ortodontie (4)

56
Universitatea “Politehnica” din Timisoara Facultatea de mecanica Specializare : Implanturi, Proteze si Evaluare Biomecanica Dispozitive pentru ortognatodonție Aparat ortodontic mobilizabil realizat din crosete de sarma Coordonator: Șl. dr. ing. Lucian Rusu Masteranzi:

Upload: bianca-mogoie

Post on 29-Dec-2015

161 views

Category:

Documents


7 download

TRANSCRIPT

Page 1: ortodontie (4)

Universitatea “Politehnica” din Timisoara

Facultatea de mecanica

Specializare : Implanturi, Proteze si Evaluare Biomecanica

Dispozitive pentru ortognatodonție

Aparat ortodontic mobilizabil

realizat

din crosete de sarma

Coordonator:

Șl. dr. ing. Lucian Rusu

Masteranzi:

Mogoie Bianca

Silaghi Andrei

2014

Page 2: ortodontie (4)

PARTEA GENERALA

Page 3: ortodontie (4)

DEFINIŢIE

Aparatul ortodontic = dispozitiv terapeutic care se aplică pe dinţi, alveole şi baze

maxilare, confecţionate din:

acrilat

metal

combinaţii metalo-acrilicecare folosesc proprietăţile materialelor care le compun şi

particularităţile dealcătuire pentru a împiedica apariţia sau a corecta anomaliile

dentoşmaxilare

ISTORIC

Cele mai vechi menţiuni datează din primul secol al erei noastre

cândCelsius recomanda în “ De Medicina” presiunile digitale pentru alinierea

dinţilor malpoziţionaţi.

Secolul al XVII lea aduce referiri privind extracţia dinţilor ectipici(FABRICIUS,

1619) şi “îngustarea prin pilire a dinţilor înghesuiţi” (IONAS,1666; DIONIS, 1716).

Din această perioadă datează şi indicaţii de extracţie

adinţilor temporari şi supranumerari, precum şi contraindicaţiile metodeişlefuirilor selective

(risc de deschidere a camerei pulpare şi de iniţiere aCD).

În 1728 FAUCHARD menţionează construirea primului aparat ortodonticsub forma

unei şine cu multiple perforaţii care permite ligaturi de tracţiunedentară; el introduce şi

deplasarea dentară bruscă prin luxare cu cleştele.În 1771 HUNTER descrie ocluzia normală şi

stabileşte principiul planului

înclinat în corectarea raporturilor intermaxilare; FOX studiază efecteleînălţării provizorii a

ocluziei şi introduce bărbiţa şi capelina.

Sfârşitul de secol XIX aduce numeroase încercări de clasificare aanomaliilor

dentomaxilare şi preocupări privind etiologia lor, iar KNEISL concepe primele aparate mobile

funcţionale.

Page 4: ortodontie (4)

CARABELLI introduce confecţionarea aparatelor bortodontice pe modele

şifoloseşte tracţiuni şi presiuni pentru corectarea malpoziţiilor dentare,studiază anatomia dent

ară şi descrie anomaliile dentomaxilare (mordexapertus rămânând legată de numele lui).Apar

preocupări pentru diversificarea mecanismelor de declanşare a forţelor ortodontice.

TUCKER (1850) – utilizează pentru tracţiuni inelele de cauciuc

ANGELL (1860) – utilizează şuruburi care unesc fragmentele de placă

FARRAR (1878) – schematizează utilizarea sistematică a şurubului stabilindrata

deplasărilor (0,10 mm zilnic)

COFFIN (1871) – introduce arcul sau palatinal.

În 1900 ANGLE introduce învăţământul organizat de ortodonţie, clasificarea

anomaliilor dentomaxilare care-i poartă numele şi se foloseşte şi astăzi şi preia terapia

anomaliilor dentomaxilare cu mijloace fixe de la FARRAR şi odezvoltă renunţând la şuruburi

în favoarea arcurilor; adept al tratării ANDM în dentiţie permanentă cu conservarea maximă a

numărului de dinţi de pe arcadă, el a simplificat construcţia aparatelor fixe.

Începutul sec. al XX-lea este momentul intervenţiei lui ROBIN ale

cărui preocupări etiopatogenice sau încheiat cu conceperea monoblocului eumorfic şi a lui

PONT care introduce o metodologie ştiinţifică de aprecierea dezvoltării individuale de

apreciere a dezvoltării individuale a arcadelor dentare.

În jurul anilor 1930 Europa utilizează efectiv plăcile active şi aparatele funcţionale

oferind un caracter social pronunţat şi stabilind limitele de

vârstă pentru oportunitatea tratamentului. America păstrează însă aparatele fixeameliorându-le 

sistematic cu accent pe poliagregate şi control asupra deplasărilor dentare.

În esenţă tratamentul ortodontic urmăreşte:

-modificarea poziţiei dinţilor, proceselor dento-alveolare, bazelor maxilare

-influienţarea creşterii şi dezvoltării aparatului dentomaxilar în vederea stabilirii

echilibrului morfofuncţionalşi comportă 2 etape de acţiune:

I.REDRESAREA  obţinută în acţiune ortodontică la care organismul răspunde prin

reacţii tisulare individualizate locale

Page 5: ortodontie (4)

II.CONTENŢIA

Acţiunea aparatelor ortodontice de bazează pe modificarea echilibrului deforţe

dentofaciale prin introducerea de forţe sau grup de forţe

mecaniceşi/sau dirijarea selectivă a forţelor naturale.

 Forţele ortodontice îşi au originea în proprietăţile materialelor folosite în construcţia

aparatelor şi în particularităţile constructive.

Forţele ortodontice dezvoltate caracterizate prin:

care reprezintă zona de aplicare a forţei şi necesită o zonă de sprijin cel puţin egală situată la

nivel dentar pe aceeaşi arcadă sau pe arcada antagonistă ş ieventual la nivelul cutiei craniene.

În aceste condiţii în planificarea aparatelor ortodontice se va începe cu delimitarea

zonei de modificat şi stabilirea zonei de sprijin.

Clasificarea aparatelor ortodontice.

