obezitatea masajkinetoterapie.ro

Metode de recuperare medicalăMetode de recuperare medicală

BFT în OBEZITATEBFT în OBEZITATE

METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ B.F.T ÎN OBEZITATE

PLANUL LUCRĂRIIPARTEA I.

I.Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice II.Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică III.Criterii de susţinere a diagnosticului: a). examenul clinic – semne subiective şi obiective b). Investigaţii paraclinice – ex. radiologic probe de laborator IV. Evoluţie şi prognostic V. Tratament: 1. tratament profilactic 2. tratament igieno-dietetic 3. tratament medicamentos 4. tratament ortopedico-chirurgical

PARTEA a II-a: tratamentul BFT. 1. principiile şi obiective tratamentului BFT 2. tratamentul prin hidro-termoterapie 3. tratamentul prin electroterapie 4. tratamentul prin masaj:

Efectele fiziologice ale masajului Descrierea anatomică a regiunii Tehnica masajului Mobilizarea articulaţiilor (kinetoterapie) Gimnastică medicală

5. terapia ocupaţională 6. tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri) BIBLIOGRAFIE Recomandări: fonturi de 14, margini de 2 cm, 20 pagini.

1



METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ B.F.T ÎN OBEZITATE B.F.T ÎN OBEZITATE

PARTEA I.PARTEA I.

I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date epidemiologice.I. GENERALITĂŢI – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

Este o afecţiune nutriţional metabolică, cu largă răspândire în epoca actuală, caracterizată printr-un exces ponderal, ce depăşeşte cu peste 20% greutatea ideală. Marea majoritate a nutriţioniştilor sunt de acord că bărbaţii care au mai mult de 25% greutate corporală şi femeile care au mai mult de 30% greutate corporală sunt persoane obeze. Obezitatea este produsă printr-un aport alimentar crescut, la subiecţii cu o anumită predispoziţie genetică şi generează numeroase complicaţii cardio-vasculare, metabolice, locomotorii şi de altă natură. Frecvenţa obezităţii este în creştere, odată cu vârsta, fiind mai mare la sexul feminin. În ţara noastră se apreciază că prevalenţa depăşeşte 20-30% din populaţie. Prin complicaţiile pe care le produce, obezitatea scurtează durata de viaţă cu circa 9-10 ani. Suferinţa emoţională este, poate, cea mai dureroasă parte a obezităţii. Societatea asociază adesea atractivitatea cu silueta, mai ales la femei. Asemenea mesaje fac persoanele supraponderale să se simtă neatractive. Emoţiile şi stresul pot modifica apetitul şi senzaţia de saţietate. Persoanele obeze suferă adesea de prejudicii sau discriminări la scoală, în situaţii sociale sau pe piaţa locurilor de muncă. Sentimentele de ruşine, depresie sau respingere sunt foarte des întâlnite. În cursul unor maladii psihiatrice, cum ar fi mania, există o importantă creştere în greutate. Mulţi oameni mănâncă, ca rezultat al unei stări emoţionale negative cum sunt: tristeţea, frica, plictiseala.

II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică.II. ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme, anatomie patologică.

Factorii individuali:

2



1. Factorii genetici-factorul genetic este prezent în obezitate (cel puţin în anumite tipuri) şi că este de natură poligenică. Clinicienii pot lua în considerare componenţa genetică în situaţii de genul următor:

Părinţi obezi de la vârsta sub 30 ani; Un părinte, doi bunici şi cel puţin un frate obez, de la vârsta sub 30 ani; Greutatea la naştere peste 4000g (mai ales când mama nu este înaltă şi nici

diabetică); Obezitate din copilărie, iniţiată sub vârsta de 2 ani şi menţinută cel puţin 5 ani sau

după pubertate; Tip somatic endomorf; Absenţa ori influenţa redusă a factorilor de mediu.

