PARTEA I

INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA ROMANICĂ

Scopul unităţii de curs:

introducerea unor noţiuni fundamentale în studiul lingvisticii romanice parte integrantă a

lingvisticii diacronice;

prezentarea configuraţiei dialectale a Romaniei şi a limbilor creole (diferenţierea acestora de

pidgin şi sabir);

prezentarea limbilor romanice pe grupuri cu trăsături comune şi organizate geografic (grupul

italo-roman, grupul galo-roman, grupul iberic, grupul romanic oriental);

descrierea limbilor romanice şi dezvoltarea aptitudinii studenţilor de recunoaştere a limbilor

romanice prin aplicaţii pe texte.

Obiective operaţionale după ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să:

recunoască limbile romanice prin depistarea particularităţilor specifice acestora;

recunoască şi să descrie etapele de evoluţie a principalelor limbi romanice;

analizeze forme ale principalelor limbi romanice prin metoda comparativă.

I. Lingvistica diacronică (scurt istoric al constituirii ca disciplină). Metoda de

studiu; principalele rezultate ale aplicării metodei comparativ-istorice.

Lingvistica romanică constituie o ramură a lingvisticii diacronice (sau istorică), având drept

obiect studiul evoluţiei latinităţii şi transformarea acesteia în romanitate (adică într-o sumă de

limbi romanice).

Metoda de cercetare este cea comparativ-istorică. Principiul de bază al acestei metode este

asemănarea dintre formele lingvistice. Rezultatele obţinute prin aplicarea acestei metode sunt:

reconstrucţia unor forme lingvistice neatestate (corespunzătoare anumitor etape de evoluţie a unei

limbi) sau chiar a unei limbi dispărute şi clasificarea limbilor (după criteriile genealogic şi

tipologic).

Despre lingvistică, în calitate de disciplină ştiinţifică1, nu se poate vorbi decât începând cu

primele decenii ale secolului al XIX-lea. Întemeierea ei se leagă de descoperirea limbii sanscrite

(limba literară şi sacră a vechilor indieni; aceasta a fost vorbită cu cel puţin un mileniu înainte de

Christos). Împrejurarea descoperirii sanscritei a fost colonizarea britanică a Indiei.

William Jones, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, observă asemănările existente între

sanscrită, greacă şi latină şi emite ipoteza unui strămoş comun. Asemănări fuseseră sesizate şi

anterior. Savantul rus Lomonosov, de exemplu, studiase limbile slave, baltice, germanice, greaca şi

latina şi trăsese concluzia înrudirii lor. Danezul Rasmus Rask comparase limbile germanice şi

ajunsese şi el la depistarea unei limbi-bază. Sanscrita a funcţionat însă ca punct de reper, a oferit

posibilitatea de a se verifica ipotezele anterioare, ca şi pe aceea a începerii unor cercetări istorice

asupra unor limbi cunoscute.

Actul de naştere a lingvisticii istorice este semnat, în 1816, de germanul Franz Bopp printr-o

lucrare monumentală2 ce fructifica datele furnizate de sanscrită. Această lucrare este urmată (1833

1849) de un tratat de gramatică comparată a limbilor indo-europene. Metoda sa începe să fie

aplicată de lingvişti, în special de: A. H. Vostokov în studiul limbilor slave, Friedrich Diez în

studiul limbilor romanice şi de G. Curtius în studiul limbilor clasice.

1 Fundamentarea ştiinţifică a oricărei discipline este dată de: delimitarea netă a domeniului de cercetare, stabilirea unor principii, metode specifice şi riguroase de cercetare şi de fixarea unor obiective. Începuturile lingvisticii au fost diacronice, metodologic vorbind. Momentul autonomizării indubitabile a lingvisticii este marcat de apariţia tezelor saussuriene despre limbă, de imprimarea unei orientări sincronice în demersul ştiinţific. Aceasta nu înseamnă nicidecum că cercetările de tip diacronic nu îşi mai găsesc justificarea, doar că ele se conjugă având o pondere mai mare sau mai mică (în funcţie de ramura lingvistică) cu noua orientare.2 Sistemul de conjugare al limbii sanscrite, comparat cu cel al limbilor greacă, latină, persană şi germanică , Frankfurt pe Main, 1816.

2

Cercetările lui Bopp au favorizat domeniul morfologiei, neglijându-l pe cel al foneticii. Metoda

a fost îmbunătăţită de August Schleicher prin formularea principiului regularităţii schimbărilor

fonetice1.

S-a menţionat deja că principiul metodei comparativ-istorice este asemănarea dintre formele

gramaticale aflate fie în graniţele aceleiaşi limbi, fie în limbi diferite. Acest principiu a stat şi la

baza ideii românei comune, din care s-au desprins, evoluând separat, ceea ce numim dialectele

românei (dacoromân, aromân, istroromân, meglenoromân). Însă nu orice asemănare interesează

metoda comparativ-istorică, ci numai acelea importante pentru dovedirea unei anumite evoluţii

istorice şi pentru întărirea convingerii asupra unei succesiuni genealogice. Nu intră în discuţie deci

asemănările care se datoresc hazardului lingvistic. De exemplu:

1. asemănările între onomatopee şi cuvintele imitative

Iată, în câteva limbi, formele corespunzătoare substantivului cuc: (lat.) cuculus / (gr.) kókkν / (rus.)

kukuşka / (engl.) cuckoo / (fr.) coucou. Faptul că formele seamănă, fiind rezultate prin adăugarea de

afixe gramaticale la onomatopeea corespunzătoare păsării în cauză, nu înseamnă că latina, greaca,

rusa, engleza şi franceza sunt înrudite pe baza acestei asemănări. Există şi situaţia inversă, când un

acelaşi sunet din natură este redat diferit în limbi diferite: câinele latră în română ham-ham, dar în

rusă gav-gav etc.

2. asemănările dintre cuvintele “infantile”

„Soră mai mare” se spune asemănător în română (pop. ţaţă) şi în chineză (tse-tse; fonetic [ţie-ţie]).

Explicaţia se află în faptul că sunt structuri fonetice simple care apar în vorbirea copiilor, ceea ce nu

înseamnă că între română şi chineză ar exista vreo legătură genealogică.

3. suprapunerile întâmplătoare

De exemplu, forma mine este prezentă ca formă a pronumelui personal, de pers. I, sg., la Ac, atât în

română, cât şi în tătara vorbită pe Volga.

4. asemănările datorate împrumuturilor

Existenţa unor cuvinte cu forme şi sensuri identice sau asemănătoare în două limbi poate însemna

că una dintre limbi a împrumutat cuvintele în cauză de la cealaltă: cf. ciorap, chebap, bacşiş, haram

(din expresia ce-i de haram de haram se duce) etc. sunt împrumuturi din turcă, limbă cu care

româna nu este înrudită.

1 Este de reţinut că, în lucrarea Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (ed. I, Viena, 1780), autorii Samuil Micu şi Gheorghe Şincai au fost conştienţi că limba se modifică după anumite reguli şi s-a constatat că ei sunt primii care, cu 70 de ani înaintea lui Pot şi Schleicher, au fixat asemenea legi de evoluţie a sunetelor din latină în vreo limbă romanică. Constatarea aparţine lui Romulus Ionaşcu, în Sistemele ortografice cu litere chirilice şi latine în scrierea limbei române (ed. a II-a, Bucureşti, p. 98 99), iar demonstraţia a fost făcută de Sextil Puşcariu, în studiul Despre legile fonologice (în „Dacoromania”, II, 1921 1922, p. 20). Elementa... nu este o simplă gramatică, ci primul nostru studiu ştiinţific asupra limbii române. Această lucrare a înlesnit cercetările de istoria limbii de mai târziu, precum şi pe cele ale lui Friedrich Diez, părintele filologiei romanice, care a acordat locul cuvenit limbii române între limbile romanice. Vezi şi cap. Contribuţia Şcolii Ardelene… din Partea a IV-a a acestui curs.

3

În ce priveşte reconstrucţia, ca primă realizare a metodei comparativ-istorice, ne rezumăm la a-i

descrie utilitatea:

1. este utilă pentru refacerea formelor pe care le-ar fi putut avea limba-bază a unei familii de

limbi;

2. este utilă pentru investigaţia etimologică. De exemplu, substantivului românesc lăcustă nu i se

cunoştea originea, dar s-a constatat că are corespondenţi romanici foarte asemănători, ceea ce a

conturat ipoteza că etimonul nu poate fi decât latin. În latină, singura formă care ar fi contat ca

etimon este locusta, însă nici o lege fonetică şi nici vreun accident fonetic sau analogia nu

explicau tranziţia la lăcustă. Atunci s-a recurs la reconstruncţia etimonului adecvat: *lacusta

(căci un a neaccentuat, chiar în interior de cuvânt, a dat în română ă, cf. (lat.) barbátus > (rom.)

bărbat).Întâmplător, forma a fost atestată ulterior de unele opere ale lui Plaut. Însă confirmările

nu vin întotdeauna.

Cea de a doua realizare a metodei comparativ-istorice este clasificarea limbilor.

A. Clasificarea genealogică. Unitatea de clasificare este familia. Aceasta este alcătuită din acele

limbi care provin din aceeaşi limbă-bază. Limba-bază poate fi atestată sau nu. Iată lista celor

mai cunoscute familii de limbi1:

1. Familia limbilor indo-europene include limbi vorbite azi în cea mai mare parte a Europei,

în America şi într-o parte a Asiei (limbile indiene vechi, între care şi sanscrita, medii şi noi,

greaca, latina, slava veche, protogermanica, traca etc.; latina este limba-bază a familiei

limbilor romanice).

2. Familia limbilor semito-hamitice presupune ca arie geografică nordul şi nord-estul Africii

şi Peninsula Arabică (ebraica, egipteana, araba şi limbile etiopiene).

3. Familia limbilor fino-ugrice (sau ugro-finice) include limbile maghiară, finlandeză,

laponă şi estonă.

4. Familia limbilor ibero-caucaziene are ca idiom mai cunoscut gruzina (sau georgiana). La

acesta se adaugă limbile din Caucaz (unii cercetători consideră că ar trebui inclusă aici şi

basca, limbă a unei minorităţi etnice din Spania).

5. Familia limbilor manciuro-tunguse se împarte în două grupe, limbile manciuriană şi

evenă (vorbite în Siberia şi în China) fiind reprezentativă pentru acestea (cercetările recente

au infirmat ipoteza că japoneza şi coreeana ar face parte din această familie).

6. Familia limbilor chino-tibetane cuprinde grupele chino-tibetană (chineza, siameza şi

vietnameza) şi tibeto-birmană (tibetana şi birmana).

1 Clasificare propusă de profesorul C. Poghirc, apud E. Ionescu, Manual de lingvistică generală, op. cit., p. 27 28.

4

7. Limbile indoneziene, polineziene, australiene, microneziene şi melaneziene sunt mai

puţin studiate (nu există dovezi clare că ar fi înrudite), criteriul aşezării lor în aceeaşi familie

fiind cel geografic, adică unul convenţional.

8. Limbile indienilor americani (cele ale populaţiilor din America de Nord şi din America

Centrală maya, azteca şi tolteca).

9. Familia limbilor dravidiene include aproximativ 20 de limbi vorbite în India şi în Sri

Lanka.

10. Familia limbilor turcice este alcătuită din turcă şi din limbi ale unor etnii din fosta

U.R.S.S. (tătara, turkmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha).

11. Familia limbilor mongolice include halha-mongola (vorbită în R. P. Mongolă şi în China),

buriat-mongola (vorbită în fosta U.R.S.S.) şi kalmâka.

12. Limbile africane presupun înrudiri doar în cazul grupurilor bantu, hotentote şi sudaneze.

Evident că această clasificare nu este perfectă, ci perfectibilă. De altfel, este foarte greu să se

ajungă la o clasificare fără erori mai mari sau mai mici. Dificultatea (uneori, imposibilitatea)

trasării cu precizie a graniţei dintre limbă şi dialect, insuficienta cunoaştere a unor limbi, ca şi

interpretările diferite date de cercetători diferiţi aceluiaşi corpus de date sunt numai câteva obstacole

întâlnite în realizarea clasificărilor1.

B. Clasificarea tipologică (morfologică)

Criteriul acestei clasificări este structura. „Structura unei limbi ar putea însemna, [...],

principiul incluziunilor succesive de la fonem până la frază” trage o primă concluzie E.

Ionescu2 pe marginea dezbaterii conceptului de structură. Nu se opreşte însă la aceasta pentru că,

luată în accepţia prezentată mai sus, „structura este de o utilitate redusă pentru clasificarea limbilor.

Căci există puţine limbi în care e discutabil dacă principiul incluziunii se realizează pe un traseu

fonem → rădăcină → cuvânt → propoziţie sau pe un traseu „nestandard” (de exemplu, fonem →

propoziţie sau fonem → cuvânt → propoziţie). Cu alte cuvinte, majoritatea limbilor se

caracterizează printr-o succesiune „clasică” de incluziuni”3. Clarificarea de-a lungul timpului a ideii

că limba este o structură a condus la alegerea structurii morfologice drept criteriul cel mai adecvat

clasificării limbilor, dat fiind că aceasta este structura cea mai stabilă şi, totodată, cel mai puţin

deschisă inovaţiilor. Clasificarea se înfăţişează ca o succesiune de opoziţii: limbi izolante/limbi

neizolante, neizolantele se subîmpart în aglutinante/neaglutinante (sau flexionare), flexionarele

sunt analitice/sintetice, cele sintetice incluzând şi o serie de limbi care se numesc polisintetice sau

incorporante. Iată o descriere sumară a fiecărui tip4:

1 Obstacolele sunt menţionate de acelaşi E. Ionescu, în op. cit., p. 28.2 În op. cit., p. 28 (vezi şi discuţia privitoare la structură).3 Ibidem.4 Preluăm, în parte, explicaţiile şi exemplele oferite de acelaşi autor citat şi până acum (op. cit., 29 33).

5

1. Limbile izolante (de exemplu: chineza, indoneziana, japoneza) sunt lipsite de ceea ce numim

„morfologie” şi este discutabil dacă acestea admit clasificarea gramaticală a cuvintelor în părţi

de vorbire aşa cum se întâmplă, prin opoziţie, în limbile neizolante (româna, franceza,

engleza, rusa, spaniola etc.). Aşadar, categoriile gramaticale (caz, gen, diateză, persoană etc.)

sunt, în cele mai multe cazuri, inoperante. „Golul” morfologic este suplinit de topică, intonaţie

şi de o clasă de cuvinte ce funcţionează asemănător cu afixele gramaticale: „Un exemplu care

ilustrează relevanţa topicii este cel al pronumelui wo în chineză (wo înseamnă eu). În poziţie de

subiect, wo se traduce prin eu, dar, în poziţie „postverbală”, wo se traduce prin (de pildă) pe

mine. Analogul afixelor gramaticale din limbile moderne vorbite azi în Europa e denumit în

gramatica chineză prin expresia cuvânt gol. Men este, de pildă, un astfel de cuvânt gol care,

ataşat „numelor” de persoană şi „pronumelor”, creează pluralul: women în poziţie „preverbală”

se traduce prin noi”.

2. Limbile aglutinante/non-aglutinante se disting prin comparaţie. Româna, limbă non-

aglutinantă (sau flexionară), exprimă simultan mai multe valori morfologice, spre deosebire de

maghiară care exprimă aceleaşi valori în mod succesiv. Acest lucru se realizează prin

aglutinarea (alipirea) la radicalul substantivului, de pildă, a unor afixe univoce şi specializate.

Iată, în paralel, declinarea nearticulată a cuvântului bărbat pentru cele două limbi:

Singular Plural

N ember (bărbat) N emberek (bărbaţi)

Ac embert (bărbat) Ac embereket (bărbaţi)

G − (bărbat) G − (bărbaţi)

D embernek (bărbat) D embereknek (bărbaţi)

Este evidentă absenţa omonimiei cazuale în limba maghiară, ca şi lipsa fenomenului

alternanţelor fonetice, fenomen care în română se manifestă şi are ca rezultat variabilitatea

rădăcinilor. În fine, „o valoare gramaticală care, într-o limbă flexionară, se exprimă de mai multe

ori, într-o limbă aglutinantă este exprimată o singură dată: a szép házak din maghiară se traduce în

română prin casele frumoase. Pluralul, în maghiară, e marcat doar prin -k la substantiv, în vreme ce

pluralul în română e indicat de trei ori: prin -e şi -le din casele şi prin -e din frumoase”. Alte limbi

aglutinante: bantu, tătara, turca, lapona, finlandeza etc.

3. Limbile flexionare analitice / flexionare sintetice se diferenţiază, în principal, prin modul în

care îşi realizează flexiunea. Flexiunea cazuală, de exemplu, se realizează prepoziţional (sau

prin intermediul altor „unelte” gramaticale) în cazul limbilor analitice şi prin desinenţe

pentru cele sintetice. Dat fiind că există destule limbi care prezintă ambele tipuri de flexiune,

este destul de dificilă încadrarea lor într-o grupă sau în cealaltă. Distincţia nu este deci relevantă

decât prin comparaţie. Astfel, latina este o limbă sintetică faţă de română şi franceză care, în

6

virtutea acestei comparaţii, sunt, mai degrabă, analitice. Forma de G a substantivului din latină

homo este hominis. Corespondentele sunt: N omul, G (al) omului, pentru română, şi N

l’homme, G de l’homme, pentru franceză. Se observă clar că româna nu poate evita

omonimia dintre G şi D decât utilizând articolul posesiv, iar franceza îşi exprimă G-ul cu

ajutorul prepoziţiei.

Exprimarea gradelor de comparaţie este un alt criteriu de calificare a unei limbi drept analitice sau

sintetice. Cum româna, ca şi franceza, exprimă gradele de comparaţie folosindu-se de adverbe (nu

luăm în consideraţie realizările stilistice ale superlativului din română, de exemplu), ele se relevă ca

limbi analitice, în opoziţie cu latina şi rusa, de pildă, care au afixe specializate şi sunt, aşadar,

sintetice.

Tot prin comparaţie, germana este o limbă sintetică, prin numărul impresionant al formaţiilor

lexicale obţinute prin compunere şi care, în română sau franceză, nu pot fi traduse decât perifrastic.

Din aceeaşi perspectivă, engleza este considerată limbă cu tendinţe analitice, căci procedeul

compunerii din această limbă nu are anvergura sintetismului lexical înregistrat în germană.

4. Limbile polisintetice (sau incorporante) sunt insuficient cunoscute, dar ce se poate spune cu

siguranţă despre ele este că sunt limbi „la care flexiunea se găseşte într-o stare, [...], pură”, dat

fiind că „o propoziţie are aspectul şi dimensiunile unui cuvânt din aproape orice limbă modernă.

Dar fiecare „fonem” al acestei propoziţii este purtătorul unei valori gramaticale care se

raportează la „nucleele lexicale” ale propoziţiei (aceste nuclee fiind la rândul lor nişte foneme

sau cel mult grupuri de foneme)”. Altfel spus, ceea ce considerăm a fi un cuvânt este, de fapt, un

enunţ, iar părţile componente ale acestui cuvânt-enunţ au valori lexicale şi gramaticale. Enunţul

inialudam, întâlnit în limba unei populaţii din America de Nord, se traduce prin Eu am venit să

îi dau ei acest lucru.

Este evident că această clasificare este una care „implică o inevitabilă doză de relativism”, însă

orice informaţie survenită prin compararea limbilor este benefică pentru studiul acestora. O ultimă

observaţie ar fi că, în mod firesc, există limbi înrudite, dar de tipuri structurale distincte, aşa cum

există şi limbi care sunt structural asemănătoare, dar fac parte din familii diferite (nipona şi

coreeana, de exemplu).

Bibliografie:

Ionescu, Emil Manual de lingvistică generală, ALL, Bucureşti, 1997

Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965

Manoliu-Manea, Maria Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971

7

II. Latina sumă de limbi romanice. Originile limbii latine şi extinderea ei.

Contribuţia elementelor nelatine la scindarea romanităţii.

1. Teorii privitoare la scindarea romanităţii

Nu se ştie exact când a devenit latina o sumă de limbi romanice. S-au emis mai multe ipoteze în

legătură cu acest proces. Le menţionăm aici pe cele mai importante. (1) W. von Wartburg

consideră, de exemplu, că fuziunea romanic-neromanic s-ar fi produs în secolul al VIII-lea, după

stabilirea triburilor germanice în provinciile apusene ale imperiului. (2) Prima atestare a unei limbi

romanice, Jurămintele de la Strasbourg (Les serments de Strasbourg, 842), se constituie în

argumentul unei alte teorii care indică secolul al IX-lea ca dată pentru dispariţia latinei şi

dispersarea ei în limbi romanice. (3) O altă ipoteză se bazează pe faptul că, în Dacia, diferenţierea

de latină s-a petrecut în secolul al VI-lea. Fiecare dintre aceste teorii are un punct slab. Aceasta din

urmă, de pildă, se întemeiază tocmai pe o zonă în care este ştiut că procesul de romanizare s-a

petrecut, cel puţin în primele faze, în mod izolat şi, prin urmare, nu poate fi un etalon pentru

întreaga Romanie. Concluzia cercetătorilor este că începutul dezvoltării limbilor romanice trebuie

plasat între secolele al VIII-lea şi al IX-lea.

2. Originile limbii latine şi extinderea ei

Populaţiile italice, care includeau şi latinii, s-au desprins din familia triburilor indo-europene şi,

sprea sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.î. H., au coborât în actuala Peninsulă Italică în două valuri:

(1) valul latin care s-a aşezat pe malurile Tibrului, până la Apenini (Latium) şi (2) valul osco-

umbric care s-a divizat în grupul oscic şi în cel umbric. Între teritoriul latin şi cel osco-umbric se

vorbeau dialectele sabelice şi graiuri mixte (volscian, marrucin, pelinian etc.), acestea influenţând

şi ele viitoarea limbă latină.O influenţă neindo-europeană importantă a fost exercitată de idiomul

etruscilor (veniţi din Asia Mică grupul mediteranean). Numele Romei chiar este pus în legătură cu

ginta etruscă ruma. Sufixele etrusce -enna, -inna apar în cuvinte latineşti (catena „lanţ”, culina

„bucătărie” etc.), iar modul de numire a persoanelor prin praenomen, nomen, cognomen este tot de

origine etruscă. Alte influenţe neindo-europene au fost exercitate de: liguri (grupul mediteranean de

sud, în nord-vestul Peninsulei Italice), veneţi (din ramura latin-faliscă) şi iliri (messapi, iapigi etc.,

care vorbeau idiomuri indo-europene). Influenţa greacă este una dintre cele mai importante. Grecii

întemeiază, încă din secolele VIII VII î. H., o serie de colonii în sudul Peninsulei Italice (coastele

Campaniei şi Apuliei). Aceste colonii se dezvoltă şi formează Magna Graecia. Aici s-au vorbit

următoarele dialecte: ahean (primul), doric (originar din Sparta), atic (sau ionic). Influenţele asupra

8

limbii latine s-au transmis înainte de dezvoltarea dialectului atic pe cale cultă: cf. ampora (mai

vechi), mai apoi amfora, melum („măr”) etc.