1.După modul de repartizare a zonelor de acţiune şi de sprijin avem:

Aparate intraorale

-monomaxilare – cu zona de acţiune şi sprijin pe acelaşi maxilar 

-aparate cu acţiune reciprocă care acţionează între două zone dearcadă şi le folosesc şi ca

punct de aplicare şi ca sprijin

-intermaxilare – zona de sprijin se găseşte pe maxilarul opus(sprijin mandibular şi act.

pe maxilar)

Page 6: ortodontie (4)

Aparate intra-extraorale – zonă de sprijin pe calota craniană şizonă de acţiune în

cavitatea bucală

Aparate extraorale – cu zonă de sprijin şi acţiune în

afaracavităţii bucale corectând prin tracţiune sau presiune poziţiilemaxilarului şi/sau

mandibulei (măşti faciale)

2.După natura forţelor ortodontice declanşate şi folosite avem:

Aparate mecanice active – forţele mecanice declanşate imediatse aplică la nivelul

aparatului dentomaxilar în funcţie şi în repaus (deexemplu plăcile palatine şi linguale)

Aparatele funcţionale – transformă şi dirijează forţele

produsede contracţia muşchilor mobilizatori ai mandibulei, linguali şiorofaciali în sensul

necesar corecţiei anomaliei de bază

Aparate pasive – nu declanşează forţe mecanice sau

funcţionaleşi menţin o anumită situaţie (menţinătoare de spaţiu, aparate decontenţie)

3.După modelul de asigurare a sprijinului avem:

Aparate fixe – solidarizate dentar prin colaj sau cimentare, purtate permanent

Aparate mobilizabile – care se ancorează prin croşete saugutiere pe arcade (mecanic

active şi mixte)

Aparate mobile – care stau liber în cavitatea bucală şi sunt integral funcţionale.

Avantajele şi dezavantajele aparatelor ortodontice realizate cu placa palatinala

Principalele avantaje ale plăcilor sunt următoarele:

- se pot utiliza indiferent de stadiul dentiţiei

Page 7: ortodontie (4)

- este posibilă purtarea lor toată ziua

- pericol scăzut de carie

- pericolul supraîncărcării dinţilor este redus

- nu provoacă resorbţia radiculară

- tratamentul nu este dureros

- este posibilă ocluzia normală

- activări scurte şi intervale de control foarte lungi

- confecţionarea în laborator este uşoară şi ieftină

- aparatul este stabil

- reparaţiile se impun rar

Dezavantajele plăcilor sunt următoarele:

- necesită o cooperare bună din partea pacientului

- sunt posibile doar mişcări de basculare a dinţilor

- nu se produc deplasări corporale ale dinţilor

- nu este posibilă conducerea şi poziţionarea mandibulei cu placa standard

- disfuncţiile musculaturii buco-faciale nu sunt influenţabile

- vorbirea este uşor perturbată

- perioada de tratament este relativ lungă

Page 8: ortodontie (4)

BIOMECANICA FORŢELOR ORTODONTICE ŞI DEPLASĂRILE

DENTARE.

NOŢIUNEA DE APARAT ORTODONTIC

 

Tratamentul anomaliilor dento-maxilare presupune corectarea poziţiei dinţilor şi

arelaţiilor de ocluzie atât cât este necesar şi mai ales posibil. Decizia de tratament şi

planulterapeutic trebuie să ţină cont de vârsta pacientului, starea generală a organismului,

starea desănătate a cavităţii bucale, forma clinică a anomaliei dento-maxilare, etiologia

acesteia, gradul de colaborare cu pacientul şi de posibilităţile de tratament.

1. Tipuri de forţe ortodontice

Echilibrul de forţe din jurul arcadelor dentare este foarte complex şi se poate împărţiîn

forţe care ţin de dezvoltare şi forţe de vecinătate, ele fiind determinate de structurile şi

defuncţiile aparatului dento-maxilar.

Forţele ce ţin de dezvoltare influenţează poziţia dinţilor şi stabilirea relaţiilor de

ocluzie. Ele sunt determinate de dezvoltarea maxilarelor, articulaţiei temporo-mandibulare,

de forţele de erupţie, de poziţia maselor musculare. 

Forţele de vecinătate sunt produse de raporturile cu musculatura limbii, cu muşchii

buccinatori, de forţa muşchilor ridicători, de forţele ocluzale, de obiceiurile vicioase, de

oacţiune iatrogenică stomatologică sau ortodontică(Stanciu).

În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura lor în forţe artificiale

saumecanice şi forţe naturale sau funcţionale:

forţele artificiale(mecanice) sunt produse de proprietăţile materialelor din

caresunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri inoxidabile pentru arcuri,

material elastice (inele de cauciuc), şuruburi ortodontice.

Deformarea componentei elastice(arcul) determină o tendinţă la revenire spre forma

iniţială, declanşând o forţă careaplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia. Intensitatea

Page 9: ortodontie (4)

acţiunii forţei estereglată periodic de către medic prin activarea arcurilor sau de către pacient

prinderotarea şuruburilor sau schimbarea inelelor elastice.

forţele naturale(funcţionale) sunt generate de contracţiile musculaturii

orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului grupelor musculare

antagoniste.

Intensitatea acestor forţe este reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari,

pericolul supradozării forţei fiind redus (Cocârlă)

Din punct de vedere al forţei ortodontice utilizate, se pun în discuţie 3 aspecte:

ritmul de aplicare

intensitatea forţei

rezistenţa ţesutului asupra cărora se aplică.

 Din punct de vedere al ritmului de acţiune, este foarte important cuplul „durată

deacţiune-durată de repaos”.

Există 3 tipuri de forţe:

forţe intermitente caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune şi de

repaos, fiindgenerate de aparate mobile, activatoare, dispozitive extraorale,

aparatul acţionând doar o parte din zi.

 Dispozitivele extraorale se poartă în timpul nopţii generând forţe ortodontice 

puternice, dar perioada de inactivitate de peste zi permite ţesutului să se odihnească şi

circulaţiei întrerupte să se reia.

forţe discontinue caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune cu

perioadele derepaos ce permit organizarea ţesuturilor.

Forţa importantă pe parcursul activării, diminuărapid din momentul deplasării

ortodontice a dintelui.

forţe continue cu intensitatea aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării

dintelui,nu solicită reactivări frecvente

Sunt forţe lejere ce nu provoacă compresia exagerată a ligamentului parodontal

Page 10: ortodontie (4)

şi hialinizarea tisulară. Folosite cu discernământ fără a provoca presiuni localizate, permit cea

mai favorabilă deplasare ortodontică.

După Graber, forţele intermitente ar fi mai biologice, deoarece perioadele de repaus

oferă osului posibilităţi de restructurare, iar fluxul sanguin nu ar fi jenat decât pe

perioadescurte de timp.

Avantajele forţelor continue provin din faptul că, odată declanşate, procesele

restructurării osoase sunt şi întreţinute.

După intensitatea forţei, există:

forţe mici, lejere ce nu depăşesc 30-40 g/dinte monoradicular.

