Ortopedia:1. Definiţie noţiunii “ Stomatologie ortopedică”. Compartimentele. Metodele

de tratament.Stomatologia ortopedica este un compartiment al Stomatologiei generale si Ortopediei generale, sau stiinta care se ocupa de studiul etiologiei (cauzelor), patogeniei ( mecanismul de dezvoltare a maladiei), tabloul clinic, avind in vedere metodele de diagnostic, profilaxie si tratament ale leziunilor sistemului stomatognat. Ea dispune de urmatoarele metode de tratament: functionale (mioterapia, mecanoterapia), de aparataj (aparate ortodontice cu caracter curativo-diagnostic, de imobilizare), protetice si mixte.

2. Definiţie noţiunii “ Sistem stomatognat”. Componentele sistemului stomatognat.

Sistemul stomatognat reprezinta un ansamblu de orgare si tesuturi situate in regiunea maxilo-faciala, care direct sau indirect participa la realizarea functiilor de baza ale organismului: masticatie, deglutitie, respiratie, fonatie. Sistemul stomatognat este alcatuit din urmatoarele componente principale: 1) scheletul maxilo-facial; 2) dintii, care formeaza arcadele dentare; 3) ATM; 4) muschi; 5) mucoase; 6) vase sanguine, limfatice si nervi; 7) buzele, obrajii si limba.

3. Factorii ce dirijează dezvoltarea sistemului stomatognat. Legătura reciprocă dintre funcţie şi morfologie după exemplul ATM. Două etape în morfologia postnatală a dinţilor.

Factorii de dezvoltare a SS: 1) biologic; 2) genetic; 3) neuro-endocrin; 4) functional. Etapele de de morfologie postnatala a dintilor: 1) de la eruptie pina la instalarea ocluziei (pina la 16 ani), se mai numeste morfologie primara si este considerata ca norma; 2) morfologia secundara (de la 16 ani pina la sfirsitul vietii); sub influienta functiei sau altor factori (endogeni sau exogeni) are loc modelarea si schimbarea structurii coroanei dintelui. Legatura reciproca dintre functie si morfologie- la animalele de prada ATM este prezentata printr-o imbinare unica a fosei articulare cu condilii articulari ai mandibulei. Astfel mandibula se poate deplasa numai in plan vertical iar dintii au cuspizi inalti si ascutiti. La rumegatoare mandibula executa numai miscari de lateralitate deoarece condilii articulari au o forma concava, iar fosa articulara este de forma convexa; dintii laterali au suprafete ocluzale mari. La rozatoare, structura articulatiei permite deplasari mandibulare in plan sagital datorita formei cilindrice a condililor articulari situati in plan sagital, iar incisivii sunt bine dezvoltati si ascutiti. La om mandibula executa miscari in toate planurile datorita faptului de imbinare a elementelor din toate articulatiile mai sus descrise. In concluzie schimbarile de functie au dus la modificari de structura a dintilor, rolul principal fiind caracterul alimentelor.

4. Funcţiile proprii şi auxiliare ale sistemului stomatognat. Caracteristica. Componentele funcţiei de automenţinere.

Functii proprii: 1)masticatie; 2)fonatie; 3)fizionomie (estetic); 4)automentinere. Functii auxiliare: respiratia, deglutitia, analizatorica. Masticatia este cea mai importanta functie ce influienteaza formarea intregului sistem stomatognat. Durata masticatiei este aproximativ de 2 ore zilnic. Fonatia, fiind cea mai recenta functie, totodata constituie si caracteristica cea mai esentiala a omului. Omul vorbeste in mediu timp de 8-10 ore zilnic. Fizionomia este manifestata de tegumentele fetei care prin trasaturile sale ii da posibilitate omului sa-si exprime dispozitia, dorinta, starea de indiferenta relativa, etc., si este la fel un mijloc de comunicare intre oameni. Functia de automentinere include 3 componente: autoconservare, autostimulare si autoreglare. Prin autoconservare se subinteleg acele aspecte de structura si functii ale sistemului stomatognat care asigura prevenirea afectiunilor ce pot provoca tulburari functionale ale intregului sistem. Aici se include si functia de autocuratire a cavitatii bucale prin intermediul salivei. Termenul autostimulare prevede acele aspecte de structura si functie care genereaza actiunea stimulilor de intretinere, consolidare si perfectionare a componentelor sistemului stomatognat (functia musculara, presiunea masticatorie etc.) Notiunea de autoreglare include acel mecanism biologic care declanseaza modificarile morfologice conform functiei si invers.

5. Traseele de forţă la mandibulă, contrforsele la maxilă. Argumentaţi ce a condus la formarea lor şi importanţa practică.

Liniile de forta nu prezinta altceva decit stilpii de rezistenta care impreuna cu placile osoase compacte ii atribuie mandibulei rezistenta cuvenita. Deosebim urmatoarele trasee de forta la mandibula: 1)marginale; 2)bazilare; 3)transversale; 4)anterioare; 5)posterioare; 6)capsulans; 7)radiale. La maxila avem unmatorii stilpi de rezistenta: 1)nazofrontali; 2)zigomatici; 3)pterigopalatini; 4)palatini. La formarea acestor stilpi (linii, traveuri) de forta a dus incordarile, presiunile care apar in tesutul osos datorita marimii si directiei fortei musculare la actul de masticatie. Importanta practica a liniilor de forta este argumentata prin faptul ca permite de a studia presiunea masticatorie si identificarea unor discordante.

6. Componentele ATM, 3 forme ale tubercului articular.Poziţia condililor articulari ai mandibulei în fosele articulare în condiţii de normă.

ATM este compusa din urmatoarele elemente: condilii articulari, fosa articulara, tuberculul articular, discul articular (meniscul), capsula articulara si ligamentele articulare. Epifizele condiliane ale mandibulei. Aceste formatiuni asemanatoare cu doua cilindre elipsoidice sunt situate in plan transversal iar suprafata lor anterosuperioara este tapetata cu cartilaj articular. Dimensiunile lor sunt determinate de particularitatile constitutionale, individuale, de virsta si permanent se gasesc sub influenta modelatoare a factorilor functionali. Pe fata anterioara a condilului la nivelul colului se gaseste foseta pterigoida pe care se insera muschiul pterigoidian extern. Portiunea superioara la adulti are in lungime un diametru de 18-21 mm, iar transversal - 8- 9 mm. In raport cu caracterul suprafetei superioare deosebim doua forme tipice de epifize articulare: 1)ingusta in plan

sagital si alungita in plan transversal; 2) strivita de sus in jos in asa mod ca diametrul transversal un-1 depaseste cu mult pe cel sagital. In conditii normale, la aduiti, cind sunt prezenti cel putin dintii laterali pe ambele maxilare, condilii articulari ocupa in fosa articulara o asa pozitie ca numai portiunea anterioara a lor articuleaza cu tuberculul articular. Datorita acestei particularitati presiunile masticatorii nu se transmit asupra boltei fosei articulare, prezentata de o placuta osoasa subtire, care separa articulatia de cavitatea craniului, dar asupra oaselor craniului. Pierderea dintilor laterali sau alte stari patologice (abraziunea patologica a tesuturilor dure ale dintilor etc.) duce la schimbarea pozitiei condililor articulari. Ei se deplaseaza superior si distal provocind deseori dureri ca urmare a presiunii ce o exercita asupra acestor tesuturi si asupra regiunii unde trece fasciculul neurovascular. Fosa articulara. Fosa articulara este situata pe osul temporal si are o forma elipsoidica. Anterior ea margineste cu tuberculul articular, distal cu scizura Glasser, interior cu apofiza osului sfenoidal, exterior cu apofiza posterioara a osului zigomatic, iar superior margineste cu o placuta osoasa subtire, care formeaza bolta ei si separa cavitatea articulara de cutia craniana. Adincimea fosei articulare variaza individual si depinde de inaltimea tubercului articular care are in mediu 6-7 mm. Cavitatea ei este de 2-3 ori mai mare decit condilul articular al mandibulei, ceea ce asigura o amplituda mare de miscari in diferite directii. Bolta cavitatii articulare are o captuseala de cartilaj in regiunea scizurii Glasser, care acopera si suprafata tuberculului articular. Inaltimea ocluziei arcadelor dentare nu permit condililor articulari ai mandibulei sa patrunda adinc in fosa articulara, iar pozitia lor la baza pantei tuberculului articular asigura transmiterea presiunii minime in zona boltei fosei articulare. Tuberculul articular. Tuberculul articular prezinta peretele anterior al fosei articulare. Se deosebeste de celelalte elemente ale articulatiei prin diverse forme. Pe panta lui posterioara, care are o inclinare in jos si anterior, egala in mediu cu 33˚, aluneca epifizele condiliene articulare ale mandibulei.Tuberculul articular este bine pronuntat numai la om si se presupune ca la aparitia lui au jucat un rol important particularitatile functionale ale articulatiei temporomandibulare, determinate de consistenta produselor alimentare, cit si schimbarile in ocluzia dentara, si in special aparitia acoperirii arcadei dentare inferioare de cea superioara. La copii tuberculul articular este slab dezvoltat, iar la maturi bine pronuntat. Cu pierderea dintilor acest element al articulatiei temporomandibulare treptat se supune atrofiei. Este dovedit ca forma acestei formatiuni intr-o anumita masura depinde de varietatea de ocluzie. Se considera ca exista trei forme ale tuberculului articular- plata, mijiociu pronuntata, abrupta. Gradul de pronuntare la fel este in dependenta de factorul functional. Se considera ca la folosirea alimentelor aspre predomina deplasarile mandibulei in plan transversal, ceea ce nu permite o dezvoltare pronuntata a acestei formatiuni, pe cind folosirea alimentelor, care nu cere aplicarea unei forte mari in timpul masticatiei, duce la crearea unei forme abrupte a tuberculului.

Discul articular (meniscul). Meniscul prezinta o formatiune cu o structura fibroelastica, care fiind situat intre epifizele condiliene articulare ale mandibulei si fosa articulara capata o forma biconcava. Datorita acestui fenomen meniscul are cea mai mica grosime in partea centrala. De marginea lui insera capsula articulara. Discul articular subimparte cavitatea articulara in doua etaje: anterior - superior si inferior-posterior. De disc si capsula insera portiunea superioara a muschiului pterigoidian extern, ceea ce ii permite sa se deplaseze impregna cu epifizele condiliene ale mandibulei. Meniscul un numai lichideaza dezacordul dintre dimensiunile fosei articulare si apofizele condiliene, dar si joaca un rol important in amortizarea presiunilor masticatorii.Capsula articulara. Capsula articulara fiind alcatuita din tesut conjunctiv, este in concrescenta cu marginea discului pe toata intinderea lui. Ea are dimensiuni relativ mari si este extensibila, ceea ce permite deplasari considerabile epifizelor condiliene ale mandibulei, in special in plan sagital.Ligamentele. Ligamentele se impart in doua grupe: intracapsulare si extracapsulare. Prima grupa este prezentata de doua perechi de ligamente: 1)disco-temporala care fixeaza discul de osul temporal, si 2) disco-mandibulara, care fixeaza discul de mandibula. Grupa a doua este prezentata de ligamentele laterale, pterigomandibulare, sfenomandibulare si stilomandibulare. Rolul functional al ligamentelor intracapsulare consta in limitarea miscarilor de lateralitate a condililor articulari in fosa articulara, iar rolul ligamentelor extracapsulare consta in limitarea miscarilor mandibulei in genere.

Trei forme ale tuberculilor articulari: plata, mijlociu pronuntata, abrupta. In conditii de norma, cind sunt prezenti cel putin dintii laterali pe ambele maxilare, condilii articulari ocupa in fosa articulara o asa pozitie ca numai portiunea anterioara a lor articuleaza cu tuberculul articular. Astfel presiunea masticatorie se transmite asupra oaselor craniului.

7. Muşchii ridicători, coborîtori, propulsori ai mandibulei şi funcţiile auxiliare.

Muschii ridicatori sunt prezentati de 3 perechi de muschi: m. temporal; m. maseter; m. pterigoidian intern. M. temporal incepe cu o insertie larga in forma de evantai pe osul temporal si insereaza pe apofiza coronoida a mandibulei. Dupa directia fibrelor musculare, m. temporal se imparte in 3 fascicole: anterior, mijlociu si posterior. La contractia celui anterior are loc numai ridicarea mandibulei, cekui mijlociu- ridicarea si retropulsia, iar la contractia celui posterior- numai retropulsia mandibulei. M. maseter- are insertia fiza pe arcada zigomatica si mobila pe faza externa a zonei angulare a mandibulei. Are 2 fascicole: superficial, cu directia oblica a fibrelor; si profund- cu directia fibrelor in plan vertical. M. pterigoigian intern- are punctul fix de insertie in fosa apofizei pterigoidiene si cel mobil pe fata interna a zonei angulare a mandibulei. La contractie bilaterala- ridica mandibula in sus si putin o deplaseaza inainte, La contractia unilaterala mandibula este deplasata in sus, inainte si inauntru, in sens opus directiei de contractare a muschiului. Toti

acesti muschi contribuie la mentinerea unghiului mandibular intr-o pozitie echilibrata.Muschii coboritori- prezinta caracteristici morfofunctionale speciale avind ambele insertii mobile: una pe mandibula si alta pe osul hioid. Muschii coboritori ai mandibulei sunt numiti si muschi suprahioidieni, formind totodata planseul bucal. Sunt formati din 3 grupe: geniohioidieni, milohioidieni si fasciculele anterioare ale muschiului digastric. Geniohioidieni- la mandibula insera pe cele doua apofize geniene, milohioidieni- pe liniile oblice interne; iar fasciculele anterioare al m. digastric- pe foseta digastrica a mandibulei. Prin contractia coboritorilor se realizeaza o deschidere mai mica sau mai mare a gurii. Distanta dintre marginile incizale ale dintilor frontali la o deschidere a gurii la maximum este in mediu egala cu 5 cm.Muschii propulsori- m. pterigoidian extern. Functia principala este propulsia mandibulei in plan sagital si transversal. M. pterigoidian extern este compus din 2 fascicule: superior- cu fibre musculare orientate orizontal si inferior- cu fibre musculare orientate oblic. Fasciculul superior care punctul fix de insertie pe aripa mare a osului sfenoid si cel mobil pe portiunea anterioara a maniscului articular. Fasciculul inferior insera pe punctul fix de pe fata externa a aripei mari a apofizei pterigoide su cel mobil pe foseta condilului articular al mandibulei.

8. Definiţie “Presiune masticatorie “. Forţa musculară absolută. Metode de determinare.

Forta musculara absoluta este forta dezvoltata de muschi in timpul contractiei maximale. La muschii ridicatori ai mandibulei (m. temporal, m. maseter, m. pterigoidian medial) – forta absoluta a lor va fi de 390-400 kg (1 cm² = 10 kg). Presiunea masticatorie este acea forta a muschilor ridicatori, care se realizeaza pe un sector al arcadelor dentare in timpul actului de masticatie. Se determina cu ajutorul gnatodinamometrului mecanic Bleck, cu ajutorul gnatodinamometrului electric construit de discipolii lui Bleck. Forta necesara pentru farimitarea alimentelor se determina prin fogodinamometrie, aparatul numindu-se fogodinamometru.

9. Enumeraţi indicii medii ai rezistenţei parodontului după Haber la bărbaţi şi femei. Importanţa practică.

Indicii medii ai rezistentei parodontului dupa Haber la barbati constituie 44 kg iar la femei de 30 kg. Aceasta presiune suportata de dinti este socotita drept reper pentru caracteristica functionala a parodontului. Deasemenea este foatre important la intocmirea planului de tratament protetic echilibrat functional.

10.Caracteristica forţei medii necesare pentru fărămiţarea alimentelor în condiţii de normă. Definiţie “Forţe de rezervă ale parodontului “. Importanţa practică.

Forta necesara pentru faramitarea alimentelor se determina prin fogodinamometrie. Forta medie la faramitarea alimentelor este de 18-20 kg. Aceasta forta scade brusc la actiunea salivei sau a lichidului. Forta de rezerva a parodontului este forta ce se

declanseaza de la adaptarea la fortele permanent schimbatoare a parodontului si depinde de factori ca: starea parodontului, raportul dintre partea coronara si radiculara a dintelui, virsta. Putem constata ca in conditii fiziologice normale se utilizeaza doar 50% din forta totata a parodontului, pe cind cealalta parte se gaseste in rezerva. Importanta practica este capacitatea de antrenare a fortelor de rezerva prin folosirea permanenta a alimentelor dure. Aceasta permite dezvoltarea unui sistem stomatognat armonizat functional si morfologic.

11.Indicaţi caracterele morfofuncţionale generale ale dinţilor. Enumeraţi semnele anatomice de deosebire ale dinţilor.

1. Fiecare dinte este alcatuit din coroana si una sau mai multe radacini. Coroana este acoperita cu smalt iar radacina cu un strat de cement.

2. Coroana anatomica este numit segmentul dintelui acoperit de smalt. Coroana clinica este partea extraalveolara a dintelui, coincide cu cea anatomica. Raportul mediu dintre radacina si coroana este de 2:1, din care cauza dintele se considera pirghie de gradul I. Micsorarea inaltimii coroanei anatomice in rezultatul abraziunii, influienteaza pozitiv asupra stabilitatii dintelui. Pe cind cresterea coroanei clinice influienteaza negativ asupra stabilitatii dintelui.

3. Raportul dintre suprafata radiculara a dintelui si suprafata coronara. Acest raport creste spre distal- adica suprafata radiculara a dintilor este mai mare decit cea coronara (creste de la incisivi la molari).

4. Suprafetele verticale sunt convexe- asigurind protectia gingiei. Ecuatorul anatomic reprezinta o linie trasata imprejurul coroanei unind convexitatile maxime de pe toate suprafetele verticale.

5. Fiecare dinte are o portiune activa care direct participa la actul de masticatie. La frontali suprafata activa este orizontal redusa, pe cind cea verticala este intinsa; iar la dintii laterali invers.

6. Particularitatea raportului dintre portiunea coronara mediana care este mai voluminoasa si portiunea distala care este mai redusa. Coletul dintilor prezinta o circumferinta festonala care corespunde cu festonul gingival si este convexa pe suprafetele vestibulo-orale si concava spre apex pe suprafetele proximale.

Semnele anatomice de deosebire ale dintilor:Deosebim dinti frontali si dinti laterali. Incisivii- functie de incizie a alimentelor; caninii- sfisierea alimentelor; premolarii- zdrobirea iar molarii- faramitarea alimentelor. Incisivii au coroana turtita comparata cu o dalta; caninii- au o coroana a carei margine libera are forma unui virf de sulita; premolarii au un volum coronar mai mare decit a dintilor frontali; molarii- au cel mai mare volum coronar si un numar mare de cuspizi (4-5) prezentind pe suprafata ocluzala mai multe santuri intercuspidiene. Alte semne de deosebire: directia radacinii, unghiurile coroanelor dintilor frontali, curbura suprafetei vestibulare, marimea coroanei, numarul de cuspizi, marimea si situarea lor pe suprafata ocluzala a dintilor laterali, forma dintilor (triunghiulara, ovala, patrata, dreptunghiulara).

12.Morfologia functionala incisivilor ,caninilor, premolarilor. Inaltimea coronara dupa Marselier.

*Incisivii centrali superiori-mai mari dinţi după volum din grupa incisivilor, implantaţi în porţiunea centrală a arcadei superioare de o parte şi de alta a liniei mediane a fetei . Coroana lor este turtită în sens vestibulooral, astfel încât forma poate fi comparată cu o lopăţică. Pe măsură ce se apropie de colet, coroana se îngustează trecând în rădăcină.Suprafaţa vestibulară a incisivilor centrali superiori este con vexă atât în sens gingivoincizal, cât şi meziodistal şi are o formă dreptunghiulară cu latura verticală mai mare decât cea orizontală. La tineri, pe această suprafaţă sunt situate două şanţuri orientate vertical cu o adâncime mai accentuată la marginea incizală care se atenuează treptat, până la dispariţia lor la jumătatea înălţimii suprafeţei vestibuläre. Aceste şanţuri împart suprafaţa vestibulară în trei lobi inegali: distal cel mai mare, mezial de mărime mijlocie şi central cel mai mic, creându-se astfel o uşoară ondulare triplă. Cu anii, datorită acţiunii abrazive a alimentelor şi periuţei de dinţi, şanţurile şi lobii treptat se şterg. Suprafaţa vestibulară este mai lată în regiunea marginii incizale şi mai îngustă în zona coletului.Marginea distală a suprafeţei vestibuläre este mai scurtă şi mai convexă decât cea mezială, care este mai mare şi mai plană.

Suprafaţa palatinală a incisivilor centrali superiori are o formă triunghiulară cu baza spre marginea incizală şi dimensiuni mai mici decât suprafaţa vestibulară. Proximal ea are câte o îngroşare de. smalţ, numită creastă marginală. Sunt creste marginale, mezia lă şi distală, care converg spre treimea cervicală, unde se unesc formând tuberculul dentar, care poate avea relief şi forme variate: şanţuri verticale, orificiu orb (foramen caecum) etc.

Suprafeţele proximale au formă triunghiulară cu baza spre co let, laturile cărora sunt formate de marginile vestibulară şi palati nală ale suprafeţelor respective, care se întâlnesc într-un unghi ascuţit la marginea incizală. Suprafeţele proximale sunt uşor con vexe spre colet. Suprafaţa proximală mezială este mai mare decât cea distală atât în sens vertical, cât şi orizontal. Ambele suprafeţe proximale au acelaşi contur general, însă suprafaţa distală are o convexitate mai accentuată.Marg'inea incizală este puţin oblică de jos în sus şi în sens meziodistal, având un relief ondulat, format de trei proeminenţe, ce corespund celor trei lobi vestibuluri, care şi ele cu vârsta se abraziază. La unirea marginii incizale cu suprafaţa mezială se formează un unghi de circa 85—90°, iar la unirea cu suprafaţa distală un unghi obtuz, rotunjit. Atât incisivii superiori, cât şi cei inferiori (centrali şi laterali) sunt dinţi monoradiculari.

*Incisivii laterali superiori. Au aceeaşi formă generală ca şi in -cisivii centrali superiori, dar cu dimensiuni mai mici şi cu unele detalii morfologice mai accentuate. Sunt implantaţi în hemiarcadele dentare imediat după incisivii centrali .Suprafaţa vestibulară a incisivilor laterali superiori este mai îngustă şi mai convexă decât a incisivilor centrali. Ca şi la incisi vii centrali, pe suprafaţa vestibulară sunt situate două şanţuri cu aceeaşi orientare, care o împart în cei trei lobi: distal-mare, mezial- mijlociu şi central-mic. Spre deosebire de incisivul central, margi nile distale: şi meziale ale incisivului lateral converg, în majorita tea cazurilor de la ecuatorul coroanei spre marginea incizală, fă când marginea incizală mai scurtă decât diametrul dintelui la ecua torul anatomic.

Suprafaţa palatinală este mai mică decât cea vestibulară şi mai oblică, deosebindu-se de suprafaţa palatinală a incisivului central printr-o exprimare mai accentuată a tuberculului dentar. Pe supra faţa palatinală şe găseşte mai frecvent orificiul orb. Suprafeţele proximale au formă triunghiulară. Suprafaţa proximal-mezială este mai mare

decât cea proximal-distală şi este convexă în jumă tatea incizală şi plată la colet, fiind mai rotunjită spre marginea vestibulară. Suprafaţa distală în general este plată şi se rotunjeşte înspre unghiul incizal.Marginea incizală este asemănătoare cu a incisivului central, deosebindu-se totodată de ultimul prin unghiul mezial mai ascuţit şi cel distal mai obtuz şi mai rotunjit.

*Incisivii centrali şi laterali inferiori. Sunt cei mai mici dinţi şi ca şi incisivii superiori sunt implantaţi de o parte şi alta a liniei mediane a feţei în aceeaşi ordine. Atât incisivii centrali, cât şi cei laterali sunt asemănători, având coroane turtite în sens vestibulo- lingual în porţiunea incizală şi în sens meziodistal spre colet, con- ferindu-i astfel forma de daltă . Incisivul central este mai îngust decât cel lateral.Suprafeţele vestibuläre au un aspect alungit de forma unui pa -ralelipiped, fiind convexe înspre colet şi aproape plate spre margi nea incizală. Pe ele sunt situate câte două şanţuri care împart sup-rafaţa vestibulär! a fiecărui dinte în trei lobi de mărime egală, fă când-o uşor trilobată. Suprafeţele linguale au aceeaşi înălţime ca şi suprafeţele vestibuläre, fiind însă puţin mai înguste în sens me- ziodistal şi puţin concave. Ele sunt aproape netede, dar, uneori ca şi la incisivii superiori, pe suprafaţa lor pot fi tuberculi mici nedivizaţi.

Suprafeţele proximale au o formă triunghiulară, fiind aproape egale atât mezial, cât şi distal, cu un relief aproximativ plan, fiind convergente spre colet.Marginile incizale sunt orizontale, iar unghiurile atât meziale, cât şi distale sunt drepte.

*Caninii superiori. Au coroană canoidă, a cărei margine incizală are forma unui vârf de suliţă . Caninii sunt cei mai lungi şi cei mai puternici dinţi din grupul dinţilor frontali şi sunt implantaţi în hemiarcadele dentare, distal de incisivii laterali. Suprafaţa vestibulară este accentuat convexă atât vertical, cât şi meziodistal. Ea este împărţită în două faţete de către o creastă de smalţ verticală pronunţată, care porneşte de la cuspid spre colet. Marginile acestei creste formează două şanţuri (unul mezial şi altul distal) fiind divergente spre colet, curbate uşor, atenuându-se treptat această curbură până la treimea mijlocie a suprafeţei vestibuläre. Faţeta mezială este mai mică, iar cea distală mai mare. Uneori pe faţeta distală se observă un şanţ care o împarte în doi lobi. Marginea mezială este uşor convexă, iar cea distală este mai pronunţat convexă şi mai scurtă .Suprafaţa palatinală este mai mică decât suprafaţa vestibulară, datorită reducerii diametrului orizontal. Ea este oblică în sens vertical feţei palatine, iar uneori chiar şi în regiunea coletului, se află tuberculul dentar care deseori are o formă pronunţată de cuspid mic. De la tuberculul dentar spre marginea incizală pornesc 3 creste: mezială — spre unghiul mezial, distală — spre unghiul distal şi mediană — spre vârful cuspidului. Aceste creste sunt despărţite de două şanţuri mai mult sau mai puţin exprimate. Suprafeţele proxi- male au formă triunghiulară cu vârful îndreptat spre marginea incizală şi cu baza spre colet, şi au formă convexă în treimea incizală şi plaită în treimea cervicală. Suprafaţa proximal-distală are dimensiuni mai mici atât în sens vertical, cât şi orizontal, şi este mai convexă incizal şi mai plată cervical decât suprafaţa proximal-me- zială.

Marginea incizală este împărţită de un cuspid în două margini inegale: marginea incizal-mezială care se întinde de la vârful cus -pidului spre suprafaţa mezială şi formează unghiul mezial de o formă rotunjită; marginea incizal-distală care se întinde de la vâr ful cuspidului spre suprafaţa distală, formând unghiul distal mai deschis şi situat mai aproape de linia coletului. Marginea distală este mai lungă decât cea mezială.La tineri vârful cuspidului are un relief ascuţit rotunjit, care cu timpul se abraziază transformându-se într-o mică suprafaţă ocluzală.

*Caninii inferiori. Prezintă aceleaşi caractere morfologice gene rale cu ale caninilor superiori, având doar unele deosebiri mai pu ţin sau mai mult accentuate . Coroanele caninilor inferiori sunt mai turtite în sens meziodistal şi mai înalte, iar rădăcinile sunt mai scurte comparativ cu ale caninilor superiori.Suprafaţa vestibulară are un aspect mai alungit 'şi este mai puţin convexă în ambele direcţii, comparativ cu a caninului superior, este împărţită de cele 2 şanţuri, în trei lobi inegali, care sunt mai puţin pronunţaţi, abia perceptibili.Suprafaţa linguală este mai îngustă decât suprafaţa vestibulară şi prezintă aceleaşi detalii morfologice ca şi suprafaţa palatinală a caninului superior, relieful lor fiind mai puţin exprimat, din care cauză suprafaţa linguală este mai simplă, având un tubercul lăţit abia vizibil.

Suprafeţele proximale au acelaşi contur triunghiular şi aceeaşi orientare, fiind uşor convexe şi aproape paralele.Marginea incizală este împărţită de un cuspid mai puţin pro nunţat, în două margini inegale. Marginea distală este mai lungă şi mai oblică, deplasând astfel cuspidul mai spre mezial.

*Primul premolar superior. Este primul dinte din grupul dinţilor laterali şi este implantat în hemiarcada dentară imediat după canin. Coroana lui are o formă cuboidă neregulată; este un dinte bicuspidat şi biradicular.Suprafaţa vestibulară este uniform convexă în ambele direcţii şi este asemănătoare cu cea a caninului, fiind mai mică şi mai lată, iar caracterele morfologice sunt mai puţin pronunţate şi reliefate.Suprafaţa palatinală are acelaşi contur general ca a suprafeţei vestibuläre şi prezintă dimensiuni mai mici în ambele direcţii, fiind perfect netedă. Suprafeţele proximale sunt mai mari decât suprafeţele palatinale şi vestibuläre. Suprafaţa proximal-mezială are formă trapezoidală, este convexă în treimea ocluzală, în special spre vestibulär unde formează punctul de contact cu dintele vecin, deve-nind plată spre colet. Marginea mezială vestibulară este curbă de sus în jos,» iar cea palatinală mai are şi o direcţie oblică spre vestibulär şi este mai scurtă decât cea vestibulară. Suprafaţa proximal-distală are aceleaşi caractere morfologice ca suprafaţa proximal-mezială, prezentând doar câteva deosebiri: este mai convexă şi se lărgeşte spre colet, formând o depresiune concavă spre cervical. Acest semn este socotit ca un indice de identificare a primu lui premolar superior şi a hemiarcadei din care provine.

Suprafaţa ocluzală este trapezoidală, formată din 4 margini {vestibulară, palatinală, mezială şi distală), 2 cuspizi, un şant intercuspidian şi 2 fosete. Marginea vestibulară este trilobată dato rită proeminentei corespunzătoare a celor trei lobi de pe suprafaţa vestibulară. Marginea palatinală are formă de semicerc formată de cuspidul palatinal. Marginile proximale au formă de curbe ce converg spre palatinal formate de crestele meziale şi distale care unesc cuspidul vestibular cu cel palatinal.

Relieful suprafeţei ocluzale este format de cei doi cuspizi — unul situat vestibular şi altul palatinal. Cuspidul vestibular este mai puternic, ceva mai mare şi mai proeminent decât cel palatinal şi este aşezat central sau puţin distal. Cuspidul palatinal este mai teşit decât cel vestibular şi este deplasat spre suprafaţa mezială. Din vârful cuspizilor pleacă crestele axiale care coboară spre şan ţul intercuspidian — una din prelungirea celeilalte, împărţind sup rafaţa ocluzală în două versante: unul mezial mai mic şi unul dis tal mai mare. De pe versantele meziale şi distale ale cuspidului vestibular pornesc două şanţuri paralele crestei axiale, formând fosetele ocluzale care nu trec peste cuspidul palatinal. Cuspizii ves tibular şi palatinal sunt despărţiţi de un şanţ intercuspidian cu di recţie meziodistală, situat mai aproape de suprafaţa palatinală. Acest şanţ, traversând suprafaţa ocluzală în direcţie distală, se ter mină pe suprafaţa crestei marginale, iar în direcţie mezială de cele mai multe ori depăşeşte creasta marginală şi se termină chiar pe suprafaţa mezială.

