OMILETICA(Suport de curs) - seminar

Omiletica este o disciplină de studiu teologic care face parte din Secţia practică. Ea expune sistematic principiile, metodele şi procedeele după care preotul trebuie să-i alcătuiască şi să-şi rostească predicile în faţa credincioşilor şi prezintă în special învăţătura despre vorbirea bisericească din pastoraţie.

Numele ei vine de la verbul grecesc omilein care înseamnă a sta de vorbă, a convorbi, a se întreţine asupra unei teme, a comunica, iar substantivul omilos înseamnă: mulţime, adunare, reuniune, popor. Acest grup de termeni exprimă acţiunea predicatorului de a vorbi cu poporul în general. Marele scriitor bisericesc Origen (185-254) foloseşte cuvântul Omilie pentru a desemna o cuvântarea bisericească.

Disciplina Omiletica cuprinde două secţiuni: Omiletica generală şi Omiletica practică. Omiletica generală prezintă elementele de orientare a predicatorului creştin în această disciplina teologică iar Omiletica specială - practică învaţă pe viitorul preot ce fel de predici să folosească, ţinând seama de Împrejurările şi sărbătorile bisericeşti, cum să le alcătuiască şi cum să le rostească.

Fiecare dintre aceste două mari diviziuni ale Omileticii cuprinde câte trei părţi.A. Omiletica generală, partea I-a: Generalităţi. 1.Definiţia, obiectul şi împărţirea Omileticii.

2.Importanţa şi locul Omileticii în studiile teologice. 3. Temeiurile propovăduirii creştine în Biserica ortodoxă; datoria preotului de a predica. 4. Calităţile predicatorului: intelectuale, religioase, morale şi fizice; partea a Il-a: Istoria predicii. 1, Predica în V. T,; activitatea profeţilor. 2. Predica în N. T. ; activitatea predicatorială a Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli. 3. Predica la Sfinţii Părinţi (predica patristică sec. II - VIII). 4. Predica post-patristică, până în vremea noastră (predica şi asistenţa socială, activitatea proprie cu cuvântul şi cu scrisul omiletic şi pastoral-social) 5. Predica în Istoria Bisericii Ortodoxe Române; partea a IlI-a: Izvoarele predicii. 1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cultul, iconografia, alte izvoare.

B. Omiletica practică se impune prin scopul predicii: însuşirea adevărului de credinţă, mişcarea inimii şi determinarea voinţei credinciosului de a face fapte bune. Petru realizarea scopului predicii se pune accent pe explicaţie, argumentării şi concluzii.

Partea I-a\ Felurile predicii: 1. Omilia exegetică şi omilia tematică; 2. Predica propriu-zisă: biblică; dogmatică, moraiă, liturgică, istorică; 3. Parenezeie: panegiricul, necrologul. 4. Cuvântări bisericeşti ocazionale; 5. Conferinţele religioase.

Partea a Il-a: Alcătuirea predicii cu părţile ei componente: !. Scurtă prezentare a retoricii antice. 2.Planu! predicii cu părţile iui componente şi partea a Ol-a: Rostirea predicii în faţa credincioşilor: 1. Stilul predicii (gramatical, literar, bisericesc.); 2. Acţiunea: memorizarea, dicţia, intonarea, ţinuta, comunicarea cu ascultătorii.

Ştiinţa de a vorbi în public s-a învăţat din totdeauna şi se învaţă în şcoală, in antichitate era şcoala retorică în care tinerii învăţau arta vorbirii ( ars dîcendi) apoi făceau ucenicie la un vestit orator. Părinţii bisericeşti ai secolului IV, mari oratori creştini, au învăţat arta vorbirii de la dascăli vestiţi a timpului: Libanius, Himerius, Temistius ş.a. Tinerii teologi de azi prin disciplina teologică Omiletica sunt îndrumaţi să înveţe şi să deţină cunoştinţe temeinice pentru a practica vorbirea în biserică şi la toate serviciile pastorale. Grija de a cunoaşte şi a respecta regulile rostirii cuvântărilor în toate amănuntele: modul de adresare, textul biblic, de la care porneşte, introducerea, tratarea, încheierea precum şi vocabularul, ţinuta exterioară, mimica, gesturile, sunt pentru preotul paroh probleme actuale de muncă oratorică, de comunicare şi de comuniune duhovnicească cu păstoriţii săi.(l Corinteni 9,19)

Forma de tratare a materiei de predicat(adevărurile divine) constă intr-o vorbire continuă în faţa ascultătorilor, adică forma expozitivă şi acroamatică (acroaome= a asculta), monologică. Omiletica prezintă o serie de adevăruri cu dovezi mai uşor de priceput, luate special din Sfânta Scriptură, Sfanta Tradiţie şi din experienţe, ţinând seama de fondul

aperceptiv, adesea nu prea bogat al ascultătorilor fie vârstnici fiei tineri. Omiletica practică are în vedere lucrarea de mişcare a inimii şi de determinare a voinţei spre practicarea virtuţilor creştine aşa cum îndeamnă Sf. Ap. Iacob: ,Jiţi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu nu numai ascultători. Sfinţii Apostoli urmând pilda şi porunca Mântuitorului (Matei 28, 19), de a predica în toată lumea, rosteau omilii în care vesteau Evanghelia lui Dumnezeu „cu timp şi fără timp", atât la iudei cât şi la păgâni. Predica aceasta era

1

o veste nouă în faţa ascultătorilor şi se numea cherigma (kerigma= vestire, prtoclamare de către un crainic; kirisso= a fi vestitor).

