oceanul atlantic

5/9/2018 Oceanul Atlantic - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/oceanul-atlantic 1/29

Oceanul Atlantic

Marinela Bianca POP

Adriana Mihaela RUS



Anul II IPM

Cuprins

1. Geneza Oceanului Atlantic

2. Elemente geografice

3. Elemente hidrologice

4. Biologia Oceanului Atlantic

5. Bibliografie

2



1.Geneza Oceanului Atlantic

Oceanul Atlantic este al doilea ocean ca marime ocupând cam 20% din suprafaţa

Pământului. Numele Oceanului provine din mitologia greacă, însemnand “Marea lui

Atlas”.

Oceanul Atlantic este al doilea dintre cele cinci oceane în ceea ce priveşte vârsta, se

pare ca acesta nu a existat în urmă cu 130 de milioane de ani, înainte ca supercontinentul

Pangea să se destrame dând naştere continentelor de azi (Fig. 1).

Fig. 1 Supercontinentul Pangea

Oceanul Atlantic a intrat foarte timpuriu în sfera de cunoaştere a omului. Este şi cel

mai cercetat din punct de vedere geologic, geografic şi hidrologic. În cadrul lui s-au

întreprins primele călătorii deoarece are legătură cu Marea Mediterană. Fenicienii sunt se pare, primii călători ai lumii. Cu ocazia „Marilor Descoperiri Geografice” a fost şi primul

ocean cartografiat, „cucerit” şi civilizat.

Primii europeni care au traversat Atlanticul au fost bascii şi vikingii. Sunt şi opinii

care afirmă că pionierii acestor călătorii ar fi fost egiptenii şi evreii. Vikingii, după ce au

colonizat Islanda şi Groenlanda, au ajuns pe coastele Americii de Nord, în ţinutul

3



Vinland (Terra Nova şi Labrador), în jurul anului 1.000, sub conducerea lui Leif Ericsson

(fiul lui Eric cel Roşu).

Se poate proba cu precizie teoria derivei continentale, mai ales în sectorul Americii

de Sud şi Africii.

Dorsala medio-atlantică este principala formă de relief. Prezintă un rift activ întrerupt

de numeroase falii transformante. Oceanul este împărţit în două sectoare: oriental şi

occidental. Magma ascendentă din riftul central împinge blocurile eurafrican şi american

spre stânga şi dreapta (Fig. 2).

Fig.2 Rolul jucat de mişcarea de rotaţie în formarea faliilor transformante

Bazinul european, situat între dorsala medio-atlantică şi Europa, se divide într-un

scut nordic şi altul sudic (despărţite de dorsala Gascogne). Platoul continental nordic este

foarte vast (Scandinavia, Baltica, Marea Nordului, Insulele Britanice, La Manche) şi

plonjează brusc spre abisuri.

4



2.Elemente geografice

Suprafata: 91 655 000 km²

Adancimea medie: 3 627 m

Adancimea maxima: 9 219 m (fosa Puerto Rico)

Volumul apelor: 330 100 000 km³

Oceanul Atlantic ocupă ceva mai mult de un sfert (25,8%) din suprafaţa totală a

Oceanului Planetar, situându-se din acest punct de vedere pe locul doi, după Oceanul

Pacific, printre marile întinderi de apă ale Terrei.

Apele sale scaldă spre vest ţărmurile celor două Americi, iar spre est cele ale

Europei şi Africii. Limita nordică o formează coastele Groelandei şi Islandei, precum şi olinie convenţională ce uneşte insula Baffin cu Groelanda şi Islanda, de-a lungul Cercului

de Nord (66°30' latitudine nordică). Spre sud Oceanul Atlantic mărgineşte ţărmurile

Antarcticei între meridianele 67° longitudine vestică şi 20° longitudine estică.

Bazinul propriu-zis al Oceanului Atlantic ocupă o întindere de 81 472 000 km².

Ecuatorul străbate pe la mijloc bazinul Atlanticului, în timp ce meridianul de 30°

longitudine vestică constituie axa sa longitudinală. Atlanticul se desfaşoară latitudinal pe

aproximativ 14 500 km, pentru ca de la vest la est, între ţărmurile apusene ale GolfuluiMexic şi cele răsăritene ale Mării Mediterane, distanţa să fie destul de apropiată de

aceasta, 12 500 km.

Oceanul Atlantic are o formă alungită-sinuoasă, larg deschisă spre sud si gâtuită

spre nord (Fig. 3).

5



Fig.3 Forma Oceanului Atlantic

Interesant este faptul ca pe fundul Oceanului Atlantic se găseşte un lanţ muntos

submarin în formă de S, ce se întinde de la nord (Islanda) până la 43° lat. S pe direcţia

insulelor Azore, St. Paul, Ascension etc. Lanţul submarin este întretăiat în regiunea

ecuatorului în groapa abisală de lângă insulele Antile (9218) şi lângă insulele Sandwich

de sud (8264).

Acest ocean are insule puţine faţă de Oceanul Pacific : Anglia, Irlanda, Islanda,

Terra Nova (Newfoundland), Antilele Mari şi Mici, Arhip.Malvine, Foulkland, Azore,

Arhip.Canare, Arhip.Capul Verde, Sf.Elena, Arhip.Tristan da Cuñha, Shetland de Sud şi

Sandwich de Sud.

Ca forme majore, se remarcă dorsala Gascogne, bancul Rockall.. În bazinul europeansudic, la est de marea dorsală, se desfăşoară bazinul Canarelor. Se leagă de bazinul Capului

Verde printr-o serie de praguri adânci. Bazinul Capului Verde, la rându-i, dă în alte două

bazine: Sierra Lconc şi Guineea (separate de dorsala Liberiană). La sud de ecuator se găsesc,

în ordine: dorsala Walvis, bazinul Capului (primeşte sedimentele fluviului Orange), bazinul

Agulhas.