2. Reglarea ingestiei alimentare se face printr- un sistem larg supus influenţei factorilor psihologici, integrând elemente nervoase, digestive şi metabolice, primind numeroase semnale şi răspunzând după alternativa „a mânca” sau „a nu mânca”.

3. Factorii mtabolici-sunt, de asemenea, importanţi. Dintre aceştia o contribuţie determinată aparţine proprietăţilor adipocitelor şi ţesutului adipos brun. Ţesutul brun joacă un rol important în termogeneza şi în reglarea metabolismului energetic, ca răspuns la expunerea la frig şi la ingestia de alimente. Poate apare în hipotiroidie, depresia şi anumite probleme neurologice, administrarea de anumite medicamente cum sunt steroizii, antidepresivele, insuficienţa hormonului de creştere, castrare şi menopauza.

Factori de mediu.

1. Aportul şi disponibilitatea de hrană: anumite deprinderi, legate de tipul şi cantitatea alimentelor (care pot avea o influenţă pe termen lung). Disponibilitatea generoasă de alimente şi stimularea constantă a consumului, în particular a alimentelor cu conţinut glucidic crescut, reprezintă caracteristici ale societăţilor bogate.

2. Factorii familiali, sociali şi culturali. Există de obice în familie anumite „tipare” alimentare, care pot acţiona pe termen lung. La acestea se pot adăuga influenţe sociale şi culturale (centrate pe preferinţe alimentare, modularea formei corpului ş.a.). Astfel de factori sunt curent implicaţi în dezvoltarea şi menţinerea obezităţii.

Mecanismele de producere a obezităţii sunt multiple:

1. Creşterea aportului alimentar-se întâlneşte în majoritatea situaţiilor. Sistemul de control al ingestiei alimentare include un centru al saţietăţii, situat în hipotalamusul centromedial şi un centru al foamei, situat în hipotalamusul lateral. O excitare a centrului saţietăţii determină inhibiţia centrului foamei şi întreruperea ingerării de alimente. Excitarea centrului foamei induce creşterea aportului alimentar. Există desigur o integrare superioară, corticală a activităţii centrilor respectivi.

3



2. Reducerea consumului energic- este realizat prin scăderea cheltuierilor datorate eforturilor fizice şi o scădere a energiei necesare procesului de termoreglare.

3. Perturbarea metabolismului adipocitar- include: sporirea lipogenezei, reducerea lipolizei, sporirea conţinutului de colesterol. Activitatea lipo-proteino-lipaza este crescută în obezitate, fenomen despre care nu se ştie însă dacă este primar sau secundar.

Anatomie patologică. Masa ţesutului adipos depinde, în ultimă instanţă, de numărul şi volumul adipocitelor. Se apreciază că, în mod normal, numărul acestora s-ar situa în jurul valorii de 3∙ 1010. Ţesutul adipos este o varietate de ţesut conjunctiv, specializat pentru funcţia de depozit al grăsimilor. El formează aşa-numitul panicul adipos. Ţesutul adipos are o dispoziţie diferită la cele două sexe, dezvoltându-se şi predominând în anumite regiuni, sub influenţa hormonilor. Depozitarea grăsimilor se realizează sub influenţa insulinei, iar eliberarea de acizi graşi liberi, sub influenţa adrenalinei şi nonadrenalinei (catecolamine). De asemenea, ACTH, hormonii corticosuprarenali şi tirotropina influenţează depozitarea şi mobilizarea grăsimilor.

La copiii supraalimentaţi şi cu predispoziţie pentru obezitate există o creştere a număru-lui de adipocite ( hiperplazie ). În obezităţile constituite la vârsta adultă se poate întâlni doar o creştere de volum a celulelor adipoase (hipotrofie) fără modificări numerice. Cel mai frecvent pare să fie, de fapt tipul mixt.