Predica nu urmăreşte numai expunerea învăţăturii Sfintei Scripturi ci şi educarea sufletului credinciosului ca el să ajungă la roadele duhului: dragostea, bucuria, blândeţea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5, 22).

Datoria preotului de a predicaIstoria Bisericii creştine este în mare măsură istoria predicării cuvântului lui Dumnezeu. Ea s-a

întemeiat istoriceşte la ziua Cincizecimii, prin minunea Pogorârii Duhului Sfânt asupra apostolilor. Domnul nostru iisus Hristos a poruncit apostoliior Săi: ^Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Marcu 16,15) şi a rânduit în Biserică predicarea cuvântului Iui Dumnezeu ca mijloc divin pentru dobândirea mântuirii: „ Şi i-a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii învăţători, pe alţii păstori şi învăţători" (Efeseni 6, lî).

Sfântul Apostol Pavel prezintă importanţa practică a vestirii cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, îndemn şi mângâiere" (1 Cor. 14,3). Reţinem faptul că în V. T. proorocii erau predicatorii cuvântului divin iar apostolii, în N.T., respectau porunca Mântuitorului Hristos de a propovădui, încât grija, asistenţei sociale au încredinţat-o celor şapte diaconi iar ei s-au dedicat întru totul slujbei Cuvântului" (1 Cor. 1,17; Marcu 16,20 ; Fapte 6 ).

Canonul 58 al sfinţilor apostoli spune: „Episcopul sau preotul nepurtând grijă de cler sau de popor şi neînvăţând-i buna cinstire de Dumnezeu sâ se afurisească (să se oprească de la cele sfinte: afereo, ein= a lua de la ei, a înlătura, a suprima, a desfiinţa; iar dacă stăruie în ne- purtarea de grijă şi lenevire, să se caterisească (katereo, ein = a da jos, a doborî, a răsturna).

Clericii au datoria de a fi purtătorii de grijă pentru mântuire sufletelor „prin cuvânt şi învăţătură"(l Timotei Vt17), fiindcă Dumnezeu va cere sufletul credincioşilor din mâna lor. în V.T, la lezechil cap. III v. 17 scrie: ,J?iid omului! Iată te-am pus străjer casei lui Israel, vei asculta deci cuvântul ce-mi va ieşi din gura şi-l vei vesti ca din partea mea ".

Canonul al IX-lea al Sinodului trulan de la Constantinopol din anul 691, porunceşte mai marilor Bisericii să predice în toate zilele, dar mai ales duminica, însă îi şi povăţuieşte, după Sfânta Scriptură şi după rânduiala Sfinţilor părinţi. Sf. loan Gură de Aur, în tratatul său Despre preoţie afirmă: „ Cuvântul lui Dumnezeu este instrument, hrană, însuşirea cea mai aleasă a aerului; el este în loc de doctorie, în loc de foc, în !oc de fier... cu aceasta noi deşteptăm sufletul adormit, alinăm pe cel tulburat, tăiem cele de prisos, întregim cele ce lipsesc şi facem toate celelalte care îndeplinesc mântuirea sufletului".

Să nu uităm că Domnului lisus Hristos aseamănă cuvântul dumnezeiesc cu pâinea care se pogoară din cer (loan 6, 32), pe care cine o mănâncă nu mai flămânzeşte. Iisus Hristos porunceşte apostolilor şi tuturor urmaşilor (preoţilor) lor să hrănească pe credincioşi cu cuvântul lui Dumnezeu: „Daţi-le voi să mănânce" (Matei 16,16), fiindcă nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".

Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de preot întreţine viaţa spirituală a credincioşilor.Calităţile predicatoruluiPe lângă calităţile intelectuale, religioase şi morale se impun şi cele fizice: sănătate trupească, fără

defecte izbitoare şi un exterior plăcut dar pătruns de modestie cu simţuri sănătoase şi voce plăcută totdeauna cu dragoste faţă de tema tratată şi faţă de credincioşi.

OMiLETICA PRACTICĂ

Omiletica practică sau specială cuprinde trei părţi: L Felurile predicilor în general, după formă, după conţinut şi după scop. II. Alcătuirea predicii şi părţile ei componente şi III. Rostirea predicii în faţa credincioşilor. In general clasificarea predicilor se face după structura interioară a lor.

I. Felurile predicilor, după formă, după conţinut şi după scop le putem grupa în patru categorii: 1. Omilii, 2. Predici propriu-zise, 3. Pareneze şi 4. Conferinţe religioase.

1. OMILIAOmilia, este de două feluri: omilia mică(analitică) sau exegetică şi omilia mare (sintetică) sau

tematică.

2

Omilia mică este numită şi exegetică pentru că explică pericopele Sfintei Scripturi, verset cu verset şi scoate la lumină învăţăturile dogmatice, morale, culturale, sociale, istorice şi redă toată bogăţia de învăţături divine. Preotul are datoria sacră de a explica Sfânta Scriptură după învăţătura Bisericii iar prin omilie este ferit de păcatul de „a se predica pe sine" prezentând o cuvântare sacră care mai poartă numele şi de omilie analitică în care are în vedere întreaga pericopă scripturisticâ, denumire dată din limba greacă: analio= a dezlega, a desface (o ţesătură, un text).

