Cuprins

1. Destinul

2. Maestrul chinez

3. Psune-mi ce-mi dai ca să-ţi spun

ce primeşti

4. Povestea unui măgar

5. Dragostea şi sărăcia

6. Fii deasupra destinului tău

7. Povestea mărului

8. Cel mai bun drum din viaţă

9. Povestea cutiei cu piersici

10. De ce plâng femeile

11. Sunt o ceşcuţă

12. Omul care nu credea în iubire

13. O poveste de drum

14. Grădinarul

15. Trei copaci bătrâni

16. Egoismul

17. Pe cine ar trebui sa crezi mai

mult

18. Ghinion, noroc, cine poate şti?

19. Vizitatorii şi elefantul

20. Povestea şoricelului

21. Alungarea stafiei

22. Secretul seminţei

23. Mullahul cel politicos

24. Partea întunecată a soarelui

25. Sarcofagul din sticlă

26. Cincizeci de ani de politeţe

27. Cuiburile murdare

28. Comoara cunoaşterii

29. Cioara şi papagalul

30. Nu totul dintr-o dată

31. Scufita verde

32. A 18-a cămilă

33. Prinţesa mlaştinilor

34. Misterul roşcovanei

35. Transformarea

36. Trandafirul cu spini

37. Rugăciunea potrivită

38. O grădină şi două lumi

39. Accidentul de schi

40. Cele trei porţi

41. Basmul din Carpaţi

42. Alege optimismul

43. Ce înseamnă „a dărui”

44. Clopoţeii de vânt

45. Opt minute

46. Povara cămilei

47. Puiul de urs

48. Regele african

49. Şoimul

50. Testul celor Trei

51. Trăieşte o singură zi odată

52. Viaţa ca o prăjitură

53. Vinul şi chitara

54. Viaţa după viaţă

55. Un câine deştept

56. Timpul şi Iubirea

57. Stele de mare

58. Secretul căsătoriei

59. Pune suflet în ce faci

60. Patru legi spirituale din India

61. Mama specială

62. Învăţătura din junglă

63. Cei doi şoimi

64. Ca şi în oglindă

65. Calul cu două capete

66. Vulturul şi găinile

67. Concentrarea

68. Povestea vasului crăpat

69. Acvila regală

70. Patul de lângă fereastră

71. Ucenicia lui Platon lângă Socrate

72. Fabula Gândiţilor

73. Povestea lucrurilor importante

74. A reason, a season, a lifetime

75. The Magus

76. Scoala

77. Un petic de hartie

78. Colierul albastru

79. Fericirea

80. A fi

81. Soricelul din borcanul cu

smantana

82. Alpinistul si franghia lui

83. Calatorul si filosoful

84. Printesa si copilul

85. Nimic nu exista

86. Nisip si piatra

87. Razbunare tarzie

88. Despre curajul de a risca o

incercare

89. Paharul cu lapte

Destinul

 

 

In timpul unei batalii memorabile, un general japonez a decis sa atace desi armata sa era mult depasita ca numar de adversari. Avea incredere ca va castiga, dar oamenii sai erau plini de indoieli. Pe drum spre batalie, generalul s-a oprit la un altar. Dupa ce s-a rugat impreuna cu oamenii sai, generalul s-a uitat la o moneda si a spus “Acum voi da cu banul. Daca iasa capul vom castiga. Daca iasa stema, vom pierde. Destinul ni se va arata.”

A dat cu banul si a urmarit moneda in timp ce cadea. A cazut capul. Soldatii ai fost atat de bucurosi si plini de incredere incat au atacat viguros inamicul si au iesit victoriosi. Dupa batalie un locotenent a spus generalului “Nimeni nu poate schimba destinul”.

“Asa este”, a spus generalul, aratand locotenentului moneda care era identica pe ambele parti.

Maestrul chinez

 

Un tinar luptator in vechea si indepartata China isi pierduse toata increderea in sine in urma incercarilor vieţii si a războaielor la care a participat. Era suparat tot timpul. Cind se afla in public avea manifestari arogante si era iute la minie chiar si in preajma prietenilor sai care incercau sa-l consoleze. O frica nemarturisita ii patrunsese in oase. Tot felul de intrebari despre viaţa si moarte il bintuiau. intr-una din acele zile negre din viaţa lui prietenii sai l-au indemnat sa mearga la un mare maestru care locuia in munti si sa ii puna lui acele intrebari la care ei nu-i puteau raspunde. Razboinicul a plecat. Cind a ajuns la coliba maestrului a vazut ca acesta era de fapt un batrinel uscativ si cu privirea blinda. Tinarul i-a spus pe un ton aspru:

Batrine ! Am auzit ca esti intelept si ai raspuns la orice intrebare. Vreau sa stiu care este diferenţa dintre iad si rai.Pe acelasi ton, maestrul i-a raspuns:

Ti-ai petrecut toata viata luptind. Esti prea prost ca sa faci diferenta dintre cele doua.

Iute la minie, razboinicul a scos sabia si invirtind-o prin aer s-a repezit catre batrinul care statea nemiscat. Lama taioasa s-a oprit la doua degete de gitul maestrului… Apoi s-a retras. Batrinul a ramas in continuare neclintit. Apoi a spus:

Asta este iadul !Luptatorul a facut ochii mari si cu voce tremurinda a zis: Ti-ai riscat viata ca sa-mi arati ce inseamna iadul…??? Erai la un pas de moarte si nici macar nu ai clipit…

Iar acesta este raiul, i-a raspuns maestrul.

Spune-mi ce dai ca sa-ti spun ce primesti

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul ii raspunse printr-o intrebare:- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?

- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo!- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:

- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:

- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am

parasit.- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu

repros:- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe

care ti-o adreseaza doua persoane?- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in

trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu,

oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei."

Povestea unui magar

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de

pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi.

Dragostea si saracia

 

 

In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie …Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa.

Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi!S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:- Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si i-a dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea.

Fii deasupra destinului tau

 

Povestea spune ca era odata o fata care, lovindu-se de greutatile vietii, a mers la tatal ei sa se planga ca nimic nu-i iesea asa cum isi doreste. Obosise sa lupte fara a obtine rezultatele pe care le astepta. Nu stia cum sa faca sa mearga mai departe in viata pentru ca se simtea epuizata. Avea impresia ca de cate ori rezolva o problema, aparea alta.

Tatal ei a ascultat-o atent si apoi a invitat-o sa pregateasca impreuna micul dejun. Ajunsi in bucatarie, el a luat trei oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand au inceput sa fiarba a pus intr-una morcovi, intr-una oua si in cea de a treia cafea.

Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna nici un cuvant. Doar ii suradea fetei lui. Ea astepta cu nerabdare, intrebandu-se ce voia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute tatal a stins focul, a pus ouale intr-un castron, morcovii intr-o farfurie si a turnat cafeaua intr-o ceasca.

Apoi a intrebat-o: “Draga mea, ce vezi aici?” “Oua, morcovi si cafea”, a raspuns ea.

Atunci a indemnat-o sa atinga morcovii. Ea ii atinse si observa ca erau moi. Apoi i-a cerut sa curete un ou de coaja si ea observa astfel ca oul era foarte tare. Apoi i-a spus sa guste din cafea. Curioasa, ea sorbi din lichidul parfumat apoi intreba: „Ce inseamna toate astea, tata?”

Atunci el i-a explicat ca toate cele trei elemente avusesera de infruntat aceeasi adversitate: apa fiarta. Doar ca au reactionat complet diferit: morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de sfaramat, ouale au devenit foarte tari, in schimb cafeaua a schimbat cu aroma ei apa.

“Cu care dintre acestea trei crezi ca te asemeni tu?”, isi intreba el fata. “Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? Esti ca un morcov aparent tare, dar cand durerea te atinge te inmoi si-ti pierzi puterea? Esti asemenea oului, care incepe cu o inima maleabila si un spirit fluid, dar dupa un eveniment nefericit devine dur si inflexibil? Pe dinafara ramai la fel, dar pe dinauntru ai inima amara? Sau esti ca un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care ii cauzeaza durerea. Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna aroma si savoare.”

POVESTEA MĂRULUI

fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el atare mult.Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:-Vino sa te joci cu mine!Baietelul ii raspunse:- Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!- Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:

-Vino sa te joci cu mine!- N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?- Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.- Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.- Vino a te joci cu mine, a spus el.- Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?- Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:”Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.- Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.- Nici trunchi sa te urci pe el.- Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.- Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting,a zis copacul cu lacrimi.- Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.- Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.

Cel mai bun drum din viata

martie 20, 2009 de relaxare

Era o data un conducator care credea ca daca are raspunsurile la trei intrebari, s-ar conduce pe el insusi pe cel mai bun drum din viata, indiferent de circumstanta. Cele trei intrebari erau: 

1.     Cand este cel mai bun moment pentru a face un lucru?2.     Cine sunt cei mai importanti oameni?3.     Care este cel mai important lucru?

 El a imprastiat cele trei intrebari prin intregul tinut asupra caruia domnea, cerandu-le oamenilor sa raspunda. Persoana ale carei raspunsuri l-ar fi multumit, urma sa primeasca o recompense generoasa. Intrucat niciunul dintre raspunsurile primite nu fusesera multumitoare, a plecat el insusi in cautarea lor. S-a hotarat sa vorbeasca cu un invatat batran care locuia sus pe varful unui munte. Cand imparatul a ajuns pe varful muntelui, i-a cerut invatatului sa ii raspunda la cele trei intrebari. Batranul lucra in gradina lui. L-a ascultat cu atentie si apoi s-a multumit sa continue sa sape fara a sufla vreun cuvant. Carmuitorul l-a privit pe batran si gandindu-se ca acesta trebuie sa fie foarte obosit i-a spus:  “Am sa continui eu sa sap pentru o bucata de vreme. Odihneste-te.” Si astfel carmuitorul a inceput sa sape in timp ce maestrul se odihnea. Dupa cateva ore, imparatul a lasat de-o parte cazmaua si i-a spus invatatului: “Daca nu vrei sa imi raspunzi la intrebari, atunci am sa plec.” Chiar atunci maestrul l-a intrebat: “Ai auzit ceva ?”, si s-a uitat spre padure. Deodata a iesit din padure, impiedicandu-se, un om care se tinea de stomac. Maestrul si conducatorul au alergat spre el si l-au vazut prabusindu-se la pamant. Au vazut ca avea camasa sfasiata si plina de sange din cauza unei taieturi profunde. Imparatul i-a curatat rana si si-a folosit propria camasa drept bandaj. Omul a deschis ochii si a intrebat daca ar putea bea ceva. Carmuitorul a alergat la cel mai apropiat rau si i-a adus omului niste apa. Acesta a baut-o insetat, apoi a cazut la loc si a adormit. Invatatul si imparatul  l-au dus pe om la coliba primului si l-au intins usor pe pat. De acum si carmuitorul era asa de extenuat ca a adormit si el. A doua zi dimineata, cand imparatul s-a trezit, omul ranit era aplecat deasupra lui si il privea cu insistenta. “Iarta-ma”, a spus el. Carmuitorul s-a ridicat in capul oaselor si a spus: “Sa te iert? Pentru ce sa te iert?” Omul i-a

replicat: “Nu ne-am intalnit niciodata, dar te-am considerat dusmanul meu. In ultimul razboi, mi-ai ucis fratele si ai confiscat averea familiei mele. Am fagaduit sa ma razbun in numele familiei. Am jurat ca te voi ucide. Ieri te asteptam in padure sa cobori de pe munte si sa ma pot in sfarsit razbuna. Asteptam de mult timp si cu toate astea tu nu mai coborai, asa ca am iesit din padure sa te caut. In schimb, m-au vazut garzile tale care vazand cine sunt, m-au atacat, ranindu-ma grav. Am reusit sa scap, dar daca tu nu ai fi avut grija de mine, as fi murit. Planul meu a fost sa te ucid, dar in schimb tu mi-ai salvat viata. Ma simt rusinat si foarte recunoscator. Te rog, ma vei ierta?” Carmuitorul era uimit. “E bine sa aud ca dusmania ta a luat sfarsit. Acum ca ti-am ascultat povestea si mi imi pare rau pentru durerea adusa familiei tale. Razboiul este oribil. Te iert si iti dau inapoi tinuturile. Hai sa fim prieteni de acum incolo.” Imparatul le-a ordonat garzilor sa il conduca pe om in siguranta acasa. Apoi i-a spus maestrului: “Trebuie sa plec. Voi cobori de pe munte si am sa continui sa caut raspunsurile la intrebarile mele. Poate intr-o zi le voi gasi. la revedere.” Invatatul a ras si i-a spus: “Majestatea Voastra, dar vi s-a raspuns la intrebari.” “Ce vrei sa spui?” a intrebat imparatul surprins. Maestrul i-a explicat: “ Daca nu m-ai fi ajutat sa muncesc in gradina ieri, nu ai fi intarziat si ai fi fost atacat in drum spre casa. Deci cel mai important moment pentru tine a fost cel pe care l-ai petrecut in gradina mea. Iar cea mai importanta persoana am fost eu, persoana cu care erai in acel moment, iar cel mai important lucru pentru tine a fost pur si simplu sa ma ajuti pe mine. Mai tarziu, cand a venit omul ranit, cel mai important moment a fost cel pe care l-ai petrecut pentru a-i ingriji rana, altfel ar fi murit, iar sansa iertarii si a prieteniei s-ar fi pierdut. El a fost cea mai importanta persoana in acel moment, iar cel mai important lucru de facut era sa ii ingrijesti rana. 

  Singurul moment important este cel prezent. Cea mai importanta persoana este intotdeauna persoana cu care te afli. Iar cel mai important lucru de facut este intotdeauna acela de a face fericita persoana de langa tine. Ce poate fi mai simplu sau mai important?”  Imparatul s-a inclinat respectuos si a plecat in pace. Parabola aceasta ne invata ca ceea ce ne reveleaza discernamantul si ne aduce iertarea este cautarea adevarului si raspunsurilor pline de compasiunea noastra in fata suferintei. Cum ne putem deschide inimile” Cum sa lasam in spate trecutul, sa traim in momentul prezent si sa o luam de la capat? Aceasta este insasi provocarea careia trebuie sa ii facem fata si este ceea ce avem de facut.

Povestea cutiei cu piersici

februarie 20, 2009 de relaxare

Povestea cutiei cu piersici Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de

saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare

persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa

puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu

numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent

cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o

puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la

inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in

memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii

adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau

ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe

ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la

inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa

lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte

repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o

poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine,

in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai

ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema

experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei

se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate

mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa

le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume

ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a

fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi,

atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte

persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l

facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare

favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele??

DE CE PLANG FEMEILE?

ianuarie 22, 2009 de relaxare

De ce plingi?- Pentru ca sint femeie ! – raspunde mamica.- Nu inteleg … – zice micutul.Mamica il imbratiseaza si spune :- Si n-ai sa intelegi niciodata …

Mai tirziu, copilul isi intreaba tatal :- De ce plinge mamica ?- Nu stiu nici eu ! Toate femeile pling fara motiv ! – a fost tot cei-a putut spune taticul.

Devenit adult, il intreaba pe Dumnezeu :- Doamne, de ce pling femeile asa de usor ?

– Cind am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita.I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili.

I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii.

Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii.I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragosteneconditionata, chiar si atunci cind ei o ranesc cumplit..I-am dat forta care-i permite sa continue, cind toata lumea abandoneaza

I-am dat forta de a-si suporta barbatul in caderile sale si de a-i ramine alaturi cu aceeasi tarie.

Si, in fine, i-am dat lacrimi sa plinga atunci cind simte nevoia.

Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei – locul unde se adaposteste dragostea.

Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima.

Sunt o Cescuta

ianuarie 8, 2009 de relaxare

Daca o sa iti placa sau nu aceasta povestioara nu vei mai bea niciodata ceai dintr-o cescuta fara sa te gandesti la aceasta.

O familie, a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.Amandorura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata o ceva atat de frumos.”In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai.Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar, si a spus cu blandete:“Inca nu!”Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita.”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit;”Inca nu.” M-a invartit,m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit

usa . “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si stiam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi reusi. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are

de gand sa-mi mai faca?”

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!

El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita dar daca te-as fi lasat singura te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata dar daca m-as fi oprit te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”

Omul care nu credea in iubire – o poveste veche

noiembrie 27, 2008 de relaxare

Exista odata, demult, demult, un om care nu credea in iubire. Acesta era un om obisnuit, la fel ca dumneavoastra si ca mine, dar ceea ce-l facea sa fie cu adevarat deosebit era felul sau unic de a gandi: el nu credea ca iubirea exista. Evident, a avut o sumedenie de experiente in incercarea de a gasi iubirea; mai mult, i-a observat si pe oamenii din jurul sau. Si-a petrecut o mare parte din viata cautand iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost ca aceasta nu exista.

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor ca iubirea nu este decat o inventie a poetilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face sa creada. El le spunea ca iubirea nu este reala, si deci nimeni nu o poate gasi, oricat de mult ar cauta-o.

Omul nostru avea o inteligenta foarte vie si era foarte convingator. El a citit o gramada de carti, s-a dus la cele mai bune universitati si a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi in orice piata publica, in fata a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternica. El le spunea ca iubirea este ca un drog, te ameteste si te face sa o doresti din nou si din nou, creandu-ti o dependenta de ea. Ce se intampla insa daca nu-ti primesti doza zilnica de dragoste? La fel ca in cazul unui drog, ai nevoie de aceasta doza zilnica.

Le mai spunea ca relatiile dintre indragostiti sunt la fel ca si cele dintre un dependent de droguri si un vanzator de droguri. Cel care are nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are nevoie mai mica de iubire este precum vanzatorul de droguri. Cu cat nevoia de iubire este mai mica, cu atat mai bine poti controla relatia cu celalalt. Aceasta dinamica a relatiilor interumane poate fi vazuta cu ochiul liber, caci in orice relatie exista un partener care iubeste mai mult si un altul care nu iubeste deloc, dar il manipuleaza pe celalalt. Unii oameni profita asadar de pe urma altora, la fel cum un vanzator de droguri profita de pe urma toxicomanilor.

Partenerul dependent, cel care are nevoie mai mare de iubire, traieste tot timpul cu teama constanta ca nu-si va putea asigura urmatoarea doza de dragoste, adica de drog. “Ce ma voi face daca ma va parasi?” Teama il face pe dependentul de iubire foarte posesiv: “Imi apartine!” El devine astfel gelos si solicitant, din cauza fricii de a nu pierde urmatoarea doza. Furnizorul de drog il poate manipula cum doreste, dandu-i mai multe sau mai putine doze, ori refuzandu-i-le complet. In acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet si va fi dispus sa faca orice, de teama de a nu fi abandonat.