Celţii (galii), grup indo-european care se apropie cel mai mult de grupul italic din punct de

vedere lingvistic, ocupă teritoriul Galiei, de unde coboară în regiunea Padului (sec. al V-lea î. H.) şi

ajung la porţile Romei în anul 390 î. H. Cuvintele de origine celtă au rezistat foarte bine, având o

largă circulaţie şi transmiţându-se multor limbi romanice (braca „pantaloni” > rom. (îm)brăca, it.

brache, fr. braie, prov., cat., sp., pg. braga „scutec”; carrus „car de luptă al conducătorilor gali” >

rom. car, it., sp., pg. carro, log. karru, engad. k’ar, fr. char, prov., cat. car).

După legende, istoria cetăţii Roma începe o dată cu izgonirea ultimului rege etrusc Tarquinius

Superbus (509 î. H.). Aşadar, la sfârşitul secolului al VI-lea î. H., se instaurează Republica romană,

puterea fiind împărţită între doi consuli eligibili pe un an, senat şi adunarea poporului. O serie de

cetăţi-oraşe de pe teritoriul Latiumului alcătuiau Federaţia latină. Roma duce o campanie (sec. V

VI) de supunere a Latiumului în scopul obţinerii hegemoniei politice şi economice în întreaga

peninsulă, nu numai în Federaţie (vezi războaiele cu samniţii între 343 şi 246).

Sub aspect lingvistic, se înregistrează în această perioadă diferenţieri dialectale favorizate de

împărţirea Latiumului în oraşe-state. Cele mai importante graiuri erau: graiul vorbit la Roma şi în

împrejurimi, graiul falisc (cetatea Faler, la N, la graniţa cu Etruria) şi graiul cetăţii Praeneste. Din

acesta din urmă datează cea mai veche atestare a vreunui grai latin (sec. VI î. H.), este vorba despre

o inscripţie reprezentând o scurtă formulă de donaţie, gravată pe o fibulă de aur: Manios med

fhefhaked Numasioi („Manius m-a făcut lui Numasius”).

Între secolele IV III î. H., Roma devine cetate dominantă, asigurându-se astfel condiţiile

favorabile impunerii graiului vorbit aici în limba literară (latina clasică). Latina clasică (fiind şi

cea a literaturii beletristice) are la bază limba stilului politico-oratoric al senatului, pe cea a actelor

oficiale, a dreptului, dar şi a creaţiilor populare (cântece de ritual religios, elogii, epitafuri, farse,

bocete etc.). Intensificarea relaţiilor cu lumea şi cultura elenistică are consecinţe importante şi în

domeniul limbii şi literaturii latine. În latina cultă se înregistrează o reticenţă la împrumuturile din

limba şi literatura greacă, lucru care nu se întâmplă în cazul latinei vorbite. Pe cale cultă apar

compuse după modelul grecesc (cuvintele foarte lungi din latină sunt, adesea, calchiate din greacă),

hexametrul grec, aliteraţia care devine unul dintre cele mai populare procedee lingvistice din latină.

În limba literaturii, influenţele vin în primul rând dinspre comedia greacă, mai ales că acest gen

avea un suport considerabil în aprecierea maselor. Negustorii, clienţii patricienilor, sclavii

vehiculează mai întâi diverse întorsături de frază şi imprecaţii din limba greacă, pentru ca mai apoi

toate acestea să intre şi în limbajul patricienilor.

9

Perioada cuprinsă între secolele III II î. H. este una de tranziţie privitor la fixarea latinei clasice

în scris. Încă mai apar elemente arhaice şi populare. Secolul I î. H. însă este secolul de aur din

istoria Romei şi în ceea ce priveşte izbânda limbii literare latine. Anul 31 î. H. marchează sfârşitul

Republicii şi începutul Imperiului. Sub consulatul lui Caius Iulius Caesar şi sub domnia lui

Octavian Augustus, Roma „se transformă dintr-un oraş de cărămidă într-un oraş de marmură”

(Suetonius, Augustus, 52). Se construiesc acum Pantheonul1, mausoleul lui Augustus şi multe alte

edificii care au impus stilul clasic roman în arhitectură, îmbinare originală a stilului elenistic şi a

elementelor artei realiste italice. Literatura este şi ea marcată de nume răsunătoare pentru întreaga

cultură europeană ulterioară: în proză Marcus Tullius Cicero, Caius Iulius Caesar, Marcus

Terentius Varro, Caius Salustius Crispus; în poezie Publius Vergilius Maro, Quintus Horatius

Flaccus, Publius Ovidius Naso, Titus Lucretius Carus, Caius Valerius Cattulus.

Aşadar, latina clasică se dezvoltă începând cu secolul al III-lea î. H., având ca bază

supradialectală graiul vorbit la Roma şi absorbind elemente dialectale autohtone, ca şi elemente

ale limbii şi literaturii greceşti. Apogeul va fi atins în secolele I î.e . n. şi I î. H., perioadă în care

prezenţa elementelor populare şi arhaice este foarte redusă în limba latină literară.

Latina populară este cea care a stat la baza tuturor limbilor romanice. Deosebirea cea mai

relevantă dintre latina populară şi latina clasică constă în opoziţia scris/vorbit. Latina clasică se

folosea mai degrabă în scris, iar latina populară reprezenta limba vorbită. O altă diferenţiere între

cele două aspecte ale limbii latine este dată de arealul social de utilizare. Latina populară se utiliza

în sfera familiei, a conversaţiilor curente, a păturilor mijlocii, iar latina clasică, în senat, la şcoală, în

politică etc.

Latina populară se apropia prin destul de multe aspecte de latina arhaică. Iată câteva trăsături

comune, toate aflate în opoziţie cu latina clasică:

- caracterul expresiv;

- neglijenţa în pronunţare;

- lipsa de afectare;

- atenţia mai slabă la normele gramaticale2;

- căderea consoanelor finale -m, -s, -t;

- preferinţa pentru diminutive şi, în general, pentru cuvintele cu o încărcătură afectivă sporită.

1 Templu închinat zeilor ocrotitori ai gintei Iulia.2 O gramatică „normativă” a vremii, Appendix Probi, încerca să sensibilizeze vorbitorii în vederea respectării unor reguli, de pronunţie mai ales, ca urmare a folosirii din ce în ce mai dese a unor forme alterate. Astfel, apar pe coloane întregi corectări de tipul: vervecem non berbecem, veteranus non bet(e)ranus, alveus non albeus etc. În ciuda eforturilor de revenire la forme ale latinii clasice, uzul a consfinţit foarte multe forme afectate de diverse transformări fonetice survenite în lanţul vorbirii.

10

Extinderea limbii latine este legată indisolubil de politica de expansiune a Imperiului Roman.

În decurs de trei veacuri limba Romei va deveni limba oficială a întregului imperiu, ca urmare a

acestei politici. Supunerii Peninsulei Italice şi a Siciliei (240 î. H.) îi urmează Macedonia şi Epirul

(168 î. H.), este cucerită şi Iberia (197 î. H.) şi, la intervale scurte, toate celelalte provincii supuse

ulterior romanizării: Iliria (sau Dalmaţia 59 î. H.), Africa de Nord (146 î. H.), Galia Meridională

(120 î. H.) şi Galia de Nord (50 î. H.), Noricum (16 î. H.), Moesia (15 î. H.), Panonia (9 î. H.),

Dacia (106 î. H.). Grecia şi Asia Mică erau părţi integrate Imperiului Roman, dar nu au putut fi

asimilate niciodată cultural şi lingvistic.

Evident, romanizarea lingvistică integrală s-a efectuat în timp. Iată cele mai importante legi care

au contribuit la impunerea limbii latine în provinciile cucerite: legea Iulia (90 î. H.) prin care toate

oraşele rămase credincioase Romei în timpul războaielor aliaţilor (90 88 î. H.) căpătau drept de

cetăţenie romană (drept care atrăgea nenumărate privilegii), legea Vespasian (se. I î. H.) prin care

aristocraţia locală din toate oraşele supuse primeşte cetăţenie romană şi, punctul culminant al

acestei opere de romanizare, legea lui Caracalla (“Constitutio Antoniana” 212 î. H.) prin care

dreptul de cetăţenie romană este primit de aproape întreaga populaţie liberă din imperiu.

Colonizarea romană nu a avut aceleaşi efecte în toate regiunile. Acolo unde Imperiul avea doar

interese economice sau strategice, colonizarea oficială nu a fost secondată de o romanizare în fapt.

Aşa s-a întâmplat în Insulele Britanice, în Panonia, într-o parte din Retia şi în regiunile din estul

Rinului. Populaţiile migratoare (germanii, uralo-altaicii, slavii) au constituit un alt factor de

stăvilire a romanizării în unele provincii: Moesia inferioară (Bulgaria de azi), Moesia dintre

Dunăre şi Balcani şi cea superioară (Serbia de odinioară), Dalmaţia. Romanitatea a mai cedat şi în

vestul Africii. Aici au stăpânit pe rând, după căderea Imperiului Roman de Apus, vandalii, bizantinii

şi arabii.

I. Scindarea romanităţii a fost un proces îndelungat şi foarte complex. Pe de o parte, eforturile

latinilor de a asimila cultural şi lingvistic populaţiile cucerite au întâmpinat diverse obstacole.

Pe de altă parte, deosebirile dintre limbile romanice nu sunt suficient de accentuate pentru a

putea vorbi de încetarea existenţei unei continuităţi lingvistice romanice. Rămâne de văzut

căror factori li se datorează aceste deosebiri dintre limbile care continuă latina populară fără a fi

identice cu aceasta. Principalele elemente nelatine care au contribuit la scindarea romanităţii

sunt: (1) rezistenţa elementului autohton (a populaţiilor cucerite) şi (2) influenţa elementului

alogen (populaţii migratoare sau aflate ele însele în expansiune).

11

3. 1. Elementul autohton

Există puţine informaţii despre limbile popoarelor cucerite şi asimilate de latinitate. Acest fapt

face dificilă reconstituirea a ceea ce lingviştii numesc substrat. Un exemplu la îndemână este chiar

fondul geto-dac al limbii române asupra căruia nu există prea multe indicii. Însă primul loc în

această ierarhie a dificultăţii reconstituirii fondului autohton îl ocupă „enigma spaniolă”, sintagmă

prin care cercetătorii numesc limba ibericilor. Formularea vorbeşte de la sine: se ştiu atât de puţine

despre această limbă, încât s-au emis de-a lungul timpului diverse ipoteze mai mult sau mai puţin

contradictorii. Începem prezentarea elementelor autohtone care au contribuit la scindarea

romanităţii chiar cu această populaţie.

3. 1. 1. Iberii

Concomitent cu victoria Romei din cel de-al doilea război punic (201 î. H.) începe şi cucerirea

Iberiei care se încheie în anul 197 î. H. (vezi supra). Romanii intră mai întâi în sudul Iberiei, în

Boetica, părăsită de cartaginezi, ajung mai apoi în nord-est (provincia Tarraconensis) şi în nord-vest

(Lusitania), ocupă Gallaecia, Tarraco şi îşi continuă expansiunea de-a lungul Ebrului, cucerind

Numantia şi Cantabria.

Spre vestul peninsulei, iberii erau amestecaţi într-o proporţie destul de redusă cu celţii.

Aşadar, în studiul formării popoarelor şi, implicit, a limbilor romanice, lingviştii trebuie să ia în

consideraţie nu numai populaţia de bază (majoritară) din teritoriile cucerite de romani, dar şi

eventualele amestecuri ale acestora cu alte populaţii. Alte elemente etnice amestecate cu iberii au

fost ligurii şi bascii. Despre aceştia din urmă, unii cercetători consideră că ar fi strămoşii iberilor.

Asupra originii bascilor şi iberilor s-a emis ipoteza că ar fi înrudiţi cu populaţiile caucaziene1 şi că

aceste două ramuri ar fi venit, în epoci diferite, în Iberia.

3. 1. 2. Celţii

Celţii ocupaseră Galia (căreia i-au dat şi numele) încă din secolul al V-lea î. H. În secolul al IV-

lea î. H. Imperiul Roman începe campania de cucerire a Galiei. Cad mai întâi teritoriile din Alpi

(Galia Cisalpina), romanii înfiinţează mai apoi colonia Narbo (Galia Narbonensis), îşi continuă

expansiunea întemeind Provincia (care va deveni Provence) şi ajung în Munţii Arveni. Aici se duc

lupte grele, populaţia autohtonă condusă de Vercingetorix hărţuindu-i neîncetat pe romani care le

invadaseră teritoriile. Misiunea de a cuceri Galia de dincolo de Alpi îi este încredinţată lui Caesar,

recunoscut ca mare strateg. Acesta va reuşi să anexeze imperiului Galia Transalpina în anul 52 î. H.

În timpul lui Augustus, Galia se împarte în trei provincii: Aquitania (SV), Belgica (N), Lugudunum

(între primele două; Lugudunum este numele roman al Lyonului de astăzi).

Cultura celţilor era mult mai evoluată decât cea a ibericilor, ceea ce a îngreunat procesul

asimilării lor de către romani. Celţii din ariile îndepărtate (Britania) suportă şi ei cu mai puţină 1 Grecii îi numeau pe locuitorii Caucazului iberi; vezi şi numele unei provincii caucaziene, Iviria, care seamănă izbitor cu numele peninsulei Iberia.

12

intensitate influenţa culturii romane. Astfel că, la formarea limbilor galo-romanice (în special la

formarea francezei şi a provensalei), galii (celţii) au avut o contribuţie însemnată. Contribuţia

lingvistică atinge domenii variate: cultivarea pământului (lande „pământ nisipos”, arpent

„măsură de suprafaţă” etc.), numele de plante (la bruyère, l’aune, la fraise des bois etc.),

meşteşugurile (fr. charpentier, prov. carpentier etc.), prepararea berii (brais „malţ” şi verbul

brasser, de unde brasserie etc.), organizarea socială (fr. vassal), toponimele în -dunum

(Lugudunum, Virodunum > fr. Verdun) sau în -briga (mai ales în Spania şi Portugalia, cf. pg.

Coimbra < *Conimbriga) sufixe care, cu toată forma lor latinizată, trimit la cuvintele celtice care

însemnau „cetate” şi multe alte domenii.

3. 1. 3. Dacii

Particularităţile limbii dacilor conduc la trei mari arii: (1) aria tracă (nordul Greciei până pe

versantul nordic al Munţilor Balcani), (2) aria iliră (nord-estul Mării Adriatice) şi (3) aria daco-

moesiană (vechea Dacie1, cele două Moesii şi, după unii, Dardania). Din punct de vedere lingvistic,

substratul limbii române aparţine acestei ultime arii.

Limba dacă este şi ea prea puţin cunoscută. Toponimia şi onomastica sunt mai bogat ilustrate

prin atestările textelor greceşti şi latine din epocă. Comparaţia cu albaneza (continuatoare a limbii

ilire, din care existau elemente şi în dacă) este un mijloc substanţial de reconstrucţie a unor forme

(circa 80 după unii cercetători, aprox. 130 după alţii, Gr. Brâncuş, de exemplu) din limba

autohtonă a dacilor: moş alb. mosh, ceafă alb. kiafë, buză alb. buzë, grumaz alb. grumas,

mugure alb. mugull, ghimpe alb. gjiemb, mazăre alb. modhullë, barză alb. bardh∂ etc.2

Alte particularităţi ale limbii dace care s-au păstrat în română: vocala [ә]3, consoana [h]4, lat. kt

> pt (pectum > piept), lat. ks > ps (coxa > coapsă), distribuţia temelor de gen neutru etc.

3. 1. 4. Grecii

Aşa cum s-a menţionat deja (vezi supra), Grecia (ca şi Asia Mică) era parte integrantă a

Imperiului roman, însă nu a putut fi asimilată niciodată cultural. Datele culturale ale civilizaţiei

greceşti erau prea puternice pentru a permite acest lucru. Dimpotrivă, limba latină a fost cea

influenţată, mai ales pe cale cultă la început.

1 În Dacia existau şi insule de vorbitori ai altor limbi: agatârşii şi sciţii.2 Faptul că fiecare din aceste cuvinte produce aproximativ 4 derivate, în timp ce un cuvânt latinesc circa 3, iar unul slav numai 2, demonstrează că ele aparţin substratului (nu sunt de origine latină şi, cu atât mai puţin, de origine slavă).3 Apartenenţa ei la substrat este demonstrată tot prin comparaţia cu sistemul vocalic al albanezei (deci cu fondul traco-ilir), unde există această vocală, având mici diferenţe de articulare.4 În privinţa laringalei [h] s-au emis două ipoteze: (1) aparţine bazei de articulaţie specifice limbii dace şi este întărită prin împrumuturi din slavă, turcă şi maghiară şi (2) este introdusă prin cuvinte din slavă, maghiară şi greacă. Argumentul existenţei unei aspirate [h] şi în albaneză dă mai multă greutate, după unii romanişti, primei ipoteze. Cea de-a doua teorie (aparţine lui Iorgu Iordan) se bazează pe faptul că „în dr. h din cuvintele străine în poziţii slabe, ca, de pildă, la finală, era înlocuit prin f: v. bulg. prachŭ > dr. praf; v. bulg. vrachŭ > dr. vraf; v. bulg. vrŭchŭ > dr. vârf”, ceea ce „atestă indirect instabilitatea lui h în sistemul consonantic din acea perioadă” (în Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965, p. 119).

13

Cuvintele romanice de origine greacă veche au fost împărţite de cercetători în două tipuri: (1)

unele care au intrat mai întâi în latină şi s-au transmis apoi, o dată cu cuvintele latineşti propriu-zise,

limbilor romanice1 şi (2) altele care s-au transmis limbilor romanice prin intermediul unei populaţii

autohtone, înainte de asimilarea acesteia de către romani mai simplu spus, netrecute prin filiera

latină2. Evident, ne interesează aici mai degrabă prima grupă. Aceasta conţine, în primul rând,

cuvinte legate de cultul religios. Iată câteva exemple:

parabola3 parabolare > fr. parler, sp. hablar, prov. paraular, cat. parlar, it. parlare;

ec(c)lesia > fr. église, sp. iglesia; basilica (preluat de latină tot din greacă) > rom. biserică;

gr. Petra a înlocuit lat. lapis, cf. fr. pierre, prov. peiro, sp. piedra, it. pietra, rom. piatră.

Din greacă, prin filieră latină, au intrat şi cuvinte din alte sfere decât cea religioasă. Exemplul

următor arată marea lor putere de pătrundere în limbile romanice:

gr. chorda a înlocuit lat. funis (păstrat numai în română funie; româna îl continuă

însă şi pe chorda > coardă), cf. fr. corde, sp. cuerdo, pg., it. corda.

Acestea sunt exemple care ilustrează influenţa limbii greceşti, prin filieră latină, asupra

lexicului. Dar limba greacă şi-a exercitat influenţa, în unele cazuri, şi în compartimentul sintaxei: cf.

preferinţa pentru completive subjonctivale, în detrimentul infinitivalelor, depistabilă în română şi în

dialectele italianei meridionale.

3. 2. Elementul alogen

În seria elementelor neautohtone intră protogermanii, slavii şi arabii. Aceştia din urmă, fără a fi

fost populaţie migratoare (modul cum au ajuns ei pe teritorii romane va fi descris în paragraful

destinat acestui element alogen), precum triburile germanice sau slavii, au influenţat într-o măsură

destul de însemantă lexicul multor limbi romanice.

3. 2. 1. Protogermanii

Triburile germanice se învecinau cu statul roman în regiunea Dunării şi a Rinului. Desele

incursiuni ale germanicilor în teritoriile cucerite de romani, cu scopul de a jefui şi chiar de a se

instala, i-au determinat pe aceştia din urmă să găsească soluţii care să stăvilească în mod paşnic

aceste atacuri. O rezolvare a acestei probleme era luarea germanicilor ca prizonieri şi înrolarea lor

în armata romană. Aşa a procedat abilul Caesar (sec. I î. H.), folosindu-i pe prizonierii germani ca

mercenari. Numai că numărul acestora sporeşte continuu şi în secolul al III-lea î. H. devine

preponderent. O altă soluţie pentru evitarea atacurilor de hărţuire ale germanicilor a fost acceptarea

1 Această categorie trebuie considerată ca aparţinând lexicului latinesc strict, căci ele, în trecerea lor la latină, au fost modificate în conformitate cu structura fono-morfologică a limbii latine.2 Aşa se explică, de pildă, prezenţa unor cuvinte în română sau în provensală inexistente în celelalte limbi romanice.3 În cazul acestui cuvânt este evidentă evoluţia semantică, aceasta mergând către „desacralizarea” sensului etimonului în toate limbile romanice care l-au moştenit; parabolă cu sensul originar („pildă religioasă”) este împrumut cult, de dată relativ recentă în toate limbile romanice.

14

lor ca locuitori propriu-zişi ai teritoriilor romane. Astfel, în sec. IV î. H., când germanicii ocupă

mari părţi ale Imperiului Roman de Apus, găsesc acolo un mare număr de coetnici instalaţi cu cel

puţin un secol în urmă. Aşadar, lungul contact cu romanii face ca destul de multe cuvinte germanice

să intre în latină şi apoi în limbile romanice (ganta „gâscă”, bandum „steag” ş.a. m. d.).

Iată configuraţia teritorială a celor mai importante triburi germanice: vandalii estul Germaniei,

ţărmul Mării Baltice; burgunzii (ulterior învinşi de franci) partea de mijloc a văii Rinului, francii

nordul Rinului, goţii (ostrogoţii şi vizigoţii) lângă Dunăre, longobarzii Silesia, anglo-saxonii

Britania (tot ei ocupă şi regiunea bretonă, Bretagne de azi) şi normanzii (germanii de nord) care se

extind în secolul al VIII-lea, ocupă Anglia de nord şi Danemarca, pentru ca, în prima jumătate a

secolului al IX-lea, să coboare în teritoriul anglo-saxon, să ocupe nordul Franţei (Normandia de azi)

şi să ajungă până la Rouen (secolul X)1.

3. 2. 2. Slavii

Migraţia slavilor a început în secolul al VI-lea î. H., de pe cursul superior al Niprului, după cum

urmează: spre apus până la Vistula şi Oder; spre nord până la Marea Baltică; spre sud până în

Peninsula balcanică. Desfăşurarea pe teritorii vaste a avut drept consecinţă diferenţierea lingvistică.

Slava comună, vorbită pe teritoriile care aparţineau Imperiului Roman, se divizează în: grupul

slavilor de vest sârbii, croaţii (sec. VIII) şi grupul slavilor de sud-est slavii care i-au asimilat pe

bulgari (populaţie turcică aşezată încă din secolele VI VII î. H. în estul Peninsulei balcanice) şi au

întemeiat primul stat slavo-bulgar în anul 6792.

Prin urmare, contactul între slavi şi populaţiile romanizate s-a făcut la nord şi la sud de Dunăre.

La nord de Dunăre, se produsese încă din secolul al IV-lea o modificare administrativă: Dacia

Aureliană fusese separată de provinciile occidentale, fiind integrată astfel în Imperiul Roman de

Răsărit, alături de Dalmaţia de Sud, Macedonia şi, mai apoi, de Dardania şi Panonii.