Examinând cuspizii tuturor dinţilor laterali, observăm că atât cuspizii orali, cât şi cei vestibulari sunt împărţiţi de creste sagitale în două versante: extern şi intern. Versantul extern este situat în direcţie vestibulară, iar cel intern în direcţie orală.

Rădăcina primului premolar superior în 66 cazuri din 100 este bifidă, astfel fiind reprezentată de o rădăcină vestibulară şi alta pa latinală. In 30 de cazuri rădăcina este unică şi în 4 cazuri — trifidă.

*Premolarul doi superior. Este al cincilea dinte din arcada den tară, implantat imediat după primul premolar. Premolarul doi su perior este asemănător cu primul premolar superior, dar are o con figuraţie mai simplă şi dimensiuni mai mici .

Caracterele morfologice ale premolarului doi superior, după cum s-a menţionat, sunt identice cu cele ale primului premolar cu ex cepţia suprafeţei ocluzale. Suprafaţa ocluzală este bicuspidată, însă cuspizii după mărime sunt egali între ei. Şanţul intercuspidian îm parte suprafaţa ocluzală în două porţiuni egale în sens vestibulo- palatinal şi se termină la marginea crestelor proximale: forma şan ţurilor de pe suprafaţa ocluzală se aseamănă mult cu litera H.Rădăcina în 82% cazuri din 100 este unică, dar poate fi atât bifidă, cât şi trifidă.*Primul premolar inferior. Este implantat ca şi omologul său superior după canin şi este al patrulea dinte din arcada dentară in ferioară. Coroana are o formă mai mult asemănătoare cu un cilin dru, este un dinte bicuspidat şi monoradicular .Suprafaţa vestibulară este asemănătoare cu cea a caninului inferior, dar are dimensiuni mai mici atât în sens vertical, cât şi orizontal. Ea este împărţită de două şanţuri verticale puţin exprimate în 3 lobi inegali, dintre care cel medial este mic, cel distal — mijlociu şi cel central este mai mare şi mai pronunţat. Aceasta permite ca creasta sagitală a cuspidului vestibular să împartă marginea ocluzală vestibulară în două versante inegale: mezial, care este mai mic şi ascuţit, şi distal — mai lung şi oblic. Suprafaţa vesti bulară este convexă în ambele direcţii, atingând convexitatea maximă la limita unirii treimii meziale cu cea cervicală. Acest re lief contribuie la aplecarea cuspidului vestibulär spre lingual, adu- cându-1 în cele mai dese cazuri până la axul vertical al dintelui.

Suprafaţa linguală este convexă în ambele direcţii şi mai mică decât suprafaţa vestibulară, astfel că înălţimea ei constituie aproximativ jumătate din înălţimea suprafeţei vestibuläre. Aceste particularităţi constituie punctul de trecere de la dinţii monocuspidaţi la cei bicuspidaţi ca şi în cazul primului premolar superior; suprafaţa linguală nu prezintă detalii morfologice, fiind netedă Suprafeţele proximale sunt uşor convexe şi converg atât spre colet, cât şi spre lingual. Convergenţa maximă vestibulolinguală este în treimea vestibulară, unde face punct de contact cu dinţii vecini. La trecerea suprafeţelor proximale spre suprafaţa linguală se formează un unghi accentuat rotunjit. Suprafeţele proximale au formă trapezoidală cu baza mică spre ocluzal. Suprafaţa proximală mezială este mai mare decât suprafaţa proximal-distală.Suprafaţa ocluzală are o formă puţin ovoidală alcătuită din 4 margini, 2 cuspizi, un şanţ intercuspidian şi 2 fosete. Relieful ei este format de 2 cuspizi inegali: vestibulär şi lingual. Cuspidul ves tibulär are o înălţime şi lăţime aproape de două ori mai mare decât cel lingual, având o înclinare spre lingual de aproximativ 45°. Aceasta, după cum s-a menţionat mai sus, permite ca vârful cus- pidian să ajungă până la axul vertical al dintelui. Din vârful cus pidului vestibulär porneşte o creastă axială de smalţ spre şanţul intercuspidian, care coincide şi continuă cu creasta axială a cuspidului lingual. Creasta axială împarte versantul intern al cuspidului vestibulär în două fosete: mezială şi distală. Foseta mezială este mai pronunţată decât cea distală. In aceste fosete, paralel crestei axiale, se găsesc şanţurile secundare numite şanţuri de descărcare. Aceste două fosete sunt unite de şanţul intercuspidian, care se în tinde până la crestele proximale. Şanţul

intercuspidian are formă de curbă cu concavitatea orientată spre suprafaţa vestibulară şi este situat mai mult spre marginea linguală.

*Premolarul doi inferior. Este al cincilea dinte din arcada den tară inferioară, implantat după primul premolar. Coroana lui are o formă cuboidă şi este puţin mai mare decât cea a primului pre molar, este un dinte monoradicular şi bicuspidant sau tricuspidant .Suprafaţa vestibulară este convexă atât în sens vertical, cât şi orizontal. Convexitatea maximă verticală este situată în treimea cervicală şi trece lent în sens meziodistal. In comparaţie cu omologii săi, această suprafaţă este împărţită de două şanţuri în trei lobi cu un relief mai puţin accentuat. Lobul central este mai lat şi abia depăşeşte relieful lobilor mezial şi distal. Marginea ocluzală este mai puţin ascuţită decât la ceilalţi premolari şi este împărţită de vârful cuspidului în două versante aproape egale, care, unin-du-se cu marginile proximale, formează unghiurile distal şi mezial. Unghiul mezial este puţin mai ascuţit, iar cel distal mai oblic. Suprafaţa linguală este mai mică decât cea vestibulară şi este uşor înclinată spre lingual, cu o convexitate în ambele direcţii. Din treimea cervicală, atât suprafaţa linguală, cât şi cea vestibulară converg ocluzal, făcând ca diametrul vestibulolingual să fie mai mic la nivelul suprafeţei ocluzale.

Suprafeţele proximale sunt convexe şi convergente spre colet şi au o formă pătrată; convexitatea maximă atinge marginea oclu zală, nivelul unde se realizează contactul interdentar cu dinţii ve cini.

Suprafaţa ocluzală are un relief dependent de prezenţa a doi sau trei cuspizi. In cazul când suprafaţa ocluzală prezintă doi cus- pizi, relieful ei este asemănător cu cel al primului premolar infe rior şi se deosebeşte prin următoarele semne: vârful cuspidului ves- tibular nu este accentuat înclinat spre lingual; şanţul intercuspidian este situat mai vestibular, motiv care a condus la situarea fosetelor meziale şi distale mai aproape de marginea vestibulară a suprafeţei ocluzale; cuspizii vestibular şi lingual sunt aproape de aceeaşi mă rime. Unii autori în general socot cuspidul lingual mai puternic decât cel vestibular.

In cazul când suprafaţa ocluzală prezintă 3 cuspizi, şanţurile, fosetele şi cuspidul vestibular au acelaşi contur şi relief. Modifică rile se petrec la nivelul cuspidului lingual, care este împărţit în doi cuspizi de un şanţ cu direcţie linguală ce îşi ia începutul din şanţul intercuspidian cu direcţie meziodistală. Şanţul intercuspidian lin gual nu depăşeşte limita crestei sagitale a cuspidului lingual. Din tre cei doi cuspizi linguali cel meziolingual este mai pronunţat şi "mai mare decât cel distolingual.

13.Morfologia functionala a molarilor . inaltimea coronara dupa Marselier. Particularitatile implantarii dintilor la maxilla si mandibula . formele fiziologice ale arcadelor dentare.

* Primul molar superior. Este implantat după al doilea premolar şi este al şaselea dinte din arcada dentară. Are o coroană de formă cuboidă şi este un dinte tetracuspidant şi triradicular .

Suprafaţa vestibulară a primului molar superior este divizată de 4 margini laterale: ocluzală de formă neregulată, ondulată; cer vicală aproape orizontală şi două margini proximale convergente spre colet, marginea distală a cărora este mai curbă şi mai scurtă decât cea mezială. Marginile laterale conferă suprafeţei vestibuläre o formă trapezoidală cu baza mare situată ocluzal. Relieful supra feţei vestibuläre este convex, având şi o mică depresiune (fosetă) realizată de un şanţ central care vine de pe suprafaţa ocluzală şi se termină aproximativ la jumătatea suprafeţei vestibuläre. Totoda tă şanţul central împarte suprafaţa vestibulară în doi lobi inegali: mezial şi distal. Lobul mezial este format de versantul extern al cuspidului

meziovestibular, iar cel distal — de versantul cuspidului distovestibular şi este mai mic decât lobul mezial.

Suprafaţa palatinală este asemănătoare cu cea vestibulară, mar ginile proximale ale căreia sunt mai convergente spre colet, la fel fiind împărţită în doi lobi inegali de şanţul ocluzal distopalatinal, numit şi şanţ palatinal de descărcare, care continuă până aproape de linia coletului. Lobul mezial, format de versantul intern al cus pidului meziopalatinal, este mai mare decât lobul meziovestibular şi cu mult mai mare decât cel distopalatinal, format de versantul intern al cuspidului distopalatinal. Pe suprafaţa palatinală a lobu lui meziopalatinal în treimea ocluzală şi aproape de marginea mezială, deseori este situată o proeminenţă de smalţ numită tubercu lul Carabelli, considerat de unii autori ca un cuspid supranumerar. Uneori şanţul ocluzal distopalatinal formează o mică depresiune — orificiul orb (forameti caecum).Suprafeţele proximale au forma trapezoidală cu baza mare îndreptată spre colet, suprafaţa distală a căruia este mai mică şi mai convexă, iar suprafaţa mezială este plană în sens vertical şi convexă în sens orizontal, convexitatea fiind mai accentuată spre marginea vestibulară. Acest relief al suprafeţei meziale contribuie la formarea unei uşoare depresiuni în centrul ei, în apropierea coletului.

Suprafaţa ocluzală are o formă neregulată romboidală, marginea vestibulară a căreia formează cu cea mezială un unghi ascuţit, iar cu marginea distală — un unghi obtuz deschis şi invers; marginea palatinală cu cea distală formează un unghi obtuz, iar cu cea distală — un unghi ascuţit. Astfel diagonala mare a acestei suprafeţe uneşte imaginar unghiurile ascuţite meziovestibular cu cel distopalatinal. Marginea distală şi cea mezială sunt aproape paralele şi drepte, iar cea vestibulară şi palatinală sunt convergente spre distal. Pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 4 cuspizi, creasta oblică, 2 fosete principale, o fosetă accesorie şi 3 şanţuri. Cuspizii sunt orientaţi în sens vestibulopalatinal şi meziodistal, fiind separaţi între ei printr-un sistem dublu de şanţuri intercus- pidiene, care în dependenţă de gradul de adâncire spre partea centrală a suprafeţei ocluzale, sunt divizate în: şanţuri centrale (ves- tibulocentral şi meziocentral) şi 1 şant periferic (distopalatinal). Şanţul vestibulocentral, pornind din centrul ocluzal spre suprafaţa vestibulară, continuă până în treimea mijlocie a suprafeţei vestibuläre, separând astfel cei 2 cuspizi vestibulari în: cuspidul meziovestibular care coincide după mărime cu lobul mezial al suprafeţei vestibuläre şi cuspidul distovestibular care coincide cu lobul distal. Şanţul meziocentral îşi are începutul ca şi cel vestibulocentral în centrul ocluzal; intersecţia acestor două şanţuri formează un unghi de circa 95° şi o fosetă, numită foseta centrală sau accesorie (secundară). Şanţul meziocentral porneşte spre suprafaţa mezială şi împarte cei doi cuspizi meziali în: cuspidul meziovestibular şi cuspidul meziopalatinal. Acest şanţ împreună cu creasta mezială formează foseta mezială. Şanţul distopalatinal porneşte de pe marginea distală a suprafeţei ocluzale, împărţind-o aproximativ în două jumătăţi egale, continuă până la marginea crestei oblice de smalţ, unde formează cu ea un unghi oblic de aproximativ 120°—135° şi se îndreaptă pe suprafaţa palatinală unde se contopeşte cu şanţul de pe această suprafaţă. Uneori, porţiunea distală a şanţului distopalatinal trece creasta oblică de smalţ şi se termină în foseta centrală, având un relief slab pronunţat. Astfel acest şanţ separă cuspizii palatinali în cuspidul distopalatinal şi cuspidul meziopalatinal, separând totodată şi cuspizii distali în cuspidul distovestibular şi cuspidul distopalatinal. Şanţul distopalatinal împreună cu creasta distală formează foseta distală. Cuspidul meziopalatinal se uneşte cu cuspidul distovestibular printr-o creastă oblică de smalţ care se mai numeşte şi puntea de smalţ, iar creasta cuspidului meziopalatinal, trecând de pe un cuspid pe altul, formează un unghi de aproximativ 145° cu vârful orientat în sens distal. Totodată este necesar de menţionat că, din vârful tuturor cuspizilor spre centrul ocluzal, pornesc creste axiale care împart cuspizii în două versante: mezial şi distal. Paralel acestor creste pornesc şanţuri secundare, grladul de reliefare al cărora diferă. Vârfurile cuspizilor vestibulari şi palatinali sunt unite prin creste sagitale care împart cuspizii în două versante: extern şi intern. Crestele sagitale la rândul său sunt unite cu crestele proximale în sens meziodistal.

Primul molar superior este dotat cu 3 rădăcini implantate în ardada dentară astfel: două rădăcini în sens vestibular şi una în sens palatinal.

* Molarul doi superior. Este implantat după primul molar, fiind al şaptelea dinte din arcada dentară. Caracteristicile morfologice generale sunt identice cu cele ale primului molar superior, cu unele deosebiri de detaliu. Coroana molarului doi superior are o formă cuboidă, este un dinte tetracuspidat (uneori poate fi tricuspidat), triradicular .

Suprafaţa vestibulară a molarului doi superior se deosebeşte de cea vestibulară a primului molar prin dimensiuni mai mici. Şanţul vestibular este de asemenea mai puţin exprimat şi împarte supra faţa vestibulară în doi lobi aproximativ egali. Suprafaţa palatinală este mai mică, mai convexă decât suprafaţa palatinală a primului molar, relieful ei fiind dependent de prezenta şi poziţia şanţului palatinal situat mult mai distal şi care este mai scurt, extinzându-se în treimea ocluzală a suprafeţei palatinale. La molarii cu suprafaţa ocluzală tricuspidantă şanţul palatinal lipseşte sau este abia schi ţat pe marginea palatinală.

Suprafeţele proximale ale molarului doi superior prezintă ace leaşi caractere morfologice cu ale suprafeţelor proximale ale pri mului molar, având dimensiuni mai mici.Suprafaţa ocluzală, ca şi în cazul primului molar superior, are o formă neregulată, romboidă, dimensiuni mai mici, unghiurile meziopalatinal şi distovestibular sunt mai rotunjite, din care cauză diagonala care leagă unghiurile meziovestibular şi distopalatinal este mai mare decât diagonala unghiurilor meziopalatinal şi distovestibular. Când pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 4 cuspizi, relie ful ei are caractere morfologice identice cu cele ale primului molar superior, cuspizii fiind mai teşiţi. Cuspizii distovestibular şi dis topalatinal sunt mai mici, reducerea în volum fiind foarte accentuată la cuspidul distopalatinal, care deseori aproape nu se mai observă, iar suprafaţa ocluzală este reprezentată numai de trei cuspizi. In aşa cazuri relieful suprafeţei ocluzale este conferit de aceşti cuspizi care sunt situaţi astfel: 2 cuspizi vestibulari şi unul palatinal. Astfel porţiunea palatinală a şanţului distopalatinal se reduce până la dispariţia completă, sau coincide cu şanţul secun dar al crestei oblice contribuind la reducerea fosetei distale; porţiu nea distală se contopeşte cu şanţul intercuspidian meziocentral. Deci suprafaţa ocluzală poate fi reprezentată şi de 3 cuspizi, creas ta oblică, o fosetă principală şi una accesorie şi 2 şanţuri intercuspidiene.Rădăcinile sunt implantate în arcada dentară ca şi la primul molar superior.

* Molarul al treilea superior. Este implantat după al doilea molar şi este ultimul dinte din arcada dentară, ocupând locul 8. Mai este numit şi molarul de minte, datorită perioadei de erupţie — între 16—40 ani. Are o formă variabilă, puţin constantă, poate fi tricus- pidant sau multicuspidant, triradicular sau mono- şi multiradicular. Când molarul trei superior este normal dezvoltat, are caracteristici morfologice generale asemănătoare cu ale molarului doi superior, având trei cuspizi, dimensiunile şi volumul fiind mai redus.

* Primul molar inferior. Este implantat după al doilea premolar inferior şi este al şaselea dinte din arcada dentară inferioară. Co roana are o formă cuboidă şi este un dinte pentacuspidat şi biradicular .

Suprafaţa vestibulară a primului molar inferior este delimitată de 4 margini laterale: ocluzală-, de formă ondulată, echivalentă ce lor trei cuspizi vestibulari; cervicală reprezentată de două convexităţi orientate ocluzal (una mezială şi alta distală), care se unesc printr-o uşoară ondulare spre spaţiul interradicular corespunzător delimitării rădăcinilor; două margini proximale convergente spre colet, marginea distală a cărora este mai convexă şi mai scurtă de cât cea mezială. Marginile laterale conferă suprafeţei vestibuläre formă trapezoidală cu baza mare situată în sens ocluzal, iar baza mică — în sens cervical. Relieful suprafeţei ocluzale este asemă nător cu cel al premolarilor inferiori, având convexitate maximă în treimea cervicală, fiind aproape plană în sens ocluzal şi oblică în sens lingual. Suprafaţa vestibulară este împărţită de două şan ţuri verticale (mezial şi distal) în trei lobi inegali. Şanţul mezial porneşte de pe suprafaţa ocluzală şi .continuă până la jumătatea suprafeţei vestibuläre, terminându-se

într-o depresiune care formează foseta vestibulară (orificiu orb). Acest şanţ împarte suprafaţa vestibulară în doi lobi: vestibulomezial şi vestibulocentral. Lobul mezial este format de versantul extern al cuspidului meziovestibular, lobul central este format de versantul extern al cuspidului centrovestibular şi este mai mic decât cel mezial. Şanţul distal porneşte de asemenea de pe suprafaţa ocluzală, fiind mai scurt şi mai puţin exprimat, separând lobul vestibulocentral de cel vestibulodistal. Lobul vestibulodistal este format de versantul extern al cuspidului distovestibular şi este cel mai mic lob de pe suprafaţa vestibulară.

Suprafaţa linguală ca şi cea vestibulară are formă trapezoidală cu acelaşi contur, dar de dimensiuni mai mici, fiind netedă. Aceas tă suprafaţă este convexă şi aproape verticală, împărţită de un şanţ vertical în doi lobi inegali. Şanţul vertical îşi ia începutul pe sup -rafaţa ocluzală şi continuă până în treimea ocluzală a suprafeţei linguale împărţind-o în lobul meziolingual de dimensiuni mai mari şi lobul distolingual de dimensiuni mai mici. Aceşti lobi sunt for maţi de versantele interne ale cuspizilor linguali, iar volumul lor depinde de dimensiunile acestor versante.

Suprafeţele proximale ca şi în cazul molarilor superiori pot fi comparate cu un trapez, cu baza mare orientată spre colet şi cea mică spre ocluzal, având suprafaţa distală mai mică şi mai con vexă decât cea mezială. Marginile suprafeţelor proximale (mezială şi distală) sunt uşor curbate fiind înclinate lingual.

Suprafaţa ocluzală a primului molar inferior are formă de trapez cu baza mare orientată în sens vestibulär, este formată de crestele sagitale cuspidiene (vestibulär şi linguală) şi de crestele marginale de smalţ (mezială şi distală). Pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 5 cuspizi, 4 şanţuri intercuspidiene şi 5 fosete. Cuspi- zii sunt situaţi astfel: 3 vestibulari şi 2 linguali, fiind separaţi între ei printr-un sistem specific de şanţuri intercuspidiene, care include un şanţ central şi 3 şanţuri secundare. Şanţul central meziodistal porneşte aproximativ din mijlocul crestei meziale, transversează suprafaţa ocluzală şi se termină pe mijlocul crestei distale. Şanţul central este bifurcat distal crestei de smalţ meziale, având o adân cime mai pronunţată şi formând foseta mezială principală. Distal şanţul central are un contur mai puţin exprimat şi împreună cu creasta de smalţ distală formează a doua fosetă distală principală. Este necesar de menţionat că crestele de smalţ împiedică prelun girea şanţului meziodistal pe suprafeţele proximale, prin urmare, acest şanţ separă cuspizii vestibulari de cei linguali, ultimii fiind mai înalţi.

Şanţul meziodistal bifurcă în două şanţuri secundare (mezial şi distal) care pornesc spre suprafaţa vestibulară, unde se conto pesc cu

şanţurile vestibuläre similare, separând cuspizii vestibulari. Şanţul mezial separă cuspidul meziovestibular de cel centrovesti bular, iar

cel distal separă cuspidul centrovestibular de cuspidul distovestibular. Intersecţia şanţurilor mezial şi distal cu şanţul

meziodistal formează două fosete secundare. Aproximativ de la ju -mătatea şanţului meziodistal, spre suprafaţa linguală, pleacă şan ţul

lingual care separă cuspizii linguali în cuspidul meziolingual şi cuspidul distolingual. Şanţul lingual conferă suprafeţei ocluzale un

relief caracteristic. In unele cazuri şanţul lingual coincide cu şanţul mezial vestibulär (variantă cruciformă), iar în alte cazuri coincide cu

creasta de smalţ a cuspidului centrovestibular (variantă driopitecă). La intersecţia şanţului lingual cu şanţul meziodistal se formează a

treia fosetă secundară. Din vârfurile cuspizilor, ca la molarii superiori, pornesc spre ocluzal creste axiale de smalţ, iar paralel

acestor creste — şanţuri secundare. In ordinea mărimii şi în raport descendent cuspizii se situează astfel: meziolingual fiind cel mai

mare, distolingual, meziovestibular, centrovestibular şi distovestibular, fiind cei mai mici.

Rădăcinile sunt implantate în arcada dentară astfel: una în sens mezial şi alta în sens distal. Rădăcina mezială după mărime este mai voluminoasă.

* Molarul doi inferior. Este implantat după primul molar inferior şi este al şaptelea dinte din arcada dentară inferioară. Caracteris -ticile generale sunt identice cu cele ale primului molar inferior, existând unele deosebiri de detaliu: are coroana de forma unui trapez şi este un dinte tetracuspidat şi biradicular.

Suprafaţa vestibulară a molarului doi inferior are aceeaşi for mă generală ca a primului molar, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici, fiind mai convexă şi având un singur şanţ vestibulär care se prelungeşte până la jumătatea suprafeţei vestibuläre, terminându-se în foseta vestibulară. Şanţul împarte suprafaţa vestibulară în doi lobi inegali: lobul mezial fiind mai mare şi lobul distal fiind mai mic.

Suprafaţa linguală este mai mică, având aproximativ aceeaşi formă ca şi suprafaţa linguală a primului molar inferior.

Suprafaţa ocluzală are un relief imprimat de cei 4 cuspizi, două şanţuri intercuspidiene, două fosete principale şi una accesorie. Şanţul meziodistal are aceeaşi direcţie ca şi omologul său de pe primul molar inferior, formând două fosete principale (mezială şi distală) care separă cei doi cuspizi vestibulari de cei doi cuspizi linguali. Şanţul vestibulolingual începe pe suprafaţa vestibulară, transversează şanţul meziodistal, formând foseta secundară, ter- minându-se pe marginea linguală a suprafeţei ocluzale. Acest şanţ separă cuspizii vestibulari şi linguali în cuspizii meziovestibular şi distovestibular, meziolingual şi distolingual. In dependenţă de ca racterul direcţiei topografice a porţiunii vestibuläre a şanţului ves tibulolingual faţă de porţiunea linguală, deosebim: variantă cruci formă, când aceste porţiuni coincid şi au aceeaşi direcţie; variantă driopitecă, când aceste porţiuni nu coincid, porţiunea linguală fiind situată mai distal, suprapunându-se cu creasta axială a cuspidului distolingual; variantă în scară, când la intersecţia şanţurilor meziodistal şi vestibulolingual se formează o încrucişare care se aseamănă cu litera «X». In ordinea mărimii şi în raport descendent cuspizii se situează astfel: meziovestibular fiind cel mai mare, meziolingual, distovestibular şi distolingual fiind cel mai mic.

Rădăcinile molarului doi inferior sunt implantate în procesul alveolar asemănător cu rădăcinile primului molar.

Molarul al treilea inferior. Este implantat după al doilea molar inferior şi este ultimul din arcada dentară inferioară, ocupând locui 8. Ca şi omologul său de la maxilă este numit şi molarul de minte. Deseori este mai bine dezvoltat şi chiar mai mare decât molarul 2 inferior. Coroana lui este formată în fond din 4—5 cuspizi sau chiar mai mulţi. Molarul al treilea inferior prezintă caractere morfologice identice cu cele ale primului şi al doilea molari inferiori. Relieful acestui dinte este în raport cu polimorfismul şi numărul cuspizilor; este un dinte biradicular, rădăcinile căruia sunt de cele mai multe ori reunite formând un con scurt.

Tabelul 1. Dimensiunile medii ale dinţilor permanenţi superiori, după Marseillier

Diametrulmeziodistalal coroanei,

mmDintele

Inaltimea totala a dintelui

Inaltimea coroanei

Lungimea radacinii

«Maxim in 1/3 ocluzala

Minim la colet

Diametru vest palatinal mazim

Incisivul central 22,5 10,0 12,5 9,0 6,4 7,0

Incisivul lateral 22,0 8,8 13,5 6,4 4,4 6,0Caninul 26,5 9,5 17,0 7,6 5,2 8,0Primul premolar 21,0 i 8,0 13,0 7,0 4,7 9,0Al doilea premolar

21,0 7,5 13,5 6,5 5,3 8,5

Primul molar 22,3 7,5 14,8 10,2 7,4 11,7Al doilea molar 20,7 7,2 13,5 9,2 6,7 11,5Al treilea molar 18,0 6,8 11,2 9,0 7,0 11,0

Dimensiunile medii ale dinţilor permanenţi inferiori

Incisivul central 20,7 8,8 11,9 5,4 3 6Incisivul lateral 22,1 9,4 12,7 5,9 3,8 6,4Caninul 25,6 19,3 15 6,9 5,2 7,9Primul premolar 23 8 15 6,9 5,4 7Al doilea premolar

23,5 8 15,5 7,2 6 8

Primul molar 21 7,7 13,3 11,2 8,5 10,3

14.Definitie “arcada dentara’, ‘arcada alveolara’, ‘arcada bazala’, si coraportul dintre ele la maxilla si mandibula.

* Arcada dentara-prezinta un suport de sustinere a pozitiei buzelor contribuind astfel la aspectul fizionomic al fetei.* Arcada alveolara-linia conventionala trasata pe virful apofizei alveolare.* Arcada bazala-linia trasată pe vîrfurile rădăcinilor.* Coraportul dintre ele-la maxilla arcada dentara este mai mare decît cea alveolară, iar cea alveolară mai mare decît cea bazală. In cazul mandibulei avem un co- raport invers: arcada dentară este mai mică.

15.Factorii ce asigura unitatea functionala a arcadelor dentare. Ariile ocluzale . Planul de ocluzie.

*Factorii:

-apofizele alveolare; -puncte de contact interdentare (contactele interdentale joacă un rol important la dispersarea şi repartizarea presiunilor funcţionale şi asupra dinţilor vecini. Afară de aceasta, contactele interdentale servesc drept

obstacol pentru produsele alimentare care ar trauma şi ar leza papilele interdentare); -ligamentele interdentare parodontului marginal (aceste ligamente sînt situate deasupra septurilor alveolare inserîndu-se de cementul unui dinte şi trecînd la celălalt. Datorită acestor ligamente deplasarea unui dinte mezial sau distal provoacă şi deplasarea dinţilor vecini).

* Ariile ocluzale: arie ocluzală a arcadei dentare superioare şi a celei inferioare, care sînt formate din succesiunea suprafeţelor ocluzale ale fiecărui dinte în parte. Aria ocluzala a arcadei dentare superioare în regiu-nea frontală prezintă o linie egală cu lăţimea părţii incisivale a dinţilor frontali, lărgindu-se treptat posterior, atingînd cele mai mari dimensiuni în regiunea primului molar. Aria ocluzală a mandibulei este mai mică în regiunea dinţilor frontali şi mai mare la fel la nivelul primului molar. In zona frontală aria ocluzală este arcată şi îngustă, iar în zonele laterale are un relief caracteristic datorită prezenţei cuspizilor pe faţa ocluzală a dinţilor laterali adaptaţi la fărî- miţarea şi măcinarea alimentelor.

Ariile ocluzale pot fi întrerupte de diasteme, treme, leziuni coronare, edentaţii parţiale. Ele la fel pot avea diferite dimensiuni în raport cu dimensiunile arcadelor dentare, pot fi naturale, artificiale, mixte, iar la edcntaţia totală — absente.

*Planul de ocluzie-dacă trasăm o linie convenţională care ar uni cuspizii vestibulari ai primilor premolari inferiori cu cei distali vestibulari ai ultimilor molari, obţinem un plan, care în zona frontală trece pe marginea incisivă a incisivilor centrali superiori, primind denumirea de plan de ocluzie. Datorită curbării arcadelor dentare în plan sagital şi transversal fiecare dinte se află faţă de planul de ocluzie într-un anumit raport. Aşa, la închiderea arcadelor dentare în ocluzia centrică, dinţii laterali superiori întretaie acest plan, iar cei inferiori nu-1 ating. In zona frontală a arcadelor dentare incisivii centrali şi caninii superiori ating planul de ocluzie, iar cei inferiori îl întretaie.Prin urmare, acest plan de ocluzie este alcătuit din trei segmente: unul frontal şi două laterale. S-a constatat că segmentul frontal este curbat şi paralel cu linia bipupilară, iar cele laterale — cu planul orizontal Camper, care trece de la spina nazală anterioară şi pînă la centrul conductelor auditive externe. Migrările dentare pot modifica raportul dinţilor deplasaţi faţă de acest plan, dereglînd relieful ariilor ocluzale.

16.Curba de ocluzie sagitala Spee. Rolul biologic al curbelor de ocluzie.

