Protozoarele

Animalele se împart în două mari grupe principale:

vertebrate și nevertebrate

Nevertebratele sunt animale care nu au coloană vertebrală, deci nu au

schelet intern osos, ci au schelet extern, silicios, calcaros sau chitinos.

Grupele de animale nevertebrate sunt: protozoarele, spongierii,

celenteratele, viermii, moluștele, artropodele etc.

Protozoarele sunt organismele cu cea mai simplă structură, fiind unicelulare. Sunt primele forme animale apărute pe Pământ.

Marea majoritate au dimensiuni microscopice. Dimensiunile variază între 0,001-0,002 mm. Unele pot fi chiar vizibile cu ochiul liber, așa cum este de exemplu specia Amoeba proteus care poate ajunge până la 0,5 mm.

Unele dintre protozoare sunt libere trăind în apele marine, dulci, în solul umed, iar altele sunt simbionte sau parazite în sau pe corpul altor viețuitoare.

Cele mai cunoscute protozoare au următoarea structură celulară

Euglena verde

Mediul de viață al euglenei verzi este cel acvatic. Euglena trăiește în lacuri, bălți și mlaștini cu apă

dulce și sărată, dar mai ales în apă dulce.

Euglena verde are dimensiuni de 0,1 – 0,2 mm, iar forma sa este fusiformă. Conform numelui, are

culoarea verde. Prezintă un flagel ce are o lungime de până la 1/3 din lungimea corpului, cu ajutorul

acestuia putând să înoate rapid. Prezintă un singur grup de cloroplaste aranjate radial, în formă de stea

(vizibile doar la microscopul electronic de mare putere).

Euglena verde are corpul format dintr-o singură celulă cu: membrană, (care conține citoplasmă,

cromatofori cu clorofilă, vacuolă contractilă, având rol în excreție, stigmă-organit fotosensibil (pata

roșie)-, flagel), nucleu și corpusul bazal (care are rolul de a pune în mișcare flagelul).

Funcțiile euglenei verzi:

Sensibilitatea euglenei verzi este asigurată prin pata portocalie situată la baza flagelului, iar astfel euglena verde se orientează spre lumină. De asemenea, prin membrană, ea simte uscăciunea, căldura, umiditatea, frigul etc.

Locomoția euglenei verzi se realizează prin înot, cu ajutorul flagelului și a corpusculului bazal (care pune în mișcare flagelul).

Hrănirea : poate fi autotrofă (își prepară singură hrana prin fotosinteză (la lumină) cu ajutorul stigmei care este sensibilă la lumină și cu care se orientează după lumina soarelui) sau heterotrofă (își ia hrana - substanțele organice - gata preparată din mediul în care trăiește - la întuneric).

Respirația. Ca orice organism viu, pentru a trăi, euglena are nevoie de oxigen. Acesta trece în corpul animalului prin toată suprafața membranei. În citoplasmă au loc arderi, în urma cărora rezultă energia necesară vieții și dioxidul de carbon, care este eliminat tot prin membrana celulei.

Excreția. La baza flagelului se află o veziculă, care se dilată și se contractă ritmic, numită vacuolă contractilă. În vacuolă se strâng substanțele toxice de excreție din celulă și apă, iar când vacuola se contractă, ea elimină brusc, în afara organismului, aceste substanțe dăunătoare.

Reproducerea. În condiții de viață bune, euglena se înmulțește prin diviziune longitudinală. În condiții nefavorabile aceasta se închistează. Închistarea este procesul prin care se formează chiștii cu funcții încetinite și formă sferică, din care, în condiții favorabile, se transformă din nou în euglenă.

Parameciul

Parameciul reprezintă cel mai evoluat gen dintre protozoare. Cuprinde mai multe specii:

Paramecium caudatum, Paramecium aurelia, Paramecium tetraurelia. Sunt unicelulare, cu lungimea de

aproximativ 0,25 mm.

Are corpul alungit, de forma unui ,,pantofior” acoperit cu numeroși cili scurți și uniformi. Pe fața

ventrală a corpului prezintă o depresiune oblică numită peristom, în capătul peristomului se află

citostomul, care se continuă cu un citofaringe, la capătul acestuia desprinzându-se vacuole digestive. La

interior conține organite celulare, două vacuole contractile (cu rol excretor și osmoreglator) și doi nuclei

(un macronucleu cu rol metabolic și un micronucleu cu rol genetic).