Până în secolul VII, latina a fost limbă oficială în Dacia, ceea ce conduce la ideea că

împrumuturile masive din slavă3 au pătruns în secolele VIII IX. Fără a intra în amănunte4,

precizăm aici câteva aspecte ale influenţei slave asupra limbii române, deja formată la acea dată:

influenţe morfematice vocativul în -o; pronumele se folosit ca morfem al reflexivului (însă

antepus5: a se griji bg. griža se, a se ruga bg. molitĭ se etc.);

influenţe lexicale cuvinte din diverse sfere lexico-semantice (iad, troiţă, blagoslovire, colindă,

babă, blid, brazdă, clopot, coş, coasă, livadă, nevastă, scump, slab, trup, zmeu etc.), ca şi

numele dregătorilor statului feudal (vornic, logofăt, paharnic, vistiernic, comis, stolnic etc.) ş. a.

1 Aici adoptă creştinismul şi graiul galo-roman.2 Creştinarea bulgarilor s-a petrecut sub Boris I, între anii 853 888.3 Influenţele slave vechi din limba română au la origine slava meridională şi slava bisericească (cărturărească); limba scrisă a slavei vechi avea la bază un dialect slavo-bulgar vorbit în secolul IX în jurul Salonicului.4 Alte elemente legate de influenţa slavă în limba română vor fi prezentate în capitolul destinat special limbii române.5 Şi în nici un caz sudat ca în limbile slave contemporane.

15

3. 2. 3. Arabii

Arabii duc şi ei o politică de expansiune încă din vremea Imperiului Roman. Aceştia cuceresc

Persia, Ierusalimul, Iordania, Siria, Egiptul (641, Alexandria) şi se extind pe coasta de nord a

Africii, unde asimilează populaţia berberă. În secolul VII ocupă şi Bizanţul.

O anumită împrejurare, survenită în secolul al VIII-lea, va coincide planurilor de expansiune ale

arabilor. În anul 711, generalul arab Ţāriq trece Gibraltarul1, la chemarea populaţiilor locale de a fi

ajutate să scape de invaziile vizigoţilor după cum afirmă unii istorici. În 714, regele vizigot

Roderick (numit de localnici Don Roderigo) este învins la Jérez, dar arabii nu mai pleacă, ci până

în 718 ocupă toată fâşia cantabro-pirineică, apoi nordul Peninsulei Iberice, ajung în Narbona,

Septimania şi Aquitania (regiunea Languedoc până spre Rhône). În anul 732 este înfiinţat Califatul

de Cordoba. Din secolul al IX-lea până în secolul al XI-lea, arabii îşi continuă invazia în Sicilia (va

fi ocupată în 843), în sudul Italiei şi Sardiniei.

Bilingvismul romanico-arab a fost favorizat, printre altele, de faptul că arabii veniseră fără soţii,

astfel că se întemeiază căsătorii mixte. Însuşi guvernatorul Andaluziei, Abd-al-Aziz, se căsătoreşte

cu văduva lui Roderick. Arabii, numiţi mauri (după numele Mauritaniei, teritoriul berberilor din

Africa de nord), au fost destul de deschişi în ceea ce priveşte viaţa confesională a localnicilor.

Libertatea religiei creştine a fost recunoscută, lucru vădit şi de dublul statut al vestitei catedrale din

Cordoba care era şi biserică şi geamie. Iberii nu se puteau însă împăca cu noua orânduire. Lupta

pentru alungarea maurilor, cunoscută în istorie sub numele de Reconquista, a demarat încă din

secolul IX şi s-a încheiat în secolul al XI-lea (1070). Carol cel Mare a făcut începutul (a doua

jumătate a secolului al VIII-lea) purtând război cu arabii în Spania şi formând Marca Hispanica

(teritoriul catalan şi Languedocul). Căderea ultimei fortăreţe, Granada, în 1492, numită „victoria

regilor catolici”, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia (care se căsătoriseră în 1479, unind

astfel statele Aragon şi Castilia), pecetluieşte sfârşitul stăpânirii arabe.

Această lungă convieţuire nu putea să nu lase urme culturale şi, implicit, să nu aibă influenţă

asupra limbilor vorbite pe teritoriile pe care arabii le-au cucerit. Scindarea romanităţii, anume

definitivarea procesului de formare a unor limbi care moşteniseră latina, dar nu puteau fi confundate

cu aceasta, a fost provocată deci şi de elementul arab.

Lista următoare de cuvinte2 arată, prin larga lor circulaţie, cât de importante au fost influenţele

limbii arabe asupra limbilor romanice: amir (comandant) > sp., pg. almirante, it. a(l)mirante, fr.

amiré (> fr. mod. admiral), rom. mire3; dalil > sp., cat. adalil (adalid); kaid (conducător,

conducător) > fr. aucaise, sp. alcayaz, pg. alcaide (paznic); anbiq (alambic) > fr. alambic, sp.

1 Gibraltar < ar. ğabal Ţāriq, „muntele lui Ţāriq”.2 Lista nu este, bineînţeles, una exhaustivă, iar răspândirea cuvintelor arabe este ilustrată doar prin câteva exemple de limbi romanice care au preluat formele enumerate în această listă minimală.3 În română, arabismele au intrat prin turcă.

16

alambique, pg. lambique, it. lambicco; sukkar (zahăr) > sp. azúcar, pg. açucar; kintar (greutate

mare) > sp., pg. quintal, it. cantaro, rom. cântar; tarîf (înştiinţare) > sp., pg. tarifa, it. tariffa (> fr.

tarif > rom. tarif); bâbusch (încălţăminte) > sp. babucha, fr. babouche, it. babuccia, rom. papuci;

garrafa (sticlă pântecoasă) > sp., pg. garrafa, rom. garafă (carafă); katifa (covor) > sp., pg.

alcatifa, rom. catifea; kutun (bumbac) > sp. algodón, pg. algodão, fr. hoqueton, it. cottone; zurafa

(girafă) > sp. jirafa, pg. giraja, fr. girafe, it. giraffa; dîwan (canapea) > fr. divan, rom. divan; ĝabr

(un fel de a socoti) > sp., pg. algebra, fr. algèbre, it. algebra; pronumele fulan (un oarecare) > sp.

fulano, pg. fuao (cutare); locuţiunea interjecţională ua ša Allah (dacă/cum vrea Dumnezeu) > sp.

ojalá, pg. oxalá şi multe altele.

Acestea sunt principalele elemente care au dus la scindarea romanităţii, însă formarea limbilor

romanice a reprezentat un proces complex la care au concurat şi alţi factori. Mai adăugăm aici că

vocabularul limbilor romanice s-a îmbogăţit cu timpul prin împrumuturi reciproce şi din latina

clasică, aceasta continuând să fie limbă de cultură, secole de-a rândul, pentru multe limbi

romanice1.

Bibliografie:

Iordan, Iorgu; Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965

Manoliu-Manea, Maria Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971

1 În Franţa, de pildă, latina cedează francezei statutul de limbă oficială de-abia în secolul al XVI-lea, printr-un decret al lui Francisc I (1539).

17

III. Configuraţia dialectală a Romaniei. Limbile creole, pidginurile şi

sabirurile. Prezentare generală a grupurilor romanice.

Prin Romania se înţelege totalitatea teritoriilor cucerite de romani şi în care se vorbesc limbile

romanice, descendentele latinei populare. În conformitate cu evoluţia istorică a acestor limbi,

dictată de divizarea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus,

Romania se împarte şi lingvistic1 în: (1) Romania Orientală (sau balcanică) şi (2) Romania

Occidentală. În primul bloc lingvistic intră româna şi dalmata, din cel de-al doilea făcând parte

toate celelalte limbi romanice.

La începuturile studierii limbilor romanice, cercetătorii vorbeau curent de faptul că latina s-a

dezvoltat în 10 limbi romanice (româna, dalmata, retoromana, italiana, sarda, provensala,

franceza, catalana, spaniola şi portugheza). Ulterior, diferenţierile profunde existente în cadrul

dialectelor italiene sau al celor retoromane, delimitarea franco-provensalei ca idiom cu statut de sine

stătător, ca şi situaţia aparte a idiomului vorbit în Gasconia, au lărgit lista limbilor romanice,

ajungându-se la ideea că azi s-ar vorbi 15 limbi romanice, fiecare cu dialectele ei: româna,

dalmata2, retoromana, friulana, italiana de sud (sau meridională), italiana de nord, italiana

centrală (sau toscana), franceza, franco-provensala, provensala (sau occitana), gascona,

catalana, spaniola, portugheza şi sarda. În cele ce urmează, prezentăm această listă “desfăşurată”,

adică enumerând pentru fiecare dialectele corespunzătoare:

1. româna cu dialectele: dacoromân (având subdialectele sau graiurile: muntean, moldovean,

bănăţean, crişean, maramureşean), istroromân, meglenoromân şi aromân;

2. dalmata3 cu dialectele: ragusan şi vegliot (vorbite în centrele urbane de pe litoralul Mării

Adriatice: Zadar, Split, Dubrovnik, Bar);

3. retoromana avea trei ramuri dialectale4: (1) ramura vestică sau romanşa cu dialectele

suprasilvan (sau sursilvan), engadin de sus şi engadin de jos; (2) ramura centrală sau ladina

dolomitică (supranumită şi tiroleză) şi (3) ramura estică sau friulană. Retoromana este

1 Împărţirea care urmează nu are pretenţia de a fi cea mai bună. Am preferat-o pe aceasta din raţiuni didactice, fiind una dintre cele mai simple (criteriul este preponderent geografic, afinităţile de ordin lingvistic nefiind totdeauna concludente). O expunere pe larg a diverselor clasificări făcute de specialişti de-a lungul timpului există şi în Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 43 47. Totuşi, din rigoare ştiinţifică, se vor mai face, în cele ce urmează, unele menţiuni care să amelioreze împărţirea iniţială, mai ales în paragraful destinat prezentării generale a grupurilor romanice.2 Deşi aceasta nu se mai vorbeşte din anul 1898 (acesta fiind anul morţii ultimului vorbitor al acestei limbi), dalmata rămâne pe lista idiomurilor romanice fie şi numai din interes pur diacronic, pentru a avea tabloul complet al familiei cu limbă-bază latina, dar şi pentru studierea relaţiilor pe care acest idiom le-a întreţinut cu celelalte limbi.3 Latina, romanica sau franca, supranumită aşa de cruciaţi (sec. XII) şi de istoricii cruciadelor.4 În trecut, în Peninsula Istria, s-a mai vorbit un grai retoroman, numit de romanişti tergestenic.

18

reprezentată acum numai de primele două ramuri, deoarece friulana s-a desprins, prin

accentuarea diferenţelor faţă de celelalte dialecte, în idiom de sine stătător;

4. friulana numită aşa după provincia Friul(i), la est de teritoriul lingvistic venet până la râul

Isonzo (spaţiul dintre frontiera Elveţiei cu fosta Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete);

5. italiana de sud (meridionala) cu dialectele: abruzzez, napolitan, apulian, calabrez şi

sicilian;

6. italiana centrală (toscana) are următoarele dialecte: florentina, marchizana, umbrica,

romana şi corsicana;

7. italiana de nord are ramurile (1) galo-italică, cu dialectele: genovez, piemontez, lombard,

emilian, (2) venetă, cu dialectele: veneţian, padovan şi veronez şi (3) istriană;

8. franceza (langue d’oïl) cu dialectele: francien, poitevin, angevin, dialectul din Sainteonge,

burgund (sau berrichon), normand, picard, walon, lorren, champenois;

9. franco-provensala lionez, dauphinois, fribourgeois, neuchatelois, vaudois, valaisan,

savoyard;

10. provensala1 (occitana sau langue d’oc2) cu dialectele: provensal, languedocien, limousin,

auvergnat, valdens şi gascon. Acest ultim dialect s-a autonomizat, datorită accentuării unor

particularităţi specifice, fiind considerat ca şi friulana idiom de sine stătător;

11. gascona vorbită între Pirinei, Oceanul Atlantic şi la nordul fluviului Garonne;

12. catalana are două dialecte: oriental şi occidental;

13. spaniola cu dialectele: asturic-leonez, navaro-aragonez, castilian, andalucian;

14. portugheza având dialectele: mirandez, portughez de nord, portughez de sud, azoric,

madeiric şi galician;

15. sarda are patru dialecte: logudorez, campidanez, galuric şi sassaric.

La acestea se adaugă limbile creole (cu bază romanică, căci se va vedea mai jos că există şi

limbi creole cu alte baze decât romanice), adică limbile romanice transplantate în celelalte

continente. Iniţial, cercetătorii le-au considerat un amestec al idiomurilor romanice cu limbile

autohtone. S-a constatat însă că limbile creole sunt, de fapt, limbi romanice transformate potrivit

condiţiilor culturii materiale şi spirituale ale vorbitorilor indigeni. Aceasta înseamnă că se operează

o selecţie în primul rând la nivelul lexicului. Limbile creole cele mai cunoscute (şi active) sunt

următoarele:

1 Idiom numit provensală sau occitană după dialectele cele mai importante; provensalei i s-a mai spus şi lengua romana, pentru a se deosebi de limba cultă a vremii, care în evul mediu era latina.2 După adverbul de afirmaţie (oc), aşa cum franceza mai este numită şi langue d’oïl adverbul de afirmaţie în franceza veche fiind oïl (> fr. mod. oui); acest obicei de a numi limbile după particula de afirmaţie datează din evul mediu limbii italiene, de pildă, i se spunea lingua del sì. Aceşti termeni apar pentru prima oară la Dante (în lucrarea De vulgari eloquentia, I, cap. VIII).

19

malaio-spaniola în Insulele Filipine;

negro-spaniola în Republica Dominicană şi în Trinidad;

negro-franceza în Insulele Mauritius (Oc. Indian), în Louisiana (Statele Unite), în Haiti,

Martinica (în Antilele Mici), în Cayenne (capitala Guyanei Franceze din America de Sud) şi

în Reunión (insulă din Oc. Indian, în estul Africii);

anamito-franceza în Vietnamul de Sud;

negro-portugheza în Guineea Portugheză şi în Insulele Capului Verde;

malaio-portugheza în Djakarta (Insulele Java);

indo-portugheza în Cotshin şi Mangalore (aflate pe coasta de vest a Indiei).

Deşi cursul de faţă se ocupă exclusiv de limbile romanice, explicăm1 tot aici noţiunile pidgin şi

sabir, care nu au legătură directă cu obiectul demersului nostru, dar definirea lor va înlătura

eventualele confuzii cu limbile creole:

pidgin „limbă vehiculară non-maternă, cu structură mixtă, servind, în mod nesistematic, ca mijloc de

comunicare între vorbitori cu limbi materne diferite. [...]. Unele pidginuri au dispărut, altele au evoluat în

direcţia creolizării. Pidginurile au un vocabular mai restrâns decât creolele, dar mai variat sub aspectul

domeniilor semantice decât sabirurile, şi o structură gramaticală foarte simplă, caracterizată printr-o

masivă reducere a formelor paradigmatice şi prin extinderea analitismului. La baza lor stau îndeosebi sub

aspect lexical limbi europene moderne: engleza, franceza, italiana, portugheza, spaniola, limbile indigene

putând furniza însă nucleul organizării gramaticale (de ex., pidgin English, cu vocabular englez şi bază

gramaticală furnizată de chineză). Apărute încă din sec. al XVI-lea, pidginurile mai au circulaţie îndeosebi

în Africa şi în Asia de sud şi sud-est.”

sabir (sinonim lingua franca) „limbă vehiculară (non-maternă), cu o structură mixtă, extrem de

simplificată, servind ca mijloc de comunicare cu funcţii foarte restrânse, îndeosebi în porturile de la Marea

Mediterană. În perioada contemporană, sabirurile sunt practic ieşite din uz. Se deosebesc de pidginuri mai

ales prin sursele foarte diverse ale vocabularului: franceză, provensală, spaniolă, catalană, italiană, greacă,

arabă, turcă, prin numărul foarte redus de domenii semantice reprezentate (comerţ, navigaţie) şi printr-o

structură gramaticală rudimentară (câteva reguli de combinare a cuvintelor).”

Pentru întregirea informaţiei şi pentru a se vedea mai exact care este relaţia dintre limbile creole

pe de o parte şi pidginuri şi sabiruri pe de altă parte , dăm acum şi definiţia completă a

limbilor creole, folosindu-ne de sursa indicată deja în subsolul paginii:

limbă creolă „Pidgin (sau sabir) care şi-a pierdut statutul de limbă vehiculară, fiind adoptat de anumite

comunităţi ca limbă maternă. După J. Fishman, creolele au în comun cu pidginurile absenţa standardizării,

a autonomiei şi a istoricităţii, dar, spre deosebire de acestea din urmă, se caracterizează prin vitalitate.

Creolele înlocuiesc treptat limbile indigene originare. Creolele cele mai răspândite au la bază franceza,

spaniola, portugheza, engleza şi olandeza. Apariţia lor se află în strânsă legătură cu procesul creării

imperiilor coloniale, după sec. al XVII-lea. În cea mai mare parte a cazurilor, în anumite condiţii istorice,

1 Ne folosim în acest sens de Dicţionarul general de ştiinţe, op. cit., p. 365 şi 426.

20

sociale şi culturale, pidginurile s-au creolizat, devenind limbi cu o structură mai complexă sub aspect lexical

şi gramatical, utilizate în cele mai diverse situaţii de comunicare curentă. Vocabularul de bază al creolelor

este împrumutat din limbile europene din care derivă, iar în morfo-sintaxă structurilor sintetice li se preferă

cele analitice. Creolele sunt vorbite în America (de Nord, Centrală şi de Sud), Africa, Asia (de Sud şi de Sud-

Est), precum şi în insulele din Oceanul Indian.”

În încheierea acestui capitol, prezentăm o clasificare a limbilor romanice pe grupuri,

clasificare care încearcă să combine criteriul geografic cu acela al afinităţilor lingvistice.

A. Romania Orientală (balcanică) indică, din perspectivă istorico-geografică, întreaga regiune

dintre Balcani, Dunăre, Carpaţi, Marea Neagră şi Marea Adriatică, cucerită şi colonizată de

romani. În acest bloc lingvistic intră, aşa cum s-a menţionat deja, româna şi dalmata1.

Penetraţiile slave, în principal, şi stabilirea acestor populaţii migratoare în zona romanităţii

adriatice au condus însă la dispariţia limbii dalmate2, astfel că, în momentul de faţă, Romania

balcanică (orientală) devine un termen care ar trebui înlocuit cu Romania dunăreană, de vreme

ce româna este singura continuatoare a latinei populare din acest bloc lingvistic3.

B. Romania Occidentală include trei grupuri de limbi romanice, caracterizate prin similarităţi de

evoluţie.

Multitudinea dialectelor italiene, ca şi notabila lor diferenţiere reciprocă4, este consecinţa unei

evoluţii lingvistice limitate la un anume teritoriu. Acest lucru a fost facilitat de sistemul feudal

instituit în Europa centrală şi occidentală, pe teritoriile cuprinse de statul roman şi ocupate ulterior

de germanici. Sistemul menţionat a dus la predominarea economiei naturale, aceasta însemnând

izolarea feudelor şi a cetăţilor. În opoziţie cu fărâmiţarea dialectală descrisă, se poate vorbi de

unitate de limbă în cazul românei, unitate care a fost favorizată de sistemul de obşte existent în fosta

Dacie romană5.

În afară de izolarea teritorială, trebuie amintit un alt factor care a stopat o eventuală tendinţă de

unificare lingvistică. Este vorba despre menţinerea de către germanici a latinei în fostele şcoli

fondate de romani. Acest lucru este o dovadă că, în unele regiuni, funcţionează încă tradiţia

1 După Carlo Tagliavini (în Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1959, apud Iorgu Iordan, în op. cit., p. 46), dalmata ar face parte din grupul numit “romanica italică”, alături de italiană, sardă şi retoromană; oscilarea specialiştilor în a integra un idiom romanic într-un grup sau altul este încă actuală, fiind dictată de complexitatea factorilor care trebuie avuţi în vedere. Idiomurile romanice care pun probleme din acest punct de vedere al apartenenţei lor la un grup sau altul sunt: dalmata (deşi în ultimul timp la integrarea ei în Romania balcanică aderă mai toţi romaniştii), retoromana, friulana, dialectele galo-italice (în special următoarele: piemontez, lombard, ligur, emiliano-romaniol), gascona şi catalana.2 Despre alte cauze ale dizolvării romanităţii adriatice (dalmata), în capitolul următor.3 În clasificarea romanistului M. G. Bartoli (prezentată în Das Dalmatische, Wien, 1906), în prima ramură, numită de el apenino-balcanică, intră româna, dalmata, dialectele italiene centro-meridionale şi albano-romana (albaneza). Ultimul idiom nu este romanic, dar este aşezat de Bartoli alături de celelalte dat fiind numărul relativ mare al formaţiilor lexicale latineşti din această limbă balcanică (aprox. 20%).4 Un proces similar, dar mai atenuat, a avut loc şi în Franţa.5 Sistemul de obşte presupune o dezvoltare economică pe comunităţi mari şi bazată pe schimb între aceste comunităţi, ceea ce implică frecvente contacte (practic neîntrerupte), evident şi de ordin lingvistic.

21

culturală de tip latin (în zonele extraitalice, începând chiar cu sec. V şi continuând în evul mediu).

Că latina clasică avea în aceste zone un regim preferenţial, se vede şi din editarea trilingvă a

Jurămintelor de la Strasbourg (842; primul document atestat într-o limbă romanică): în latină, în

franceza arhaică şi în germana veche.

În concluzie, în întreaga Romanie Occidentală, în general, şi în Italo-Romania, în particular, se

regăsesc (1) trăsături ale latinei modificate de la sfârşitul Imperiului (o structură general analitică la

nume substantive şi pronume, dar şi la verb; simplificarea corelaţiilor de gen şi caz etc.) şi (2)

caracteristici clasice (concordanţa timpurilor în flexiunea verbală, de pildă), particularităţi incluse

în sistemele dezvoltate pe plan local.

1. Grupul italo-roman (italiana de nord1, italiana centrală, italiana meridională, sarda,

retoromana şi friulana)

În special prin idiomurile italice şi prin sardă, Italo-Romania reprezintă grupul care continuă sub

forma cea mai directă nucleul lingvistic latin. Caracterul arhaic al logudorezei (dialectul de bază al

sardei) şi diversitatea dialectelor italiene constituie principalele coordonate ale acestui grup. Iată

câteva trăsături ale Italo-Romaniei:

amalgamarea genului cu numărul (cf. sg. il mese/pl. i mese), cu excepţia italianei meridionale;

dezvoltarea unui număr relativ mare de tipuri flexionare nominale şi verbale;

preferinţa pentru distribuţia vocalică finală (cf. dio, diritto, santo etc.).

2. Grupul galo-roman (franceza, francoprovensala, provensala şi gascona2)

Condiţiile formării limbilor din grupul francez se circumscriu celor valabile pentru întreaga

Romanie Occidentală, coordonatele generale realizându-se, desigur, în mod particular de la un

teritoriu la altul.