*Curba de ocluzie sagitala Spee- dintii, in arcada dentara in plan sagital sunt implantati la diferit nivel , si daca vom trasa o linie pe suprafata ocluzala a dintilor primim o curbura numita curbura de ocluzie sagitala Spee.La maxilă această curbură este corespunzător convexă. centrul acestei curburi este situat la 3 cm posterior de crista Galii.Speesocotea că centrul acestei curburi se găseşte în orbită şi dacă vom prelungi această curbă, ea va trece la marginea anterioară a condilui articular al mandibulei . Bonwill, studiind profunzimea curbei de ocluzie sagitală Spee, a ajuns la concluzia că ea depinde de gradul de supraacoperire frontală. Cu cit gradul de supraacoperire este mai mare, cu atît mai adîncă este şi curba de ocluzie sagitală Spee. După Bornvill datorită curbei de ocluzie sagitali Spee, în caz de deplasare a mandibulei în sens anterior, între arcadele dentare şi între dinţii antagonişti se creează cel putin treipuncte de contact, situate în formă de triunghi: un contact în zona dinţilor frontali şi cîte unul în zonele laterale. Acest fenomen a primit denumirea de contactul a trei puncte după Bonwill .

*Rolul biologic- protectia parodontului dintilor laterali ( curbura transversala), dintilor frontali (curbura sagitala).

17.Ce prezinta curba de ocluzie transversala Monson- Willson. De ce depinde gradul de pronuntare, rolul lor.

*Curba de ocluzie transversala Monson-Wilson: in plan transversal ,datorita inclinarii dintilor laterali (coroana dintilor laterali mandibulari inclinati oral, a dintilor laterali maxilari –vestibular), daca unim cuspizii dintilor omogeni de pe hemiarcada stinga si dreapta obtinem curba de ocluzie transversala Monson-Wilson.

*Gradul de pronuntare depinde de gradul de înclinaţie a dinţilor laterali: la cei maxilari spre vestibular, la cei mandibulari spre oral.

*Importanta: -pastrarea contactelor dintre cuspizii coroanelor dintilor laterali la deplasarea mandibulei in sens transversal. -biologica: protectia parodontului dintilor laterali in acest motiv se mai numeste si “curbura de profilaxie parodontala”. -rol de compensare in crearea arcadelor dentare artificiale,deoarece la miscari de propulsie si lateralitate intre arcadele dentare se pastreaza contact interdentar cel putin in trei puncte asigurind fixare stabile a protezelor mobile.

18.Definitie “Parodont”. Caracteristica tesuturilor ce include aceasta notiune. Functiile.

*Parodont-complexul de tesuturi care inconjoara portiunea radiculara a dintelui: gingia, periodontiu, tesutul osos alveolar, cimentul radicular.

*Gingia-alcatuita din papilele interdentare , marginea libera, portiunea consolidata cu tesutul osos. Partea marginala a gingiei in conditii fiziologice , cuprinde dintele ca o manseta aproximativ cu 1,5 mm mai sus de coletul dentar, formind santul dentogingival, care are o adincime de aproximativ 0,85 mm dupa Orban.

*Periodontiul-tesut conjunctiv cu o structura functionala diferentiata, situate la nivelul spatiului periodontal. Alcatuid din: fibre periodontale , elemente celulare (fibroblaste, cementoblaste, osteoblaste, osteoclaste) din vase sangvine si limfatice si fibre nervoase. In zona coletului format din doua grupe de fibre :ligamentele dentogingivale care incep pe cementul radicular si insera in gingie, ligamentele dentoperiostale si dentodentare-ele incovoiesc dintele si insera la dintele vecin. In asa mod dintii din arcadele dentare se transforma intr-un system unic si prin urmare la actiunea unei forte asupra oricarui dinte el va influenta si asupra dintelui vecin.

*Tesutul alveolar-dispune de o structura functionala caracteristica pentru fiecare dinte in dependenta de functia acestuia. Sub influenta dintelui pe fata vestibulara si orala se modeleaza o margine a tesutului cunoscut ca os compact , os dens. Aceasta placuta ca regula este mai groasa din partea orala si mai subtire din partea vestibulara.

*Functiile parodontului: -de fixare si stabilizare a dintelui; -de automentinere ; -senzorica; -analizatorica; -de plastie a tesuturilor paradontului; -de reglare a presiunilor masticatorii; -de amortizare a fortelor functionale; -trofica.

19.Indicati latimea spatiului dento-alveolar in cele 3 zone. Caracteristica grupelor ligamentare Sharpey.

*Spatiul dento-alveolar: spatiul cuprins intre corticala interna a osului alveolar si cementul radicular . Are largime variabila in diferite segmente ale radacinii: -in zona orificiului alveolei 0,25-0,27 mm; -la treimea coletului 0,17-0,19 mm; -in zona mijlocie 0,08-0,14mm; -in zona apicala 0,16-0,19 mm.

*Ligamentele Sharpey: Ligamentele alveolodentare se împart în două grupe după orientarea lor funcţională: grupul fasciculelor de fibre cu orientare oblică formate din fibre colagene care fixează şi suspendă dintele în alveolă, numite şi fibrele lui Sharpy. Fiind inserate de peretele alveolei şi cementul radicular, ele sînt uşor ondulate.Inzona coletului este situat al doilea grup de fibre orientate în plan orizontal care leagă dintele de alveolă, de gingie (ligamentele dentogingivale) şi de dinţii vecini, ligamentele dentodentare sau transseptale (deoarece ele trec peste marginile alveolei şi se inseră pe cementul din zona coletului dinţilor vecini. Acest grup de fascicule formează ligamentul circular dental unind dinţii din arcada dentară într-un sistem — lanţ.Ligamentele alveolodentare oblice cu o orientare a fasciculelor dinspre alveolă spre cement, afară de rolul de suspendare a dintelui, amortizează forţele de presiune pe care le suportă dintele în funcţiune.Grupul fasciculelor apicale au o direcţie aproape verticală, fiind dispuse radiar de la peretele alveolei la apex.

20.Definitie “ocluzie”, “ocluzie statica’, “ocluzie dinamica’, “relatii de ocluzie’. Varietatile de ocluzie dinamica.

*Ocluzie-raport de contact static sau dinamic dintre arcadele dentare indifferent de relatiile dintre ele.

*Ocluzie statica- reprezintă o relaţie de contact dento dentar dintre arcada dentară inferioară şi arcada dentară superioară.*Ocluzie dinamica- se realizeată în timpul funcţiei mandibulare efecctuate prin intermediul muşchilor mobilizatori realizînduse diverse rapoarte mandibulocraniene, cînd arcada dentara inferioară va contacta cu cea superioară, realizînd diverse contacte dentodentare.

*Relatii de ocluzie- raport mandibuloerariian în cadrul căruia mandibula se instalează faţă de maxilă în aşa mod că condilii articulari ai mandibulei ocupă în fosele articulare o poziţie de retruzie neforţatâ faţă de baza pantei tuberculului articular, indiferent de prezenţa sau absenţa totală a dinţilor.

*Varietati de ocluzie dinamica:

-ocluzia anterioară: propulsia mandibulei şi contactul interdentar al dinţilor frontali. In aşa poziţie a mandibulei uneori poate lipsi contactul dintre dinţi în zonele laterale ale arcadelor dentare. Prin urmare, intercuspidarea maximă a arcadelor dentare va lipsi, condilii articulari ai mandibulei vor fi deplasaţi anterior şi se vor situa undeva pe panta tuberculului articular, iar muşchii mobilizatori nu se vor găsi într-o stare de contracţie maximă şi echilibrată.

-ocluzia posterioară: apare în caz de deplasare a mandibulei în direcţia posterioară, fapt posibil datorită aplicării unei forţe, de exemplu, în momentul determinării ocluziei centrice cînd medicul apasă pe mentonier în direcţie distală. Mandibula fiind deplasată distal, arcada dentară inferioară va contacta cu cea superioară numai în zonele laterale, iar condilii articulari vor ocupa în fosele articulare o poziţie distalizată.

-ocluzia laterală :poate fi din stînga sau din dreapta, în dependenţă de direcţia deplasării mandibulei. La o latero- propulsie mandibulară la stînga, în această zonă a arcadelor dentare, contactul dintre dinţi depinde de gradul deplasării, pe cînd din partea dreaptă el va lipsi sau se va crea în cîteva puncte, şi invers. Totodată se va observa o asimetrie a liniei dintre incisivii centrali superiori şi cei inferiori, iar condilii articulari vor avea diferită poziţia în fosele articulare în dependenţă de direcţia deplasării mandibulei.

21.Definitie “relatie de postura mandibulara”. Enumerate elementele active si passive ce asigura aceasta pozitie . spatiul Donders.

*Relatie de postura mandibulara-starea de echilibru dintre muschii ridicatori si coboritori ai mandibulei cind ei se gasesc intr-o stare de relaxare fiziologica relative, care se evidentiaza la nivelul arcadelor dentare printr-un spatiu de inocluzie individualizat egal in mediu cu 2-3mm.*Elementele passive: -complexul muschi-tendon; -complexul ATM; -spatiul Donders.*Elementele active: -tonalitatea complexului muscular; -tonalitatea complexului motoric al ATM.*Spatiul Donders: in pozitia de repaus fiziologic a mandibulei ,cind intre arcadele dentare apare un spatiu de ocluzie fiziologica, limba se desprinde de la palatul dur si se aranjeaza in zona arcadei dentare inferioare, iar intre palatul dur si suprafata dorsala a limbii apare un spatiu numit spatiul Donders.

22.Ce numim si cu cit este egal spatiul liber de vorbire, importanta practica.

*Spatiul liber de vorbire-in timpul fonatie spatiul de inocluzie fiziologica variaza in dependenta de pronuntarea vocalelor si consoanelor , in mediu e egal cu 2-3 mm.*Importanta practica- pentru ca sa se relaxeze muschii in timpul repaosului, în plus ne mai ajută şi la determinarea DVO.

23.testele Wild,silverman si robinson. Wild-pronuntarea cuvintelor cu litera “a” Silverman-pronuntarea cuvintelor ku litera “s” Robinson-pronuntarea cuvintelor cu litera ‘f”,sau numararea de la 60 la 70.Rolul:asigura pozitionarea mandibulei in relatie de postura

24.ocluzia centrica.componentele.indicati 4 semne ale ocluziei centrice Ocluzia centrica-raport de intercuspidare maxima dintre arcadele dentare. Semnele:dentar,articular,muscular si faringoglandular. Componente:arcadele dentare,atm,planul ocluzal

25.definitie:”tip de ocluzie”sau “rapoarte dintre arcadele dentare”.caracteristika celor 2 grupe. Tip de okluzie-raportul dintre arcadele dent. In ocluzie centrica.pot fi 2 grupuri:fiziologice si patologice.Fiziologice-ocluzia ortognata,dreapta,prognatia fiziologica si ocluzia opistognataPatologica-prognatia,progenia,ocluzia adinca,deschisa si inkrucisata.

26.semnele ocluzii centricecaracteristice pentru toti dintii si pentru dintii frontali in ocluzia ortognata. Pentru toti dintii:fiecare dinte vine in contact cu cite 2 dinti antagonisti,cei din arcada superioara vin in contact cu omogenul antagonist si dintele situat distal,iar cei de pe arcada inferioara vin in contact cu anagonistul omogen si cu dintele situate median de el. Pentru dintii frontali:linia mediana coincide cu linia interincisivala;dintii superiori acopera 1|3 din dintii inferiori=cu 2-3 mm.

27.semnele de ocluzie centrica caracteristicepentru dintii lateraliin plan sagital si transversalin ocluzia ortognata. In plan sagital: fiecare cuspid ai dintilor arcadei superioare se situeaza intre 2 cuspizi ai dintilor de pe arcada inferioara;distalizarea dintilor superiori din cauza volumului mare ai incisivilor centrali superiori. In plan transversal:cuspizii vestibulari ai dintilor inferiori se situeaza in santul mezio-distalal arcadei dent.superioare;iar cuspizii distali ai arcadei superioare intra in santul meziodistal al arcade inferioare.rezulta-contact maximal.

28.in ce planuri si in ce sensuri au loc miscarile mandibulare.2 grupe de miscari dupa Costa.

Miscarile sint in 3 directii:vertical,sagital si transversal;si in 10 sensuri (ridicare,coborire;propulsie,revenire;retruzie,revenire;misc.laterala-dreapta si stinga si revenire;)Dupa Costa:1miscari care incep si revin in pozitia de ocluzie centrica,caracteristice pentru fazele actului de masticatie. 2miscari care incep si revin in pozitia de repaus fiziologic,caracteristice pentru alte functii.

29.miscarile mandibulare in plan sagital,indicati valorile unghiurilor traiectoriei sagitale articulare si incisivale. Este miscare de propulsie a mandibulei,cu in care linia parcursa de incisivii inferiori pe suprafata palatinala a celor superiori pina la contact cap la cap. Aceasta linie cu planul okluzal formeaza un unghi de 40grade.(unghiul traiectoriei incisivaleTraiectorie articulara sagitala este distanta parcursa de condilii articulari pe panta tuberculilor articulari.aceasta linie cu planul okluzal formeaza o linie de 33 grade si e numit unghiul traiectoriei articulare sagitale.

30.miscarile mandibulare in plan vertical si transversal.diagrama Posselt.indicati valorile unghiurilor traiectoriei transversale articulare si incisivale.importanta practica.caracteristica hemiarcadeide balansa si celei active. Miscarile inplan vertical ale mandibulei corespund gradului de deschidere a cavitatii bucale. Valoarea maxima e de 5cm si mai mult.miscarile transversale ale mandibulei sint miscari de lateralitate datorate prin contractia unilaterala a m.pterigoizi externi si coboritori.Din partea unde a avut lok kontractia,dintii laterali formeaza un contact intercuspidian omogen: cuspidul vestib.al dintilor superiori vin in okluzie cu cuspizii vestibulari ai celor inferiori. Aceasta se numeste hemiarcada dentara active.contactul intercuspidian neomogen,cind cuspizii vestibulari ai dintilor inferiori vin in contact cu cuspizii palatinali ai celor superiori a primit denumirea de hemiarcada dentara balansa.Unghiul traiectoriei transversale,sau unghiul benet,in miscarea condilului in mijlociu are 15-17 grade.in zona incisivala acest unghi atinge 100-110 grade.Diagrama posselt-manual rosu-postolaki,pag.44.

31.caracteristika a 4 faze a actului de masticatie dupa gysi. 1-prima faza corespunde deschiderii gurii si de propulsie a mandibulei. 2-faza corespunde miscarii de lateralitate 3-faza corespunde inkiderii cavitatii bukale,cind o hemiarcada este balansa,iar cealata active intre cuspizii arcadei inf.de cele superioare. 4-faza de alunecare a cuspizilor si repozitionare in ocluzie centrika.

32.articulatoarele.structura.valorile medii ale triunghiului bonwil si indici de structura a sistemului stomatognat inkluse in articulator.

Artikulatorele sint dispositive care imita miscarile mandibulei in toate planurile si atm. Struktura:2 rame articulate printr-un complex asemanator artikulatiei atm.in partea anterioara are o tija metalika vertikala ce tine distanta dintre cele 2 rame. Triunghiul bonwil:unghiul sagital=40grade,iar cel transversal=120grade. 33.okluzoarele.structura.dezavantajele Okluzoarele sint dispositive ce imit miscarile mandibulei doar in plan vertical(inkidere-deschidere).este alkatuit din 2 rame unite unite printr-un ax si mentinute distanta dintre rame printr-un surub sau o tija matalika situate in sens vertical. Dezavantajul okluzorului konsta in faptul ca nu reda starea functionala a maxilarelor ci doar pozitia centrika

34) Definitie “tehnica dentara” si “Biomateriale” . Cerintele medico-biologice catre material.Tehnica dentara-esta stiinta care studiaza procesele tehnologice de confectionare a protezelor dentare si aparatelor ortopedice.Biomateriale-un compartiment al stomatologiei si proteticii dentare care studiaza provenienta materialelor, component, insusirile, procesele tehnologice de utilizare, elaborarea materialelor noi.Catre toate materialele utilizate sint urmatoarele cerinte medico-biologice : 1. Sa fie nevatamatoare; 2. Sa nu actioneze toxic si chimic; 3.sa fie biocompatibile cu tesuturile cavitatii bucale si sa nu produca alergii; 4. Sa aiba o reactive neutra cu saliva si produsele alimentare; 5. Sa nu aiba gust si miros neplacut; 6. Usor sa se supuna curatirii igienice; 7. Insusiri satisfacatoare: mecanice, fizice, chimice.35)Aliajele nobile utilizate in protetica dentara: component aliajului aurului cu titlul 900 si 750 cu platina.Aliajele metalelor nobile sunt divizate in 2 subgrupe: 1. Aur-argint: 2. Aur-platina.Aliajele din aur au calitati tehnologice mult mai superioare decit ale aurului pur. In general aurul se aliaza cu argintul, cuprul si platina, iar pentru lipituri se aliaza si cu cadmiul, alama si zincul. Gradul de finite-“titlul”- se exprima in carate sau in miimi. Aurul pur are “titll” 1000 sau 24 carate. Un carat este egal cu 1000/24 sau cu 41.66 miimi. Prin urmare, 583 miimi sunt egale cu 14 carate; 750-cu 18; 833-cu20; 916-cu 22 carate.Asadar,puritatea aurului este exprimata prin carate sau miimi care indica cantitatea de aur pe care-l contine aliajul.Aliajul aurului cu titlul 900 contine: aur pur 90%, argint 4% si cupru 6%. Aliajul respective are o culoare galbena placuta, e rezistent la coroziune,poseda o mare plasticitate, viscozitate, fluiditate in stare topita, usor se supune stantarii, laminarii si altor procese tehnologice. Acest aliaj e folosit la confectionarea coroanelor stantate fiind comercializate sub forma de discuri cu diametrul de 18, 20, 23 si 25 mm, cu o grosime de 0,28 – 0,30 mm. Pentru turnarea pieselor protetice acest aliaj e comercializat in forma de cubulete de 5 g.Aliajele din aur se caracterizeaza printr-o duritate mica si usor se supun abraziunii. Temperatura de topire a aliajelor din aur e de circa 1000-1040gr. C

Aliajul din aur cu titlul 750. Acest aliaj contine aur pur 75%, argint- 3%, cupru- 9,7%, cadmiu- 12 % si diverse impuritati , nu mai mult de 0,3% si se foloseste pentru lipire si pentru turnarea in interiorul coroanelor, pe suprafata ocluzala sau taietoare. Temperatura de topire- 790-810gr. C.Platina. Este unicul metal care in protetica dentara se utilizeaza in stare pura la confectionarea unor proteze dentare, insa datorita insusirilor fizice si tehnologice este folosit rar ( incrustatii, coronae stantate, piese turnate). Din foi de platina cu grosimea de 0,025 mm se confectioneaza cape , pe care se aplica portelanul, apoi se efectueaza arderea coroanelor din portelan in cuptoarele special. Platina are o culoare asemanatoare cu a argintului si a otelului inoxidabil, dar cu o nuanta mai alba , are greutatea specifica de 21,5, temperature de topire de 1770gr.C sic ea de fierbere de 3710gr.C.36)Aliajele seminobile si inobile, caracteristica lor. Destinatia. Coroziunea.Aliajele seminobile: Aliajele din argint si paladiu. Dupa calitatile fizico-mecanice aceste aliaje corespund aliajelor din aur. In cavitatea bucala produc curenti electrici foarte mici(nu mai mult de 1-5MA). Dintre aceste aliaje fac parte:

- PD-250 care contine argint 72,1 %, paladiu 24,5%, temperature de topire fiind 1160gr.C. Este comercializat in forma de discuri cu grosimea de 0,3mm si diametrul 18, 20, 23 si 25mm. Din el se efectueaza coronae stantate.

- PD-190 care contine argint 78%, paladiu 18,5 %; temperature de topire fiind 1100gr.C. Se produce in forma de discuri cu grosimea de 1 mm si diametrul de 8 si 12 mm sau in forma de benzi cu grosimea de 0,5, 1 si 1,2 mm . Din acest aliaj se confectioneaza piese dentare turnate.

- PD-150 care contine argint 84,1%, paladiu 13,5%; temperature de topire fiind 1100gr.C. E fabricat in forma de placate cu dimensiuni de 1x5x5mm. Se foloseste pentru confectionarea incrustatiilor.

- PD-140, care contine argint 53,9%, paladiu 13,5%,; temperature de topire fiind 870gr.C. Se furnizeaza in forma de sirma cu diametrul de 1,2, 1,4 si 2 mm si se intrebuinteaza pentru turnarea interiorului coroanelor pe suprafetele ocluzala si teietoare.

In afara de argint si paladiu aliajele mai contin si elemente de legatura ( zinc si cadmiu)

Aliajele inobile:- Otelurile inoxidabile. Sunt aliaje multicomponente alcatuite din: Fe -64-

72%; Cr-14-25%; Ni-4-19%; Mn- 0,8-1,5%; Si-0,9-3%; C-0,02-0,2%; Ti- 0,8-1,2%,.Temperatura de topire e de 1340-1400gr.C.Sunt cunoscute sub denumirile de : Universal, Bibrox, Nicrosag, Cromex, Witex, Resta etc. Se comercializeaza in forme de cape cu diametrul de 4-17 mm, in forma de blocuri cu o greutate de 30 si 60 g si sub forma de sirma cu diametrul de 0,6-1,2 mm.

Trebuie de mentionat ca in toate aliajele din oteluri inoxidabile e necesara prezenta cromului intr-o proportie nu mai mica de 12-13% care mareste rezistenta otelului la coroziune. Prezenta nichelului confera plasticitate marita, iar a siliciului-fluiditate.Aliajele tip crom-cobalt. Sunt inoxidabile , ele nu contin sau pot contine Fe pina la 1,5%. In protetica dentara sunt utilizate peste 100 de aliaje de acest tip. Aliajele in dependent de continutul de cobalt si nichel, pot fi divizate in aliaje crom-cobalt si crom- nichel.Aliajele tip crom-cobalt contin 60% Co si 40% Cr, precum si diferiti component: Mo, Al, W, Si,Ru,Ga etc. Aliajele tip crom-nichel contin 69-81% Ni si 12% Cr cu adaosuri de Mo, Al, Si, Be, Cu, Mn, Co, Ti, Ta, Ga, P, Sn.Cromul confera aliajului duritatea necesara si calitati anticorozive, molibdenul- o structura microcristalina, nichelul mareste viscozitatea, siciliul si manganul imbunatatesc fluiditatea. Aceste aliaje sunt utilizate in protetica dentara pentru confectionarea protezelor scheletate, protezelor fixe dintr-o bucata ,atit metalice cit si mixte.Coroziunea- reprezinta procesul de distrugere ca urmare a actiunii chimice sau electrochimice cu mediul inconjurator, ca rezultat scad insusirile materialelor. Se cunosc 2 varietati de coroziune: uniforma si intercristalina.37)Clasificarea aliajelor metalelor inobile Craig pentru m/c.Pentru m/c Craig clasifica aliajele in 3 grupe:

- Pe baza de nichel;- Pe baza de cobalt;- Pe baza de titan.

38)Procesul formarii microstructurii aliajului. Care aliaje sunt considerate cu calitati inalte dupa structura si de ce. Varietati de gratar cristalin al aliajelor si importanta practica. 39)Cerinţele către aliajele de lipire. Indicaţi componenţa aliajelor pentru lipirea pieselor realizate din aliajele aurului şi ale celor din alliajul crom-nichelCerintele catre aliajele de lipire: Proprietatile fizico-mecanice ale aliajelor de topit sa fie asemanatoarecu cele ale aliajelor care se lipesc; sa aiba temperature de topire mai mica cu 50-100gr.C decit cea a liajelor care se supun lipirii; sa posede calitati anticorozive in conditiile cavitatii bucale; sa aiba un interval de topire scurt; sa posede o fluiditate buna; sa formeze lipituri dure( fara porozitati) si dupa culoare sa coincide cu culoarea aliajului supus solidarizarii.

40. Acrilatele. Componenţa acrilatelor utilizate în protetica dentară.

Clasificarea după procesul de polimerizare. Caracteristica monomerului.

Acrilatele- sunt substanţe sintetice macromoleculare obţinute în urma reacţiei

chimice de polimerizare sau condesare. Ele au o vasta utilizare in confectionarea

protezelor dentare fixe si mobile.

Acrilatele trebuie sa corespunda urmatoarelor cerinte medico-tehnice:

Sa aiba o duritate satisfacatoare pentru asigurarea integritatii protezei

Sa posede elasticitate corespunzatoare rezilientei fibromucoasei sau a

dintelui natural, dar totodata sa nu permita deformarea protezei

Sa posede rezistenta inalta la indoiri shi lovituri

Sa fie rezistente la uzura

Sa aiba culori necesare pentru reproducerea culorilor dintilor naturali sau a

mucoasei cav bucale

Culorile sa fie stabile la actiunea factorilor intra- si extrabucali

Sa nu aiba actiuni nocive asupra tesuturilor cav bucale

Sa nu posede calitati de absorbire a produselor alimentare shi a microflorei

cav bucale

Sa fie omogene si usor sa se supuna prelucrarilor mecanice necesare

Sa posede luciu corespunzator.

Componenţa acestora este: Monomerul si polimerul care derivă din eterul acidului

metacrilic. Acidul metacrilic împreună cu alcoolul metilic formează

metilmetacrilatul, reprezentat de o singură moleculă si este lichid numit în practică

monomer, care este fasonat si comercializat în flacoane de sticlă întunecată închise

ermetic.

Din monomer, prin procesul de polimerizare a mai multor monomolecule, se

obţine polimetilmetacrilatul sau polimerul. Polimerizarea se efectueaza in

reactoare speciale din otel inoxidabil. Ca rezultat al polimerizarii se formeaza

legaturi moleculare si polimerice inalte si se deosebesc de ale monomerului numai

prin marimea moleculelor. Spre deosebire de monomer polimerul este in forma

praf ci nu lichida.

După procesul de polimerizare acrilatele se impart în:

1. termopolimerizabile ( reactia necesita un anumit regim termic)

2. autopolimerizabile ( nu necesita, deoarece contin catalizatori specifici)

Caracteristica monomerului:

Un amestec de eteruri ai acizilor rindului acrilic, un lichid incolor, cu miros ţepător

usor se evaporă este inflamabil, toxic şi se furnizează în flacoane de sticlă

întunecată care nu sunt pline, pentru a preveni iniţierea reacţiei de polimerizare,

care poate fi iniţiată de razele luminii. Iar O2 este un inhibitor al reacţiei de

polimerizare.

Polimerul- produs al reacţiei de polimerizare si prezintă o substanţă sticloasă, care

ulterior se fărîmiţează şi se macină pînă la finalitate de 0.0001 microni.

41. Varietăţi ale acrilatelor termopolimerizabile. Regimul de polimerizare.

Destinaţie.

Acrilatele termopolimerizabile sunt acrilatele ce necesita un anumit regim termic

pentru ca reactia chimica de polimerizare ce contribuie la solidificarea lor sa aiba

loc. Acest regim termic poate sa fie reprezentat de surse de caldura uscata, umeda,

( bai cu apa, vapori) sau de raze ultraviolete, infrarosii, individual pentru fiecare

varietate de acrilat, ceea ce este indicat in prospectul anexat la acrilatul respectiv.

Varietăţile acrilatelor termopolimerizabile :

1. Sinma-74, Romodent, Superacril-Spofa. Acestea sunt comercializate sub

formă de polimer (praf) cu 7-10 culori de bază şi monomer (lichid)ambalat

în flacoane. Polimerizarea acestor acrilate se realizează în băi cu apă la

temperatura fierberii. Acestea sunt utilizate la confecţionarea protezelor fixe

cît şi la confecţionarea protezelor provizorii.

2. Vita K+B 93 alcătuit din mai multe componente şi comercializat în cutii

speciale, în care sunt ambalate toate componenetele şi instrumentele

necesare destinate pentru realizarea procesului de preparare şi aplicare a

acrilatului. Regimul de polimerizare poate fi realizat în chiuvetă la

temperatura apei de 93 grade C la 6 atm. presiune, în mediu de glicerină la

115 grade C sau în vapori de apă la 120 grade C. Acestea sunt utilizate la

protezele dentare fixe.

3. Vertexrapid, este acrilatul utilizat la confecţionarea protezelor mobilizabile

4. Superpont, utilizat la confecţionarea protezelor fixe.

5. SR- Isosit_N are un regim special realizat in aparatul de polimerizare

«Ivomat IP3 « 

42. Varietăţi ale acrilatelor autopolimerizabile. Componenţa şi destinaţia lor.

Ce prezintă peroxoidul de benzoil.

Acrilatele autopolimerizabile- se deosebesc de cele termopolimerizabile, prin

faptul că în polimer este introdus catalizatorul chimic peroxoidul de benzoil ,

care iniţiază reacţia de polimerizare. Prin urmare e necesar un regim de

polimerizare special.

Destinaţia

- la confecţionarea lucrărilor protetice provizorii

- la reparaţii

- la imobilizarea dinţilor mobili prin şinare

- la confectionarea modelelor( datorita proprietatilor fizico-chimice care permit

introducerea directa a acrilatului in amprenta, prin scurgere, fapt ce permite

evitarea formarii porilor si patrunderea amestecului in toate detaliile amprentei)

Peroxoidul de benzoil

Este catalizatorul chimic în cazul acrilatelor autopolimerizabile, care participă la

iniţiera reacţiei de polimerizare.

Varietăţi ale acrilatelor autopolimerizabile :

1. Noracril, Carbodent, Duracril,utilizate în special pentru confecţionarea

protezelor fixe, cît şi la confecţionare protezelor provizorii.

2. Vita K+B 93K,de 8 culori, utilizat la realizarea protezelor temporale şi de

protecţie, precum şi la reparaţia protezelor fixe direct în cavitatea bucală.

43. Varietăţi ale acrilatelor elastice. Componenţa şi destinaţia lor.

După polimerizare aceste materiale devin elastice şi sunt folosite la confecţionarea

protezelor dentare cu straturi duble (suprafaţa anterioară din acrilat obişnuit, iar cea

mucozală din material elastic), în scopul unei repartizări judicioase a presiunilor

masticatoare pe suprafaţa cîmpului protetic. Suprafaţa mucozală elastică are rol de

amortizare a şocurilor masticatoare. Din această grupă amintim: Eladent-100,

Ortosil, Ortosil –M ( Rusia), Hidrocryl, Simpa (Germania), Silane, Verone,

Elxilase ( SUA)etc. Regimurile de polimerizare ale acrilatelor elastice sunt termo

si autopolimerizabile.

Unele materiale ca: Elastoplast, Boxil (Rusia), SR-Ivocap ElastomerGermania)

sunt utilizate pentru confecţionarea protezelor maxilofaciale, cît şi a şinelor

protectoare pentru boxeri, hocheişiti.

44.Ceramica. Componentele. Clasificarea după destinaţie.

Ceramica- este un produs de origine minerală.

Componentele de bază ale porţelanului:

1. Caolinul este cuvînt provenit din chineză de la localitatea Kaouling, de

unde a fost extras pentru prima dată. Este un lut de culoare albă sau deschis

colorat, reprezentat de hidrosilicatul de aluminiu. Temperatura de topire este

de 1700-1800 grade C. La amestecul cu apă caolinul formează o paste care-I

conferă porţelanului plasticitate. Cristalele de caolin micşorează transparenţa

porţelanului, din care motiv este adăugat în proporţii foarte mici 1-3

procente.

2. Feldspatul este substanţa de bază din componenţa porţelanului, reprezentînd

60-80 procente din toată masa şi asigură transparenţa materialului. Din punct

de vedere chimic este un silicat de diversă origine: silicatul de poatesiu,

silicatul de sodium, silicatul de calciu şi prezintă o rocă de origine vulcanică.

Are temperature de topire de 1180-1200 grade C.