Omilia mare sau tematică este numită şi omilie sintetică, denumire tot de origine greacă: sintitimi= a alcătui, a pune la un loc, a concentra) tratează a o singură temă doctrinalâ sau morală, aleasă din pericopă scripturisticâ şi formulată scurt şi clar, uşor de ţinut minte de credincioşi. Această temă preotul o ia din pericopă evanghelică sau apostolică a zilei respective.

Tot aici se poate încadra şi un alt gen de omilie mare numită omilia catehetică în care preotul tratează un adevăr dogmatic, precis formulat în Simbolul de credinţă şi cuprins în pericopă evanghelică sau apostolică citită în duminica respectivă. Omilii catehetice deosebite ne-au rămas de la Sfântul Chirii al Ierusalimului şi Niceta de Remesiana. La fel ca toate omiliile şi omilia catehetică este o lucrare pastorală oratorică ce se încadrează în cultul divin a! Bisericii prin care preotul învaţă pe credincioşi adevărurile doctrinaie elementare spre a-i întări în credinţa ortodoxă şi a-i feri de rătăciri.

Reamintim că omilie înseamnă convorbirea slujitorilor Bisericii cu mulţimea credincioşilor, iar din punct de vedere istoric omilia rămâne mama predicii creştine creată de Iisus Hristos. Sf. Evanghelist Luca scrie că Mântuitorul „învăţa în sinagogile iudeilor fiind slăvit de toţi", în Nazaret, tot în sinagogă a explicat Iisus pericopă scripturisticâ despre venirea Sa pe pământ, din Isaia, cap. XLII,7, făcând deci omilie (vezi Luca 4, 14-24). După acest model divin de omilie, exegetică şi tematică şi Sfinţii apostoli şi Sfinţii Părinţi au promovat acest gen de predică ce devine forma clasică de a învăţa pe alţit cuvântul lui Dumnezeu.

Exemple de omiliiParabola talanţilor (Matei XIV, 13-20) din Duminica a XVI-a după Rusalii oferă preotului-

predicator posibilitatea sa întocmească cele trei feluri de omilii. Parabola se referă la împărăţia lui Dumnezeu, în care Domnul Iisus Hristos, prezintă îndatorirea supuşilor lui Dumnezeu, adică a credincioşilor de a munci stăruitor toată viaţa având în vedere mântuirea sufletului şi dobândirea vieţii viitoare, muncă cu roadele ei ce oferă şi fericirea vremelnică aici pe pământ.a) Preotul-predicator are posibilitatea (la Sf. Liturghie) din această parabolă să prezinte ascultătorilor o omilie exegetică. După citirea textului ei va arăta înţelesul celor zece părţi din care se compune parabola: 1. Omul care a plecat departe, 2. slugile Sale, 3. talanţii împărţiţi, 4. timpul cât a stat departe Omul, 5. venirea Domnului slugilor, 6. sluga care a primit cinci talanii, 7. sluga care a primit doi talanţi, 8. sluga care a primit numai un tanat, 9. luarea talantului de la această slugă, 10. aruncarea slugii leneşe în întunericul cel mai dinafară. După explicarea fiecărei părţi a parabolei preotul-predicator va concluziona: credinciosul are datoria de a păstra, practica şi înmulţi darurile primite de la Dumnezeu pentru a dobândi fericirea veşnică şi vremelnică.

A. A doua posibilitate este o omilie tematică pentru care preotul-predicator va anunţa tema predicii: învăţătura despre muncă.

B. A treia posibilitate pentru preotul-predicator este să facă o omilie catehetică în care va trata tema: Despre Judecata obştească. Pentru o mai bună prezentare preotul-predicator va vorbi pe scurt şi despre alte parabole care prezintă această temă: Parabola neghinelor (Matei 13, 24-30); Parabola pomului bun şi a pomului rău (Matei 7, 15-19; Parabola smochinului neroditor (Luca 13, 6-9); Parabola celor zece fecioare (matei 25, 1-30. La momentul oportun preotul-predicator va trece la învăţătura directă despre Judecata obştească (Matei 25, 31-46) şi va sintetiza această învăţătură prin cuvintele din Crez, art.VII: „Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii a Cărui împărăţie nu va avea sfârşii".

Amintim faptul că preotul paroh are posibilitatea să ţină omilii catehetice şi după slujba Vecerniei de sâmbătă şi duminică seara.

2. Predica propriu-zisă (sintetică)-*^

Predica propriu-zisă este cuvântarea bisericească ţinută de preotul-predicator în cadrul cultului divin public ce tratează o unică învăţătură, o singură temă pe care se pune accentul.

3

După conţinut predicile se pot clasifica în: 1. Predici biblice, 2. Predici dogmatice, 3. Predici morale, 4. Predici liturgice şi 5. Predici istorice. Orice tip de predică va rosti preotul paroh trebuie să cuprindă întreitul scop; luminarea minţii, mişcarea inimii şi determinarea voinţei credincioşilor spre săvârşirea virtuţilor creştine.