În vest, Groenlanda este prinsă între două bazine adânci: Groenlanda de Est şi

Labradorul de Vest (se termină în bazinul Terra Nova). Bazinul Terra Nova, în faţaS.U.A., este cel mai vast din Atlantic. Deţine o serie de dorsale anexe (mai ales Bermudele)

şi bazine secundare (Sohm, Hatteras, Neres etc). În partea meridională a sa sunt şi cele mai

adânci fose: Puerto Rico 9.219m.

La sud de ecuator, bazinul Guyanei primeşte sedimentele Anzilor prin intermediul

fluviilor Orinoco şi Amazon. Prin dorsala Para este separat de bazinul Braziliei. La sud de

dorsala Rio Grande începe bazinul Argentinei, cu extindere sudică în platoul Faikland,

dorsala Georgiei de Sud şi fosa insulelor Sandwich de Sud (8.264m).

Simetria Oceanului Atlantic este surprinzătoare: pe o parte şi alta aceleaşi unităţi de

relief (câmpii, praguri, dorsale).

Mările ce aparţin acestui ocean, sunt :

6



• Marea Baltică – între Suedia, Finlanda, Danemarca şi Germania. Este mare de

platformă continentală, cu adâncimea maximă de 140 m, şi având salinitatea cea

mai mică - 4‰. Este acoperită cu gheaţă în iernile aspre datorită salinităţii. Din

Marea Baltică se poate ieşi prin Canalul Kiel sau Str.Skaterak şi Str.Skagerak;

• Marea Nordului – este cuprinsă între Anglia, Pen.Scandinavică şi Belgia,

Olanda, Danemarca. Este o mare mai adâncă – 3600 m – cu maree puternice pe

ţărmul european (francez mai ales). Are câteva domuri submarine în care se

găseşte petrol şi gaze naturale. În partea de SE a Angliei se află un banc petrolifer

cu înălţimea de 16 m;

• Marea Mânecii (Canalul Mânecii) –se găseşte între Marea Britanie şi teritoriul

Franţei. Lăţimea minimă este de 33 km în dreptul oraşului francez Calais. Este

zona cea mai aglomerată din punctul de vedere al traficului maritim şi cu cele mai

vitrege condiţii meteorologice. În scopul separării traficului şi prevenirii

coliziunilor, zona este balizată.

• Golful Biscaya (Gasconiei) – este foarte adânc în zona centrală – 5000 m. Este

zona de acţiune a vânturilor de vest, fiind o zonă foarte vitregă pentru navigaţie;

• Marea Mediterană – are legătură cu oceanul prin Str.Gibraltar. Suprafaţa

ocupată este de aproximativ 2,5 mil.km2. Este o mare subtropicală, cu salinitate

mare - 33‰ în vest, şi până la 39‰ în est. Este marea cea mai albastră. Din

Mediterana, prin Str.Dardanele şi Bosfor se intră în Marea Neagră, ce are o

suprafaţă de 412.000 km2 plus încă 50 km2 ai Mării Azov. Este mare închisă

(salmastră) cu salinitate foarte mică. Prin Str.Kerci se intră în Marea Azov, ce are

adâncime mică;

• Golful Guineea – larg deschis;

• Marea Antilelor Meridionale – în partea de sud a Oceanului Atlantic;

7



• Marea Caraibelor – spre nord, între America de Sud, America Centrală şi

Antilele Mari. Are trei bancuri petrolifere la mică adâncime în apropierea coastei

Venezuelei;

• Golful Mexic – este cuprins între S.U.A., Mexic şi Cuba. Este foarte adânc în

centru, în partea de nord comatându-se (uscatul intră în mare) datorită aluviunilor

aduse şi depuse la gura de vărsare de fluviul Mississippi;

• Golful Sf.Laurenţiu – este format la gura de vărsare a fluviului cu acelaşi nume

din Canada. Este o zonă care îngheaţă în perioada de iarnă (5 luni pe an nu se

navigă în această zonă).

Cel mai adânc punct este Groapa Puerto Rico . Lăţimea oceanului variază de la

2.848 km între Brazilia şi Liberia, până la 4.830 km între Statele Unite ale Americii şi

nordul Africii.

Limita cu Oceanul Arctic este dificil a fi stabilită. Convenţional se dă ca limită a

Atlanticului de Nord paralele de 80° lat. N (trece prin Spitsberg). În sud, graniţa este dată de

Convergenţa Antarctică, la sud de 55 lat. S.Primeşte o cantitate enormă de apă dulce: icebergurile provin din Groenlanda şi

Antarctida; deversează cele mai mari fluvii ale Terrei (Amazon, Zair, Orinoco, Mississippi,

La Plata, Sf.Laurenţiu, Niger, Orange, Senegal etc. în oceanul propriu-zis şi Nil, Rhone,

Dunărea în mările adiacente).

Este puţin adânc şi în mările periferice (Marea Caraibilor, Golful Mexic, Marea

Mediterană) evaporarea este intensă. Apele Atlanticului de Nord sunt printre cele mai

poluate. Bancurile de peşti din jurul Islandei, Terrei Nova şi platoului continental al

Americii de Nord au fost supraexploatate. Atlanticul este terenul de înfruntare a intereselor

celor mai importante forţe din lume. Aici se poate vorbi de "Războiul langustelor" în apele

Braziliei, "Războiul apelor teritoriale" în Islanda etc.

