz de toate aspectele abordării sale empirice a psihanalizei. În „Fuga din feminitate“, ea se referea deja la „teoria mea despre dezvoltarea feminină“. În „Negarea vaginului“, ea foloseşte expresia „psihologie femeii în ansamblu“ şi îi contrazice energic pe Freud şi pe Helene Deutsch. În această lucrare ea face în mod repetat refe-rire la „teoria mea“ şi o susține cu propriile date clinice. Deşi scopul său în „Problema masochismului feminin“ este o evaluare critică a interpretării clasice a masochis-mului, ea îşi dezvoltă ideile printr-o amplă descriere clinică a acestui termen. Ea reflectează, de asemenea, la efectul condițiilor culturale asupra problemei masochis-mului. Odată cu aceste noi perspective, care cuprindeau propria sa abordare psihodinamică, fenomenologică şi culturală, ea se îndrepta deja spre tema dezvoltată în Personalitatea nevrotică a epocii noastre* – consecințele impactului cultural asupra oamenilor, indiferent de sex.

În prima lucrare a acestui volum, „Despre originea complexului de castrare la femei“, Horney pune la îndoială ideea susținută de Freud, potrivit căreia invidia de penis este singura responsabilă de fantasmele de castrare ale femeilor. Bazându-se pe date clinice, Horney explică mai departe că atât bărbații, cât şi femeile, încercând să controleze complexul Oedip, dezvoltă adesea un complex de castrare sau se îndreaptă spre homosexualitate.

În „Fuga din feminitate“ Horney face observații critice asupra prelungirii conceputului de invidie de penis într-un postulat stadiu falic. Acest concept, care ține seama de existența unui singur organ genital, cel masculin, consideră clitorisul un falus. Horney,

* Horney, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, ed. cit.


23

citându-l pe filosoful Georg Simmel în privința orientării „esențial masculine“ a societății noastre, afirmă că pre-supunerea unei invidii de penis primare printr-o jude-cată „aposteriori“ explică „enorma sa putere dinamică“.

Orientarea masculină a teoriei lui Freud o determină pe Horney, „ca femeie“, să se întrebe, „uimită, cum rămâne cu maternitatea. Şi conştiința beatică de a purta o nouă viață în tine însăți? Şi fericirea inefabilă dată de aşteptarea crescândă a apariției acestei noi ființe?“ Conceptul de invidie de penis încearcă să nege şi să reducă importanța tuturor acestora, poate din cauza fricii şi invidiei masculine. Pentru Horney, invidia de penis nu este un fenomen nefiresc, ci o expresie a invi-diei şi atracției reciproce dintre cele două sexe. Invidia de penis devine un fenomen patologic mai târziu, dacă evoluează ca urmare a problemelor legate de rezolvarea complexului Oedip.

În „Spaima de femeie“, Horney examinează temerile bărbaților față de femei, care este posibil să fi contribuit la conceptul invidiei de penis, de orientare masculină. De-a lungul istoriei, bărbatul a privit femeia ca pe o ființă de rău augur şi misterioasă, periculoasă în special în perioada menstruației. Bărbatul încearcă să-şi con-troleze spaima prin negare şi apărare. Întreprinderea sa a fost atât de reuşită, încât femeile înseşi au fost mult timp capabile să o scape din vedere. Bărbații îşi neagă spaima prin iubire şi adorare şi se apără de ea cucerind, devalorizând şi diminuând stima de sine a femeilor.

În aceeaşi lucrare, Horney subliniază că nu există niciun motiv pentru a presupune că dorințele falice ale băiețelului, de a penetra organele genitale ale mamei sale, sunt în mod natural sadice. Prin urmare, este inadmisibil, în lipsa unor dovezi exacte pentru fiecare caz, să pui semnul egal între „masculin“ şi „sadic“ şi între „feminin“ şi „masochist“. Horney subliniază din



nou necesitatea unor „dovezi exacte“ şi, de asemenea, revelează dezastrul pe care îl poate săvârşi o teoretizare vagă. Chiar şi printre psihanaliştii cu experiență există o tendință de a considera firească teoria potrivit căreia femeile sunt pasive şi masochiste, iar bărbații sunt activi şi sadici. Astfel de noțiuni au intrat în vorbirea obişnuită datorită unor asemenea teorii lipsite de substanță.