Ligamentul parodontal este presat, nu strivit, iar vasele sanguine sunt încă vizibile. În

aproximativ 24- 48 de ore, de-a lungul suprafeţei de os alveolar supusă presiunii, apar

mieloplaxe şi începe resorbţia directă de os alveolar, iar în spaţiile reticulare are loc depunerea

de osteoid.

forţe mari, sub acţiunea cărora ligamentul parodontal este strivit între dinte şi

peretele alveolar: vasele sanguine sunt comprimate, iar ligamentul parodontal

devine acelular şihialin în aparenţă.

Osteocitele osului subiacent dispar. Aceste zone sunt deseori bine localizate, iar

mieloplaxele apar adiacent la ele şi în spaţiile reticulare ale osului subiacent.

Astfel se îndepărtează zona de hialin şi corticala, dintele deplasându-se în final. Dacă

forţa rămâne excesivă în continuare, vor apărea noi zone de hialin.

Este dificil să determinăm forţa ideală ce trebuie aplicată fiecărui dinte pentru aobţine

o deplasare dată în condiţii ideale. Un factor ce face imposibilă determinarea forţeioptime este

diversitatea reacţiilor individuale. La o presiune egală, fiecare individreacţionează diferit în

funcţie de caracteristicile sale individuale:

rigiditatea substanţei fundamentale intercelulare

gradul de mineralizare şi maturizare a osului

rezistenţa mecanică a ţesuturilor

Page 11: ortodontie (4)

2. Noţiuni de biomecanică ortodontică

Eficienţa unui aparat ortodontic se apreciază după posibilităţile pe care le oferă pentru

a ajunge la rezultatul dorit într -un timp minim de tratament, fără afectarea

integrităţii biologice a substratului asupra căruia acţionează. 

Aceste lucruri obligă practicianul la ocunoaştere aprofundată a biomecanicii, pentru a

stăpâni sistemele utilizate cu maxim deeficienţă şi minim de nocivitate.

Mecanica este partea fizicii ce descrie efectul forţelor asupra corpurilor. Considerând

dinţii drept corpuri asupra cărora se aplică forţe şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc

într -un mediu biologic în care dinţii au propriul sistem de implantare, este necesară 

prezentarea unor noţiuni de bază privind câteva mărimi fizice:

Centrul de rezistenţă

Poziţia centrului de rezistenţă depinde de ţesutul de susţinere dento -alveolar, deci de

morfologia rădăcinii, de ligamentul parodontal, decalitatea osului alveolar (lungimea

crestei alveolare) şi în nici un caz nu depinde de tipul şi mărimeaforţelor aplicate pe dinte.

 Aproximând forma unui incisiv cu o parabolăşi presupunând mediul înconjurător

omogen, central de rezistenţă se calculează matematic ca fiind la aproximativ 33% din

lungimea rădăcinii în porţi unile dinspre colet.

Cercetări holografice „in vivo” au demonstrat că centrul de rezistenţă

este situat ceva mai apical, la aproximativ 40% de la creasta marginală. La molari,

centrul de rezistenţă este în apropierea furcaţi ei radiculare, de obicei cu 1-2mm mai apical.

Pentru ortodonţie, centrul de rezistenţă reprezintă punctul în care dacă s -ar aplica o

Page 12: ortodontie (4)

forţă, aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă se aplică un cuplu de forţe în jurul

central ui de rezistenţă s-ar produce o mişcare de rotaţie pură (Boboc).

Centrul de rotaţie

Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la nivel coronar, aceasta

va determina o înclinare a dintelui compusă de fapt dintr –o mişcare de translaţie şi

una de rotaţie. Înclinarea aparedatorită momentului ce ia naştere prin aplicarea forţei

ladistanţă de centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în jurul unui

alt punct denumit centru de rotaţie.

Spre deosebire de centrul de rezistenţă care depinde doar de anatomia dento- alveolară,

centrul de rotaţie depinde de forţa şi momentulforţei aplicate la nivelul dintelui. El poate fi în

apropiere de centrul de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul rădăcinii,

poate fi coronar, apical sau chiar la infinit.

 Exemplu: Pe suprafaţa vestibulară a unui incisiv superior protrudat, se aplică o forţă

de  palatiniz are de 50g, la o distanţă de 15mm de centrul de rotaţie al dintelui. Momentul

forţei (50x15=750g/mm) va determina deplasarea spre oral, mai accentuată la nivelul

coroaneidecât la nivelul apexului). Dacă dorim deplasarea corporeală (translaţia), va trebui

creat unalt moment, egal ca mărime, dar de sens opus, ce poate fi dat de o forţă de 37,5g

aplicată la nivelul marginii incizale, la distanţa de 20mm de centrul de rotaţie, care împinge

dintelespre vestibular.

Page 13: ortodontie (4)

Această forţă declanşează un moment egal cu primul (37,5x20=750g/mm),dar de sens

opus. Diferenţa de forţă rămasă (50– 37,5=12,5g) va deplasa foarte puţin dintele spre palatinal

(Proffitt).

Pentru o forţă netă de 50g care să producă o deplasare importantă a dintelui, este

necesară o forţă de 200g pe suprafaţa V şi o forţă de 150g pe suprafaţa orală care sunt

declanşate numai cu ajutorul aparatelor fixe prin acţionarea în bracket a 2 puncte opuse

alearcului dreptunghiular (Cocârlă).

Forţa ortodontică 

Este definită în fizică drept acţiunea unui corpasupra altui corp. Este o mărime

vectorială, având direcţie de acţiune, punct de aplicare, sens şi intensitate.

Intensitatea forţei este apreciată dupăefectul biologic asupra ţesuturilor dento-

parodontale şi mai ales asupra presiunii sanguine capilare.

În ortodonţia modernă se preferă forţele uşoare pentrudeplasarea dinţilor, adică forţele

ce nu produc zone de hialinizare în ligamentul parodontal.

O forţă de intensitate mare nu ar produce o deplasare mai rapidă, deoarece apar zone

de hialinizare ce blochează deplasarea şi în plus pot să apară efecte nedorite (pierderea

ancorajului, dureridentare, necroze pulpare, rizalize patologice).

Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi de compunere şi

descompunere:

Page 14: ortodontie (4)

● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe, el se comportă ca şicum

pe el ar acţiona o singură forţă de intensitate, direcţie şi sens egale cu ale forţeirezultante

vectoriale obţinute din compunerea vectorială a acelor forţe.

● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi sens, acţionarea lor

sesumează.

Un exemplu concludent ar fi sumarea forţei de mezializare fiziologică cu cea

demezializare ortodontică.

● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate egală, acţiunea celor

douăforţe se anulează.

Dacă intensitatea diferă, rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele douăforţe, iar

deplasarea se face în sensul forţei mai mari.

● Dacă direcţiile a două forţe sunt paralele, iar sensul contrar şi acţiunea lor

estetangenţială, apare mişcarea de rotaţie.