III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI III. CRITERII DE SUSŢINERE A DIAGNOSTICULUI

aa). ). EXAMENUL CLINIC – EXAMENUL CLINIC – semne subiective şi obiectivesemne subiective şi obiective

Tabloul clinic. La început este prezent doar excesul ponderal ca atare, evidenţiat prin aspectul somatic, măsurarea pliului cutanat şi prin cântărire. Treptat, din cauza încărcării hemodinamice şi respiratorii, apar palpitaţii, dispnee de efort, edeme maleolare; de asemenea apar dureri articulare, în special în zonele suprasolicitate: glezne, genunchi, lombe. Ulterior trec pe primul plan simptomele legate de complicaţii.

Forme clinice. Obezitatea poate îmbrăca un aspect generalizat, sau un aspect segmentar:

Tipul „android”, în care ţesutul adipos predomină la nivelul trunchiului şi cefei, Tipul „ginoid”, cu o predominanţă a ţesutului adipos în jumătatea inferioară a

corpului. Unele forme particulare de obezitate se întâlnesc în cadrul sindroamelor genetice. De asemenea, obezitatea există ca o manifestare secundară în cadrul mai multor boli şi sindroame endocrine (sindrom Cushing, mixedem etc.).

4



bb). ). INVESTIGAŢII PARACLINICE – INVESTIGAŢII PARACLINICE – ex. radiologic, probe de laborator.ex. radiologic, probe de laborator.

Date paraclinice. Pentru evaluarea riguroasă a masei ţesutului adipos se pot folosi metode laborioase, cum ar fi diluţia izotopică. În practică sunt utilizate unele forme de calcul, ca de exemplu formula Asigurărilor Metropolitane din New York: V - 20 GI = 50 + 0,75 (Î – 150) + ▬▬▬ în care: 4

GI = greutatea ideală (în Kg); I = înălţimea (în cm); V = vârsta (în ani). Rezultatul obţinut este valabil pentru bărbaţi. În cazul femeilor, acest rezultat trebuie înmulţit cu 0,9. obezitatea este definită prin depăşirea greutăţii ideale cu 20%.

Diagnostic. Este relativ simplu, dacă se iau în considerare aspectul somatic, evaluarea greutăţii corporale şi a mesei totale a ţesutului adipos şi datele ce rezultă din aplicarea formulelor. Diagnosticul formelor clinico-patogenice de obezitate şi cel al complicaţiilor şi al asociaţiilor morbide sunt deasemenea obligatori.

IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.IV. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC.

EVOLUŢIE. În evoluţia obezităţii există mai întâi o fază „dinamică”, caracterizată prin hiperfagie şi lipogeneză accentuată. Urmează o fază „statică”, în care se realizează o stabilizare ponderală; de fapt, în această fază se instalează treptat numeroasele complicaţii ale bolii. Complicaţii cardiovasculare- sunt frecvente şi importante. Hipertensiunea arterială însoţeşte aproape invariabil obezitatea. Se apreciază că frecvenţa HTA în rândul obezilor este de 50-90%. În obezitate se realizează o hipertensiune arterială prin debit cardiac crescut. Frecvenţa HTA este de aproximativ trei ori mai mare la supraponderali decât la normoponderali. Reducerea greutăţii la o persoană obeză conduce la scăderea valorilor tensionale. Ateroscleroza. Obezitatea pare să favorizeze dezvoltarea aterosclerozei cu aproximativ 10 ani mai devreme, datorită unui cumul al factorilor de risc vascular: un sindrom dislipidemic (cu hiperlipemie, hipercolesterolemie, creşterea raportului beta /alfa lipo-proteine, creşterea acizilor graşi liberi ); hipertensiunea arterială; sedentarismul; diabetul zaharat; o activitate fibrinolitică mai scăzută; reducerea efortului fizic etc. Insuficienţa cardiacă. Este favorizată de efortul suplimentar impus inimii, modificări-le hemodinamice induse în circulaţia pulmonară şi în circulaţia sistemică, ca şi prin alterări miocardice, infiltraţia cu grăsime în pericard şi miocard, alte complicaţii mecanice: mărirea abdomenului, diminuarea mişcărilor diafragmatice, respiraţie super-ficială etc. Ventricolul stâng este cel care suferă în mod deosebit.