Horney ia în considerare, de asemenea, ideea potrivit căreia conceptul de invidie de penis ar putea proveni şi din invidia bărbaților față de femei. Când Horney a început să analizeze bărbați, după ani de zile de lucru cu femei, a fost uimită de „intensitatea acestei invidii de sarcină, aducere pe lume a copiilor şi maternitate, ca şi de sâni şi de alăptare“.*

Gregory Zilboorg, psihanalist şi contemporan cu Karen Horney, vorbeşte despre „invidia bărbatului față de femeie, care este psihogenetic mai veche şi, prin urmare, mai importantă“ decât invidia de penis. El adaugă: „Fără îndoială că studiile mai noi şi mai apro-fundate ale psihicului masculin vor genera numeroase informații revelatoare, imediat ce vom învăța să facem abstracție de vălul androcentric responsabil, până acum, de acoperirea unui important număr de noțiuni psiholo-gice fundamentale“.**

Dr. Bose, psihanalist de origine bengaleză din Calcutta şi fondator al Societății Indiene de Psihanaliză (1922), i-a scris lui Freud: „Pacienții mei indieni nu manifestă simptome de castrare într-o măsură atât de mare ca pacienții mei europeni. Dorința de a fi femeie este mult mai uşor scoasă la iveală la pacienții bărbați indieni decât la cei europeni… Mama oedipiană este, foarte adesea, o imagine parentală combinată“.*** Tiparele

* Capitolul „Fuga din feminitate“. ** Gregory Zilboorg, „Male and Female“, Psychiatry, VII (1944). *** G. Bose, „Bose-Freud Correspondence: Letter of April 11, 1929“, Samiksa, 10 (1935). Vezi şi numărul special dedicat lui Bose, Samiksa (1955).


25

filosofice, istorice şi culturale hinduse produc atitudini diferite față de femeie, ca reflectare modernă a vremu-rilor străvechi (circa 5000 î.Hr.), când cultura indiană era matriarhală, femeile practicau poliandria şi erau capabile să-şi stabilească drepturile în multe domenii ale vieții zilnice.

Margaret Mead consideră că numeroase rituri mas-culine de inițiere, ale grupurilor ce nu au încă un limbaj scris, sunt încercări de preluare a funcțiilor femeilor. În astfel de culturi, ritualul foarte elaborat al falsei lăuzii este aproape universal, prin acesta bărbatul căpătând statutul unei femei lăuze, fără tot disconfortul asociat.*

De-a lungul istoriei au existat şi perioade de armonie şi perioade de supunere, atât în matriarhate, cât şi în patriarhate. Prin studii culturale comparate, sunt reve-late exemple de invidie sănătoasă şi patologică resimțită de fiecare sex față de funcțiile şi atributele anatomice ale celuilalt. Bruno Bettelheim a descoperit, lucrând cu copii sănătoşi şi schizofrenici şi studiind riturile de pubertate ale grupurilor care nu au un limbaj scris, că acestea funcționează „pentru a integra, mai degrabă decât pentru a elibera tendințele instinctuale asociale“. El pleacă de la premisa că „un sex resimte invidie faţă de organele sexuale şi funcţiile celuilalt“. Pe lângă critica pe care o aduce accentului defetist, de orientare masculină, pus asupra angoasei de castrare în interpretarea riturilor pubertății, el contestă noțiunea freudiană presupus neutră, de „predispoziție a copilului de a fi un pervers polimorf“. El preferă conceptul polivalent al lui Jung, care este imparțial şi multipotențial.**

„Feminitate inhibată“ conține motivele pentru care Horney priveşte „frigiditatea ca pe o boală“ şi nu ca

* Margaret Mead, Male and Female, New York, William Morrow & Co., Inc., 1949. ** Bruno Bettelheim, Symbolic Wounds, Puberty Rites, and the Envious Male, New York, Collier Books, 1962, p. 10.



pe „atitudinea sexuală normală a femeii civilizate“. Ea a presupus că frecvența acesteia era cauzată de, mai degrabă, „factori culturali, supraindividuali“ – cultura noastră de orientare masculină este „nefavorabilă înfloririi femeii şi individualității sale“.