B. Predica biblică, conţine învăţături din Sfânta Scriptură transmise credincioşilor în mod continuu în omilii exegetice sau în cicluri de predici. Explicarea Scripturilor este o practică atât de veche ca şi cultul creştin cu temei scripturistic. La Sf. Evanghelist Luca aflăm scris că Domnul Iisus Hristos se arată ucenicilor Luca şi Cleopa în Duminica învierii, când ei mergeau de la ierusalim la Emaus: ,J$i începând de la Moise şi de la toţi profeţii le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, locurile despre El... Iar ei şi-au spus unul altuia: Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scriptrurile ?"(Luca 24, 27, 32)

Sf. Pavel îndeamnă pe tesaloniceni să citească epistola sa: „Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul, ca să cititi scrisoarea aceasta tuturor sfintilor(creştinilor) frati"(l Tes. 5,27).

Sf. Iustin Martirul şi Filozoful în secolul II scrie în Apologia I-a că la slujba Sf. Liturghii se făceau lecturi din V.T., (Psalmi şi Profeţi) precum şi din N.T., Evanghelii şi Epistole făcute de lector sau anagnost iar apoi urma o omilie rostită de episcop care conţinea un îndemn la respectarea învăţăturilor. Există multe dovezi ca Sfinţii părinţi explicau continuu cărţile Sfintei Scripturi la slujbele din Biserică.

De reţinut faptul că aceste predici se pot ţine Ia toate slujbele divine şi impun preotului-predicator pregătire temeinică, precum toate tipurile de predici.

B. Predica dogmatică, are ca temă un adevăr dogmatic, adică o învăţătură neschimbabilă cuprinsă în Sf. Scriptură sau Sf. Tradiţie susţinută de preotul paroh cu scopul de a întări credincioşii în credinţă ortodoxă în aşa fel încât să nu accepte alte credinţe atunci când ajung în diferite grupuri neoprotestante. Sf. Apostol Petru porunceşte în acest sens atât credinciosului cât şi preotului: „...să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, însă cu blândeţe şi cu frică şi cu bună credinţă, având cuget curat, ca tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastrăcea bună în Hristos "(1 Petru 3, 15-16).

Predicile dogmatice le rosteşte preotul paroh mai ales la Praznicele împărăteşti, la Sărbătorile sfinţilor şi la Sf. Liturghie, duminica. Se va insista în tratare asupra adevărului de credinţă cu explicaţiile de rigoare şi atenţie să nu transforme predica în cateheză.

Exemplu de predică dogmatică.Despre Pogorârea Duhului Sfânt (Fapte cap,2).Idei principale, dogmatice şi morale.Textul acestei pericope ne arată clar că Sf. Duh s-a pogorât, în ziua Cincizecimii numai aspra

Apostolilor, nu şi aspra altora care erau probabil prezenţi acolo. Această dovedeşte că numai apostolilor şi urmaşilor lor direcţi, episcopi, preoţi şi diaconi, li s-a dat puterea de a învăţa, a conduce şi a sfinţi în Biserică sub directa îndrumare a Duhului Sfânt (Fapte 2,4).

B. Harul Duhului Sfânt îl primesc prin Taina hirotoniei numai episcopii, preoţii şi diaconii pentru a îndeplini cele trei slujiri,

B. Ceilalţi credincioşi din Biserică primesc Darul Sf. Duh prin cele şapte Taine, săvârşite de preoţii Bisericii.

B. Prezenţa „tuturor neamurilor de sub cer" (v.5) Ia Ierusalim, în ziua Cincizecimii, ascultând şi înţelegând aceeaşi vorbire oferă o pildă de unitate între toţi creştinii de pe pământ sub pronia Sf. Duh care veghează şi azi asupra Bisericii. Creştinii de pe tot pământul au aceeaşi „limbă", a credinţei şi a dragostei frăţeşti, care a stat la baza întemeierii Bisericii creştine în ziua Cincizecimii.

B. Predica morală tratează adevărurile de morală creştină cu scopul de a detennina voinţa credincioşilor, spre practicarea virtuţilor. Aceste predici au o parte teoretică ce tratează unul din adevărurile din Morala creştină generală sau specială şi o parte practică, mai dezvoltată decât în predicile dogmatice, cu îndrumări pentru viaţa creştinului care trebuie să se conducă după poruncile dumnezeieşti şi bisericeşti.

Exemplu de predică moralăTema: Datoria de a iubi pe aproapele, din „Parabola samarineanului milostiv" (Luca 10,25-37),

Duminica a 25-a după Rusalii.Idei pentru alcătuirea predicii: A. 1. Datoria credinciosului de a cunoaşte poruncile lui Dumnezeu;

2. Combaterea păcatului de a ispiti pe Dumnezeu, păcat săvârşit de învăţătorul de lege. (v.25). 3. Porunca

4

divină: iubirea faţă de aproapele. 4. Aproapele este orice om pentru că toţi oamenii sunt făptura lui Dumnezeu. B. 1.Practic, împlinirea acestei porunci constă în datoriile faţă de viaţa trupească a aproapelui precum şi faţă de sufletul lui; 2. Frumuseţea vieţii omeneşti realizată prin împlinirea poruncii divine , de iubire a aproapelui. 3. Răsplata dumnezeiască pentru împlinirea acestei porunci (Matei 5,7). La întocmirea predicilor morale, pe lângă Sfânta Scriptură se va fo9Iosi cartea intitulată Jnvăţătura de credinţă creştină ortodoxă", Editată de Sfântul Sinod.