5



Varicele membrelor inferioare sunt, deasemenea, frecvente la obezi; sunt favorizate de hipotonia venoasă: în eficacitatea acţiunii de pompaj a musculaturii creşterea presiunii abdominale, constipaţia, ele se complică cu tromboflebite varicoase şi cu tulburări trofice. Obezitatea reprezintă, deasemenea, un factor de risc pentru trombozele venoase profunde (în asociaţie şi cu alţi factori de risc). Complicaţii metabolice. Diabetul zaharat de tip 2 (insulino-independent) apare adeseori pe fond de obezitate, intre cele 2 afecţiuni fiind o strânsă legătură. Hiperlipoproteinemiile şi hiperuricemiile se asociază, de asemenea cu obezitatea. Complicaţiile respiratorii. În obezităţile importante se produce o disfuncţie ventilatorie de tip mixt ( predominent restrictivă ). Cu timpul se dezvoltă un tablou de insufi-cienţă respiratorie şi eventual hipertensiune pulmonară. Alte complicaţii se realizează la nivelul: Aparatului osteo-articular: ele predomină la membrele inferioare şi la coloana vertebrală; pe măsură ce severitatea obezităţii creşte, modificările degenerative osteo-articulare se accentuează. Aparatului digestiv: litiaza biliară este şi ea mai frecventă la obezi decât la normo-ponderali; calculii sunt predominent de colesterol. Aparatului genital: anumite forme de cancer sunt mai des întâlnite la obezi. De exemplu: cancerul uterin, de sân şi al veziculei biliare la femei; cancerul de colon, rect şi prostată la bărbaţi. Sistemului neuropsihic obezitatea se asociază frecvent cu problemele psihologice complexe, unele dintre ele având importante consecinţe socio-familiale. PROGNOSTIC. Depinde de gradul şi vechimea obezităţii, la început, atât prognosticul vital, cât şi cel funcţional şi al capacităţii de muncă pot fi relativ favorabile; cu timpul – pe măsura apariţiei complicaţiilor – prognosticul depinde de severitate acestora şi mai puţin de obezitate. Obezitatea se asociază cu o mortalitate crescută. Efectul obezităţii cardiovasculare generale se realizează prin legătura cu alţi factori de risc, cum ar fi: HTA, diabetul şi hiperlipoproteinemia. Totuşi obezitatea are şi o contribuţie independentă la creşterea mortalităţii, demonstrată de numeroase studii epidemiologice.

V. TRATAMENT.V. TRATAMENT.

Deşi pare simplu la prima vedere, tratamentul eficient al obezităţii reprezintă în practică un deziderat greu de obţinut.

1.1. TRATAMENTUL PROFILACTIC.TRATAMENTUL PROFILACTIC.

Prevenirea supraâncărcării ponderale şi a consecinţelor sale reprezintă unul din obiectivele majore ale modului de viaţă raţional, propus omului modern. Pentru atingerea lui nu sunt suficiente doar efeorturile reţetei medicale, ci este nevoie de angajarea tuturor factorilor de care depinde starea de sănătate a populaţiei.

6



Faza primară a profilaxiei include depistarea, ameliorarea sau suprimarea factorilor de risc ai obezităţi. Profilaxia secundară cuprinde depistarea activă şi precoce şi tratamentul fiecărui caz, iar profilaxia terţiară se adresează complicaţiilor.

2. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC 2. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Are rol de bază. În esenţă, el constă din negativarea bilanţului energetic, prin administrarea unei raţii calorice reduse, dar care – pe cât posibil – să nu provoace un dezechilibru nutritiv. Regimul va fi deci hipocaloric, hipo-glucidic, hipolipidic, normoproteic, hiposodat. În dieta obezului va creşte considerabil proporţia legumelor şi fructelor ( cu un conţinut glucidic mic ); acestea realizează mai uşor senzaţia de saţietate, sunt bogate în vitamine şi minerale. Este obligatoriu fracţiona-rea meselor: 4-5 pe zi. Recomandări generale:

Nu trebuie consumate alimente între mesele prescrise; Trebuie evitat abuzul de sare; În zilele în care carnea se înlocuieşte cu 50g parizer, şuncă sau crenvuşti, nu se adaugă

untdelemn peste salate, ci ulei de parafină şi lămâie sau oţet; Ciorbele, supele şi soteurile nu se prepară din morcov, ţelină, sfeclă, mazăre verde; Supele nu se îngroaşe cu făinoase; Supele şi ciorbele se asezonează cu verdeţuri aromate de tip pătrunjel, mărar, leuştean,

tarhon;

Sosurile se prepară din supă de carne degresată şi se dreg cu o lingură de iaurt, lămâie, verdeţuri, cimbru sau dafin;

Cărnii i se dă gust cu cimbru şi puţin usturoi, iar salatelor cu lămâie oţet şi chimen; Se pot consuma lichide în cantitatea dorită, excluzându-se băuturile îndulcite şi cele

alcoolice; Se interzice: zahărul, dulciurile concentrate, făinoasele, fructele uscate, fructele

oleaginoase, strugurii, prunele, perele „Bergamotte” şi celelalte fructe foarte dulci; Meniurile trebuie să fie cât mai variate, pentru ca regimul să poată fi menţinut timp

îndelungat.

Model de regim hipocaloric săptămânal (cu un total de 4 500 – 4 900 calorii; în medie cca 650 – 700 calorii pe zi)

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

600 calorii 1000 numai 1000 numai 600 calorii 1000 calorii

7



calorii legume şi fructe

calorii legume şi fructe

Pentru zilele cu 600 calorii se pot folosi: cca 1,5l lapte sau 2 pachete de brânză de vaci slabă sau 2 bucăţi de carne slabă (150g) sau combinaţii.

Lipidele – nu trebuie să depăşească 40 g pe zi, fiind de preferat cele de natură vegetală (ulei de porumb, de soia, de floarea soarelui), ţinând seama că valoarea calorică a lipidelor este mai mult decât dublă în comparaţie cu glucidele. Pentru acelaşi individ ele nu trebuie să depăşească 35 g pe zi, adică 0,50 kilocorp de greutatea ideală, această cantitate găsindu-se în grăsimea necesară preparării mâncărurilor. Glucidele – vor fi reduse la 110 – 130 g /zi, adică 1,5 – 2 kilocorp din greutatea ideală. Această cantitate rezultă din consumul de pâine, care nu trebuie să depăşească 100 –120 g zilnic şi din legumele şi fructele prescrise. Se vor alege legumele a căror concentraţie în zahăr nu depăşeşte 3-5% (spanac, ştevie, salată, mărar, pătrunjel, andive, usturoi, ceapă, varză conopidă), iar fructele de preferate sunt citricele (portocale, mandarine, lămâi ), sau zmeura, merele, căpşunile, fragi; glucidele datorită tendinţei lor de a se transforma în lipide sunt socotite inamicul principal al obezilor. Cura de slăbire este contraindicată în caz de tuberculoză pulmonară, insuficienţă renală, psihoze acute depresive, vârstă înaintată, tumori maligne.

3.3. TRATAMENTUL MEDICAMENTOSTRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Are un rol ajutător. Se folosesc mai multe tipuri de medicamente: medicaţie catabolizantă ( preparate tiroidiene ), diuretice, medicamente ce reduc absorţia intestinală a glucidelor sau a lipidelor. Exerciţiul fizic, fizioterapia, psihoterapia. Pot fi un ajutor important în terapeutica obezităţii, cu condiţia să fie folosite corect. Se ştie că efortul fizic reprezintă cel de al doilea consumator de energie al organismului, după metabolismul bazal. De aceea, cele mai eficiente metode de slăbire sunt realizate prin combinaţia dintre restricţia calorică şi exerciţiile fizice. Toţi pacienţii cu obezitate pot beneficia de pe urma mişcării, dacă aceasta este folosită pe baza unui program raţional. În practica medicală, procedurile kineto-terapice pentru obezi includ: mersul pe jos, cura de teren, alergarea, excursiile, jocurile sportive, gimnastica medicală. Indiferent de tipul activităţii fizice, aceasta trebuie efectuată ritmic şi cu o intensitate medie. Sunt contraindicate eforturile fizice mari, sporadice, bruşte, care generează febra musculară, astenie, sete şi foame excesive.