Eroul nostru a continuat sa le explice ascultatorilor de ce nu exista iubirea: “Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decat o relatie de teama care are la baza controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care sustin ca si-o poarta partenerii? Nu exista asa ceva. In fata reprezentantilor lui Dumnezeu, a rudelor si prietenilor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, ca vor trai impreuna, ca se vor iubi si se vor respecta reciproc, ca vor fi aproape unul de celalalt, la bine si la rau. Ei promit sa se iubeasca si sa se respecte reciproc, si culmea este ca ei chiar cred in aceste promisiuni, menite parca sa fie incalcate. Imediat dupa casatorie, la numai o saptamana sau o luna, amandoi incep sa-si incalce promisiunile facute.

Totul se reduce la un razboi al controlului, la cine reuseste sa manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri si cine toxicomanul… Dupa numai cateva luni, respectul pe care si l-au promis initial cei doi a disparut. In urma lui nu au ramas decat resentimente, otrava emotionala, rani reciproce, care cresc treptat, pana cand iubirea nu mai exista deloc. Ei raman totusi impreuna, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalti, si chiar de teama propriilor critici si pareri. Unde se mai poate vorbi insa de iubire?”

El le-a mai spus ca a vazut multe cupluri in varsta care au trait impreuna 30, 40 sau 50 de ani, si care erau foarte mandre ca au trait atata vreme impreuna. Dar cand vorbeau despre relatia lor, tot ce spunea era: “Am supravietuit casniciei”. Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regula, femeia era cea care ceda si decidea sa indure suferinta.

Oricum, persoana care avea vointa mai puternica si nevoi mai putine castiga razboiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niste posesiuni. “Ea este a mea”. “El este al meu”.

Si astfel eroul nostru a continuat sa peroreze despre motivele pentru care nu credea ca exista iubire. El le-a mai spus oamenilor: “Eu am trecut prin toate acestea. De acum nu voi mai permite nimanui sa imi manipuleze mintea si sa imi controleze viata in numele iubirii”. Argumentele lui erau logice, si el a convins multa lume prin cuvintele sale. Iubirea nu exista.

Intr-o buna zi insa, eroul nostru se plimba prin parc. El a vazut acolo, asezata pe o banca, o fata frumoasa care plangea. Vazand-o cum plange, s-a simtit curios. De aceea s-a asezat langa ea si a intrebat-o daca poate s-o ajute cumva. Va puteti imagina surpriza lui cand ea i-a spus ca plange pentru ca iubirea nu exista. “Uimitor, i-a raspuns el, o femeie care crede ca iubirea nu exista!” Evident, a dorit sa afle mai multe despre ea.-De ce spui ca iubirea nu exista? a intrebat-o el.-Ei, e o poveste lunga, i-a raspuns ea. M-am casatorit de cand eram foarte tanara, cu toata iubirea, cu toate acele iluzii, plina de speranta la gandul ca imi voi imparti viata cu acel barbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect, credinta si am intemeiat o familie. Dar in curand totul s-a schimbat. Eu am fost sotia credincioasa, care avea grija de copii si de casa, in timp ce sotul meu a continuat sa se ocupe de cariera. Pentru el, imaginea si succesul erau mai importante decat familia noastra. A incetat sa ma mai respecte, la fel cum am incetat si eu sa-l mai respect. Am inceput sa ne certam, iar la un moment dat am descoperit ca nu-l mai iubesc, la fel cum nici el nu ma mai iubeste pe mine.

Dar copiii aveau nevoie de un tata, asa ca am preferat sa raman alaturi de el si sa fac tot ce imi sta in puteri ca sa-l suport. Acum copiii au crescut si au plecat. Nu mai am nici un motiv sa raman alaturi de el. Intre noi nu exista respect sau bunatate. Stiu insa ca daca imi voi gasi pe altcineva, va fi la fel, caci iubirea nu exista. Nu are nici un sens sa caut ceva ce nu exista. De aceea plang.

Intelegand-o perfect, el a imbratisat-o si i-a spus:-Ai dreptate, iubirea nu exista. Noi cautam iubire, ne deschidem inimile si devenim astfel vulnerabili. In locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne raneste, chiar daca suntem convinsi ca ne vom putea detasa. Oricate relatii am avea, acelasi lucru se petrece din nou si din nou. De ce sa ne mai obosim sa cautam iubirea?

Cei doi gandeau la fel, asa ca s-au imprietenit rapid. Intre ei s-a creat o relatie frumoasa. Se respectau reciproc si nu s-au dezamagit niciodata. Pe masura ce relatia avansa, ei deveneau din ce in ce mai fericiti impreuna. Nu stiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu incerca sa il controleze pe celalalt, nu erau deloc posesivi. Relatia dintre ei a continuat astfel sa se aprofundeze. Le placea sa fie impreuna, caci viata li se parea mult mai amuzanta astfel. Cand nu erau impreuna, ceva lipsea din viata fiecaruia dintre ei.

Intr-o zi, pe cand era plecat din oras, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudata: “Hm, poate ca ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzatia atat de diferita de ceea ce simteam inainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poetii, nici cu ceea ce afirma religia, caci nu ma simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia sa aiba grija de mine, nu imi vine sa-mi vars frustrarile asupra ei pentru esecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atat de bine impreuna. Ne bucuram fiecare de prezenta celuilalt. Eu respect felul in care gandeste ea, felul in care simte. Nu ma simt deloc stanjenit alaturi de ea, nu ma agaseaza niciodata. Nu ma simt gelos cand este cu alti barbati. Nu simt invidie atunci cand are succes. Poate ca iubirea exista totusi, dar este altceva decat cred oamenii.

De-abia astepta sa ajunga acasa si sa-i spuna de ideea ciudata care i-a trecut prin cap. Nici nu a inceput insa bine sa vorbeasca si ea i-a luat vorba din gura:-Stiu exact ce vrei sa spui. Mi-a trecut si mie prin cap aceeasi idee, cu mult timp in urma, dar nu am vrut sa-ti spun, caci stiam ca nu crezi in iubire. Poate ca iubirea exista totusi, dar nu este ceea ce credeam noi ca este.

Cei doi s-au decis sa devina amanti si sa traiasca impreuna, si au ramas uimiti sa constate ca lucrurile nu s-au inrautatit in nici un fel. Au continuat sa se respecte reciproc, sa se sprijine unul pe celalalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar si cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, caci erau atat de fericiti.

Inima barbatului era atat de plina de iubirea pe care o simtea, incat intr-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele si a descoperit una care era incredibil de frumoasa, iar inima lui era atat de plina de iubire incat steaua a inceput sa coboare si s-a asezat in palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectiva. Era extrem de fericit, si de-abia astepta sa se duca la iubita lui si sa-i daruiasca

steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Cand el i-a daruit insa steaua, femeia a simtit un moment de indoiala; iubirea lui era prea coplesitoare, si atunci steaua a cazut la pamant si s-a spart intr-un milion de cioburi.

Si uite-asa, am ajuns iarasi la un barbat batran, care colinda lumea si tine discursuri despre faptul ca iubirea nu exista. Acasa la el, o femeie in varsta, dar inca frumoasa, isi asteapta barbatul si isi plange amarul pentru paradisul pe care l-a tinut pentru o clipa in mana, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de indoiala. Aceasta este povestea celui care nu credea in iubire.Cine a comis greseala? Puteti ghici? Greseala i-a apartinut barbatului, care a crezut ca ii poate darui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decat propria lui fericire, iar greseala lui a fost ca a renuntat la ea si a asezat-o in mainile ei. Fericirea nu vine niciodata din afara noastra. El era fericit datorita iubirii care tasnea din inima lui. Ea era fericita datorita iubirii care tasnea din inima ei. Cand el a facut-o insa pe ea responsabila pentru fericirea lui, ea a spart steaua, caci nu putea fi responsabila pentru fericirea lui.

Indiferent cat de mult il iubea femeia, ea nu il putea face fericit, caci nu avea de unde sa stie ce era in mintea lui. Ea nu putea sti care sunt asteptarile lui, caci nu ii cunostea visele.

Daca veti proceda la fel, luindu-va fericirea si punand-o in mainile unei alte persoane, mai devreme sau mai tarziu ea se va sparge, la fel ca si steaua din poveste. Fericirea se naste in interior si este rezultatul iubirii dumneavoatra, sunteti unicul responsabil pentru ea. Si totusi, atunci cand mergem la biserica, primul lucru pe care il facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua in palma celuilalt, asteptand ca el (sau ea) sa ne faca fericit(a), si invers. Nu conteaza cat de mult iubiti pe altcineva; nu veti putea fi niciodata cel care doreste celalalt sa fiti.

Aceasta este greseala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun inceput. Noi ne bazam fericirea pe celalalt. Din pacate, lucrurile nu merg in acest fel. Noi ne facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, dupa care ne miram ca am esuat.

O poveste de drum

"Misticismul persan povesteste despre un calator care se tara pe un drum aparent fara sfarsit. Era incarcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip ii atarna de spate; un burduf gros cu apa ii era atarnat in jurul corpului. In mana dreapta ducea o piatra de forma ciudata, iar in stanga, un bolovan. In jurul gatului o piatra de moara se legana la capatul unei franghii roase. Lanturi ruginite, cu care tragea mari greutati prin nisipul prafos, ii raneau gleznele. Pe cap, omul tinea in echilibru un dovleac pe jumatate putrezit. Cu fiecare pas, lanturile zanganeau. Suspinand si gemand, se misca inainte pas cu pas, plangandu-se de soarta sa grea si de oboseala care il chinuia. Pe drum, il intalni un fermier in caldura stralucitoare a miezului zilei. Fermierul il intreba: "O, calatorule obosit, de ce te incarci cu bolovanul acesta?"

"Groaznic de natang, raspunse calatorul, nu-l observasem inainte". Cu aceasta, arunca piatra la o parte si se simti mult mai usor.

Iarasi, dupa ce merse cale lunga pe drum, il intalni un fermier si il intreba: "Spune-mi, calatorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumatate putrezit de pe cap si de ce tragi acele mari greutati de fier, legate in lanturi in urma ta?"

Calatorul raspunse: "Sunt foarte bucuros ca mi le-ai aratat! Nu mi-am dat seama ce-mi faceam mie insumi". Isi dadu jos lanturile si zdrobi dovleacul in santul de pe marginea drumului. Inca o data se simti mai usor. Dar, cu cat mergea mai departe, cu atat incepea sa sufere din nou.

Un fermier venind de pe camp il privi cu uimire si spuse: "O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi pana departe e mai mult nisip decat ai putea tu cara vreodata. Iar burduful tau mare cu apa - ca si cum ai planui sa treci desertul Kawir. Tot drumul, un rau curat curge pe langa tine si te va insoti in calatoria ta pentru mult timp."

Auzind acestea, calatorul deschise burduful si goli apa salcie pe poteca. Apoi, umplu o groapa cu nisipul din ranita sa. Statu acolo ganditor si se uita la soarele care apunea. Ultimele raze isi trimiteau lumina spre el. Se uita la sine, vazu piatra de moara atarnand grea de gatul sau si isi dadu brusc seama ca piatra era cea care il facea inca sa mearga atat de incovoiat. O dezlega si o arunca in rau, cat putu de departe. Eliberat de poverile sale, calatori mai departe prin racoarea serii, sa-si gaseasca adapost."

("Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie" Nossrat Peseschkian)

Gradinarul

 

A fost odata un gradinar care era foarte priceput. Atit de priceput incit ii mersese vestea si in tinuturile invecinate, si multi dintre parinti isi trimiteau odraslele la el ca sa invete mestesugul.Gradinarul ii primea si ii invata cu bucurie, iar discipolii sai reuseau dupa un timp sa cultive plante la fel de frumoase si de sanatoase ca si ale maestrului lor.Intr-o zi a venit la el un tinar foarte dornic sa invete arta gradinaritului. Batrinul l-a primit, l-a pus intr-o grupa de incepatori si s-au apucat de treaba. Cu totii munceau cu spor si voie buna, iar dupa o vreme au inceput sa apara primele rezultate. Micile plantute care se iveau din pamint erau la fel de frumoase si de sanatoase ca si cele ale gradinarului, cu o singura exceptie. Plantele ingrijite de tinarul nostru pareau bolnave si neajutorate.Desi atit gradinarul cit si tinarul le acordau o atentie speciala, rasadurile o duceau din ce in ce mai prost pe zi ce trecea.Intrigat, batrinul a luat o torta si s-a furisat linga stratul respectiv dupa apusul soarelui, asezindu-se la pinda. Nu mult dupa miezul noptii el a zarit o silueta in intuneric apropiindu-se de strat. A aprins torta si a sarit din ascunzis surprinzindu-l pe hot. Mare a fost mirarea batrinului cind a vazut ca cel prins era chiar discipolul, care nelinistit de evolutia plantelor sale venea in fiecare noapte sa verifice daca radacinile au mai crescut sau nu.

Trei copaci batrani

 

A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus: -Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.

-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.

-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.

Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat.Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.

Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.

Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar…

Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.

O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.

Egoismul

 

 

Primul ministru dinastiei Tang a fost un erou national pentru succesul sau ca om de stat si conducator militar. Dar in ciuda faimei sale, a puterii si bogatiei se considera pe sine insusi un budhist umil si devotat. Adesea il vizita pe maestrul sau Zen preferat pentru a studia cu el si cei doi pareau sa se inteleaga foarte bine. De fapt parea ca primul ministru nu afecta cu nimic relatia lor, care parea una dintre un maestru respectat si un student plin de respect.

Intr-o zi, in timpul vizitei sale uzuale, primul ministru l-a intrebat pe maestru “Maestre, ce este egoismul conform budhismului?” Fata maestrului a devenit rosie, si cu o voce foarte condescendenta si insultatoare a tipat “Ce intrebare stupida mai e si asta?”

Raspunsul neasteptat l-a socat pe primul ministru, care s-a infuriat. Maestrul Zen a zambit si a spus “Acesta, Excelenta, este egoismul”.

Pe cine ar trebui sa crezi mai mult?

 

"Poti sa-mi imprumuti magarul in aceasta dupa-amiaza?" l-a intrebat un om pe prietenul sau.

"Draga prietene", a replicat acesta, "stii ca sunt intotdeauna gata sa-ti dau ajutor cand ai nevoie. Inima mea este gata sa fie de acord sa-ti imprumute magarul. Ma incanta gandul sa vad cum magarul meu iti este atat de folositor. Dar ce pot sa spun, draga prietene? Pentru moment, altcineva are magarul meu".

Miscat de sinceritatea prietenului sau, taranul i-a multumit generos, spunand: "Ei bine, chiar daca nu m-ai putut ajuta, cuvintele tale frumoase m-au ajuta foarte mult". In timp ce spunea aceste cuvinte, din grajd s-a auzit ragetul magarului. Taranul a tresarit si, plin de uimire, a intrebat neincrezator: "Ce aud? Magarul tau este aici totusi. L-am auzit cum zbiara".

Prietenul s-a intors rosu de furie si i-a strigat: "Om nerecunoscator. Ti-am spus ca magarul nu este aici. Pe cine crezi mai mult, pe mine sau ragetele stupide ale unui magar?"

Ion Dafinoiu - Elemente de psihoterapie integrativa, 2001

Ghinion, noroc, cine poate sti?

 

 

(Dale Carnegie)

“A fost o data un om foarte sarac care avea in schimb un cal foarte frumos, pe care dorea sa-l cumpere stapanul castelului. Dar de fiecare data, batranul il refuza.- Pentru mine acest cal nu este doar un animal. Este un prieten. Cum pot sa-mi vand prietenul?Intr-o dimineata s-a dus la grajd si a descoperit ca disparuse calul. Toti satenii au zis:- Ti-am spus doar! Ar fi trebuit sa vinzi calul. Acum a fost furat. Ce ghinion teribil.- Ghinion sau noroc? a spus batranul. Cine poate spune?Toata lumea a ras de el. Dar peste 15 zile calul s-a intors, urmat de o intreaga herghelie de cai salbatici. A scapat din grajd, a curtat o iapa tanara si s-a intors cu intreg alaiul dupa el.- Ce noroc! au strigat satenii.

Batranul si fiul sau au inceput sa antreneze caii salbatici. Dar, o saptamana mai tarziu fiul sau si-a rupt piciorul incercand sa antreneze un cal salbatic.- Ghinion, i-au spus prietenii. Ce-ai sa te faci acum fara ajutorul fiului tau? Esti si asa vai de capul tau!- Ghinion, noroc, cine poate spune? a replicat batranul.Cateva zile mai tarziu armata stapanului pamantului a fortat toti tinerii din sat sa devina soldati. Toti in afara de unul … fiul batranului, care avea piciorul rupt.- Cat de norocos poti sa fiii, au urlat satenii. Toti copii nostri merg la razboi, dar tu poti sa-ti pastrezi fiul acasa. Fii nostri probabil vor fi ucisi …Batranul a replicat:- Ghinion, noroc, cine poate sti?”

Vizitatorii si elefantul

 

 

            Un elefant fusese adus intr-o camera intunecata, noaptea, pentru expozitie. Oamenii veneau gramada. Fiindca era intuneric, vizitatorii nu puteau vedea elefantul ; asa ca incercara sa-si faca o idee despre corpul lui, prin a-l atinge. Pentru ca era mare, fiecare vizitator a putut atinge numai o parte din animal si descrie potrivit cu ceea ce simtise. Unul dintre vizitztori, care prinse piciorul, a explicat ca elefantul era ca o coloana puternica; un al

doilea, care atinsese un colt, a descris elefantul ca pe un obiect ascutit; al treilea, care prinsese urechea creaturii, a pretins ca nu era diferit de un evantai; al patrulea, care isi trecuse mina pe spatele elefantului, a afirmat ca era plat ca un divan.

Povestea soricelului

 

Privind prin gaura din perete, un soricel vazu pe fermier si pe sotia sa desfacand un pachet.“Oare ce se afla acolo?” se intreba soricelul.

A fost ingrozit sa vada ca in pachet era o capcana pentru soareci.Intorcandu-se la ferma, soricelul dadu de veste tuturor despre ceea ce vazuse.“Este o capcana pentru soricei in casa! Este o capcana pentru soricei in casa!”

Gaina a cloncanit, si-a ridicat capul si a spus:“Domnule soarece, iti pot spune doar atat. Inteleg ca este o problema grava pentru dumneata, dar nu are nici o consecinta asupra mea. Nu pot fi deranjata de aceasta informatie”.

Apoi soricelul se duse la porc si ii spuse: “Este o capcana pentru soricei in casa!”Porcul a fost impresionat, dar a raspuns: “Regret domnule soarece, nu pot face nimic, poate doar sa ma rog pentru tine. Poti sa fii sigur ca esti in rugaciunile mele viitoare” .