8



Coastele Atlanticului: Există multe corespondenţe geologice între coastele vestice

şi cele estice ale Atlanticului Central. Scuturile granitice, formate în orogenezele

caledoniană şi hercinică, apar în ambele continente din emisfera nordică (Terra Nova,

Appalachi, Scoţia, Irlanda, Bretagne).

În emisfera sudică, situaţia este aceeaşi: munţii Columbiei şi Venezuelei corespund

Atlasului Marocan; scutul brazilian este identic cu cel din Africa Occidentală.

Coastele oceanice sunt împărţite în două mari categorii: de timp atlantic (cu întreruperi

bruşte ale structurilor geologice); de tip pacific (cu structuri sub forma unor ansambluri

coerente).

Sedimentele şi resursele oceanice sunt asemănătoare cu cele care se găsesc în Oceanul

Pacific.

Sedimentele sunt formate pe de-o parte din material organic bogat in carbon si, pede altă parte, din cochiliile unor organisme marine microscopice. Ele conţin informaţii

despre perioade de timp de acum zeci de milioane de ani.

Oceanul constituie un imens depozit ce conţine substanţe minerale, utile care sunt

exploatate in regiunile continentale.Aici exista mari cantitati de minerale, atat pe fundul

oceanului, cât şi dizolvate în apă, însă adeseori costul recuperării lor depăşeşte cu mult

valoarea acestora.În masa sedimentelor oceanice sau pe suprafaţa lor se găsesc

numeroase substanţe minerale de interes economic.

Depozite detrice constituie rezultatul eroziunii rocilor preexistente, materialul

rezultat fiind transportat de râuri în ocean.Depozitul dertitic este constituit din:

Magnetit;

Ilmenit;

Titanit;zirconiu;

Columbit;

Casiterit;

Wolframit;

Diamant;

Crom, etc.

9



Nisipul şi piertişul reprezină cea mai cea mai abundentă rezervă de material detritic.

Nodulii polimetalici- reprezintă concreţiuni minerale care tapisează fundul

oceanului la adancimi mari ale apei, de 4000-6000m, alcătuiţi din diferite elemente,

dintre care predominant este nichelul, cobaltul, fierul sau cuprul.

Resurse minerale dizolvate in apă, constituie o altă bogăţie imensă .În apa oceanică

au fost identificate peste 60 de elemente, dar numai câţiva compusi sunt recuperaţi

actualmente din ocean:clorura de sodiu, bromul (peste 110 mil.tone/an), magneziul( 115

mil.tone/an), uraniul.

Resursele biologice ale mediului oceanic. Apele oceanului sunt populate de o mare

diversitate de organisme vegetale şi animale.

Adeseori se consideră că problemele alimentare cu care se confruntă multe regiuni

de pe Terra ar putea fi rezolvate printr-o valorificare adecvată a resurselor biologice ale

oceanului,”Fructele „ mării nu pot fi însă culese cu uşurinţă.

Resursele vegetale reprezintă îndeosebi prin fitoplancton (plante plutitoare)

constituie cele mai importante forme de viaţă din domeniul oceanic, ele transformând

prin fotosinteză apa şi dioxidul de carbon în materialul organic ce formează baza lanţului

trofic al organismelor din ocean.

Dintre vegetale, cele mai întrebuintate sunt algele:

Verzi;

Brune;Roşii.

Folosite în hrana omului pentru salate, jeleuri sau adăugate în furaje şi ca

îngrăşăminte.Cultura algelor se face in mediul natural (golfuri, bazine adăpostite) şi în

10



mediu artificial (bazine amenajate, laboratoare). Sunt cultivate frecvent algele din

genurile: Ulva, Laminaria, Porphyra, Undaria, etc.

Principalul mijloc de valorificare a resurselor alimentare din ocean îl

reprezintă, totuşi, pescuitul (pesti-peste 25000 de specii, moluste, crustacei) vânarea

mamiferelor marine (balene, delfini, foci) a reptilelor marine ( broaşte ţestoase ).

3. Elemente hidrologice

• Vânturile şi curenţii

Circulaţia atmosferică din Atlantic este simetrică dacă se raportează la ecuator. La

nord şi la sud se desfăşoară două fascicule: alizeele şi vânturile de vest. Alizeele capătă

direcţia NE-SV în emisfera nordică şi SE-NV în cea sudică. Zona vânturilor alizee se

extinde pe aproximativ 1200 Km (între 5º-30º lat. S). Alizeele au o intensitate normală a

vântului de forţa 4-5. Sunt vânturi permanente caracterizate printr-o direcţie stabilă. În

zona de acţiune vremea este în general bună, iar cerul senin. În est înnorările sunt mai

rare decât în vest, unde nebulozitatea şi căderile de precipitaţii ating valori maxime vara.

Vremea bună poate fi întreruptă de periculoase furtuni tropicale.

Alizeele surnt separate de vânturile de vest printr-o zonă de calm relativ, cunoscută subnumele de "pot-au-noir". Perioadele de calm nu se întâlnesc decât în proporţie de 25% din

durată, restul timpului fiind caracterizat de vânturi de suprafaţă cu direcţii variabile şi

intensităţi reduse, care alternează cu calmuri şi cu grenuri (furtuni violente de scurtă

durată), însoţite de ploi torenţiale, cu frecvente şi puternice descărcări electrice

. Vânturile de vest în emisfera de sud bat din direcţia vest-nord-vest cu forţe mari. Vara

intensitatea lor maximă este înregistrată în centura delimitată de lat. 55º S şi 60º S, iar

iarna, între lat. 50º S şi 55º S.