Forţa ortodontică poate fi exercitată asupra unor dinţi izolaţi, grupe dentare,

arcade,articulaţia temporomandibulară.

Indiferent de natura forţei ortodontice (naturală, artificială), pentru a obţine un efect

terapeutic este necesară o zonă de aplicarea forţei (dinţii, arcada,maxilarul) şi o zonă de

sprijin denumită ancoraj (Cocârlă)

Ancorajul reprezintă sursa rezistenţei la reacţia forţei şi deci, la deplasările

dentarenedorite.

În tratamentele ortodontice se ţine cont de legea a III-a a lui Newton: “acţiunea şi

reacţiunea sunt egale şi opuse”.

Conform principiilor mecanice,forţa aplicată pentru deplasarea unui dinte sau a

unui grup dentar, trebuie să dispună de o forţă cel puţinegală şi opusă pentru ancoraj.

Dacă zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei opun o rezistenţă, forţa le deplasează

egal: de exemplu, la închiderea diastemei, fiecare incisive serveşte ca punct de sprijin şi de

aplicare a forţei.

Page 15: ortodontie (4)

Dacă rezistenţa este inegală, zona mai puţin rezistentă suferă o deplasare mai

importantă, devenind zona de aplicare a forţei.

Ancorajul depinde de numărul dinţilor incluşi în ancoraj şi de mărimea

suprafeţeiradiculare, molarii oferind o zonă de ancoraj mult mai bună decât incisivii.

Momentul forţei

Dacă forţa nu acţionează în centrulde rezistenţă al dintelui, ea nu va produce o

translaţie pură, ci o rotaţie a dinteluidatorită momentului forţei ce apare prin aplicarea forţei la

distanţă de centrul derezistenţă.

Distanţa perpendiculară pe direcţia forţei, măsurată din centrul derezistenţă se

numeşte braţul forţei.Momentul forţei este o mărime fizică,definită ca produsul dintre

mărimea forţei şi braţul ei, iar momentul unui cuplu de forţe este produsul dintre mărimea

forţelor şi distanţa dintre ele (Cocârlă)

M = F x d, unde M este momentul forţei, F este forţa , iar d braţul forţei

Sensul momentului se determină prin prelungirea forţei în jurul centrului de rezistenţă:

dacă momentul va provoca o rotaţie în sens orar, semnul momentului forţei este convenţional

pozitiv, iar dacă rotaţia este în sens invers acelor de ceasornic, semnul momentului va fi

negativ.

Cu cât direcţia forţei este mai aproape de centrul de rezistenţă, mişcarea va fi

predominant prin translaţie, în timp ce o distanţă mai mare va genera o rotaţiemai importantă

şi o translaţie mai mică.

Raportul moment -forţă 

Raportul între forţă şi momentul creat nu poate fi controlat decât cu aparate fixe şi de

el depinde tipul de deplasare a dintelui. Un raport M/F mare produce o deplasare radiculară

mai amplă decât deplasarea coronară. Un raport M/F mai mic determină o înclinare a dintelui

prin deplasare coronară, dar mai mică decât în situaţiile în care nu se aplică ocontraforţă.

Gresiunile necesită un raport M/F de 8/1 până la 10/1, în funcţie de lungimea rădăcinii.

Pentru a deplasa uniform atât coroana cât şi rădăcina unui dinte cu o forţă de 100g, va fi

necesar un moment de 800-1000g/mm.

Page 16: ortodontie (4)

Pentru deplasările mezio-distale, momentul depinde de dimensiunea bracket-ului ce

determină braţul forţei. Cu cât bracket-ul este mai lat, celelalte elemente fiind egale, cu atâtse

generează mai uşor un moment pentru deplasarea rădăcinilor dinţilor ce limitează o breşă.

Exemplu: distalizarea caninului în spaţiul postextracţional al premolarului I necesităo

forţă de 100g şi un moment de 1000g/mm. Dacă bracket-ul de pe canin ar avea lăţimea de

1mm ar fi necesară o forţă de 1000g la fiecare din cele 4 colţuri ale bracket-ului, iar dacă

 bracket-ul are 4 mm lăţime, este necesară doar forţa de 250g la fiecare colţ (Proffitt).

Fricţiunea

Deplasarea dinţilor se poate face prin sisteme fricţionale şi nefricţionale. În sistem

fricţional, dinţii sunt deplasaţi de-a lungul arcului, apărând o fricţiune

între bracket şi arc ce depinde de: dimensiunea şi calitatea arcului, modul de confecţionare,

particularităţile bracket-ului (material de confecţionare, lăţime, caracteristicile slotului), tipul

ligaturii folosite.

Când forţa de fricţiune este importantă, mişcarea de-a lungul arcului este blocată.

 În sistemul nefricţional, dinţii sunt deplasaţi odată cu arcul, pe porţiuni limitate de

arc.

Arcurile pot fi totale sau parţiale, cu bucle de contracţie, dar aceste bucle pot

generaforţe şi momente specifice ce trebuie foarte bine cunoscute.

Pentru contracararea momentelor secundare nedorite, braţele buclelor pot primi

îndoituri “anti-tip” şi“antirotaţionale”.

3. Tipuri de deplasări dentare ortodontice

Deplasările ortodontice sunt: bascularea, translaţia, intruzia, extruzia, derotarea

şimişcarea de torque. Toate deplasările dentare pot fi descrise în funcţie de mişcarea de rotaţie

Page 17: ortodontie (4)

şi de translaţie care se referă doar la deplasările iniţiale, limitate, ce se produc în

spaţiul parodontal.

Deplasările mai ample, pe termen lung, sunt rezultatul unei succesiuni de astfel de

deplasări mai mici, în funcţie de tipul remodelării osului alveolar.

Bascularea este cea mai frecventă deplasare ortodontică ce rezultă în urma aplicării

unei forţe punctiform la nivelul coroanei dentare şi constă în bascularea dintelui în

jurulcentrului de rotaţie.

 Mişcarea de basculare determină oconcentrare a presiunii pe zone limitate de ligament

parodontal.

Centrul de rotaţie(hipomoclion) determină deplasarearădăcinii în direcţie opusă forţe

de basculare. O mişcare de basculare areaproape întotdeauna drept rezultat formarea unei

zone de hialin sub creasta alveolară,când dintele are o rădăcină scurtă sau incomplet

dezvoltată. Dacă rădăcina este complet dezvoltată, zona de hialinizare va fi localizată la mică

distanţă de creastaalveolară (Graber).

Translaţia este o deplasare corporeală în care atât coroana, cât şi apexul sedeplasează

în aceeaşi direcţie şi pe aceeaşi distanţă. Pentru a produce aceeaşi presiune în ligamentul

parodontal şi acelaşi răspuns biologic, este necesară o forţă de două ori mai mare pentru o

deplasare corporeală decât forţa pentru basculare.