Soricelul s-a dus apoi la vaca si i-a si ei: “Este o capcana pentru soricei in casa!”Vaca i-a raspuns: “Wow, domnule soricel, imi pare rau pentru tine, dar in ceea ce ma priveste pe mine aceasta capcana nu ma poate rani in nici un fel.”

In cele din urma, soricelul s-a intors in casa foarte deznadajduit si s-a decis sa infrunte de unul singur capcana. In acea noapte s-a auzit un sunet care vestea ca ceva fusese prins in capcana. Sotia fermierului se grabi sa vada despre ce este vorba, dar din cauza intunericului nu a vazut ca in capcana era coada unui sarpe mare si veninos. Asa ca acesta o muscase.

Fermierul se grabi cu sotia sa la spital, apoi o aduse acasa cu febra mare.Toata lumea stie ca un bun remediu impotriva febrei este supa de pui, asa ca fermierul se duse si sacrifica gaina. Cu toate acestea, starea sotiei sale se inrautatea. Prietenii si vecinii venisera sa stea cu ea, iar ca sa ii poata hrani fermierul taie si porcul.Sotia fermierului nu se insanatosi si in cele din urma a murit. La inmormantare au venit atat de multe persoane incat fermierul a sacrificat si vaca pentru a-i hrani pe toti.Soricelul privea acum prin gaura din perete cu multa tristete…

Alungarea stafiei

 

 

Odata o femeie casatorita s-a imbolnavit. Pe patul de moarte, i-a spus sotului ei: “Te iubesc atat de mult. Nu vreau sa te parasesc si nu vreau ca tu sa ma tradezi. Promite-mi ca nu te vei mai intalni cu nici o alta femeie dupa ce mor, sau voi veni sa te bantui.”

Cateva luni dupa moartea femeii, sotul ei a evitat orice alta femeie, dar la un moment dat a cunoscut o femeie de care s-a indragostit. In noaptea in care s-au casatorit, stafia fostei sotii i-a aparut dinainte. Stafia i-a spus tot ce s-a intamplat intre el si noua lui sotie, toate conversatiile pe care le-au avut in acea zi, repetand chiar cuvant cu cuvant ceea ce isi spusesera unul altuia. Atat de mult l-a deranjat si suparat pe barbat acest lucru ca nu a putut dormi deloc in acea noapte.

Disperat, barbatul a cerut sfatul unui maestru Zen care locuia in apropiere. “Este o stafie foarte desteapta”, a spus maestrul Zen auzind povestea barbatului. “Este”, a spus barbatul. “Isi aminteste toate detaliile din ceea ce spun sau fac. Stie totul.” Maestrul a zambit. “Trebuie sa admiri o asemenea stafie si iti voi spune ce sa faci data viitoare.”

In acea noapte stafia s-a intors din nou. Barbatul i-a raspuns asa dupa cum l-a invatat maestrul. “Esti asa o stafie inteleapta”, a spus el, “Stiu ca nu pot ascunde nimic de tine. Daca imi raspunzi la o intrebare ma voi desparti de sotia mea si voi ramane necasatorit tot restul vietii mele.” “Pune intrebarea”, a raspuns stafia. Barbatul a luat o mana de boabe de fasole dintr-un castron. “Spune-mi exact cate boabe de fasole tin in mana”.

In acel moment stafia a disparut si nu a mai aparut niciodata.

Secretul semintei

  

O samanta se ofera pe sine pentru a creste din ea un copac. Vazuta din afara, samanta este pierduta. Dar aceea samanta, care este sacrificata, este intrupata in copac, in ramurile lui, in flori si in fructe. Dacă existenta continua a acelei seminte nu ar fi fost sacrificata pentru copac, nu s-ar fi dezvoltat nici ramuri, nici flori sau fructe.

Mullahul cel politicos

 

Un seic pretuit dadu o petrecere mare. Toti demnitarii orasului fura invitati, dar nu si mullahul. Cu toate acestea fu vazut printre oaspeti, simtindu-se ca acasa, ca un peste in apa. Oarecum socat, un prieten il luă deoparte si spuse: „Ce faci aici? Nu esti invitat!” Plin de ingaduinta, mullahul raspunse: „Daca gazda nu-si cunoaste datoria si nu ma invita, de ce sa-mi neglijez eu datoria de a fi un oaspete politicos?”

Partea întunecată a soarelui

 

 

Un invatat venea la profetul Mahomed in fiecare zi. Odata profetul il lua deoparte si-i spuse: Ca sa creasca dragostea noastra, nu vreau sa vii aici in fiecare zi”. Apoi Mahomed spuse despre acest incident : „Un invatat a fost odata intrebat : “Soarele este atat de maiestuos si minunat, ai totusi nu auzim pe nimeni spunand ca-l iubeate in mod deosebit.” Invatatul raspunse ‘Soarele straluceste deasupra noastra in fiecare zi. Dar numai iarna il pretuim, caci atunci se ascunde indaratul norilor.”

Sarcofagul de sticla

 

 

Un rege oriental avea o sotie incantatoare, pe care o iubea mai mult decat orice. Frumusetea ei ii lumina viata. De cate ori avea timp, incerca sa fie cu ea. Intr-o zi ea muri pe neasteptate si regele rsmase singur, in mare durere. „Niciodata, niciodata, nu-mi voi parasi iubita si tandra mea sotie, tipa el, chiar daca moartea a luat si ultima picatura de viata din frumoasele ei trasaturi” Si-a pus sotia intr-un sacrofag de sticla, in cea mai mare incapere a palatului, si si-a pus patul langa el, astfel incat sa nu fie despartit de ea nici macar un minut. Aceasta apropiere de sotia lui plecata era singura lui alinare; numai acest lucru ii dadea liniste.

Dar era o vara fierbinte. In ciuda racorii palatului, corpul femeii incepu sa se descompuna incet. In curand, margele de sudoare se formara pe fruntea nobila a femeii. Minunata ei fata isi schimba culoarea si deveni din ce in ce mai puhava, de la o zi la alta. Dar in marea sa dragoste, regele nu observa aceasta. Curand, mirosul dulceag al descompunerii umplu intreaga incapere si nici un servitor nu îndraznea nici macar sa-si bage nasul pe usa. Regele insusi, cu inima grea, isi luă patul si il muta in camera alaturata. Desi toate ferestrele erau deschise, mirosul pieririi il urmarea. Nici un ulei de trandafiri nu era suficient de puternic sa il ascunda. In cele din urma, isi luă esarfa verde, insemnul regalitatii sale, si

si-o lega peste nas. Dar nimic nu parea de ajutor. Toti servitorii si prietenii il abandonasera. Singurele care ii mai tineau companie erau uriasele muste negre ce zumzaiau in jurul sau. Atunci regele isi pierdu cunostinta. Hakimul-doctor puse sa fie adus in gradina palatului. Cand regele se trezi, o briza proaspata adia. Mireasma florilor ii trezea cu blandete simturile si clipocitul fantanilor era ca o muzica pentru urechile lui. I se parea ca iubita sa era inca în viata. Dupa cateva zile, regele fu din nou plin de viata si de sanatate. Ganditor, se uita in miezul unui trandafir si dintr-o data isi aminti cat de frumoasa fusese sotia sa cand era vie si cat de ingrozitor devenise cadavrul ei, din zi in zi. Rupse trandafirul, il puse in sacrofag si le porunci servitorilor sa ingroape corpul.

Cincizeci de ani de politete

 

  

Un cuplu mai in varsta si-a sarbatorit nunta de aur, dupa ani lungi de casnicie. In timp ce luau micul dejun impreună, femeia se gandi: „De cincizeci de ani, intotdeauna am avut grija de sotul meu si i-am dat partea crocanta din chifla de la micul dejun. Astazi, in sfarşit, vreau sa ma bucur de aceasta delicatesa eu insami.” A intins unt peste jumatatea crocanta de sus si i-a dat sotului cealalta jumatate. In ciuda asteptarilor ei, el a fost foarte multumit, i-a sarutat mana si i-a spus: „Draga mea, tocmai mi-ai daruit cea mai frumoasa bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n-am mai mancat partea de jos a chiflei, care-mi place cel mai mult. Intotdeauna m-am gandit ca tu ar trebui sa o mananci, fiindca-ti place atat de mult.”

Cuiburile murdare

 

 

O porumbita isi schimba mereu cuibul. Mirosul puternic pe care il faceau cuiburile in timp era insuportabil pentru ea. Se planse de asta cu amaraciune, in timp ce vorbea cu o porumbita plina de experienta, batrana si inteleapta. Aceasta din urma dadu de cateva ori din cap si zise: „Mirosul care te deranjeaza nu vine de la cuiburi, ci de la tine.

Comoara cunoaşterii

  

 

Tractorul unui fermier nu mai mergea. Toate incercările fermierului şi ale prietenilor săi de a-l repara dăduseră gres. În cele din urmă, fermierul ajunse să cheme un specialist. Omul examină tractorul, activă demaroul, deschise capota si se uită atent la tot. Până la urmă, luă un ciocan. Cu o singură lovitură într-o anume parte a motorului, îl făcu să meargă din nou. Motorul zumzăi ca şi cum n-ar fi fost niciodată defect. Dar, când fermierul văzu nota de plată a expertului, se înfurie foarte tare. "Cum, vrei cincizeci de tumani, când tot ce ai făcut a fost o lovitură cu ciocanul ?" "Dragă prietene, răspunse omul,pentru lovitura cu ciocanul am calculat numai un tuman. Dar trebuie să cer patruzeci şi nouă de tumani pentru ştiinţa mea unde să lovesc."

Cioara şi papagalul

  

 

Un papagal stătea într-o colivie cu o cioară.Ah, cum suferea bietul papagal din pricina prezenţei monstrului cu pene negre !"Ce negru urât , ce figură groaznică ce expresie comună a feţei! Dacă cineva ar trebui să se uite la aşa ceva la răsărit, toată ziua i-ar fi distrusă. Nu există un tovaraş mai dezgustător decât tine nicăieri!"

Cu toate că pare ciudat, şi cioara suferea din cauza prezenţei papagalului. Trista şi deprimata, cioară reproşa loviturii sorţii, ce o adusese lângă acel tovaraş multicolor şi neplăcut: "De ce trebuie să mă lovească ghinionul ăsta? De ce ma părăsit steaua mea norocoasă ? De ce zilele mele fericite s-au sfârşit in aşa zile de întuneric ? Ar fi fost mult mai plăcut să stau pe zidul unei grădini cu o altă cioară, să mă bucur de lucrurile pe care le aveam în comun şi să fiu fericită!"

Nu totul dintr-o data

 

 

 

Mullahul, un predicator, intra într-o sala , unde vru sa tină o predica. Sala era goala, cu exepţia unui tanar grajdar, aşezat în primul rând. Mulahul, cumpanind daca sa vorbeasca sau nu, in cele din urma ii zice grajdarului :”Esti numai tu singur aici. Crezi ca ar trebui sa vorbesc sau nu ?" Grajdarul îi spuse: "Invatatorule, eu nu sunt decât un om simplu si nu înţeleg lucrurile acestea. Dar, daca aş intra in grajduri si aş vedea ca toţi caii au fugit si a mai rămas doar unul, l-aş hrani totuşi."

Mullahul puse la inima acestea si incepu ss predice. Vorbi mai mult de doua ore. Dupa aceea, se simti in culmea fericirii si vru ca audienţa sa ii comfirme cat de buna fusese predica lui. Întreba: "Ti-a plăcut predica ?" Grajdarul raspunse :"Ţi-am spus deja că sunt un om simplu si nu înţeleg foarte bine aceste lucruri.Totuşi, daca as intra in grajduri si aş afla ca toti caii au disparut, cu exeptia unuia, l-aş hrani, dar nu i-as da tot nutreţul pe care il am."

Scufita Verde

A fost odata ca niciodata o fetita pe nume Crystal, care purta o scufita exact ca aceea a Scufitei Rosii, cu exceptia faptului ca scufita lui Crystal era verde. Intr-o zi de vara, Crystal a hotarat sa mearga acasa la bunica ei ca sa-I duca niste prajituri pe care le facuse.

Bunica locuia singura intr-o casa cu ferestre mari. Fiindca Crystal nu o sunase ca sa-i spuna ca vine in vizita, Bunica era plecata la cumparaturi in piata. In timp ce Bunica era plecata, un lup a intrat in casa. Voia sa fure tot ce gasea pe acolo, dar a auzit-o pe Crystal

la usa, si a avut o idee. A decis sa pretinda ca era Bunica. S-a imbracat cu camasa de noapte a Bunicii si s-a bagat in pat. Lupul auzise si el povestea Scufitei Rosii. Observand ca si Crystal avea o scufita verde, credea ca ea va spune “ O, ce urechi mari ai, Bunico”, atunci cand va intra in camera si-l va vedea.

Numai ca Crystal nu era ca Scufita Rosie. A intrat in dormitor, s-a uitat la tipul din pat si a intrebat “Unde de Bunica?” “ Eu sunt Bunica”, a soptit Lupul, incercand sa-si schimbe vocea. “Nu m-am simtit bine in dimineata asta, asa ca am ramas in pat”. “Nuuu, nu esti Bunica”, a spus ferm Crystal. “Esti un lup”.

“De unde ai stiut ca nu sunt Bunica?” a intrebat Lupul. “Acest costum a pacalit o fetita de varsta ta care era imbracata in rosu.”

“Probabil crezi ca sunt proasta: dar sigur pot face diferenta intre bunica mea si un lup!”, a tipat Crystal, intorcandu-se repede pentru a fugi de Lup, care ar fi putut-o rani.

Scufita Verde a gasit-o pe Bunica in piata. “Stiai ca este un Lup in casa ta?”, a intrebat-o Crystal pe Bunica, luand-o de mana ca sa-I capteze atentia. “Era in patul tau, cu camasa ta de noapte, si a incercat sa ma faca sa cred ca esti tu”, a adaugat ea.

“ Faci glume cu mine?”, a spus Bunica incruntata. “Hai sa chemam politia.”

Asa ca Crystal si Bunica au sunat la 911 si curand echipajul politiei a descins la casa Bunicii. Lupul era inca inauntru, impachetand intr-o fata de perna lucrurile pe care voia sa le fure. Politia l-a arestat, si l-a acuzat de incalcarea proprietatii, spargere, jaf si incercarea de a se da drept Bunica.

Crystal a primit un premiu de la politie pentru ca a ajutat la capturarea Lupului, si politia a angajat-o sa predea lectii femeilor care nu pot face diferenta intre un lup si o persoana care te iubeste.

A 18-a camila

 

Povestirea are un început tragic: Un beduin, pe cale să moară, îi cheamă la căpătâiul său pe cei trei fii şi le spune:“ Toată averea mea sunt 17 cămile. Şi când voi muri aceste cămile vă vor rămâne vouă.

Ţie, care eşti cel mai mare dintre fiii mei, îţi las moştenire jumătate din cămile. Ţie, cel de-al doilea fiu al meu, îţi las moştenire o treime din cămilele mele, iar ţie, cel mai mic, a noua parte din cămile.”După ce beduinul moare şi fiii îl plâng cu respectul cuvenit, ajung la momentul în care trebuie să-şi împartă cămilele. Dar fiind cu totul 17 cămile, nu se înţelegeau deloc asupra împărţelii şi nici o împărţeală nu părea a fi echitabilă. Şi în timp ce se certau, se întâmplă că trecea pe acolo un bătrân călare pe o cămilă, care îi întrebă care era problema, şi aflând despre ce era vorba , îşi oferi ajutorul. Şi iată cum procedă:“ Eu sunt dispus să adaug cămila mea la ale voastre, ca să le putem împărţi coect. Deci, acum avem 18 cămile. Tu cel, mai mare dintre fii, ai moştenit o jumătate din cămile, deci 9 cămile sunt ale tale. Tu, cel mijlociu, ai dreptul la o treime din cămile, deci 6 cămile sunt ale tale. Şi tu, cel mai mic, ai a noua parte din cămile, adică 2 cămile sunt ale tale. “Cei trei fii erau fericiţi că împărţiseră cămilele în mod corect,aşa că îi mulţumiră bătrânului. Acesta se urcă pe cămila lui şi plecă mai departe.

( 9+6+2= 17 cămile)

PRINTESA MLASTINILOR

Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa

Era odata, intr-un oras foarte indepartat, in apropierea unui rau, o printesa broasca care era foarte fericita printre ai sai.Intr-o buna zi, a fost o furtuna mare care a inundat o parte din oras. Un val enorm a luat cu el printesa care s-a agatat de un arbore care plutea pe rau.Printesa noastra avea sa esueze la cativa kilometri departare, intr-un alt oras. Era trista si dezorientata pentru ca isi pierduse toata familia.Vroia sa-si faca noi prieteni : facea piruete de toate felurile, plangea, se impingea in altii si

uneori chiar se purta violent, dar nimeni nu recunostea in ea marea printesa.La un moment dat ii venise ideea sa-l consulte pe marele vrajitor al orasului care ii explica frustratiile pe care ea le traia, spunandu-i:Cred ca erai printesa in orasul tau. Cred ca esti foarte inteligenta; iti sta in putere sa arati celorlalti cine esti cu adevarat. Si aceasta nu bruscandu-i pe ceilalti pentru a ti-i face prieteni, ci mai degraba facandu-le mici servicii, spunandu-le cuvinte frumoase si fiind atenta la ceea ce ei traiesc…Dupa aceasta conversatie, printesa - broasca isi modifica coportamentul si atitudinea fata de ceilalti se schimba pe zi ce trecea. Ea isi facu o multime de amici si in anul urmator, orasul a numit-o printesa mlastinilor.

Te afli departe de casa, familia, prietenii de acasa nu sunt langa tine, sau poate chiar ai pierdut o persoana draga si de aceea esti trist si dezorientat ? Vrei sa-ti faci noi prietenii si nu reusesti si chiar mai mult ceilalti nu-ti recunosc valoarea pe care ai avut-o?Ai exemplul printesei broaste care modificandu-si comportamentul si atitudinea si-a facut o multime de amici, devenind printesa mlastinilor.Iti sta in putere sa iti faci prieteni, sa te dezvalui celorlalti cu adevarat, sa te afirmi, sa parcurgi un proces al devenirii de sine, al dezvoltarii personale.