B. Predica liturgică cuprinde explicarea serviciului divin public al Bisericii ortodoxe sub formă de omilii cu scopul de a transmite creştinilor cunoştinţe pentru înţelegerea cultului în vederea participării la serviciile religioase.

Predicile liturgice contribuie Ia educarea religioasă a creştinilor şi cuprind în general trei teme: 1. Predici despre locurile sfinte în care preotul-predicator va vorbi despre biserică, ca locaş de cult divin public, despre paraclise, capele, clopote, cimitire, cruci de obşte ş.a.m.d. 2. Predici liturgice despre perioadele şi momentele sfinte: sărbătorile bisericeşti, despre posturi şi importanţa lor; 3. Predici despre slujbele liturgice: Sf. Liturghie, Sf. Taine; Ierurgiile Bisericii Ortodoxe, cele şapte laude, acatiste, paraclise, despre icoane etc.

Predica liturgică are o parte teoretică şi o parte practică. Pe lângă Sf. Scriptură la întocmirea de predici avem nevoie de cărţile de cult, învăţătura de credinţă a Bisericii ortodoxe, manuale de Liturgică generală şi specială şi alte cărţi de cuvântări.

Exemplu de predică liturgică:Tema: „Biserica locaş de închinare": A. 1. Denumirea locaşului de închinare, în V.T. şi în N.T. (Ieşire 25,8; Matei 12, 4; 13); 2. Atitudinea Mântuitorului faţa de locaşul de închinare (Luca 2, 49; Ioan 2,16); 3. Forma în care sunt zidite bisericile; 4. împărţirea bisericii şi simbolismul părţilor, B. I. îndatorirea de a nu ne îndepărta de biserică, şi a respectaporunca Mântuitorului: ,J)e Ierusalim să nu va depărtaţf\¥a.pte 1,4). 2. Datoria de a iubi biserica şi a ne împărtăşi de darurile ce vin de la Sf. Altar prin slujitorii ei. (cf. Ps. 83,11)

5. Predica istorică prezintă momente importante din viaţa Bisericii creştine ca de ex.: întemeierea Bisericii creştine; Viaţa primilor creştini; Persecuţiile, Lupta Bisericii cu ereziile. Viaţa Sfinţilor, Sfinţii Români etc. Aceste predici cuprind şi ele două părţi: una teoretică ce prezintă faptele istorice propriu-zise, şi alta morală, parenetică. Se poate începe predica fie cu partea istorică fie cu partea morală.

Exemplu de predică istoricăTema: „Despre Sfântul Ierarh Nicolae"; textul Sf, Scripturi: „Să-i slujim (lui Dumnezeu) în

sfinţenie şi în dreptate, în toate zileie vieţii noastre" (Luca 1, 75). A. 1. Scopul rânduit de Dumnezeu pentru creştini, aleşii Săi, este ca „în toate zilele vieţii lor" să trăiască în sfinţenie şi în dreptate. 2. Prin sfinţenie înţelegem comuniunea cu Dumnezeu, iar prin dreptate relaţia frăţească cu aproapele nostru. Ambele valori morale: sfinţenia şi dreptatea alcătuiesc cununa virtuţilor creştine. 3. Sf. Nicolae în toate zileie vieţii sale s-a arătat înzestrat cu aceste două virtuţi prin care a devenit bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. 4. O scurtă schiţă biografică din care să rezulte puterea credinţei, participarea ia Sinodul I. Ec. şi filantropia Iui. B. 1. Să luăm aminte la credinţa lui; blândeţea; lupta împotriva patimilor, smerenia şi devotamentul pentru popor. 2. Sfinţenia şi-a dobândit-o prin jertfa. 3. Slăvirea lui ca erou ai virtuţilor creştine (Icosul) şi rugăciunea către ei ca mijlocitor către Dumnezeu pentru creştini.

In concluzie amintim faptul că scopul predicii este: de a învăţa, a mişca inima şi a determina voinţa pentru practicarea virtuţilor. Se pot distinge: a) predici didactice care transmk cunoştinţe teoretice; b) predici ocazionale (parenetice) şi c) predici panegirice(pnn care se preamăreşte un praznic împărătesc, a Maicii Domnului sau a unor sfinţi).

6. Predica ocazională sau de circumstanţă (Pareneza)Numele acestor predici este dat de termenul grecesc parenesis care înseamnă: sfătuire, îndemn

(latineşte exhortaţio) lămurire, certare, mustrare.Pareneza este o cuvântare bisericească scurtă, vioaie şi mişcătoare pe care o rosteşte preotul paroh

la toate împrejurările în care oficiază servicii religioase, fie în biserică fie în arealul parohiei la cererea credincioşilor, în care se expun învăţăturile religiei şi moralei creştine, adecvate momentului respectiv. în retorica laică o asemenea cuvântare este numită alocuţiime (alloquor=adresez cuvântul către cineva, vorbesc cuiva).

5

Scopul acestui gen de predică este susţinerea şi întărirea vieţii religios-morale a creştinilor în toate împrejurările, fie de bucurie sau de întristare a lor, momente în care preotul trebuie să vorbească şi să-şi dovedească zelul pastoral şi vrednicia de propovăduitor al învăţăturii Domnului „ostenindu-se cu cuvântul şi învăţătura" (I Tim., 5,17). Astfel de momente sunt: instalarea preotului în parohie, vizita episcopului, punerea pietrei de temelie a bisericii, sfinţirea bisericii, a clopotelor, a icoanelor, a troiţei sau a crucilor de obşte, a unui cimitir, la Botez, Cununie, înmormântare, la sărbători naţionale sau alte momente din viaţa socială.