Regiunea cuprinsă între aproximativ lat. 40º S şi 50º S, prin care trec rutele navelor

ce se îndreaptă spre părţile sudice ale Africii, spre America de Sud, este cunoscută sub

denumirea roaring forties (vuietul de la 40º latitudine), iar vânturile de vest care suflă în

această regiune sunt denumite forties

11



În prezent, navele de transport moderne evită să coboare la latitudini mai mari de

40º S deoarece în aceste zone marea este permanent foarte agitată, nebulozitatea atinge

valori ridicate, cad precipitaţii care reduc considerabil vizibilitatea, iar în timpul nopţii

există riscul coliziunii cu aisberguri.

Pamperos sunt vânturi de sud-vest, care ating brusc viteze de peste 100 de noduri

(viteza maximă măsurată a fost de 107 noduri la Montevideo). Durata minimă de acţiune

este de 3-4 zile, iar cea maximă, de peste 15 zile. Anual se înregistrează aproximativ 20

de pamperos la La Plata, 16 la Montevideo şi 12 la Buenos Aires.

Sudestadas este un vânt care se declanşează în apropierea aceloraşi coaste. El agită

puternic marea şi aduce ploi torenţiale ce reduc mult vizibilitatea. Viteza acestui vânt

poate atinge şi chiar depăşi 80 de noduri.

Simoonul este un vânt de sud sau sud-est care bate pe coastele Marocului, îndeosebicătre sfârşitul verii. Este vânt cald, uscat, purtător de praf şi nisip.

Harmattanul este un vânt de nord sau nord-est care bate pe coastele Nigeriei în

perioada decembrie-februarie.

Sondo este un vânt cald de nord, care bate pe coastele estice ale Americii de Sud,

între Porto Alegre şi Bahia Blanca. Depăşeşte adeseori forţa 6-7, îndeosebi vara.

Masele de aer suportă efectul rotaţiei şi în centrul marilor, vortexuri din zonatemperată, se instalează la presiuni ridicate: anticiclonii Bermudelor şi Azore în Atlanticul

de Nord; anticiclonii Argentinei şi Sfânta Elena în Atlanticul de Sud (Fig. 4).

12



Fig.4 . Secţiune verticală prin Oc.Atlantic şi schema desfăşurării curenţilor tropicali desuprafaţă şi de adâncime (după Philander, 2002)

Curenţii Nord şi Sud Ecuatoriali se îndreaptă spre vest. Între ei este interpus

Contracurentul Ecuatorial, cu puteri reduse. Curentul Sud-Ecuatorial, la întâlnirea cu

America de Sud, se divide în două: Curentul Braziliei spre sud; Curentul Guyanelor spre

nord. Între Antilele meridionale se amestecă cu Curentul Nord-Ecuatorial, de unde rezultă

Curentul Caraibilor; pătrunde în Golful Mexic printre Peninsula Yukatan şi Cuba. După

ce trece de strâmtoarea Florida poartă numele de Curentul Golfului.

Curentul Golfului poate atinge şi viteze de 5 noduri/h. După ieşirea din strâmtoarea

Floridei primeşte ca "afluent" Curentul Antilelor. De la confluenţa cu Curentul

Labradorului se curbează spre Europa şi capătă denumirea de Curentul Atlanticului de

Nord. La ţărmul Europei se divide în mai multe ramuri: Curentul Irminger (învăluie

coastele occidentale ale Islandei); Curentul Norvegiei (coastele Peninsulei Scandinavice); o

ramură spre Irlanda, Anglia şi Bretagne; o ramură se îndreaptă spre Spania, Portugalia şiAzore. Cea din urmă ramură se uneşte cu Curentul Canarelor care, la rându-i se uneşte cu

Curentul Nord-Ecuatorial. Curentul Nord-Ecuatorial se uneşte cu ramura nordică a

Curentului Sud-Ecuatorial.

Curenţii din emisfera sudică sunt identici cu cei din emisfera nordică (imaginea

primilor văzută în oglindă). Ramura sudică a Curentului Sud-Ecuatorial (Curentul

13



Braziliei) se uneşte cu Curentul Falkland şi traversează Atlanticul. Curentul Atlanticului de

Sud trece în Oceanul Indian, iar o altă fracţiune atinge coastele Africii de Sud, Namibiei

şi Angolei (Curentul Benguelei).

Partea sudică a Atlanticului este larg deschisă şi permite o comunicare nestingherită cu

celelalte oceane. Mareele din acest sector sunt puternice şi au origine dublă: rezultă din

afluxul Pacificului; atracţia Lunii şi Soarelui stricto senso. De regulă, mareele din

Atlantic sunt mai puternice decât cele din restul oceanelor.

• Lumina

În apă lumina se diminuează pe măsură ce se îndepărtează de suprafaţă. La 90 m

adâncime razele roşii dispar şi odată cu ele toată căldura soarelui, apoi dispar razele verzi

şi la 300 m nu mai rămâne decât un albastru închis. Acolo unde apele sunt foarte clare,

razele violete pot pătrunde mai adânc, însa dincolo de 350 m nu mai există decât un

negru absolut.

Densitatea apei

Fiind dependentă de temperatură şi salinitate, densitatea apelor marine este mai

mare decât a apelor dulci şi creşte o dată cu salinitatea. Apa oceanică are densitateamaximă la -3 °C.

La creşterea densităţii straturilor de apă contribuie răcirea apei, evaporarea şi

formarea gheţii. Încălzirea, amestecul apei sărate cu cea dulce, topirea zăpezii duc la

scăderea densităţii.

Densitatea apei creşte de la Ecuator spre regiunile polare, fiind maximă iarna în

partea de nord a Oceanului Atlantic (1027,5 kg/m³)

În oceanografie se consideră două feluri de densităţi:

1. Densitatea aşa-zisă in situ – densitatea la temperatura şi la presiunea pe care

apa o are în masa oceanică.

2. Densitatea normală sau la 0 – greutatea unităţii de volum a probei de apă la

temperatura de 0°C.