Particularităţi ale Galo-Romaniei:

opoziţia de număr se suspendă cuprinzând marea majoritate a numelor şi tinde să atingă şi

verbul (cf. fr. pop. j’allons [Ʒalõ] nous allons [(nu) zalõ]);

dezvoltarea celui mai mare număr de tipuri flexionare verbale din toate limbile romanice (cca.

27) şi a unui număr mai redus de tipuri flexionare nominale (4 la adjective, 11 la substantive)

decât în grupul italo-roman, dar mai mare decât în grupa hispanică;

aşezarea în faţa temelor a indicelui de număr (le pentru masculin, la pentru feminin şi les

pentru pluralul ambelor genuri; cf. fr. l’enfant [lãfã] les enfants [lezãfã]);

1 Fără grupa galo-italică (vezi nota 1), aceasta aparţinând mai degrabă Galoromaniei.2 Gascona, dialect al provensalei devenit idiom de sine stătător, pune probleme în privinţa încadrării, unii cercetători fiind de părere că locul acestei limbi ar fi în grupul hispanic datorită unor particularităţi comune cu cele ale grupului amintit; alţi cercetători (Pierre Bec, Carlo Tagliavini ş. a.) consideră că se poate vorbi de un grup aparte al idiomurilor din zona Pirineilor (sudul Franţei şi nordul Spaniei: gascona, occitana şi catalana), dată fiind o sumă de caracteristici ale catalanei prin care acest idiom se apropie mai degrabă de prototipul galic decât de cel iberic. Aceste similitudini însă sunt relativ fireşti în zonele de contact dintre regiuni bine conturate lingvistic (asemănări care caracterizează în general idiomuri limitrofe), motiv pentru care menţinem gascona în grupul francez (galo-roman) şi catalana în cel hispanic (ibero-roman).

22

înlocuirea flexiunii sufixale printr-un fel de flexiune internă (cf. fr. cet enfant [setãfã] ces

enfants [sezãfã] sau ma dame [madam] mes dames [medam]);

preferinţa pentru formanţi consonantici la femininul adjectivului (cf. fr. masc. petit [pœti]/fem.

petite [pœtit]).

3. Grupul ibero-roman (spaniola, portugheza şi catalana)

Ibero-Romania corespunde teritorial Peninsulei Iberice. Ca organizare politică, Ibero-Romania

înseamnă Spania şi Portugalia, lingvistic se referă la idiomurile: spaniolă, portugheză şi catalană.

Particularităţi ale grupului hispanic:

contrast între formanţii morfemelor de număr şi gen (a se compara it. buono boni şi buona

bone cu sp. bueno buenos şi buena buenas);

dezvoltarea unui plural intensiv, mai ales în limbajul poetic (cf. sp. pl. sedes, imposibil de tradus

în română, dat fiind că substantivul „sete” este defectiv de plural);

folosirea formanţilor de gen, mai ales pentru [ animat], pentru a reda diferenţe dimensionale

(cf. sp. masc. charco „băltoacă, ochi de apăică”/fem. charca „baltă”);

dezvoltarea unui număr relativ mic de tipuri flexionare nominale şi a unui număr relativ mai

mare de tipuri flexionare verbale;

distribuţie aproape egală a formanţilor vocalici şi consonantici.

În capitolele următoare vor fi prezentate, pe rând, toate idiomurile romanice, punându-se

accentul însă şi prin texte reprezentative analizate pe limbile romanice cu o circulaţie mai mare.

Bibliografie:

*** Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997

Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965

Manoliu-Manea, Maria Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971

23

IV. Romania orientală româna şi dalmata. Dalmata prezentare generală,

cauze ale dispariţiei. Româna fonetica, morfosintaxa, lexicul.

Dalmata, limbă romanică dispărută, s-a format şi s-a vorbit pe coasta Dalmaţiei (ţărmul Mării

Adriatice şi insula Veglia, vezi şi centrele urbane indicate în capitolul anterior, în paragraful

referitor la configuraţia dialectală a Romaniei), fostă provincie romană. Ultimul vorbitor al acestei

limbi, Antonio Udina (zis Burbur), subiect al anchetelor lingvistice ale lui Bartoli, a murit în 18981.

Restrângerea acestui idiom, reprezentat de dialectele ragusan (în sud, regiunea Ragusa azi

Dubrovnik) şi vegliot (în nord), până la dispariţie a început cu multe secole în urmă, când presiunii

lingvistice exercitate de populaţiile slave i s-au conjugat cea a albanezei şi a dialectelor venete (în

evul mediu, oraşe şi regiuni dalmate au fost periodic în subordinea Republicii Veneţiei; de altfel,

între dalmată şi dialectele venete există asemănări destul de mari care au accelerat procesul

asimilării dalmatei).

Documentării realizate de Bartoli prin intermediul lui Antonio Udina i se adaugă şi câteva surse

de arhivă (un fragment în dalmată într-un testament redactat în latină este şi cea mai veche

atestare, sec. al X-lea; un inventar întocmit la Ragusa în sec. al XIII-lea; o scrisoare redactată

complet în dalmată în anul 1397; toponime în dalmată şi unele elemente dalmate intrate în venetă

sau în sârbo-croată).

Fără a intra în amănunte, menţionăm câteva particularităţi unele comune cu româna, altele

deosebindu-se de română:

grupul ct devine pt (ca în română): octo > guapto;

se menţin, ca şi în română, cele patru conjugări din latină;

spre deosebire de română, grupurile cl, gl (dar şi pl, fl, bl) se menţin, nu se palatalizează;

diftongarea este foarte dezvoltată spre deosebire de română, se diftonghează inclusiv a: capra

> kuobra, veterana > vetruona.

Româna este, astăzi (în lumina celor prezentate mai sus), singura continuatoare a latinei

populare din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Acest idiom prezintă, ca şi celelalte descendente ale latinei, inovaţii proprii/comune cu alte

idiomuri romanice şi elemente conservatoare care o separă sau o grupează cu una sau mai multe

limbi neolatine. Definitoriu pentru limba română, în raport cu celelalte limbi romanice, este faptul

că formarea şi evoluţia sa au avut loc într-un spaţiu relativ izolat de restul lumii romanice.

1 Dalmata s-a vorbit curent e drept, de către din ce în ce mai puţini indivizi până în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Antonio Udina o ştia din copilărie, de la părinţii şi bunicii săi.

24

Contactele cu aceasta vor fi reluate pe cale savantă, în special, în epoca modernă. Este ştiut că,

datorită condiţiilor istorice în care s-a dezvoltat poporul român (de exemplu: divizarea imperiului în

Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus, retragerea aureliană, mai apoi valurile

succesive ale populaţiilor migratoare etc.), există mari goluri de informaţie în afara unor mărturii

de ordin arheologic, toate informaţiile privitoare la perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi

secolul al XVI-lea provin din surse colaterale, fiind vorba, în principal de mărturii scrise ale unor

istorici străini. Aceste goluri se referă inclusiv, sau în primul rând, la lipsa unor texte certe

româneşti anterioare Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung, datată în 15211.

Documentarea modestă, după cum s-a văzut se bazează, înainte de acest text, pe nume topice,

pe cuvinte şi, rareori, expresii inserate în redactări latineşti, slave sau ungureşti, anterioare secolului

al XV-lea, iar pentru secolul următor, pe textul amintit deja şi pe texte româneşti religioase şi laice

ulterioare acestuia. Aceasta este perioada veche a limbii române. Perioada clasică are ca limită

inferioară secolul al XVII-lea, iar ca limită superioară secolul al XVIII-lea şi se caracterizează prin

creşterea considerabilă a numărului textelor ecleziastice şi profane. Perioada modernă a limbii

române, pregătită încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, îşi are începutul în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, când se pun, de altfel, şi bazele solide2 ale limbii române literare. Se

desăvârşeşte în această perioadă procesul de desprindere din vechea zonă de influenţă slavo-

bizantină şi începe o nouă fază de orientare către limbile de cultură ale Occidentului romanic (în

special, către limba şi cultura franceză). Tot acum se poate vorbi de o diferenţiere a stilurilor limbii

(vezi şi cap. Contribuţia Şcolii Ardelene... din Partea a IV-a), de o modernizare a expresiei lor, fapt

necesar conturării aspectului literar al oricărei limbi.

Izolarea teritoriului oriental romanic a favorizat menţinerea în română a unor fundamente

lingvistice latine (care nu mai apar în alte limbi romanice), dar şi o dezvoltare locală, mai rapidă

decât a celorlalte limbi neolatine, liberă de normele clasice.

Astfel, româna:

posedă o flexiune mixtă (sintetică şi analitică);

are o sintaxă mai liberă, atât faţă de latină, cât şi faţă de a altor limbi romanice;

şi-a completat sistemele pronominale (prin cooptarea demonstrativelor ille şi iste) şi a moştenit

germenii formativi ai articolului (vezi mai departe, paragraful privitor la morfosintaxă);

1 Filologul Ion Gheţie consideră posibilă existenţa unor redactări româneşti, cel puţin după 1250, care însă ori nu ni s-au păstrat, ori sunt încă supuse cercetărilor de stabilire a autenticităţii. La acestă idee au contribuit două aspecte: (1) descoperirea unor documente care par a fi anterioare secolului al XVI-lea, dar asupra autenticităţii cărora specialiştii încă nu au dat un verdict şi (2) limba în care este scrisă Scrisoarea... trădează o anume uşurinţă în exerciţiul scrisului, ceea ce face să pară destul de probabil că s-a scris româneşte şi înainte de acestă dată. Până la proba contrarie, Scrisoarea... rămâne primul document atestat în limba română.2 Procesul începe mult mai devreme, în secolul XIV, dar despre conturarea autentică a aspectului literar nu se poate vorbi până în secolul XIX.

25

a păstrat distincţia ternară de gen din latină (nu a pierdut neutrul), consolidată ulterior prin

influenţa slavo-balcanică;

a preluat flexiunea cazuală într-o proporţie mai mare decât celelalte limbi romanice (ne referim

aici în special la cazul vocativ, care are o dublă provenienţă: latinească şi slavă, dar prezintă şi

aspecte inovatoare vezi mai jos, la morfosintaxă).

Un alt aspect care particularizează româna între celelalte limbi romanice este omogenitatea

lingvistică a dialectelor ei (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân). Acest aspect al unităţii

de limbă se explică prin organizarea în obşte teritorială (menţionată deja în capitolul anterior; şi tot

acolo despre principalele efecte ale acestui sistem de organizare socială, în opoziţie cu sistemul pe

feude preferat în zonele care aparţin Romaniei Occidentale) şi prin menţinerea unui contact

permanent între teritoriile din sudul1 şi nordul Dunării.

Fonetica

Din punct de vedere cantitativ, sistemul fonetico-fonologic al limbii române prezintă 2 (două)

foneme-vocală ([ә], [î]) şi 10 (zece) foneme-consoană noi ([č], [ğ], [ţ], [ḑ]2, [k’], [g’], [h], [z],

[Ʒ]3, [ş]) faţă de sistemul fonetico-fonologic al limbii latine.

Dezvoltarea vocalei ă [ә] a fost interpretată ca o reacţie a substratului traco-dac al românei sau

explicată ca un fenomen de natură balcanică4. Vocalele ă şi î din română, din perspectivă romanică,

sunt expresia unei tendinţe de închidere a vocalelor neaccentuate, proces care a fost sprijinit de

existenţa în baza de articulaţie a limbii autohtone a sunetelor vocalice în cauză. Dăm mai jos

exemple de contexte latineşti din care au evoluat ă şi î, ca urmare a tendinţei menţionate.

lat. a aton: mēnsa > masă, barbātus > bărbat;

lat. e precedat de consoană labială, când în silaba următoare vocala nu este e sau i:

peccatu(m) > păcat, verus > văr;

lat. e precedat de r, rr, cr: resina > răşină, horresco > urăsc, crepo > crăp;

lat. e plasat după s, z, t: septimana > săptămână, deu > dzeu > dzău > zău (> zeu);

lat. o aton: quod > că, foras > fără.

1 În secolul al IX-lea începe, ca urmare a unui nou val migrator slav, procesul numit de cercetători separarea dialectelor (aromânii au plecat primii, apoi megleniţii şi, în cele din urmă, istroromânii). Acest proces s-a încheiat în secolul al XII-lea, dialectul dacoromân fiind cel din care a evoluat româna de astăzi, celelalte dialecte numindu-se şi sud-dunărene, după localizare.2 Perechea sonoră a lui [ţ]. Notată şi [dz], adică prin consoanele din a căror coarticulare rezultă, această consoană africată s-a păstrat numai regional (vezi Partea a II-a a acestui curs).3 Am notat prin [Ʒ] consoana fricativă „j” pentru a nu fi confundată cu transcrierea fonetică [j] pentru semivocala „i”.4 Un ă, cu trăsături articulatorii uşor diferite, există în bulgară şi în albaneză.

26

ă provine din:

lat. a urmat de nazală1: lana > lână, campu > câmp;

lat. e urmat de nazală: vena > vână, ventu > vânt, *templa > tâmplă;

lat. i urmat de nazală: in > în, imperator > împărat, incipe(re) > începe.

În ceea ce priveşte diftongii, româna în afara diftongului [aṷ] moştenit din latină şi de

diftongarea general romanică a lui e la ie [je] cunoaşte o diftongare metafonică a lui e şi a lui o

(care vine atât din o deschis [ǫ], cât şi din o închis [ọ]) din latină. Diftongarea de acest tip se

datorează unui e, a (sau ă provenit din a final neaccentuat) în poziţie finală care (prin asimilare, de

regulă) generează transformările ē > ḙa şi o > ŏ2a (cf. stella > stea, sole(m) > soare). În româna

modernă, ḙa se monoftonghează în anumite condiţii la e (cf. rom. v. leage > rom. mod. lege), în

timp ce ŏa se menţine. Mai trebuie precizat că toţi ceilalţi diftongi sunt formaţi pe teren românesc şi

că, prin inovarea triftongilor, româna se distinge între celelalte limbi romanice.

Inovaţiile consonantice reprezintă fie rezultatul unor modificări de natură fonetică, fie

rezultatul introducerii lor în limbă o dată cu diverse împrumuturi lexicale.

Africatele [č, ğ, ţ, ḑ], serie nouă în sistemul consonantic romanic (ele nu există în sistemul

latinei), s-au dezvoltat ca urmare a acţiunii palatalizante exercitate de y, i sau ĕ latineşti (cf., de

exemplu: *fetiolus > fecior; genuc(u)lu(m) > genunchi sau jurare > jura, dar, regional, giura;

tene(re) > ţine; dice(re) > rom. v. şi reg. dzice, ulterior, zice).

Oclusivele palatale [k’, g’], ca şi în italiană, au apărut din grupurile consonantice, primare sau

secundare3, cl şi gl: clavem > cheie [k’eje], oc(u)lu(s) > ochi [ok’], ung(u)la(m) > unghie [ung’ie]

cu i şi e în hiat sau vig(i)lare > veghea [veg’a] etc.

Laringala [h] a pătruns o dată cu termenii asimilaţi din slavă, termeni care conţin în structura

lor fonetică această spirantă: cf. harĭ > har, hrana > hrană etc. Această consoană a fost întărită

ulterior prin împrumuturile din maghiară, turcă şi, mai târziu, din neogreacă (vezi, supra, şi teoria

lui I. Iordan). Lingvistul Gr. Brâncuş a avansat ideea că h este un reflex al substratului, aceasta

necontrazicând în linii majore provenienţa slavă a acestei consoane, căci uşurinţa asimilării lui h

slav se poate explica tocmai prin existenţa în limba autohtonă a posibilităţii de articulare a acestei

spirante. În orice caz, laringala h din latină nu s-a transmis nici unei limbi romanice, ştiut fiind că

aceasta devenise o simplă prezenţă grafică (nu mai funcţiona ca fonem), cu diverse roluri, încă din

1 Numai în cazul acestui context se poate vorbi, având o bază ştiinţifică, despre un î din a care să justifice scrierea cu â. Cum însă norma în vigoare, impusă de Academia Română, reglementează scrierea cu â în interiorul cuvântului, nu ne sustragem acestei convenţii pur ortografice, mai ales că, în exemplele date, nu folosim transcrierea fonetică, caz în care unicul semn adecvat ar fi / î / (n. b., literele î şi â notează acelaşi sunet).2 Folosim acest semn în lipsa unui font adecvat pentru notarea fonetică a semivocalei [o].3 Adică rezultate din căderea, produsă în cele mai multe cazuri încă din faza de latină populară, a unei vocale etimologice plasate între c / g şi l, aşa cum se va vedea din exemple.

27

î provine din:

latina clasică: „Litera h nota hiatul (veho pronunţat /ve-o/) sau aspiraţia consoanei precedente

(chorda, cathedra etc.)”1.

Constrictivele (fricative) [z, Ʒ, ş] apar (1) pe teren românesc, după cum urmează:

[z] din fricativizarea lui [dz] (vezi mai sus despre provenienţa lui [dz]): cf. decem > *dzeace

> dzece > zece; audi(re) > audzi > auzi etc.;

[ž] din lat. j [y] + o, u: cf. jocu(m) > rom. v. şi reg. gioc [ğoc] > joc; judica(re) > rom. v. şi

reg. giudica [ğudika] > judeca etc.;

[ş] din lat. s + y: sic > şi; ceresia > cireaşă ş. a.

În cazul fricativelor [z, Ʒ], mai există o cale: (2) pătrunderea lor prin cuvintele slave care le

conţineau: jazŭ > iaz, pazitĭ > păzi, Ʒalĭ > jale, Ʒarŭ > jar ş.a. m. d.

Morfosintaxa

Am arătat mai sus, în paragraful destinat particularităţilor prin care se distinge româna de

celelalte limbi romanice, câteva aspecte ale morfosintaxei limbii române. Le reluăm pe acestea,

aducând noi precizări, şi adăugăm altele:

existenţa unui gen neutru (aspect care, reamintim, deosebeşte româna de celelalte limbi

romanice), de origine latină, însă fără mărci gramaticale proprii;

menţinerea vocativului (altă deosebire) cu forme atât pentru masculin, cât şi pentru feminin:

masc. bărbate! desinenţa -e fiind de origine latină; fem. bunico! -o fiind de origine slavă; -le

şi -lor din băiatule!, fraţilor! şi fetelor! sunt de dată românească;

articolul, inovaţie comună tuturor limbilor romanice, se distinge în română prin: (1) poziţia

enclitică a articolului definit2 şi (2) prin dezvoltarea unor variante poziţionale ale articolului

definit (este vorba despre articolul posesiv şi despre cel demonstrativ);

numeralele cardinale simple sunt de origine latină; numeralele compuse (de la 11 la 19) s-au

format după sistemul slav de numărare3, dar cu elementele moştenite din latină (compară sl.

одиннадцать [adinnadţatĭ] cu rom. unsprezece, rezultat al calchierii primei forme4);

numeralele care indică zecile în latină (viginti, triginta, quadraginta...) au fost înlocuite cu

formaţii româneşti după model slav (cf. двадцать [dvadţatĭ] cu rom. douăzeci; dialectul

aromân face excepţie acesta continuă formele latineşti: cf. ar. ying’iţî < lat. viginti); numeralul

1 Cf. Iorgu Iordan, în Introducere în lingvistica romanică, op. cit., p. 116.2 Articolul definit (hotărât) propriu-zis enclitic din română se explică prin utilizarea frecventă încă din faza de latină populară a demonstrativului ille în poziţie postsubstantivală (formosus ille, formosa illa...). Aceste grupări au început să fie simţite ca formaţiuni compuse, ceea ce a dus la sudarea lor şi, ulterior, la funcţionarea lui ille ca articol enclitic care şi-a dezvoltat toată paradigma.3 Unii cercetători consideră că numeralele compuse ar putea fi puse în legătură şi cu sistemul de numărare balcanic, acesta fiind asemănător.4 Cf. [adin] → trad. rom. un(u) < lat. unus + [na] → trad. rom. spre + [dţatĭ] (< [desjatĭ]) → trad. rom. zece < decem. Este evident că numeralul unsprezece, şi nici un alt numeral compus, nu continuă lat. undecim.

28

sută este de origine slavă (< сто [sto]), iar numeralele zero, milion, miliard sunt împrumuturi

romanice (din franceză).

Lexicul

Lexicul moştenit din latină are, ca şi în celelalte limbi romanice, o pondere esenţială. Înainte de

prezentarea structurii lexicale a limbii române (fondul autohton şi principalele influenţe) este

necesară o scurtă discuţie terminologică legată de această problemă. Apar adeseori în lucrările de

specialitate termenii substrat, superstrat şi adstrat. Pentru evitarea unor confuzii, care, privesc în

general, ultimii doi termeni, dăm aici definiţiile pentru fiecare în parte1:

substrat2 acest termen este de cele mai multe ori folosit în accepţia generală (corectă, dar totuşi

generală) de fond autohton al unei limbi, însă definiţia riguroasă este aceea de „ansamblu al

elementelor transmise unei limbi, impuse într-o anumită arie prin cucerire, migraţie sau colonizare,

din limba populaţiei autohtone. Situaţia de contact lingvistic creată, caracterizată prin obligaţia

autohtonilor de a învăţa limba noilor veniţi, are drept consecinţă apariţia unor fenomene de

interferenţă la nivel fonetic, gramatical, lexical şi semantic. Confruntarea celor două sisteme

lingvistice se realizează exclusiv pe cale orală, constituind un factor de diversificare a unei limbi-

bază originar unitare. Substratul limbii române este reprezentat de limba traco-dacilor care, în

cursul procesului de romanizare, şi-au însuşit limba latină (subl. n.). Cuvintele de substrat au fost

asimilate, ca evoluţie fonetică, fondului de bază latin. [...] Pentru multe dintre limbile de substrat

nu dispunem (în cel mai bun caz) decât de atestări sporadice (este şi cazul substratului limbii

române n. n.). De aceea, explicarea prin substrat a unor forme are caracter de ipoteză, fiind

posibilă numai dacă existenţa altor surse nu poate fi validată. Raportarea la limbile moderne

(albaneza, galeza, bretona etc. în cazul nostru, albaneza; n. n.) derivate din vechi limbi constituind

substratul altora poate furniza argumente peremptorii pentru identificarea unor elemente de

substrat.”

superstrat3 reprezintă ansamblul „elementelor transmise într-o limbă din limba unei populaţii

cuceritoare, care îşi însuşeşete idiomul populaţiei cucerite. [...]. Existenţa elementelor de

superstrat este rezultat al contactului lingvistic direct: populaţia cuceritoare devine treptat bilingvă

şi apoi îşi pierde idiomul matern, dar transferă unele particularităţi ale acestuia în limba învăţată

(este şi cazul slavilor rămaşi pe teritoriul Daciei romanizate n. n.). Superstratul constituie o

influenţă relativ puternică (dovadă că structura etimologică a fondului principal lexical al limbii

române indică 60 % cuvinte latineşti şi 20 % cuvinte de origine slavă n. n.), imediat ulterioară

1 apud DSL, op. cit., p. 491 492, 494 şi 26.2 G. I. Ascoli este cel care a pus bazele unui studiu ştiinţific al substratului limbilor romanice.3 punerea în circulaţie a conceptului îi revine lui W. von Wartburg.