3. Cuarţul este un bioxid de siliciu cu temperature de topire de 1710 grade C.

În masele ceramice este introdus într-o proporţie de 15-30 procente. Cuarţul

în timpul arderii măreşte vîscozitatea felspatului topit, păstrînd forma

modelată şi conferind rezistenţa necesară masei ceramice.

Este necesar de mentionat ca masele ceramice folosite in prezent in protetica

dentara sunt clasate in trei tipuri :

1.Opacul (kern) , masa de baza aplicata ca prim strat in constructiile dento-

ceramice. Acest strat constituie un support rigid pentru celelalte straturi de

ceramica, mascheaza stratul de cement al tesuturilor dentare, precum shi

componentele metalice ale constructiilor metaloceramice, serveste si ca material de

adezie , reda unele nuante coloristice in special in treimea cervicala a dintelui.

2.Dentina, care reprezinta stratul cel mai voluminos al constructiilor dento-

ceramice, determinind totodata culoarea lor si posedind o transparenta foarte mica.

Pentru redarea unor culori mai pronuntate in zona coletului sunt elaborate si mase

de dentina pentru colet ce au o culoare galben-inchis sau cafeniu-inchis.

3.Smaltul, care poseda o transluciditate mai marita caracteristica dintilor naturali si

care este aplicat mai mult in treimea incizala si pe suprafata ocluzala, continuind in

descrestere pina la limita superioara a treimii cervicale. Pentru o transparenta mai

buna a incisivilor sunt aplicate straturi si in regiunea incizala a suprafetelor orale.

In functie de temperatura de ardere masele din portelan sunt clasificate in :

Mase cu un punct de topire inalt (1300-1370 grade celsius) , mase cu punct de

topire mediu (1090-1260), mase cu un punct de topire scazut ( 870-1065) in

practica prioritate se ofera celor cu un punct scazut de topire, care se ard in

cuptoare speciale cu vid.

După destinaţia ceramica se clasifică în:

1. pentru confecţionarea lucrărilor din porţelan pur, adică pentru

confecţionarea coroanelor fizionomice Jacket, a punţilor dentare în edentaţii

unice în zona frontală, a incrustaţiilor.

2. pentru placajul scheletelor la diverse lucrări, adică pentru acoperirea

componentelor metalice în scopul realizării protezelor dentare fizionomice

sau parţial fizionomice.

Cele mai des utilizate mase ceramice sunt: Camma, White, Prisma, Dentsply,

Ceramico, Microbond, Duceram.

56. Definitie coroana de invelis. Clasificarea dupa destinatie, material, tehnica confectionarii. Rubleova Irina

Coroana de invelis – este o microproteza care acopera partial sau total coroana naturala a dintelui, refacind morfologia si functia dereglata a

dintelui.Clasificarea.1. Dupa destinatie: a)coroane de restituire

b) coroane ca element de agregare a diferitor lucrari protetice(punte) c) coroana cu functie mixta d) coroana provizorie

2. Dupa material: a) metalice: - aliajele aurului, argint-paladiu, crom-nichel, crom-cobalt

etcb) acrilicec) din composited) din portelane) mixte: metalo-acrilice, metalo-ceramice

3. Dupa tehnica confectionarii a) Coroana confectionata prin stantareb) Prin turnarec) Din doua bucati

d) Prin polimerizare: acrilice, din compositee) Realizate pirn ardere: ceramic

57. Enumerati cerintele catre coroanele de invelis. Argumentati necesitatea prepararii dintilor stilpi.

Cerinte:1. Sa reproduca intocmai morfologia si forma coroanei dintelui; sa

armonizeze cu dintii invecinati si cu cel omolog; sa fie de volum corespunzator

2. Sa nu fie supraocluzie majorind DVO pentru a nu provoca traumatizarea parodontului si totodata sa nu fie in subocluzie pastrind contact dintii antagonisti

3. Relieful suprafetei ocluzale sa corespunda cu cel al dintilor antagonisti restabilind relatia cuspid-fosa

4. Permiterea alunecarii libere a mandibulei in diferite directii5. Sa cupinda strins coletul dintelui sau portiunea coronara unde se

termina marginea ei6. Sa restabileasca aspectul fizionomic.Necesitatea prepararii dintilor stilpi:1. Pentru ajustarea coroanei in caz contrar se mareste ocluzia

58. Enumerati etapele clinic tehnice la confectionarea coroanelor metalice prin metoda stantarii mixte.

Clinic: examinarea pacientului, stabilirea diagnosticului, prepararea dintilor stilpi, amprentarea

Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea lor in simulator, modelarea machete coroanei, realizarea patricei din ghips, realizarea matricei din ghips, realizarea patricei din metal usor fuzibil, confectionarea matricei din metal usor fuzibil, stantarea preventive si definitive in aparatul brom-strom, prelucrarea si proba coroanei pe patricea din ghips

Clinic: proba coroanei in cavitatea bucalaLaborator: prelucrarea chimica, finisarea si lustruirea coroaneiClinic: proba definitive si cementarea coroanei in cavitatea bucala.59. Caracteristica metodelor de stantare a coroanelor metalice.1. Metoda interna – a) modelarea cu ghips a machete coroanei b) redarea dimensiunii si formei anatomice c) confectionarea matricei din aliaj usor fuzibil in

aparatul de stantat coronae. - se realizeaza matricea din aliaj usor fuzibil dupa patricea din ghips

preventive izolata cu ulei de vvazelina sau praf de talc

2. Metoda externa – se utilizeaza pusca Parker, in interiorul primului cilindru se introduce pina la jumatatea cauciuc moale nevulcanizat sau alt material plastic, in care se afunda patricea metalica cu coroana preventive stantata. Aceasta coroana prelucrata termic este aplicata pe a doua Patrice din aliaj usor fuzibil, fiind in prealabil infasurata intr-o pinza de tifon pentru a evita patrunderea materialului plastic intre coroana si Patrice, apoi este introdusa cu suprafata ocluzala in materialul plastic din interiorul cilindrului pina acesta acopera in intregime si extremitatea radiculara a patricei, apoi se asambleaza cilindrul plin pe care se aplica o forta impunind culisarea lui in interiorul cavitatii primului cilindru. La miscarile de culisare extremitatea din exteriorul cilindrului exercita presiuni asupra cauciucului, impunindu-l pe ultimul sa actioneze asupra peretilor externi ai coroanei preventive stantate obligindui sa capete forma patricei metalice.

3. Metoda mixta(pag.211) – prevede utilizarea aliajului usor fuzibil atit pentru Patrice cit si pentru matrice iar stantarea se realizeaza in aparat de stantat care se foloseste la metoda interna.

60. Etapele clinic-tehnice la confectionarea coroanelor metalice intreg turnate.

Clinic: examenul pacientului, stabilirea diagnosticului, prepararea dintilor stilpi, amprentarea, protectia dintilor preparati cu pulpa vie

Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea in simulator, modelarea machetie coroanei, realizarea tiparului si turnarea aliajului utilizat, dezambalarea, prelucrarea componentei metalice, proba pe model

Clinic: proba coroanei in cavitatea bucalaLaborator: finisarea si lustruirea coroaneiClinic: fixarea coroanei in cavitatea bucala61. Componentele coroanelor mixte si materialele utilizate la

confectionarea lor.varietati de coroane mixte cu componenta metalica stantata si fetuite cu acrilat.

Coroanele mixte sunt confectionate din: platina, titan, diferite aliaje.Coroana mixta cu componenta metalica stantata este fizionomika si

semifizionomika, respectiv la cele fizionomice se plaseaza acrilatul in regiunea vizibila a dintelui.

Coroane fenestrate:-coroane belkin- kurilenco- Ahmeda- BubinaCoroane nefenestrate: se realizeaza elemente retentive pt aderenta

acrilatului.- Coroane Sverdlov-Borodiuk

- Elaborate la USM din Moscova

In dependent de tehnica de confectionare, coroanele mixte pot fi divizate in: coroane de invelis cu component metalica stantata cu material fizionomik ( acrilat); cu component metalica turnata, acoperite cu acrilat; cu component metalica turnata, acoperita cu ceramika. Componente: - metalacril ; metaloceramica ; composite.

62. Etapele cliniko-tehnice la confectionarea coroanelor mixte metaloacrilice cu componenta metalica intreg turnata. Varietatile elementelor de retentive.

Clinic : - Preparam dintii ca sub coroana intreg turnata cu crearea pragului in

zona coletului si preparam suplimentar in dependenta de varietatile coroanelor sau numai suprafata vestibulara sau toate suprafetele la o profunzime de 0.8 – 1 mm creind spatiu pt placaj. Amprentarea dubla si protectia dintilor.Laborator:

- Realizarea modelului cu dinti mobilizabili din superghips, apoi ghipsarea in simulator si modelarea machetei din ceara a componentei metalice.

- In timpul modelarii pe supraf pregatita pt acrilat cream elemente de retentive, niste sfere, forma de ciuperca sau anse etc.

- Turnarea Clinik:

- Proba componentei metalice si determinarea culorii ACRILATULUI.Laborator :

- Modelarea formei anatomice a dintelui din ceara.

- Crearea tiparului si schimbul cerii in acrilat.Clinik:

- Proba coroanei

- Fixarea coroanei in cav bucala.

Elemente de retentii:

- Anse dispuse radiar

- Sfere

- Ciupercute

- Solzi de peste

63.etape cl-tehnice la confectionarea coroanelor din acrilat si ceramic.

Pt coroane din acrilat:

Clinic;- Preparea dintelui stilp fara prag, daca facem prag atunci doar la nivel

cu festonul gingival.- Amprentarea dubla

Laborator :- Realizarea modelului fara sau cu dinti mobilizabili din superghips

- Ghipsarea in articulator

- Modelarea machete din ceara a coroanei , incolor.

- Sectionarea blocului din model impreuna cu coroana

- Ghipsarea in chiuveta orizontal sau vertical

- Schimbul cerii in acrilatClinik:

- Proba coroanei in cav buc.Laborator;

- Slefuirea si lustruirea coroaneiClinik :

- Proba definitive si fixarea in cav buc.

Pt coroane din ceramic:

Clinic:- Examenul pacientului

- Stabilim diagnoza

- Preparam dintii stilp

- Cream la colet prag cu o latime 0.3-0.8 la dinti cu volum mic, si, 0.5-1.5 la dinti mai mari in volum. Pragul creat parallel cu festonul gingival sau subgingival, la decizia medicului.Laborator:

- Realizarea modelului du dinti mobilizabili

- Confectionam capacelul din platina

- Depunem si ardem stratul de ceramikaClinik;

- Proba coroaneiLaborator:

- Corectarea si glazurarea coroaneiClinik:

- Proba definitive si fixarea coroanei in cav buc.

64. Argumentati particularitatile realizarii modelului si necesitatea capacelului din platina pt cor din ceramic.Modelul din ghips poate fi realizat dupa toate tipurile de amprente cunoscute, insa calitatea confection lui depinde de materialul utilizat la obtinerea amprenati.

Realizarea modelului.Modelul reprezintă copia pozitivă a campului protetic redat cu cea mai mare exactitate. Este

realizat prin turnarea pastei de ghips in amprentă sau prin electroplacare.

Tehnici pentru obţinerea modelelor1. Modelul cu bont mobilizabil după amprentă cu siliconi.2. Modelul cu bont mobilizabil după amprenta cu masă termoplastică in inel de cupru.

3. Modelul cu bont fix.

1) Modelul cu bont mobilizabil după amprentă cu siliconi.La această tehnică sunt utilizate tije metalice care sunt produse industrial şi comercializate inacest scop.

Tijele sunt de două feluri, simple şi compuse.

2) Modelul cu bont mobilizabil, după amprenta cu masă termoplastică in inel de cupru. Prezintădouă variante:a) prima variantă: o buclă de ceară calibrată de 10 mm inălţime se infăşoară in jurul marginiicervicale a inelului de cupru, de care se lipeşte. Se obţine un conformator cilindric in prelungirea

marginilor acestuia.

b) a doua variantă: banda de ceară pentru conformator este mai lată, fiind de 20mm. Inamprenta cu acest conformator se depune, după tehnicile cunoscute, pasta de ghips dur, se obţineun bont coronar cu o prelungire radiculară cilindrică de 20 mm lungime. Această prelungireradiculară este prelucrată, prin tăiere şi şlefuire, să se obţină forma neretentivă (cilindro-conică).Corespunzător feţei vestibulare se creează o faţetă plană, fiind elementul de ghidaj al bontuluimobilizabil in soclul modelului.Inelul de cupru cu bontul turnat este aşezat in supraamprenta de ghips, care se reconstituie şi se

solidarizează, prin lipire cu ceară, pe faţa exterioară

3) Modelul cu bont fix.Acest model este posibil să fie utilizat după toate tipurile de amprentă. Pasta de ghips dur estedepusă progresiv in zona cea mai inaltă a amprentei. Prin vibrare curge şi alunecă pe suprafeţeleamprentei, pătrunde in toate detaliile inregistrate. In final, este realizat soclul cu prelungirea distalăpe care se creează depresiuni in formele cunoscute. Prelungirea modelului se izolează, după carese toarnă, in impresiunile antagoniştilor, modelul dinţilor antagonişti şi, totodată, peste prelungireadistală.După indepărtarea amprentei se obţin cele două părţi ale modelului, care se pot aşeza inocluzie cu intercuspidare maximă datorită cheii de ocluzie. La acest model bontul dentar nu se poate

detaşa din soclu.Capacelul:Modelarea coroanei din ceramic si arderea lor se face pe un support metallic realizat din platina pura, deoarece platina suporta temperature la care arde ceramic, avind coeficientul de dilatare termica identic cu al ceramicii. Acest support e confectionat dupa forma bontului preparat si prezinta matricea.

Sunt utilizate: 1. Folii de platina di dimensiunea de 0.025 – 0.030 mm, din care se

sectioneaza o banda trapezoidala , dreptunhiulara , patrata, in triunghi, sau sector de circumferinta cu dimensiuni de 3-5 .. mai

mari decit diametrul si inaltimea bontului preparat. Continuare detailata Birsa pag.223

2.Tehnica de obtinere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic:• Trusă compusă din: discuri de material plastic de 0,15-0,20 mm grosime, o pensă specială si o chiuvetă dintr-un material siliconic.• Tehnica de realizarea capei:• discul prins în pensă este tinut deasupra unei flăcări pentru plastifiere;• în această stare se asază deasupra chiuvetei si se imprimăbontul modelului.• Discul, din material plastic presat, are contact intim cu fetele modelului.• Plasticul ce depăseste zona coletului este tăiat cu foarfecă.• Adaptarea cervicală si forma finală a machetei se realizează cu ceară topită, care se picură pe fata ocluzală si pe fetele laterale.• Prin radiere, se dă morfologia în raport cu dintele în cauză, cu dintii vecini si antagonisti.

65. tipurile de coroane mixte metaloceramice. Etapele clinic-tehnice de confectionare.

Coroane mixte metaloceramice:- Partial fizionomice

- Total fizionomice

Metaloceramica e constituită dintr-o carcasă metalică, pe care se aplică un strat foarte subţire de ceramică. Combinarea acestor două materiale a permis crearea unor construcţii ideale: care după aspectul lor exterior - practic sunt identice cu cel al unui dinte sănătos, iar după rezistenţă chiar îl depaşesc.

Etapele Clinic:

- Examenul pacientului

- Stabilirea diagnosticului

- Prepararea dintilor stilpi cu prag in zona coletului cu crearea spatiului pt ceramica

- Amprentarea

- Protectia dintilor Laborator;

- Realizarea modelului cu dinti mobilizabili

- Fixarea in simulator si modelarea componentei metalice din ceara

- Nu formam elemente de retentive iar grosimea machete e de 0.4-0.5 mm

- TurnareaClinic:

- Proba componentei metalice

- Determinarea culoriiLaborator:

- Prelucrarea mecanica a componentei metalice cu abrasive

- Prelucrarea termica la temperatura de 900 grade 2-3 min creinduse pelicula de oxizi metalici necesar la consolidarea ceramicii

- Sablarea componentei metalice cu un jet puternic de nisip aluminos Al2O3 cu particule de 250 Mm ,bombardam suprafata capacelului

- Consolodarea chimika

- Degrasarea cu acid acetic

- Depunerea stratului de ceramic si ardereaClinic

- Proba coroanei in cav bucLaborator

- Glazurarea Clinic

- Proba definitive si cimentarea coroanei metaloceramice in cav buc

66. coroanele de substitutie . Componente. Clasificari.

Coroana de substitutie – reprezinta microproteze care inlocuiesc total coroana lipsa a dintelui natural.

Componente: 1. Pivot metallic – dispozitivul radicular, care agrega prin cementare in canalul radicular preparat cu scopul stabilizarii a 2 componente.

2. Dispozitivul coronar ce inlocuieste morfofunctional coroana lezata a dintelui natural.

Clasificare:a. Dupa aspectul fizionomic:

- Coroana de substitutie total fizionomica

- Partial fizionomica

- Nefizionomicab. Dupa caracteristicile constructive a dispozitivelor radiculare:

- Simple

- Compusec. Dupa scopul urmarit:

- Pentru restaurarea morfologiei coroanei

- Utilizata ca element de agregare in proteze dentare.

67. Etapele clinico – tehnice la confectionarea coroanei de substitutie compusa.Clinic : prepararea intra si supraradiculara a radacinii dintelui afectat; Amprentare.Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea lor in simulator; Modelarea machete dispozitivului coronoradicular si transformarea ei in aliajul soliciatat; Prelucrarea componentei metalice si proba pe model.Clinic: Proba componentei metalice a dispozitivului coronoradicular in cavitatea bucala; Determinarea culorii materialului;Laborator: aplicarea materialului fizionomic pe supraf dispozitivului coronar; Prelucrarea si lustruirea.Clinic: proba definitive a coroanei de substitutie si fixarea in cavitatea bucala.

68.Definitia “edentatia partiala”. Clasificarea Kennedy.Edentatia partiala - dereglrea integritatii arcadei dentare lipsa de la 1 la 13-15 dinti.Clasificarea KennedyDupa topografia breselor si caracterul de dlimitare a lor de dinti restanti, sint 4 clase, iar primele 3 sunt grupate in 4 subdiviziuni:cl.1 – arcadele dentare edentate partial cu prezenta obligatorie a breselor bilateral terminale, marginite de dinti numai mezialcl.2 – prezenta obligatory numai a unei brese terminale, adica marginita cu dinti numai mezialcl.3 – prezenta bresei laterale intercalate, adika marginita si mezial si distal de dinticl.4 – localicarea breselor numai in zina frontal.69. caracteristica componentelor cimpului protetic in edentatia partial.Cimpul protetic, dupa structura, mofologie si functiile elementelor cimpului protetic se impart in:

- suportul dento-parodontal alcatuit de dinti si parodontul lor

- suportul muco – osos reprezentat de fibromucoasa si oasele maxilare

Notiunea de cimp protetic cuprinde totalitatea elementelor sistemului stomatognat care vine in contact cu proteza partiala: dinti restanti, apofize alveolare edentate, bolta palatine, mucoasa cavitati bucale.Are mare importanta numarul dintilor restanti si pozitia lor, deoarece dintii situati impreuna au rezistenta mai mare decit cei izolati. Valoarea parodontului dintilor restanti depinde de gradul de rezistenta pe care il au dintii in alveola si fortele care actioneaza asupra lui, in dependent de grad de implantare a dintlor in alveola, morfologia radacinilor, raportul corono – radicular.Mofologia coronara a dintilor restanti: suprafata vestibulara si orala a coroanei dintelui pe care se palica elementele de stabilizare si mentinere a protezei, sint convexe in paln orizontal si vertical. Zona supraecuatoriala – zona neretentiva, zona subecuatoriala – retentiva. Fibromucoasa cimpului protetic este mucoasa imobila pasiv, si activ mobila. Grosimea si elasticittatea cimpului proteticdetermina gradul de rezilienta si comportare fata de sprijinul protezelor.La maxila zonele protetice positive si negative :Zone positive:

- dintii restanti, tuberozitatile maxilei, bolta palatina, creste alveolare

Zonele negative: - parodontul marginal, rugele palatine, papilla incisive, torusul palatin, ina

Schroder, lig. Pterigomandibular, bridele laterale.

La Mandibula:Zone positive:- dintii restanti, creste alveolare, tuberculi piriformi, parodontiul marginal

Zone negative:- frenul limbii, buzei inferioare, bridele, lig. Pterigomandibular , creasta

milohioidiana, torusul mandibular.

70. definitia de punte dentara. Componentele. Varietatile corpului de punte in raport cu creasta alveolara.Puntile dentare sint costructii rigide nedeformabile, rezistente la rupere, tocire, carerestabilesc functia masticatorie pina la 95 – 100%. Componentele:

a. Dispositive de agregare

b. Corpul de punte

Varietatile corpului de punte in raport cu creasta alveolara: a. In sa

b. In semisa

c. Tangent liniar

d. Punctiform

e. Suspendat

71. Indicatii la tratamentul edentatiei partiale cu punti dentare:- Edentatii partiale cu brese intercalate, reduse, intise, multiple,

- Restabilirea integritatii arcadelor dentare

- Edentatii multiple, terminale, foarte rar ptr edentatii terminale.

- Ptr inlocuirea >= 4 dinti intro bresa.

72. Varietatile elementlor de sprijin utilizate in puntile dentare. Clasificarea puntilor dentare dupa Kopeikin, Birsa.In dependenta de aranjarea si nr dintilor stilpi, V.Kopeikin deosebeste 5 varietati de punti:

1. punti dentare cu e elemente de agregare situate pe cei 2 dinti limitrofi ai bresei edentate

2. cu un element suplimentar de srijin la mijlok

3. cu elemente de agregare dulbe situate la o extremitate a bresei, mezial sau distal

4. cu elemente de agregare duble situate la ambele extremitati ale bresei dentare

5. cu 2 elemente de agregare situate pe cei 2 dinti limitrofi ai bresei si cu o extensie unilateral

Sistemele de agregare pot fi:1. sistemul de crosete

2. sistemul incrustarii in incrustatie

3. sistemul de coroane pivotate

4. sistemul telescopic

5. sistemul de culise

73. Clasificarea puntilor dentareDupă Korber, 1975 (cit. după F. Prelipceanu, O. Doroga), punţile dentare sunt clasificate după următoarele criterii:

— După relaţia cu dinţii-stâlpi: a) puntea intercalată, la care- elementele de agregare sunt situate pe dinţii-stâlpi limitrofi breşei; b) puntea cu extensie— elementele de agregare sunt situate de o singură parte a spaţiului breşei, iar corpul punţii se află «în consolă» în acest spaţiu; c) puntea continuă, care se întinde peste mai multe breşe situatr- in ambele hemiarcade, aşa-numita «punte totală».- După localizare, în raport cu zona din arcadă: a) puntea frontalab) puntea c) puntea maxilară sau - După relaţia cu dinţii-stâlpi şi zonele topografice: a) punte intercalată unilaterală; b) punţi intercalate bilateral; c) punte intercalată frontală; d) punte intercalată latero-frontală; e) punte continuă latero-fronto-laterală; f) punţi intercalate latero-fronto- laterale; g) punte mobilizabilă latero-fronto-laterală combinată cu o şa liberă extinsă spre distal; h) punte continuă totală, cu includerea tuturor dinţilor-stâlpi.- După modelul de fixare: a) punţi cementate; b) punţi mobili- zabile; c) punţi demontabile.- După aspectul fizionomie: a) punţi total fizionomice; b) punţi parţial fizionomice; c) punţi nefizionomice.- După elementele de agregare utilizate: a) cu coroane de înveliş total metalice; b) cu coroane de înveliş mixte; c) cu coroane parţiale 3/4, 4/5 (onlay-uri); d) cu coroane Jacket; e) cu unele incrustaţii intratisulare de tip inlay sau pinlay; f) cu coroane telescopice; g) cu coroane de substituţie.- După raportul corpului de punte cu creasta edentată: a) punţi cu atingerea crestei; b) punţi suspendate.- După modalitatea construcţiei scheletului: a) punte masivă; b) punte scheletată şi armată.74. Pregatirea componentelor puntii dentare ptr lipirein cele 2 variante ale acestei operatiuni. Tehnica lipirii.Solidarizarea componentelor puntii se realizeaza prin 2 tehnici: sudarea, fara utilizarea aliajelor de lipit; lipirea cu utilizarea aliajelor de lipit. Suprafetele elementelor de agregare sint prelucrate ptr dezoxidarea lor prin fierberea lor in solutii chimice sau prin prelucrarea lor mecanica cu ajutorul intrumentelor abrasive, insa prelucrarea se face foarte atent pentru a nu se subtia peretele coroanei.Pentru lipire se utilizeaza sursa de caldura, aliajul de lipit, materiale decapante. Cu sursa de caldura incalzim corpul de punte apoi elementele de agregare pina la aparitia culorii rosietice la linia de contact intre corp si microproteza. Acolo se aplica decapantul. La o extremitate se incalzeste sirma de otel pina la rosu, dirijind cu flacara scurgerea decapantului intre spatii. La nivelul lipiturii puntea dentara se prelucreaza cu instrumente abrasive.75. Prelucrarea chimica a puntii dentare dupa lipire. Componenta albitorului pentru puntile dentare din aliaje nobile si inobile.Dup ace are loc procesul de lipire, puntile déjà lipite se pun intrun vas special special la care se adauga un lichid chimic care poate fi ac. Azotic (aur), clorhidric (otel). Acidul azotic fierbem 10-15 sec, clorhiric – 20-30sec in depententa de

concentratie. Albirea se executa totdeauna la o ventilare buna cu o maxima protective deoarece folosim acizi concentrate si e nevoie de purtat masca si haine speciale. Materialele decapante mai sint numite fluxuri si sint utilizate la constructiile protetice realizare prin metoda de lipire, avind rolul de a dizolva oxizi care se formeaza pe suprafata supuas lipirii in timpul prelucrarii termice si a favoriza scurgerea aliajului de lipit. Componentul de baza e boraxul (Na2B4O7+OHO-borat de sodiu) care pina la 400 grade Celsius se umfla, se pierde apa ce o contine, iar la 741 grade Celsius se topeshte transforminduse intro masa fluida, sticloasa, care acopera suprafetele de lipit , protejinduse de oxidare. Materialele decapante pot avea urmatoarea component: 55% borat de sodium, 35% acid boric si 10% oxid de siliciu. 76. Etapele clinic – tehnice de confectionare a puntii dentare intreg turnate nefizionomice. Particularitatile realizarii modelului.Clinic: prepararea dintilor stilpi, Amprentarea; Determinarea ocluziei; Protectia dintilor vitali.Laborator: confectionarea modelelor din gips dur cu bonturi mobilizabile ale dintilor preparati; Montarea simulator si modelarea machetei puntii cin ceara; Turnarea aliajului solicitat; Prelucrarea si adaptarea ptr model;Clinic: proba puntii in cavitatea bucalaLaborator: finisarea, lustruireaClinic: proba definitive si cimentarea puntii dentarePentru realizarea puntii dentare turnate este nevoie de a confectiona modelul cu bonturi mobilizabile ce prevede:

1. obtinerea amprentei cu strat dublu (in 2 timpi) – este o amprenta de precizie inalta

2. analizarea amprentei, fixarea pivotilor in amprenta (trebuie sa fie perpendicular planului de ocuzie si parallele intre ele)

3. e toarna prima parte a modelului din gips dur, si se realizeaza retentiile (in locuri care nu vor fi detasabile de pe model)

4. realizarea bazei modelului – se efectueaza dupa prize gipsului din prima parte, si dupa izolarea primei parti. Bara modelului se realizeaza de obicei din ghips simplu, medical

5. dupa prize gipsului se deschide amprenta pe partea dentara a soclului cu cutitul de gips. Se dezgolesc pinii aproximativ cu 1-3 mm dupa ce se socleaza. Dupa - se spala si se usuca.

77. Etapele clinic tehnice la confectionarea punti dentare.Clinic: prepararea dintilor stilpi, creind un parallelism maxim intre bonturi. Amprentarea si stabilirea culorii ptr viitoarea punte.Laborator: confectionarea modelelor din gips dur cu bonturi mobilizabile ale dintilor preparati; Montarea simulator si modelarea viitorului carcass metallic din ceara; Turnarea carcasului metallic si prelucrarea lui.Clinic: proba carcasului in cavitatea bucalaLaborator: aplicarea materialului fizionomic (ceramic, acrilat)Clinic: proba in cavitatea bucala + efectuarea corectiilor.Laborator: glazurarea (ceramica); lustruirea (acrilat)Clinic: proba definitive in cavitatea bucala si fixarea puntii.

78. Tehnica Inzoma de modelare amachetei componentei metalice a puntilor dentare metaloacrilice.

Suprafata machetei pe care se va aplica ceramica trebuie sa fie neteda, cu grosimea de aproximativ 0,4-0.5 mm, insa in present inafara de forma neteda a componentei metalice sunt propuse si forme retentive. De exemplu, firma IVOCLAR (Germania) propune ca forma componentei metalice cervicalesa fie modelata cu suprafete concave, iar marginile incizale si ocluzale in forma de guleras, constatind ca in aceste cazuri ceramica arsa pe componenta metalica va atinge valori maxime ale rezistentei mecanice. (fig 151, pg 239, postolachi,birsa)

79.Etapele clinico-tehnice la confectionarea puntei dentare acrilice si din ceramica.Puntea dentara acrilica metoda clasicaClinic: prepararea dintilor stilpi;amprentarea cimpului protetic.Laborator: realizarea modelului din gips dur;modelarea machetei viitoarei punti din ceara; ambalarea machetei coroanei in chiuveta pru realizarea tiparului; pregatirea acrilatului si introducerea lui prin presare in tipar; polimerizarea acrilatului si dezambalarea coroanei din chiuveta; prelucrarea, finisarea si lustruirea coroanei.Clinic: proba coroanei si fixarea ei prin cimentarePuntea dentara ceramica metoda clasicaClinic: prepararea dintelui; amprentarea culorii ceramicii; pretectia dintelui cu pulpa vie.Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea lor in simulator; realizarea matricii din platina oe care se depune stratul opac si se arde; matricea se depune pe bonturile dintilor stilpi intre care se adapteaza o bara din portelan prefabricate care se lipeste cu ceara incolora pru a o solidariza; ansamblul bara-matrice se detaseaza si I se confectioneaza un support termorezistent; dupa priza definitive a masei de ambalat se prelucreaza termic la 1000 C; dupa racier se depun celelalte straturi: dentina, colet, smalt; prelucrarea cu abrasive.Clinic: proba in cavitatea bucalaLaborator: glazurarea; se inlatura matricea din platina din interiorul coroanelor

Clinic: Fixarea coroanei in cavitatea bucala.

80.Caracteristica consolidarii metalului cu ceramica.Legaturile la nivelul jonctiunii metalo-ceramice poate fi de natura chimica, mecanica si fizica. Legatura chimica de aderenta dintre metal si ceramica se obtine datorita difuziunii ionilor din metal in ceramica si invers, din ceramica in metal formind asa numita legatura iono-covalenta. Legatura mecanica se obitine datorita unor retentivitati invizibile pru ochiul liber, obtinute pe suprafata metalica in urma sablarii , precum si ca rezultat al unei diferente neesentiale intre coeficientii de dilatare termica a metalului si ceramicii care contribuie la aparitia fortelor mecanice de compresiune. Legatura fizica se realizeaza datorita fortelor Van der Walls sau legaturii adezive ce apar la nivelul atomilor prin fluctuatiile spontane ale sarcinilor electrice.