MISTERUL ROSCOVANEI

Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa

Traia odata o minunata pisicuta de angora care se numea Roscovana. Desi traia intr-o casuta fermecatoare, ea nu era fericita defel pentru ca aici, lucrurile nu se petreceau

intotdeauna asa cum ar fi dorit ea.In familie avea adeseori sicane si tot felul de lucruri dezagreabile. Uneori fratele sau mai mare o agasa si o tachina prea mult; alteori mama sa striga sau chiar ii interzicea sa actioneze asa cum i-ar fi placut. Astfel, in casa, Roscovana avea rareori linistea dorita si se simtea adeseori bine singura cu problemele sale.Amicii de la scoala credeau ca Roscovana zambeste prea putin; uneori ea parea foarte obosita, atat de obosita incat casca la ore. Si erau norocosi prietenii care reuseau sa-i vorbeasca, pentru ca Roscovana era putin vorbareata. Rareori spunea ceea ce gandea.Intr-o zi, Roscovana apare in clasa cu totul altfel. Ce schimbare! Era aproape incredibil! Curios lucru, incepand din aceasta zi Roscovana suradea tot timpul; este plina de energie la scoala si prietenii se ingramadeau in jurul ei pentru a auzi ce spunea, atat de mult si bine vorbea. Avea o multime de lucruri de spus sau de povestit! Dar, ce s-a intamplat? De unde aceasta modificare de comportament? Mister! Doar Roscovana stia cu adevarat ce se intamplase.Unii povestesc si azi ca Roscovana vede acum lucrurile altfel pentru ca o zana buna i-ar fi dat curajul sa infrunte dificultatile. Altii spun ca un magician i-ar fi dat talentul de a-si schimba modul de a vedea lucrurile, pentru ca Roscovana ar avea acum un buton magic de care se poate folosi oricand si cat de des doreste.Eu am auzit spunandu-se ca acest buton ar fi pur si simplu plasat pe lobul urechii sale drepte. Roscovana nu il poate vedea. Dar butonul magic este acolo intr-adevar, pentru ca Roscovana nu trebuie decat sa-si frece lobul urechii drepte si de indata butonul magic face minuni.Si ce minuni! Fratele mai mare este enervant? Mama este nerabdatoare? Tata este furios? Roscovana nu se mai lasa ranita de atitudinea celorlalti. Roscovana are butonul magic, de care se foloseste. Si ea il utilizeaza atat de des cat are nevoie. Si de fiecare data cand Roscovana se foloseste de butonul sau magic, se simte bine si din ce in ce mai bine. Iata! Si asa continua misterul Roscovanei. Ea utilizeaza butonul sau magic si de fiecare data in inima sa este tot mai bine.Si in pofida tuturor dificultatilor pe care le intalneste, Roscovana surade si are intotdeauna o multime de lucruri de povestit prietenilor sai.

 

Simti ca te raneste comportamentul negativ al celorlalti fata de tine? Te influenteaza intr-o asa masura incat preferi sa iti restrangi comunicarea cu ceilalti, sa te retragi in singuratate?Aminteste-ti ca Roscovana a reusit sa infrunte dificultatile, sa-si schimbe modul de a privi lucrurile, sa se simta din ce in ce mai bine, utilizand butonul magic.Si tu poti sa-ti descoperi propriul tau buton magic pentru a avea tot mai multa incredere in tine, pentru a-ti exprima nevoile, supararile, preferintele, sentimentele, pentru a te simti bine impreuna cu ceilalti si cu tine insuti.

Transformarea

 

 

Traiau odata, pe fundul unei mlastini, cateva larve care erau foarte nedumerite in legatura cu ceea ce se intampla cu suratele lor dupa ce acestea se urcau la suprafata, deoarece nici una dintre ele nu mai revenea in locul de unde plecase. Curioase si chiar usor speriate, ele s-au sfatuit si s-au hotarat ca prima dintre ele, care va pleca, sa se intoarca si sa le povesteasca cum este acolo sus.Foarte curand una dintre ele a simtit un imbold irezistibil de a pleca si a inceput sa urce usor pe tulpina unei flori. Ajungand pe petalele florii, ea s-a odihnit putin, si, incet, incet, a inceput a se schimba, pana s-a transformat intr-o superba libelula. Si-a luat zborul, dar n-a uitat de promisiune si a incercat fara success sa atraga atentia larvelor ramase in mlastina. Si-a dat seama intr-un tarziu ca, desi surorile ei, pe care le vedea acolo jos, ar fi putut s-o vada, nici una n-ar fi reusit sa recunoasca in frumoasa libelula larva care fusese odata.

( Ion Dafinoiu- “Elemente de psihoterapie intergrativa,” ed. Polirom, 2000 )

Trandafirul cu spini

Intr-o primavara, gradinarul unui imparat i-a adus acestuia un trandafir minunat, pe care il cultivase cu multa grija. Imparatul l-a luat in mana, incantat de frumusetea lui, dar, intepandu-se in spinii lui, l-a scapat din mana. Furios, l-a certat pe gradinar: “Degeaba ai lucrat cu atata sarguinta, floarea ta nu este perfecta. Vezi de lucreaza mai bine, altoieste-l, incearca sa obtii un trandafir fara spini, si vei fi bine rasplatit.”Gradinarul s-a intors in gradina lui, si dupa mai multe incercari, a reusit sa obtina ceea ce i se ceruse Repede a dus trandafirul imparatului. Acesta l-a luat in mana si s-a bucurat cand a vazut cat de neteda ii era tulpina, dar, cand l-a dus la nas pentru a se bucura de parfumul lui, a constatat cu surprindere ca nu avea nici un miros. “Ce ai facut cu trandafirul?”, l-a intrebat imparatul, din nou furios, pe gradinar. “Nu mai are parfumul minunat pe care i-l stiam.”“Imparate”, a spus gradinarul, “orice lucru se schimba daca vrei sa-l altoiesti. Si nimic pe lumea asta nu este fara cusur, arbori, flori, oameni. Astfel si acest trandafir, ori inteapa si are miros, ori nu-nteapa, dar ramane fara nici un parfum.”

( Ion Dafinoiu- “Elemente de psihoterapie integrativa”, ed. Polirom, 2000)

Rugaciunea potrivita

Doi tineri casatoriti si-au cumparat o casa si s-au gandit s-o sfinteasca pentru a avea noroc cat timp vor locui acolo. L-au chemat pe preotul satului si au pregatit o masa imbelsugata cu care sa incheie ceremonia. Gazda avea cele mai bune intentii si dorea sa-si dovedeasca maiestria culinara. Cand a adus insa mancarea, femeia si-a cerut scuze pentru ca bucatele pregatite de ea erau cam arse. In timp ce gatise, ea citise diferite rugaciuni, in speranta ca masa va avea success. Preotul i-a zambit prietenos si i-a spus: ” Este bine sa te rogi, dar data viitoare cand intri in bucatarie, roaga-te dintr-o carte de bucate.”

( Ion Dafinoiu- “Elemente de psihoterapie integrativa”, ed. Polirom, 2000)

O gradina si doua lumi

Intr-o noapte de vara foarte calduroasa, membrii unei familii au dormit afara, in gradina din spatele casei lor. Mama a observat, cu destula neplacere, ca fiul sau si sotia acestuia (pe care nu o suporta deloc) dormeau cuibariti unul in bratele celuilalt. Neputand sa suporte acest lucru, ea i-a trezit si le-a spus: “Cum puteti dormi atat de apropiati unul de celalat pe caldura aceasta? Este nesanatos si periculos.”In alt colt al gradinii dormeau fiica sa si ginerele sau, pe care il adora. Acestia dormeau insa departe unul de altul. Mama i-a trezit usor spunand: “Dragii mei, cum puteti dormi atat de departe unul de altul, cand este un frig ca acesta? De ce nu va incalziti unul pe altul?”.Nora sa, care a auzit aceste vorbe, s-a ridicat in capul oaselor, si, cu voce tare, a spus urmatoarele cuvinte, ca pe o rugaciune: “Ce milostiv este Dumnezeul nostru. O singura gradina si o vreme asa de schimbatoare!”

ACCIDENTUL DE SCHI

Michel Dufour, 1993, Allegorie pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa

Jimmy facea schi inca din copilarie. Participase chiar la competitii de sarituri si se clasa de obicei printre primii. Era foarte multumit de sine si toti prietenii il admirauIntr-o frumoasa dupa amiaza, era foarte fericit sa faca ceea ce ii placea sa numeasca schi de primavara, dar in urma unei miscari gresite a iesit de pe partie si s-a lovit de o stanca.

A avut nevoie de ajutorul salvamontistilor pentru a ajunge la poalele partiei si a trebuit sa fie dus la spital pentru ca avea un picior rupt.Jimmy era foarte suparat sa termine sezonul in acest fel, dar isi spunea ca avea suficient timp pana la toamna urmatoare pentru a se vindeca.I s-a imobilizat gamba in ghips si a fost nevoit sa se deplaseze cu carje. Toti apropiatii sai i-au sarit in ajutor pentru a-l sustine in aceasta experienta. Dupa patru saptamani i s-a scos ghipsul si si-a inceput exercitiile de fizioterapie, continuand sa se sprijine la mers de carje.In cursul celei de-a cincea sau a sasea sedinte, terapeutul sau il sfatui sa mearga fara suport dar lui Jimmy ii era teama sa-si lase greutatea pe piciorul cu pricina; prefera sa pastreze carjele pentru ca cu ele se simtea in siguranta.Apoi fizioterapeutul continuand sa faca exercitii cu Jimmy ii repeta ca era vindecat dar fara nici un rezultat. Prietenul nostru pastra mereu carjele.In fine intr-o frumoasa dimineata de vara, iesind de la o sedinta de tratament, Jimmy dadu cu viteza drumul carjelor si o lua la fuga pentru a salva un copil care era pe punctul de-a fi lovit de o masina.Purtand copilul in brate pentru a-l aduce la mama sa, isi dadu, dintr-o data, seama ca mergea pe ambele picioare, fara probleme si fara nici o ezitare.Cu lacrimi in ochi mama copilului ii multumi pentru actul sau de curaj si ii spuse ca atunci cand il vazuse parasind clinica, credea ca era ranit, dar acum isi dadea seama sa se inselase, pentru ca avea in fata ei un tanar care parea in plina forma. La acestea Jimmy raspunse printr-o clatinare a capului si un suras enigmatic.Intelesese riscul la care s-a expus actionand astfel, si-a dat seama de timpul pe care l-a pierdut si ca acum ar putea sa faca o multime de lucruri.Reintorcandu-se acasa, citi in ochi bunicii sale adorate, bucuria da a-l vedea complet vindecat, plin de siguranta.

Cele trei porti

 

Un rege avea un fiu destept si curajos. Ca sa-l pregateasca pentru a infrunta viata, il trimise

la un batran intelept.

- Lumineaza-ma: ce trebuie sa stiu in viata?

- Vorbele mele se vor pierde precum urmele pasilor tai pe nisip, dar o sa-ti dau totusi

cateva sfaturi. In drumul tau prin viata vei intalni trei porti. Citeste ce scrie pe fiecare dintre

ele.

O dorinta mai puternica decat tine te va impinge sa le urmezi. Nu incerca sa te intorci, caci

vei fi condamnat sa retraiesti din nou si din nou ceea ce incerci sa eviti.

Nu pot sa-ti spun mai mult. Tu singur trebuie sa treci prin asta, cu inima si cu trupul.

Acum du-te! Urmeaza drumul acesta drept din fata ta.

Batranul intelept disparu si tanarul porni pe drumul vietii.

Nu dupa mult timp, se gasi in fata unei porti mari, pe care se putea citi:

SCHIMBA LUMEA.

Asta era si intentia mea, gandi printul, caci chiar daca sunt lucruri care imi plac pe aceasta

lume, altele nu-mi convin deloc.

Atunci incepu prima sa lupta. Idealul sau, abilitatea si vigoarea sa il impinsera sa se

confrunte cu lumea, sa intreprinda, sa cucereasca, sa modeleze realitatea dupa dorinta sa.

El gasi placerea si betia cuceritorului, dar nu si alinarea inimii. Reusi sa schimbe cateva

lucruri, dar multe altele ii rezistara.

Anii trecura. Intr-o zi il intalni din nou pe batranul intelept care-l intreba:

- Ce-ai invatat tu pe acest drum?

- Am invatat sa deosebesc ceea ce e in puterea mea de ceea ce imi scapa, ceea ce

depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.

- Bine, zise batranul. Utilizeaza-ti fortele pentru ceea ce sta in puterea ta si uita ceea ce-ti

scapa printre degete.

Si disparu.

Putin dupa aceasta intalnire, printul se gasi in fata celei de-a doua porti pe care statea

scris:

SCHIMBA-I PE CEILALTI.

Asta era si intentia mea, gandi el. Ceilalti sunt sursa de placere, bucurii si satisfactii, dar si

de durere, necazuri si frustrari.

El se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i placea la cei din jurul sau. Incerca sa le

patrunda in caracter si sa le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua lupta a sa.

Intr-o zi, pe cand medita asupra utilitatii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalti, il intalni

din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce ai invatat tu, deci, pe acest drum?

- Am invatat ca nu ceilalti sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfactiilor

sau infrangerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumina. In mine, prind

radacina toate aceste lucruri.

- Ai dreptate, spuse batranul.

Prin ceea ce ceilalti trezesc in tine, ei te descopera in fata ta. Fii recunoscator celor care

fac sa vibreze in tine bucuria si placerea, dar si celor care fac sa se nasca in tine suferinta

sau frustrarea, caci prin ei viata iti arata ce mai ai inca de invatat si calea pe care trebuie s-

o urmezi.

Nu dupa multa vreme, printul ajunse in fata unei porti pe care scria: SCHIMBA-TE PE TINE

INSUTI.

Daca eu sunt cauza problemelor mele, atunci inseamna ca asta imi ramane de facut, isi

zise el si incepu lupta cu el insusi.

El cauta sa patrunda in interiorul sau, sa-si combata imperfectiunile, sa-si inlature

defectele, sa schimbe tot ce nu-i placea in el, tot ce nu corespundea idealului sau.

Dupa cativa ani de lupta cu el insusi, dupa ce cunoscu cateva succese, dar si esecuri si

rezistenta, printul il intalni iarasi pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce ai invatat tu pe acest drum?

- Am invatat ca exista in noi lucruri pe care le putem ameliora, dar si altele care ne rezista

si pe care nu le putem invinge.

- Asa este, spuse batranul.

- Da, dar m-am saturat sa lupt impotriva a tot, a toti si chiar impotiva mea! Oare nu se

termina niciodata? Imi vine sa renunt, sa ma dau batut si sa ma resemnez.

- Asta va fi ultima ta lectie, dar inainte de a merge mai departe, intoarce-te si contempla

drumul parcurs, raspunse batranul si apoi disparu.

Privind inapoi, printul vazu in departare spatele celei de-a treia porti pe care statea scris:

ACCEPTA-TE PE TINE INSUTI.

Printul se mira ca n-a vazut cele scrise atunci cand a patruns prima data prin acea poarta,

dar in celalalt sens.

In lupta devenim orbi, isi spuse el. Si mai vazu zacand pe jos, peste tot in jurul lui, tot ce a

respins si a invins in lupta cu el insusi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.

Le recunoscu pe toate si invata sa le accepte si sa le iubeasca. Invata sa se iubeasca pe el

insusi, fara sa se mai compare, sa se judece, sa se invinovateasca.

Il intalni din nou pe batranul intelept, care-l intreba:

- Ce-ai invatat in plus pe acest drum?

- Am invatat ca urand sau detestand o parte din mine inseamna sa ma condamn sa nu fiu

niciodata de acord cu mine insumi. Am invatat sa ma accept in totalitate, neconditionat.

- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiti in viata, acum poti merge mai

departe.

Printul zari in departare cea de-a doua poarta, pe spatele careia scria

ACCEPTA-I PE CEILALTI.

Si in jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a intalnit in viata sa, pe cei pe care i-a

iubit si pe cei pe care i-a urat, pe cei pe care i-a ajutat si pe cei pe care i-a infruntat. Dar

spre surpriza sa, acum era incapabil sa le vada imperfectiunile, defectele, lucrurile care

altadata il deranjau enorm si impotriva carora luptase.

Batranul intelept aparu din nou si-l intreba:

- Ce-ai invatat mai mult decat prima data pe acest drum?

- Am invatat ca fiind in acord cu mine insumi, nu mai am nimic de reprosat celorlati si nici

nu ma mai tem de ei. Am invatat sa-i accept si sa-i iubesc asa cum sunt.

- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie sa-l tii minte. Continua drumul.

Printul zari prima poarta, prin care trecuse cu mult timp in urma, si vazu ceea ce era scris

pe spatele ei: ACCEPTA LUMEA.

Privi in jurul sau si recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucereasca, s-o transforme, s-

o schimbe. Fu izbit de lumina si frumusetea tuturor lucrurilor, de perfectiunea lor.

Era totusi aceeasi lume de alta data. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se

ivi batranul, care-l intreba:

- Ce-ai invatat pe drumul acesta?

- Acum am invatat ca lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu vad lumea, ci ma vad in

ea. Cand sunt fericit, lumea mi se pare minunata, cand sunt necajit, lumea imi pare trista.

Ea nu este nici vesela, nici trista. Ea exista, atat. Nu lumea ma necajea, ci starea mea de

spirit si grijile pe care mi le faceam. Am invatat sa o accept fara sa o judec, fara nici o

conditie.

- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie sa-l uiti.

Acum esti impacat cu tine, cu ceilalti si cu lumea!

Esti pregatit sa pornesti spre ultima incercare: trecerea de la linistea implinirii, la implinirea

linistii, spuse el si disparu pentru totdeauna.