14



Măsurarea densităţii apei de mare se face cu picnometrul, în felul următor:

se determină cu precizie greutatea unui anumit volum de apă de mare latemperatura t,

după care se compară cu greutataea unui volum egal de apă distilată, la temperatura de

+4°C sau de 0°C.

Metoda picnometrului constă în determinarea greutăţii apei de mare la 0°C şi-n

împarţirea valorii găsite la greutatea unui volum egal de apă distilată la +4°C.

Măsurarea densităţii apei de mare cu areometrul se poate face chiar la bord, fiind

cea mai simplă, dar şi cea mai puţin exactă dintre metodele de determinare practică a

densităţii apei de mare.

Areometrul este un flotor cilindric de sticlă, lestat cu plumb sau cu mercur, de

greutate cunoscută. Din corpul cilindric al instrumentului iese o tijă cu un diametru maimic, gradat în unităţi de volum pe care se citeşte valoarea volumului imers.

Cunoscând greutatea şi volumul, se determină densitatea apei la o anumită

temperatură.

Măsurarea densităţii apei de mare cu refractometrul se bazează pe refracţie, adică pe

devierea razelor de lumină la trecerea lor dintr-un mediu mai puţin dens într-altul mai

dens, spre exemplu, din aer în apă. Indicele de refracţie este o constantă pentru fiecarelichid. Indicele de refracţie al apei distilate este 1,333.

Un factor care influenţează densitatea este adâncimea, după cum rezultă din tabelul

de mai jos:

15



Adâncimea în metrii Densitatea100

500

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

80009000

10000

1,02856

1,03041

1,03274

1,03747

1,04222

1,04704

1,05195

1,05694

1,06196

1,067131,07233

1,07758

Presiune

Pe 1 cm² de suprafaţă a oceanului atmosfera exercită o forţă egală cu 1 kg (o

atmosferă). Aceeaşi presiune o exercită coloana de apă cu înălţimea de 10,06 m. Cu alte

cuvinte, la fiecare zece m adâncime presiunea se măreşte cu o atmosferă. Toate procesele

ce au loc la adâncime decurg în condiţiile unei presiuni ridicate. Aceasta nu împiedică

dezvoltarea lumii organice la adâncimi mari.

Influenţa adâncimii asupra presiunii poate fi observată în tabelul care urmează:

Adâncimea în metrii Presiunea în atmosfere Presiunea în kg/cm2

16



100

500

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

9,95

49,81

99,74

199,94

300,63

401,90

503,48

605,70

708,60

811,75

915,45

1019,25

10,28

51,45

103,06

206,60

310,65

415,29

520,25

625,88

732,20

838,80

945,95

1053,20

Culoarea apei

Stratul pur de apă al oceanului, care absoarbe şi difuzează lumina, are o culoare

albastră. Aceasta este considerată culoarea „deşertului oceanic”. Culoarea verzuie a apei

este determinată de prezenţa particulelor în suspensie şi a planctonului. Din cauza

conţinutului de substanţe în stare de suspensie apa poate avea o culoare gălbuie, uneori

cafenie.

• Salinitatea

În Oceanul Atlantic se găsesc două regiuni de mare salinitate. În Atlanticul de Nord,

salinitatea maximă se constată în Marea Sargaselor. Aici, salinitatea este de 37,5‰. De o

parte şi de alta a ecuatorului se observă izohalinele (curbe de egală salinitate) de 36‰.

Izohalina de 35,5 se ridică spre nord până la înălţimea Scoţiei şi de acolo coboară în

Golful Gasconiei, izohalina de 35 se ridică spre nord în lungul meridianului de 40° V şi

se încovoaie către N-E, paralel cu coasta orientală a Groenlandei, izohalina de 34 atinge

17



această coastă. În ceea ce priveşte izohalinele de 33 şi de 32, ele conturează coastele

Americii. În lungul coastei de este a Groenlandei se constată o salinitate de 31‰.

Salinitatea apei de mare se defineşte prin cantitatea de săruri pe care o conţine.

Dintre acestea, mai mult întâlnite sunt: sarea de bucătărie (clorura de sodiu), sarea amară

(sulfat de magneziu), sulfat de calciu, clorura de magneziu. Gustul sărat îl dă clorura de

sodiu, iar cel amar, sulfatul de magneziu.

Într-un kilogram de apă de mare din ocean, se găsesc aproape 35g de săruri diferite,

după cum urmeaza în tabelul umător:

Conţinutul de săruri al apei marine

Săruri În grame ProcentualClrorura de sodiu (NaCl)

Clorura de magneziu

(MgCl2)

Sulfat de magneziu

(MgSO4)

Sulfat de calciu (CaSO4)

Sulfat de potasiu (K 2SO4)

Carbonat de calciu (CaCO3)

Bromură de magneziu

(MgBr 2)

27,21

3,81

1,66

1,26

0,86

0,12

0,08

77,76

10,88

4,74

3,60

2,46

0,34

0,22

Total 35 100

Dintre toate substanţele dizolvate în apa de mare, clorura de sodiu se găseşte în

cantitatea cea mai mare. Deosebit de apa fluviilor, apa de mare conţine mai multc clorura

de sodiu (88%) decât carbonat de calciu (0,3%).

Afară de aceste săruri, apa de mare mai conţine mici cantităţi de oxigen, hidrogen,

azot, argon, clor, brom, sulf, potasiu, sodiu, etc, precum şi unele metale: aramă, fier, zinc,

argint, plumb, nichel, cobalt, aur, etc.

18



Măsurarea salinităţii. Din experienţe s-a putut deduce că dacă cantitatea de săruri

dizolvate într-un kilogram de apa de mare este foarte variabilă de la un loc la altul,

proporţia diferitelor săruri principale rămâne totdeauna aceeaşi.