81. Aspectele clinice si caracteristica componentelor cimpului protetic in edentatiile partiale intinse.Suportul dentoparodontal pru PPM reprezinta un element valoros de sprijin si ancorare, care asigura mentinerea si stabilizarea protezelor in dependenta de numarul dintilor restanti si repartizarea lor topografica, de implantarea lor si parodontala, la fel si de morfologia coronara.Suportul mucoosos, ca sic el dentoparodontal serveste la fixarea, stabilizare si receptia presiunii masticatoare in tratamentul protezei partial mobilizabile.. Fibromucoasa cimpului protetic este aderata la os si este formata din epiteliu pavimentos pluristratificat cu o grosime si elasticitate variabila in diferite zone.. Deosebim mucoasa imobila, pasiv si active mobile.82.Elementele cimpului protetic la tratamentul edentatiei partiale cu proteze mobilizabile.Elementele Cimpului protetic dupa structura morfologicaa si functionala sunt clasificate in doua grupe: dintii restanti cu parodontul lor, care alcatuiesc suportul dentoparodontal si fibromucoasa si oasele maxilarelor, care alcatuiesc suportul mocoosos. 83. Elementele componente ale P.P.M acrilice. Varietatile dintilor artificiali in P.P.MProteza partial mobilizabila acrilica este alcatuita din mai multe elemente solidaritate intim, care formeaza un corp solid, rigid, nedeformabil, rezistent la presiunile masticatoare. Elementele componente sunt: 1) dintii artificiali; 2) elemente de ancorare mentinere si stabilizare; 3) baza protezei prezentate de seile protezei consolidate printr-o placa acrilica.Dintii artificiali formeaza segmente din arcada dentara pe care o restaureaza si reprezinta elemente functionale principale ale protezelor partial mobilizabile, deoarece prin intermediul lor se restabilesc functiile sistemului stomatognat. Dintii artificiali sunt fabricate industial din acrilate si portelan, materiale care trebuie sa corespunda principalelor cerinte: asemanarea lor cu cu dintii naturali dupa forma, marime si culoare. De asemnea trebuie sa aiba o duritate satisfacatoare la uzura, san u aiba calitati abrasive, sa aiba o toleranta biologica, usor sa se supuna

prelucrarii mecanice. Dintii din acrilat sunt fabricate in conditii industriale prin introducerea acrilatului in stante metalice si polimerizarea sub presiuni mari la o temperature de 200-250 C. Ei sunt comercializati sub forma de garniture, asezati in ceara plastica, pe placute pentru grupul frontal sau lateral sau in cutii speciale. Pe placuta sau pe cutie sunt notale marca fabricii, culoarea, dimensiunea si forma. Dintii din portelan sunt realizati industrial prin coacerea masei ceramice la temperature inalte. Ei sunt modelati in forme prese matalice speciale. La inceput se umple partea coronara a dintelui, apoi taietoare sau ocluzala in ambele stante.Astfel machete dintelui capata o duritate necesara. Surplusurile sunt inlaturate si dintelui I se ofera o forma necesara. Dintii din portelan reprezinta caracteristi superioare comparative cu cei din acrilat, datorita proprietatilor fizico-chimice; compozitia chimica este anorganica; structura este omogena; densa; au rezistenta mecanica foarte mare; au nuante coloristice foarte variate, si au o toleranta biologica satisfacatoare pentru mucoasa bucala.84. Limitele P.P.M la maxilla si mandibula.Limitele bazei protezei la maxilla: Placa acopera bolta palatine, seile-apofizele alveolare edentate in intregime. Marginile vestibulare ale sailor ajung pina la fundul de sac vestibular, in zona mucoasei neuter, aflindu-se intr-un contact intim. In zona posterioara seile acopera tuberozitatile maxilare trecind in placa cu limitele in zona liniei Ah. Marginile palatinale ale placii prezinta contact cu coletul dintilor restanti fronali, iar in zona laterala se termina pe suprafetele orale ale dintilor restanti in zona supraecuatoriala.Limitele bazei protezei la mandibula: Seile protezei vor acoperi suprafata mucozala a cimpului protetic edentate, iar marginile vestibulare in aceste zona ajung pina la fundul de sac vestibular, la nivelul mucoasei neuter. Posterior, in fuctie de valoarea protetica a tuberculuilui periform, seile acopera treimea antarioara a acestuia, coborindu-se pina la linia oblixa interna intinzindu-se orizontal pe fundul de sac lingual. Seile sunt unite cu placa linguala, care in zona dintilor restanti se intinde pe suprafetele lor orale pina in zona supraecuatoriala85. Crosetul. Componente.Clasificari.La aplicarea protezei partial mobilizabile acrilice mai frecvent sunt utilizate crosetele din sirma confectionate in laborator din sirma de Wipla, cu diametrul de 0,6-0,8 mm, avind scop de mentinere si stabilizare. Crosetele din sirma sunt alcatuite din 3 segmente: - segmental dentar (aplicat pe fata vestibulara a dintelui in zona subecuatoriala;se mai numeste bratul crosetei). Acest segment trebuie sa aiba contact intim cu tesuturile dentare, iar virful sa fie asezat in zona cu retentie favorabila sis a cuprinda suprafata vestibulara cu cel putin 2/3 din dimensiunea ei in sens meziodistal.- segmental elastic, de forme si dimensiuni diferite care asigura elasticitatea (corpul protezei). El nu trebuie sa prezinte contact cu parodontul marginal al dintelui stilp si este asezai in zona supraecuatoriala- segmental de fixare in baza protezei acrilice (apofiza crosetei). El trebuie sa aiba o forma specifica retentive pru a se fixa in baza acrilicaCel mai des sunt utilizate urmatoarele crosete:

1.Crosetul cervico-ocluzal deschis dental. Prezinta un corset cu un singur brat elastic, care este in contact cu toata suprafata vestibulara a dintelui stilp in zona subecuatoriala retentive. 2.Crosetul cervico-alveolar deschis dentar. Prezinta un dispzitiv cu un singur brat de o elasticitate marita, care este in contact cu suprafata vestibulara a dintelui stilp in zona subecuatoriala retentiva.3.Crosetul cervico-ocluzal intors. Segmentul dentar este aplicat pe suprafata vestibulara supraecuatoriala, iar extremitatea libera a bratului, facind o bucla, este intoarsa spre zona subecuatoriala orientate spre edentatie.1.Dupa numarul dintilor pe care se aplica: mono-; bi-; si tridentare; 2.dupa numarul total de brate: crosete cu unu;doua; trei; patru;cinci si sase brate.; 3 dupa nr de brate active alastice: monoactive;bioactive;triactive tetraactive.86. Caracteristica sistemilor speciale de ancorare, metinere si stabilizare a PPM

Aceste sisteme reprezinta dispozitive mecanice complexe alcatuite din doua componente: una fixate la dintii stilpi, iar alta la proteza scheletata. In present sunt cunoscute o multime de astfel de sisteme: culise;telescoape;capse;bare cu calareti;disjunctori de forte. Culisele sunt alcatuite din doua parti: una realizata pe suprafata proximala sau orala a piesei dentare fixe, iar alta inclusa in scheletul metallic ale protezei scheletate.. Partea inclusa in proteza scheletata patrunde in interiorul culisei realizate in proteza fixa sau o cuprinde avind aceiasi forma in sectiune transversala. Mentinerea protezelor scheletate se datoreaza frictiunii care se realizeaza intre aceste doua part ice culiseaza cu o mare precizie una in cealalta.Sistem de telescoape ca si in protezele partial mobilizabile acrilice este constituit din cape cilindrice sau cilindroconice, cementate pe dintii de ancora si coroanele de invelis care restabilesc forma anatomica a dintilor-stilpi fiind solidarizate cu saua protezei scheletate. Telescoapele pot fi utilizate atit pru sprijinul mixt rigid al protezelor scheletate terminale, cit si pru sprijinul dento-parodontal al protezelor scheletate intercalate. Capsele sunt formate din doua parti componente ca si culisele si pot fi considerate ca matrice si Patrice. Sunt indicate pe dintii cu distructii coronare massive, dar cu radacini recuperabile. Bare cu calareti: sunt din piese dentare fixe alcatuite dintr-o bara solidarizata la coroanele care acopera dintii-stilpi sau la dispozitivele radiculare ale acestor dinti si o gutiera aplicata in saua protezei schelatate care incaleca bara.Bara are dimensiuni si forme variate; ea poate fi rotunda; ovala;dreptunghiulara, iar dimensiunile depend de numarul dintilor care lipsesc si de topografia edentatiei. Bara este solidarizata de elementele fixate in asa mod ca sa urmeze profilul apofizei alveolare lao distanta de aproximativ 1-2 mm. Guitera se mai numeste sic alaret, fiind o copie de forma si dimensiuni externe ale barei. Barele sunt indicate la edentatiile frontale, laterale, si subtotale cu inaltimea spatiului protetic corespunzator pru utilizarea barei.

87. Caracteristica crosetelor inelar Jackson si Adams. Indicatii.

Jackson, pentru ancorarea protezelor mobilizabile, cit si a aparatelor ortodontice pe dintii 6 a hemiarcadei intregi, a propus un corset inelar. Segmenul dentar este situat orizontal in zona subecuatoriala, indepartindu-se spre marginile proximale, mezial si distal, si traversind suprafata ocluzala printer nisela masticatoare se coboara pe suprafata orala a dintelui si se include cu segmentele retentive in baza protezei. Adams pru marirea elasticitatii acestui corset, a realizat la extrimitatile proximale ale ansei vestibulare doua bucle.

89.Enumerati etapele clinico-tehnice la confectionarea PPMA in a II-a situatie clinica cu DVO pastrata.

Confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile acrilice cu placă ca orice lucrare protetică solicită respectarea consecutivităţii anumitor etape clinico-tehnice. In caz de utilizare a sistemelor speciale de ancorare, iniţial se vor confecţiona elemente fixe ale sistemului de ancorare urmate de realizarea etapelor .clinico-tehnice de confecţionare a protezelor mobilizabile în următoarea ordine: — Clinic: examinarea pacientului şi amprentarea cîmpului protetic. — Laborator: confecţionarea modelului şi a lingurii individuale (dacă se obţine amprentă anatomică) ; în caz că s-a obţinut am¬prentă funcţională pe modelul realizat se vor confecţiona şablonul cu bordurile de ocluzie.

— Clinic: determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor inter- maxilare.Laborator: montarea modelelor în simulator; confecţionarea elementelor de

ancorare, menţinere şi stabilizare; realizarea ma¬chetei protezei (montarea dinţilor artificiali); modelarea machetei protezei mobilizabile.

Clinic: proba machetei protezei în cavitatea bucală.— Laborator: modelarea definitivă a machetei protezei, amba¬larea în chiuvetă,

realizarea tiparului, introducerea acrilatului In tipar, polimerizarea, dezambalarea şi prelucrarea protezei.

— Clinic: aplicarea şi adaptarea protezei la cîmpul protetic.

90.Caracteristica sabloanelor cu borduri de ocluzie. Materiale de confectionare.Cerinte.

Şabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare utilizate de către medic pentru determinarea şi înregistrarea rapoartelor intermaxiflare şî cu ajutorul cărora tehnicianul poziţionează şi fixează modelele în simulatoare.

Şablonul de ocluzie este compus din două părţi: baza şablonului şi bordura de ocluzie. Baza şablonului se confecţionează din

plăci de ceară de bază sau acrilate după tehnologia care a fost descrisă la realizarea lingurii individuale. Baza şablonului este realizată în contact intim cu modelul. Limitele bazei sunt identice cu limitele lingurii individuale în caz de

edentaţie totală, iar în caz de edentaţie parţială baza nu acoperă dinţii restanţi şi porţiunea versantului vestibul ar needentat. Marginile bazei prezintă contact cu suprafaţa orală a dinţilor restanţi astfel: pentru maxilă în zona frontală se întinde pînă la tuberculii dinţilor, iar în zona laterală se termină pe suprafeţele orale ale dinţilor restanţi pînă în zona supraecuatoriala, pentru mandibulă atît în zona frontală cît şi în cea laterală baza se termină în zona supraecuatorială linguală a dinţilor restanţi.

Bordura de ocluzie, numită şi val de ocluzie, confecţionată din ceară (însă poate fi confecţionată şi din materiale amprentare termoplastice de tip stens) are formă şi dimensiuni asemănătoare arcadelor dentare şi se fixează de bază.

Bordura de ocluzie poate fi confecţionată dintr-o placă de ceară plastificată la sursa de căldură şi rulată într-un val cu o formă de paralelipiped, avînd laturile aproximativ de 1,2—1,5 cm, sau prin turnarea cerii topite într-un conformator cu dimensiunile corespunzătoare. Totodată pot fi utilizate şi batoane de ceară în formă de paralelipiped, produse industrial. Pentru obţinerea valului de ocluzie, m caz de edentaţie totală, batonul de ceară este plastificat la sursa de căldură sau într-o baie de apă caldă (50—60°C) şi se îndoaie în formă de potcoavă pînă se obţine o formă corespunzătoare arcadei dentare, Acest val se aşază pe baza de ceară deasupra mijlocului apofizei alveolare şi se solidarizează de ea prin lipire cu ceară fierbinte. Extremităţile laterale distale se secţionează oblic pe linia ce corespunde locului de implantare a molarului doi, conferindu-i suprafeţei ocluzale, prin presarea ei pe o sticlă uleioasă, o suprafaţă plană. Prin secţionarea surplusurilor de ceară bordurii de ocluzie i se imprimă următoarele dimensiuni: în zona frontală o înălţime de 10—12 mm, descrescînd progresiv spre dis- tal corespunzător locului de implantare a primului molar, avînd o înălţime de 6—8 mm; lăţimea este de 5—6 mm în zona frontală şi respectiv 8—10 mm în cea laterală (fig. 76).

In caz de edentaţie parţială, bordurile de ocluzie sunt fixate în spaţiile edentate şi sunt mai înalte cu 2 mm decît dinţii restanţi şi mai late cu 1 mm în sens vestibulooral (fig. 77).ţ

La realizarea bazei din ceară pentru mărirea rezistenţei şi evitării fracturării în timpul operaţiunilor clinice şabloanele se consolidează. în acest scop este utilizată sîrma cu diametrul de 1,5 mm care se îndoaie după forma suprafeţei orale a apofizei alveolare şi fiind uşor încălzită se aşază pe versantul oral al bazei. Sub influenţa căldurii sîrma parţial pătrunde în ceara bazei, fiind ulterior acoperită deplin cu ceară topită. După aceaista se verifică dacă şablonul de ocluzie se adaptează perfect pe model, se efectuează corectările corespunzătoare în caz de necesitate. Apoi după răcirea definitivă şabloanele sunt îndepărtate de pe model şi aşezate din nou, controlînd astfel dacă aceste operaţii se fac ciu uşurinţă.

Şabloanele de ocluzie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: 1) baza şablonului să fie adaptată intim la suprafaţa cîmpului protetic,

acoperind-o în totalitate; 2) baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la presiune

şi să nu pre¬zinte mişcări de basculare; 3) îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurinţă, fără

dificultăţi;

4) marginile bazei să fie rotunjite şi finisate corespunzător limitelor determinate;

5) bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate fo baza şablonului corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare;

6) şablonul aplicat pe model, cît şi pe cîmpul protetic să aibă un grad suficient de mentinere.

91.Liniile crosetare. Caracteristica.Principiile de montare a dintilor in PPM.

După cum sa menţionat, rolul principal în ancorarea, menţinerea şi stabilizarea protezelor parţiale mobilizabile îl îndeplinesc elementele mecanice de fixare. In caz de utilizare a sistemelor speciale de fixare:, elementele lor componente, fie coroane, fie gutiere se vor aplic pe imprimările respective ale modelului şi se vor solidariza la baza din ceară a machetei protezei parţiale mobilizabile. Utilizarea croşetelor din sîrmă depinde de numărul dinţilor restanţi şi aşezarea lor topografică. După numărul dinţilor stîlpi pe care s-au aplicat croşete ancorarea protezelor parţiale mobilizabile se poate realiza punctiform, liniar şi în suprafaţă.

Ancorarea punctiformă se practică în edentaţiile subtotale, la prezenţa unui singur dinte restant şi este cea mai puţin eficientă din punct de vedere mecanic. Prin ancorarea liniară se subînţelege linia imaginară care uneşte dinţii-stîlpi pe care s-au aplicat croşete, cunoscută în literatura de specialitate ca linie croşetară. Direcţia liniei croşetare poate fi transversală, în diagonală, sagitală sau în suprafaţă . Alegerea direcţiei liniei croşetare are o deosebită importanţă la menţinerea şi stabilizarea protezelor. Se consideră ci cea mai avantajoasă direcţie a liniei croşetare este acea care trece prin centrul de greutate al protezei. Cu cît linia croşetară se abate mai mult de la centrul protezei, cu 'atît stabilitatea protezei este mai precară. Cele mai favorabile condiţii de fixare şi stabilizare a protezelor parţiale mobilizabile cu placă pot fi create prin ancorare în suprafaţă.

Pe dinţii-stîlpi aleşi se confecţionează, după tehnicile cunoscute, croşetele solicitate din sîrmă, apoi se confecţionează şablonul din ceară roză. In acest scop placa de ceară ramolită este aplicată şi adaptată la suprafaţa cîmpului protetic al modelului preventiv izolat cu apă. Surplusurile de ceară sunt înlăturate prin secţionarea lor cu lama bisturiului, după limitele viitoarei proteze desenate pe model. Baza din ceară trebuie să acopere în întregime cîmpul protetic al modelului, apoi de bază se solidarizează cu seg¬mentul de fixare croşetele din sîrmă. In acest scop segmentul de fixare al croşetului se încălzeşte la sursa de căldură şi se aplică pe dintele-stîlp corespunzător locului de proiecţie a fiecărui segment croşetar. Segmentul de fixare încălzit pătrunde în profunzimea cerii din spaţiul edentat, solidarizîndu-se astfel cu baza din ceară a viitoarei proteze.

92.Montarea dintilor in PPM cu gingie artificiala, punctiform si mixt.Particularitatile montarii dintilor di portelan.

In cazul aplicării protezelor parţiale mobilizabile acrilice cu placă, pentru construirea segmentelor arcadelor dentare artificiale, pot fi utilizaţi atît dinţi din acrilat, cît şi din porţelan. în dependenţă de culoare, mărime, formă şi material se aleg dinţii artifi¬ciali pentru a fi montaţi în baza din ceară a spaţiilor edentate. In acest scop este necesar de respectat următoarele principii:

1) în zonele laterale dinţii se montează pe mijlocul apofizei alveolare şi perpendicular ei, realizînd contacte cu dinţii antagonişti;

2) în zona frontală dinţii se montează cu restaurarea configuraţiei curburii dentare în raport de ocluzie; în dependenţă de situaţia clinică dinţii pot fi montaţi cu gingie artificială şi fără ea (purctiforrn) ; la montarea dinţilor fară gingie artificială marginea cervicală a dinţilor va avea contact cu apofiză alveolară edentată; la montarea cu gingie artificială zona cervicala a dinţilor se va situa pe linia surîsului, reper notat de medic pe bordura de ocluzie; în scop fizionomie şi ţinînd cont de doleanţele pacientului, dinţii pot fi situaţi asimetric sau se creează spaţii interdentare;

3) la prezenţa a mai multor dinţi restanţi, dinţii artificiali se vor monta ţinînd cont de gradul lor de implantare, mărime, formă, linia coletului; la montarea dinţilor din porţelan nu se admite şlefuirea porţelanului, deoarece se pot înlătura retenţiile şi luciul (glazura), provocînd totodată micşorarea rezistenţei lor;

5) în situaţiile cînd lipsesc 2 sau mai mulţi dinţi, însă spaţiul edentat nu permite montarea aceluiaşi număr de dinţi, se montează numărul ce permite lichidarea spaţiului edentat şi invers, dacă sunt absenţi 1—2 dinţi, însă spaţiul edentat este mai mare se montează numărul de dinţi ce după volum vor lichida breşa. în ambele situaţii se ţine cont de volumul dinţilor prezenţi, topografia breşei, aspectul fizionomie etc..

93.Componentele chiuvetei. Metodele de ambalare a machetei PPM in chiuveta.

Conform tehnicii clasice, acrilatele se introduc în tipar prin presare, din care cauză la realizarea lui sunt utilizate chiuvete metalice care rezista la presiuni înalte şi care sunt alcătuite din două părţi inegale în sens vertical: cea superioară mai mică decît cea inferioara. Fiecare jumătate este formată dintr-un inel şi un capac. Toate părţile componente se pot asambla într-o singură poziţie cu ajutorul dispozitivelor speciale.

Pentru ambalarea .în chiuvetă, macheta protezei mobilizabile se solidarizează prin lipirea extremităţilor ei de model cu ceară, operaţiune urmata de proba modelului cu macheta protezei în jumătatea inferioară a chiuvetei. Dacă soclul prezintă dimensiuni voluminoase, este redus prin tăierea ghipsului pînă la pătrunderea iîn interiorul chiuvetei fără dificultăţi.

Modul în care vor fi situate modelul şi părţile componente ale machetei în chiuvetă determină metoda de ambalare a machetei:

a) ambalarea directă; b) ambalarea indirectă;

c) ambalarea mixtă.Ambalarea directă. Conform acestei metode, după ambalarea şi înlăturarea

cerii modelul şi elementele componente ale machetei (dinţii artificiali, croşetele, scheletul metalic) rămîn într-o singură jumătate a chiuvetei în jumătatea inferioară .

Ambalarea indirecta. Conform acestei metode,dupa inlaturarea cerii si deschiderea chiuvetei in jumatatea ei inferioara ramine modelul,iar in cea superioara crosetele sau scheletul metalic si dintii artificiali.

Ambalarea mixta. Aceasta metoda rezulta din combinarea celor doua metode, intr o zona, in dependenta de necesitate, macheta poate fi ambalata dupa tehnica directa,iar in alta dupa tehnica indirecta.

94.Prelucrarea si finisarea protezelor mobilizabile. Utilaj, instrumente, materiale.

Prelucrarea şi finisarea protezelor dentare depinde de materialul utilizat la confecţionarea lor şi constă din două operaţiuni:

1) operaţia de planare fi netezire a protezelor; 2) operaţie de lustruire a protezelor. Operaţia de planare şi netezire a protezei este efectuată cu ajutorul

instrumentelor abrazive rotative. Pentru prelucrarea protezelor acrilice sunt utilizate diverse forme de freze atît metalice, cît şi din carborund, cu ajutorul cărora sunt înlăturate surplusurile de acrilat de pe suprafeţele protezelor, conferindu-i protezei şi un aspect morfologic corespunzător. Ulterior suprafeţele libere ale protezei ce nu prezintă contact cu ţesuturile cîmpului protetic sunt netezite cu ajutorul hîrtiei de glaspapir cu granulaţie fină. La prelucrarea suprafeţelor protezelor metalice sunt folosite instrumente reprezentate de discuri de carborund sau diamantate, diverse freze din aliaje dure sau diamantate, pietre dentare cu ajutorul cărora se şlefuiesc suprafeţele protezelor pentru adaptarea lor pe model, cît şi pentru redarea aspectului morfologic corespunzător. Netezirea suprafeţelor protezelor ţnetalice se efectuează cu gume abrazive (polipanturi), în special a protezelor confecţionate prin tehnici clasice. In cazul utilizării protezelor confecţionate prin tehnici contemporane, această operaţiune se efectuează cu ajutorul sablatorului utilizînd corund cu o granulaţie fină ce nu depăşeşte 50 microni.

Operaţia de lustruire a protezelor este efectuată pentru a reda suprafeţelor protezei aspectei perfect netede, rezistente din punct de vedere chimic şi neretentive pentru alimente. Lustruirea suprafeţelor protezelor acrilice şi metalice confecţionate prin tehnici clasice se realizează la aparatul de şlefuit. Pentru lustruirea mecanică sunt utilizate diverse materiale de lustruit, care se depun pe filţuri sau perii. Lustruirea finală se realizează cu ajuto¬rul pufului de bumbac obţinînd astfel un luciu maxim.

Protezele, metalice confecţionate prin tehnici moderne pot fi lustruite şi electrochimie. Lustruirea electrochimică este realizată în aparate speciale numite în literatura de specialitate şi băi electrogalvanice.

95.Etapele tehnice la confectionarea protezelor mobilizabile cu baza metalica si captuseala elastica. Indicatii.

Perceperea excitaţiilor termice poate fi păstrată, dacă baza protezei va fi realizată din materiale cu o conductibilitate termică bună. Din aceste materiale fac parte aliajele nobile şi inobile.

Baza metalică a protezelor a fost propusă încă în secolul XVIII, însă tehnologia confecţionării prin ştanţare n-a contribuit la răspîndirea ei, din cauză că baza metalică ştanţată nu se adaptează intim la cîmpul protetic. In prezent datorită realizărilor ştiinţei în tehnica protezării, precum şi a utilizării materialelor ce permit o precizie înaltă la turnarea aliajelor, baza metalică este confecţionată cu o grosime de 0,4—0,5 mm şi cu elemente retentive în zonele edentate destinate pentru fixarea acrilatului şi respectiv a dinţilor artificiali. La realizarea protezelor parţiale mobilizabile cu baza metalică sunt respectate etapele clinico-tehnice descrise anterior cu unele deosebiri de detaliu referitoare la: realizarea modelului duplicat; modelarea machetei bazei protezei din ceară pe model; realizarea machetelor canalelor de turnare a tiparului şi turnarea aliajului solicitat pe modelul duplicat.

După prelucrarea mecanică a bazei metalice se vor monta dinţii în spaţiile edentate solidarizîndu-i cu acrilat la baza metalică, după tehnicile cunoscute.

Aceste particularităţi tehnice de confecţionare a bazei metalice a protezei sunt descrise la tema privind protezele scheletate.

Transmiterea presiunilor mastîeatoare de Ia baza protezei suportului osos se realizează prin intermediul fibromucoasei cîmpului .protetic. In unele situaţii clinice determinate de prezenţa exostozelor, a fibromucoasei subţiri, nerezilientă, incapabilă să suporte presiuni masticîtoare sau de prezenţa torusului palatina etc. Baza protezei confecţionaţi cu suprafaţa mucozală acrilică sau metalică va acţiona traumatic asupra suportului osos. Aceste situaţii clinice solicită confecţionarea unei baze diferenţiate a protezei parţiale mobilizabile prin realizarea unor spaţii între bază şi zonele indicate ale cîmpului protetic (folierea modelului) sau prin aplicarea materialelor elastice acrilice pe suprafaţa mucozală a protezei. Materialele elastice au drept scop restaurarea rezilienţei fibromucoasei şi micşorării presiunilor masticatoare asupra suportului osos prin amortizare. Materialul elastic poate fi aplicat pe suprafaţa mucozală a bazei acrilice parţial sau total.

Căptuşirea bazelor acrilice ale protezelor parţiale mobilizabile se efectuează prin două metode: directă şi indirectă. Metoda directă prevede aplicarea materialului elastic autopolimerizabil pe zonele mucozale ale bazei protezei, direct în cavitatea bucală. Prin metoda indirectă materialul elastic se aplică în condiţiile de laborator.

Pentru căptuşirea indirecţi a bazelor acrilice ale protezelor parţiale mobilizabile pot fi utilizate două tehnici;

a) aplicarea materialului elastic pe suprafaţa mucozală a bazei după polimerizarea acrilatului;

b) aplicarea materialului elastic în tipar concomitent cu acrii îtul.Conform primei tehnici, după confecţionarea protezei parţiale mobilizabile

acrilice, în clinică, de pe suprafaţa mucozală a bazei se îndepărtează prin şlefuire un strat de acrilat de pînă la 1,0 mm, apoi se aplică un material elastic amprentar şi se obţine amprenta funcţională. In laborator proteza se ambalează în chiuvetă, iar după deschiderea chiuvetei se înlătură materialul amprentar. Pereţii tiparului se izolează, iar suprafaţa mucozală şlefuită a protezei se prelucrează cu catalizator lichid şi se aplică pasta de material elastic pregătită în prealabil. Se interpun părţile chiuvetei în poziţia corectă şi se presează, acţiune urmată de termo- sau autopolimerizare, conform indicaţiilor respective din prospect. După dezambalare, surplusurile se înlătură prin tăiere sau şlefuire.

Tehnica aplicării materialului elastic în tipar concomitent cu .acrilatul utilizat pentru baze este identică cu tehnica clasică cu unele deosebiri de detaliu: după prepararea pastei de aerilat şi a materialului elastic, pe modelul din prima parte a chiuvetei, în acele zone unde este nevoie de căptuşeală elastică, se aplică o placă de ceară cu o grosime de 0,4—0,6 mm. Ulterior, în partea a doua a chiuvetei se depune cantitatea de aerilat necesară pentru bază, apoi se aplică o folie de celofană umectată şi se cuplează părţile chiuvetei. După presare, chiuveta se deschide, se înlătură folia de celofană, surplusul de aerilat şi placa de ceară, iar în locul cerii se depune aproximativ acelaşi volum de material elastic. Din nou se cuplează părţile chiuvetei şi se presează, apoi chiuveta se prinde în ring şi se efectuează procesul de polimerizare, conform indicaţiilor pentru materialul respectiv.

96. Indicatii la tratamentul protetic cu proteze partiale mobilizabile scheletate.

1. In cazul cind nu e posibil tratamentul cu punti dentare2. Cind nu sunt conditii favorabile pentru fixarea implantelor3. In cazul atrofiei apofizelor alveolare.4. In cazul prezentei breselor dentare5. cind suportul muco-osos permite aplicarea PPMS6. cind starea parodontiului dintilor restanti permite aplicarea crostelor sau a

sistemelor PPMS.

97. Componentele PPM scheletate.Caracteristica conectorilor principali in PPM scheletate si dimensiunile lor la maxila si mandibula.

Luînd în consideraţie dezavantajele utilizării protezelor parţiale mobilizabile acrilice cu placă, specialiştii au ameliorat caracteristicile tehnico-constructive ale acestor proteze. In acest scop a fost înlocuită o porţiune a bazei protezei printr-o bază (arc) sau plăcuţă metalică, care serveşte drept element de legătură, dintre şeile protezei şi solidarizînd la acest element dispozitive speciale pentru echilibrarea presiunilor masticatoare asupra dinţilor restanţi s-a obţinut un schelet metalic. Datorită acestor modificări, construcţiile de proteze parţiale mobilizabile au primit denumirea de «proteze scheletate», «proteze arcate», «proteze de sprijin».

Scheletul metalic care se confecţiona din elemente prefabricate sau modelate separat, apoi ulterior turnate şi lipite între ele, în prezent este confecţionat prin metoda de turnare, proces care poate îi realizat în orice laborator de tehnică dentară. Insă pentru realizarea corectă a scheletului metalic, trebuie să cunoaştem particularităţile constructive ale elementelor componente ale protezei scheletate şi plasarea lor pe cîmpul protetic.