BASMUL DIN CARPATI - DE DAN PURIC

Fragment din textul "Basmul din Carpati", publicat în cartea lui Dan Puric, "despre Omul Frumos"

(...) Se spune ca odata, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul."Mama! Mama! Unde e Raiul?",  a întrebat copilul nerabdator, a doua zi de dimineata, de cum se trezi. Dar mama, biata mama, n-avea timp. Avea atâta treaba în gospodarie! Si-

atunci, s-a dus la tata, sa-l întrebe."Nu stiu..., cauta-l singur", îi spuse acesta obosit si se apuca mai departe de munca.. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grabiti.. "Ce lume urâta...", îsi spuse pentru sine pustiul.Ca sa-l gasesti, trebuie sa parasesti satul acesta...,se-auzi glasul unui batrân, ce-l privea demult. "Si acolo, în pustie, dupa ce ai sa mergi cale de o zi, ai sa gasesti un om singur, ce sta într-o coliba. El o sa-ti spuna unde este Raiul."Zis si facut. Si a doua zi de dimineata, când parintii lui nu se sculasera înca, îsi lua o traistuta cu câteva merinde si pleca furisându-se printre casele adormite, catre pustie. În curând, soarele rasarise, iar în urma pasilor lui satul fusese acoperit de nisip. Mersece merse si, într-adevar, catre seara, ca prin minune, din pustia întinsa tâsni o coliba. Mare îi fu mirarea batrânelului ce locuia acolo de multi ani. "Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul calator. "Vreau sa gasesc Raiul, raspunse copilul, si cineva mi-a spus ca tu stii cum trebuie sa ajung".Batrânul tacu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai sa manânci ceva si sa te culci, ca oi fi obosit. Mâine în zori o sa plecam împreuna catre Rai".Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat asa, cu ochii deschisi, asteptând ziua. Batrânul stia. Iar catre zori, pustia primea în pântecul ei doua siluete, ce se pornisera la drum. Mersera ce mersera si, catre seara, dintre nisipuri, pustiul vazu cum se ridica niste ziduri de piatra si o cladire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întreba copilul. Aceasta este o manastire, spuse batrânul. De-aici începe poteca catre Rai."Si-apoi, batrânul manastirii îl primi pe micutul care nu stia nimic de rosturile de acolo. Si ce-am sa fac aici?", întreba copilul. "Deocamdata, sa faci curat, ai sa maturi si mai încolo om vedea". Si timpul trecea, trecea, copilul le facea cu rabdare si sârg pe toate.Dar iata ca vine o zi, dupa mult timp, când batrânul manastirii îl întreba pe neasteptate: Cum merge, cum îti e?" "Mi-e foarte bine", raspunse pustiul."Am de toate." Si-apoi tacu, închizându-se în sine. Batrînul îi simti nelinistea si îl iscodi în continuare. "Parca ai ascunde ceva în suflet, asa ai tacut. Spune-mi cinstit, totul, pâna la capat. Îti lipseste ceva?" "Mie..., nimic, se hotarî într-un târziu pustiul sa raspunda, dar este acolo, în cladirea aia mare, un frate de-al nostru, tot asa, cu barba si plete, cesta legat, întins pe o cruce, si nu poate sa se miste, si nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine si el la masa?", ridica pustiul ochii din pamânt, privindu-l pentru prima data patrunzator pe batrân. Parintele simti ca trebuie sa taca. Asa ca lasa linistea sa vorbeasca."Da, asa i-am dat noi canon, acolo l-am lasat noi sa stea, pentru ca nu a maturat cum trebuie si n-a facut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care statea în apropiere si care auzise discutia. Îngerul tacerii, care tocmai se asezase pe umerii pustiului, disparu. "Acolo vei ajunge si tu, daca nu faci treaba cum trebuie", se-auzi vocea monahului.Dintr-o data, spune povestea, pacatul al bun s-a strecurat în inima copilului.Era primul pas catre Rai, ce se numea iubire.Mai târziu, catre seara, copilasul se strecura nevazut la bucataria manastirii, fura ceva de mâncare si, fara sa fie observat de nimeni, intra în biserica si o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino sa manânci!", îi zice pustiul, uitându-se îngrijorat în stânga si în dreapta. Hai, ca nu stie nimeni!" Si Fratele coboara.

Un zâmbet avea pe buze si, mângâindu-l pe pusti pe frunte, acesta nu-si dadu seama ca biserica toata se umplu de o lumina nemaivazuta si ca usile ei se ferecasera pedinauntru. Apoi, ca si când s-ar fi cunoscut demult, au început sa râda si sa glumeasca, cum nu mai facuse pustiul niciodata în viata lui. Era atât de fericit ca-si gasise unprieten! Dar el nu stia ca urcase a doua treapta a Raiului: prietenia.Azi asa, mâine asa, însa fratii ceilalti din manastire au început sa se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseste seara mereu dintre noi?" Apoi, curiosi, au început sa-l caute prin toata manastirea. Numai biserica nu fusese controlata; si-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oara nu i-au putut deschide usile. Atunci au încercat sa se uite pe gaura cheii si, în clipa aceea, o lumina puternica i-a orbit. Nemaistiind ce sa faca, au stat asa, înfricosati, dupa zidurile groase ale bisericii, asteptând pâna noaptea târziu, când copilul a iesit. "Ce-ai facut înauntru?", se repezisera ei ca un stol de pasari negre asupra lui. "N-am facut nimic", raspunse pustiul tremurând. "Minti! Spune ce-ai facut?", l-au întrebat din nou calugarii furiosi. "Am furat mâncare si am dus-o Fratelui ce statea pe cruce", raspunse copilul înspaimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriti, pentru prima data, monahii. "Cel ce sta legat de cruce si nimeni nu-i da de mâncare", raspunse pustiul. "Si ce-a facut Fratele?", au întrebat tulburati calugarii. "A coborât si-a mâncat", raspunse dintr-o suflare pustiul.Si, în clipa aceea, toti cei din jurul copilului au cazut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe batrânul manastirii, aflând toate acestea. Egumenul începu si el, la rândul lui, sa tremure si, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare ca îl rog sa ma primeasca si pe mine la masa..." "Am sa-i spun!, raspunse copilul bucuros, dar acum pot sa iau mâncare de la bucatarie?" "Da, poti sa iei cât vrei", raspunse tremurând egumenul.Si seara din nou coborî peste manastire, iar pustiul, de data aceasta cu mâncarea luata de la bucatarie, se îndrepta vesel spre biserica. "Hai sa manânci!", îi striga el, mai vesel ca oricând. Si, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie si biserica seumplu de lumina. Ca de obicei, usile se ferecasera ca de la sine. Apoi câte glume si câta veselie în jurul celor doi!Dar, printre lacrimile de râs, pustiul si-a adus aminte de rugamintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din manastire, ar dori si el sa-l primesti la masa".Si, pentru prima oara, fata Prietenului sau mai mare se întrista. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masa?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai putine decît pacatele lui... Un poate sa vina". "Nu poate sa vina?", ramase uimit copilul. "Nu!", fu raspunsul scurt al Fratelui.Si apoi, din nou, fruntea lor s-a descretit si-au început sa râda si sa glumeasca. Într-un târziu, copilul si-a luat la revedere de la Fratele cel Mare si s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl astepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întreba acesta, gâtuit de emotie. "A zis ca nu te poate primi!", raspunse copilul. "De ce?", întreba înspaimântategumenul. "Mi-a spus ca ai mai multe pacate decât toate firimiturile de pâine cazute pe masa".Si atunci el, egumenul, se prabusi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i sa ma ierte, spune-i ca-l rog din tot sufletul meu sa ma ierte"Si, cu un gest disperat, se agata de copilas. Acesta îl privi surprins si-i spuse: "Bine, am sa-l rog din nou si mâine!"Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri si gemete de pocainta. Copilul însa dormi linistit. Si, din nou, treaba obisnuita prin manastire. Dar toti se faceau ca lucreaza.

Asteptau seara, caci ea putea sa aduca iertarea. "Pot sa iau mâncare?", întreba, cu nevinovatie, copilul la bucatarie. "Poti", îi spuse monahul, si-i umplu cu mâna tremurânda vasul. Apoi, cu pasi mici, ca sa nu rastoarne prea-plinul de mâncare, copilul intra din nou în biserica. "Hai sa mâncam!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", raspunse acesta, îndreptându-se spre el.Si câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îsi aduse brusc aminte: "Te roaga egumenul sa-l ierti... si sa-l primesti si pe el la masa!..."Tristetea se aseza între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masa: erau parca mai multe. "Am înteles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", raspunse Fratele cel Mare.Si atunci, pacatul cel bun coborî din nou în inima copilului si acesta îndrazni. "Dar Tu nu te gândesti ca acum manânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oara. Si sufletul Prietenului sau mai mare fu miscat din nou. Acesta îi vazu din nou inima luibuna. "Bine, spuse, dupa o lunga tacere, Fratele cel Mare, spune-i ca peste opt zile am sa-l primesc la masa..."Ce bucurie pe egumenul manastirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Si cele opt zile trecura. Pentru el, pentru batrân, în post si rugaciune si, mai ales, în multa pocainta. A opta zi, dis-de-dimineata clopotele bateau. "De ce?", întreba nedumerit copilul. "Batrânul a plecat la Domnul", i-au spus calugarii, care deja se pregateau pentru înmormântare.. Si atunci copilul vazu!Vedea cum, la masa Prietenului sau cel Mare, statea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncasera dimpreuna. Pe masa nu mai era nici o firimitura, Mântuitorul îl iertase."Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

Alege optimismul- povesti cu talc -

Dan este tipul de om pe care ti-ar placea sa-l cunosti. El este întotdeauna bine dispus si are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

Daca cineva îl intreaba cum îi merge, el raspunde:

"- Daca ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!"

Esteun optimist. Daca un coleg are o zi rea, Dan reuseste întotdeauna sa-l faca sa vada partea pozitiva a situatiei.

Am devenit curios si într-o zi l-am întrebat:

"- Nu înteleg, nu este cu putinta sa fii optimist în toate zilele! Tu cum reusesti?"

Dan îmi raspunse:

"- În fiecare zi când ma trezesc, stiu ca am doua posibilitati: pot sa aleg sa fiu bine dispus sau pot sa aleg sa fiu rau dispus. Eui aleg iontotdeauna sa fiu bine dispus.

Când mi se intâmpla ceva rau, pot sa aleg între a fi victima sau pot sa aleg sa învat din ce mi s-a întâmplat. Eu aleg sa învat.

De fiecare data când cineva vine la mine sa se lamenteze pentru ceva, pot sa aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege sa-l ajut sa vada latura pozitiva a vietii. Eu aleg întotdeauna partea buna a vietii."

"- Dar asta nu este întotdeauna asa de usor!" i-am spus.

"- Ba da, este", zise Dan. "- Intreaga viata este o paleta de optiuni.

Când îndepartezi din viata tot ceea ce nu conteaza cu adevarat, totul devine o chestiune de optiuni. Depinde de tine sa alegi cum sa reactionezi la diverse situatii, tu trebuie sa decizi cum sa-i lasi pe altii sa-ti influenteze atitudinea fata de viata.

Tu singur esti cel care alege sa fii bine sau rau dispus. Pâna la sfârsit tu esti acela care decizi cum sa-ti traiesti viata!"

Dupa aceasta discutie am pierdut legatura cu Dan fiindca mi-am schimbat locul de munca, dar adesea ma regaseam gândindu-ma la cuvintele lui atunci când optam pentru ceva în viata în loc sa reactionez la evenimente.

Apoi am aflat ca Dan a avut un accident groaznic la locul de munca, a cazut de la 18 metri înaltime si dupa o operatie de 8 ore si o îndelungata spitalizare a iesit având o placa de otel în spate. M-am dus sa-l vad si l-am întrebat daca se simte tot atât de bine.

"- Vrei sa vezi cicatricile mele?"

"- Dar cum faci sa ramâi pozitiv dupa ce ti s-a întâmplat?"

"- În timp ce cadeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost copilul meu. Apoi în timp ce zaceam pe pamânt, mi-am zis ca pot sa aleg între a muri si a trai. Si am ales sa traiesc!"

"- Dar nu ti-a fost frica?"

"Atunci când m-au dus la spital si am vazut expresiile fetelor surorilor si doctorilor, mi-a fost frica fiindca era de parca se uitau la un om mort.

Apoi un infirmier m-a întrebat daca am alergie si am raspuns: DA!

Toti m-au privit si atunci am urlat: sunt alergic la gravitatie! Toti au izbucnit în râs, si eu le-am spus: acum operati-ma ca pe un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"

Dan m-a învatat ca în fiecare zi avem posibilitatea de a alege sa traim o viata deplina.

Si este inutil sa fim mereu îngrijorati pentru mâine fiindca fiecare zi vine cu 'grijile' ei cu care trebuie sa traim. Si mâine ne vom ingriji la 'grijile' de mâine.

La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îti faceai griji ieri!

Ce inseamna " A DARUI "- povesti cu talc -

Intr-o scoala de la tara, la ora de religie, un copil l-a Intrebat pe preot, care le vorbea despre mila ca despre prima virtute pe care trebuie sa o avem neaparat ca sa ne mantuim:

" - Parinte, dar eu, care sunt sarac si nu am ce darui, cum sa fac eu milostenie? Daca as avea si eu mai multi bani, as da cu draga inima, dar asa…"

" - Fiule, nu asta inseamna mila.

Uite, de exemplu, ieri dimineata, plecand cu treburi, am vazut-o peste drum pe mama ta, iesind din curte si ajutand pana acasa o batrana, ce se ostenea cu o legatura de lemne.

Mai tarziu, am zarit-o iarasi indrumand un calator ce se ratacise si, chiar daca nu l-a putut ospata, un sfat bun si o cana cu apa rece s-au gasit si pentru el.

Cand vecina de alaturi a plecat in targ cu treburi, i-a lasat In grija copilul cel mic.

Spre seara, cand doi sateni se certau in drum, a iesit si, cu vorbe frumoase, i-a Impacat.

Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar daca nu ai bani sa dai si celorlalti, nimic nu te Impiedica sa-i ajuti cu atat cat poti. Nu trebuie sa dai din buzunar, ci din suflet! "

"Cu un banut daruit, poti cumpara cerul. Nu fiindca cerul ar fi atat de ieftin, ci fiindca Dumnezeu este atat de plin de iubire. Daca n-ai nici macar acel banut, atunci da un pahar cu apa rece!" (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Clopoteii de vant- povesti cu talc -

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.

Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale.

Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:

" - Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau? "

" - De la clopoteii de vant, raspunse maestrul. "

" - Cum asa? "

" - De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire… "

Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!

Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii.

Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:

" - De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine? "

" - Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii? "

" - La poarta casei mele, maestre! "

" - Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau..."

Opt minute- povesti cu talc -

Legenda spune că  o femeie săracă  cu un copilaş în braţe, trecând prin faţa unei peşteri, a auzit o voce misterioasă care venea din interior:

“- Intră şi ia tot ce doreşti. Dar nu uita, să ţii minte un lucru principal: după ce ieşi, uşa se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de ocazie, dar nu uita principalul!”

Femeia a intrat în peşteră şi găsit o mulţime de bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, şi-a pus copilul pe pământ şi a început să adune în şorţ, cu febrilitate, tot ce-i pica în mână.

Vocea misterioasă i-a amintit:

“- Nu ai decât 8 minute!”

 Trecând cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase,  a ieşit alergând din peşteră şi poarta s-a închis...

Şi-a adus aminte, apoi, că micuţul copil a rămas înauntru şi poarta era închisă pe vecie!

Bogăţia durează puţin,dar disperarea, mereu!

Acelaşi lucru, uneori, ni se întâmplă şi nouă. Avem cam  80 de ani pentru a trăi pe acest pământ şi mereu o voce ne aduce aminte:

"- Nu uita principalul!"

Lucrurile principale sunt: credinţa, vigilenţa, familia, prietenii, viaţa.

Dar dorinţa de câştig, bogăţia, plăcerile materiale ne încântă atât de mult încât principalul este lăsat deoparte.

Aşa că ne consumăm timpul cu cele de mai sus şi uităm principalul: “Comorile sufletului".

Nu trebuie să uităm niciodată că viaţa trece repede şi că moartea vine pe neşteptate.

Şi că atunci când poarta vieţii se va închide pentru noi, nu vor mai servi la nimic tânguirile.

Trăim într-o lume plină de probleme, de spaime, de corupţie, de vandalism, de nedreptăţi, în care în fiecare zi mor copii nevinovaţi ai unor părinţi stresaţi, dar totul se întâmplă pentru că am uitat principalul...

Povara camilei

 

Un beduin, care calatorea calare pe o camila incarcata cu doi desagi, a intalnit un om care i s-a alaturat si l-a intrebat:”Ce duce camila ta?””O desaga cu grau si una cu nisip”, a raspuns beduinul.”Dar de ce anume?””Ca sa nu se aplece intr-o parte.””Mai bine ai fi impartit graul in doi desagi”, a spus omul. “Camila ta ar fi avut de dus astfel o povara mai usoara.”

Beduinul a fost izbit de intelepciunea acestui sfat.”Ai dreptate”, a strigat el. De o mie de ori ai dreptate! Ai o minte ascutita si patrunzatoare! Haide, urca pe camila mea!”Dupa ce omul a urcat in spinarea camilei, beduinul a zis:”Cine esti? Un om destept ca tine trebuie sa fie sultan ori macar vizir!””Nu, nu sunt nimic.””Esti cel putin bogat?””Nu, uita-te la vestmintele mele.””Ce fel de negot faci? Unde locuiesti? Unde ti-e pravalia?””N-am nici pravalie, nici casa.””Dar camilele? Dar vitele?””N-am nici una, nici alta…””Dar ce ai, in afara de minte?””Nimic, ti-am spus doar, n-am nici macar un codru de paine sa-mi potolesc foamea. Iar hainele mele sunt numai zdrente.””Da-te jos de pe camila mea!” a strigat beduinul. “Piei din ochii mei! Du-te cu tot cu mintea ta primejdioasa, pentru ca prostia mea este sfanta!”

Cei doi s-au despartit pentru totdeauna, iar beduinul si-a vazut de drum, calare pe camila care ducea o desaga cu grau si alta cu nisip.

Puiul de urs

 

A fost odata ca niciodata ca de nu ar fi nu s-ar povesti. Intr-un tinut foarte indepartat la poalele muntelui, intr-o padure frumoasa traia o ursoaica cu puiul ei, impreuna cu celelalte animale din padure. Si cat era ziua de lunga ursoaica nu-si vedea capul de treburi; pe langa treburile pe care le facea in mod obisnuit, era atenta ca puiul ei sa nu faca ceva care sa ii pericliteze siguranta.

Nu isi lasa puiul sa culeaga mure de frica sa nu se intepe in tufele de mure, nici sa manance miere din stupul de albine pentru ca se temea sa nu il intepe albinele, nici sa mearga singur la rau sau impreuna cu ceilalti pui de animale pentru ca nu credea ca se va descurca fara ea. Puiul de urs nu avea voie sa se joace cu ceilalti pui de animale, ceea ce il facea sa se simta destul de trist. Si asa decurgeau zilele petru puiul de urs si mama lui, pana intr-o zi, cand ceva neasteptat s-a intamplat. In timp ce mergea prin padure ca sa culeaga mure, ursoaica si-a prins laba intr-o capcana. A incercat sa se elibereze dar, oricat a incercat, nu a reusit sa se elibereze. In tot acest timp, nu se gandea decat la puiul ei care era singur si la posibilitatea ca nu o sa-l mai vada niciodata. Si atunci si-a dat seama ca nu l-a invatat cum sa-si procure hrana, cum sa faca fata dificultatilor care apar in padure. Si a luat atunci o hotarare: ca daca va scapa din aceasta situatie, isi va invata puiul sa se descurce sigur si sa faca fata cu succes situatiilor care apar in viata, invatandu-l si lasandu-l sa experimenteze. Si cum statea si se gandea la toate aceste lucruri, a vazut o solutie prin care sa iasa din aceea capcana, lucru pe care nu-l vazuse inainte fiind asa de preocupata sa scape cu orice pret. Dupa ce s-a eliberat, s-a dus fericita la puiul ei, l-a luat in brate si i-a spus ca de acum inainte lucrurile se vor schimba. Si a inteles ca din prea multa dragoste, nu il lasase sa fie si sa devina ceea ce poate el sa devina.