4.4. TRATAMENTUL CHIRURGICALTRATAMENTUL CHIRURGICAL

8



Poate include intervenţii cu rol estetic, dar şi intervenţii de scurtcircuitare a unor segmente digestive. Tratamentul chirurgical nu are un rol major în tratamentul obezităţii şi este urmat adesea de probleme complexe de patologie digestivă.

PARTEA a – II – a. Tratamentul BFT.PARTEA a – II – a. Tratamentul BFT.

1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE BFT.1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE BFT.

Termoterapia locală se foloseşte ca procedură de relaxare musculară, creşterea metabolismului tisular local prin vasodilataţia cutanată şi musculară. Mijloacele se aleg în funcţie de posibilităţi şi pot fi extrem de simple sau sofisticate. Important este ca indicaţia de termoterapie să fie corectă şi metodologia de aplicare să fie respectată. Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de bază ale termoterapiei sunt:

Hipertermia locală şi sistemică, Creşterea tonusului muscular, Creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv. Creşterea hiperemiei cutanate prin fenomenul de vasoconstricţie; Efect decontraturant şi de relaxare a musculaturi; Scăderea vasozităţi lichidului articular uşurând astfel realizarea mişcărilor printr-o

creştere a mobilităţi; Efect antialgic; Creşterea fluxului sancvin la nivelul muşchilor.

La caldura intensă pe lângă o vasodilataţie puternică se produce transpiraţia înainte de a se urca temperatura corpului. Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie şi masaj.

2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi unele tehnici strâns legate de acestea.

Baia cu spumă. Decoct din rădăcina plantei săpunului cu ajutorul generatorului de spumă se formează o spumă deasă care menţine căldura apei. Este o procedură piretoterapică care încălzeşte corpul şi duce la transpiraţia lui.

9



Băile reci complete în cadă, piscină sau bazin. Temperatura apei este de 150. Înainte de aplicare, pacientul îşi spală faţa şi braţele cu apă rece pentru a evita congestia cerebrală. Procedura durează 10-30 secunde, maxim 1 min. şi se aplică în general după o procedură termică (saună). Se recomandă pacientului, să execute mişcării repezi sau fricţiuni puternice în timpul băi iar la sfârşit să se şteargă rapid cu un cearceaf uscat şi să se fricţioneze viguros. Modul de acţiune-factorul termic puternic excitat.

Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului. Mişcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat într-un lichid acţionează o forţă de jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit “. Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se aşeze în cadă şi timp de 5 min. este lăsat liniştit să se obişnuiască cu ambianţa. După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulaţiile pacientului în mod pasiv şi activ toate mişcările posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul este lăsat puţin în repaus după care este invitat să repete singur mişcările arătate de tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească. Modul de actiune-factorul termic şi mecanic. Mobilizarea în apă este cu mult mai uşoară de efectuat şi mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi pierderi greutăţii corpului conform legi lui Arhimede. Importanţa mişcării pasive este esenţială în recuperarea mai ales în stres psihic pentru că pacientul înţelege că articulaţia este funcţională şi recuperarea este posibilă.

Sauna. Această procedură termică, de mult cunoscută, se efectuează într-un spaţiu închis. Aplicaţia clasică şi originară utilizează o cabană din lemn de pin, în care sursa de căldură este reprezentată de pietre încinse peste care se toarnă apă. Mai pot fi utilizate şi în încăperi obişnuite, din pereţi zidiţi, în care sursa de încălzire este electrică, dar unde se caută a fi respectate caracteristicile sale fizice.