29

epocii de constituire a trăsăturilor esenţiale ale unui idiom, dar importantă pentru definitivarea

structurii acestuia. Ea se manifestă îndeosebi la nivel lexical şi semantic, dar are consecinţe şi

asupra foneticii şi a unor aspecte neesenţiale ale morfosintaxei. În română, superstratul este

reprezentat de elementele împrumutate din slavă (subl. n.).”

adstrat se defineşte ca ansamblul „elementelor pătrunse, pe diverse căi, într-o limbă, după

constituirea acesteia ca idiom distinct. Prezenţa unor asemenea elemente este explicabilă fie prin

vecinătatea geografică a unor populaţii care vorbesc limbi diferite, fie prin împrejurări de ordin

istorico-politic, fie prin contacte culturale. Spre deosebire de superstrat, care joacă un anumit rol

în definitivarea structurii de ansamblu a unei limbi, elemenetele de adstrat produc îndeosebi

schimbări de ordin cantitativ, îmbogăţind lexicul limbii, precum şi inventarul mijloacelor sale

derivative (prefixe, sufixe) (subl. n.). Sunt posibile însă şi modificări semantice, unele dintre ele

datorate calcului. În română, adstratul este reprezentat de elemente împrumutate din pecenegă,

cumană, tătară, turcă, maghiară, limbile slave învecinate, greaca bizantină şi neogreacă,

germană, engleză etc. (subl. n.). Un loc aparte îl ocupă elementele latino-romanice, a căror

pătrundere masivă, începând cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, a determinat intrarea în

desuetudine a unor împrumuturi mai vechi şi consolidarea trăsăturilor romanice originare.”

În lumina celor expuse, este evident că latina populară, care s-a impus şi asupra substratului

traco-dac asimilându-l (dar modificându-se la rândul ei sub aspectul difersificării favorizate de

contactul lingvistic cu substratul menţionat), nu aparţine nici superstratului, nici adstratului, cum

greşit s-ar putea crede, ci reprezintă limba-bază a românei, ca şi în cazul tuturor celorlalte limbi

romanice. În cele ce urmează, vom expune elementele autohtone care s-au păstrat în limba română,

ca şi principalele influenţe care aparţin adstratului limbii române.

Elementele autohtone (de origine traco-dacă)

Am arătat deja, în diverse paragrafe ale cursului de faţă, că există puţine informaţii despre

substrat, în general, deci şi despre substratul limbii române. Grigore Brâncuş1 unul dintre

cercetătorii preocupaţi de problema elementelor autohtone a întocmit o listă a cuvintelor comune

românei şi albanezei şi a împărţit cuvintele autohtone în: sigure (89) şi probabile (43). La

exemplele prezentate anterior (vezi cap. II, subparagraful 1. 3.), adăugăm că tot de substrat aparţin

unele toponime (fapt valabil pentru toate limbile romanice) şi, aparent (se va vedea în cele ce

urmează de ce „aparent”), unele patronime2. Însă relaţia acestora cu etimologia nu este lipsită de

dificultăţi. Între numele proprii şi cele comune există o mare deosebire, ceea ce are consecinţe 1 În Vocabularul autohton al limbii române, op. cit., p. 28 şi passim, p.130 şi passim.2 Nume de persoane (onomastice sau antroponime).

30

imediate şi în plan etimologic. Al. Graur, de exemplu, a arătat în două lucrări1 că etimologia

numelor proprii poate fi făcută, dar cu multă prudenţă, căci, spre deosebire de substantivele

comune, ele nu sunt formate pe bază de abstractizare. Ele sunt date pentru fiecare loc şi persoană în

parte. Numele de locuri sunt mai stabile, pe când numele de persoane se mai supun şi unor influenţe

mai mult sau mai puţin momentane. Acestea din urmă sunt mai „călătoare” decât primele.

Toponimele, de regulă, s-au transmis de la o populaţie la alta, mai ales în cazul unor cursuri de apă

importante (de pildă, Dunăre, Mureş, Olt, Argeş etc.) sau al munţilor (Carpaţi). Faptul că ele

„călătoresc”, ca şi antroponimele, implică modificarea lor fonetică în consonanţă cu structura

specifică a idiomului care le adoptă. Aşadar, uneori este aproape imposibil să se indice cu

certitudine originea numelor proprii. De altfel, numele de persoană sunt împrumutate de la popoare

mai îndepărtate. În română, şi în celelalte limbi romanice, nu s-a păstrat nici un nume de persoană

din substrat sau din latină (numele latineşti Livia, Lucia, Lavinia, Lucreţia, Aurelian etc. sunt

împrumuturi relativ recente). Creştinismul a adus şi la noi multe patronime ebraice, care sunt acum

tradiţionale fără a aparţine substratului, dar şi câteva greceşti. S-au adăugat acestora nume de

origine slavonă. În epoca contemporană, sub influenţa muzicii, literaturii, cinematografiei, artelor,

în general, se folosesc şi nume mai noi şi care, nu de puţine ori, contrariază prin nepotrivirea cu

specificul fondului patronimic al românei2.

Influenţa slavă

Influenţa slavă se divide în împrumuturi vechi (majoritatea ţinând de superstrat) din slava

veche (bogat, a iubi, babă, drag, ceată, popă, duh, har, jale, hrană, iaz, nevoie, obraz, plug, vinovat

etc.) şi din limbile slave învecinate (bulgară: maică, lele, nene, cergă, şapcă, ciocan, plută, lopată,

bârlog, gârlă etc.; ucraineană, sârbo-croată şi polonă majoritatea cuvintelor fiind prezente

regional) şi împrumuturi relativ mai noi, din rusă (uneori, funcţionând şi ca filieră pentru cuvinte

romanice: administraţie, artilerie, cavalerie, comisie, infanterie, birocratism, revizionism, dar şi:

colhoz, comsomolist, sputnic acestea au intrat deja într-un anume stadiu de perimare,

nemaiacoperind realităţi actuale).

Tot de origine slavă este şi sufixul -nic, ca şi prefixele ce dau valoare aspectuală verbelor

(provenite din prepoziţiile do, za şi care se folosesc numai regional) din cuvinte precum: (a)

dogătat, (o) zuitat etc.

Influenţa maghiară

1 Nume de persoane, 1965 şi Nume de locuri, 1972. De această problemă s-au arătat preocupaţi, aducând contribuţii semnificative, şi: O. Densusianu, Iorgu Iordan, Şt. Paşca, N. A. Constantinescu, Emil Petrovici, Gh. Bolocan ş. a. 2 O discuţie mult mai amplă pe marginea acestui aspect al numelor proprii, în Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, op. cit.

31

Aceasta s-a produs prin contact direct sau prin intermediar slav: holdă, belşug, nemeş, (a) bănui,

bir, (a) bântui, sobă, oraş, chip, chin, gând, (a) locui, lacăt, neam, (a) făgădui, (a) alcătui, viclean

etc. Primele împrumuturi din maghiară datează din secolul al XII-lea (către sfârşit).

Influenţa turcă

Împrumuturile din turcă sunt destul de numeroase, turca reprezentând nu de puţine ori filiera

pentru cuvintele arabe din română (vezi supra, cap. II, subparagr. referitor la contribuţia limbii

arabe la scindarea romanităţii). Elementele turcice au pătruns în română în epoci diferite. Astfel, se

vorbeşte în acest caz de împrumuturi vechi, de până la sfârşitul secolului al XIV-lea, numite şi

preosmanlii (de origine cumană şi tătară), şi de împrumuturi mai recente sau din turca osmanlie

acestea fiind directe sau introduse prin filiera slavei meridionale (bulgara, sârbo-croata). Iată o listă

de câteva cuvinte din turcă (fără a mai face precizarea dacă sunt preosmanlii sau osmanlii): alai,

halva, haram, calabalâc, hambar, bacşiş, baclava, şalvari, filigean, belea, sarma, cişmea, cioban,

odaie, muşama, mahala, para, tutun, ursuz etc.

Influenţa neogreacă1

Aceste împrumuturi au pătruns în epoca fanariotă (1711 1821) şi sunt, de asemenea, termeni

vechi (abandonaţi sau păstraţi, dar cu formă sau/şi sens modificat: poliţie „stat, oraş”, diataxie

„ordin, edict”, alfavită „abecedar”, oxie „accent”, paradosi „a preda” ş. a.) sau termeni în

circulaţie (nostim, (a se) plictisi, dascăl, filă, (a) agonisi, fundă, fidea etc.).

Influenţa franceză

Influenţa franceză este de dată mai recentă (primele apar în română în secolul al XVIII-lea), dar

este una notabilă, limba franceză fiind principala limbă romanică folosită şi ca filieră pentru alte

limbi sau chiar pentru împrumuturi târzii din latina clasică. Împrumuturi din acestă limbă se fac în

continuare. Dăm în continuare o listă de cuvinte din franceză, nemaifăcând precizări asupra

vechimii lor (mai ales că, în majoritatea lor, împrumuturile din franceză sunt considerate

neologisme): (a) abdica < abdiquer, abonament < abonnement, absurd < absurde, bord < bord,

canton < canton, capitală < capitale, capital < capital, carnivor < carnivore, centru < centre,

convoi < convoi, (a) guverna < gouverner, sentiment < sentiment, sergent < sergent, telefon <

telephone, transparent < transparent, vestibul < vestibule, veterinar < vétérinaire etc.

Tot din franceză a împrumutat româna foarte multe sufixe şi prefixe: -bil (< -ble, convenable), -

ic (< -ique, calorique), -iza (< -iser, generaliser), -ist (< -iste, impressioniste), -ism (< -isme,

sentimentalisme); in- (< in-, incomplet), re- (< re-, réadmision), de- (< de-, décoloniser).

Influenţa italiană

1 Influenţa greacă veche nu face obiectul acestei expuneri; problema influenţei din greaca veche a fost prezentată într-un capitol anterior (cap. II).

32

Această influenţă s-a făcut remarcată în special în domeniul artei şi culturii: acord < accordo,

arie < aria, chitară < chitarra, eminenţă < eminenza, canţonă < canzone, ornament < ornamento,

pauză < pausa, (a) preludia < preludiare, terţă < terza etc.

Împrumuturile târzii din latină

Acestea au pătruns direct sau prin filieră: calendar, capitol, direct (din directus, româna l-a

moştenit pe drept), idee, (a) instrui, (a) ocupa, familie (din familia, româna l-a moştenit pe femeie),

militar, titlu etc.

În încheierea acestui capitol, nu ne rămâne decât să ilustrăm româna printr-un fragment

aparţinând unui text reprezentativ. Acesta nu poate fi altul decât primul atestat în română.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

(1521)

fragment

„Mudromo i plemenitomu i cistitomu i b[o]gom darovannomu jupan Hanăş Begner ot Braşov

mnog[o] zdravie ot Neacşul ot Dlăgopole.

I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia,

şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. [...]”

Comentariul textului:

Textul a fost scris în română cu caractere chirilice aici am dat transliterarea.

Antetul scrisorii este redactat în slavonă şi se traduce: „Înţeleptului şi de neam (mare) şi de

Dumnezeu dăruitului jupân [Hanăş Begner] din [Braşov] multă sănătate de la [Neacşul] din

Câmpulung”. În fragment mai există două forme în slavonă, subliniate şi ele ca şi antetul, i pak

loc. adv., „de asemenea” şi za prepoziţie, „despre”.

dau ind. prez., pers. I a verbului a da < lat. dare, formă preluată şi de celelalte limbi romanice, cu

excepţia galoromanicei septentrionale care l-a preferat pe donare; forma din text provine din lat.

pop. *dao;

ştire < lat. scire; logudoreza l-a mai perpetuat (> iskire), celelalte limbi romanice preferând forma

lat. pop. *sapēre; tratament fonetic: s / sc / st + ĕ, i, y > ş / şt;

domnietale (rom. mod. domniei-tale), formulă emfatică de adresare, azi foarte rar folosită, formată

din substantivul articulat domnie şi adj. pos. ta, în D; domnie este derivat românesc din domn <

33

domĭnus (tratament fonetic: căderea consoanei finale, sincopa vocalei neaccentuate mediale) + suf. -

ie, iar ta < lat. pop. ta (tău < *teus; formele tăi / tale sunt plurale analogice);

lucrul derivat regresiv de la a lucra (< lucubrare, „a lucra noaptea”); Sextil Puşcariu avansează şi

ipoteza etimonului lucru(m); pentru articolul definit enclitic -l (< ĭllu), vezi explicaţiile din

paragraful privitor la morfosintaxa limbii române din acest capitol;

turcilor subst. m., G. pl., artic. cu -lor (< ĭllorum); turc < tc. türk;

cum < quōmodo (de fapt, în lat. vulg., se reduce la *quomo), formă preluată şi de principalele limbi

romanice; tratament fonetic: transformarea apendicelui labiovelar în vocala [u];

am auzit ind., pf. comp. al lui a auzi < audire (> audzi > auzi), formă preluată şi de majoritatea

celorlalte limbi romanice; am este forma de pers. I, sg., a auxiliarului a avea (habeo > rom. v. aibu;

am de la pers. I, pl., se extinde şi la sg. pentru auxiliar);

eu < lat. ego, preluat de toate limbile romanice; căderea lui g intervocalic este tratament fonetic

general romanic (de altfel, căderea lui g s-a produs încă din faza de latină populară);

că < quod;

împăratul < imperator + ĭllu (i + nazală > î; e precedat de labială şi neurmat de e sau de i > ă);

au eşit < habunt + ĕxire (x [ks] s-a redus în lat. pop. la [s], de unde s + i > ş, pentru română);

den, alături de deîn, este forma din româna veche a prep. din < de + in;

şi < sic (în lat., adverbul “aşa”; în română devine conj. copulativă);

aimintrea adv. de mod, compus la origine < alia + mente + re; în rom. mod.: altminteri < altera

+ mente;

nu < non, adv. de negaţie preluat de toate limbile romanice, bineînţeles, cu tratamente fonetice

proprii;

e ind. prez., pers. a III-a, sg., de vb. a fi < fieri; formele de ind. prez. provin însă din paradigma lui

esse sau apar prin analogie, cf. e < est (> e, i şi forma pop. protetică îi);

(se-au) dus participiu analogic, după tema perfectului, a infinitivului (a se) duce < ducĕre;

în < in;

sus < sursum; reducerea grupului rs > ss > s este un fenomen panromanic;

pre formă veche pentru pe < per (> pre, prin metateză, a urmat sincopa lui r).

Bibliografie:

Brâncuş, Grigore Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983

Coteanu, Ion şi Sala, Marius Etimologia şi limba română, EARSR, Bucureşti, 1987

*** Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997

Dimitrescu, Florica Introducere în fonetica istorică a limbii române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1967

34

Goga, Ecaterina şi Coman, Lupu Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,

Bucureşti, 1980

Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965

Sala, Marius Introducere în etimologia limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999

TEMĂ DE AUTOCONTROL (1)

Calificaţi limba română din perspectivă genealogică şi tipologică. Argumentaţi

pe scurt încadrările făcute.

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

............................................................................................................................................

35

TEMĂ DE AUTOCONTROL (2)

Expuneţi, pe scurt, consecinţele superstratului şi adstratului slav asupra

foneticii, morfosintaxei şi lexicului limbii române.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

36

V. Italiana (de nord, meridională, toscana), sarda (prezentare generală).

Retoromana descriere generală; condiţiile desprinderii friulanei ca idiom

independent.

Italiana este vorbită în: Italia (inclusiv în Sicilia, Corsica1 şi Sardinia), Republica San Marino,

Elveţia2 (în cantonul Ticino şi, parţial, în cantonul Grigioni), câteva zone din Istria (fostă posesiune

italiană), regiunea Nisa (cedată Franţei în 1860), Principatul Monaco. Este încă limbă de cultură în

Malta3 şi se mai vorbeşte în fostele colonii italiene (în Libia, de exemplu, italiana are un regim de

„lingua franca”4 între arabi şi europeni).

Limba italiană literară, şi deci şi naţională, are la bază dialectul toscan-florentin. Acesta s-a

impus nu neapărat din cauza unei conjuncturi politice, ci datorită prestigiului cultural al Florenţei

să nu uităm că aici, în prerenaştere şi Renaştere, au activat mari oameni de litere ca Dante,

Boccacio, Petrarca (sec. al XIV-lea). Însă diferenţierea dialectală, menţionată încă de Dante (în De

vulgari eloquentia) şi care are drept cauză principală îndelungata supravieţuire a sistemului politic

specific feudalismului, este o realitate incontestabilă, ceea ce i-a determinat pe romanişti să

considere că, în prezent, există, de fapt, trei idiomuri italice independente: italiana de nord, italiana

meridională şi toscana.

Italiana de nord are trei grupe dialectale: grupa galo-italică, grupa venetă şi cea istriană (vezi

şi mai sus, în cap. III). Grupa galo-italică are un statut aparte. După cum arată şi denumirea care i

s-a dat, această grupă se apropie, prin particularităţile sale specifice, mai degrabă de Galo-Romania

decât de Italo-Romania. Iată câteva trăsături care demonstrează acest lucru:

geminatele se reduc sau chiar dispar (fenomen invers faţă de celelalte dialecte italiene, nu numai

nordice, care păstrează geminatele şi chiar le dezvoltă: prin reduplicare, foarte frecvent t, sau

prin transformarea grupurilor consonantice nd şi mb mondo > monno, gamba > gamma);

surdele intervocalice se sonorizează (cum se întâmplă, de pildă, în franceză cu s);

grupurile cl, gl se africatizează (spre deosebire de it. merid., mai ales, unde se palatalizează);

extinderea căderii vocalelor finale, cu excepţia lui -a (în celelalte dialecte italiene, stabilitatea

finalelor vocalice a dus chiar la crearea unor funcţii morfologice5: marchează genul şi numărul

în flexiunea nominală);

1 Dar limba oficială este, din 1769, franceza.2 În Elveţia, italiana este limbă oficială alături de franceză, germană şi retoromană.3 Idiomul local este un dialect arab de tip magrebin, cu influenţe italiene.4 Termen sinonim cu sabir, vezi mai sus.5 În special, în dialectele toscane, deci şi în aspectul literar al italianei.

37

Italiana meridională (vezi dialectele în cap. III) are ca trăsături specifice, faţă de italiana de

nord şi toscană, o preferinţă deosebită pentru dezvoltarea geminatelor (prezentă şi în celelalte două

idiomuri, dar nu cu frecvenţa din italiana meridională) şi dezvoltarea metafoniei (închiderea sau

diftongarea vocalelor e şi o, aflate sub accent, când vocalele finale atone sunt i sau u lungi, [ī, ū]).

Toscana (cu dialectele menţionate în cap. III) are ca trăsături principale care o diferenţiază de

celelalte idiomuri italice următoarele: absenţa metafoniei, poziţia liberă a accentului, extinderea

derivării sufixale şi o sintaxă mult mai liberă.

Afirmarea definitivă a dialectului toscan-florentin ca limbă literară (italiana standard) s-a produs

în secolul al XIV-lea1.

Etapele de dezvoltare istorică a limbii italiene (periodizare destul de laxă, care trece peste

subperioade) sunt:

1. epoca veche (din 960 anul redactării unui prim text italian, Cartea capuană până la sfârşitul

sec. al XIII-lea) caracterizată de instabilitate lingvistică şi de funcţionarea paralelă a latinei

medievale în administraţie, cultură, biserică.

2. epoca umanismului şi a Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XV-lea) perioada când se

impune dialectul toscan-florentin;

3. epoca modernă (din sec. al XVI-lea până în prezent) caracterizată prin extinderea limbii

italiene pe alte continente, prin colonizări şi emigraţie. În coloniile emigraţiei italiene din

America, de pildă, în special în America de Nord, limba italiană nu are un statut oficial sau

naţional (cum este cazul francezei, spaniolei şi portughezei în Canada, America Centrală şi de

Sud), dar se vorbeşte încă datorită fluxului continuu de emigranţi şi legăturilor păstrate de

emigranţi cu patria natală.

În finalul acestui capitol vom prezenta, spre ilustrarea limbii italiene, un fragment din Cartea

capuană, text reprezentativ pentru epoca veche.

Limba sardă (dialectul principal este logudoreza; pentru celelalte, vezi în cap. III) se vorbeşte

în Sardinia2. Fiind concurată tot mai mult de italiană, sarda se află într-o stare de stagnare.

Aşa cum demonstrează primele texte (de factură juridică şi religioasă, datând din sec. al XI-lea),

sarda este idiomul romanic cel mai arhaic, cel mai apropiat de prototipul latin. Câteva trăsături ale

logudorezei probează caracterul arhaic al acestui idiom:

menţinerea distincţiei dintre urmaşii lui ē, ĭ, ō, ŭ;

velarele c, g se păstrează înainte de vocalele palatale;

1 Funcţie temporară literară avuseseră anterior şi dialectul sicilian (şcoala poetică siciliană de la curtea lui Frederik al II-lea) sau cel bolognez (şcoala poetică din Bologna).2 Idiomul oficial este italiana; tot în Sardinia, mai exact în oraşul Alghero, se mai vorbeşte catalana (ca urmare a stăpânirii aragoneze din trecut, începând din anul 1353) şi dialectul italian genovez (consecinţă a colonizării genoveze).

38

se menţin consoanele surde intervocalice, ca şi u final;

articolul provine din ipse (ca în catalană): su, sa, sos, sas;

pluralul este consonantic (în -s);

prezintă forme verbale sintetice;

păstrează forme arhaice în lexic (domo „casă” < domus, yuba „coamă” < iuba etc.).

Sarda prezintă şi câteva coincidenţe lexicale cu Romania Orientală: lat. scire > rom. şti, log.

iskire; lat. pertundere > rom. pătrunde, log. pertung’ere.

Lexicul limbii sarde înregistrează şi influenţe catalane (datorate îndelungatei stăpâniri

aragoneze, 1327 1720) şi spaniole (care a fost limbă oficială în şcoală şi în justiţie până în 1764).

Retoromana desemnează un ansamblu dialectal (vezi grupele dialectale în cap. III) care

acoperă cu aproximaţie teritorii ale fostelor provincii romane Raetia şi Noricum. Varietăţile

retoromane se vorbesc în Elveţia, în regiunea dolomitică (Tirolul italian) şi în N-E Italiei (Friuli).

Şi în cadrul acestui complex dialectal există o accentuată diferenţiere. Aceasta a dus la

considerarea friulanei ca idiom independent (corespunde spaţiului dintre frontiera cu fosta

Iugoslavie şi graniţele lingvistice venete). Substratul diferit, factorii socio-culturali, istorici şi

geografici (fiecare zonă are specificul ei din toate aceste puncte de vedere) reprezintă principalele

cauze ale caracterului eterogen al idiomurilor retoromane.

Prin anumite trăsături, retoromana se apropie de idiomurile galo-romanice. Alte trăsături indică

varietăţile retoromane drept dialecte cu dezvoltare specifică:

diftongarea vocalelor închise (ca în franceză);

sonanta l, în faţa unei consoane dentale, se vocalizează (nu şi în friulană): lat. alt(e)ru(m) >

suprasilv. auter, engad. oter, fr. autre;

palatalizarea lat. k, g + a este un fenomen independent şi mai recent decât în dialectele galo-

romanice (în friulană, fenomenul are realizări specifice: lat. casa > friul. k’aze, engad. chasa);

marca pluralului nominal este -s (specific Occidentului romanic), dar şi în -i;

viitorul este perifrastic (nu şi în friulană, unde este sintetic).