Pentru alcătuirea şi susţinerea unei pareneze se indică următoarele momente". 1. Textul Sfintei Scripturi, care va conţine învăţătura religioasă sau morală, rostit cu dicţie şi solemnitate, deoarece în jurul lui se va concentra pareneza. 2. Modul de adresare rostit cu mare atenţie. 3. Introducerea va cuprinde însemnătatea momentului pentru care s-a oficiat serviciul religios. 4. Tema, asupra căreia va insista preotul-predicator în câteva minute. 5, Tratarea, va explica scurt, precis şi clar învăţătura anunţată şi 6. încheierea, în care se fac îndemnuri şi sfaturi adecvate serviciului religios oficiat.

Temei pentru pareneze avem în N.T. precum şi la Sfinţii părinţi: Sf Vasile cel Mare, Sf. Ciprian, Sf. Grigorie Teologul, Sf. loan Gură de Aur.

Cele mai frecvente pareneze sunt: Necrologul şi Panegiricul.

a) NecrologulTermenul necrolog este de origine greacă şi este alcătuit din două cuvinte: «ecros=mort şi

logos=cuvânt, predică, învăţătură. Predica rostită de preot într-un stil sobru şi mângâietor, Ia creştinii care au trecut la cele veşnice, se numeşte necrolog.

în necrolog se cuprind două grupe de idei: idei parenetice care expun o idee morală sau doctrinală creştină pentru a întări sufletele şi a mângâia pe cei ce au pierdut fiinţa lor dragă, iar în partea panegirică se prezintă faptele şi calităţile celui decedat. în predica de Ia înmormântare preotul paroh trebuie să fie atent să nu exagereze preamărind virtuţile creştine sau sociale şi nici să arte indiferenţă sau nerecunoştinţa faţă de meritele şi calităţile celui decedat.

Sunt nenumărate teme pentru a predica la înmormântare cu temei în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie. La înmormântare preotul are ocazia să vestească cuvântul lui Dumnezeu la mulţi creştini şi ia un auditoriu foarte diversificat.

Bibliografie pentru necrolog în studiul intitulat: Cuvântarea funebră, evoluţie şi impact, în voi. „Căzut-acununa capului nostru..." de Prot. Ioan Lupaş,, ediţia a Il-a, îngrijită şi editată de Pr, Dr. Dorel Man, Editura Renaşterea, Cluj Napoca 2006. pag.

b)Panegiricul, cuvânt de origine greacă: panighiris, înseamnă: adunare a întregului popor, pentru o comemorare festivă, reuniune pentru o sărbătoare solemnă. Cuvântul e compus: pan+ agora= întreaga adunare a poporului la locul public ţi înseamnă: veselie, bucurie, petrecere, recreaţie, sărbătoare.

Ca gen de predică panegiricul este cuvântarea bisericească în care se face preaslâvirea unui adevăr de credinţă cum este: Sf. Treime, Naşterea, învierea Domnului, înălţarea, Adormirea Maicii Domnului, devenind un cuvânt de laudă care se ţine de regulă în biserică la praznicile împărăteşti. Panegiricile sunt întâlnite atât în Sf. Scriptură cât şi în Sf. Tradiţie.

7. Conferinţa religioasă Cuvântările religioase mai dezvoltate, cu un conţinut teologic bogat şi la un nivel înalt ce tratează amănunţit o temă dogmatică, morală, liturgică, istorică în faţa unui auditoriu cu o cultură intelectuală mai mare se numesc conferinţe sau disertaţii religioase. Noţiunea aceasta este nouă şi aparţine timpurilor moderne dar este tot atât de veche cât religia creştină. Epistolele Sf. Ap, Pavel şi alte scrieri din Scriptură sunt adevărate tratate sau conferinţe religiose. De asemenea la Sf. Părinţi întâlnim o serie de conferinţe religioase începând cu perioada apologeţilor creştini (sec.II-HI).

Părintele conferinţelor religioase în înţelesul lor de azi este recunoscut arhiepiscopul Parisului De Frayssinous, (1765-1841) iar în răsărit amintim pe Ilie Miniat, Nichifor Teotoche, Antim Ivireanui, Neofit Scriban, Andrei Şaguna şi alţii. Conferinţele religioase au luat o mare extindere odată cu Mişcarea ecumenică şi întâlnirile interconfesionale dintre creştini.

6

8. Alte cuvântări bisericeşti ocazionale1. La instalarea preotului în parohieMomentul instalării determină, după Săvârşirea Sf. Liturghii, ţinerea de cuvântări speciale de către:

delegatul episcopului cât şi de preotul nou numit sau transferat în parohie. Noul preot în cuvântarea sa trebuie să deschidă cuvântarea cu text scripturistic sau din Sf. părinţi, adecvat momentului respectiv.