Astfel, în incinta ei se realizează o temperatură de 1000 C, cu o umiditate foarte mică (1-5%) care îi conferă caracter de aer cald, uscat, cu un gradient de temperatură spre organism foarte mare, de 600 C (de la 1000 C, temperatura aerului, la 400 C, temperatura tegumentului încălzit). În aceste condiţii, fluxul termic nu este prea mare (5-10cal/min/m2), temperatura „nucleului” crescând doar 10C în interval de 10-12 min. Fiind o procedură cu transfer moderat de căldură, atât cantitativ, cât şi în timp (lent), nu este solicitată, fiind teoretic suportată şi de indivizi cardiaci compensaţi.

10



Aplicaţia se mai complectează prin turnarea de apă (câte 0,5 l) peste pietrele încinse, producându-se astfel aburii care se evaporă instantaneu. După înceierea ei se practică o imersiune în bazin mic, de circa 2m adâncime, cu apă rece (180 C – 200 C şi chiar sub 180 C). Principalele scopuri şi indicaţii ale saunei sunt: călirea organismului, corectarea termoreglării deficitare; preâncălzirea înainte de aplicarea procedurilor de kinetoterapie recuperatorie.

Băile ascendente complete sau băi piretoterapice. Tehnica de aplicare-antipiretic împotriva călduri. Se umple cada cu apă la temperatura de 350 C bolnavul se aşează în baie în aşa fel încât apa să îi acopere umeri. După 2 min. temperatura băi se creşte prin adăugare de apă fierbinte din minut în minut se creşte temeratura cu 10 C. Se poate ajunge astfel ca temperatura corpului bolnavului să fie de 390-400 C, iar temperatura apei să ajungă la 410-430 C. Durata băi poate fi de până la 1h. Modul de acţiune-baia hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă care duce la supraâncălzirea organismului cu transpiraţia care are loc numai la nivelul suprafeţelor neacoperite de apă (faţa, capul) eventual partea superioară a pieptului. Supraâncălzirea duce la creşterea metabolismului.

Duşul scoţian- se practică cu ajutorul a două tuburi de cauciuc mobile şi orizontale prevăzute cu capete metalice de îngustare a coloanei de apă. Temperatura apei este de 18-200 C şi 38-400 C. Bolnavul este aşezat în faţa duşului la distanţă de 2-4m în raport cu presiunea coloanei de apă care este de 1,5-2 atmosfere. Se aplică pe regiunea prescrisă, la început coloana de apă caldă 10-15 secunde apoi coloana de apă rece 5-10 secunde, alternativ de 2-4 ori. Duşul scoţian are o acţiune excitantă asupra sistemului nervos, tonifică sistemul neuro-muscular şi activează foarte intens circulaţia. Se insistă mai mult pe depunerile grăsoase.

Duş masaj- reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400

C asociat cu masaj. Durata masajului este de 8-15 min. Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de tonifiere prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.

Duşul subacval. Constă în aplicarea sub apă a unui duş sul de mare presiune 3-6 atmosfere cu temperaturi diferite a apei de baie. El se poate efectua într-o cadă cu apă la 35-380 C cu ajutorul unui duş sul mobil cu presiune mare. Duşul cu temperatură de 1-20 C mai mare decât apa din cadă se introduce în apă pe segment sub controlul uneia dintre mâinile asistentului până la 5-10cm de regiunea de aplicat. Durata proceduri este de 5-10min. Acţiunea intensă a duşului subacval se datorează temperaturi diferite, baie plus duş precum şi masajului puternic al coloanei de apă care comprimă puternic ţesuturile. Efectul este asemănător duşului masaj dar este suportat mai bine datorită băi calde.