Lexicul retoromanei înregistrează multe împrumuturi din germană (veche şi modernă), influenţă

care se manifestă azi şi în topică. Accentuarea acestei influenţe germane i-a determinat pe romanişti

să regândească încadrarea retoromanei, constatându-se o anumită independenţă lingvistică de

grupul italo-roman. Retoromana prezintă şi câteva concordanţe cu româna, prin continuarea unor

forme latineşti de tipul melum, ardere, salire.

În încheierea prezentării acestui grup romanic, exemplificăm printr-un text în limba italiană, ca

fiind cea mai reprezentativă din grup.

39

Placito di Capua

(960)

fragment

„Sao ko kelle terre, per kelle fini que ki contene, [t]renta anni le possette parte sancti

Benedicti.[...]”

(Traducere: Ştiu că acele pământuri, care sunt cuprinse între acele graniţe, treizeci de ani le-a

avut [în stăpânire] partea [mănăstirea] Sfântul Benedict)

Comentariului textului:

Fragmentul face parte din textul Cartea capuană, text juridic, primul atestat în italiană.

sao ind. prez., pers. I, de la it. sapere (< lat. *sapēre); it. sao s-a format analogic, după celelalte

persoane, unde apare un a tematic: sai, sa, sanno (tot analogic s-a format şi forma literară so „ştiu”,

după modelul unor monosilabice frecvente de tipul do, sto etc.).

ko < lat. quod.

kelle < lat. *eccu + ĭllae.

terre < lat. terrae (sg. terra > rom. ţară s-a produs deci şi evoluţie semantică în cazul limbii

române; log. engad., occ., cat., pg. terra; friul. tiere; fr. terre; sp. tierra1); dintre limbile romanice,

numai italiana şi sarda conservă la nivel fonetico-fonologic geminatele latineşti.

per < lat. per (> rom. v. pre > rom. mod. pe).

fini pl. fem. de la fine („graniţă, hotar” astăzi, sensul este învechit, s-a abstractizat şi este

concurat de it. mod. limiti) < lat. finis; pluralul în -i nu este etimologic decât în italiana meridională,

pentru zonele centrale se formează cu afix antepus: pl. i mese/sg. il mese.

que < lat. pop. *que (pron. relativ); forma din text este o grafie etimologizantă care corespunde în

italiana modernă lui che.

ki < lat. *eccum + hic (inovaţie romanică).

contene < lat. cóntinet; it. lit. contiene.

trenta se explică din forma, aparţinând latinei populare, *tríginta (< lat. cl. trigínta); aceeaşi formă

din lat. pop. a dat: log., pg. trinta; fr. trente; sp. treinta în toate limbile romanice se observă acelaşi

tratament fonetic: g intervocalic şi posttonic dispare (cf. şi lat. quadráginta > it. quaranta, log.

baranta, fr. quarante, sp. cuarenta, pg. quarenta etc.); pentru numeralul treizeci din română, vezi în

cap. IV, paragr. referitor la morfosintaxă.

1 Când dăm corespondente ale unei forme în alte limbi romanice, exemplificăm doar cu câteva limbi romanice, căci nu stă în intenţia noastră o prezentare exhaustivă, ci doar o prezentare comparativă a unor forme latineşti mai importante prin longevitatea lor în limbile romanice care le-au perpetuat.

40

anni < lat. anni, subst. m., pl. italiana conservă geminata nn cu rol fonologic; sg. it. anno < lat.

annus (> rom., friul., fr. an; log. annu, pg. anno, sp. año etc.).

le < lat. illae (> rom. le pron. pers. neacc., f., pers. a III-a, pl. Ac).

possette (lat.) possēdit nu poate explica forma din text; specialiştii au explicat-o pornindde la o

formă analogică de perfect, possedete aceasta, prin haplologie (vezi Accidentele fonetice din

Anexa 1 a prezentului curs), s-a redus la possete, apoi s-a produs reduplicarea lui t, fenomen foarte

frecvent în italiana meridională.

parte sancti Benedicti sintagmă formată din latinisme. Specialiştii au stabilit două tipuri de

argumente: 1) de natură fonetică grupul consonantic ct, conform tendinţei din latina vulgară de

simplificare a grupurilor consonantice, evoluează în italiană la t (de regulă, când este precedat de o

altă consoană) sau, mai frecvent, la tt, prin asimilare (de regulă, în poziţie intervocalică) şi 2) de

natură morfosintactică sintagma nu prezintă articol definit, aşa cum ar fi trebuit dacă era în

italiană; genitivul sintetic, specific latinei, este înlocuit, în general, în limbile romanice cu

construcţii analitice (cf. it. la parte del santo Benedetto).

Bibliografie:

Goga, Ecaterina şi Coman. Lupu Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,

Bucureşti, 1980

Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965

Manoliu-Manea, Maria Gramatica comparată a limbilor romanice, EDP, Bucureşti, 1971

41

VI. Spaniola, portugheza, catalana prezentări generale, configuraţii

dialectale, periodizare.

Spaniola, cea mai importantă limbă romanică din cadrul grupului iberic, se situează şi pe glob

printre limbile reprezentate de un număr foarte mare de vorbitori (alături de chineză, engleză, rusă,

franceză). Evident că se iau în calcul, în acest sens, şi zonele în care spaniola s-a impus ca urmare a

colonizărilor de la sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul al XVI-lea. Aşadar, spaniola se vorbeşte

în Spania (deci în Peninsula Iberică, alături de portugheză şi catalană, ceea ce corespunde teritorial

Ibero-Romaniei), dar şi în Mexic, America Centrală, America de Sud (cu excepţia Braziliei), la care

se adaugă şi zonele în care se vorbesc limbile creole cu bază spaniolă (vezi pragr. Limbile creole

din cap. III). Pentru teritoriul iberic propriu-zis se vorbeşte despre o romanizare „de tip latin”, iar

pentru celelalte zone unde spaniola a fost transplantată şi impusă prin colonizare de o romanizare

„târzie” (condiţiile istorice fiind de altă natură decât cele care au dus la crearea limbii spaniole)1.

S-a văzut deja din prezentarea grupului iberic (cap. III) că spaniola în special este o limbă

romanică cu un element autohton destul de eterogen prin amestecurile lingvistice anterioare

romanizării. Influenţele feniciene, cartagineze, greceşti sau, ulterioare romanizării, germanice şi

arabe fără a-i nega latinitatea conferă limbii spaniole un statut aparte între limbile romanice.

Paralel cu extinderea Reconquistei (lupta de eliberare de sub dominaţia maură), dialectul

castilian2 se impune tot mai hotărât ca bază a limbii naţionale (şi literare) spaniole3. În prezent,

uzajul dialectal se estompează progresiv sub acţiunea limbii literare standard.

Dialectul castilian, vorbit iniţial în podişul Castiliei, şi-a transmis aşadar principalele

caracteristici limbii literare spaniole:

diftongarea lui e, o fără excepţie: terra > tierra, tenet > tiene, bonum > bueno etc.;

se conservă finalele vocalice din latină şi devin chiar mărci specifice genului: -a pentru

feminin, -o pentru masculin, -e este selectat de ambele genuri;

f iniţial devine h (mut în spaniola modernă): fabulare > hablar, filius > hijo; f iniţial se menţine

numai când este în contact cu vibranta r sau cu diftongul ṷe: frons > frente, fons > fuente;

grupurile consonantice care îl conţin pe l se palatalizează (într-o manieră deosebită de română,

de exemplu, unde cl, gl > k’, g’): clamare > llamar, planum > llano;

consoanele surde intervocalice se sonorizează, dar, spre deosebire de franceză, de exemplu

(unde s intervocalic se pronunţă z), ajung, uneori, la fricative intermediare (sau, altfel spus, la

oclusive sonore aspirate): vita > vidha, lupum > lobho.

1 Cf. Filologie romanică..., op. cit., p. 157 158.2 Pentru celelalte dialecte ale spaniolei, vezi în cap. III.3 De altfel, se şi folosesc frecvent în relaţie de sinonimie sintagmele lengua española şi lengua castellana.

42

grupul ct devine mai întâi it şi apoi ch [č]: lactem > leche, octo > ocho; etapa intermediară it se

regăseşte în teritoriul de limbă catalană, ca şi în Galo-Romania (factum > fr. fait);

sonanta l + i devine j, ca grafem, dar se pronunţă h (fonem): filius > hijo [iho], mulierem >

mujer [muher], travalium > trabajo [trabaho];

j (iot, în latină) iniţial devine h (fonem): jocum > juego [huego].

Etapele de dezvoltare istorică a limbii spaniole sunt:

1. epoca primitivă (până în secolul al XI-lea) corespunde existenţei statelor germanice şi primei

perioade de ocupaţie maură (reamintim că maurii debarcă în anul 711, până în 714 cuceresc

aproape toată Peninsula Iberică, eliberarea completă a spaniolilor având loc de-abia în 1492). În

acest interval, dialectul castilian este în expansiune, deşi nu trebuie neglijate în studiul acestei

perioade influenţele lingvistice germanice şi arabe, care reprezintă, cel puţin lexical, un fond

substanţial. Primele atestări de limbă spaniolă se rezumă la glose, acestea fiind cunoscute în

cercetarea romanistică sub denumirile Glosele de la Silos şi Glosele de la San Millan (secolul al

X-lea).

2. epoca arhaică (sec. al XI-lea sec. al XV-lea) perioada în care castiliana se definitivează ca

nucleu al unei limbi unice, spaniola. Este elaborat (aprox. în anul 11401) primul mare text literar

spaniol, Cantar de mio Cid (sau Poema de mio Cid), redactat în castiliană. Tot acum, stăpânirea

aragoneză în Sicilia şi Napoli (sec. al XIII-lea sec. al XV-lea) inaugurează epoca de

ascendenţă politică a Spaniei în Europa, proces continuat şi amplificat de Carol V în sec. al

XVI-lea2.

3. epoca clasică (sec. al XVI-lea sec. al XVII-lea) epoca de apogeu a literaturii de limbă

spaniolă în Europa şi, totodată, de mare prestigiu politico-cultural. În plan lingvistic,

evenimentul marcant al acestei epoci este reprezentat de transplantarea spaniolei în Americi,

consecinţă a colonizărilor.

4. epoca modernă (începând din sec. al XVIII-lea) este perioada în care Spania îşi pierde

coloniile americane, dar limba spaniolă rămâne limbă oficială în toate aceste foste colonii. Tot

aici, trebuie menţionate şi importantele implicaţii ale unui eveniment petrecut cu două secole în

urmă. În perioada cuprinsă între sfâşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea

(deci după unificarea din 1492), sub presiunea Inchiziţiei, necreştinii (arabii şi evreii) sunt

expulzaţi din Spania. Efectul economic va fi dezastruos, această decădere accentuându-se o dată

1 Datarea îi aparţine lui Carlo Tagliavini.2 Aceste colonizări din sec. al XVI-lea au loc pe fondul unor mari prefaceri în Europa. Începutul fusese făcut prin colonizări în afara Europei în anul 1492, Columb debarcă pentru prima oară în America, an în care este cucerită Granada de către spanioli şi se produce unificarea statului, sub conducerea regilor catolici Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia. Carol V, urmaşul regilor catolici, va domni peste un imperiu în care „soarele nu apunea niciodată”, metaforă care dă sema de marea întindere a imperiului ce cuprindea, în afara teritoriului din Europa (Hispania, Germania) şi teritorii din noul continent (parte din America şi Mexicul cucerit de Cortés).

43

cu pierderea coloniilor americane. Consecinţa lingvistică a fost crearea unui sociolect1 al

emigraţiei, anume iudeo-spaniola. Prin izolarea de Spania, iudeo-spaniola prezintă o situaţie

similară cu a altor idiomuri aflate în condiţii asemănătoare2: menţine trăsături ale spaniolei

vorbite în secolele al XV-lea şi al XVI-lea (trăsături care nu se mai regăsesc în spaniola

modernă), dar a asimilat şi trăsături lingvistice din idiomurile vorbite pe teritoriile unde evreii

spanioli s-au refugiat. Aşadar, în funcţie de teritoriile de refugiu ale expulzaţilor, iudeo-spaniola

se împarte în: a) grupul oriental Adrianopole, Constantinopol, Brusa, Smirna, Rodos şi b)

grupul occidental (sau sefardiţii) Bosnia, România, Macedonia, Salonic.

Portugheza3 se vorbeşte4 în Portugalia, Galicia (provincie din nord-vestul Spaniei), în Azore şi

Madera şi în Brazilia; se adaugă numeroasele variante creole din Africa şi Asia5.

Romaniştii vorbesc, în general, despre două etape principale de evoluţie a limbii portugheze:

1. epoca arhaică a cărei limită superioară întruneşte acordul specialiştilor: mijlocul secolului al

XVI-lea, când este redactat primul mare document literar, poemul lui Camoes Os Lusiadas

(anul 1572). În privinţa limitei inferioare a acestei epoci, părerile specialiştilor sunt împărţite:

unii indică secolul al IX-lea, alţii secolul al XII-lea. Ocupaţia maură din secolele al VIII-lea

şi al XIII-lea a avut, bineînţeles, consecinţe lingvistice şi asupra portughezei arhaice. Ca date

cu relevanţă istorică pentru această perioadă trebuie menţionate: constituirea, în anul 1085, a

comitatului Portugaliei (teritoriu cedat de Alfons VI de Castilia ginerelui său Henri de

Bourgogne) şi fixarea capitalei la Coīmbra, în anul 1139 (capitala se va muta la Lisabona în

secolul al XV-lea). Primele atestări sunt fragmente de texte juridice sau religioase (sec. al IX-lea

al XII-lea). Atestări mai deosebite sunt aşa-numitele cancioneiro (sec. al XIII-lea al XIV-

lea), producţii lirice ale unor poeţi de la curtea lui Dom Denis (el însuşi poet, nepot al lui

Alfonso X al Spaniei). Concomitent cu Reconquista (mai ales din a doua jumătate a secolului al

XII-lea), portugheza arhaică formată în nord avansează spre sud şi, cu timpul, se va unifica cu

romanço mozarábico din Lusitania de Sud (idiom neolatin cu puternice influenţe maure).

2. epoca modernă (de la mijlocul secolului al XVI-lea până în prezent) începând cu secolul al

XVI-lea, dialectul galiciano-portughez (neolatina constituită în Lusitania de Nord) se va

impune ca bază a limbii literare portugheze, ale cărei trăsături principale sunt:

nazalizarea vocalelor urmate de consoane nazale: manum > mão, sanctus > são, luna > luã;

1 dialect social2 De pildă, franceza vorbită în Canada păstrează elemente ale francezei de secol XVII.3 Tagliavini, în Originile limbilor neolatine (op. cit., p. 356), numeşte galiciano-portugheză acest idiom, cuprinzând astfel şi dialectul galician din N V-ul Spaniei.4 Pentru dialectele portugheze, vezi cap. III.5 La variantele creole, precizate în cap. III, adăugăm sino-portugheza vorbită în Macao. Malaio-portugheza (din Java şi Malacca) nu se mai vorbeşte.

diftongul au > ou, oi (indiferent de realizarea grafică, se pronunţă o): taurum > touro, toiro

[toro], aurum > ouro, oiro [oro];

e, o au timbru închis dacă în silaba finală se află o sau u; au timbru deschis dacă silaba finală

conţine pe e, i sau a; aceste variaţii de timbru creează opoziţii fonologice: cevo „păşune” / ceva

„hrană”, dobro „dublu”/dobra „cută”;

surdele intervocalice se sonorizează (ca şi în spaniolă): lacum > lago, sapere > saber;

cl iniţial devine ch: clavem > chave;

cl intervocalic se transformă în lh (adică se palatalizează): oclu > olho [ol’o];

sonanta l, aflată înainte de consoană, se vocalizează în u, i: sal(u)tem > sauto, multum > muito;

fonetica sintactică are un rol important: de exemplu, s final devine z înaintea unui cuvânt cu

iniţială consoană sonoră şi ş, când este precedat de vocală, în celelalte cazuri (când cuvântul

începe cu vocală sau consoană surdă)1;

se menţine mai mult ca perfectul indicativului latinesc (ca şi în sardă);

viitorul indicativului poate fi sintetic sau analitic;

în lexic există importante influenţe germanice şi arabe, ca şi în spaniolă.

Catalana, prin cele două dialecte ale ei (oriental şi occidental) se vorbeşte în Catalonia2

„istorică” din Spania (limba oficială este însă spaniola), în provincia Aragon (la graniţa cu

Catalonia), într-o mare parte din Valencia şi Alicante (fosta Marca Hispanica fondată de Carol cel

Mare), în insulele Baleare (prin cucerirea insulei Majorca, în 1229), în Alghero din Sardinia (oraş

colonizat în sec. al XIV-lea de catalanii veniţi din Barcelona), în centrul Roussilon din Franţa şi este

limbă oficială în Andorra.

Până în secolul al XIII-lea, poeţii catalani au scris în provensală (provensala, sau occitana, era în

epoca de glorie). Primul poet de limbă catalană a fost Ramon Llull (1235 1315). Cea mai veche

atestare a limbii catalane în proză datează de la sfârşitul sec. al XII-lea începutul sec. al XIII-lea şi

este un fragment dintr-o carte de cult, Homilies d’Organya, găsită în dioceza Urgel: „... Senior,

nostre seinor dix aquesta paraula per semablant, et il esposa per si el ex [...]” („... Domnilor,

Domnul nostru a spus această parabolă prin asemănare, şi el o înfăţişează prin sine însuşi...”).

În secolul al XIII-lea, sub Iacob I, catalana devine limbă oficială, fiind folosită şi de Casa de

Aragon. Evenimentul care a condus la înlăturarea catalanei de pe poziţia de limbă oficială a fost

unificarea Aragonului cu Castilia (prin căsătoria Lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în

1474). Procesul se va accentua după căderea Granadei, urmată de unificarea politico-administrativă

a Spaniei (1492) şi se va încheia prin impunerea castilianei ca limbă literară şi naţională.

Principalele caracteristici ale catalanei sunt:1 Pentru ilustrarea acestui aspect, vezi mai jos, în transcrierea fonetică a fragmentului Auto de partilha.2 La Catalunya sau El Principat, provincie formată din: Barcelona, Gerona, Tarragona, Lérida.

diftongare redusă;

grupul consonantic ct devine it (ca în fr., prov. şi pg.): factum > feit, lactem > lleit;

l iniţial se palatalizează (se notează ll): lupus > llop;

f iniţial se păstrează: factum > feit;

c + e, i > s: circulum > sercol;

grupurile consonantice cl, fl, pl se menţin;

mb devine m: camba > cama;

articolul (dialectal arhaic) provine din ipse (ca în sardă), nu din ille (valabil pentru restul

Romaniei): m. sg. es / f. sg. sa / m. pl. sos / f. pl. ses.

Caracteristicile limbii catalane şi poziţia sa geografică i-au determinat pe cercetători să oscileze

în privinţa acestui idiom: unii îl consideră parte integrantă a grupului ibero-roman, alţii îl integrează

în grupul galo-roman. Încă de la prima descriere a limbilor romanice de către Fr. Diez, începe să se

impună ideea că limba catalană, prin deosebirile sale de spaniolă şi portugheză, are un statut de sine

stătător. Indiferent de opiniile privitoare la apartenenţa catalanei la un grup romanic sau altul, se

constată că acest idiom se dezvoltă în continuare, în special prin câştigarea dreptului la exprimare

(în presă, în şcoală etc.).

În încheiere, ilustrăm spaniola şi portugheza (aceasta din urmă numai prin traducere şi

transcriere fonetică, fără studiu de text) ca fiind idiomurile reprezentative pentru grupul ibero-

roman prin fragmente din texte aparţinând primelor perioade de evoluţie a limbilor respective.

Poema de mio Cid

(secolul al XII-lea)

fragment

“Merçed, ya Cid, barba tan complida!

Fem ante vos yo y vuestras ffijas

iffantes son e de dias chicas,

con aquestas mis dueñas de quien so yo servida.”

(Traducere: Preaslăvite stăpân, cu barba atât de bogată!/iată-ne înaintea (înălţimii) voastre, pe

mine şi pe fiicele voastre /copile sunt şi mici de zile [adică „nevârstnice” n. n.] ,/cu aceste

doamne ale mele de care sunt eu slujită.)

Comentariul textului:

Fragmentul face parte din primul text literar în limba spaniolă, text care se constituie, totdată, într-una

din marile realizări literare ale evului mediu, alături de celelalte poeme eroice (chansons de geste „cântece

războinice”), cum ar fi: Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”, poem eroic în franceză, redactat în sec.

al XI-lea), Cântecul lui Hildebrand (sec. al VIII-lea, primul monument al literaturii germane, cu subiect din

istoria legendară a goţilor), Cântecul Nibelungilor (monument de literatură germană, fixat în scris în sec. al

XII-lea), Cântecul oastei lui Igor (monument de literatură rusă, aproximativ sec. al XI-lea), Beowulf

(monument de literatură anglo-saxonă, sec. al X-lea) ş.a.

Poemul înfăţişează isprăvile de vitejie ale unuia dintre cei mai străluciţi comandanţi militari, Rodrigo

Diaz de Bivar el Cid Campeador, din perioada regilor Sancho al II-lea şi Alfonso al IV-lea. Poemul respectă,

în mare măsură, realitatea istorică şi chiar geografică. Pentru faptele sale de arme împotriva maurilor,

Rodrigo a fost distins cu titlul El Campeador. Când moare Sancho al II-lea, la tron vine fratele său, Alfonso.

Acesta îl căsătoreşte pe Rodrigo cu Jimena Diaz (vara regelui). În poem, Rodrigo (Cidul) este trecut de mult

de prima tinereţe; are două fiice doña Sol şi doña Elvira (Maria şi Cristina, în realitate). Răzbunarea eroului

împotriva nobililor care i-au batjocorit fiicele constituie conţinutul poemului. Cidul a fost într-adevăr exilat,

ca în poem, şi a murit în 1099.

Poemul este structurat în trei mari cânturi (în total, poemul are 3730 de versuri; măsura versurilor variază

între 10 şi 20 de silabe şi se remarcă prin procedeul asonanţei): I. Exilul, II. Nunta fiicelor Cidului şi III.

Jignirea din pădurea Corpes. Prima pagină din manuscris lipseşte, iar prologul este luat din Cronica celor

douăzeci de regi.

Deşi acest poem a fost datat aproximativ în jurul anului 1140 (considerat anul redactării originale), copia

păstrată este din 1307 şi a fost făcută de un anume Pedro Abad. Unii specialişti în literatură comparată

(Ramón Menéndez Pidal, de exemplu) cred că ar fi vorba despre doi autori, iar copia din 1307 ar fi, de fapt,

fuziunea celor două versiuni.

Din perspectiva care interesează aici, cea lingvistică, sunt de reţinut iregularităţile pe care le prezintă

textul, ca urmare a lipsei de fixare a dialectelor romanice peninsulare ce caracteriza perioada în discuţie.