Regele african

 

Povestea spune despre un rege african care avea un prieten foarte bun din

copilarie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situatia in care se afla (pozitiva sau

negativa) sa reactioneze la fel: “E foarte bine!”

Intr-o zi regele si prietenul sau se aflau la vanatoare. Prietenul incarca si pregatea

armele pentru rege. Dintr-o greseala, o arma s-a descarcat si i-a retezat regelui buricul

degetului mare. Examinand situatia, prietenul a remarcat ca de obicei: “E foarte bine!” La

asta regele a replicat: “Nu, nu e bine deloc!” si a ordonat ca prietenul lui sa fie aruncat in

inchisoare.

Un an mai tarziu, regele vana intr-o zona periculoasa. A fost capturat de canibali,

care l-au dus in satul lor. L-au legat de un protap si se pregateau sa-l “prepare”. Unul

dintre canibali, care vroia sa dea foc, a observat ca regele nu avea buricul degetului mare.

Fiind superstitiosi, aveau ca regula sa nu manance pe nimeni care nu era intreg. In

concluzie, l-au eliberat pe rege.

La intoarcerea acasa, regele si-a reamintit de intamplarea de la vanatoare cand isi

pierduse degetul si cuprins de remuscari, ordona sa fie eliberat prietenul lui. “Ai avut

drepate” i-a spus prietenului proaspat eliberat. “A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul

degetului.” Si a inceput sa-i povesteasca patania cu canibalii. “Imi pare foarte rau ca te-

am trimis la inchisoare atata vreme. A fost urat din partea mea sa fac acest lucru.” “Nu “,

a replicat prietenul, “Este foarte bine!” “Ce vrei sa spui cu asta, “Este foarte bine?!?”

Cum poate fi bine sa-ti trimiti prietenul la puscarie un an?” “Daca n-as fi fost in

inchisoare, as fi fost cu tine.”

Soimul- povesti cu talc -

O povestioara spune ca un imparat a primit doi soimi.

Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea.

Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute.

Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.

- Cum ai facut? si-a intrebat supusul.

- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.

Testul celor TREI- povesti cu talc -

In Grecia antica Socrate (469- 399 BC) era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui.

Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:

   - Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?

   - Stai o clipa, ii replica Socrate. Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.

   - "Trei"?

   - Asa este, a continuat Socrate. Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.  

Primul test este cel al Adevarului. Estiabsolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?

   - Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.

   - E-n regula, zise Socrate. Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.  

Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui . Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?

   - Nu ... dimpotriva! ...

   - Deci, a continuat Socrate, vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?

Omul a dat din umeri, putin stanjenit. Socrate a continuat.

   - Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba: filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?

   - Nu, nu chiar ....

   - Ei bine, a conchis Socrate, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?

 

 

Avalansa informationala la care suntem supusi in aceste timpuri in care nici un loc de pe pamant nu e prea departe si nici un secret nu poate fi cu adevarat ascuns ne face sa fim ca un copil pofticios intr-un magazin cu dulciuri.

Traim intr-o continua fantezie, identificandu-ne cu informatii furnizate de mass-media, necunoscuti, cunoscuti, prieteni, ... fara a face o selectie a tuturor acestor informatii prin prisma celor trei teste socratice:   1. cel al Adevarului,   2. cel al Binelui, si   3. cel al Folosintei.

Oare cate informatii cu care venim in contact de-a lungul unei singure zile ar putea sa treaca acest test?

Traieste o singura zi odata!- povesti cu talc -

Există două zile pe săptămână pentru care n-ar trebui să ne neliniştim, două zile fără îngrijorare, fără teamă.

Prima, este ziua de ieri, cu greşelile comise, cu paşii greşiţi, cu regrete şi suferinţe. 

Ziua de ieri a trecut şi acum este în afara controlului nostru pentru totdeauna.  Toţi banii din lume nu ne-ar putea readuce ziua de ieri. Este imposibil să reluăm o faptă de ieri ori să ştergem un cuvânt. 

Ziua de ieri a trecut! 

Cealaltă zi care n-ar trebui să ne neliniştească, este ziua de mâine; cu adversităţile ei imposibile, cu poverile ei, cu promisiunile ei de speranţă şi controlul limitat. 

Mâine, soarele se va înălţa în toată splendoarea lui sau îndărătul unei perdele de nori. Dar fiţi siguri, el va răsări! Iar înainte ca el să răsară, nu este nimic de făcut, pentru că ziua nu s-a născut încă. 

Nu mai rămâne decât astăzi!

Fiecare din noi poate face faţă bătăliilor unei zile. Numai atunci când adăugăm poverile de ieri la cele de mâine nu putem continua.

Nu experienţele zilnice duc la nebunie. Ci regretele de ieri însoţite de temerile pentru mâine. 

 

Trebuie aşadar să trăim o singură zi odată!

Viața ca o prăjitură- povesti cu talc -

Uneori ne întrebam:

"De ce merit eu una ca asta? De ce Dumnezeu mi-a facut una ca asta? "

Iata în cele de mai jos, o frumoasa explicatie.

O tânara i-a povestit mamei sale ca de o vreme toate îi merg rau: ca nu se mai descurca la algebra, ca prietenul ei a renuntat la ea si, pe deasupra, ca cea mai buna prietena s-a mutat în alta localitate.

În acest timp mama se pregatea sa faca o prajitura si o întreba pe fiica ei daca i-ar placea un cremes.

"- Sigur ca da, mama! Îmi place foarte mult cum faci cremesul" , raspunse fata.

Când toate ingredientele au fost asezate pe masa, mama o îndemna:

"-  Uite, gusta putin ulei de gatit! "

" -  Nicidecum, spuse fata uimita. "

" - Dar ce zici de câteva oua nefierte? "

" - Oribil, mami! "

" - Atunci poate preferi niste faina? Sau poate putin bicarbonat? "

" - Mama, toate acestea sunt dezgustatoare! "

" - Desigur", raspunse mama. "Toate aceste lucruri luate separat sunt rele la gust. Dar când sunt puse împreuna asa cum trebuie, atunci din ele iese o delicioasa prajitura!"

 

Morala:

Viata trebuie privita ca o prajitura: ca rezultatul amestecului tuturor ingredientelor. Nu trebuie sa vedem la ceilalti doar ce ne lipseste noua. Cand descoperi ca te uiti cu "invidie" catre altul ca are mai multi bani trebuie sa te gandesti daca ti-ai schimba INTREAGA viata cu a lui. El poate se uita la tine cu invidie ca esti sanatos, ca ai mai mult timp, ca ai o familie fericita ... Cine stie?

Trebuie sa ne analizam si sa vedem daca ne place prajitura noastra. Daca DA, trebuie sa ne amintim ca este rezultatul amestecului TUTUROR ingredientelor.

Vinul si chitara

 

Un om de afaceri american statea langa chei, intr-un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp i-a luat sa-l pescuiasca.”Foarte putin”, a raspuns mexicanul.”De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste?” a intrebat atunci americanul.”Mi-ajunge sa-mi intretin familia”, i-a raspuns pescarul.”Si ce faci in restul timpului?” a vrut sa stie omul de afaceri.”Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta-mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Domnule, am o viata plina si sunt foarte ocupat”, a incheiat pescarul.”Uite”, il ia peste picior americanul. “Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care-i castigi in plus sa-ti cumperi o barca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, ilpoti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.””Si cat va dura sa fac toate astea, senor?” intreaba pescarul.”Vreo 15-20 ani”, raspunde americanul.”Si apoi?””Apoi vine partea cea mai buna”, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat. Ai lua cateva milioane de dolari.””Milioane, senor?” se mira pescarul. “Si dupa asta?””Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr-un satuc de pescari pe malul oceanului si te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu copiii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara….”

Viata dupa viata

- povesti cu talc -

Se spune ca doi copilasi in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.

"- Tu crezi in viata de dupa nastere? "

"- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza. "

"- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate? "

- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…

"- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical. "

"- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici."

"- Pai de acolo nu s-a intors nimeni.. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund. "

"- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi. "

"- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie? "

"- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc. "

"- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!"

- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

Un caine destept- povesti cu talc -

Clinchetul clopotelului il scoase din starea de toropeala. Un client a intrat in macelarie. Macelarul se uita si surprins observa ca a intrat un caine in magazinul sau.Se repede spre el si il goneste afara, doar nu vrea ca vre-un client sa vada ca el are caini in magazin!

Dar, dupa nu prea multe minute, cainele a revenit.

Macelarul se duce pregatit sa il goneasca dar observa o bucata de hartie in gura cainelui. O ia si observa ca este scris ceva pe ea. Curios, citeste:

" Puteti sa imi dati 12 carnati si un pivior de miel? Cainele are bani la el"

Macelarul se uita mai atent si vede o bancnota de 100 lei in gura cainelui. El ia banii, pune carnatii si piciorul intr-o punga pe care o pune in gura cainelui.

Si pentru ca era deja ora inchiderii si cainele ii starnise curiozitatea, macelarul se hotara sa urmareasca cainele sa vada ce face.

Deci iata-i ca au plecat.

Cainele ajunge la un semafor. Lasa punga jos si sare si apasa pe buton. Apoi ia punga in gura si asteapta rabdator culoarea verde.

Trece intersectia si ajunge la o statie de autobuze si se uita pe tableul cu sosiri. Cainele se aseaza pe un scaun iar cand primul autobuz soseste, se duce in fata, se uita la numar si revine la locul lui. Apare urmatorul autobuz, cainele se duce in fata, vede numarul si se suie in autobuz. Macelarul, deja cu gura cascata, se suie si el in autobuz.Autobuzul se urneste si plimba cei doi calatori prin oras. Cainele, care urmarea drumul autobuzului, la un moment dat se ridica si merge langa usa. Se ridica pe picioarele din spate si apasa pe butonul de oprire in statie. Autobuzul se opreste si cainele coboara, carand punga in gura. Macelarul il uremaza si el indeapropae.

Cainele si macelarul merg de-a lungul strazii cand cainele intra intr-o cladire, urca 3 trepte si lasa punga langa o usa. poi dandu-se inapoi mai multi pasi, isi ia avant si se repede in usa. Dar nici un raspuns din partea stapanului. Cainele, din nou se da cativa pasi inapoi si se repede in usa. Vazand ca nu are efect, coboara in gradina, loveste cu capul de cateva ori in geamul de la bucatarie si revine in fata usii asteptand ca stapanul sa deschida.

Macelarul vede un tip solid care deschide usa si incepe sa loveasca si sa injure cainele.

Macelarul atunci se repede la individ "- Ce faci netotule? Cainele asta e un geniu!" la care stapanul cainelui ii raspunde:

"- tu il numesti caine destept? E a doua oara saptamana asta cand isi uita cheile!"

 

*********************

Se pare ca unii omanei nu sunt satisfacuti niciodata cu ceea ce au si nu pot aprecia chair daca tin in maini aur curat.

Timpul si Iubirea- povesti cu talc -

A fost o data ca  niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea,  Tristetea, Bogatia, Vanitatea, Cunoasterea si toate celelalte,  inclusiv  Iubirea...

Intr-o  zi, au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toti(toate) si-au   reparat barcile si au plecat. 

Iubirea a fost singura care a  ramas. Ea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.

Cand  insula era aproape inundata in intregime, Iubirea s-a decis sa ceara  ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare,  eleganta.

Iubirea i-a spus:

" - Poti sa ma iei si pe  mine cu tine?"

Bogatia a raspuns:

" - Nu, nu pot. Am  barca plina de aur si argint. Nu mai este nici un loc pentru  tine  aici."

Iubirea a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care  trecea intr-o barca frumoasa:

" - Vanitate, te rog ajuta-ma!"

" - Nu  pot sa te ajut, Iubire. Esti uda fleasca si  asta ar putea sa-mi strice  barca!", a raspuns Vanitatea.

Tristetea  era prin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul:

" - Tristete,  lasa-ma sa vin si eu cu tine!"

" - Oh.....Iubire, sunt asa de  trista incat am nevoie sa fiu singura!"

Fericirea a trecut si  ea pe langa Iubire, dar era asa de fericita incat nici  macar nu a  auzit cand a strigat-o Iubirea. 

Deodata, s-a auzit o voce:

" -Vino  Iubire, Te voi lua cu mine", spuse un batranel.

Iubirea s-a  simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe  ce  nume avea batranelul.

Cand au ajuns pe uscat, batranelul si-a  vazut de drumul lui.

Iubirea realizand cat de mult ii  datoreaza acestuia, a intrebat-o pe  Cunoastere:

" - Cine m-a  ajutat?"

" - A fost Timpul", a raspuns Cunoasterea.

" - Timpul?"  a intrebat Iubirea. "Dar,... de ce m-a ajutat Timpul?"

Cunoasterea  a zambit si cu  o adanca intelepciune i-a raspuns:

" - Deoarece numai Timpul  este capabil sa inteleaga cat de minunata este Iubirea!"

Stele de mare- povesti cu talc -

O furtunã teribilã se abãtu asupra mãrii. Vântul sufla îngheţat, brãzdând apa şi înãlţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pãtrundeau în adânc ca plugurile de oţel şi smulgeau din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţãrm.

Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase.

Acum plaja era o imensã întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele de mare.

Acest lucru fãcu sã vinã multã lume pe acea parte a coastei. Sosirã acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.

Stelele de mare erau aproape nemişcate. Trãgeau sã moarã.

În mulţime, ţinut de mânã de tatãl sãu, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Cu toţii se uitau şi nimeni nu fãcea nimic. Dintr-odatã, copilul lãsã mâna tatãlui sãu, îşi scoase încãlşãmintea şi fugi pe plajã. Se aplecã şi culese cu mânuţele sale trei steluţe de mare; apoi, luând-o la fugã, le duse în apã. Dupã aceea, se întoarse înapoi şi repetã operaţiunea.

De pe parapet, un om strigã spre el:

" - Dar ce faci, bãiete?"

" - Arunc în apã stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajã", rãspunse copilul fãrã a se opri din fugã.

" - Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare: cu siguranþã nu ai sã poţi sã le salvezi pe toate. Sunt prea multe", mai strigã bãrbatul. "Ca sã nu mai spunem cã la fel se întâmplã pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!"

Copilul zâmbi, se aplecã iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apã rãspunse:

" - Iatã cã am schimbat lucrurile pentru aceasta!"

Bãrbatul rãmase o clipã mut, apoi se aplecã, îşi scoase pantofii şi şosetele şi coborî şi el pe plajã. Începu sã adune stele de mare şi sã le arunce în apã.

O clipã mai târziu coborârã încã douã fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apã. Dupã alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sutã, douã sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apã.

Astfel furã salvate toate.

Pentru a se schimba lumea ar fi suficient sã aiba cineva ( chiar şi un copil ) îndrãzneala de a începe.

 

Poveste scrisa de Bruno Ferrero

Secretul căsătoriei- povesti cu talc -

Un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 50 de ani.

Ei împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celalalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine, şi , despre care l-a atentionat pe soţul ei să nu o deschidă sau sa întrebe de ea vreodata.

În toţi acei ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrinica s-a îmbolnăvit foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse de însănătoşire.

Încercând să pună toate lucrurile în ordine, bătrînelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lânga patul soţiei sale.

Era şi ea de acord că era timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie.

Când a deschis-o, în cutie erau doua papuşi croşetate şi o grămadă de bani : în total vreo 25.000 de lei.

El a întrebat-o despre conţinutul acestei cutii.

"- Când ne-am căsătorit , spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este sa nu te cerţi niciodată. Spunea cş întotdeauna când mă suparam pe tine , să tac din gura şi să croşetez o papuşica .."

Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia işi putea stăpâni lacrimile. Doar doua păpuşi erau in cutie ! Ea fusese supărată numai de doua ori în toţi aceşti ani în care au trăit impreună! Nu mai putea de fericit!

"- Iubito", spuse el,"inţeleg existenţa păpuşilor, dar toţi aceşti bani ?"

"- Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor !"

Pune suflet in ce faci- povesti cu talc -

Era odata un tibetan care plecase de unul singur spre o mânastire ridicata în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere si tunete.

Omul a gasit un han unde sa se adaposteasca abia dupa ce s-a lasat întunericul.

A schimbat câteva vorbe cu stapânul locului, a mâncat ceva si s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziua si calatorul era gata de plecare.

Hangiul s-a uitat pe fereastra, a vazut cum toarna cu galeata si a spus:

"- Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prapad, n-o sa apuci sa ajungi nici pâna la urmatorul han, daramite sus pe munte!"

Drumetul a deschis usa si i-a raspuns din prag:

"- Nu-ti face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, asa ca picioarelor mele le este usor sa-l urmeze."

Atunci când îti doresti ceva cu sufletul, dorinta e ca si împlinita, nu trebuie decât s-o urmezi!

Patru legi spirituale din India

- povesti cu talc -

- Prima lege zice: “Persoanele pe care le intalnesti sunt  persoanele potrivite”. 

Cu alte cuvinte, nimeni nu intra in viata noastra din intamplare; toate persoanele cu care interactionam se afla alaturi de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta sa invatam lectiile de viata care apar si sa continuam drumul personal;

* 

- A doua lege zice: “Ceea ce ni se intampla este singurul lucru care ni se putea intampla”. 

Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce in viata noastra nu ar fi putut sa se intample in alt mod (nici macar detaliul cel mai nesemnificativ)… Nu exista: “daca as fi facut cutare lucru….s-ar fi produs alt cutare lucru….” NU. Toate si fiecare in parte dintre situatiile care se produc sunt perfecte, cu toate ca mintea si egoul nostru nu le accepta …

* 

- A treia lege zice: “Orice moment in care se incepe este momentul corect”. 

Totul incepe in momentul potrivit, nici inainte, nici dupa; cand suntem pregatiti pentru ca ceva nou sa apara in viata noastra, exact atunci apare (incepe);

* 

- A patra lege zice: “Cand ceva se termina, se termina”. 

Daca ceva a luat sfarsit in viata noastra, este pentru propria noastra evolutie, deci cel mai bine este sa inchizi capitolul si sa mergi inainte imbogatit cu acea experienta.

Mama speciala- povesti cu talc -

Cele mai multe femei devin mame accidental, altele vor, putine datorita presiunii sociale si cateva din obisnuinta.

Anul acesta aproape 100 000 de femei vor deveni mame ale unor copii handicapati.

V-ati pus vreodata întrebarea cum sunt alese mamele copiilor handicapati?

Eu L-am vizualizat cumva pe Dumnezeu privind în jos spre pamânt si alegânu-si instrumentele cu multa grija si prudenta .

El se uita si isi instruieste îngerii care noteaza într-un registru urias:

"- Armstrong, Beth; baiat. Sfânt protector...da- i-l pe Gherasim. El e obisnuit cu blasfemia."

"- Forrest, Marjorie; fiica. Sfânt protector, Cecilia. Rutledge, Carrie; gemeni. Sfânt protector, Matei."