Dacă se face dozarea cu precizie a unui element conţinut, într-o cantitate de apă de

mare, se va putea apoi deduce cu uşurinţă numărul total de grame de săruri conţinute într-

un kilogram de apă de mare, adică salinitatea aceste cantităţi de apă.

În practică, operaţiunea constă în a doza cantitatea de clor, adică în a măsura

cloruraţia apei de mare, care este de 55,3% din materia totală dizolvată în apa de mare.

Odata cantitatea de clor determinată, se poate deduce salinitatea totală Q, înmulţind

greutatea clorului cu un număr constant numit coeficientul de cloruraţie, a cărui valoare

dată de Ferchhammer este 1,811 şi atunci se obţine relaţia: Q = 1,811 x Cl, Q şi Cl fiind

exprimate in miimi.

Influenţa salinităţii asupra condiţiilor fizice şi de mişcare ale apei de mare. Din

cauza conţinutului de sare, apa de mare este modificată nu numai la gust, dar şi în alte

privinţe, proprietăţile sale sunt supuse multor schimbări.

Astfel, apa de mare este mai grea decât apa dulce.

La o răcire continuă, apa de mare devine mai densă, însă nu ca apa dulce, numai

până la 4 grade C, ci şi atunci când temperatura coboară mai departe, până la punctul decongelaţie. Apa de mare îngheţată între temperaturile de -2°C şi -3°C, totuşi ea poate, ca

şi apa dulce, să fie răcită sub punctu de îngheţare, cu condiţia numai ca să fie în perfectă

linişte.

Evaporarea apei de mare măreşte procentul de salinitate.

Diferenţa de salinitate între suprafaţă şi adâncime face ca apa de mare să se

deplaseze în sens vertical. Prin evaporare intensă, apa devine mai sărată şi deci mai grea

şi atunci coboară, pe cand părticelele de apă din straturile inferioare fiind mai puţin sărate

şi deci mai uşoare se vor ridica la suprafaţă pentru a lua locul celorlalte.

La el se produc mişcări de apă şi în sensul orizontal din cauza diferenţei de

salinitate, dând naştere la curenţii marini.

• Gazele dizolvate în apa oceanului

19



În afară de săruri, apa de mare mai conţine în disoluţie gazele aerului: azot (N 2),

oxigen (O2) şi acid carbonic, acesta din urmă în stare de carbonate ale diferitelor metale,

precum şi în stare gazoasă, dizolvată.

Oxigenul. Cantitatea de oxigen dizolvată în apa de mare dă indicaţii asupra

abundenţei vieţii vegetale şi animale şi asupra condiţiilor de stagnare a apelor de

adâncime. Dozarea oxigenului în apa de mare scoate şi mai mult în evidenţă circulaţia

marină din adâncuri.

Oxigenul dizolvat în apa de mare provine din contactul ei cu atmosfera.

Distribuţia oxigenului dizolvat în apele oceanice variază foarte mult de la o regiune

la alta.

În adâncime, variaţiile cantităţii de oxygen dizolvat sunt şi mai mari. Ca regulăgenerală, la tropice, oxigenul scade cu adâncimea, atingând cea mai mică cantitate la 400-

700 m, după care creşte din nou. La ecuator sunt numai 1-2 cm3 de oxigen la litru de apă,

iar câteodată chiar mai puţin.

La latitudini şi adâncimi egale, cantitatea de oxigen dizolvat este mai mare în

Oceanul Atlantic decât în Oceanul Pacific.

Acidul carbonic. Izvorul principal de acid carbonic dizolvat în apa de mare este

atmosfera. Respiraţia fiinţelor vii aflate la diferite adâncimi constituie o alta sursă de acidcarbonic, la care se adaugă produsele de descompunere a materiilor organice.Vegetaţia de

la suprafaţa apei fixează acidul carbonic.

• Temperatura

Pe toate latitudinile şi mai ales pe cele mai mari, apele Oceanului Atlantic de nord

au în medie o temperatură mai ridicată decât cele ale Atlanticului de sud. Acest lucru se

datorează faptului că Atlanticul de nord comunică cu Oceanul Arctic prin treceri strâmte,

în timp ce Atlanticul de sud comunică liber cu apele antarctice.

Temperatura apei oceanului pentru diferite latitudini este:

Latitudinea ° Tempe

ratura medie Temperatura medie Diferenţa °C

20



nord °C sud °C70-60

60-50

50-40

40-30

30-20

20-10

10-0

4,3

8,9

12,9

20,3

23,9

25,6

26,8

-1,3

1,9

9,5

17,1

21,2

23,2

25,7

5,6

7

3,4

3,2

2,7

2,4

1,1

Curenţii marini contribuie şi ei la menţinerea acestei diferenţe de temperatură.

Curentul Golfului transportă până la latitudini ridicate apele calde ecuatoriale şi tropicale.