Deplasarea corporeală sau translaţia necesită un cuplu de forţe paralele care

sedistribuie pe întreaga suprafaţă osoasă alveolară. Acest tip de mişcare ortodontică

estefavorabil atâta timp cât intensitatea forţei nu depăşeşte o anumită limită (Reitan).

Page 18: ortodontie (4)

Derotarea este o mişcare de pivot în jurul axului mare radicular necesitând un cuplude

forţe. Teoretic, forţele ce produc această mişcare ar putea fi mult maimari decât cele ce

produc alte tipuri de mişcări dentare, deoarece ele ar putea fi distribuite în tot spaţiul

parodontal.

Practic s-a demonstrat că este imposibilă aplicarea unei forţe de derotare fără

ca dintele să nu basculeze în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele

din cursul mişcările de basculare.

 De aceea, forţele ortodontice potrivite pentru derotările dentare, sunt similare celor

pentru basculare.

Extruzia sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul de ocluzie, induce în

mod ideal doar zone de tensiune la nivelul ligamentului parodontal , nu şi zone de presiune.

La fel ca în derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece dacă

dintele basculează în cursul extruziei, determină şi o arie de compresiune în spaţiul parodontal

Chiar dacă această posibilitate ar putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu

suntdorite, numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei odată cu dintele.

Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi intensitate cu forţele pentru

basculare.

Intruzia s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat. Necesită un control atent al

intensităţii forţelor astfel încât se vor aplica numai forţe de intensitate mică deoarece zonelede

compresiune vor fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului.

Page 19: ortodontie (4)

La tineri este favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară. În cazurile în care

osul alveolar este dispus mai aproape de apex, creşte riscul resorbţiei radiculare la nivel

apical.

Mişcarea de torque este o deplasare mai mult radiculară, în sens vestibule –

oral ,coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută pe loc. Forţa este repartizată pe

toatăsuprafaţa radiculară. Necesită cupluri de forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul

unui punct situat la colet (Cocârlă).

 În timpul deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei localizată în apropierea

treimii mijlocii a rădăcinii, deoarece ligamentul parodontal e mai larg în treimea apicală decât

în treimea mijlocie.

După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii mijlocii,apexul radicular începe

treptat să comprime fibrele parodontale adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de

presiune (Reitan).

Etalele de realizarea a aparatului ortodontic

1. REALIZAREA AMPRENTEI ÎN ORTODONŢIE 

Pentru obţinerea de modele corecte care să redea cu acurateţe statusulor todontic este

necesară o amprentă preliminară, extensivă şi totală.

Fiind.uneori prima intervenţie terapeutică din viaţa copilului amprenta cere

abilitate, efort, timp şi simţ psihologic din partea specialistului care să,răspundă

particularităţilor imprimate de:

-vârsta pacientului

-reflexul de vomă mai accentuat la copil decât la adult

Page 20: ortodontie (4)

-câmpul ortodontic retentiv prin anomaliile de poziţie dentară şileziunile carioase

-experienţa stomatologică redusă sau inexistentă a copilului.

Instrumentar şi materiale

Sunt necesare linguri (portamprente) standard universale, material de amprentă şi o

tăviţă renală.

Portamprentele universale

– se aleg în funcţie de perimetrul arcadei după o prealabilă probă în cavitatea orală.

Portamprentele cu găuri oferă cele mai bune retenţii căci zonele retentive sunt întinse ş

i repartizate pe toatăsuprafaţa lingurii; portamprentele metalice pot fi retentivizate prin

aplicareade benzi adezive pânzate pe marginile lingurii sau aplicarea neregulată deStents în

jgheabul port amprentei.

Se alege portamprenta care:

-se adaptează corect anteroposterior astfel încât să cuprindăzonele retromolare, tuberozităţile

şi arcul dentar frontal; se permit ajustări minore care constă în suplimentarea jgheabului cu

Stents.

-se adaptează corect transversal astfel încât jgheabul sădepăşească cu 4-5 mm lăţimea crestei

dentoalveolare asigurând ogrosime optimă şi uniformă a materialului refulat în amprentare

şio presiune moderată; în absenţa basculării pe bolta palatină sunt posibile ajustări cu

cramponul ale marginilor.

-în sens vertical portamprenta trebuie să se deplaseze cu 4 mmde bolta palatină şi să

depăşească prin înfundare cu 2 mm linia dereflexie a mucoasei pasiv mobile.

Materialul de amprentă

Cel mai frecvent se utilizează hidrocoloizii ireversibili (alginatele)

Algilatele se prezintă sub formă de pudră alcătuită din:

-săruri de potasiu ale acidului alginic

-sulfat de calciu

Page 21: ortodontie (4)

-adaos mineral inert

-fosfat trisodic

-derivaţi de acid oxalic şi fosforic care inhibă gelificarea

-fluorură de sodiu care previne alterarea suprafeţei modelului degips.

Se prepară în amestec cu apă şi conduce prin precipitare la formarea alginatului de

calciu care formează un gel ce conţine în ochiurile de reţeamaterial de umplutură în 3-7 min.

La sfârşitul prizei gelul se contractă.

Spatularea se realizează în bol de cauciuc cu o spatulă metalică, respectândindicaţia

producătorului.Produse comerciale: Ypeen, Elastic, Cromatic, Algodex, Zelgar, Zelex,Tissute

x etc.

Obiectivele amprentării:

-arcadele dentare

-arcadele alveolare

-formaţiunile moi periferice (plici, bride)

-vestibulul bucal

- bolta palatină

2 REALIZAREA MODELULUI DE LUCRU

Introdus în a doua jumătate a secolului trecut de Angle, modelul reprezintă o parte

importantă a investigaţiei ortodontice care permite studiultridimensional al disgnaţiei în

vederea:

-stabilirii diagnosticului de anomalie

-elaborării planului de tratament

-evaluării şi cuantificării gravităţii anomaliei

-urmăririi evoluţiei tratamentului

Page 22: ortodontie (4)

-document medico-legal.

Turnarea modelelor se face cât mai repede posibil după amprentare pentru evitarea 

modificărilor volumetrice ale alginatului. 

Elementele anatomice vor fi reproduse din ghips tare tip Mordano, iar baza şi soclul

modelului pot fi turnate din ghips obişnuit.

Amprenta se umple treptat

cu pastă de ghips pe măsuţa vibratoare pentru a se evita formarea de bule de aer.

Când ghipsul începe să facă priză amprenta se răstoarnă pe o moviliţă deghips care va

constitui soclul.