La sfarsit El da un nume unui înger si zâmbeste, "- Da acesteia un copil handicapat"

Îngerul e curios. "- De ce tocmai aceasta Dumnezeule? E atât de fericita!"

"- Întocmai," zâmbeste Dumnezeu, " As putea da un copil handicapat unei mame care nu stie sa râda? Aceasta ar fi crud."

"- Dar are ea rabdare?" întreba îngerul.

"- Nu o vreau cu prea multa rabdare caci astfel s-ar îneca într-un ocean de auto-compatimire si disperare. Odata cu prelucrarea socului si a resentimentului, ea se va descurca."

" Am privit-o azi.  Ea are acea constiinta de sine si independenta, atât de rare si de necesare la o mama. Stii, copilul pe care-l voi da ei are propria sa lume. Ea va trebui sa se transpuna în viata lui si aceasta nu-i va fi usor."

"- Dar, Dumnezeule, cred ca ea nici nu crede în Tine!"

Dumnezeu zâmbeste...

"- Nu conteaza ; pot sa repar aceasta. Aceasta este perfecta – are destul egoism."

Îngerul comenteaza - "- egoism? e cumva o virtute?"

Dumnezeu da din cap:

"- Daca nu se poate separa din când în când de copil, nu va supravietui niciodata. Da, iata o femeie pe care o voi binecuvânta cu un copil mai putin perfect. Înca nu-si da seama, dar va fi invidiata.

Pentru ea nu va fi firesc niciodata un ‘cuvânt rostit’. Ea va considera „ un pas ’’ ca fiind firesc.

Când copilul ei va spune  'Mama'  pentru prima data, ea va trai un miracol, si va sti aceasta!"

"Îi voi permite sa vada clar lucrurile pe care le vad...ignoranta, cruzime,prejudecata.... si-i voi permite sa se ridice peste acestea. Nu va fi niciodata singura.

Eu voi fi langa ea în fiecare minut din fiecare zi din viata ei, deoarece ea Îmi face lucrarea ca si cum ar fi aici la sânul Meu ".

"- Si cum ramane cu Sfântul protector?" întreba îngerul, cu condeiul ridicat în aer.

Dumnezeu zâmbeste, "Oglinda va fi de ajuns!"

Invatatura din jungla

 

Un maestru a plecat cu ucenicul sau în junglă. Chiar dacă era în vârstă, îşi făcea drum cu agilitate, în timp ce discipolul tot aluneca şi cădea de multe ori. Tânărul se ridica şi mormăia mânios de fiecare dată dar continua să-şi urmeze maestrul. După o bună bucată de drum, au ajuns într-un loc sacru. Fără să se oprească o clipă, maestrul s-a întors pe drumul pe care veniseră.“Nu m-ai învăţat nimic astăzi,” spuse novicele, după ce căzuse a mia oară.“Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuşit să-l înţelegi,” spuse vraciul. “Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă.”“Şi cum ar trebui să le înfrunt?”“În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură,” răspunde vraciul. “În loc să blestemi locul unde ai căzut, trebuia să încerci să înţelegi ce te-a făcut să aluneci înainte.”

Cei doi soimi

 

Un imparat a primit doi soimi.

Unul a fost antrenat, dar, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea.

Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute.

Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.

”Cum ai facut?” si-a intrebat supusul

”A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.”

Ca si in oglinda- povesti cu talc -

Într-o buna zi, împaratul trimise dupa unul dintre vasalii sai.

În tinutul sau, acesta era cunoscut pentru cruzimea si zgârcenia lui, supusii sai traind stapâniti de frica.

Împaratul îi spuse:

"- Vreau sa pornesti la drum si sa-mi gasesti un om cu adevarat bun."

Acesta îi raspunse:

"- Prea bine, stapâne" si supus, îsi începu cautarea.

Întâlni multi oameni, vorbi cu ei, si dupa multa vreme se întoarse la împarat si-i spuse:

"- Stapâne, am facut precum mi-ai poruncit, cautând prin toata lumea un om cu adevarat bun. Dar nu-i de gasit. Toti sunt egoisti si rai. Nicaieri nu se gaseste omul pe care-l cauti."

Împaratul îl lasa sa plece si trimise dupa un alt vasal, cunoscut pentru generozitatea si bunatatea sa si foarte iubit de catre supusi. Împaratul îi spuse:

"- Prietene, as vrea sa pornesti la drum si sa-mi cauti un om rau cu adevarat."

Si acesta asculta si în calatoriile sale întâlni si vorbi cu multa lume. Dupa o buna bucata de vreme, se întoarse la împarat si-i spuse:

"- Stapâne, n-am izbutit. Sunt oameni necugetati, corupti, carora nu le pasa de nimeni si de nimic, dar nicaieri n-am putut gasi un om rau cu adevarat. În ciuda scaderii lor, toti au un suflet bun."

 

***

 

Odata, pe înserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case bucurându-se de racoarea serii. În apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea îl vazu pe taranul nostru si se gândi:

"- Omu' asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cât e ziua de mare lâncezeste pe pragul casei..."

La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gândi:

"- Omu' asta e un donjuan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste..."

În fine, un strain care se îndrepta spre sat îsi zise:

"- Omu' asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine meritata..."

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune însa multe despre cei trei oameni care se îndreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.

 

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine; mai ales când vorbesti despre altii.

 

Poveste scrisa de  Bruno Ferrero

CALUL CU DOUĂ CAPETE

Trăiau odată într-o ţară pe de-a întregul verde, înconjurată de câmpii

şi pajişti minunate, doi cai cu ţinuta mândră şi demnă. Aceste doua animale,

un mascul şi o femelă, erau permanent împreună. Dimineaţa foarte devreme

îi puteai vedea sărind şi fugind pe câmpiile verzi. Le plăcea să fie împreuna

şi prietenia care îi lega era foarte mare. Nu se despărţeau niciodată: se jucau

împreună, mâncau împreună şi dormeau unul lângă altul. Pentru nimic în

lume ei nu ar fi acceptat să se separe.

Într-o noapte, când dormeau lipiţi unul de altul, ei au făcut

legământul de a nu se despărţi indiferent ce s-ar fi întâmplat. O zână le auzi

legământul şi îi întrebă:

-Ce vă doriţi?

- Să fim întotdeauna împreună, răspunsera ei fără ezitare.

Şi deîndată dorinţa lor se şi realiză. Zâna îi transformase într-un

singur cal, nici mascul, nici femelă, dar cu doua capete minunate. Caii

accceptaseră cu mare bucurie transformarea. De acum înainte, ei nu mai

aveau motiv să se ingrijoreze în legatură cu ceea ce ar gândi sau ar spune

celălalt, pentru că nu se despărţeau niciodată.

Totuşi, într-o bună zi, se întâmplă ceva rău. Unul din capete a

început să se simtă rău şi să aibă stări de indispoziţie ciudate care se

amplificau pe zi ce trecea. Atunci, capul celalalt a început să se îngrijoreze:

ce avea să i se întâmple şi lui? Ce riscuri erau să aibă şi el aceeaşi boală?

Cele două capete începuseră să discute şi după ce au stat bine pe

gânduri, i-au cerut zânei să-i transforme din nou şi să devină ce au fost mai

înainte.

Şi dorinţa lor a fost din nou îndeplinită.

Vulturul şi găinile (Anthony de Mello )

 

Într-o zi, plimbându-se prin pădure, un om găsi un pui de vultur de

abia ieşit din găoace. Dându-şi seama că dacă l-ar fi lăsat acolo, singur şi

părăsit, l-ar fi condamnat la moarte sigură, omul luă puiul acasă şi-l puse

într-un coteţ, împreună cu nişte pui de găină.

Puiul de vultur crescu alături de aceştia şi, bineînţeles, învaăţă să se

poarte ca o găină: scormonea pământul pentru a găsi viermi şi insecte,

mânca seminţele pe care i le dădea stăpânul, cloncănea şi cotcodăcea, iar

dacă bătea din aripi nu se ridica mai mult de câteva zeci de centimetri.

Au trecut astfel câteva luni, timp în care vulturul nu se îndoi nici o

clipă că locul lui ar fi altundeva decât în curtea stăpânului, printre celelalte

găini. Mai mult, era convins că el însuşi este o găină. Până când, într-o zi,

privind spre cerul albastru şi fără nori, văzu un alt vultur planând maiestuos,

aproape fără a-şi mişca aripile robuste.

Vulturul a înţeles dintr-o dată care este adevărata lui natură. Şi-a dat

seama că nu există obstacole care să-l împiedice să zboare, în afară de cele

din mintea lui şi, după câteva tentative, s-a ridicat în zbor spre infinit, într-

adevăr liber.

Concentrarea   

După ce a câştigat mai multe competiţii de tras cu arcul, tânărul şi mai

degrabă lăudărosul campion a provocat la întrecere un maestru Zen care era

cunoscut pentru îndemânarea sa ca arcaş. Tânărul demonstrase o abilitate

tehnică remarcabilă atunci când a nimerit centrul ţintei de la prima încercare

şi apoi cu a doua săgeată a despicat prima săgeată în două.

“Iată”, i-a spus el bătrânului, “vezi dacă poţi depăşi asta”. Liniştit,

maestrul nu şi-a scos arcul, ci a făcut semn tânărului să-l urmeze pe munte.

Curios de intenţiile bătrânului, campionul l-a urmat sus pe munte, până au

ajuns la un pârâu adânc peste care trecea un fel de bârnă nesigură. Păşind

calm în mijlocul podului nesigur şi periculos, bătrânul maestru a ales drept

ţintă un copac la mare distanţă, a scos o săgeată şi l-a nimerit direct. “Acum

e rândul tău”, a spus cu graţie, păşind înapoi pe pământul sigur.

Uitându-se terorizat la abisul fără fund, tânărul nu se putea hotărî să

păşească pe bârnă, nici vorbă să mai tragă şi cu arcul. “Ai multă abilitate cu

arcul”, a spus maestrul, simţind încurcătura oponentului său, “Dar ai puţine

capacităţi în mintea care eliberează tragerea cu arcul”.

Povestea vasului crăpat 

O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de

cele două capete ale unui băţ şi le căra pe dupã gât. Un vas era crăpat, pe

când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.

La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul

crăpat ajungea doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic:

femeia aducea doar un vas şi jumătate de apã. Bineînteles, vasul bun era

mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu

imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumatate

din munca pentru care fusese menit!

După doi ani de aşa zisă nereuşită, după cum credea el, i-a vorbit într-

o zi femeii lângă izvor: "Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură

face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!" Bătrâna a zâmbit: "Ai

observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta

pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a

potecii şi în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg

aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista

aceste frumuseţi care împrospătează casa."

ACVILA REGALĂ

Michel Dufour, 1993, Allegories pour guerir et grandir, Les Editions JCL INC, Ottawa

Un fermier descoperi într-o bună zi un cuib de acvile abandonat, cu un ou în el. Luă oul şi îl puse în cuibul unei găini din ograda sa. Se născu, în mijlocul găinilor, o pasăre de toată frumuseţea care învaţă desigur să se poarte ca o găină.

Fermierul se ocupa mult de noua sa "găină" şi facea totul pentru a o proteja. O răsfăţa şi îi aducea imediat tot ceea ce aceasta cerea. Acvila-găină devenea pe zi ce trece foarte dependentă de fermier, care nu-şi dădea seama de răul pe care îl face.

La un moment dat, acvila vîzu pe cer o pasăre mare care plana şi spuse:

- Într-o zi şi eu voi zbura ca această pasăre. Atunci, fraţii şi surorile sale au început să râdă de ea. Ruşinată, regreta că

spusese aceste cuvinte şi continua să mănânce grăunţe din ţarc.Într-o bună zi, o zână bună trecu pe acolo şi văzu acvila regală

vegetând în mijlocul găinilor. Atunci ea îi spuse fermierului:- Cred că iţi iubeşti foarte mult pasărea ta rară, dar cred că nu-i faci

nici un serviciu ţinând-o în aceste condiţii. Te gândeşti prea mult la tine. Această pasăre nu este fericită şi atunci când va fi prea mare nu-şi va mai dezvolta calităţile sale extraordinare şi potenţialul său nelimitat.

A doua zi, după ce a stat pe gânduri, fermierul nostru a luat pasărea în mâini şi a lansat-o în aer. Acvila a avut din fericire timp să-şi deschidă aripile şi să aterizeze jalnic pe pământ, în hohotele de râs ale găinilor.

Dar omul nu se descurajă, ci urcă pe acoperişul hambarului şi spuse păsării:

- Esti o acvilă, zboară! Şi o lansă în aer. Dintr-un reflex spontan, acvila îşi deschise aripile,

plană câteva secunde deasupra curţii şi ateriză în mijlocul găinilor uimite...

Atunci fermierul urcă muntele din apropierea fermei sale şi lansă acvila spre cer. Cu bătăi de aripi din ce în ce mai mari, acvila începuse să zboare fericită pe cer, din ce în ce mai sigură de ea. Periodic, ea revenea să-l vadă pe fermier şi pe prietenele sale, găinile, care o considerau de acum înainte ceea ce ea era într-adevăr, o acvilă regală.

Patul de lângă fereastră

Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfârşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat îi descria celuilalt ceea ce vedea afară. Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea şi căpăta substanţă datorită acestei descrieri.

Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O multime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-aminază călduţă omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să îşi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, cheamă asistenţii să ia trupul neînsufleţit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil, apoi îl lăsă singur.

Încet şi cu mare greutate, bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară!Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol!

Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.Sora îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul, darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Ucenicia lui Platon langa Socrate

- povesti cu talc -

Intr-o zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este dragostea?

Socrate i-a raspuns: "Du-te pe campul din apropiere si adu-mi cel mai frumos spic de grau pe care il vei gasi, dar tine cont ca nu ai voie sa faci decat o singura incercare!"

Platon l-a ascultat fara sa cracneasca, si s-a intors dupa o vreme fara a aduce nimic cu el.

Socrate l-a intrebat ce se intamplase, iar Platon l-a lamurit:

"-Atunci cand am intrat in lanuri am zarit un spic inalt si frumos, dar m-am gandit ca poate voi gasi un altul si mai maiestuos, asa ca am mers mai departe. Am cautat in zadar dupa aceea, caci nu am aflat nici un alt spic asemeni celui dintai, asa ca nu ti-am mai adus vreunul."

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea!

Fabula Ganditilor

- fabula -

Plecând la cale lungă, un moş cu-al său nepot,Avea pus pe măgaru-i calabalâcul tot.

Păşind pe drum alene, de-odată, un drumeţ Îi spuse-aşa,-ntr-o doară, zâmbind uşor glumeţ:- „ De ce nu-ţi aşezi, taică, copilul pe măgar?Slăbuţ cum e, sărmanul, nu trage la cântar!...”Gândind c-avea dreptate, moşnegul îşi urcă

Pe saci şi pe valize nepotul şi plecă...Dar nu merse departe că alt drumeţ, mirat,

Îi zise lu-ăla micu’, cu glasul supărat:- „ Nu ţi-e ruşine, ţâcă, ca tinerel fiind,

Să-l laşi pe moş alături piciorul târâind?!...Ce stai? Hai, te coboară, să urce el în loc!”

Convins de-a sa dreptate, căci răsufla cu foc,Bătrânul se întinse ca locul bun s-apuce,

Făcându-şi mai ’nainte, pios, o sfântă cruce.Şi merseră pe cale aşa, vreme de-un ceas,

Până ce o ţărancă le-opri încetul pas:- „ Ia spune-mi, nu ţi-e milă de ăst’ copil sfrijit

De-l laşi pe jos să meargă? Chiar de l-ai pedepsitEu zic să-l iei matale acolo sus, ‘napoi!

Măgarul e puternic, vă duce pe-amândoi!”Avea sau nu dreptate, nu mai ştia nici el,

Dar îl luă cu sine pe micul nepoţelŞi o porniră iară pe drumul prăfuit...

Dar cum necazul, bată-l, nu vine ne-nsoţit,Se pomeniră-n faţă cu un beţiv nervos

Ce socotea că este de-a dreptul scandalosSă stea cei doi călare pe bietul animal.

- „ Ce nesimţiţi!... N-ajunse c-aţi pus poate-un kintalDe saci şi de valize pe el ci, fără rost,

v-aţi cocoţat în cârcă-i... Bătrâne, tu eşti prost?!Păi, dacă o să mergeţi aşa până în vale,

Eu pun pariu pe-o vodcă că animalu-ţi moare!...”Şi ruşinat bătrânul, şi speriat niţel,Se coborî degrabă cu tot cu nepoţel

Căzând mâhnit pe gânduri: - „ De bine mă gândesc,La fel ca la plecare acuma mă găsesc

Deşi-ascultat-am sfatul atâtora pe drum.Să-mi fie mintea, oare, învăluită-n fum?...”

MORALA

Cei slabi, cei fără minte – acei ce „sunt gândiţi”,Sunt victime eterne, sunt veşnic păcăliţi

De-o dogmă sau de-un lider. În ignoranţa lor,Nu fac decât să fie încă o voce-n cor!

 "Povestea lucrurilor importante"

    "Un profesor de filozofie stătea în faţa clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacă borcanul este plin si acestia au convenit că era.     Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf.. I-a întrebat din nou pe studenţi dacă borcanul era plin, iar acestia au fost de acord că era.     Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenţi cum stătea treaba iar acestia au răspuns în cor "pliiin"!     Profesorul a scos de sub catedră două ceşti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de această dată definitiv. Studentii au râs. "Acum (a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit), aş dori să înţelegeţi că acest borcan reprezintă viaţa voastră.     Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sănătatea, prietenii si pasiunile voastre şi că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viaţa voastră ar fi tot plină.     Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi:serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte.

    Dacă veti începe cu nisipul (a continuat el), nu veţi mai avea unde să puneţi mingile de golf şi pietricelele.

    La fel şi în viaţă, dacă îţi irosesti tot timpul şi energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.

      Acordă atenţie lucrurilor importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, fă-ţi controale medicale periodic, ieşi cu sotia în oraş la cină, joacă golf; vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine stie ce dispozitiv.. Ai, în primul rând grijă de mingile de golf, ele contează cu adevărat. Stabileste-ţi priorităţile, restul e doar nisip.

      Unul dintre studenţi a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea.

      Profesorul a raspuns zâmbit: "Mă bucur că întrebi asta. Ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viaţa ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten."