Contrastul dintre estul şi vestul Atlanticului este mai pronunţat decât cel dintre

nordul şi sudul său. În tabelele următoare este arătată temperatura medie a apei pe aceeaşi

latitudine, pe coastele europene, africane şi americane:

Latitudinea 70°N 60°N 50°N 40°N 30°N 20°N 10°N 0°NAmerica

Europa

Africa

-1,5°C

5°C

2

9

4

12,5

11,5

16

25,5

18

27,5

19,8

27,7

26,8

26,6

26,5

Diferenţa -6,5 7 8,5 4,5 -7,5 -7,2 0,9 0,1

Latitudinea 10°S 20°S 30°S 40°S 50°S 60°SAmerica

Europa

Africa

26,3

23,5

24,3

16,2

19,5

14

13

16

8,2

2

2

-1,3

Diferenţa -2,8 -8,1 -5,5 3 -6 -3,3

Diferenţele se datorează mai cu seamă circulaţiei de la suprafaţă şi ridicărilor de

ape adânci produse de vânturi.În nord, de la latitudinea 70° - 40°, temperaturile în lungul coastelor americane şi

groenlandeze sunt mult mai joase decât în lungul coastelor europene, datorită expansiunii

apelor calde ale Curentului Golfului, care udă coastele Europei până la capătul de nord al

Norvegiei şi până la Marea Barenţ; pe aceleaşi latitudini, un curent rece coboară din

21



mările arctice în lungul coastelor Groenlandei. La efectul acestui curent se adaugă

ridicările apelor adânci şi reci provocate de vânturile de vest.

Constrastul dintre temperatura de pe coastele Americii şi cea de pe coastele Europei

este mai accentuat pe latitudinea 50°N, în timpul iernii, când se atinge o diferenţă de

11°C.

La sud de paralela 40°N, diferenţa între cele două părţi ale Atlanticului se schimbă;

coasta europeană şi africană devine mai rece decât coasta americană. În lungul coastei

africane se formează un curent spre sud, apoi spre sud – vest, care pleacă de pe coastele

Portugaliei. Partea principală a acestui curent se numeşte Curentul Canarelor. El

provoacă scăderea de temperatură a apei.

Temperaturi mai joase în vecinătatea coastei decât în larg se observă pe coasta

africană până la latitudinea insulelor Bissagos, în faţa Guineei portugheze.Variţiile anuale în jurul ecuatorului sunt minime. Între coastele Africii şi Americii,

pe latitudinea de 5°N, teperatura apei rămâne aproape constantă şi nu variază mai mult de

1°C, pe când în apropiere de coaste variaţia anuală a temperaturii atinge 3°C.

La nord şi sud de tropice, cam la latitudinea de 35° variţia anuală atinge şi

depăşeşte în medie 8°C. Ea scade spre latitudinile mari şi este de 6°C în regiunea

Islandei.

Pe lângă coaste, variţia anuală a temperaturii apei de suprafaţă este mult mai mare:atinge 18°C pe coastele Americii între Capul Hatteras şi Terra-Nova. În apropiere de Rio

de la Plata, variaţia anuală este de 11°C, la Dakar trece de 8°C, iar în Golful Gasconiei

atinge 9°C.

Temperatura în adâncime . Un rezultat surprinzător obţinut în urma măsurătorilor

efectuate în apele Oceanului Atlantic, arată diferenţa de temperatură a apelor adânci la

ecuator faţă de regiunile tropicale: între 150 şi 800 m, apa este mult mai caldă în regiunile

tropicale decât în zona ecuatorială.

Tabelul care urmează conţine rezulatele a trei sondaje de temperatură efectuate în

vecinătatea meridianului de 30°V:

Punctul Adâncime (m)

22



0 50 100 150 20030°56'N – 27°56'V

1°01'S – 30°V

29°15'S-30°V

20,1

26,4

18,5

20,1

25,5

18,5

19

19,1

18,3

18

12,9

17,1

17

12,3

15,6

Punctul Adâncime (m)400 600 900 1000 2000

30°56'N – 27°56'V

1°01'S – 30°V

29°15'S-30°V

14,1

8,3

12,5

12,1

5,2

8,5

10,4

4,4

4,9

8,9

4,2

3,6

4,6

3,5

2,3

Sondajele făcute în apropierea Insulelor Bermude demonstrează că temperatura la 400

m este de 17°C şi chiar de 18°C, pe când în anumite puncte ale ecuatorului abia atinge

8°C. Diferenţa medie a temperaturilor între ecuator şi tropice, la 400 m, este de ~ 8°C.

Temperatura cea mai mare este la tropicele Atlanticului de nord.

O particularitate a izotermobarelor de la adâncimea de 1000m din Atlantic este ca la

această adâncime temperaturile cele mai ridicate se observă în apropierea coastelor

Spaniei. Aceste temperaturi se datorează faptului ca pe fundul strâmtorii Gibraltar se

formează un curent de apă caldă dinspre Mediterană, care la aceasta adâncime provoacă o

diferenţă de temperatură de 7°C între latitudinea 35° nord şi ecuator

Cea mai caldă regiune a Atlanticului, numită „ecuatorul termic” de la 1000 m

adâncime, este situată pe o curbă ce porneşte din vecinătatea Insulelor Azore şi se

îndreaptă către Capul San Vicente. Pe tot parcursul acestui ecoator termic, temperatura

variază de la 10°C la vest – 12°C la est, prezentând către mijlocul oceanului temperaturi

mai mici de 7°C.

La nord de „ecuatorul termic” de la 1000 m adâncime, temperatura descreşte repede

în partea de vest a Oceanului şi mult mai încet în partea de est. La sud ce acest ecuator termic, temperatura descreşte până la latitudinile cele mai australe.

La adâncimi mai mari, către fundul oceanului, de exemplu la 4000 m, temperatura

este de 2,5°C în vecinătatea Bermudelor; în alte puncte ale Atlanticului la aceeaşi

adâncime, temperatura este de 1°C. În Atlanticul de nord la 5000 m adâncime se observă

temperaturi mai mari de 2°C.

23



4. Biologia Oceanului Atlantic

În funcţie de mijloacele de locomoţie şi de tipul de habitat, organismele marine se

împart în trei grupuri: bentosul, nectonul şi planctonul.

bentosul (bentos = adâncime în limba greacă) este reprezentat de organismele care

trăiesc pe sau în sedimentele marine. Se caracterizează printr – o mare diversitate de

specii, toate organismele vegetale autotrofe mari şi aproximativ 99 % animale marine.