Tipuri de modele

1.Modelul de lucru

-executat tehnic impecabil în prima amprentă

-orice eroare atrage şi multiplică erorile în construcţia apratuluiortodontic şi impune

căptuşiri, şlefuiri, reorientări

2.Modelul de studiu  reproduce fidel cavitatea orală şi permite studiul

tridimensional al disgnaţiei şi evaluarea comparativă a rezultatelor tratamentului ortodontic

3.Modelul de reconstructie plastică - modelul la care un sector de arcadă poate fi

detaşat; folosit pentru aprecierea deplasărilor ce trebuie efectuatede dinţi şi a relaţiilor

intermaxilare postextracţional.

4.Modelul set-up - modelul de reconstrucţie plastică în care toţi dinţii sunt separaţi de

soclul aparatului, folosit pentru confecţionarea positioneruluide contenţie. 

Necesită duplicarea modelului.

3. REALIZAREA PLĂCUTEI ORTODONTICE

Au intrat în terapia anomaliilor dentomaxilare în a II-a jumătate a secolului trecut în

Europa, dezvoltarea terapiei prin plăci bazându-se pe contribuţialuiA.M. SCHWARZ şi G.

Page 23: ortodontie (4)

 KORKHAUS care au studiat metodic terapia,ortodontică prin plăci şi care au propus/verificat 

numeroase variante de aparate.

Plăcile ortodontice transmit forţe la nivelul oaselor maxilare (acoperă mare parte

din bazele maxilare) şi asupra dinţilor.

  Prezentând o suprafaţă rigidă mare, plăcile permit inserarea a numeroase şi variate

elemente de acţiuneceea ce le permite să execute simultan- lărgirea arcadei- deplasări dentare-

modificarea raporturilor de ocluzie

Fiind purtate intermitent oferă perioade de repaus care permit reorganizarea sistemului

vascular dento-alveolar. Pot fi scoase de bolnav şi sunt activate de părinţi sau de medic la

intervale mari de timp.

Plăcile pot fi: palatinesau chiar bimaxilar lingualeÎn general plăcile sunt alcătuite din 3

componente:

- baza plăcii

-elementele de ancorare croşete gutiere arcuri secundare

-elemente de acţiune arcuri principale şuruburi ortodontice

BAZA PLĂCII

Întinderea şi limitele bazei plăcii sunt determinate de necesitatea de atransmite forţe

ortodontice asupra dinţilor şi substratului osos; cu menţinerea plăcii pe câmp nu se bazează pe

succiune, placa ortodontică esterăscroită posterior sub forma unei linii curbe situată median la

maxilar indreptul fetei meziale a molarului I superior şi se întinde în fundurile de

sac paralinguale depasind cu 4-5 mm. coletul dintilor laterali cu răscroire anterioară la

mandibulă.

Conformarea marginii dentare urmăreşte fidel faţa orală a dinţilor (subecuatorial,

supraecuatorial) fără a înălţa ocluzia şi prezintă digitaţii care pătrund în triunghiurile

interdentare orale cu rol în retenţie.

Condiţiile de retenţie ale plăcilor ortodontice sunt influenţate de:

1.forma arcadei dentoalveolare

Page 24: ortodontie (4)

2.forma, dimensiunile, poziţia şi înclinarea dinţilor 

3.forma şi adâncimea bolţii palatine

Faţa mucozală a plăcilor ortodontice vine în contact direct, întins şi uniform cu

mucoasa câmpului maxilar, faţa opusă externă este lucioasă, cât mai netedă şi planată pentru a

nu crea dificultăţi în mişcările limbii.

Realizată din acrilat (auto-, termo-polimerizabil) baza plăcii seconfecţionează pe

model izolat: a. direct din acrilat autopolimerizabil, b.indirect în ceară.

ELEMENTELE DE ANCORARE A PLĂCILOR 

Prin elementele lor de acţiune plăcile ortodontice declanşează forţe principale care

acţionând la nivelul elementelor componente ale aparatului dentomaxilar dau naştere la forţe

secundare; forţele secundare se datorează topografiei particulare a coroanei dentare şi axului

de implantare şi tind sădesprindă placa ortidontică de pe câmp.

Alegerea numărului, tipului şi poziţiei elementelor de ancorare se face funcţie de mai

multe criterii:

1.valorificarea factorilor retentivi naturali

2.aprecierea forţelor care tind să desprindă placa: cu cât numărulelementelor de

acţiune este mai mare cu atât mai puternic trebuie să fieancorajul; se recomandă proporţia de

2 elemente de menţinere/ 1 elementde acţiune

3.poziţionarea elementelor de ancorare cât mai aproape de locul de producere a forţelo

r secundare ce tind să desprindă placa: pentru oeficienţă maximă ele sunt situate în

spatele liniei premolarilor

4.cu cât suprafaţa de ancorare este mai mare cu atât eficienţa este maicrescută: se

acceptă principiul poligonal; în trapez cu 2 puncte anterioareşi 2 puncte posterioare; sau in

“∆”.

5.retenţia trebuie să fie bilaterală şi uniform

Alegerea tipului de elemente de ancoraj se face luând în considerarecondiţiile

anatomice retentive pe care le oferă arcada dentară şi scopurileterapeutice urmărite. Astfel:

Page 25: ortodontie (4)

-capacitatea retentivă a celor 2 hemiarcade poate fi diferită

-dinţii temporari au o capacitate retentivă mai redusă decât succesionalii lor ceea ce

recomandă folosirea pentru ancorare agutierelor şi croşetelor cu braţ scurt în condiţii de

stabilitate redusătrebuie redus numărul de elemente de acţiune

-elementele de ancorare trebuie plasate cât mai aproape de zona unde se vor declanşa

forţe secundare verticale.

-la arcada inferioară înclinarea linguala a dinţilor omologidetermină înfundări şi

leziuni de decubit.

ELEMENTELE DE ANCORARE SUNT:

1.CROŞETELE

2.GUTIERELE

CROŞETELE folosesc retentivităţile oferite de triunghiul interdentar utilizate pe

arcadele integre:

-croşetul Schwartz

-croşetul Stahl

-croşetul proximovestibular 

-croşetul în “delta”

-croşetul Csontos

-croşetul Cosma

 Porţiuni

1.ANSA – în contact cu zona de retentivitate dentară

2.BUCLĂ – porţiune elastică care oferă ansei posibilitatea de adepasi zona retentivă

3.ZONA DE RETENŢIE – 2-3 cuduri care se fixează în bazaaparatului.Încercăm să

descriem succesiv cele mai frecvent utilizate croşete din punctde vedere al alcătuirii, indicelui

de utilizare şi modului de confecţionare.