Este indicat să se ţină cont de câteva idei în ace4ste cuvântări de instalare de către noul preot; a) Mulţumire şi slavă Iui Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit a fi numit „trimisul lui Dumnezeu (cf. Matei 10,1 şi Lc.10,1), apoi părinţilor trupeşti, profesorilor, episcopului,protoiereuiui, preotului care a administrat parohia dacă a fost vacantă; b) Se va arăta înţelesul Tainei preoţiei în cele trei slujiri: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare (Mt.28,19-20) în mijlocul păstoriţilor, cunoaşterea lor prin toate lucrările pastorale şi c) Mulţumire adresată tuturor celor prezenţi la acel eveniment solemn pastoral. Pentru reuşita acestei cuvântări este bine ca noul preot să se consulte cu protopopul tocului sau cu un preot cu tact pastoral deosebit, iar cuvântarea să o rostească liber.A. La vizita episcopului în parohie, preotul paroh are datoria să-1 primească indiferent dacă este anunţată sau nu această cercetare pastorală din partea Episcopiei. Preotul va face pe scurt în cuvântarea sa o dare de seamă nu numai administrativa ci mai ales pastoral- duhovnicească. La fel şi aici se poate începe cuvântare de primire cu un text biblic: ,JSine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului ! Osana întru cei de sus " (matei 21,9), sau din învăţătura Sf. părinţi.

B.La sfinţirea bisericii.9Alte predici ocazionale: la botez, la cununie, predica patriotică (la o sărbătoare naţională), la

alte evenimente deosebite din viaţa socială

PLANUL PREDICIICele şapte momente logico-psihologice ale unui plan de predică sunt: 1. Textul; 2 Modul de

adresare; 3. Introducerea sau exordiul (exordium-ii-început); 4. Anunţarea temei; 5. împărţirea temei; 6. Tratarea temei şi 7. încheierea.

B. Textul care se aşeză la începutul predicii va fi întotdeauna în concordanţă cu tema de tratat şi cu materialul de idei şi fapte ce urmează să fie prezentate. Tema de tratat ne este oferită de Calendarul bisericesc care specifică Apostolul şi Evanghelia duminicii respective. Preotul are libertatea să-şi aleagă şi să trateze orice temă dogmatică, morală sau istorică dar cu mare atenţie pentru ca acea temă să fie de folos pentru credincioşii care o ascultă. Astăzi nu se mai practică textul biblic integrai, ci doar un verset din pericopa evanghelică care se aşează la începutul predicii şi poartă numele de text biblic. Se poate folosi ca text începător şi din operele Sf. părinţi, din Sf Liturghie, din cântările bisericeşti, din troparele sfinţilor, ţinând cont de felul sărbătorii.

întrebuinţarea textului este o datină veche dar foarte necesară, pentru că, fiind rostit chiar la începutul predicii, creştinii prevăd tema, tratarea şi actualitatea ei. Prin această frază sau propoziţie scripturistică preotul predicator îşi ridică autoritatea in faţa credincioşilor, iar înainte de rostirea lui va face semnul Sf. Cruci, urmat de credincioşii care îl ascultă. Prin acestea preotul se distinge de alţi vorbitori laici, dovedind că este un trimis şi slujitor al lui Dumnezeu.

Textul biblic va cuprinde în sine tema şi va fi o călăuză pentru preot pe tot parcursul predicii în jurul căruia îşi va grupa ideile principale ale cuvântării. Textul biblic nu este permis să rămână doar un ornament al predicii, el va fi clar rostit şi înţeles de creştini la prima auzire. Se pot folosi texte biblice şi din V. T. atât la începutul predicii cât şi pe parcursul ei.

B. Modul de adresare este necesar, fiindcă prin el, preotul îşi arată calitatea de păstor şi învăţător şi va fi totdeauna bisericesc şi tradiţional, iar nu laic; formula scurtă, cuviincioasă, rostită cu demnitate, nu cu mândrie sau cu umilinţă. Cele mai frecvente formule de adresare în predică sunt: Iubiţi credincioşi î, Fraţilor !, Dreptcredincioşi creştini ! Fiilor !. Iisus Hristos a folosit cuvântul de adresare: Fiule ! şi Fiică !; Apostolii : Fraţilor !; Sfinţii părinţi foloseau formula: Preaiubiţii mei fraţi ! (părinţii greci ziceau: agapiti adelfi. Formula de adresare se mai poate repeta şi în cursul predicii dar fără să se abuzeze de ea.

B. Introducerea este strâns legată de tema predicii şi face pregătirea credincioşilor pentru a asculta tratarea. Introducerea prezintă scopul cuvântării şi ciclul de cuvântări în care se încadrează tema respectivă, precum şi raţiunea pentru care preotul şi-a ales tema respectivă. O bună introducere sporeşte dispoziţia sufletească a credincioşilor de a asculta cu atenţie predica. Introducerea este de mai multe feluri, după scopul urmărit în cuvântare, după natura

7

temei de tratat, după starea sufletească a ascultătorilor şi după împrejurările istorice în care se rosteşte cuvântarea.

Felurile introducerii sunt: 1. Introducere simplă; 2. Introducerea insinuantă; 3. Introducere măreaţă (solemnă, pompoasă; 4. Introducere vehementă). Toate aceste genuri de introduceri se află în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

Caracteristicile introducerii la o predică sunt: 1 .Să fíe specifică numai cuvântării respective. 2. Să conducă numai la tratarea cuvântării şi 3. Să fíe dimensionată corespunzător In raport cu extinderea predicii.

B.Anunţarea temei predicii este absolut necesară, pentru ca ascultătorii să urmărească tema, să ţină minte despre ce s-a vorbit şi după terminarea cuvântării. Ca formă gramaticală, anunţarea este indicat să fíe o propoziţie afirmativă.