În „Problema idealului monogamiei“, Horney pune în discuție „fabulația tendențioasă în favoarea bărbatului“ potrivit căreia aceştia au în mod natural „o predispoziție poligamă“, pe care o consideră o aserțiune lipsită de substanță. Nu există informații referitoare la semnificația psihologică a posibilității apariției unei sarcini ulterior coitului; şi nici nu există suficiente date care să susțină teoria potrivit căreia dorința unei femei de a avea contact sexual este determinată de un „posibil instinct de reproducere“, această dorință diminuându-se odată ce rămâne însărcinată.

În „Tensiunea premenstruală“, Horney propune ipoteza potrivit căreia diversele tensiuni simțite de femei sunt imediat eliberate de procesele fiziologice de pregătire pentru sarcină. Ori de câte ori sunt prezente astfel de tensiuni, ea se aşteaptă să descopere „tendințe conflictuale inconştiente legate de dorința de a avea un copil“. Horney afirmă, în continuare, că prezența tensiunii premenstruale nu este o expresie a slăbiciunii fundamentale a femeii, ci a conflictelor stârnite în jurul dorinței de a avea un copil. Horney susține că dorința de a avea un copil este un instinct primar şi că „mater-nitatea reprezintă o problemă mai importantă decât presupune Freud“.

În „Neîncrederea dintre sexe“, Horney se focalizează asupra atitudinii de neîncredere, în detrimentul concep-telor mai des întâlnite, de ură şi ostilitate, şi face deo-sebirea între originile spaimei bărbatului față de femeie şi neîncrederea şi resentimentul acestuia. Ea citează exemple din modelele culturale ale diferitelor civilizații,


27

epoci istorice şi literare, ilustrând o prejudecată mas-culină față de femei şi felul în care aceasta stimulează neîncrederea.

Această lucrare reflectă, de asemenea, translația interesului lui Horney dinspre aşa-zisele psihologii mas-culine şi feminine înspre formularea teoriei sale asupra structurii nevrotice de caracter şi asupra modelelor dominanței şi submisivității. Ea a explicat şi a ilustrat această teorie prin soluțiile „expansivă“ şi „reținută“, în „Neurosis and Human Growth“.*

În „Chestiunea căsniciei“, ea utilizează teoriile lui Freud despre complexul Oedip şi despre procesele inconştiente şi conflictele nevrotice şi subliniază unele dintre conflictele inevitabile pe care o psihologie orien-tată masculin le aduce în căsnicie. Soțul vine în căsnicie cu multe atitudini reziduale față de mama sa, ca femeie amenințătoare şi sfântă, pe care nu a fost niciodată capabil să o satisfacă. Soția aduce în căsnicie frigiditatea sa, respingerea a ceea ce înseamnă masculin şi angoasa de a fi femeie, soție şi mamă şi „refugiul său într-un rol masculin dorit sau imaginat…“

„Problemele unei căsnicii nu se rezolvă prin povețe despre datorie şi renunțare, nici recomandând acordarea unei libertăți nelimitate instinctelor.“ Este necesară „stabilitatea emoțională dobândită de ambii parteneri înainte de a se căsători“. În literatura veche şi actuală despre căsătorie abundă nevoia de a da şi de a lua. Horney subliniază nevoia unei „renunțări interioare la pretenții în ceea ce-l priveşte pe partener. A se înțelege prin pretenții cerințe, şi nu dorințe.“ Aceasta este o definiție exactă a „pretențiilor nevrotice“, pe care le-a definit cu mai mare acuratețe în ultima sa carte, Neurosis and Human Growth.

* Karen Horney, Neurosis and Human Growth, New York, W.W. Norton & Co., Inc., 1950.