Page 26: ortodontie (4)

ELEMENTELE DE ACŢIUNE ÎN PLĂCI ORTODONTICE

Elemente principale cu acţiune mecanică

1.şurubul orthodontic

2.arcul vestibular 

3.arcul Coffin

Resorturi auxiliare

– elemente elastice din sârmă care-şi exercită

electivacţiunea pe 1,2 dinţi prin presiuni exercitate direct cu diferite variante

constructive:

1. buclă dublă “8”

2. buclă în “S”3.diapazon

4.ciupercă şi în “V”

Elemente care conferă plăcilor ortodontice proprietăţi funcţionale sunt:

1.planurile înclinate

2.scutul lingura

3.platoul retroincizal

4.masa interocluzală

5.menţinătoarele de spaţiu

4. REALIZAREA ARCULUI VESTIBULAR

Situate în porţiunea anterioară a plăcii se indică pentru:

Acţiunile arcului V

Page 27: ortodontie (4)

1. alinierea grupului frontal superior după crearea spaţiuluinecesar (chirurgical /

ortodontic)

2.retrudarea grupului frontal prin basculare (poziţie incizală)

sau prin translaţie (presiune cervicală) cu şlefuirea retroincisivă a bazei plăcii

3.derotarea dinţilor frontali în cuplu de forţă cu arcuri secundare

4. deplasări dentare vertical:

-ingresiune – poziţionare cervicală

-egresiune – cât mai incizal cu ridicare pe elemente retentive de FV

5.distalizarea caninilor superiori după crearea spaţiului cuajutorul buclelor ∆, T, M,

deget de mănuşă

6.conducere mandibulară cu traseu particular al arcului V careacţionează ca un plan

înclinat pentru retrudarea forţelor superioare şi propulsia mandibulară în tratamentul cls. II 11.

7.rolulfuncţional de protejare a forţelor superioare de orbiculari hipertonisituaţie

 în care arcul se află la distanţă de dinţi.

Tehnică de lucru

-sârmă de wiplă 0,7 mm

-cleşte crampon

-lungimea sârmei = perimetrul arcadei

Se conformează curba principală cu mâna realizând îndoituri uşoare, apoi se

conformează cele 2 bucle de activare:

d.dreptunghiulare

– cu diametrul orizontal egal cu lăţimea FV a caninului superior, unghiul de rotunjire,

 înălţime care depăşeşte festonul gingival al caninului şi se situează la distanţă de dinte

si mucoasă.

Page 28: ortodontie (4)

e.  înguste rotunjite

– cu dialetrul egal cu 2/3 distale ale caninuluisuperior pe treimea mezială pentru derotare

f. “în deget de mănuşă”

– exercită presiune V pe canin

g. “în M”

h. “în T”

 – contact mărit pe FV a caninului pentru palatinizare.

Îndoiturile se realizează din aproape în aproape cu cleştele crampon şitracţiuni în ax cu

caracteristicile şi dimensiunile descrise.

Cele două conexiuni terminale încalecă arcada prin nişa masticatorie C-PM1unde

se îndoaie pentru a se conforma paralel cu procesul alveolar oral după care se termină în baza

plăcii prin ondulaţiile de retenţie.

5. REALIZAREA ARCURILOR SECUNDARE

Elemente active din sârmă care-şi exercită acţiunea ortodontică prin presiune directă

pe 1-2 dinţi; se compun în general din :

- partea activă în contact cu dintele (FO, F, aprox.)

- bucla de activare

-zona de retenţie în baza plăcii

Arcul secundar în “8” – protruziv închis, buclădublă

Descriere: partea activă de forma cifrei “8” încontact cu FO a 1,2 dinţi vecini; a doua 

buclă a cifrei funcţionează pentru activare; plaja de activare mică, F mare:

- partea retentivă

-activarea pe bucla

Page 29: ortodontie (4)

 Acţiuni:

1.vestibularizarea 1-2 dinţi

2.derotare dentară în cuplu de forţă cu arcul vestibular 

Realizare

-sârmă wiplă elastică 0,6 mm 6 cm

-cleşte crampon sau cleşte cu fălci late interior, subţiri în exterior 

-diametrul = diametrul D-M al dintelui deplasat

Tehnica de realizare

-se însemnează mijlocul sârmei şi se conformează prima buclă întrefălcile late ale

cleştelui îndoind-o în 180 grade bilateral în jurul fălcilor subţiri astfel încât sârmele să se

încrucişeze.

Apoi se trece larealizarea celei de-a doua buclă îndoind sârmele în sens opus cu180

gradev(dimensiunea egală sau mai mică); în final ondulaţiileretentive se fixează cu ceară pe

model.

Arcul secundar în “s” – protruziv deschis

Descriere

- parte activă în forma literei “s” sprijinită pe dinte

- parte retentivă opusă în baza plăcii

-activarea se face la nivelul buclei 2, 1 sau a ambelor 

Acţiuni

1.vestibularizarea 1,2 d frontali(eficienţă mai mică)

2.derotare în cuplu de forţă cu acrul V

Realizare

-sârma wiplă elastică 0,7 mm (0,5-0,6 mm) 3-4 cm

Page 30: ortodontie (4)

- cleşte crampon sau cleşte cu fălci late interior şi subţiri exterior 

- diametrul = diametrul M-D coronar al dintelui.

Tehnica de realizare

- confecţionarea începe de la o extremitate a lăţimii M-D a dintelui pe care se aplică

urmată de o îndoitură de 180 grade, proba pe model, adoua îndoitură în unghi de

180 gradeşi retenţie

-  pentru a evita deformările se indică fixarea perpendicularei pe FO a dintelui şi

protejarea cu un platou de acrilat

Se continua realizarea crosetelor Schwarz,care este un croset pluri dentar,se aplica

pe 2-3 dinti din zonalaterala siconfera o buna stabilitate a aparatelor ortodontice.

După realizarea croşetelor şi arcurilor principale şi secundare se poziţioneză pe

modelul de lucru şi se lipesc cu ajutorul cerii de lipit.

6. Realizarea bazei aparatului mobil din rasina acrilica

In vederea obtinerii unor aparate ortodontice de calitate, trebuie ca tehnicianul sa

respecte o succesiune de faze ce sa permita punerea in valoare a acrilatelor.

Baza trebuie sa prezinte un design corespunzator, care sa fie atractiv pentru pacient si

sa-i determine o placere estetica de a-l purta.

In acest scop, acrilatele pot fi realizate intr-o gama practic infinita de culori  si

combinatii, culoare pe care si-o alege pacientul.

In masa acrilica se pot incorpora atat elemente stralucitoare, cat si diverse urine, care

sa dea aparatului individualitate.