Funcțiile parameciului:

Respirația parameciului Se face prin toată suprafața corpului.Hrănirea. Cavitatea bucală este numită peristom, care se prelungește în interior cu un citostom și se termină cu un

citofaringe. Hrana, pătrunzând în interior prin aceste structuri, este închistată la capătul citofaringelui într-o vacuolă digestivă care este transportată prin întregul microorganism cu ajutorul curentului citoplasmatic. În interiorul acestor vacuole sub acțiunea unor enzime are loc digestia hranei, iar substanțele nutritive sunt transportate direct la organite pentru realizarea celorlalte procese vitale.

Excreția. Are loc cu ajutorul vacuolelor contractile, care funcționează ritmic. La început, vacuola crește în talie, până atinge un volum maxim, apoi ea se contractă rapid, eliminând lichidul conținut în mediul ambiant. Vacuola contractilă poate lipsi la unele forme marine sau parazite, însă prezența ei la formele dulcicole este obligatorie. Vacuola contractilă este înconjurată de un sistem de canalicule colectoare, aceste canale la rândul lor sunt înconjurare de o citoplasmă excretoare numită spongiom.

Reproducerea. La parameci, reproducerea se realizează atât pe cale asexuată, cât și sexuată. Asexuat prin diviziune transversală și în condiții nefavorabile ale mediului se pot divide sub un chist. Sexuat prin conjugare. Conjugarea are loc în felul următor: 2 indivizi se alipesc prin intermediul peristoamelor, creându-se între aceștia o punte citoplasmatică. Având în vedere faptul că sunt prezenți 2 nuclei în interiorul fiecăruia dintre conjugați, macronucleu și micronucleu, primul dintre nuclei nu participă la conjugare și astfel macronucleul se resoarbe, iar micronucleul suferă două diviziuni succesive, care duc la formarea în total a 4 nuclei. La rândul lor, 3 dintre nuclei se resorb, iar al 4-lea se mai divide odată, dând naștere la 2 nuclei. Unul din nuclei este staționar (considerat femel), iar celălalt este „migrator” (considerat mascul). Procesul descris are loc în ambii parameci. În continuare parameciul se divide de două ori, rezultând din fiecare câte 4 indivizi noi.

Amiba

Amiba este una dintre cele mai simple animale unicelulare (protozoare). Este raspândită în apele

dulci, stătătoare sau pe pământ umed. Are aspectul unei mese gelatinoase incolore, cu forma corpului

mereu schimbătoare. Neavând membrană celulară bine diferențiată, amiba formează niște prelungiri de

citoplasmă, numite pseudopode (piciorușe false), cu care se deplasează. Acestea sunt folosite și la

captarea hranei: bacterii, alge unicelulare, particule de resturi organice. Hrana întâlnită în cale este

înconjurată de pseudopode și introdusă în interior. În jurul ei se formează o veziculă transparentă

(vacuola digestivă), care o digeră cu ajutorul sucurilor sale digestive.

La interior amiba conține: nucleul, vacuole digestive cu rol în hrănire, vacuole contractile prin care

se elimină substanțe nefolositoare.

Funcțiile amibei:

Locomotia. Cu ajutorul pseudopodelor amiba se deplasează prin târâre sau înot. Pseudopodul format se fixează pe

un suport, apoi se alungește și trage toată citoplasma după el, în același timp, apare alt pseudopod și mișcarea continuă.

Hrănirea. Amiba prinde hrana tot cu ajutorul pseudopodelor. Când întâlnește alge, bacterii, diferite resturi

organice, formează imediat pseudopode, care se îndreaptă spre hrană, o înconjoară împreuna cu o picătură de apă și o

introduce în corp. Se formează astfel o vacuola digestivă. Citoplasma varsă în această vacuolă sucuri digestive, care

dizolvă hrana. Aceasta este cea mai simplă formă de digestie. După digerarea hranei, resturile nedigerate se acumulează

în vacuola contractilă, apoi vacuola se apropie de membrană și elimină brusc la exterior resturile rămase nedigerate.

Respirația. Amiba respiră pe toată suprafața membranei. Oxigenul dizolvat în apă trece prin membrană în

citoplasmă unde au loc arderi. Rezultă dioxidul de carbon care este eliminat tot prin membrana citoplasmatică.

Reproducerea. Amiba se înmulțește prin diviziune. Când condițiile de viată devin nefavorabile (seceta, îngheț)

amiba ia o forma sferică, secretă un înveliș gros și se transformă în chist. Dacă chistul ajunge din nou în apă, în condiții

favorabile, peretele chistului se rupe și amiba își reia viața normală.