Elementele componente ale protezei parţiale mobilizabile scheletateProteza parţială mobilizabilă scheletată poate fi comparată cu proteza parţială

mobilizabilă acrilică cu placă, avînd aceleaşi părţi componente, deosebirea constînd în faptul că aceste părţi sunt solidarizate într-un schelet metalic. Prin urmare, la baza protezei scheletate stă scheletul metalic pe care sunt realizate segmentele arcadelor dentare (şeile) situate în spaţiile edentate. Dacă baza protezei parţiale mobilizabile acrilice cu placă este prezentată de şeile protezei unite prin conector în formă de placă, atunci baza protezei scheletate este prezentată dintr-un schelet metalic unic, unde şeile sunt unite cu un conector în formă de bară (arc) «au plăcuţă metalică.

Scheletul metalic este confecţionat din aliajele metalelor nobile sau inobile şi este prezentat de următoarele elemente: şeile pro¬tezei plasate în spaţiile edentate pe care se montează dinţii arti¬ficiali; elementele de legătură dintre şef cunoscute sub numele de conectori -principali; elementele de ancorare, menţinere, spri¬jin şi stabilizare realizate pe dinţii-stîlpi; elementele de legă¬tură dintre .părţile mucozale şi cele dentare ale scheletului, cuno¬scute ca conectori secundari.

Şeile protezei scheletateIn proteza scheletată poate fi o singură şa sau mai multe, în dependenţă de

numărul spaţiilor edentate. Şeile reprezintă, din punct de vedere funcţional, părţile principale ale protezei, deoarece prin intermediul lor se restaurează integritatea arcadelor dentare şi transmiterea presiunilor masticîtoare de la dinţii artificiali ţe¬sutului osos şi dinţilor-stîlpi, participînd totodată la menţinerea şi stabilizarea protezei în cavitatea bucală.

Şeile în scheletul metalic pot fi confecţionate în două variante: a) întreg metalice la care suprafaţa mucozaiă prezintă contact cu mucoasa

apofizei alveolare a spaţiului edentat; pe suprafaţa pro¬tetică se realizează elemente retentîve reprezentate de bonturi, grile, anse sau ciupercuţi utilizate pentru retenţîa acrilatului cu dinţii artificiali;

b) parţial metalice înglobate în acrilat; pentru apli¬carea acrilatului, şaua metalică este perforată sau confecţionată în formă de plasă, fiind situate la o depărtare de 1—2 mm de la mucoasa cîmpului protetic. Şeile protezei scheletate

sunt situate pe mijlocul apofizelor alveolare al spaţiilor edentate, fiind distanţate cu 2—3 mm de la parodontul marginal al dinţilor restanţi limitrofi breşelor dentare.

Elementele de legătură dintre şeile protezei scheletate.Elementele ce unesc şeile şi toate celelalte componente mucozale ale protezei

scheletate sunt definite ca conectori principalii. Aceste elemente de legătură au forme şi dimensiuni diferite în dependenţă de tipul de edentaţie şi particularităţile morfologice ale maxîlei sau mandibulei. Important este ca conectorii principali să posede duritate, rezistenţă la rupere şi rigiditate necesară pentru repartizarea uniformă a presiunilor masticatoare pe întreaga suprafaţă de sprijin a cîmpului protetic.

Conectorii principali pot fi confecţionaţi în forme de bare (arcuri) şi plăcuţe. Barele sunt utilizate mai frecvent la mandibulă, avînd o formă rotundă, semirotundă, ovală, semiovală sau atipică. Pentru mandibulă lăţimea barei trebuie să fie nu mai mică de 3 mm, iar grosimea de 1,5—2,0 mm, pentru maxilă, respectiv, 6—8 mm şi 0,8—1,0 mm. Bazele sunt situate la o distanţă de 0,5—1,0 mm de la mucoasă în dependenţă de gradul ei de rezilienţă, pentru a preveni înfundarea barei în mucoasa cîmpului protetic. Marginile barei nu trebuie să fie traumatizante şi urmează să fie plasate în

zonele cu funcţionalitate scăzută ca să nu jeneze mişcările limbii în timpul masticaţiei şi fonaţiei.

Plăcutele sunt utilizate pe larg datorită elaborării aliajelor metalice contemporane şi tehnicilor moderne de turnare. Ele sunt confecţionate cu o lăţime de peste 10 mm şi cu o grosime de 0,4— 0,5 mm, avînd contact intim cu mucoasa cîmpului protetic. Datorită formei plate şi grosimii mici, precum şi elasticităţii, plăcutele nu generează disconfort în cavitatea bucală, iar contactul cu mucoasa determină şi o forţă de adeziune respectivă ce contribuie la fixarea mai bună a protezelor.

98.Clasificarea crosetelor turnate dupa Rindasu si cerintele dupa Lejoueux.

După I. Rîndaşu, ele sunt clasificate în dependenţă de următoarele criterii morfofuncţionale:

— După numărul dinţilor pe care se aplică: a) monodentare (aplicat pe un singur dinte); b) bidentare (aplicate pe doi dinţi); c) tridentare (aplicate pe trei dinţi).— După numărul total al braţelor din care se compun aceste croşete: a) croşete cu două braţe; b) croşete cu trei braţe; c) croşete cu patru braţe;d) croşete cu şase braţe.— După numărul braţelor active elastice: a) croşete cu un singur braţ elastic (monoactive); b) croşete cu două braţe elastice (biactive);

c) croşete cu trei braţe elastice (triactive); d) croşete cu patru braţe elastice (tetraactive).— După numărul conectorilor secundari şi după poziţia lor topografică: a) croşete cu un singur conector secundar; b) croşete cu doi conectori secundari; c) croşete cu trei conectori secundari.

După Lejoyeux croşetele turnate (cit. după F. Prelipceanu, O. Doroga) trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

— croşetul să contribuie la retenţia şi stabilizarea protezei, fără să acţioneze nefavorabil asupra integrităţii ţesuturilor de sprijin;

— lungimea croşetului să permită încercuirea a mai mult din jumătatea celei mai mari circumferinţe a dintelui-ancoră, putînd fi continuă sau discontinuă;

— oricărei porţiuni retentive elastice a croşetului trebuie să i se opună o porţiune rigidă a acestuia sau o bară corono-cingulară, pentru a suspenda orice risc al efectului ortodontic, pentru a re¬zista forţelor care tind să dezinsereze proteza, extremitatea retentivă elastică a croşetului trebuie să fie pasivă din momentul aplicării protezei şi să nu devină activă decît pentru a se opune deplasării protetice;

— diferitele părţi componente ale croşetului să se situeze cît mai aproape posibil de mijlocul treimii cervicale a dinţilor, pentru a reduce la minimum forţele care ar putea acţiona în sensul tor¬sionării dintelui-ancoră;

— părţile componente să fie simetric dispuse (unui capăt retentiv plasat vestibular la nivelul unei anumite zone să-i corespundă acelaşi element situat în acelaşi loc, dar de partea opusă a arcadei);

— pentru a evita orice acţiune imediată sau secundară a cro¬şetului asupra dintelui-ancoră, este necesar ca dinţii limitaţi să fie solidarizaţi în condiţii favorabile, cîte doi, iar în situaţii nefavorabile, în grup.

99.Enumerati componentele crosetului Ackers si Bonwill,plasarea lor pe dintele ancora.

Croşetul Ackers. Acest croşet este considerat drept tip caracte¬ristic de croşet circular turnat, fiind alcătuit dintr-un corp de la care pornesc trei braţe: retentiv, opozant şi pintenul ocluzal. Croşetul Ackers înconjoară dintele-stîlp aproape în întregime.

Corpul croşetului. In majoritatea cazurilor, corpul croşetului este aşezat pe suprafaţa proximală a dintelui-stîlp limitrofă spaţiului edentat în zona neretentivă, trecînd în conectorul secundar şi unind rigid croşetul cu şaua scheletului metalic. Conectorul se¬undar în zona proximală subecuatorială a dintelui-stîlp este distanţat de dinte cu 0,5—1,0 mm în dependenţă de retentivitatea acestei zone şi gradul de implantare a dintelui-stîlp.

Braţul retentiv. Acest component porneşte din corp spre suprafaţa vestibulară a dintelui transversînd ecuatorul protetic şi se termină cu extremitatea liberă în zona

subecuatorială retentivă. Grosimea braţului retentiv este variată, neuniformă, mai groasă la corp şi micşorată uniform spre extremitatea liberă, unde este efilat. Aceste particularităţi permit ca braţul retentiv să aibă două porţiuni: supraecuatorială rigidă şi subecuatorială elastică. Porţiunea supraecuatorială împreună cu pintenul ocluzal şi bra¬ţul opozant au rolul de sprijin reciproc şi se opun tendinţelor de înfundare a protezei pe cîmpul protetic. Porţiunea elastică asigură menţinerea protezei scheletate şi opune rezistenţi tendinţei de desprindere.

Braţul opozant. Acest component al croşetului este plasat pe suprafaţa opusă celei pe care este aşezat braţul retentiv, fiind situat în zona supraecuatorială şi avînd direcţie orizontală, grosime uniformă pe tot traiectul, precum şi dimensiune egală cu cea a porţiunii supraecuatoriale a braţului retentiv. Toate aceste caracteristici permit neutralizarea efectului ortodontic negativ în timpul inserţiei protezei scheletate, oferindu-i totodată rigiditate.

Pintenul ocluzal. Ca component important porneşte din corpul croşetului paralel suprafeţei ocluzale şi este situat în foseta me-ziala sau distală a dintelui-stîlp. Se recomandă ca pintenale ocluzal să se extindă pe o suprafaţă de cel puţin o pătrime din suprafaţa. Ocluzală a dintelui respectiv şi să aibă o grosime de 1—1,5 mm. Dacă grosimea lui va mări dimensiunea verticală de ocluzie, înainte de realizarea scheletului metalic, pe dinţii întregi sunt pregătite locaşuri cu forme şi dimensiuni respective. Locaşul trebuie să fie neretentiv şi bine lustruit.

Croşetul Ackers este indicat pe premolari şi molari, cînd ecuatorul protetic trece vestibular sau oral pe mijlocul coroanei dinte- lui-ancoră, avînd în zona subecuatorială o retenţie de 0,25—0,5 mm.

Croşetul Bonwil: Este un croşet circular alcătuit din două braţe retentive, două opozante şi doi pinteni ocluzali, aplicate pe doi dinţi (croşet bidentar). Acest croşet poate fi considerat drept un dublu croşet Ackers cu aceleaşi caracteristice ale elementelor componente. Corpul acestui tip de croşet este alcătuit din elementele de legătură dintre braţele croşetului şi pinteni ocluzali aplicat în fosetele mezială şi distală şi în spaţiile (ambrazurile) interdentare ocluzale, extinzîndu-se prin ambrazurile vestibulară şi orală în braţele retentive şi opozante. Din locul interdentar de ramificare a braţelor opozante porneşte conectorul secundar distanţat de dinţi şi mucoasa ce uneşte croşetul rigid cu scheletul metalic. Ca şi la croşetul Ackers, braţele retentive şi opozante ale croşetului Bonwili pot fi prelungite şi plasate pe dinţii vecini. Croşetul Bonwill este recomandat în cazul tremelor între premolari şi molari, în edentaţiile uniterminale avînd un rol antibasculant, de menţinere a protezei.

100. Conectorii secundari. Rusu VasileConectorii secundari sunt benzi metalice care unesc diferite parti componente ale protezei scheletate intre ele. Caracteristicile conectorilor secundari:- rigiditatea este calitatea lor esentiala, care se obtine prin latime si grosime adecvata;- volumul nu trebuie sa impiedice montarea dintilor artificiali sau sa jeneze functionalitatea limbii;- traiectul sa fie intotdeauna vertical;

- jonctiunea cu conectorul principal trebuie sa se faca perpendicular, iar unghiurile vor fi rotunjite. La acest nivel conectorul secundar este ceva mai lat pentru a asigura rezistenta;-jonctiunea cu pintenii ocluzali trebuie sa se faca intr-un unghi de 90° sau mai mic;- sa treaca la distanta de parodontal marginal, papila interdentara si mucoasa procesului alveolar;- nu se vor aplica pe suprafetele convexe vestibulare sau orale ale dintilor restanti

101. Crosetele divizate Roach. Acest tip de crosete este divizat in 2 grupe: crosetele din grupa I se caracterizeaza printr-un contact redus cu dintele ancora in zona retentiva subecuatoriala care este mai putin sau deloc vizibila din punct de vedere fizionomic.Bratul retentiv al acestui croset poseda calitati elastice datorita faptului ca are conector secundar propriu. In functie de lungimea si grosimea acestui conector, este posibila alegerea gradului de elasticitate. Crosetele divizate Roach din grupa I sunt in numar de sapte si au brate elastice, forma carora imita literele C, L, U, S, T, I, R.Acest tip de crosete sunt aplicate pe dintii posteriori cu un grad de retentivitate marita si cu implantare dificila. In genere, crosetele din grupa I sunt compuse din urmatoarele elemente: corpul, pintenul ocluzal, bratul opozant, bratul retentiv si doi conectori secundari (unu-i al bratului retentiv si altul ce uneste bratul opozant si pintenele ocluzal de scheletul metalic).Corpul crosetelor prezinta portiunea asezata pe suprafata proximala a dintilor-stalpi limitrofa spatiului edentat. In zona supraecuatoriala neretentiva este unit rigid prin conectorul secundar cu saua scheletului metalic, la nivelul parodontului marginal, la о distanta in dependenta de gradul de retentivitate a dintelui-stalp, de cel putin 1,5 mm. Din corpul crosetelor pornesc pintenul ocluzal si bratul opozant, care au aceleasi directie, forma si indicatii identice cu ale elementelor similare ale crosetului Ackers.Bratele retentive se unesc la saua scheletului metalic prin conectori secundari proprii, care au, la randul lor, doua extremitati: una dentara si alta mucozala. Extremitatea dentara este unita cu bratul retentiv in zona radicular^ a dintelui, apoi, traversand cole-tul la о distanta de 0,5—1 mm, trece in extremitatea mucozala. Aceasta extremitate, formand о curba pe versantul vestibular al apofizei alveolare, se IndreaptS spre spafiul edentat unde se uneste cu saua scheletului protezei. In raport de lungimea, grosimea si forma conectorului secundar depinde gradul de elasticitate a bratului retentiv. Daca coneqtorul va avea lungime mai mare si grosime mai mica, atunci si elasticitatea va fi mai mare si invers.Din crosetele Roach de grupa a II-а fac parte crosetele cu bra-tele aplicate supraecuatorial asigurand astfel sprijinul protezei \ scheletate pe campul protetic. Dupa constructii, aceste crosete pot ; fi simple, cu un brat ce are contact partial sau total cu dintele, si compuse, aplicate uni- sau bidentar. Bratde crosetului bidentar inconjoara inelar suprafetele dintelui, fiind cunoscut si sub numele de croset inelar continuu . Aceste varietati de crosete sunt indicate atat pe dintii

frontali, cat si pe cei laterali cu zone retentive neinsemnate si inaltime mica, precum si pe dinti conici.

102. Crosetul Ackers. Acest croset este considerat drept tip caracte-ristic de croset circular turnat, fiind alcatuit dintr-um corp de la care pornesc trei brate: retentiv, opozant si pintenul ocluzal (fig. 204). Crosetul Ackers inconjoara dintele stalp aproape in intre-gime.Corpul crosetului. In majoritatea cazurilor, corpul crosetului este asezat pe suprafata proximala a dintelui-stalp limitrofa spatiului edentat in zona neretentiva, trecand in conectorul secundar si unind rigid crosetul cu saua scheletului metalic. Conectorul se-cun,dar in zona proximala subecuatoriala a, dintelui-stalp este dis-tantat de dinte cu 0,5—1,0 mm in dependents de retentivitatea acestei zone si gradul de implantare a dintelui stalp.Bratul retentiv. Acest component porneste din corp spre suprafata vestibulara a dintelui transversand ecuatorul protetic si se termina cu extremitatea libera in zona subecuatoriala retentive. Grosimea bratului retentiv este variata, neuniforma, mai groasa la corp si micsorata uniform spre extremitatea libera, unde este efilat. Aceste particularity permit ca bratul retentiv sa aiba doua portiuni: supraecuatoriala— rigida si subecuatoriala — elastica. Portiunea supraecuatoriala impreuna cu pintenul ocluzal si bratul opozant au rolul de sprijin reciproc si se opun tendintelor de infundare a protezei pe campul protetic. Portiunea elastica asigura mentinerea protezei scheletate si opune rezistenta tendintei de desprindere. Braful opozant. Acest component al/ crosetului este plasat pe suprafata opusa celei pe care este asez/at bratul retentiv, fiind situat in zona supraecuatoriala si avand/ directie orizontala, grosime uniforma pe tot traiectul, precum si, dimensiune egalS cu cea a portiunii supraecuatoriale a bratului/retentiv. Toate aceste carac-teristici permit neutralizarea efectulv/i ortodontic negativ in timpul insertiei protezei scheletate, oferinduti totodatS rigiditate.

Pintenul ocluzal. Ca component important porneste din corpul crosetului paralel suprafetei ocluzale si este situat in foseta me-zialS sau distala a dintelui-stalp. Se recomandS ca pintende ocluzal sa se extinda pe о suprafata de cel putin о patrime din suprafata ocluzala a dintelui respectiv si sa aiba о grosime de 1 —1,5 mm. Daca grosimea lui va mari dimensiunea verticala de ocluzie, inain-te de realizarea scheletului metalic, pe dintii intregi sunt pregStite locasuri cu forme si dimensiuni respective. Locasul trebuie sa fie neretentiv si bine lustruit.Crosetul Ackers este indicat pe premolari si molari, cand ecuatorul protetic trece vestibular sau oral pe mijlocul coroanei dintelui-ancora, avand in zona subecuatoriala о retentie de 0,25—0,5 mm.

Sistemul crosetar Ney. Aceste crosete au fost grupate si clasi-ficate de catre Ney in anul 1956; au fost imaginate pentru forme si implantare diferite ale dintilor-stalpi, care in genere nu sunt acoperiti cu microproteze, in vederea stabilizarii corespunzatoare a tuturor protezelor scheletate. Sistemul crosetar Ney poseda une-le caracteristici proprii crosetelor circulare si crosetelor divizate. Autorii sistemului crosetar Ney le-au grupat si ciasificat in numar de 6, elaborand totodata si indicatiile aplicarii Jor.Crosetul Ney nr. 1. Este asemanator cu crosetul circular Ackers, insa bratul opozant, ca si bratul retentiv, este elastic si situat in zona subecuatoriala retentive. Ambele brate asigura о mentinere dubla si reciproca, fiind aplicate pe suprafetele vestibulara si orala ale dintelui-ancora. Este indicat si realizat la fel ca si crosetul Ackers.Crosetul Ney nr. 2. Derive din crosetul devizat Roach cu bratul elastic in forma de «T», particularitatea caracteristica constand in faptul ca ambele braje sunt elastice, divizate in «Т» si au cate un conector secundar propriu. Crosetul Ney nr. 2 este indicat pe premolari si molari cu retractie gingivals si cu retentivitati ma-rite, precum si pe dintii la care ecuatorul protetic trece in apropierea suprafetei ocluzale. Elementele elastice divizate sunt aplicate in zona gingivals. Mai rational se considers aplicarea lui in edentatiile terminale.Crosetul Ney nr. 3. Este о combinare dintre crosetul nr. 1 si nr. 2, avand doua brate retentive. Unui din aceste brate este mai putin elastic, unit rigid cu corpul crosetului avand forma bratului de la crosetul nr. 1, iar alt brat are un grad de elasticitate mSritS, fiind unit prin conectorul secundar cu saua protezei si avand

forms de «T». Bratele sunt aplicate in dependents de retentivitatea dintelui-ancora astfel: bfatul mai putin elastic (nr. 1) este aplicat pe suprafetele vestibularS sau oralS ale dintelui cu retentivitate mai mica, iar bratul elastic (nr. 2) — pe suprafetele vestibulara sau orala cu retentivitate maritS. Acest croset este indicat in edentatiile terminale cand dintii-stalpi au inclinatie oralS sau vestibularS, iar ecuatorul protetic are directii diferite pe suprafetele oralS si vestibulara.Crosetul Ney nr. 4. Este un croset tehnic realizat prin metoda de turnare si lipire: corpul si pintenele ocluzal sunt turnate, iar bratele sunt confectionate din sarmS prin indoire, fiind apoi aplicate pe suprafetele vestibulara si orala si lipite de corp. Crosetul Ney nr. 4 este indicat pe dintii cu retentivitate in regiunea marginii ocluzale a suprafetelor vestibularS si oralS. Acest croset nu este utilizat in practica datoritS proprietatilor mec'anice necorespunza-toare, care nu permit mentirierea satisfScStoare a protezei pe campul protetic .Crosetul Ney nr. 5. Este cunoscut sub numele de croset inelar cu actiune inversa posterioarS si derivS din crosetdle circulare. Acest croset este alcStuit dintr-un conector secundar excentric unit rigid cu bara sau placuta protezei, pozition'at in majoritatea cazu-rilor mezio-oral pe dintele-ancorS. Bratul crosetului iese din corp, avand о portiune rigida, aplicata supraecuatorial din care porneste pintenul ocluzal asezat in foseta distalS sau meziala. Portiunea rigida a bratului inconjoarS suprafetele dintelui in zona supraecuatoriala si, transversand ecuatorul protetic al suprafetei vestibular sau orfale, se terminS cu extremitatea liberS in zona sub-ecuatoriala retentive meziala sau distala. Crosetul Ney nr. 5 este indicat in edentatiile terminale, cand dintii-stalpi au inclinatie vestibulara sau orala, precum si pe dintii cu coroane clinice mici sau cu forma conica.Crosetul Ney nr. 6. Acest croset, ca si crosetul precedent, are aceleasi caracteristici deosebindu-se prin prezenta a doi pinteni ocluzali situati distal si mezlal. Crosetul Ney nr. 6 este unit rigid cu saua protezei prin intermediul conectorului secundar, care este intarit cu un dublu segment pornit de la saua sau bara protezei. Crosetul respectiv este indicat pe molari inclinati mezio-distal sau vestibulo-oral cu ecuator protetic atipic situat ocluzal in partea inclinarii dintelui si cervical in partea opusa. Are eel mai lung brat din toate crosetele Ney si din acest motiv mai este riumit si croset unibar circular .

103. Crosetul continuu . Acest croset prezinta о atela (sina) metalica care are о latime de 2—3 mm si о grosime de 0,5—1,0 mm, iar lungimea variaza in dependents de numarul dintilor pe care se aplica. Crosetul continuu poate cuprinde de la doi pana la 6—8 dinti-stalpi, chiar si toata arcada dentara, realizand astfel un sistem de imobilizare a dintilor. Crosetul continuu se aplica intim supracingular pe suprafata orala a dintilor frontali si supraecuatorial pe cei laterali. Crosetul respectiv deseori este realizat cu gherute incizale sau cu pinteni ocluzali, care reprezinta о prelungire a crosetului la nivelul suprafetelor interdentare proximale incizale sau ocluzale si se termina in ambrazurile vestibu-lare ale incisivilor sau in fosetele meziale si distale ale dintilorlaterali . La acest nivel, in unele cazuri pentru a nu modifica di-mensiunea verticala de ocluzie, pentru gherute si pinteni sunt rea-lizate pe dintii-stalpi locasuri inainte de a obtine arnprenta. Datorita acestor dispozitive, crosetul echilibreaza presiunile masticatoare pe dintii-stalpi in axul lor de implantare .

104. Elementele dentare a PPMS sint reprezentate de crosete si de sisteme special, care este solidarizata de carcasul metallic din momentul modelarii carcasului din ceara, unirea fiind efectuata prin modelarea conectorului secundar, care la rindul sau se va uni cu conectorl principal sau cu seile protezei, ce la etapa finala vor fi inglobate in acrilatul protezei, realizind o retentie mecanica intre seaua metalica si

acrilatul protezei. Dependent de mijloacele prin care se efectueaza mentinerea si stabilizarea protezei va fi si metoda de transmitere a presiunilor. Transmiterea presiunilor masticatorii in PPMS este atit dento-parodontal, cit si muco-osos. Dependent de nr dintilor stilpi si modul de integrare a lor in PPMS va varia si eficacitatea distribuirii presiunilor functionale la suportul dentoparadontal.

104. Culisele. Sunt alcatuite din doua parti: una realizata extra- sau intracoronar pe suprafata proximala sau orala a protezei dentare fixe, iar alta inclusa in scheletul metalic al protezei mobilizabile. Partea inclusa in scheletul metalic patrunde in interiorul culisei realizate la proteza fixa sau о cuprinde avand aceeasi forma in sectiune transversal.Culisele pot avea diverse forme: cilindrica, cilindro-conica, ovala, trapezoidala, in forma literelor Т. H. V etc.Mentinerea protezei scheletate prin culise se datoreste frictiunii care se realizeaza intre cele doua parti ce culiseaza cu mare precizie in axul de insertie a protezei. Miscarea componentelor una fata de alta poate fi limitata sau libera. In dependents de aceasta, presiunile masticatoare pot fi repartizate pe campul protetic: dento-parodontal — la realizarea culiselor cu opritor ce permite sprijinul protezei in sens vertical si previne infundarea bazei in tesuturile moi; muco-osos — la utilizarea culiselor fara opritor ce permite culisa-rea libera a componentelor in axul de insertie a protezei; mixt (dento-mucozal) — la utilizarea culiselor cu opritor intre care se realizeaza un spatiu egal cu gradul de rezilienta a fibromucoasei campului protetic, ceea ce-i permite protezei mobilizabile miscari limitate.Pentru realizarea culiselor pot fi utilizate atat elemente prefabricate, cat si confectionate in conditii de laborator. La inceput sunt realizate partile solidarizate la protezele fixe situate in axul de insertie a protezei scheletate, determinat de catre medic si reprodus in laborator cu ajutorul paralelografului.

Capsele. Sunt formate din doua componente si pot fi determinate ca matrice si patrice. Capsele sunt indicate pe dintii cu distructii coronare masive, la care practic lipseste coroana naturala, dar au radacini bine implantate, recuperabile.Confectionarea partilor componente ale capselor la prima etapa se face conform tehnicilor utilizate la realizarea dispozitivelor ra-diculare in constructiile coroanelor de substitutie. Pe bontul rada-ciniilor recuperate se realizeaza cape inelare de protectie cu dispo-zitive radiculare, iar pe extremitatea supraradiculara a capei, pe suprafata orizontala, sunt situate dispozitive in forma cilindrica, ovala sau de sfera ce prezinta patricea capei. La a doua etapa se confectioneaza matricea, solidarizata de seile scheletului metalic. Interiorul matricei are aceeasi forma si dimensiuni ca si patricea avand perejii partial sectionati in sens axial, formand 6—8 petale, ceea ce permite crearea conditiilor de activare a capelor la apli-carea protezei in cavitatea bucala .

106. Disjunctori de forte. Aceste sisteme sunt cunoscute in literatura de specialitate si ca fractionatori de forte, amortizori, balamale, sisteme elastice, sisteme articulate etc., precum si sub numele inventatorilor. Disjunctorii de forte au fost imaginati pentru protezele terminale cu scopul desolidarizarii miscarii seilor protezei fata de dintii-ancora. Astfel, prin utilizarea acestor sisteme, se realizeaza о relativa independents intre sistemele de ancorare si seile protezelor, contribuindu-se ila о echilibrare a presiunilor masticatoare asupra campului protetic.Primul sistem a fost propus de Ott si este cunoscut si sub numele de «stress breaker «. Autorul prin intermediul unor benzi mucozale sectionate longitudinal de conectorii principali a separat seile protezelor terminale de elementele de ancora si, in special, de crosete . In dependents de latimеа, grosimea si lungimea benzii mucozale sectionate, in timpul receptionarii presiunilor masticatoare saua protezei se infunda in fibromucoasa campului protetic, realizand un sprijin mixt, permitand totodata seilor unele miscari independente.Un alt disjunctor de forte, dispozitivul Roach, permite miscari simultane sau consecutive ale translatorului de forte in plan vertical si miscari de rotate in jurul unui ax orizontal Acest disjunctor este alcatuit dintr-o bara dreptunghiulara solidarizata de coroana de invelis la mijlocul suprafetei proximale limitrofe spatiului edentat. La extremitatea barei este realizat un ax in forma de cilindru care se termina cu о sfera de 2—3 mm. In saua protezei sunt realizate placi lamelate

sagitale si transversale conform diametrelor dispozitivului coronar, ceea ce permit protezei miscari verticale si de rotate (pendulare) limitate.Amortizorii de forta sau sistemele elastice permit seilor protezei miscari in plan vertical care, dupa incetarea presiunii masticatoare, aduc seile protezei in pozitia initials datorita arcului sau a spiralelor elastice care intra in constructia acestor dispozitive. Amortizorii sunt cunoscuti sub numele inventatorilor: Dalbo, Beat-Muller, sistemul telescopic Egert etc. Aceste sisteme, ca si cele precedente, sunt alcatuite din douS part,!: una fixata pe dintele-ancorS si alta in saua protezei care este si un amortizor . La confectionare mai frecvent sunt utilizate piese industrial co-mercializate, fiind solidarizate la partile respective ale dintilor-ancora si la proteza mobilizabila.Balamalele sunt folosite ca elemente de legStura intre crosete si seile protezei si sunt compuse dintr-o parte solidarizata de crosete, iar alta de saua protezei fiind articulate cu un ax transversal vestibulooral. Balamalele sunt indicate in edentatiile terminale mandibular cand lipsesc molarii, permitand seilor numai miscari pen-dulare (de rotate in jurul axului).

107. In prezent sunt cunoscute diverse varietafi de paralelografe (simple, complexe), unele utilizate pentru analiza si pregatirea modelului pentru dublare, iar altele si pentru modelarea machetei protezei si pentru prelucrarea componentelor metalice. Indiferent de varietatea paralelografului , toate sunt construite dupa unui

si acelasi principiu — la diverse miscari piesele-anexe se vor afla in acelasi plan. Paralelograful simplu este alcatuit din urrnatoarele componente:1. Soclul stabilizator reprezentant de о placa metalica groasa si neteda care-i confera stabilitatea aparatului. 2. Suportul pentru model, articulat reglabil, multidirectional cu о masu^a de lucru dotata cu sisteme pentru fixarea modelului. Suportul este asezat pe placa soclului stabilizator pentru plasarea lui pe toata suprafafa placii. 3. Stalpul vertical solidarizat lateral si perpendicular de soclul stabilizator care permite realizarea miscarilor in plan vertical. 4. Braful orizontal solidarizat (sau articulat) perpendicular la extremitatea superioara a stalpului vertical, fiind situat para-lel placii soclului stabilizator. Extremitatea libera a bratului este inzestrata cu un sistem de menghina pentru instalarea pieselor anexe paralel stalpului vertical si perpendicular suportului stabilizator.Piesele-anexa sunt reprezentate de: tija detectoare, asemanatoare cu un cilindru plan, cu ajutorul careia se orienteaza inclina-rea masutei de lucru pe care este fixat modelul pana la stabilirea axului comun al dintilor-stalpi purtatori de crosete; tija portcreion, care are la extremitate un grafit, cu ajutorul caruia se traseaza ecuatorul tuturor dintilor restanti; tije retentivometre in numar de trei, sub forma de cilindru asemanatoare cu tija detectoare, dar la о extremitate prezentata de un disc cu raza respective de 0,25 mm, 0,50 mm si 0,75 mm, ce servesc la masurarea retentivitatii sub-ecuatoriale a coroanei dintelui-stalp fata de axul comun; tija razusa reprezentata de о lama cu о extremitate in muchie — bizou, care poate fi coborata manual pentru a razui ceara de pe model, si re-vine la pozitia initiala automat, datorita actiunii unui resort.Cu ajutorul paralelografului simplu se analizeaza modelul in vederea plasarii elementelor de mentinere, sprijin si stabilizare reprezentate de crosete, iar in conditli de laborator modelul se deretentivizeaza. Aparatele moderne si eel comercializat de firma Kavo (Germania), pe langa aceste operatiuni permit si: a) montarea si solidarizarea elementelor prefabricate ale protezelor; b) modelarea prin razuire de ceara sau frezare a pieselor componente; c) frezarea componentelor metalice in axul de insertie al protezei. Acest aparat are acelasi principiu de constructie cu exceptia ca pe stalpul vertical este montat un sistem complex reprezentat si de piese electrice ce permit 1000—25000 rotatii pe minut ale frezelor anexe utilizate pentru frezarea cerii si a metalului .Indiferent de tipul aparatului utilizat, paralelografia urmareste scopul proiectarii si plasarii elementelor componente ale protezei scheletate si indeosebi ale celor de mentinere, sprijin si stabilizare, pentru a fi reproduse in conditii de laborator in machete si apoi in schelet rnetalic dupa un program bine determinat.