Abundenţa vietii este determinata de condiţiile deosebit de prielnice şi variate ca:

aspectul diferit al substratului format din stânci, nisipuri, mâl, oscilaţiile de temperatură

şi salinitate, abundenţa de hrana. Numărul indivizilor bentonici descreşte odată cu adâncimea, deoarece la adâncimi

mari organismele bentonice sunt nevoite să suporte presiuni ridicate, temperaturi joase şi

absenţa luminii.

n ectonul este reprezentat de animalele care pot înota liber cuprinzând forme precum:

peştii, balenele, delfinii. Nectonul, având mijloace proprii de deplasare, efectuează o

căutare activă a hranei, putându – se deplasa şi migra foarte mult în cuprinsul oceanului.Nectonul poate limita şi controla populaţia fitoplanctonului, iar după moarte

reprezintă sursa principală de hrană pentru bacterii şi indirect o sursă importantă de

minerale pentru producătorii primari. Deşi pot trăi în diferite părţi ale zonei pelagice,

distribuţia organismelor nectonice este limitată de temperatură şi presiune.

planctonul este format din organisme mici cu capacitate redusă de mişcare, deplasate

mai ales prin intermediul curenţilor oceanici. În mare parte, planctonul este alcătuit din

organisme microscopice animale sau vegetale, cu excepţia meduzelor şi a algelor de tipul

Sargassum. Planctonul este format din animale – zooplancton şi din plante –

fitoplancton.

fitoplanctonul (Fig.5) reprezintă cea mai importantă formă individuală de viaţă

din mediul marin, deoarece transformă, prin fotosinteză, apa şi dioxidul de carbon în

24



materie organică. Fitoplanctonul se desfasoară de la adancimea de 1 m. până la

aproximativ 200 m. fiind influenţat de schimbările sezoniere, de variaţiile termice, de

aportul de hrană, de lumină; are un ritm de creştere foarte ridicat ajungând, uneori, până

la şase diviziuni celulare pe zi.

Fig.5 Fitoplancton

zooplanctonul (Fig.6) este larg răspândit în ocean având reprezentanţi din

aproape toate grupele de animale marine. Este divizat în două mari grupe: holoplancton

format din plancton permanent şi meroplancton, sau plancton temporar, format din

animale care îşi petrec numai o anumită parte a vieţii (de obicei stadiile larvare) ca

plancton. Zooplanctonul se hrăneşte cu fitoplancton devenind, la rândul său, hrană pentru

organismele mai evoluate ale mediului marin.

Formele planctonice pot fi foarte valoroase pentru studiile oceanografice, deoarece

sunt caracteristice anumitor tipuri de mase de apa. Unele specii, numite specii

indicatoare, pot fi utilizate atât la stabilirea originii maselor de apa, cât şi la deplasarealor. Anumite specii au importanţă geologică, cum sunt scheletele foraminiferelor care au

furnizat informaţii despre istoria repartiţiei Oceanului.

25



Fig.6 Zooplancton

Dintre organismele care constituie nectonul se pot aminti :

1. Rechinul gigant (Rhincondon typus) – a cărui lungime depăşeşte 16 m, se

regăseşte în apele moderate ale emisferelor nordice şi sudice, este cel mai paşnic; se

hrăneşte numai cu plancton (Fig.7).

Fig.7 Rhincondon typus

2. Rechinul antropofag, numit şi rechinul alb (Charcharodon rondeleti) – are

dinţi de 7 cm. Corpul atinge până la 14 m lungime (Fig. 8).

26



Fig. 8 Charcharodon rondeleti

3. Peştele remora – atinge 60 cm, prezintă deasupra capului un organ de formă

eliptica, o ventuză cu care se fixează pe corpul rechinilor (Fig.9).

Fig. 9 Remora

4. Lamantinul (Trichecus latirostris) - poate cântări până la 500 kg şi poate

atinge până la 3 m. Prezintă cap de rumegător motiv pentru care a fost numit „taurul

mărilor” (Fig. 10).

Fig. 10 Trichecus latirostris

5. Tonul alb (Thunnus alalonga) şi tonul roşu (Thunnus thynnus) - trăiesc în

largul coastelor europene, în apele a căror temperatură la 50 m adâncime este de +14°C

(Fig.11).

27



Fig. 11 Thunnus alalonga, Thunnus thynnus

6. Heringul sau scrumbia de ocean (Clupea harengus) – se întalneşte în apele

continentale ale Islandei până în Insulele Shetland (Fig. 12).

Fig. 12 Clupea harengus

7. Photostomias guernei – primul peşte luminos pescuit de la adâncimea de

1500 m (Fig. 13).

Fig. 13 Photostomias guernei

8. Molusca cefalopodă (Eumoplotenthis diadema) – fotografiată la 1500 m la

propria ei lumină produsă prin oxidarea unei proteine din celulele ei, numită luciferină.

În cazul organismelor vegetale cele mai des întâlnite sunt diferitele specii de alge:

algele albastre (Cyahophicaceae), algele verzi (Clorophycaceae), algele brune

(Pheaophycaceae) şi algele roşii (Rhodophycaceae), aceste organisme sunt fixate de

substrat şi reprezintă epiflora.

28



5. Bibliografie:

1. Aurel Lecca „Atlanticul”, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1969.2. Ioan Stăncescu „Oceanele şi mările Terrei”, Editura Albatros Bucureşti, 1983.3. Petre I. Bărbuneanu „Mările şi Oceanele Pământului”, Editura Militară, 1967.4. Dr. Aurora Posea “Oceanografie”, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti 1999.

29

oceanul atlantic

Documents