B. împărţirea temei este binevenită pentru o mai bună înţelegere şi randament al predicii, dar nu absolut necesară în orice timp şi în orice predică.

B. Tratarea este corpul cuvântării de orice gen şi cea mai importantă parte în care cuprinde ideile, dovezile şi hrana sufletească pentru ascultătorii şi se adresează în mod special minţii. Tratarea are următoarele momente logico-psihologice: explicaţia, istorisirea, argumentarea şi apărarea dreptei credinţe, digresiuni, tranziţiile şi recapitularea. Amintim faptul că aceste părţi nu sunt absolut necesare şi obligatoriii pentru orice cuvântare bisericească.

B. încheierea este partea finală a predicii şi poate fi numită, concluzie, epilog, sau peroraţie. Predica patristică şi predica modernă dau o mare importanţă felului de încheiere a unei cuvântări care aduce reuşita prin mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei spre practicarea virtuţilor şi a învăţăturilor predicate.

într-o încheiere a unei predici trebuie să se distingă două momente: a) un rezumat într- o formă nouă şi mai convingător cu ideile principale ale cuvântării şi b) trezirea şi dezvoltarea sentimentelor ascultătorilor pentru acceptarea şi înfăptuirea ideilor din predică.

In încheierea cuvântării preotul-predicator trebuie să vorbească cu patos. Cuvântul este de origine greacă patos şi înseamnă pasiune, în retorică vorbirea patetică înseamnă: vorbire emoţionantă, mişcătoare, răscolitoare de sentimente. La sfârşitul încheierii se poate face o invocaţie prin care este rugat bunul Dumnezeu, ca cele rostite şi cele ascultate de credincioşi să dea roade însutite în suflete şi în viaţa creştină.

în concluzie, cunoaşterea amănunţită a elementelor componente ale predicii este o datorie pastorală şi morală de prim ordin a preotului paroh. Pentru a deveni un bun orator sacru, preotul trebuie să depună muncă personală, să-şi impună o autoperfecţionare oratorică prin: studiu zilnic, rugăciune şi meditaţie, apoi exerciţii permanente de predică, în toate împrejurările în care îşi desfăşoară activitatea pastorală.

Rostirea predicilor în faţa credincioşilorB. Stilul predicii. Este foarte important cum să ne exprimăm cugetările şi sentimentele prin

cuvinte. Elocuţia (latineşte elocutio, greceşte frasis) înseamnă exprimare, fel de exprimare sau stil.Stilul (latineşte, stylus, greceşte stilos - coloană, columnă, condei, limbaj) este totalitatea

mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor, pentru a-şi exprima gândirea şi simţirea sa. Stilul diferă de la om la om şi el oglindeşte capacitatea sa de gândire şi simţire, darul său natural de a scrie, munca şi stăruinţa sa personală, temperamentul său etc. Stilul predicii este de trei feluri: a) stilul gramatical, b) stilul literar sau figurat sau stil poetic şi c) stilul bisericesc, propriu cuvântărilor bisericeşti de orice gen care este o sinteză a celor două stiluri.

B. Acţiunea, cuvânt de origine latină: actio care înseamnă faptă, act. în domeniul omileticii, acţiunea înseamnă totalitatea mijloacelor şi procedeelor pe care le foloseşte oratorul pentru a reda ascultătorilor ceea ce a gândit şi a scris: memoria, pronunţarea, vocea, gesturile, expresia feţei, mâinile, ţinuta corpului şi ţinuta vestimentară.C. 3. Comunicarea cu ascultătorii cuprinde virtuţile preotului predicator, de a se face una cu ei, de a gândi, simţi şi voi la fel întru Iisus Hristos.D. Sf. Apostol Pavel poruncea episcopului Timotei şi porunceşte şi preoţilor de azi,străduinţa neclintită în predicarea cuvântului lui Dumnezeu: JVPropovăduieşte cuvântul. stâruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură" iar Dumnezeu spune profetului Isaia(58,l) "Strigă din toate puterile şi nu te opri..."!

8

E. Bibliografie: Omiletica, de Preot Nicolae Petrescu, Editura I.B.M.BOR, Bucureşti, 1977 Tudor Popescu, Predica o mărturisire a preotului, G.B.1954, nr. 11-12, p.643-649 Duţu Constantin, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi, în O, 1992, nr. 1-2, nr. 34; 1993, nr.1-2.F. Nicolae Dură Omilia biblică şi actualitatea ei, înS. T.19..., nr, 1-2G. Burcă Gheorghe, Predica liturgică, MMS 1973, nr. 9-10 şi 1971 nr. 5-6 cu studiul; Importanţa cunoaşterii manifestărilor sufleteşti ale credincioşilor pentru predicator. Drăgulin Gheorghe, Propovăduirea cuvântului şi cultul în BOR, în S.T. nr. 3-4, 199.... D. Beîu, Cu privire la necrolog, în M.A., 1965, nr.4-6, p.348-370 Gordon Vasile, Importanţa necrologului înpastoraţie, R.T. 1988, nr. 2-3, p.l 03-131. Petrica Vasile, Câteva îndrumări pastorale pentru preoţii începători; în M.B.,1974, nr.4- Toader loan, Metode noi în practica omiletica, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997H. întocmit: Dorel Man

9