          Un prim timp il reprezinta pregatirea modelului. Modelul trebuie sa fie umed,

saturat cu apa (tinut in solutie de sulfat de calciu) timp de 30 de minute si izolat cu un izolator

specific maselor acrilice. Aceasta operatie poate fi inlocuita cu fierberea modelului in solutie

saturata de sapun bazic timp de un minut.

Trebuie avut in vedere ca un model ce prezinta inca o anumita cantitate de aer in

interiorul lui, poate produce in timpul polimerizarii acrilatului bule importante in baza placii.

Sub acest aspect, cea de-a II–a tehnica de izolare propusa este cu mult mai sigura.

Page 31: ortodontie (4)

Realizarea propriu-zisa a bazei aparatului se poate executa prin doua tehnici (dupa

fixarea pe model a tuturor elementelor de ancorare si actiune).

1.  Tehnica pulberii si a lichidului: se presara pulbere pe suprafata modelului,

pornind de la una din extremitatile bazei aparatului si adaugand lichid pana la saturarea

acesteia.

Operatiunea se repeta pana la obtinerea unei grosimi a bazei dorite. Toata operatiunea

se executa urmarind ca materialul depus pe model sa prezinte un usor exces de lichid in

permanenta. In caz contrar, vor apare in masa acrilatului sau pe suprafata lui, zone cretoase,

ce vor da un aspect neplacut.

Saturarea cu lichid se continua intr-un ritm relativ lent, pana cand aspectul translucid

al placii devine usor opac.

In acest moment modelul este introdus intr-un vas de presiune, la o temperatura 60° C

si 6 bar. timp de 20 de minute.

2.Tehnica pastei.

Se obtine intr-un godeu o cantitate de 3-4 cm3 de pasta acrilica, prin amestecarea in

proportie de 2,5/3 a pulberii cu lichidul. Amestecul trebuie sa fie saturat in lichid, astfel incat

dupa 2-3 minute, cand incepe sa se traga in fire, consistenta lui sa permita intinderea cu

ajutorul spatulei de ceara sau de ciment, pe suprafata modelului.

Se urmaresc cu atentie zonele „mai ascunse” de sub retentiile crosetelor sau ale

zonelor laterale ale suruburilor, astfel incat, la aceste nivele, sa nu apara goluri de aer.

Pentru a evita aceste situatii, in zonele mentionate se poate aplica materialul prin

tehnica pulberii si a lichidului.

Materialul, intins pe suprafata modelului, se modeleaza cu un exces de lichid, la

grosimea si intinderea urmarita, urmand ca in ultimul moment baza aparatului sa fie lustruita

cu o cantitate de  monomer.

Aparatul se introduce in vasul de presiune, ca in tehnica precedenta.

Cea de-a II-a tehnica are avantajul obtinerii unor structuri mai compacte ale bazelor

aparatelor, de o calitate superioara.

Page 32: ortodontie (4)

Transluciditatea aparatelor poate ajunge chiar la transparenta.

Cea de-a II-a tehnica se utilizeaza curent in realizarea aparatelor functionale de tip

monobloc.

Confectionarea bazei din acrilat autopolimerizabil prezinta inconveniente majore

datorita calitatii materialului acrilic obtinut, si sub acest aspect utilizarea materialului

autopolimerizabil este predispusa la reparatii.

Realizarea bazei din acrilat termopolimerizabil presupune realizarea unei machete de

ceara a viitorului aparat, ambalarea, crearea tiparului, indesarea si polimerizarea acrilatului,

dezambalarea si prelucrarea.

Ori, toate aceste etape sunt foarte laborioase si necesita timp foarte mult si din aceasta

cauza tehnica a fost rezervata unor situatii speciale.

Confectionarea bazei aparatelor ortodontice din acrilat baropolimerizabil sau

fotopolimerizabil prezinta asemanari foarte mari si vor fi descrise impreuna. Aparatele

rezultate au o precizie si un design de neintrecut.

Pe modelul de lucru pregatit, cu celelalte elemente inglobate, se aplica prin

tehnica ,,prafului si a lichidului” acrilatul baropolimerizabil, incet, picatura si praf (pana ce

rezulta un amestec saturat) pana la obtinerea grosimii dorite la nivelul intregii baze.

Polimerizarea sub presiune se executa intr-o incinta speciala la 50-60 C si 6 atmosfere

timp de 20–30 minute. Fotopolimerizarea (in cazul rasinilor fotopolimerizabile) are loc intr-o

incinta speciala. Finisarea, lustruirea se executa foarte usor, materialele, si unele si altele,

permitand obtinerea unor constructii deosebit de frumoase si atragatoare pentru copii, in

interiorul lor putandu-se aplica o gama foarte mare de imagini, elemente sclipitoare, culori

etc. Tehnicile amintite sunt utilizate practic in toate laboratoarele de tehnica ortodontica.

Page 33: ortodontie (4)

PARTEA SPECIALA

Page 34: ortodontie (4)

Realizarea aparatului ortodontic mobilizabil cu crosete din sarma.

1. Amprenta

Etalepe de amprentare

Amprenta finala

Page 35: ortodontie (4)

2. Modelul din gips

Turnarea gipsului în amprenta

Modelul din gips rezultat dupa turnarea gipsului in amprenta

Page 36: ortodontie (4)

3. Realizarea crosetelor din sarma

Etapele de realizare a crosetelor din sarma cu clestele crampon.

Intrumentar necesar pentru realizarea crosetelor

Page 37: ortodontie (4)

4. Izolarea modelului

5. Pozitionarea crosetelor din sarma pe model

Izolarea modelului se face cu o pensula si cu izolator gips-acrilat

Pozitionare crosetelor se face cu ceara de lipit, care se topeste sub flacara cu picurator

Page 38: ortodontie (4)

6. Deretentivizarea modelului

7. Turnarea acrilatului pe model

Modelarea acrilatului pe model se face cu spatula asfel incat sa cuprinda fiecare croset

Page 39: ortodontie (4)

8. Termobaropolimerizarea acrilatului

Deretetivizarea modelului se face cu ceara roz, care se topeste sub flacara cu spatula

Termobaropolimerizarea acrilatului se face intr-un cuptor special sub presiune de 6 bar si caldura de 60 de grade timp de 20 de minute

Page 40: ortodontie (4)

9. Prelucrarea acrilatului

Proteza finita

Prelucrare acrilatului se face cu freze de diferite granulatii actionate de un micromotor, iar lustruirea se face cu diferite perii si pufurierii actionate de un motor biax.

Page 41: ortodontie (4)

Concluzii

In concluzie tratamentele ortodontice aduc beneficii clare sanatatii aparatului dento-maxilar, imbunatatesc fizionomia printr-un zambet placut obtinut prin pozitionarea corecta a dintilor iar de aceste avantaje pot beneficia atat pacientii copii, adolescenti cat si adultii.

Bibliografie