108. Caracteristica şi consecutivitatea operaţiunelor de studiu în paralelograf.1. Determinarea axului de insertie si dezinsertie al protezei.2. Fixarea pozitiet alese a axului de insertie si dezinsertie al protezei, pentru reproducerea ei.3. Determinarea si trasarea ecuatorului protetic.4. Stabilirea punctelor retentive unde vor fi asezate extremita-tile bratelor elastice ale crosetelor.5. Alegerea constructiei protezei si trasarea proiectului pe model.

109. Definiţie “Ax de inserţie şi desinserţie “ a PPM scheletate. Varietăţi. Metodele de determinare a axului de inserţie şi desinserţie a PPM scheletate.Determinarea axului de insertie si dezinsertie al protezei. Axul de insertie si dezinsertie al protezei, dupa E. Gavrilov, este apreciat drept directie de aplicare si inlaturare a protezei, care prevede miscarea protezei de la primul contact al elementelor de ancorare cu dintii-stalpi pana la fibromucoasa campului protetic, cand pintenii ocluzali sunt asezati in locasurile lor, iar seile sunt amplasate cu precizie pe suprafata campului protetic. Inlaturarea protezei este apreciata ca miscare in directie opusa, adica de la momentul desprinderii bazei de pe fibromucoasa campului protetic pana la pierderea contactului elementelor de ancorare cu dintii-stalpi.Noi consideram ca axul de insertie si dezinsertie al protezei reprezinta о traiectorie bine determinate, care permite aplicarea si ln-laturarea protezei de pe campul protetic fara obstacol.Axul de insertie al protezei poate fi: 1) vertical (cand proteza este aplicata concomitent pe toti dintii-stalpi); 2) vertical spre dreapta (cand proteza este aplicata la inceput pe dintii-stilp din partea dreapta, apoi pe cei din partea stanga); 3) vertical spre stanga; 4) vertical posterior; 5) vertical anterior.Determinarea axului de insertie si dezinsertie al protezei depin^ de de alegerea pozitiei modelului in parelelograf. Aceasta opera-tiune poate fi realizata prin una din cele trei metode cunoscute: 1) libera; 2) prin aprecierea inclinarii medii a axelor dintilor-stalpi; 3) de alegere.

110. Determinarea si trasarea ecuatorului protetic.

Determinand pozitia modelului apreciata dupa una din metodele descrise, inlocuim tija detectoare cu tija portcreion, care, fiind adusa la fiecare dinte-stalp si fiind plasata in jos pana la nivelul coletului, pastrand contact cu dintele, marcheaza ecuatorul protetic cu partea laterals a grafitului (categoric nu se admite trasarea liniei respective cu extremitatea libera a grafitului) in asa mod ca extremitatea libera a grafitului sa treaca intre festonul gingival si colet.Ecuatorul protetic trasat in majoritatea cazurilor nu coincide cu pozitia ecuatorului anatomic al dintelui. Totodata ecuatorul protetic imparte dintele in doua zone: 1) zona subecuatoriala, cuprinsa intre ecuatorul protetic si colet, numita si zona retentive; 2) zona supraecuatoriala, situata intre ecuatorul protetic si marginea ocluzala a dintelui, numita si zona neretentiva, de sprijin. Aceste zone, in dependenta de situarea lor, vor determina alegerea tipurilor de crosete.L. Blatterfein a stabilit unele caractere ale traseului ecuatorului protetic in dependenta de inclinarea modelului, deosebind cinci tipuri de situare a ecuatorului pe suprafetele dintelui si de atitudine fata de edentate .In realitate traseul ecuatorului protetic nu este epuizat numai prin aceste variante si poate sa fie reprezentat printr-o topografie variata, dependenta de pozitia de inclinare a modelului, de migrarile si forma anatomica a dintilor-stalpi. In unele situatii traseul ecuatorului protetic este reprezentat de о curba deformata, atipica, care permite ca limitele zonelor retentive si neretentive sS fie de о configurare complexa, ce prezinta dificultati la aplicarea elementelor crosetului.

111. Metoda determinării zonelor retentive la confecţionarea p.p.m. schletate.Importanţa practica.(348 B). Cracea Alexandru

Pentru această operaţiune se utilizează tija retentivoinetrică de dimensiuni corespunzătoare formei croşetului şi rezistenţei parodontale a dintelui stâlp. Retentivometrele de 0,25 mm sunt folosite pentru croşetele mai puţin elastice sau pentru dinţii cu implantare parodontală slabă, cele de 0,50 şi 0,75 mm pentru croşete elastice şi pe dinţii bine implantaţi sau cu un grad de implantare medie. Tija retentivometrică trebuie să vină în contact cu linia ecuatorului protetic, iar discul va fi ridicat sau coborât în zona retentivă până va intra şi el în contact cu suprafaţa dintelui. Locui în care discul atinge dintele reprezintă punctul de retenţie

care se înseamnă cu creionul. Anume în acest punct se va plasa extremitatea elastică a braţului retentiv.

112. Etapele pregătirii modelelor pentru duplicare la confecţionarea PPMS . Scopul duplicării(349 B).

Pregătirea modelului pentru duplicare prevede: 1) deretentivizarea zonelor retent ive; 2) folierea suprafeţelor mucozale. Deretentivizarea zonelor retentve. Modelul poate reprezenta diverse zone retentive situate atât subecuatorial la nivelul dinţilor restanţi, precum şi unele spaţii mucozale oferite de culise, bare, punţi dentare, spaţii interdentare (diasteme, treme) etc. Deretentivizarea acestor zone urmăreşte scopul desprinderii modelului de lucru din masa amprentară duplicatoare cu uşurinţă, fără a afecta amprenta, evitându-se astfel aplicarea elementelor rigide ale scheletului în aceste zone. Deretentivizarea se efectuează prin picurare de ceară în zonele retentive în aşa mod încât stratul de ceară depus să se situeze între festonul gingival al dinţilor restanţi şi ecuatorul protetic sau între suprafaţa mucozală şi polul inferior al culisei sau barei. În continuare cu tija răzuşă a paralelografului se vor înlătura surplusurile de ceară prin răzuire sau frezare realizând de jur împrejurul dintelui suprafeţe paralele şi netede. Folierea suprafeţelor mucozale. Folierea suprafeţelor mucozale ale modelului se efectuează cu scopul obţinerii unui spaţiu între suprafeţele mucozale ale scheletului metalic şi fibromucoasa câmpului protetic pentru a evita înfundarea componentelor mucozale în fibromucoasă la acţiunea presiunilor masticatoare, precum şi pentru înglobarea ulterioară a şeilor metalice în acrilat. În unele situaţii clinice când pe câmpul protetic există zone sensibile, nefavorabile pentru recepţia presiunilor masticatoare, reprezentate de torusul palatinal, proeminenţe osoase acoperite de fibromucoasă subţire, rugile palatinale exprimate etc. folierea acestor zone este obligatorie. Prin urmare, folierea se efectuează cu următoarele scopuri:

1. obţinerea spaţiilor între şeile protezei şi fibromucoasa câmpului protetic (dacă suprafeţele mucozale ale şeilor vor fi total metalice, folierea nu se va realiza);

2. obţinerea spaţiilor între conectorii principali reprezentaţi de bare şi fibromucoasă (dacă conectorii principali vor fi reprezentaţi de plăcuţe, folierea, de asemenea, nu se va realiza);

3. obţinerea spaţiilor între conectorii secundari şi fibromucoasă (folierea este obligatorie in toate cazurile). Folierea zonelor enumerate se face cu folii de ceară calibrată, cu grosimea de 0,5—1,0 mm, care se ramoleşte la sursa de căldură şi se aplică pe suprafaţa modelului

adaptânduse intim la el. Surplusurile de ceară sunt înlăturate prin tăiere conform limitelor desenului elementelor respective, iar marginile sunt fixate la suprafaţa modelului prin lipire cu ceară.

Duplicarea se realizeaza cu scopul obţinerii modelului de lucru, confecţionat din materiale termorezistente, pe care se va realiza modelarea şi ulterior turnarea scheletului metalic.

113. Varietăţi de ceară utilizate la modelarea machetei scheletului PPMS şi tehnica modelării.(97B/354B). Ceara pentru modelarea protezelor scheletate. Pentru modelarea părţilor componente ale protezei scheletate, este utilizată ceara având în componenţa sa 29%—parafină; 65%—ceară de albine; 5% —ceară Carnauba şi unii modificatori. Este ambalată sub formă de plăci cu dimensiuni de 60X60X10 mm, având culoare verde şi cafenie. În ambalajul acestei varietăţi de ceară sunt incluse şi forme prefabricate din material elastic cu imprimarea diferitelor figuri ale scheletului protezei în vederea uşurării procesului de modelare a barelor, şinelor, croşetelor, şeilor şi a altor piese. Ceara ambalată sub formă de discuri cu diametrul de 82 mm şi grosimea calibrată de 0,4 şi 0,5 mm de culoare roză este utilizată atât pentru modelarea bazei metalice, cât şi pentru crearea unui spaţiu de tranziţie la duplicarea modelului; mai poate fi utilizată şi la modelarea machetelor coroanelor dentare. Pentru confecţionarea plăcuţelor şi a bazei metalice cu relieful asemănător mucoasei câmpului protetic se utilizează ceara ambalată sub formă de plăci cu dimensiuni de 100X50X0,5 mm, de culoare verde sau roşie. Tehnica modelarii: Modelarea machetei scheletului se efectuează din elemente din ceară preformate prin adaptarea şi lipirea lor la modelul duplicat după configuraţia traiectului desenului schematic al scheletului protezei de pe model. Modelarea machetei se realizează prin aplicarea componentelor preformate pe model, în raport cu desenul scheletului, în următoarea ordine:

1. conectorii principali, 2. şeile, 3. elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare şi 4. conectorii secundari.

Pentru aceasta componentele preformate sunt plastificate în apă caldă 50—60°C sau la sursa de căldură adaptându-se intim la model, solidarizându-le între ele cu ceară, iar marginile lor se lipesc de suprafaţa modelului duplicat. Conectorii principali reprezentaţi de bare ramificate se obţin prin asocierea mai multor segmente, conform traiectului desenului schematic ai lor de pe model solidarizândule prin lipire. La utilizarea conectorilor principali reprezentaţi de plăcuţe, acestea se modelează prin adaptarea foliei de ceară calibrată, cu grosimea de 0,4—0,6 mm, în zona de extindere a conecioriilor. Surplusurile din ceară se înlătură după conturul desenului care este vizibil datorită transparenţei cerii, iar marginile plăcuţei se lipesc la model cu ceară topită. La mandibulă, în zona

planşeului bucal, marginea plăcuţei se îngroaşă până la 2 mm prin picurare de ceară sau prin aplicarea unei benzi cu grosime şi formă corespunzătoare. Şeile se modelează în dependenţă de raportul dintre suprafeţele mucozale cu apofiza alveolară. Dacă este indicată o suprafaţă mucozală metalică, se adaptează în spaţiul edentat o folie de ceară calibrată după limitele desenului, lipind marginile foliei la model şi la conectorul principal. Pe suprafaţa externă (opusă), pentru aderenţa acrilatului se realizează retenţii în formă de anse, ciupercuţe, butoni etc. sau pot fi realizate suprafeţe retentive ca şi în cazul realizării corpurilor de punţi dentare, în dependenţă dt indicaţiile prescrise de cltre medic. La folosirea unei suprafeţe mucozale acrilice, şeaua se va modela cu orificii sau în formă de plasă prin care ulterior va pătrunde acrilatul înglobând şeaua în întregime, creând astfel contact între acrilat şi apofiza alveolară. La nivelul de solidarizare a şeilor cu conectorii principali se modelează trepte de aproximativ 1—2 mm în dependenţă de cantitatea ţesuturilor pe care le va restabili şaua protezei. Aceste trepte permit ca acrilatul şeilor să se situeze la acelaşi nivel cu segmentul metalic contopindu-se cu conectorul principal. Elementele de menţinere, sprijin şi stabilizare se modelează în dependenţă de tipul lor. La utilizarea croşetelor, modelarea se realizează din segmente de ceară preformate fiind aplicate şi adaptate la traiectul desenului schematic al elementelor componente ale croşetului, solidarizându-le apoi la nivelul corpului croşetului, spaţiilor interdentare, sau la şei în dependenţă de tipul de croşete folosite şi de plasarea elementelor componente ale croştelor pe suprafeţele dinţilor-stâlpi. Conectorii secundari, de asemenea, se modelează din elemente preformate de formă şi mărime corespunzătoare după proiectul desenului schematic, apoi se solidarizează cu ceară la părţile dentare şi mucozale ale scheletului. După modelarea şi solidarizarea machetelor preformate ale tuturor elementelor componente ale scheletului protezei se realizează machetele canalelor de turnare pentru turnarea aliajului solicitat.114. Etapele clinico-tehnice la confecţionarea PPMS cu carcasul ţntreg turnat.(341 B). Etapele clinico-tehnice la confecţionarea protezelor parţiale mobilizabile scheletate depind de tehnica de confecţionare a scheletului metalic, care poate fi realizat prin două tehnici:

1. din elemente fabricate pentru diferite părţi ale protezei (bare, croşete, şei etc.) sau modelate separat şi ulterior lipite între ele; procedeul este simplu şi poate fi reprezentat ca o metodă clasică care în prezent practic este utilizată rar. 2. prin turnarea întregului schelet metalic considerată ca o metodă modernă. În baza acestor particularităţi, în continuare vom reda tehnicile contemporane de confecţionare a protezelor scheletate, care prevăd realizarea următoarelor etape clinico-tehnice:

- Clinic: amprentarea funcţională a câmpului protetic.- Laborator: realizarea modelelor din ghips dur.- Clinfc-laborator: analiza modelului în paralelograf şi schiţarea protezei

scheletate; reproducerea poziţiei modelului în para-lelograf în condiţii de laborator

pentru deretentivizarea zonelor retentive şi pregătirea modelului pentru duplicarea lui; duplicarea modelului şi modelarea machetei scheletului; ambalarea şi turnarea scheletului din aliajul solicitat; dezambalarea, prelucrarea, proba pe modei şi lustruirea scheletului metalic.

- Clinic: proba scheletului metalic în cavitatea bucală; determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor intermaxilare. - Laborator: poziţionarea modelelor în simulator; montarea dinţilor artificiali în spaţiile edentate. - Clinic: proba machetei protezei scheletate. - Laborator: ambalarea machetei protezei scheletate în chiuvetă, realizarea tiparului şi introducerea acrilatului, polimerizarea; dezambalarea, prelucrarea şi lustruirea acrilatului.

- Clinic: aplicarea protezei parţiale mobilizabile scheletate pe câmpul protetic.

115. Dezavantajele scheletului metalic al PPMS cu confecţionat prin metoda lipirii. 1. Nu se ajustează bine atît pe model cît şi in cavitatea bucală. 2. Metoda este laborioasă, necesita mai multe etape de confecţionare. 3. În timpul lipirii se pot produce dislocări de la poziţia iniţială ceea ce va duce la erori in etapele de mai departe. 4. Sunt mai puţin precise ca celea întreg turnate. 5. Necesita prelucrări mecanice majore pentru ajustarea pe model, ceea ce la fel va influenţa stabilitatea scheletului metalic in etapele de mai departe.

116. Definiţie ,,Cîmp protetic edentat total’’. Caracteristica zonelor de sprijin la maxilă şi la mandibulă în edentaţia totală.(363 B/ 334 R).

Cîmp protetic edentat total se defineşte ca o situaţie clinică când lipsesc toţi dinţii de pe un maxilar (edentaţie totală unimaxilară) sau de pe avibele maxilare (edentaţie totală bimaxilară) ca rezultat al acţiunii unor factori de ordin patologic sau traumatic. Câmpul protetic la maxilă. Aspectul morfofuncţional al câmpului protetic la maxilă în edentaţia totală depinde de starea ţesutului osos al apofizelor alveolare, bolta palatină şi tuberoziiăţile maxilare. Aceste formaţiuni anatomice au dimensiuni şi forme multiple favorabile, mai puţin favorabile şi nefavorabile în terapia edentaţiei totale, dependente, în primul rând, de proeminenţa apofizei alveolare. Apofiza alveolară înaltă şi lată oferă posibilităţi favorabile de sprijin şi stabilizare a protezei totale, iar micşorarea treptată în volum a apofizei alveoläre, ca urmare a atrofiei ţesutului osos, scade şi gradul de menţinere a protezei. Tuberozităţile maxilare pot fi comparate cu o prelungire a apofizei alveolare care formează proeminenţe osoase în zona posterioare. În menţinerea şi stabilizarea protezei superioare tuberozităţile maxilare au valoare deosebită. Dacă aceste formaţiuni sunt pronunţate, au versante paralele între ele, atunci favorizează

retentivitatea protezei şi invers, dacă au un volum redus sau sunt caracterizate prin absenţa oricărui relief, reprezintă un factor negativ in stabilizarea protezelor totale. Bolta palatină are forme diverse de ia padent la pacient, cu valori protetice în sens pozitiv sau negativ, dependent de forma şi înălţimea apofizei alveolare şi a tuberozităţilor maxilare. La nivelul suturii mediane a boitei palatine în unele situaţii clinice, poate fi evidenţiat torusul palatin, având diverse forme şi localizare. Prezenţa torusului palatin influenţează negativ menţinerea protezei totale. În asemenea situaţii torusul palatin va fi foliat. În zona anterioară a boitei palatine, la nivelul apofizei alveolare, este situată gaura incisivă care, de asemenea, este necesar de protejat prin foliere, deoarece prin ea trece fascicolul mucovascular respectiv. Posterior, limita bolţii palatine este formată din marginile distale ale lamelor orizontale ale oaselor palatine care, la nivelul liniei mediane, trec în spina nazală posterioară. Important că aceste margini sunt orientate oblic spre craniu, ceea ce permite realizarea unor prelungiri în proteze pentru o închidere marginală mai bună. Scheletul osos al maxilei este acoperit de fibromucoasă care în dependenţă de aderenţa ei la ţesutul osos este divizată în fibromucoasă fixă şi mobilă. La trecerea fibromucoasei fixe în fibromucoasă mobilă există o mică zonă de trecere, numită fibromucoasă pasiv mobilă sau neutră. Această zonă, având o lăţime de 1—3 mm, este acoperită de marginile protezei totale pentru a asigura o închidere marginală a protezei, favorizând fenomenul de succiune. Această zonă este situată de-a lungul fundului de sac vestibular şi posterior la limita de trecere a palatului dur în palatul moale, cunoscută în stomatologie ca linia «Ah». Câmpul protetic la mandibulă edentată total este reprezentat de aceleaşi elemente morfofuncţionale ca şi la maxilă, însă având dimensiuni comparative mult mai reduse. O importanţă deosebită la confecţionarea protezelor totale o au tuberculii piriforrni, formaţiuni morfologice situate în zonele retromolare. Marginile totale ale protezei sunt situate ca şi la maxilă acoperind zona mucoasei neutre din părţile vestibulară şi linguală conform reliefului fondului de sac vestibular şi planşeului bucal, iar posterior, în dependenţă de valoarea protetică a tuberculilor piriforrni îi acoperă în întregime sau numai cu 1/3 din suprafaţa anterioară. Limita protezei în aceste zone este indicată de către medic şi poate fi extinsă posterior numai până la punctul de inserţie a ligamentului pterigomandibular, de altfel în timpul funcţiei proteza se va desprinde de pe câmpul protetic.

117. Aspectele clinice ale cîmpului protetic edentat total.(364 B).

Câmpul protetic în edentaţia totală aste reprezentat de ţesutul osos al maxilarelor şi fibroinueoaşă. Aceste două elemente oferă şi sprijinul protezelor totale, însă nici fibromucoasa, nici substratul osos din punct de vedere funcţional, nu sunt apte pentru recepţia şi amortizarea presiunilor masticatoare. Totuşi dacă ţesutul osos oferă protezei totala sprijin rigid, apoi fibromucoasa serveşte ca un arnoriizâtor şi

poate fi comparată cu ligamentele periodontale ale dinţilor naturali în cazul aplicării unei forţe. Pe lângă această funcţie suportul mucoosos participă şi la menţinerea, fixarea şi stabilizarea protezei totale pe câmpul protetic. Cunoaşterea acestor particularităţi este un factor important în conceperea şi realizarea protezei totale.

118. Clasificarea apofizelor alveolare în edentaţia totală după Schroder, Koller, şi Lejoueux. Importanţa practică.(339 R).

Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei: Tipul I. Acest tip de atrofie se caracterizează prin prezenţa unei apofize alveolare pronunţate, semiovale, care uniform este acoperită cu o mucoasă normală depăşind cu mult nivelul bolţii palatine, avînd tuberozitlţi bine exprimate, iar torusul palatin mai puţin exprimat sau chiar lipsă. Plică trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc la distanţă destul de mare de la suprafaţa apofizei alveolare. Acest tip de atrofie este cel mai favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă formaţiunile anatomice de retenţie sînt destul de exprimate şi nu împiedică fixarea protezei. Tipul II. Pentru acest tip de atrofie este caracteristic prezenţa unei apofize alveolare late, din cauza atrofiei medii, depăşind cu puţin nivelul bolţii palatine. Tuberozităţile maxilare sînt mai puţin exprimate, plică trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafaţa apofizei alveolare, comparativ cu tipul I. Condiţii pentru tratamentul protetic, de obicei, avem bune, însă contracţia bruscă a muşchilor în unele cazuri poate duce la un eşec. Tipul III. Caracteristic pentru acest lip de atrofie esle dispariţia apofizei alveolare şi prezenţa unei bolţi palatine aproape plată. Tuberozităţile maxilare sînt atrofiate esenţial. Plică trecătoare şi locul de inserţie a frenumului buzei superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei alveolare. Pentru tr-atamentul protetic acest tip de atrofie este cel mai nefavorabil, fiindcă lipsesc formaţiunile anatomice retentive, iar inserţia joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea protezei.

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare: Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălţime bine exprimată, egală pe toată întinderea, rezorbţia producîndu-se într-o mică măsură. Această situaţie elinică se întîlneşte foarte rar şi se presupune că ea poate surveni doar în cazul cînd pierderea dinţilor s-a produs simultan. Creasta apofizei alveolare este rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei, deoarece împiedică microexcursia protezei ce poate avea loc la mişcarea mandibulei. Locul de inserţie i muşchilor şi plică trecătoare a mucoasei sînt situate la o distanţă considerabilă de vîrful apofizei alveolare. Această formă a apofizei alveolare este cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.

Tipul II. Atrofia apofizei alveolare este uniformă pe toată întinderea, însă este destul de avansată, afectînd în unele cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbţie se accentuează şi ajunge pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transfo¬mă înlr-o depresiune. Apofiza alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuţită, ce împiedică protezarea. Locul de inserţie a muşchilor este situat aproape de marginea crestei. Astfel de tip a apofizei alveolare reprezintă mari dificultăţi pentru protezare, fiindcă lipsesc formaţiunile anatomice retentive, iar inserţia fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce ia mişcarea protezei. Prin urmare, şi stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate posibilităţi de a folosi orice formaţiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca întindere. Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiata esenţial în sens lateral şi mai puţin frontal, datorită faptului că dinţii laterali au fost pierduţi mai timpuriu decît cei frontali. Acest tip de atrofie este relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în zonele laterale nu împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenţie este prezentă numai în regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan sagital în direcţia anterio-posterioară. Tipul IV. Atrofia apofizei alveolare este accentuată în zona frontală şi mai puţin exprimaţi în regiunile laterale. În aşa situaţie stabilitatea protezei este asigurată numai în direcţia transversală, pe cînd în plan sagital este foarte slabă datorită posibilităţii de alunecare a protezei înainte.

O clasificare unică a atrofiei procesului alveolar pentru maxilă şi mandibulă cu edentaţie totală a elaborat Lejoyeux (1973). Autorul clasifică maxilarele în raport cu valoarea apofizelor alveolare edentate în patru clase: Clasa I. Sînt prezente apofize alveolare înalte, retentive cu versante vestibulare şi linguale extinse, paralele între ele, fără exostoze. Clasa a II - a. Gradul de atrofiere a apofizelor alveolare este mediu, versantele vestibuläre sînt uşor oblice ca rezultat al pierderii: de substanţă osoasă şi al resorbţiei centripete. Clasa a III-a. Apofizele alveolare au o valoare protetica slabă, sînt afectate prin resorbţie accentuată determinată în special de proteze necorespunzătoare. Clasa a IV-a. Apofize alveolare cu o atrofie de grad accentuat, cu valoare protetică negativă, denivelate, dispărute parţial sau total prin purtarea unor proteze vechi ori cu suprafaţa ocluzală redusă şi incongruente.

119. Enumeraţi etapele clinico-tehnice la confecţionarea protezelor totale( 359 R / 367B).

Confecţionarea protezelor totale este dependentă de consecutivitatea următoarelor operaţiuni clinico-tehnice: - Clinic: examinarea pacientului şi obţinerea amprentelor preliminare.

- Laborator: confecţionarea modelelor preliminare şi a lingurilor individuale; la indicaţiile medicului, lingurile individuale pot fi realizate cu borduri de ocluzie. - Clinic: amprentarea definitivă (funcţională); dacă lingurile au fost confecţionate cu borduri de ocluzie, la această etapă se vor determina şi relaţiile intermaxilare, iar dacă au fost confecţionate fără borduri de ocluzie, relaţiile intermaxilare vor fi determinate la următoarea vizită a pacientului. - Laborator: confecţionarea modelelor funcţionale (definitive) şi a şabloanelor cu bordurille de ocluzie, dacă acestea n-au fost realizate o dată cu lingurile individuale. - Clinic: determinarea relaţiilor intermaxilare. - Laborator: fixarea modelelor în simulator; montarea dinţilor artificiali şi construirea arcadelor dentare artificiale, modelarea machetei, protezei totale. - Clinic: proba machetei în cavitatea bucală. - Laborator: înlocuirea cerii, machetei protezei totale în acrilat; prelucrarea şi lustruirea protezei totale. - Clinic: aplicarea protezei totale în cavitatea bucală.

120. Argumentaţi necesitatea confecţionării lingurii individuale la amprentarea în edentaţia totală.

Confecţionarea lingurii individuale are o mare însemnătate în realizarea protezelor totale, deoarece doar cu ajutorul ei se poate de obţinut o amprentă care va reda cu exactitate starea funcţională a cîmpului protetic, ceea ce va favoriza realizarea unui contact intim intre baza protezei şi cîmpul protetic, astfel realizînduse efectul de supapă, contribuind astfel le menţinerea protezei totale pe cîmpul protetic.

121. Materialele utilizate la confecţionarea lingurilor individuale. Doua metode de confecţionare a lingurilor individuale din ceară pe modelul preliminar.( 362 R / 141 B).

Materiale:1. ceara,2. acrilat autopolimerizabil,3. acrilat termopolimerzabil,4. acrilat fotopolimerizabil,5. materiale termoplastice,6. aluminiu.

Lingurile individuale se confecţioneză prin metoda de laborator sau direct în cavitatea bucală. Metoda directă: În cazul utilizării acestei metode, pentru confecţionarea lingurii individuale la maxilă, dintr-o placă de ceară standard se înlătură 1/3 din lungime şi după ramolire

placa de ceară se îndoaie în două, întroducîndu-se în cavitatea bucală unde lingura se modelează direct pe maxilă. Pentru confecţionarea lingurilor individuale la mandibulă se înlătură 1/3 din lăţimea plăcii de ceară standard, după ce se încălzeşte la flacără, se îndoaie în trei în lungime dîndui-se forma de potcoavă, se introduce în cavitatea bucală modelîndu-se după forma apofizei alveolare, înlăturîndu-se surplusurile. Particularităţile confecţionării lingurilor individuale din ceară după această metodă constau în corespunderea întocmai a limitelor lingurii cu viitoarele margini ale protezei. Pentru aceasta medicul cu spatula fierbinte ramolează cîte un sector al marginii lingurii şi deplasînd anterior şi în jos ţesuturile moi pe linia intermaxilară prelucrează marginile lingurii. Dacă este necesar se adaugă ceară, iar dacă marginea este înaltă, ea se modelează în timpul deplasării ţesuturilor moi. Această manoperă este greu de efectuat, cere mult timp şi este obositoare pentru pacient. După adaptarea marginilor, lingurile se întăresc exterior cu sîrmă de aluminiu din care şi se îndoaie minerul lingurii. Metoda indrectă: Această metoda se realizeaza de către tehnicianul dentar în laborator prin plicarea unei plăci de ceară plastificată pe modelul obţinut dupa amprenta preliminară, astfel incît ceara ia forma cîmpului protetic de pe model. Ulterior cu un bisturiu se inlătura surplusurile de ceara dupa limitele trasate pe model. Pentru marirea rezistenţei aceste-i linguri, pe mijlocul suprafeţei apofizei alveolare se inglobează un fragment de sîrma de 1,5 în diametru. După aceasta se realizează minerul lingurii, care se plasează pe mediana modelului pe centrul apofizei alveolare. Locul unde a patruns sîrma se acoperă cu ceară topită.

122. Tehnica confecţionării lingurii individuale din acrilate termopolimerizabile.( 144 B ).

La confecţionarea lingurii din acrilat termopolimerizabil, la început se modelează macheta lingurii din ceară, marginile căreia se lipesc de model. Modelul împreună cu macheta sau numai macheta se ambalează în chiuvetă, se realizează tiparul şi se introduce în el acrilatul solicitat, supunându-1 regimului termic de polimerizare. După dezambalare lingura se finisează mecanic.