Castiliana încă nu îşi definitivase supremaţia asupra celorlalte dialecte. La acestea se adaugă modificările

suferite de forma originală prin copieri succesive.

merçed < lat. mercēde(m) „plată, leafă, răsplată”; în lat. pop. capătă şi sensul figurat „preţ” (> it.

mercé, fr. merci etc.). În sp. mod., ca şi în it. şi fr., cuvântul are şi sensurile „favoare, graţie, milă”,

de unde expresiile: fr. à la merci de quelqu’un, sp. a merced de uno („(a fi) la cheremul cuiva”). Ca

termen de politeţe, fr. merci începe să funcţioneze din sec. al XIV-lea. Pentru sp., merçed, împreună

cu vuestra, va forma pron. de politeţe usted (pers. a III-a, sg.). În text, merçed este folosit tot ca

termen cu valoare de politeţe, dovadă imposibilitatea traducerii ad litteram (ci printr-o formulă de

reverenţă). Tratamentul fonetic, pentru sp. v., este reprezentat de grafemul ç care notează africata

[ts] (ce va evolua la fricativa [s]), dezvoltată în Occidentul romanic dintr-un k + e, i. Apocopa lui e

este un fenomen frecvent în sp. v., care se generalizează mai ales după consoanele n, l, r, s, z, d

(căderea acestei vocale finale are loc, în aceleaşi condiţii, şi în pg.: lat. pane(m) > sp. pan, pg. pão;

lat. cantare > sp., pg. cantar etc.).

ya adv. „şi, deja, acum, mai” < lat. iam.

Cid (subst. propriu) < ar. sidi „stăpân, suzeran”, desemna mai ales pe nobilul care avea vasali

musulmani.

barba < lat. barba (> it., log., occ. cat., sp., pg. barba; fr., friul. barbe; rom. barbă).

tan adv. „atât de” < lat. tam.

complida în sp. mod. cumplida; participiu folosit adjectival (de la verbul din sp. v. complir „a

împlini”); complir < lat. complēre „a umple, a împlini” (> arom. cumpli, it. compiere, fr. accomplir

etc.). Oscilaţiile din vechea spaniolă dintre vocalele corelative (e şi i, o şi u) se rezolvă cel mai

adesea în favoarea celor închise (i şi u). Sintagma din text, barba tan complida, tradusă ad litteram

în scopul recunoaşterii formelor, are sensul expresiv „neatinsă de umilinţa înfrângerii”.

fem (în sp. mod. heme „iată-mă”) < ar. he (interj., strigăt de luptă la arabi) + lat. me (pron. pers.,

Ac). Pentru apocopa lui e, vezi mai sus. În forma din text, f- iniţial se explică prin

hipercorectitudine (sp. mod. a revenit la forma etimologică, însă h iniţial nu se pronunţă), apărut

prin analogie, probabil, după forme ca filiu(s) (> sp. hijo), farina (> sp. harina) etc.

ante prep. „înaintea” < lat. ante.

vos < lat. vos (> rom., it. voi; friul., occ. cat., pg., sp. vos; fr. vous); aici, valoare reverenţială. Cu

această valoare, se foloseşte în sp. mod. forma vosotros la origine, o formaţie emfatică şi care se

generalizează în Secolul de Aur.

yo pron. pers. de pers. I, sg. < lat. ego (despre căderea lui g intervocalic, vezi explicaţia la forma

eu din Scrisoarea...; pentru selecţia vocalelor închise în detrimentul celor (semi)deschise, v. supra).

y conj. simplă cop. „şi” < lat. et (> pg. e, it. e(d), fr. et; în româna veche a circulat paralel cu şi din

lat. sic şi forma e moştenită din lat. et); de observat că în toate limbile romanice lat. et l-a pierdut pe

t final (unele limbi, precum italiana, l-au transformat mai întâi, ulterior înlăturându-l; în franceză,

limbă cu ortografie etimologică, t din et nu se pronunţă este, aşadar, un simplu fapt de grafie).

vuestras adj. pos., f. pl.; sg. vuestra < lat. *vŏstru (> sp. vuestro, rom. vostru, it. vostro, fr. vôtre,

pg. vosso). Diftongarea lui ŏ sub accent în ṷe este tratament fonetic specific spaniolei.

ffijas < lat. filias, sp. mod. hijas, pl. pentru hija < lat. filia (> it. figlia, fr. fille, pg. filha etc.; în rom.

l-a dat pe fie forma fiică < fie + suf. -ică, forma etimologică păstrându-se în stratul popular al

limbii, cf. fie-ta). Grafia ff poate fi interpretată ca o reacţie la tendinţa de articulare aspirată a lui f

iniţial (fenomenul cu sferă limitată de acţiune în spaniola veche). Pentru tratamentul fonetic al lui l

intervocalic, vezi supra (în paragr. despre caracteristicile impuse de castiliană spaniolei literare).

iffantes pl. pentru sp. mod. infante < lat. infante(m) “mut, copil mic” (> fr., cat. enfant; sp., pg.

infante “fiu de rege”; infante din română este neologic). Geminata ff este un simplu fapt de grafie

(nemenţinut de sp. mod., care, de altfel, a şi refăcut forma infante după latină). Pierderea primului n

din forma etimologică din text se poate explica prin disimilare.

son pers. a III-a pl. a inf. din sp. mod. ser; son < lat. sŭnt (această formă de indicativ din latină a

trecut, pentru română, prin transformările fonetice: lat. sŭnt > su > rom. v., pop. s (pop., şi îs, prin

proteza lui î) forma scurtă a lui sînt, aceasta provenind din conj. sintunt > sintu > sîntu > sînt;

aşadar, forma sunt, impusă de Academia Română, în 1993, este o simplă convenţie ortografică).

de < lat. de (prep. cu ablativul) „din, de, de la”.

dias pl. pentru dia < lat. pop. *dia. În spaniolă, dia este unul din puţinele cuvinte terminate în -a,

exceptând împrumuturile de tipul el problema, el tema etc.

chicas pl. fem. pentru chica (m. sg. chico) „(adj.) mic, (subst.) copil”; provine din germ. v. čikk (>

pg. chico, it. cicco, fr. chiche). Forma din text funcţionează ca adjectiv (chicas determină iffantes).

con < lat. cŭm, prep. (> pg. com, rom. cu etc.).

aquestas adj. dem. de aprop., f., pl; sg. aquesta < lat. *eccu + ĭsta (> rom. aceasta; it. questa; cat.,

occ., pg. aquesta etc.). În sp. şi în pg., aquesta a fost eliminat încă din perioada veche de esta < ĭsta

(concurenţa dintre cele două forme persistă în cat. şi în occ.; cat. lit. preferă forma aquesta).

mis adj. pos., pl. f. pentru mi; în v. sp. mie < mia < lat. mĕa; -a, aflat în hiat > ø. Reducerea finalei

vocalice se explică prin procliza adjectivului posesiv. Femininul mi se generalizează şi la masculin,

în locul formei din spaniola veche, mio. Această formă, mio, rămâne în sp. mod. adj. pos. în encliză

şi pron. pos. Uniformizarea atinge şi celelalte forme: f. tu şi su înlocuiesc formele dem. to şi so.

dueñas < lat. dŏmĭnas, pl. pentru dueña < dŏmĭna (> rom. doamnă, it. donna, it. donna, fr. dame,

cat. şi pg. dona, în sp. şi doña). Forma veche, dueña, însemnând „jupâneasă, guvernantă”, prezintă

diftongarea normală ṷe < ŏ accentuat şi ñ < nn (< m(ĭ)n). Forma mai nouă, dona „doamnă”,

folosită cu o accepţie specifică Evului Mediu occidental, nu cunoaşte diftongarea lui ŏ tonic.

quien < lat. quem, pron. rel. În sp. v., quien era invariabil. În sec. al XVIII-lea începe să se

folosească şi la plural (quienes).

so < lat. sŭm. Forma normal fonetică este son, aceasta a circulat sporadic în vechea spaniolă. Forma

soy (pers. I, sg.), din spaniola modernă, este rezultatul combinării lui so cu *ayyo (< habeo).

servida < lat. servita, part. al verbului servir < servire (> it. servire; pg., cat., fr., occ. servir etc.).

Tratamentul fonetic suportat de forma din text constă în sonorizarea lui t în poziţie intervocalică.

Auto de partilha

(1192)

fragment

„In Christi nomine. Amen. Hec est notitia* de partiçon e de devison que fazemus antre

nos dos herdamentus e dus cout[us] e das onrras e dos padruadigus das eygreygas que forum de

nossu padre e de nossa madre en esta maneira:...”

* textul, redactat în portugheza veche, începe prin formule latineşti: „În numele lui Christos. Amin.

Aceasta este nota...”. A se remarca grafia hec pentru haec.

(Traducere: Act de diviziune (împărţire) [...] (Aceasta este nota) de repartizare şi de împărţire,

pe care o facem între noi, a proprietăţilor şi a terenurilor şi a feudelor şi a patronatelor bisericilor,

care au fost ale tatălui nostru şi ale mamei noastre, în acest fel:...)

Transcriere fonetică:

[...] [đẹ] [partison] [ẹ] [đẹ] [đẹvizon] [k’e] [fažẹmuš] [antre] [nuš] [doz] [ḝrdamjęntuš] [ẹ] [duš]

[cutuš] [ẹ] [daš] [õnraš] [ẹ] [duš] [padruadiguz] [daš] [ḝjgrejgaš] [k’e] [forum] [đẹ] [nosu] [padre]

[ẹ] [đẹ] [nosa] [madre] [ẹn] [ḝsta] [maneyra]: ...

Bibliografie:

Goga, Ecaterina şi Lupu, Coman Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,

Bucureşti, 1980

Iordan, Iorgu (coord.) Crestomaţie romanică, EARSR, Bucureşti, 1962

Iordan, Iorgu Istoria limbii spaniole, EARSR, Bucureşti, 1963

Iordan, Iorgu şi Manoliu, Maria Introducere în lingvistica romanică, EDP, Bucureşti, 1965

*** Poeme epice ale evului mediu, trad. de Sorina Bercescu, Victor Bercescu şi Sevilla

Răducanu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;

Tagliavini, Carlo Originile limbilor neolatine (Introducere în filologia romanică), versiune

românească îngrijită şi coordonată de Al. Niculescu, trad. de Anca Giurescu şi Mihaela Cârstea-

Romaşcanu, Bucureşti, 1977.

VII. Franceza, francoprovensala, occitana prezentări generale, configuraţii

dialectale, periodizare. Statutul gasconei ca idiom romanic descriere

generală.

Franceza, limbă de mare circulaţie, se vorbeşte în Franţa, Corsica, Belgia, Elveţia, în insulele

anglo-normande din Marea Mânecii şi în Canada (partea francofonă, cu centrul la Québec).

În Europa, franceza este rezultatul unui proces lingvistic local, doar în Corsica a fost impusă

populaţiei italiene prin cucerire. În Canada s-a impus autohtonilor de către coloniştii francezi în sec.

al XVII-lea şi al XVIII-lea şi se foloseşte în continuare, alături de engleză (cu centrul la Otawa)

chiar şi după cedarea acestui teritoriu Angliei (1763). Franceza vorbită în Canada păstrează multe

din particularităţile francezei din momentul transplantării.

Pe teritoriul Franţei (unde franceza este limba oficială), în afară de celelalte două limbi

romanice, francoprovensala şi occitana (provensala), se vorbesc şi alte idiomuri: limba flamandă

(germanică) în arondismentul Dunkerque, Hazenbrouck şi în câteva comune din Pas-de-Calais;

limba bretonă (celtică) în Bretagne; limba bască (idiom neindo-european, după unii, ibero-

caucazian) în sud-vestul Franţei, zona Pirineilor, Ţara bascilor.

Franceza literară are la bază dialectul francian1, care s-a vorbit iniţial în jurul Parisului (Île-

de-France). Acesta a început să se impună în secolul al XIV-lea, ca urmare a unui complex de

evenimente economice, politice şi culturale. Până la momentul indicat, fluctuaţia dialectală avea un

caracter pronunţat, observabil şi în textele juridice, administrative sau chiar literare anterioare

secolului al XIV-lea. Un obstacol serios în calea dezvoltării aspectului unitar de limbă literară a fost

constituit şi de privilegiul pe care l-a avut latina în evul mediu, folosită ca limbă oficială şi de cult.

Oficializarea limbii franceze ca idiom cu funcţie de comunicare la nivel naţional (ceea ce a

condus la decăderea celorlalte, în special a idiomului occitan, supranumit provensal vezi mai jos,

în paragraful destinat acestui idiom) a fost întreprinsă de Francisc I, în 1539. Acest an este marcat

de elaborarea edictului de la Villers-Cotterêt, prin care se interzicea folosirea în administraţie a

oricărei alte limbi în afara francezei. Francisc I urmărea prin acest act o unificare economică şi

legislativă (ceea ce însemna limitarea puterilor feudalilor) şi, implicit, supremaţia politică a

monarhului. Consecinţa lingvistică a fost, bineînţeles, impunerea definitivă ca bază supradialectală

a dialectului francian pe de o parte şi înlăturarea celor doi concurenţi principali ai limbii

franceze, provensala şi latina medievală pe de altă parte.

1 Pentru celelalte dialecte, vezi cap. III.

Etapele de dezvoltare istorică a limbii franceze sunt:

1. epoca veche (sau arhaică) actul de naştere al limbii franceze arhaice este constituit de Les

Serments de Strasbourg (842), cel mai vechi text romanic atestat până în prezent. Limita

superioară a acestei perioade este secolul al XIV-lea, moment până în care se poate vorbi, aşa

cum am mai menţionat, despre o mare diversitate dialectală. Tot în această perioadă a fost

redactat primul mare text literar, Chanson de Roland (sec. al XII-lea).

2. epoca medie (sec. al XIV-lea al XVII-lea) este perioda decisivă pentru unificarea

administrativă şi politică a Franţei, ceea ce permite şi impunerea dialectului francian ca limbă

naţională (legiferat prin deceretul lui Francisc I, din 1539). Tot acum se înfiinţează şi Academia

Franceză, din iniţiativa lui Richelieu (1634), scopul declarat fiind protejarea şi cultivarea limbii

franceze. Pentru atingerea acestui obiectiv s-a pornit la elaborarea unei gramatici şi a unui

dicţionar ale limbii franceze. În această epocă începe şi extinderea limbii franceze în afara

Europei, prin: cucerirea şi colonizarea unor teritorii americane, în 1608 (Canada de astăzi,

cedată Angliei în 1763), colonizarea, în 1603, a Acadiei (devenită Noua Scoţie după preluarea

de către Anglia, în 1713), la acestea adăugându-se şi toate teritoriile pe care se vorbesc limbi

creole cu bază franceza (vezi paragraful referitor la limbile creole din cap. III).

3. epoca modernă (din sec. al XVIII-lea până în zilele noasstre) secolul al XVIII-lea marchează

începutul unei perioade de largă afirmare a francezei ca limbă de cultură şi de circulaţie

internaţională.

Francoprovensala reprezintă, după Pierre Bec1, „une entité linguistique originale,

«intermédiaire», comme son nom l’indique, entre le français et l’occitan”2. Alţi cercetători

(Tuaillon3) consideră că denumirea descriptivă „la zone de fermeture des timbres A” („zona de

închidere a timbrelor lui A”) se potriveşte mai bine acestei limbi, căci una din caracteristicile ei

fundamentale constă în fenomenul fonetico-fonologic indicat.

Vorbitorii de francoprovensală sunt, de regulă, bilingvi (folosesc încă un idiom fie limba

oficială a statului respectiv, fie un alt dialect vorbit în zonele limitrofe teritoriului francoprovensal).

Acest fenomen se explică prin faptul că graniţele geografice care separă graiurile francoprovensale

de alte idiomuri sunt dificil de trasat cu precizie. Între zonele francoprovensale şi celelalte există

aşa-numitele arii de tranziţie. Graiurile francoprovensale acoperă, cu aproximaţie, fostul regat al

burgunzilor (care s-a constituit în secolul al V-lea). Iată configuraţia geografică, pe zone, a acestui

1 În Manuel pratique..., op. cit., p. 362.2 „[...] o entitate lingvistică originală, «intermediară», aşa cum indică şi numele [acestui idiom], între franceză şi occitană”.3 Apud Filologie romanică..., op. cit., p. 153.

idiom: pe teritoriul Franţei Forez, Dauphiné, Savoia, Franche Comté; în Elveţia Geneva, Vaud,

Neuchâtel şi, parţial, Fribourg, Valais, Berna; pe teritoriul Italiei în Val d’Aosta. Centrele

reprezentative ale francoprovensalei sunt: Lyon, Saint-Etiene, Grenoble, Geneva, Lausanne,

Neuchâtel. Această apartenenţă la trei state, ceea ce implică acţiunea factorilor geografici şi

politico-istorici, a avut drept consecinţe pierderea unităţii lingvistice din trecut (în evul mediu) şi

reducerea domeniului francoprovensal. Graiuri ale francoprovensalei au fost înlăturate chiar, în

unele locuri, sub presiunea limbilor franceză şi provensală (în Franţa) sau a limbii germane (în

Elveţia). Aşadar, francoprovensala contemporană are un aspect destul de fragmentat. Încă din evul

mediu, perioadă în care unitatea lingvistică a francoprovensalei nu a avut de suferit, baza normativă

a acestui idiom a fost impusă de dialectul lionez (pentru celelalte dialecte, vezi în cap. III).

Francoprovensala are în comun cu franceza anumite particularităţi consonantice, iar de

occitană se apropie prin câteva trăsături ale sistemului vocalic1. Iată câteva din trăsăturile

fundamentale ale francoprovensalei:

conservarea latinescului a aflat în poziţie liberă (cf. passar) şi palatalizarea lui după anumite

consoane: taliare > taillier;

menţinerea lui -a neaccentuat: una, festa (< lat. festa, adj. „bucuroasă, de sărbătoare, festivă”);

păstrarea vocalelor -o (< -o, -u) şi -e, aflate în poziţie neaccentuată: sieglo (< lat. saeculu(m),

„secol, generaţie, epocă”), mare (< lat. ma(t)re(m), „mamă”);

palatalizarea lui k/g + a > [ts/dz], în majoritatea teritoriilor francoprovensale: furca > furtsә;

prezintă pronumele posesive nostri/nostrum, nostrun, vostri/vostron (formele în -on sunt

considerate analoage cu mon, ton, son).

În privinţa occitanei (sau provensala) s-a emis ipoteza că ar putea fi încadrată într-o grupă

romanică aparte, alături de catalană şi gasconă, dat fiind că idiomul catalan se detaşează de grupul

iberic prin anumite trăsături şi se apropie în acest fel de grupul galic pe de o parte şi că occitana,

respectiv gascona, se diferenţiază pe de altă parte de celelalte limbi din grupul galic. Nu reluăm

aici motivul pentru care preferăm menţinerea încadrării iniţiale, făcută în cap. III al prezentului curs

(pentru amănunte, vezi primul paragraf al capitolului III, referitor la criteriile de clasificare a

limbilor romanice, şi în acelaşi capitol nota de subsol de la descrierea grupului galo-romanic).

Limba provensală era numită în evul mediu şi langue d’oc, în opoziţie cu franceza,

supranumită langue d’oïl după adverbul de afirmaţie (vezi şi notele de subsol, referitoare la

această problemă, cap. III). Acest idiom se vorbeşte în jumătatea sudică a Franţei, la sud de linia de

demarcaţie care uneşte Grenoble şi Toulouse (idiomul oficial este tot franceza).

1 Substratul burgund îi conferă însă o fizionomie aparte prin influenţa pe care a exercitat-o asupra foneticii, lexicului şi toponimiei francoprovensalei.

Sudul Franţei a beneficiat în trecut de o dezvoltare rapidă, poziţia geografică, mediteraneană, a

facilitat înflorirea comerţului şi urbanizarea. Ascensiunea economică a dus şi la dezvoltarea culturii

şi, implicit, la consolidarea limbii occitane. Astfel că, în Evul Mediu, Provence era centrul cultural

al Europei. Epoca de glorie a provensalei se plasează între secolul al XI-lea (după unii cercetători,

chiar din secolul al IX-lea) şi secolul al XIII-lea, perioadă care se remarcă printr-un fenomen ce va

avea implicaţii majore pentru întreaga cultură europeană. Este vorba despre producţiile lirice ale

unor poeţi vaganzi. Poezia trubadurilor1 leagănul întregii liricii europene este atât de răspândită,

încât devine baza multor curente şi şcoli literare: dolce stilnovismul (dulcele stil nou, reprezentat de

Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia, Lapo Gianni şi de Dante Alighieri), şcoala siciliană (constituită

la curtea lui Frederic al II-lea, cu concursul trubadurilor provensali, exilaţi în urma cruciadei contra

albigenzilor, la începutul secolului al XIII-lea vezi mai jos), literatura franceză medievală,

literatura engleză cavalerească etc.

Dintre cei mai de seamă trubaduri amintim aici pe: Guillaume de Poitiers (primul trubadur

cunoscut), Jaufre Rudel (prinţ de Blaye), Bertran de Born, Bernard de Ventadour (considerat a fi cel

mai talentat poet din vechea lirică provensală), Marcabrun şi mulţi alţii. Prin intermediul liricii

trubadurilor, au intrat multe cuvinte din occitană în franceză şi italiană: în franceză amour,

ballade, bastide („oraş, cetăţuie”), auberge („han”), cigale („greier”), rossignol („privighetoare”)

etc.; în italiană trovatore, menestrello, viola, conte, marchese etc.

Declinul culturii şi limbii occitane a început în secolul al XIII-lea, factorul economic

constituindu-se de data aceasta în catalizator al involuţiei prestigiului culturii provensale. Cauza o

constituie războaiele dintre albigenzi şi forţele aliate ale papalităţii şi regatului francez 2. Acest

război durează douăzeci de ani (1209 1229) şi se încheie cu înfrângerea provensalilor, ceea ce are

drept consecinţă imediată, pe lângă pierderile umane suferite, decăderea economică şi, implicit,

imposibilitatea realizării oricărei intenţii de autonomizare. Bogăţiile Provenţei încep să se scurgă în

vistieriile papalităţii, cu ajutorul lui Ludovic al VIII-lea şi al regentei Blanche de Castillia. Lovitura

definitivă pentru declinul culturii şi limbii occitane a fost edictul lui Francisc I din 1539, prin care

interzicea folosirea, în administraţie, a oricărei alte limbi decât franceza. Hotărârile legislative, din

1 Trubadur, în provensală trobador (derivat din verbul trobar „a găsi, a alcătui, a inventa”), înseamnă „poet”. Trubadurul era, de cele mai multe ori, un cântăreţ migrator (vagand), care-şi schimba locul de reşedinţă, mutându-se de la o curte la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de temperamentul său, de relaţia pe care o avea cu seniorul la a cărui curte poposea etc. Stilul specific trubadurilor este numit trobar clos, desemnând un cod de reguli de versificaţie, un registru tematic specific (iubirea pentru o donna, văzută drept cale spirituală, era principala temă) şi un cod de semnificaţii, aproape ezoterice uneori. În langue d’oil (franceză), echivalentul lui trobar este trouver, de unde substantivul trouvèr (poet). În italiană, verbul trovare a dat substantivul trovatore.2 Grupare „religioasă” care nu accepta supunerea necondiţionată şi tributurile pentru curtea papală. Mobilurile acestor războaie aşa-zis religioase au fost, de fapt, de natură economică şi politică: Provence prin puterea ei financiară, rezultat al unei economii prospere devenise o forţă de temut pentru papalitate, ca şi pentru regalitatea franceză. Coalizarea forţelor papalităţii cu cele ale regalităţii s-a produs pe fondul unor interese comune: pretenţiile de „universalitate” ale catolicismului şi ale monarhiei se conjugaseră printr-o conciliere între puterea politică şi cea ecleziastică. Potenţiala independenţă politică a unor feude din sud, ca urmare a prosperităţii lor, nu era văzută cu ochi buni, căci ar fi venit în contradicţie cu idealul regalităţii franceze de realizare a unui stat unic francez.

epoca modernă (începând cu sec. al XIX-lea), prin care se întărea dreptul limbii occitane de a

funcţiona în presă şi în şcoli, nu reuşesc să refacă prestigiul de odinioară. Statisticile confirmă un

număr mare de vorbitori de occitană, circa 12 milioane, şi faptul că în universităţi s-au creat cursuri

de profil, dar occitana nu a ajuns la statutul de limbă de circulaţie.