Deşi Horney a examinat spaima bărbatului de vagin în lucrarea sa „Spaima de femeie“, ea îşi începe critica la adresa literaturii despre aşa-numitul „vagin nedesco-perit“ în „Negarea vaginului“. Freud considera că o fetiță nu este conştientă de vaginul său şi că primele sale sen-zații genitale se focalizau mai întâi asupra clitorisului şi abia mai târziu în vagin. Horney susține, bazându-se pe dovezi provenite din propriile sale obsevații şi din acelea ale altor clinicieni, că senzațiile vaginale spontane sunt prezente la fetițe şi că masturbarea vaginală este des întâlnită. Masturbarea clitoridiană apare mai târziu. Din cauza angoaselor pe care le generează în fetiță, vaginul ei, descoperit anterior, este negat.

În lucrarea sa „Unele consecințe psihice ale diferenței anatomice dintre sexe“ (1925), Freud susține că femeile nu sunt ceea ce sunt – femei – ci bărbați fără penis. Ele „refuză faptul că sunt castrate“ şi au „speranța că vor căpăta totuşi vreodată un penis… Ezităm să o rostim, nu putem însă să nu ne apărăm totuşi ideea că nivelul moralului normal la femeie este un altul… Nu ne vom lăsa induşi în eroare, în asemenea judecăți, de obiecțiile feministelor, care vor să ne impună cu de-a sila o poziție şi o apreciere deplin egale ale sexelor“.*

Freud şi-a încheiat astfel acest studiu: „În lucrările demne de prețuire şi bogate în conținut, despre com-plexul masculinității şi complexul de castrare al femeii, ale lui Abraham (1921), Horney (1923), Helen Deutsch (1925), se găsesc multe lucruri care se apropie de expu-nerea mea, însă nimic care să se suprapună complet cu ea, astfel încât doresc să justific această publicație şi în această privință“. Era neobişnuit ca Freud să răspundă în vreun fel şi să fie critic – deşi indirect. Aceasta

* Sigmund Freud, „Unele consecințe psihice ale diferenței anatomice dintre sexe“ (1925), Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010, pp. 308-309.


29

sugerează că punctul de vedere al lui Horney fusese luat în serios.

În „Despre sexualitatea feminină“ (1931) Freud spunea, referindu-se la stadiul pre-odipian din dezvoltarea fetiței: „Tot ceea ce ține de această primă legătură maternă mi se pare atât de greu de interpretat psihanalitic… Pare verosimil ca analiştii de sex feminin, ca Jeanne Lampl-de-Groot şi Helene Deutsch, să fi putut observa această stare de lucruri mai uşor şi mai clar pentru că le venea în ajutor, în cazul persoanelor cu care lucrau, transferul asupra unui substitut matern adecvat“. Dar, referindu-se la substitutul matern descoperit de Karen Horney (1923) „în situația transferențială“, Freud a spus că nu coincidea pe deplin cu viziunea sa. „La mulți autori se manifestă tendința de a reduce importanța primelor mişcări libidinale originare ale copilului în favoarea proceselor ulterioare de dezvoltare, astfel încât primelor le rămâne doar rolul – în extrem – de a indica anumite direcții, în timp ce intensitățile care o apucă pe această cale vor fi contestate de regresiunile şi formațiunile reacționale ulterioare. Astfel se întâmplă, de exemplu, când K. Horney (1926) crede că invidia de penis primară a fetei este mult supraestimată de noi, în timp ce intensitatea tendinței către masculinitate, dezvoltate ulterior, trebuie atribuită unei invidii de penis secundare care va fi utilizată pentru apărarea față de impulsurile feminine, în special față de legătura femi-nină cu tatăl. Aceasta nu corespunde impresiilor mele.“*

Un răspuns atât de amplu şi de sever sugerează importanța pe care Freud a acordat-o ideilor lui Horney. Chiar şi cu o virulență atenuată a discursului său – prin folosirea sintagmei „în extrem“ – consider că două dintre afirmațiile lui Freud sunt discutabile. Horney nu „a redus

* Sigmund Freud, „Despre sexualitatea feminină“ (1931), Opere Esenţiale, vol. 5, Editura Trei, Bucureşti, 2010, pp. 340–341.


psihologia femeii - bt.indd 1 19-jul-12 20:22:22 pm femeii...psihologia femeii - bt.indd 5 19-jul-12...

Documents