123. Cerinţele către şablonul cu borduri de ocluzie în edentaţia totală. Indicaţi dimensiunile.(368 R/144B).

Şabloanele de ocluzie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: 1) baza şablonului să fie adaptată intim la suprafaţa câmpului protetic, acoperind-o în totalitate; 2) baza şablonului să aibă o grosime de 1,5-2 mm, să fie rezistentă la presiune şi să nu prezinte mişcări de basculare; 3) îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurinţă, fără dificultăţi;

4) marginile bazei să fie rotunjite şi finisate corespunzător limitelor determinate; 5) bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate te baza şablonului corespunzător mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare; 6) şablonul aplicat pe model, cât şi pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de menţinere. Prin secţionarea surplusurilor de ceară bordurii de ocluzie i se imprimă următoarele dimensiuni: în zona frontală o înălţime de 10-12 mm, descrescând progresiv spre distal corespunzător locului de implantare a primului molar, având o înălţime de 6-8 mm; lăţimea este de 5-6 mm în zona frontală şi respectiv 8-10 mm în cea laterală.

124. Trasarea reperelor pe bordurile de ocluzie pentru montarea dinţilor îin protezele dentare.(378 R).

Deliiimitarea liniei mediane. Acest reper se trasează vertical pe ambele borduri de ocluzie cu ajutorul spatulei de modelat şi trebuia să se găsească într-un plan cu linia mediană a feţei. Această linie pleaea de la frenul buzei superioare în jos, sau dacă el nu corespunde liniei mediane a feţei, ca reper sei mijlocul feţei care corespunde cu linia ce coboară din mijlocul liniei interpupilare. Alături de această linie vor fi montaţi incisivii centrali superiori şi inferiori. Determinarea liniei caninilor. Acest reper este trasat bilateral de la marginea aripilor nazale în jos şi corespunde cu proiecţia vîrfurilor caninilor superiori. Se socoate că această linie coincide şi cu comisurile gurii. Deci trednd prin mijlocul caninilor superiori, această linie va orienta pe tehnicianul dentar să aleagă dinţi artificiali de aşa o lăţime, ca între linia mediană a feţei şi a caninilor să fie instalaţi incisivii şi cîte o jumătate din suprafaţa caninilor. Determinarea liniei surîsului. Această linie se trasează conform marginii libere a buzei superioare, atunci cînd pacientul zîmbeşie. Ulterior această linie va indica limita pînă la care se poate coborî gingia artificială şi respectiv nivelul coletului dinţilor frontali superiori.

125. Reguli de montare a dinţilor în protezele dentare după Gysi.(385 R/374B).

Pentru poziţionarea dinţilor artificiali în macheta bazei, Gysi a elaborat reguli cu caracter general, ce se referă la toţi dinţii, şi reguli cu caracter individual, după care se montează fiecare dinte în parte. Regulile generale de montare a dinţilor prevăd realizarea arcadelor dentare artificiale, ceea ce-i oferă protezei totale menţinere şi stabilitate pe câmpul protetic la acţiunea presiunilor masticatoare în diverse planuri. În acest scop dinţii artificiali se montează în articulator după următoarele principii generale: 1) dinţii artificiali laterali superiori se montează cu zona cervicala pe centrul apofizei alveolare astfel încât cuspizii palatinali superiori coincid cu vârful

apofizei alveolare inferioare; dinţii inferiori la fel sunt montaţi cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare inferioare astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în şanţurile intercuspidiene centrale ale dinţilor superiori, realizând contacte corespunzătoare ocluziei dinamice. Acest aranjament intercuspidian al dinţilor laterali este realizat în cazurile când unghiul format de planul de ocluzie şi linia interalveolară este mai mare de 80°, ce se determină eu rigla Gysi; daca unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o montare inversă; 2) dinţii frontali superiori din considerente fizionomice se montează în afara centrului apofizei alveolare, iar cei inferiori, pe centrul apofizei alveolare; de subliniat că aranjamentul lor faţă de apofizele alveolare, cât şi gradul de înclinare a marginilor incizivale în direcţie oralvestibulară, sunt determinate de poziţia apofizelor alveolare şi a buzei superioare; dinţii frontali se montează în corelaţie: cu poziţia buzei superioare (determinată de forma versantului vestibular şi marginea bordurii de ocluzie superioare); suprafaţa vestibulară şi marginea incizivală a dinţilor poziţionează buzele superioară şi inferioară în raport cu particularităţile de vârstă, de sex şi de constituţie a persoanei respective; poziţia dinţilor frontali nu trebuie să aducă la dereglări fonetice; 3) dinţii laterali se montează formând curbura de ocluzie, sagitala (Spee) cu o adâncime egală gradului de acoperire a dinţilor frontali inferiori de cei superiori; curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependenţă de mărimea unghiului interalveolar; 4) în relaţie cenirică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple între suprafeţele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părţile lucrătoare, cât şi pe cele nelucrătoare; contactele intercuspidiene multiple obţinute în timpul mişcărilor funcţionale au fost numite de Gysi «articulare cu balans general» şi contribuie la o menţinere mai bună a protezei totale pe câmpul protetic; 5) montarea dinţilor în edentaţiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară superioară; totodată montarea dinţilor superiori se efectuează concomitent prin montarea a câte un dinte din ambele părţi ale liniei mediane, realizând o simetrie de poziţie între perechile de dinţi (stânga—dreapta); suprafeţele incizivală şi ocluzală sunt orientate după planul de ocluzie, materializat de o placă orizontală mobilă din sticlă sau metalică, care se poziţionează pe planul median al articulatorului situat între pintenii de pe ramurile posterioare şi vârful indicatorului liniei medii. Dinţii inferiori se montează după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central şi apoi cel lateral, premo- larul I şi apoi II şi se termină montarea cu ultimul molar. Regulile individuale prevăd poziţionarea fiecărui dinte în arcada dentară corespunzător poziţiei dinţilor naturali, în cele trei planuri: frontal, sagital şi orizontal. De obicei, aceste planuri sunt materializate de planul de ocluzie, iar linia mediană este perpendiculară pe acest plan. În dependenţă de direcţia axului longitudinal al dintelui artificial cu linia mediană şi planul protezei se formează două unghiuri: unghiul meziodistal; unghiul vestibulooral. Dinţii artificiali se

montează în baza protezei, în dependenţă de contactul marginii incizivale sau a suprafeţei ocluzale şi gradul de înclinaţie a acestor unghiuri. Montarea dinţilor pentru realizarea arcadelor dentare superioare.

Incisivul central superior se montează cu marginea incizivală în contact cu planul de ocluzie ce în articulator este materializat printr-o placă de sticlă situată conform reperelor din articulator. Axul longitudinal al dintelui este înclinat cu 2° în sens meziodistal şi cu 6—8° în sens vestibulooral. Coletul dintelui este situat pe linia surâsului fiind uşor palatinizaţ. Ambii incisivi sunt situaţi de o parte şi de alta a liniei mediane şi prezintă o mică divergenţă spre cervical şi convergenţă spre incizal.

Incisivii laterali superiori sunt montaţi după incisivii centrali fiind cu marginea incizivală dinstanţaţi ou 0,5-1 mm de la planul de ocluzie. Axul longitudinal al acestor dinţi este înclinat cu 3° în sens meziodistal şi cu 8—10 în sens vestibulooral, iar coletul este mai palatinizat, în comparaţie cu incisivii centrali.

Caninul superior se sprijină cu vârful în planul de ocluzie şi coincide cu linia caninului. Axul longitudinal este înclinat cu 1-2° în sens meziodistal şi cu 3-5° în sens vestibulooral, iar coletul este aşezat mai vestibular în comparaţie cu incisivul lateral.

Primul premolar superior este orientat cu axul longitudinal perpendicular planului de ocluzie fiind realizat în spaţiu de 0,75 mm între canin şi primul premoilar. Vârful cuspidului vestibular prezintă contact cu planul de ocluzie, iar între cuspidul palatinal şi planul de ocluzie există un spaţiu de 0,5-1 mm.

Al doilea premolar superior se montează identic ca şi primul cu excepţia că suprafaţa mezială contactează cu spurafaţa distală a primului premolar, iar vârfurile ambelor cuspizi prezintă contact cu planul de ocluzie.

Primul molar superior se montează în contact cu planul de ocluzie numai cu vârful cuspidului meziopalatinal, iar ceilalţi cuspizi nu prezintă contact cu planul de ocluzie fiind aranjaţi în aşa fel ca cuspidul distovestibular să fie cel mai distanţat de acest plan.

Al doilea molar superior nu atinge planul de ocluyie nici cu un cspid, dar cuspidul meziopalatinal este cel mai apropiat de acest plan şi cel mai îndepărtat este cuspidul distovestibular. Prin urmare, al doilea molar este montat în continuarea primului molar avind zona cervicală înclinată mai accentauat, spre mezial şi oral decît al primului molar.

133.Caracteristica mobilităţii fiziologice şi a gradelor de mobilitate patologică a dinţilor. Metode de determinare. Importanţa practică.

Stabilitatea dinţilor sau gradul lor de mobilitate depinde de starea parodontului şi raportul dintre înălţimea coroanei şi lungimea rădăcinii clinice. In condiţii de normă dinţii posedă o mobilitate fiziologică, care cu ochiul liber nu poate fi observată. Pentru determinarea acestei mobilităţi sînt necesare aparate speciale. Tot -odată, existenţa acestei mobilităţi a fost stabilită indirect. După erupţia dinţilor şi stabilirea punctelor de contact cu dinţii vecini, pe parcursul vieţii, datorită microdeplasărilor fiziologice ale dinţi lor în

diferite direcţii, ţesuturile dure din regiunea punctelor de contact se supun abraziei şi treptat se transformă în suprafeţe de contact. Ca dovadă a acestor fenomene sînt suprafeţele de contact din ambele părţi ale dintelui (mediană şi distală) situat în mijlocul arcadei dentare şi prezenţa numai a unei suprafeţe (mediane) de contact la ultimii dinţi.

în cadrul examenului medicul trebuie să evidenţieze prezenţa sau absenţa mobilităţii patologice a dinţilor. Gradul de mobilitate se apreciază prin palpare prinzînd fiecare dinte cu indexul şi poli- cele tnîinii drepte sau cu ajutorul pensei.

Deosebim trei grade de mobilitate patologică: I — dintele pre - zintă mobilitate numai în direcţie vestibuloorală; II — dintele pre zintă mobilitate nu numai în direcţie vestibuloorală, dar şi mezio- distală; III—dintele este mobil în direcţie vestibuloorală, mezio- distală şi verticală. Desigur că metodele clinice de determinări mobilităţii sînt destul de subiective, însă denotă lezarea parodontului.

135. Examenul clinic al paradontului. Paradontometria. Importanţa practică.Examenul clinic al paradontului:Starea funcţională a parodontului în normă este determinată cu ajutorul

coeficienţilor obţinuţi prin comparaţia posibilităţilor funcţionale determinate în cadrul gnatodinamometriei (se compară indicii de rezistenţă a diverşilor dinţi la procesul de masticaţie luîndu-se drept unitate de măsură valoarea celui mai slab dinte (inclusivul lateral) fiind comparată cu valoarea celorlalţi dinţi). La mijlocul schemei este notată formula dentară; starea parodontului şi coeficienţii condiţionali sînt notaţi în pătrăţelele respective. Pentru fiecare grupă de dinţi cu orientare funcţională la fiecare arcadă dentară se calculează starea ei funcţională.

Importanţa practică:Analiza rezultatelor incluse în parodontogramă îi permite medicului să compare

posibilităţile funcţionale ale arcadelor dentare, ale anumitor grupuri de dinţi şi să întocmească un plan corect de tratament.

Gnatodinamometrul prezintă două branşe unite cu o spirală şi un indicator, care determină mărimea forţei dezvoltate asupra spiralei, în kg. După ce vîrfurile branşelor sînt instalate pe suprafaţa ocluzală între doi dinţi, se propune de a strînge maxim arcadele dentare, urmărind deplasarea arcului pe cadranul indicatorului, indicînd limita posibilităţilor periodonţiului, care este înzestrat cu o reţea de nervi sensibili şi la apariţia durerii dezvoltarea forţei aplicate încetează.

139. Caracteristica metodelor radiografice la examinare. Importanţa practică.

Examenul radiologic este unul din examenele complementare de baza la precizrea modificarilor tesutului osos, rapoartelor dintre diferite segmente si elemente ale scheletului sistemului stomatognat, iar uneori si a modificarilor functionale. In acest scop pot fi utilizate metodele de examen radiologic intraoral si extraoral. Investigarea radiologica

dentoparodontala sau a altor componente ale sistemului stomatognat se efectueaza prin:

Radiografie panoramica (ortopantomografia); Tomografie; Teleradiografie; Cineradiografie; Artrografie; Electroradiografie.

Radiografia intraorala sau dentoparodontala. Studiul filmului capatat prin metoda intraorala ne da posibilitatea de ase preciza starea tesuturilor dure ale dintilor, depistarea diverselor leziuni odontale, cum ar fi prezenta cavitatilor provocate de caria dentara in zonele prozimale sau a coletului(in caz de o acoperire cu a dintelui cu coroane artificiale). Importanta este informatia despre caracterul implantarii dintelui, directia axului sau si aradacinilor, a raportului coroana –radacina nu numai insens vertical, dar si orizontal, derelarile carora pot duce la instabilitatea lui. Analiza datelor obtinute ne da posibilitatea sa precizam topografia, forma, marimea camerei pulpare si starea canalelor radiculare.

Examenul radiologic intraoral pune in evidenta si starea spatiului periodontal si a osului alveolar, tot ea ne poate evidentia suplimentar prezenta dintilor in retentie, resturi radiculare, fracturi radiculare si a oaselor maxilare, distructii ale tesutului osos provocate de procese inflamatorii, tumori

Radiografia panoramica (pantomografia, ortopantomografia).Acest tip de investigare radiologica se efectueaza cu ajutorul radiografiei panoramice prin proiectie desfasurat pe una si aceesi pleicula a celor doua arcade dentare si a maxilarelor in ocluzie centrica, stare de postura a mandibulei sau la o deschidere maxima a gurii. Pe asa pelicula vom studia aceleasi particularitati de structura a paradontului si tesutului osos, insa in acest caz apare posibilitatea sde astudiu in ansamblu, comparativ si concomitent a rapoartelor dintre arcadele dentare si elemtele articulatiei temporomandibulare.

Tomografia. Metodele radiografice obisnuite nu permit vizualizarea precisa a elementelor osoase ale A.T.M, din cauza suprapunerii segmentelor invecinate si structurii compuse ale acestei zone. In aceste cazuri cea mai utilizata metoda este tomografia, care permite obtinerea imaginii radiografice a diferitor straturi ale unui organ, adica la diferita adincimie de la suprafata lui. De aceea ea se mai numeste stratigrafie .

Teleradiografia sau radiografia cefalometrica. Metoda in cauza ne da posibilitatea sa obtinem imaginea scheletului maxilofacial si al craniului pe care, prin trasarea diferitor planuri, se va studia raportul dintre diferite segmente comparativ cu norma. Aceasta metoda este utilizata la diagnosticul anomaliilor dentomaxilare, adiverselor asimetrii craniofaciale si a altor dereglari de structura.

Cineradiografia. Este o metoda contemporana de studiu radiologic al A.T.M nu numai in pozitie statica, dar si dinamica.

Artrografia. Maladiile A.T.M provoaca treptat diverse afectiuni ale meniscului articular, care dese ori este trumat si deformat, insa imaginea lui pe fulmele radiografice amintite lipseste.Artrografia este unica metoda care ofera detalii privind meniscul.

Electroradiografia Aceasta metoda poate fi utilizata la diagnosticarea anomaliilor generale dentomaxilare si cind nu este necesara evidentierea structurii tesuturilor organului filmat.

140. Electroodontometria.Termodiagnostica. Importanta practica.

Termodiagnostic-Reactia dintelui la agentii termici se efectuiaza pentru a evidential starea pulpei.In calitate de agent excitant se foloseste eter, insa mai frecvent apa rece si apa fierbinte, care este un agent excitant mai puternic, dat foond marea ei capacitate calorica. Cea mai simpla metoda e irigarea cu apa din seringa.Zona indiferenta(zona fara reactie)pentru incisive constituie30*(50-52*C-provoaca reactia la cald,17-22*C-reactia la rece)

Electroodontodiagnostic-ne formeaza o imagine mai amplaprivind starea

pulpei si tesuturilor amfodontale.Aplicarea curentului este bazat pe faptul stiut ca orice tesut viu este excitat. Electrodul pasiv cu placa de plumb se aplica pe bratul bolnavului. Electrodul active cu semnul – se apliva pe dinte preventive uscin bine dintele,Invalatucind firul cu o vata umectata in apa.

La 2-6 mA-Dinte sanatos20-40mA-proces inflamator in pulpa60mA-necroza a pulpei coronariene100mA si mai mult-necroza patrunde si in pulpa radiculara100-200mA-periodontiu normal e sensibil la curenti200mA si mai mult-modificari morfologice bruste in periodontiu dintelui.

141.Caracteristica metodelor statice şi dinamice de determinare a eficienţei masticatorii. Indicaţi coeficienţii dupa Agapov.

Metodele statice. La baza metodelor statice au fost puse datele lui Haber obţinute la determinarea presiunii masticatoare cu ajutorul gnatodinamometrului, comparînd indicii de rezistenţă a diverşilor dinţi la procesul de masticaţie luînduse drept unitate de măsură valoarea celui mai slab dinte (inclusivul lateral) fiind comparată cu valoarea celorlalţi dinţi. La baza acestei metode au fost puse de asemenea particularităţile morfologice şi funcţionale ale fiecărui dinte:

- mărimea marginii incisivale şi a suprafeţei ocluzale, - numărul şi grosimea rădăcinilor, - diametrul coletului, - numărul cuspizilor, - particularităţile anatomo-fiziologice ale periodonţiului, - rolul lui la realizarea funcţiei de masticaţie, - locul fiecărui dinte în arcada dentară etc.

Vustrov, Duchange ş. a., considerînd drept unitate presiunea masticatoare a incisivului lateral şi comparînd-o cu presiunea masticatoare a celorlalţi dinţi, au determinat coeficientul fiecărui dinte de pe maxilă şi mandibulă. Aplicarea, însă, în practică a acestei metode prezintă dificultăţi, din care cauză nu este utilizată. Mamlok, Agapov, Oksman ş. a. au simplificat această metodă socotind eficacitatea masticatoare a sistemului stomatognat egală cu 100 unităţi calculînd astfel coeficientul fiecărui dinte după acest criteriu. Drept unitate de calcul ei au luat capacitatea de rezistenţă a incisivului lateral egală cu 1. De menţionat că determinarea eficacităţii masticatoare este posibilă doar în cazul prezenţei dinţilor antagonişti ce s-au păstrat. Dacă ei lipsesc, capacitatea masticatoare a dintelui prezent este considerată egală cu 0, deoarece el nu participă la actul de masticaţie. Deci în cazul prezenţei tuturor dinţilor pe un maxilar şi lipsa totală pe celălalt eficienţa masticatoare va fi egală cu 0 (Agapov). Oksman a ajuns la concluzia că afară de evidenţa dinţilor absenţi urmează să fie luată în consideraţie şi starea funcţională a dinţilor restanţi, care poate fi determinată în raport cu gradul de mobilitate a lor. Se consideră că dinţii cu o mobilitate de gradul I participă 100%. la actul de masticaţie. Cei cu o mobilitate de gra¬dul II au păstrat numai 50% din capacitatea funcţională, iar cei ce au o mobilitate de gradul III, sînt socotiţi absenţi. In legătură cu aceasta autorul propune ca notarea stării funcţionale a dinţilor superiori şi inferiori să se efectueze printr-o linie oblică.

Metodele dinamice (funcţionale) . Luîndu-se în consideraţie dezavantajele metodelor statice de determinare a eficienţei masticatoare şi stării funcţionale a parodontului, care se reduc la un calcul aritmetic simplu al rezultatelor examenului clinic şi radiografie, şi deci nu oglindesc realitatea, au fost elaborate mai multe metode funcţionale. Autorii acestor metode reieşeau şi din faptul că în unele cazuri dereglările de masticaţie apar chiar în lipsa unui număr mic de dinţi, şi invers, la unii pacienţi cu prezenţa edentaţiilor parţiale întinse, datorită funcţionării mecanismelor de compensare, dereglările actului de masticaţie pot fi minime.

Unul dintre primii autori ai metodei funcţionale de determinare a eficienţei masticatoare propunînd proba de masticaţie, a fost Cristhensen. Conform metodei sale pacientului i se dă un miez de nucă (alune, migdale) şi după 50 mişcări de masticaţie masa căpătată se adună într-o tăviţă, prin clătituri ale gurii, se spală şi se usucă la o temperatură de 100° în termostat timp de o oră. După uscare masa căpătată se cerne prin 4 site cu diametrul găurilor diferit. Particulele restante în ultima sită se cîntăresc şi după greutatea lor se determină procentul de pierdere a eficienţei masticatoare. Ghelman a modificat această metodă considerabil simplificînd-o. El a constatat că sistemul stomatognat sănătos fărîmiţează 5 g de miez de alune timp de 50 sec. pînă la aşa un grad, că masa căpătată, fiind uscată şi cernută prin sită cu găuri de 2,4 mm în diametru, trece complet. In caz de edentaţie parţială sau alte afecţiuni, după cernerea probei în sită rămîri resturi. După cîntărirea acestor resturi se calculează procentul pierderii eficienţei masticatoare considerîndu-se că 5 g constituie 100%. Dacă, de exemplu, în sită a rămas 1 g, pierderea eficienţei masticatoare va fi egală cu 20%. Rubinov a ajuns la concluzia că proba de masticaţie după Ghelman nu corespunde indicilor fiziologici, deoarece în condiţii de normă nimeni nu rumegă odată 5 miezuri de nucă (1 miez=l g). Reieşind din aceasta, Rubinov a elaborat proba de masticaţie numită fiziologică. In acest scop i se dă pacientului un miez de alune (migdală), greutatea căruia în mediu este egală cu 800 mg, marcînd timpul de la începerea masticaţiei pînă la apariţia actului de deglutiţie. In condiţii de integritate a arcadelor dentare pentru acest act e nevoie de 14 sec. In caz de edentaţie parţială timpul necesar pentru masticaţie creşte în raport cu întinderea şi localizarea breşelor, iar mărimea particulelor la momentul apariţiei actului de deglutiţie creşte. Calculul acestei probe este analogic cu cel al probei după Ghelman. Prin urmare, această probă ne permite să determinăm eficienţa masticatoare în condiţii fiziologice. La baza calculării gradului de pierdere a eficienţei masticatorii conform metodei lui Rubinov este greutatea resturilor din sită cîntărite după o masticaţie, timp de 14 sec. De exemplu, dacă la unul şi acelaşi pacient am determina eficienţa masticatoare propunindu-i un miez de nucă cu o greutate de 800 mg, efectuînd masticaţia pînă la apariţia actului de deglutiţie, iar a doua probă am efectua-o la un act de masticaţie de 14 sec., greutatea resturilor rămase în sită va fi diferită. Este clar că la prima probă greutatea resturilor rămase va fi mai mică din cauza măririi timpului de masticaţie necesar. Reieşind din aceste considerente, prima probă va fi folosită la determinarea eficienţei masticatoare iar a doua la determinarea gradului de pieredere a eficienţei masticatoare. Dacă la această probă nu va putea fi folosit miezul de nucă, se vor propune alte alimente, de exemplu pesmeţi, ştiindu-se că durata actului de masticaţie a acestui produs pînă la apariţia actului de deglutiţie este de 8 sec. Prin urmare, eficienţa masticatoare poate fi definită drept capacitate a sistemului stomatognat de a mastica un produs alimentar de o anumită greutate într-o anumită unitate de timp.

Masticaţiografia după Rubinov. Studiind mecanismele reflexelor cavităţii bucale, Rubinov a elaborat metoda de înregistrare a funcţiei motorice a mandibulei în actul de masticaţie cu ajutorul masticaţiografului. Imaginea grafică a mişcărilor mandibulare în timpul actului de masticaţie a primit denumirea de masticaţiogramă. Prin analiza ei va fi studiată nu numai eficienţa masticatoare dar şi caracterul mişcărilor mandibulare. Ultimele vor fi diferite în caz de prezenţă a anomaliilor dento- maxilare, edentaţii parţiale, afecţiuni ale A.T.M. şi alte procese patologice. Masticaţiograma ne va da posibilitate să studiem şi eficacitatea tratamentului ortopedoprotetic şi stereotipul actului de masticaţie. Indiferent de scopul urmărit şi particularităţile individuale pe chimogramă deosebim cîteva faze: I - faza stării de repaus fiziologic relativ (postură) a mandibulei, care este înscrisă cu o linie dreaptă; II - faza deschiderii gurii efectuată pentru a fi introdus produsul alimentar în cavitatea bucală; III- faza de adaptare sau orientare pentru a începe zdrobirea alimentelor; IV -faza de bază a actului de masticaţie; V - faza de formare a bolului alimentar şi deglutiţia, după care din nou se înregistrează starea de repaus fiziologic relativ. Caracterul undelor de masticaţie depinde de consistenţa alimentelor, de starea sistemului dentar, a A.T.M., de tipul de ocluzie, stereotipul de masticaţie etc. Cunoscînd viteza de mişcare a lentei de înregistrare care poate fi liniată în milimetri sau care se înregistrează concomitent şi timpul, uşor se calculează durata fazei de bază a actului de masticaţie, care ne indică şi eficienţa masticatoare.

Coeficienţii dupa Agapov:

Dinţii 1 2 3 4 5 6 7 8 În total

SuperioriInferiori

2 1

1 2

3 3

4 4

4 4

6 6

5 5

- -

25 25

144. Formele nozologice de patologii ale ţesuturilor dure ale dinţilor cariosogene şi acariesogene

In scopul formularii diagnosticului ca regula poarta un caracter descriptiv caracteristic pt oropedia generala e necesar de a sti formle nozologice ale maladiilor dupa care ulterior se vor include caractersitica patologiei in forma de clasificari cu indicatia factorilor etiologici si a dereglarilor functionale.

Tinind cont de faptul ca dupa lezarea tesuturilor si organelor cavitatii bukale in specila a sistemultul dentar tesuturile respective nu au insusiri de regenerare astfel restaurarea morfo-functionala se va realiza prin obturare sau proteze dentare.Forma nozologica a patologiei ne indica si posibilitatile de restaurare morfologica a organelor lezate.Pentru determinarea caracterul maladiei e necesar de un examen clinik komplex.

148. Conceptia moderna si caracteristica principiilor fundamentale de tratament protetic:Conceptia moderna de tratament protetic al leziunilor organelor si tesuturilor sistemului stomatognat a sintetizat din medicina generala si stomatologie principiile globale ce stau la baza oricarui tratament: principiul profilactic si principiul curativ, actualmente aceste principii au fost cimpletate cu cele biologice, biomecanic homeostazic si ergonomic.

Principiulu profilactic. Tulburarile morfofunctionale provocatede un proces patologic in una din verigile sistemului, neaparat va actiona nu numai asupra altor componentzi dar si a intregului organism.Luind in consideratie aceste legitati, principiul profilactic de tratament protetic a fost divizat in: principiul profilactic local principiul profilactic general.Principiul profilactic local consta in tratamentul protetic de prevenire a afectiunilor organelor si tesuturilor sistemului stomatognat, principiul general prevede profilaxia afectiunilor altor organe, sisteme, care pot fi influentate si acutizate de dereglarile functionale si fizionomice ale s. Stomatognat.Principiul de profilaxie locala urmareste scopul de a preveni afectiunile s. Stomatognat, pastrind integritatea lui. Un rol important o are educatia sanitara ce consta in respectarea igienei bucale si tratamentul protetic provizoriu si definitiv.Conceptia profilaxiei moderne a tratamentului prevede nu o restituire cantitativa a organelor si tesuturilor lezate dar o restabilire echilibrata morfofunctionala.Principiul profilaxiei generale prevede prevenirea influentei negative a disfunctiei s. Stomatognat asupra altor sisteme si organe.

Principiul curativ. Prevede refacerea integritatii morfologice si restabilirea functionala a sistemului stomatognat prin intermediul protezelor si a diferitor dispozitive(sini, aparate). Aceste masuri pentru fiecare caz in parte vor fi indicate in raport de caracterul leziunii:leziuni odontale coronare, edentatie. Insa tratamentul protetic nu poate fi considerat finalizat o data

cu fixarea protezelor protetice. Principiul fundamentaL curativ al tratamentului protetic va consta in refacera functiilor de baza a sistemului stomatognat:masticatie, fonatie, deglutitie, fizionomie.

Principiul biologic. Este un principiu fundamental al medicinei si prevede ca orice metoda de tratament sau interventie sa aiba o influenta pozitiva asupra organelor si tesuturilor s. Stomatognat cit si intregul organism. Acest principiu propune un tratament ergonomicos al interventiilor de pregatire a cimpului protetic, deoarece se modeleaza tesuturi vii. Principiul biologic ne impune ca la confectionarea pieselor protetice sa folosim acele materiale care nar leza substratul organic, sa posede insusiri stabile ca ulterior sa nu prezinte modificari de volum. Daca tratamentul protetic se aplica in perioada de dezvoltare tratamentul protetic nu trebuie sa impiedice acest proces biologic.

Principiul biomecanic. Este caracteristic pentru protetica dentara si prevede un echilibru eficient al raportului de rezistentza dintre substratul biologic al cimpului protetic si proteze sau alte dispozitiva. Ca substratul biologic sa suporte aceste actiuni este necesar ca materialul din care va fi confectionat piesa sa posede insusiri mecanice si fizice respective(duritate, elasticitate, rezistenta), totodata trebuie de luat in consideratie si gradul rezistentei biologice a tesuturilor in vederea suportarii presiunii asupra lor.

Principiul homeostazic. Prevede conservarea morfofunctionala a sistemului stomatognat pentru un timp indelungat. Realizarea acestui principiu este posibila doar in cazul cind sunt luati in consideratie parametrii normali de structura si functie a tuturor componentelor sistemului stomatognat si a unui examen minutios clinic si paraclinic.

Principiul ergonomic. In procesul de organizare rationala a activitatii medicului stomatolog.Sporirea productivitatii muncii medicului va fi posibila doar in cazul unei organizari chibzuite a locului de munca. Prin urmare cabinetul si locul de munca trebuie sa fie amenajate in asa mod ca totul sa fie la indemina medicului, care concomitent trebuie sa respecte si masurile de protectie individuala. O deosebita importanta o are pozitia pacientului si a medicului in timpul lucrului. In ultimii ani in domeniul ergonomiei protetice dentare se utilizeaza informatia obtinuta prin intermediul computerelor, metode ce simntitor influenteaza activitatea medicului.

150.Clasificarea modernă a protezelor dentare. Exemple.(Ortopedie)

Protezele dentare se clasifică după următoarele criterii: După caracterul leziunii Oxman deosebeşte:a.proteze dentare pentru restebilirea coroanei dentare(incrustatii,coroane de substitutie)b.proteze pentru restabilirea edentatiilor partiale(puntile dentare PPMA si PPMScheletate)c.proteze pentru restabilirea edentatiilor totaled.proteze maxilo-faciale Dupa metoda de fixare:

a.proteze fixe b.proteze mobilizabile

Dupa destinatie Rumpel deosebeste:a.proteze profilacticeb.proteze curative Dupa metoda de transmitere a presiunii masticatorii Rumpel

deosebeste:a.proteze fiziologice care transmit presiunea masticatorie prin paradontiul dintilor restantib.proteze nefiziologice care transmit presiunea masticatorie asupra mucoasei cavitatii oralec.proteze semifiziologice(proteze arcate).