A reason, a season, a lifetime

When someone is in your life for a REASON. It is usually to meet a need you have expressed. They have come to assist you through a difficulty, to provide you with guidance and support, to aid you physically, emotionally, or spiritually. They may seem like a godsend, and they are! They are there for the reason you need them to be. Then, without any wrongdoing on your part, or at an

inconvenient time, this person will say or do something to bring the relationship to an end. Sometimes they die. Sometimes they walk away. Sometimes they act up and force you to take a stand. What we must realize is that our need has been met, our desire fulfilled, their work is done. The prayer you sent up has been answered. And now it is time to move on. Then people come into your life for a SEASON. Because your turn has come to share, grow, or learn. They bring you an experience of peace, or make you laugh. They may teach you something you have never done. They usually give you an unbelievable amount of joy. Believe it! It is real! But only for a season. LIFETIME relationships teach you lifetime lessons: things you must build upon in order to have a solid emotional foundation. Your job is to accept the lesson, love the person, and put what you have learned to use in all other relationships and areas of your life. It is said that love is blind but friendship is clairvoyant.

www.coachingdesigns.ca

The_Magus21-06-2005, 13:10Paragraful urmator e un citat din "The Magus" de John Fowles. Este o parabola povestita de unul dintre personaje.

"THE PRINCE AND THE MAGICIAN

_Once upon a time there was a young prince, who believed in all things but three. He did not believe in princesses, he did not believe in islands, he did not believe in God. His father, the king, told him that such things did not exist. As there were no princesses or islands in his father's domains, and no sign of God, the young prince believed his father.__But then, one day, the prince ran away from his palace. He came to the next land. There, to his astonishment, from every coast he saw islands, and on these islands, strange and troubling creatures whom he dared not name. As he was searching for a boat, a man in full evening dress approached him along the shore.__"Are those real islands?" asked the young prince.__"Of course they are real islands," said the man in evening dress.__"And those strange and troubling creatures?"__"They are all genuine and authentic princesses."__"Then God also must exist!" cried the prince.__"I am God," replied the man in full evening dress, with a bow.__The young prince returned home as quickly as he could.__"So you are back," said his father, the king.__"I have seen islands, I have seen princesses, I have seen God," said the prince reproachfully.__The king was unmoved.__"Neither real islands, nor neat princesses, nor a real God, exist."__"I saw them!"_

_"Tell me how God was dressed."__"God was in full evening dress."__"Were the sleeves of his coat rolled back?"__The prince remembered that they had been. The king smiled.__"That is the uniform of a magician. You have been deceived."__At this, the prince returned to the next land, and went to the same shore, where once again he came upon the man in full evening dress.__"My father the king has told me who you are," said the young prince indignantly. "You deceived me last time, but not again. Now I know that those are not real islands and real princesses, because you are a magician."__The man on the shore smiled.__"It is you who are deceived, my boy. In your father's kingdom there are many islands and many princesses. But you are under your father's spell, so you cannot see them."__The prince returned pensively home. When he saw his father, he looked him in the eyes.__"Father, is it true that you are not a real king, but only a magician?"__The king smiled, and rolled back his sleeves.__"Yes, my son, I am only a magician."__"Then the man on the shore was God."__"The man on the shore was another magician."__"I must know the real truth, the truth beyond magic."__"There is no truth beyond magic," said the king.__The prince was full of sadness.__He said, "I will kill myself."__The king by magic caused death to appear. Death stood in the door and beckoned to the prince. The prince shuddered. He remembered the beautiful but unreal islands and the unreal but beautiful princesses.__"Very well," he said. "I can bear it."__"You see, my son," said the king, "you too now begin to be a magician."_ "darrena05-07-2005, 00:17

Scoala

Intr-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar cand baietelul a vazut ca intrarea in clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atat de mare ca la inceput.

Intr-o dimineata cand baietelul se afla in clasa, profesoara le-a spus copiilor:

-Astazi o sa facem un desen.

-Grozav, a spus baietelul, caci ii placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a inceput sa deseneze…

Dar profesoara a zis:

-Asteptati! Nu incepeti inca! Si a asteptat pana cand toti copiii au fost pregatiti.

-Acum o sa desenam o floare, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gandit baietelul, caci ii placea sa deseneze flori. Si a inceput sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat in roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor:

- Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde.

- Acum puteti incepe, a zis profesoara.

Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decat a profesoarei; dar n-a spus nimic. A intors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Intr-o alta zi, cand baietelul intrase in clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor:

- Astazi o sa facem ceva din argila.

-Grozav, a spus baietelul, caci ii placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pana ce toti copiii au fost gata.

- Acum o sa facem o farfurie, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gandit baietelul caci ii placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a inceput sa faca farfurii de toate formele si marimile.

Dar profesoara le-a spus copiilor:

- Asteptati, va arat eu cum se face! Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adanca.

- Asa! Acum puteti incepe!, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Ii placeau mai mult farfuriile lui, decat farfuria adanca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvant. Si-a transformat farfuriile lui intr-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adanca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curand baietelul a invatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curand n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a intamplat intr-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat intr-o alta casa, intr-un alt oras. Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte in clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte inalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung pana ajungea in clasa lui.

In prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor:

-                                 Astazi o sa facem un desen!

-                                 Grozav, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca…

Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Cand a ajuns langa baietel i-a spus:

- Tu nu vrei sa desenezi?

- Ba da, a zis baietelul. Ce desen facem?

- Nu stiu pana nu-l faci, a zis profesoara.

- Cum sa-l fac? zise baietelul.

- Cum isi place tie! raspunse ea.

- Sa-l colorez cum vreau eu? a mai intrebat baietelul.

- Cum vrei tu!, a fost raspunsul ei. Daca toti ati face acelasi desen, si l-ati colora la fel, cum sa stiu eu cine l-a facut?

- Nu stiu, zise baietelul.

Si a inceput sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…

Un petic de hartie

Candva, într-o clasã de bãieti de la un colegiu a izbucnit o disputã care s-a transformat rapid într-o încãierare. Zarva a atras imediat atentia si a fost chemat profesorul îndrumãtor al acelei clase, care a intervenit si i-a despãrtit. Apoi le-a spus sã se aseze fiecare la locul lui si privind semnele lãsate de loviturile încasate, le-a spus sã scoatã o foaie de hartie, sã tragã o linie verticalã pe mijlocul foii, si apoi sã scrie în partea dreaptã tot ce-i reprosau celui cu care se confruntaserã direct.

În cateva minute unii au întrebat dacã pot scrie si pe dosul foii! Dar li s-a spus cã e de ajuns.

Cand majoritatea au umplut jumãtatea de paginã, profesorul le-a spus:

- Acum, veti scrie în cealaltã jumãtate, ce calitãti are acel individ!

S-a iscat un vacarm general de strigãte de protest, dar glasul profesorului a dominat:

- Stati jos si scrieti! Liniste! Vom sta aici panã cand fiecare va scrie!

Cum scãpare nu era, despre profesor spunandu-se cã e un tip care nu prea stia ce-i gluma, fiecare a trebuit sã facã ce i se spusese. Din cand în cand se încrucisau priviri ucigase peste randurile de bãnci. Iar jumãtatea de foaie rãmanea albã. Dupã un ceas însã, au apãrut mai pe fiecare foaie cateva cuvinte. Iar dupã încã o orã, profesorul care trecuse printre randuri si se uitase la fiecare dintre pagini, le-a spus:

- Acum veti rupe pagina pe linia verticalã si veti merge sã-i înmanati partea stangã celui în cauzã!

Colierul albastru

 

Bijutierul era asezat la biroul sau, privind distrat strada prin vitrina elegantului sau magazin. O fetita se apropie si-si lipi nasul de geam. La vederea unuia dintre obiectele expuse, ochii ei albastri ca cerul se luminara. Intra hotarata in magazin si arata cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. "E pentru sora mea. Puteti sa mi-l impachetati frumos pentru un cadou?" Patronul magazinului o fixa din ochi pe micuta clienta si o intreba: "Cati bani ai?" Fara sa pregete, ridicandu-se pe varfuri, fetita puse pe tejghea o cutie de tinichea, o deschise si o goli. Cazusera cateva bancnote de mica valoare, un pumn de monede, cateva scoici si niste figurine. "Ajung?" intreba ea cu mandrie. "Vreau sa fac un cadou pentru sora mea mai mare. De cand mama nu mai este, ea e cea care-i tine locul si niciodata nu are nici macar o clipa pentru ea. Astazi e ziua ei si sunt sigura ca o voi face foarte fericita cu acest cadou. Piatra aceasta are aceeasi culoare ca ochii ei." Omul se duse in spate si reveni cu o hartie de impachetat nemaipomenit de frumoasa, rosie cu auriu, cu care impacheta cu grija cutia. "Ia-o, spuse el fetitei. Si du-o cu grija." Fetita pleca foarte mandra, tinand pachetul ca pe un trofeu. O ora dupa aceea, in bijuterie intra o fata frumoasa cu parul de culoarea mierii si cu niste ochi albastri minunati. Puse cu hotarare pe tejghea pachetul pe care bijutierul il facuse cu atata grija si spuse: "Colierul acesta a fost cumparat de aici?" "Da, domnisoara." "Si cat a costat?" "Preturile praticate in acest magazin sunt confidentiale: nu privesc decat pe client si pe mine." "Dar sora mea avea doar cativa banuti. N-ar fi putut cumpara niciodata un colier ca acesta!" Bijutierul lua cutia cu pretiosul ei continut, o inchise, refacu cu grija ambalajul cadoului si-l inapoie fetei. "Sora dumneavoastra a platit. A platit pretul cel mai mare pe care-l putea plati cineva: a dat tot ceea ce avea."

Fericirea

(dupa Anthony de Mello)

Socrate, marele filosof, credea ca un om intelept alege intotdeauna sa duca o viata cat mai simpla. De altfel el nici macar nu purta incaltaminte. Totusi, de la o vreme se ducea frecvent in piata sa se uite la marfurile expuse acolo, ca si cum o vraja ar fi cazut asupra lui.

Cand unul dintre prietenii sai il intreba care este motivul deselor lui excursii prin piata, Socrate ii raspunse:

“Imi place sa ma duc acolo si sa descopar ca exista atat de multe lucruri fara de care sunt fericit”.

fi

(dupa Anthony de Mello)

O femeie era in coma si pe punctul de a muri. Deodata, simti ca ceva o ridica si ca pluteste in sus, astfel ca la un moment dat se trezi ca se afla in fata Scaunului Judecatii de Apoi. Si auzi o voce care o intreba:

“Cine esti tu?”

“Sunt sotia primarului”, a raspuns repede femeia.

“Nu te-am intrebat a cui sotie esti, te-am intrebat cine esti tu”

“Sunt mama a patru copii”.

“Nu te-am intrebat a cui mama esti”, se auzi din nou vocea, “te-am intrebat cine esti tu”

“Sunt invatatoare”

“Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci cine esti tu”, repeta vocea.

“Sunt crestina”, spuse femeia.

“Nu te-am intrebat ce religie ai, am intrebat cine esti tu”

“Sunt cea care a fost la biserica in fiecare zi si a dat de pomana celor saraci”

“Nu te-am intrebat ce ai facut, am intrebat cine esti tu”.

Tu cine esti? Ai ceva care sa nu fie dat, definit, stampilat, aprobat, sanctionat si enumerat de ceilalti? Ai ceva al tau?

Soricelul din borcanul cu smantana

Un soricel mic si nu foarte experimentat in ale vietii, sigur pe el si destul de indraznet, a cazut intr-un borcan cu smantana. Cu greu reusea sa se ridice la suprafata pentru cate o gura de aer. Cadea de fiecare data inapoi, spre fundul borcanului. L-a si atins de cateva ori.

Soricelul a fost cuprins de o senzatie cumplita de panica, vecina cu disperarea. La un moment dat nu a mai avut nici macar lumina. Se intunecase. Disperarea bietului soricel era totala: avea de ales- se ineca in smantana sau dadea din labute toata noaptea, sperand ca dimineata sa il salveze cineva. A ales a doua varianta.

Dimineata, obosit, epuizat si ravasit de chinul prin care trecuse toata noaptea, soricelul abia daca mai dadea dintr-o labuta. Trezit la realitate, s-a intrebat insa de ce nu se scufunda. Uluit, a constatat ca statea pe ceva tare. Smantana se transformase in unt, dupa ce, o noapte intreaga o batuse cu labutele.

Alpinistul si franghia lui

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze pentru a primi singur laurii victoriei.Noaptea căzu grea peste înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de norii negri.

Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol. Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţă lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când, deodată, a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie.Urmă un moment de tăcere absolută… atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu: “Ajută-mă Doamne!“.

Deodată auzi o voce venită din depărtări:

- Ce doreşti, fiule?

- Salvează-mă, Doamne! strigă alpinistul cuprins de frica morţii.

- Chiar crezi că eu te pot salva?

- Da, Doamne, cred în Tine!

- Bine, dacă tu crezi în mine şi în salvarea mea, taie frânghia de care atârni, spuse Dumnezeu.Un moment de tăcere… frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la orice ajutor.

A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.

Tu cât de ataşat eşti de frânghia ta?

Metafora terapeutica. Calatorul si filosoful

Un calator, care se indrepta spre Atena, a intalnit in calea lui un filosof.

“Cat timp imi ia oare ca sa ajung in Atena?”

“Mergi”, ii raspunse filosoful.

“Pai bine, dar cu asta nu raspunzi intrebarii mele”, zise strainul.

“Mergi”, ii spuse insa din nou batranul.

Calatorul, crezand ca are de-a face cu un nebun, ridica din umeri si pleca mai departe. Dupa nici zece pasi insa, batranul il striga:

“Vei ajunge la Atena in aproximativ 4 ore”

Calatorul, mirat, se opri din drum si il intreba:

“Si de ce nu mi-ai spus asta cand te-am intrebat mai devreme?”

“Dar cum puteam oare sa stiu in cat timp vei ajunge la Atena, inainte de a vedea cat de repede mergi?” raspunse filosoful.

Printesa si copilul

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp

ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:

- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Nimic nu exista

 

Tesshu, un tanar student Zen, a studiat cu diversi maestri. Intr-o zi a ajuns la maestrul Dukon.

Dorind sa arate tot ce stie, tanarul a spus: “Mintea, Buddha, si toate fiintele nu exista in cele din urma. Adevarata natura a tututor fenomenelor este vidul, nimicul. Nu exista realizari, nu exista iluzii, nu exista mediocritate. Nu este nimic de dat, asa cum nu exista nimic de primit.”

Dukon, care fuma in tacere, nu spunea nimic. Dintr-o data insa l-a pocnit pe student cu pipa lui, iar acesta a inceput sa se infurie.

“Daca nu exista nimic”, a intrebat Dukon, “atunci furia asta de unde vine?”

Nisip si piatra

Doi prieteni mergeau împreună prin deşert.

La un moment dat s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt şi l-a lovit.

Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:

”Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit.”

Au continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească

Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal.

După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:

”Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el.”

Celălalt l-a întrebat:

- Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?

Acesta i-a răspuns:

- Când sunt rănit scriu pe nisip pentru că vânturile să şteargă amintirea suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru că ea să dăinuie, neştearsă...

Răzbunare târzie

 

Un om fu pedepsit de către consatenii săi, fiind aruncat într-un bazin uscat. Cetăţenii pe care el îi tratase nedrept luaseră acum justiţia în mâini. Stând pe marginea şanţului, dădură drumul unei ploi de scuipături asupra lui. Alţii aruncară cu noroi de pe drum. Deodată, omul fu lovit de o piatră. Uluit, se uită sus şi îl întrebă pe cel care aruncase piatra: „Îi cunosc pe toţi ceilalţi oameni. Cine eşti tu, care crezi că poţi arunca cu pietre în mine?”

Omul de pe marginea şanţului răspunse: „Sunt cel faţă de care te-ai purtat rău acum douăzeci de ani”.

Păcătosul întrebă atunci: „Unde ai fost în tot acest timp ?” „În tot acest timp, răspunse omul, am purtat piatra în inima mea. Acum, că te-am găsit într-o stare nenorocită, am luat piatra în mână.”

 

(dupa Nossrat Pesechkian)

Despre curajul de a risca o încercare

Un rege işi puse curtea la încercare pentru un post important. Numeroşi oameni puternici şi înţelepţi se aflau in jurul lui.

"Intelepţilor”, spuse regele, “am o problemă şi vreau să văd care dintre voi este în stare să o rezolve."

Îi conduse pe oameni la o uşă enormă, mai mare decât văzuse cineva vreodată. Regele le explică:

"Aici vedeţi cea mai mare şi cea mai grea uşă din regatul meu. Care dintre voi poate să o deschidă?"

Unii dintre curteni doar scuturară din cap. Alţii, care se numarau printre cei intelepţi, se uitară la uşa mai de aproape, dar recunoscură că nu pot să o facă. Când intelepţii spuseră asta, restul curţii consimţi că aceasta problemă era prea dificil de rezolvat. Un singur vizir se duse la uşă. O examină cu ochii şi cu degetele, încercă mai multe modalităţi de a o deschide şi în cele din urmă o trase cu o smucitură puternică. Şi uşa se deschise. Fusese lasată intredeschisă numai, nu inchisă complet, şi nimic altceva nu fusese necesar, decât bunăvoinţa de a realiza ceva si curajul de a acţiona cu indrazneală.

Regele spuse: "Vei primi postul de la curte, pentru că tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau auzi; tu iţi pui propriile puteri în joc şi rişti o încercare.”

(dupa Nossrat Pesechkian)

Paharul cu lapte

Într-o zi un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri, din poartă în poartă ca să-şi plăteasca studiile la universitate, găsi în buzunar doar o monedă de 10 cenţi şi-i era foame.

Decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii lui l-au trădat când îi deschise uşa o femeie superbă. În loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă. Ea se gândi că tânărul părea înfometat, aşa că îi aduse un pahar mare cu lapte. El îl bău încet şi după aceea întrebă: ”Cât vă datorez?” “Nu-mi datorezi nimic,” răspunsese ea, “mama mea ne-a învăţat că trebuie să fim mereu mai buni cu cei care au nevoie de noi.... “Şi el răspunsese: ”Vă mulţumesc din suflet....!”

Când tanarul plecă de la casa aceea, nu numai că se simţi mai uşurat, dar şi încrederea în Dumnezeu şi în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei. După câţiva ani femeia se îmbolnăvi grav. Medicii din satul ei erau ingrijoraţi. După puţin timp au trimis-o în oraş. Îl căutară pe un doctor renumit pentru o consultaţie. Doctorul o consulta si ea fu operată pe cord deschis şi se recuperă foarte încet.. După o

lungă luptă ea învinse boala... Era în sfârşit sănătoasă. Dat fiind că pacienta era în afara oricărui pericol, doctorul ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor ca s-o aprobe. O recontrolă şi o semnă. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii şi o trimise în camera pacientei.

Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să o deschidă pentru că ştia că ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca să plăteasca costul unei intervenţii atât de complicate... În sfărşit o deschise şi ceva i-a atras imediat atenţia: pe marginea facturii citi aceste cuvinte: „Plătită integral acum mulţi ani cu un pahar de lapte”.