Dialectul provensal se detaşează de celelalte (vezi dialectele occitanei, în cap. III) prin statutul

de limbă literară pe care l-a avut în Evul Mediu. În cele ce urmează, prezentăm câteva caracteristici

generale ale occitanei:

a final devine o (Mirella > Mireio);

căderea vocalelor finale, cu excepţia lui -a;

diftongare redusă (e, o: heri > ier, morior > muer; dar nu şi în forme care, în franceză, se

diftonghează, cf.: lat. florem > occ. flor / fr. fleur);

diftongul au se menţine: aurum > aur, causa > causa.

Primele atestări provensale apar în texte latineşti din secolul al X-lea şi al XI-lea: Jurămintele

vasalilor familiei Lautrec (985 989), Jurămintele lui Wilhelm V din Montpellier (1059). O

depoziţie juridică din 1102 se constituie în primul text integral în provensală.

Printre primele texte literare în occitană, cercetătorii semnalează poemul Boëcis (sfârşitul

secolului al X-lea) şi poemul bilingv (în latină şi occitană) Alba bilingue. În finalul capitolului vom

prezenta şi un fragment dintr-un poem al trubadurului Bernard de Ventadour, preferând însă unui

studiu amănunţit al textului şi unei traduceri ad litteram (care ar răpi din frumuseţea versurilor) o

traducere literară (care, deşi este destul de aproape de text, redă admirabil spiritul poemului).

Gascona, fost dialect al provensalei, s-a desprins devenind idiom de sine stătător, ca urmare a

adâncirii diferenţierilor de complexul dialectal occitan. Prin unele particularităţi, facilitate de zona

geografică în care se vorbeşte (ibero-pirineică), gascona se apropie de catalană şi de dialectul

aragonez spaniol:

f iniţial devine h: filius > hilo;

ll > r: bella > bero;

surdele intervocalice nu dispar, ci se menţin sau se sonorizează.

În final, ilustrăm grupul francez printr-un fragment comentat din textul Les Serments de

Strasbourg, redactat în franceza veche şi prin fragmentul menţionat pentru provensală.

Les Serments de Strasbourg

(842)

fragment

„Pro Deo amur et pro pro christian poblo et nostro commun salvament, d’ist di in avant, in

quant Deos savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meon fradre Karlo et in aiudha, et in

cadhuna cosa, sicum om per dreit son fradre salvar dift, in o quid il mi altresi fazet; et ab Ludher

nul plaid nunquam prindrai, qui, meon vol, cist meon fradre Karlo in damno sit. [...]”

(Traducere: Pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru salvarea comună a poporului creştin şi a

noastră, de azi înainte, atâta [timp] cât Dumnezeu îmi dă ştiinţă şi putere, aşa voi susţine eu pe

acest frate al meu Carol şi cu ajutor, şi cu orice lucru, aşa cum trebuie de fapt să-ţi ajuţi fratele, cu

condiţia ca el să facă la fel pentru mine; şi cu Lotar nu voi face niciodată vreo înţelegere, care,

prin voinţa mea, să fie în dauna acestui frate al meu Carol [...] )

Comentariul textului:

Această primă atestare a unei limbi romanice, datată în 842, este un text cu redactare trilingvă:

în latină, în franceza veche şi în germanică, pentru a fi înţeles de soldaţii care depuneau jurământul.

Acesta este un text juridico-politic, un tratat de alianţă încheiat între Ludovic Germanicul şi Carol

cel Pleşuv împotriva fratelui lor, Lothar; Ludovic deţinea teritoriile estice, unde se vorbeau dialecte

germanice, iar Carol pe cele vestice, unde se vorbeau dialecte galo-romanice.

pro este un latinism (de altfel, întreg textul este destul de apropiat de latină şi, implicit, la o

depărtare destul de mare de franceza modernă, căci data redactării lui este foarte timpurie); pro este

o prep. cu abl. şi a dat în fr. mod. pour (> log. pro; sp., pg. por).

deo în privinţa acestei forme s-au două ipoteze: 1) este un latinism şi 2) este o formă populară

romanică. Pentru forma dieu din fr. mod. se indică lat. deus ca etimon, ceea ce nu are legătură cu

forma din text, căci fazele intermediare dintre lat. deus până la fr. mod. dieu [dyœ] ar fi trebuit să

fie: lat. deus > [dieu] > [diœu] (cu o deschis) > [dyœ] (cu acelaşi o deschis). Aşadar, cea de a doua

ipoteză este mai plauzibilă. Forma latinească deus a dat: în rom. zeu (< zău < dzău < dzeu); în it.

dio, pg. deus; occ. dieu; cat. deu; sp. dios etc.

amur a dat în fr. mod. amour; pentru amur din text, forma corespunzătoare ar fi lat. amōre(m) (>

it. amore; friul., occ., cat., sp., pg. amor; în rom., amor este un împrumut neologic), însă structura

fonetică a lui amur pune sub semnul întrebării continuitatea cu etimonul latin. Tratamentul fonetic

ar fi trebuit să fie: lat. ō accentuat, în silabă deschisă, devine în franceză eu [œ], ca în flōre(m) >

fleur. Prin urmare, s-a căutat o altă explicaţie, anume că amur s-ar datora influenţei provensale (prin

intermediul liricii trubadureşti, de la începuturile ei). O altă ipoteză consideră că forma din text ar fi

un împrumut semicult din latină, care ar explica şi schimbarea de gen din franceză (amour a fost

folosit mai întâi ca feminin, apoi ca masculin, după latină).

et „şi” (conj. cop.) < lat. et (vezi mai sus, în cap. VI, în comentariul textului în sp. v., la forma y).

christian a dat în fr. mod. chrétien, provine din lat. ecleziastică, din forma christianus (> it., sp.

cristiano; occ., cat. crestiá; pg. christão; rom. creştin1 etc.). Fonetic, forma din fr. mod., chrétien,

este exemplu pentru un caz aparte în evoluţia lat. a + nazală, precedat de y. Tratamentul fonetic

normal pentru á în silabă deschisă, urmat de o nazală devenită finală (ca urmare a căderii consoanei

finale şi amuţirii lui u final), este [e] nazal, pentru fr., ca în: manu > main, pane > pain. În acest caz

de semicultism (chrétien), tratamentul fonetic este: á, precedat de y, şi urmat de nazală > ien, ca în

cane > chien. Dispariţia lui s, în faţa unei consoane, s-a produs treptat, păstrându-se doar în grafie,

până în sec. al XVIII-lea. Apoi, această dispariţie a fost indicată, de regulă, printr-un accent

circumflex (nu şi în cazul formei discutate) al vocalei precedente. Acest accent îndeplineşte deci, pe

lângă rolul fonetic, şi unul etimologic, cf.: festa > fête, nostru > nôtre, notre, testa > tête etc.

poblo < lat. pŏpŭlu (> fr. v. pueble; rom. popor2; it. popolo; occ., cat. poble; pg. pov(l)o; sp. pueblo

etc.). Sonorizarea lui p intervocalic este o caracteristică a Romaniei Occidentale. Forma din fr.

mod., peuple, cu p, este refăcută după latină. În rest, lat. ŏ accentuat, în silabă liberă, a dat în

franceză uo > ue > eu [œ], iar ŭ posttonic medial se sincopează.

nostro < lat. nŏstru, adj. pos. (> fr. mod. notre, nôtre; rom., log. nostru; it. nostro; occ., cat. nostre;

sp. v. nueso; sp. mod. nuestro; pg. nosso etc.). Când este plasat în silabă închisă, lat. ŏ accentuat se

conservă în fr. şi it.. Formele din pg. nosso şi v. sp. nueso se explică prin utilizarea lor proclitică.

commun < lat. commūnis (> it. comune; occ., cat. comú; sp. común; pg. comun; forma comun din

română este împrumut savant, relativ recent). Pentru fr., ū aflat în faţa unei nazale devenite finală

(după amuţirea vocalei) a trecut la [õe], ca în ūnu > un. Vocalele nazale reprezintă o inovaţie

caracteristică vocalismului francez, prin randamentul opoziţiilor fonologice pe care le stabilesc.

salvament < lat. salvamentum, este un împrumut care nu a supravieţuit.

d’ist < lat. de + ist (< iste).

di < lat. dies (> rom. zi; it. dì etc.). În perioada postarhaică, forma moştenită din dies a fost

concurată de o altă formă moştenită din latină, diurnum. Aceasta l-a dat pe jour din fr. mod. şi pe

giorno din it. mod., forme preferate celor vechi, din dies.

in < lat. ĭn. Tratament fonetic: ĭ > e, iar e + n > [ã].

1 Rom. creştin, alături de biserică < basĭlĭca, dumnezeu < domĭne deu, înger < angelu etc., face parte din terminologia fundamentală a creştinismului, moştenită din latină. Aceste forme se constituie în argument pentru ipoteza creştinării timpurii a Daciei, proces desfăşurat aproape paralel cu cel al romanizării, pe care îl catalizează, în regiunile nord- şi sud-dunărene (cf. Filologie romanică..., op. cit., p. 110).2 Forma pōp(u)lus > (prin metateză) *ploppus > rom. plop.

avant < lat. abante (> rom v. ainte1; it. avanti; occ. avan, aban; cat. abant(es) etc.). În franceză, lat.

b intervocalic se spirantizează, ca şi p aflat între vocală şi sonantă, ajungând la v, cf.: caballu >

cheval, capra > chèvre.

quant < lat. quantum (> rom. cât; it., pg. quanto; occ. cant; cat. quant; sp. cuanto etc.). Forma din

text s-a conservat în fr. mod. doar în loc. adv. quant à (şi în text tot într-o locuţiune apare), fiind

concurată de forma combien.

savir < *sapēre (lat. clas. sapĕre) şi a evoluat la fr. mod. savoir (păstrându-se spirantizarea lui p

intervocalic). Acelaşi etimon reconstruit a dat: în it. sapere; în log. assabeskere; în occ., cat., sp.,

pg. saber etc. Aici avem de-a face şi cu o evoluţie semantică interesantă, de la concret la abstract. În

latină, sapĕre (din care > *sapēre) însemna „a avea gust”, „a avea miros”, apoi a început să însemne

„a pricepe, a înţelege”. În limbile romanice este folosit cu sensul lui scire (> rom. şti), însă urme ale

sensului originar s-au păstrat până astăzi, cf.: occ., sp., pg. saber bien / mal („a avea gust plăcut /

neplăcut”); it. sapere di rancido („a avea gust rânced”).

podir (> fr. mod. pouvoir) < lat. pop. *potēre (> rom. putea; it. potere; occ., cat., sp., pg. poder

etc.). Fazele intermediare, până la forma din franceza modernă, pouvoir, sunt: *potēre > podir >

podeir > poeir > pooir > povoir > pouvoir (-ē > ei ... oi [wa]; -t- > d > đ > Ø; v este introdus

analogic, după avoir, devoir, savoir, trouver).

me < lat. mē, pron. pers. Tratament fonetic: mē, în poziţie accentuată, evoluează, în fr. mod., la moi.

dunat < lat. donat, formă de pers. a III-a a vb. donare, fr. mod. donne (inf. donner „a da”). Lat.

donare („a dărui”) > it., log. donare; occ., cat., sp.2 donar; pg. doar (rom. (a) da < dare; vb. (a)

dona nu este moştenit, ci este împrumut latino-romanic). Tratament fonetic: ó liber > u; o închis +

n, m s-a nazalizat în epoca francezei vechi şi s-a denazalizat în epoca modernă (grafia nn, mm, din

franceză, are o valoare istorică, amintind de perioada când o se articula [õ]).

si „astfel”, adv. < lat. sīc (> rom. şi; it., log. sì; sp. sí). În fr. mod. este folosit ca adv. afirmativ

pentru interogative cu vb. la formă negativă (intră, de asemenea în structura adv. aussi < al + sīc).

salvarai (fr. mod. (je) sauverai, ind. viit., pers. I, de la inf. sauver) < lat. salvare (> it., log. salvare;

occ. sauvar; cat., sp., pg. salvar; rom. (a) salva este un neologism latino-romanic). În fr., ca şi în

occ., apare un fenomen galo-romanic generalizat vocalizarea lui l în faţa unei consoane: alba > fr.

aube, occ. auba. Această vocalizare se produce şi în Ibero-Romania, dar în mod inconsecvent.

eo (> fr. mod. je) < lat. ego (vezi supra, cap. VI, forma yo din comentariul fragmentului în sp. v.).

cist [tsest], adj. dem. < lat. eccu + iste; tratament fonetic: k + e, i > [ts] > [s].

meon < lat. mĕum, adj. pos.; fr. mod. mon.

fradre (fr. mod. frère) < lat. fratre(m) (> rom., it. v. frate; occ. fraire; pg. frade etc.).

1 Forma actuală, înainte, se explică prin proteza lui în-.2 Forma donar din spaniolă a suferit o restrângere de sens este folosită în accepţiunea juridică “a face o danie”.

aiudha este un deverbal (subst. provenit din infinitivul verbului) < lat. adjutare (> fr. mod. aider;

rom. ajuta; it. aiutare; occ., cat., pg. ajudar; sp. ayudar). Forma din text este înlocuită ulterior (către

sfârşitul evului mediu) cu aide (formă refăcută). Tratament fonetic: -t- > dh (v. supra, forma podir).

cadhuna adj. nehot., f.; la m., cadun > fr. v. chaün (*cata + unum > it. cad(a)uno; occ. cadun; sp.

cada uno). În lat. pop., forma quisque („fiecare”) este înlocuită gr. kata (prep. la bază, devenită adj.

inv. datorită sensului său distributiv). Forma din fr. v., chaün, este eliminată de chaque („fiecare”,

adj.); aceasta a apărut prin derivare regresivă de la chacun (pron. nedefinit) < lat. pop. casquūnus.

cosa < lat. causa, „lucru” (> fr. mod. chose; it., cat., sp. cosa; occ. kauza; pg. cousa etc.). Forma a

intrat şi pe cale savantă în limbile romanice: fr. mod. cause; it., cat., sp. causa; rom. cauză.

sicum loc. adv. specifică fr. v.; provine din sīc (> si) + cōmō (> cum); fr. mod. ainsi comme.

om a evoluat în franceza modernă la on < homo (> rom. om; it. uomo; friul., occ. om; forma de

acuzativ hŏmĭne(m) > fr. homme, sp. hombre). Cercetătorii consideră că specializarea formei om (>

fr. mod. on) s-a produs sub influenţa germanicului man (şi el folosit ca nedefinit). În cazul lui homo

> om > on se înregistrează evoluţie în conţinut (de la concret la abstract1) şi modificare de statut

gramatical (de la clasa substantivului la aceea a pronumelui). Acest fenomen nu este izolat în

evoluţia francezei, cf.: rĕm („lucru, proces”, subst.) > fr. rien („nimic”, pron. neg.).

per (fr. mod. par) < lat. pĕr, prep. (pentru română, vezi în cap. IV, forma pre din comentariul

textului reprezentativ). Trecerea lui e la a are dublă explicaţie: fonetică e închis, din silabă iniţială,

trece la a; morfo-lexicală folosirea frecventă a acestei prepoziţii ca prefix.

dreit (fr. mod. droit) < lat. dīrēctu (> it. diritto; cat. dret; occ. drech; sp. derecho; pg. direito; rom.

drept etc.; formele din rom., fr. direct şi sp. directo sunt dublete savante). Tratament fonetic pentru

forma din text: dispariţia lui i interconsonantic din silaba iniţială, când a doua consoană este r

(fenomen cu origine în latina populară, care afectează şi alte vocale în aceleaşi condiţii , dar se

manifestă numai la câteva cuvinte); reducerea grupului [kt] la t (acest grup se transformă diferit de

la o limbă romanică la alta: pentru rom. > pt, pentru it. merid. > tt etc.); diftongul [ey], creat prin

iotacizarea velarei din grupul ct, va evolua la oi [wa] (cf. droit, din fr. mod.).

son adj. dem. < lat. sĕum.

dift (fr. mod. doit) < lat. dēbet. În silabă finală, vocalele urmate de s, t dispar; é închis > i.

in o quid latinisme (o < hoc), expresie cu val. conj., echivalentul în fr. mod. este à condition que.

il < lat. ĭlle (preluat de toate limbile romanice, prin transformări caracteristice fiecărei limbi).

mi pron. pers., pers. I, variantă a lui me (vezi mai sus).

altresi formaţiune adverbială din fr. v.; astfel de compuse sunt frecvente în această perioadă

(autretel, autretant). Forma din text provine din lat. alteru + sīc (> fr. mod. autresi; pentru

vocalizarea lui l, vezi mai sus, la forma salvarai).1 Cauza este, credem, obligativitatea exprimării subiectului în franceză, forma on fiind „expresia” subiectului nedeterminat.

fazet < lat. faciat; în fr. mod., fasse, conj. prez., pers. a III-a, de la vb. faire < facere. Fonetic: k + y

> [ts] > s, iar a final, precedat de o palatală, se reduce la Ø.

ab prepoziţie atestată rar în textele francezei vechi (pierdută, probabil, din cauza omonimiei cu à <

ad); corespunde formei din fr. mod. avec.

nul < lat. nūllu, „nici un” (> it. v. nullo; it. mod. nulla; occ. nul; cat. null etc.); -ll- > l; ū > [ü].

plaid < lat. placitu, “dorinţă” (> occ., fr. plait; cat. plet etc.). Tratament fonetic: -k- > Ø.

nunquam este un latinism. Rom. niciodată este o creaţie pe teren românesc. Tot de dată romanică

este şi jamais, din fr. mod., reflex al formelor iam şi magis din latină.

prindrai (fr. mod. prendrai) ind. viit., pers. I de la prendre < lat. prĕhĕndĕre, “a prinde, a apuca”

(> rom. (a) prinde; it., log. prendere; sp., pg. prender etc.).

qui < lat. qui, pron. rel.

vol este un deverbal de la vb. din fr. v. voleir > fr. mod. vouloir. Din punct de vedere sintactic,

sintagma meon vol este o construcţie frecventă în franceza veche utilizarea unui nume cu funcţie

de circumstanţial, în cazul Ac fără prepoziţie, fenomen netolerat în franceza modernă.

in damno sit sintagmă formată din latinisme (sit l-a dat pe soit din fr. mod.).

Iată şi strofa dintr-un poem în provensală, aparţinând trubadurului Bernard de Ventadour1:

Ailas, tan cuiava saber Vai! mintea mi-o credeam umblatăd’amor, e tan petit en sai! prin dragoste, da-i proastă tare,Quar eu d’amar no’m post tener căci tocmai ea mi-e dragă, iată,celleis don ja pro non aurai; ce nu-i de fel îndurătoare.tout m’a mon cor e tout m’a se Gând şi fiinţă-mi ia-n robie,e mi mezeis e tot lo mon; ba şi pe ea, şi tot ce-ador,e quan si’m tolc, no’m laisset re ci-n loc s-o dobândesc, mă-mbiemas dezirier e cor volon. doar cu alean mistuitor.

Bibliografie:

Bec, Pierre Manuel pratique de philologie romane, I II, Paris, 1970 1971

Bocşa, Teodor Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a

minnesängerilor (ed. bilingvă, însoţită de comentarii), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Goga, Ecaterina şi Lupu, Coman Filologie romanică (Caiet de seminar), Ed. Universităţii,

Bucureşti, 1980

1 În traducerea lui Teodor Bocşa, Poezia trubadurilor..., op. cit., p. 37.

TEMĂ DE EVALUARE FINALĂ

Răspundeţi cerinţelor:

1. Rezultatele metodei comparativ-istorice sunt:a) compararea perioadelor din evoluţia unei limbi;b) studiul asemănărilor datorate împrumuturilor;c) reconstrucţia şi clasificarea limbilor.

2. Metoda comparativ-istorică este aplicată prima oară în studiul limbilor romanice de:a) Franz Bopp;b) Friedrich Diez;c) William Jones.

3. Româna este o limbă:a) neizolantă, non-aglutinantă şi preponderent analitică;b) neizolantă, non-aglutinantă şi preponderent sintetică;c) neizolantă, flexionar-analitică şi incorporantă.

4. Dalmata face parte din:a) blocul romanic occidental;b) grupul galo-italic;c) blocul romanic oriental.

5. Baza supradialectală a limbii italiene literare este:a) galo-italica;b) toscana;c) italiana meridională.

6. Gascona s-a desprins ca idiom de sine stătător din:a) provensală;b) catalană;c) francoprovensală.

7. Folosirea formanţilor de gen pentru redarea diferenţelor dimensionale caracterizează:a) grupul francez;b) grupul iberic;c) blocul romanic oriental.

8. Cel mai apropiat idiom/dialect romanic de prototipul latin este:a) ladina dolomitică;b) sarda;c) franceza.

9. Baza limbii literare portugheze este dialectul:a) portughez de sud;b) galician;c) mirandez.

10. Vocala î din română este:a) reflex al substratului traco-dac, păstrată numai în cuvintele din substrat;b) împrumutată din slavă;c) expresia tendinţei metafonice a vocalelor neaccentuate din latină.

11. Consoana laringală h din română este de origine:a) latină;b) slavă;c) maghiară.

12. Articolul, inovaţie panromanică, se distinge în română prin:a) procliza obligatorie a articolului posesiv şi a celui demonstrativ;b) encliza articolului definit şi dezvoltarea de variante poziţionale ale art. pos. şi adj.;c) encliza obligatorie a articolului definit propriu-zis.

13. Tratamentul fonetic aplicat în diacronie etimonului lat. sursum > rom. sus este:a) sincopa vibrantei r;b) haplologie;c) fenomenul panromanic al reducerii grupului rs > ss > s.

14. Forma subliniată în sintagma din italiana veche „... trenta anni...” are ca etimon:a) lat. tríginta;b) lat. trigínta;c) este un latinism.

15. Sintagma „... meon vol...”, din Les Serments de Strasbourg, se traduce:a) voinţei mele;b) voinţa mea;c) din voinţa mea.