11



Împachetarea uscată. Se efectuează numai cu pătrură care se aplică fără cearşaf direct pe corp. Durata acestor împachetării este de 90 min. Sunt proceduri excitante şi de sudaţie. Aceste împachetării se pot aplica general sau parţial, prin acţiunea mecanică a păturii aspre aplicată direct pe corp, prin durata lungă cât şi prin suprafaţa mare cuprinsă.

Împachetarea cu nămol. Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o masă vâscoasă. La temperaturi de 30-400 C se aplica nămolul pe cearşaf într-un strat gros de 2-3 cm. Se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând regiunea precordială. Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de 20-40 min. După terminare se practică o procedură de curăţire. Acţiunea nămolului: Mecanic- producând excitaţia pieli datorită micilor particule componente. Efect fizic- temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.Efect chimic- prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul. Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie abudentă cu eliminarea crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite sancvine producându-se intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.

Împachetarile cu nisip. Este o procedură termo-terapică intensă care se însoţeşte de transpiraţii abundente. Se practică prin învelirea corpului cu nisip cald în căzi special amenajate sau pe plajă. Acţionează factorul termic şi mecanic datorită temperaturi şi greutăţii nisipului. Ele sunt proceduri intens sudorifice, nisipul absorbind transpiraţia produsă. Durata împachetării 20-40 min. În timpul împachetării se pune o compresă rece pe cap apoi se face o baie rece de curăţenie sau duş. Băile de abur. Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de abur să fie mai uşor suportate se pleacă de la o temperatură iniţială de 38-420 C. şi se urcă treptat la 50-550 C. Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min. iar dacă dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă. În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu o procedură de răcire, baie sau duş rece. Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori pe săptămână. Baia de abur este intens hipertermică şi intens diaforetică, dar transpiraţia nu se poate evapora.

Băile de aer cald. Se fac în acelaşi mod ca şi băile de abur cald dar ele folosesc căldura uscată cu temperaturi între 60-1200 C, căldura uscată provine de la radiatoare supraâncălzite într-o atmosferă închisă. Băile de aer cald sunt mai uşor suportate ca cele de abur cald. Transpiraţia se instalează mai încet dar cantitativ mai abundentă decât la băile de abur.

12



Baia de lumina cu becuri electrice. Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi sunt şi proceduri de sudaţie – de traspiraţie. Celelalte băi se utilizează mai ales în cadrul activoterapice adică terapia de bronzare. Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o procedura de răcire. Caldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme. Băile de lumină scad tensiunea arteriala prin vazodilataţia produsă treptat. Băile cu sare. Între 6-10 kg sare pentru o baie generală caldă. Mod de acţiune: provoacă vazodilataţie tegumentară, influenţează procesele metabolice generale şi eliminarea acidului uric. Au acţiune antiinflamatorie şi rezorbtivă. Acţiunea importantă a mantalei de sare care rămâne pe tegument după procedură şi nu trebuie îndepărtată. Ioni din cristalele de sare pătrund prin tegument în urmatoarele ore după procedură.

3. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:3. TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI.EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI.

Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o „prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului, Ssubiectul masat nu cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.

Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. Locale: Acţiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular (calmarea). Acţiunea hiperemiantă- îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin

înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul. Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază - cu accelerarea proceselor de

rezorbţie în regiunea masată. Acţiunile directe, mecanice-influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive şi

grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.

13



Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea, contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. Generale: Stimularea funcţiilor aparatului circulator- îmbunătăţeşte circulaţia venoasă, creşte

cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite şi hematii. Stimularea funcţiilor aparatului respirator-uşurează schimburile de gaze. Creşterea metabolismului bazal

Alte efecte ale masajului sunt:. Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătăţirea somnului,

îndepărtarea oboseli musculare. Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminaţi nervoase (numite

exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sis-temul nervos central.

Efectul mecanic-produs de manevrele mai dure ca frământarea: contratimpul, măngăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face transversal pe fibrele musculare ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei şi forţei musculare care participă la mişcarea într-o articulaţie.

Lichidele interstiţiale în exces din muşchi, se resorb în sânge pentru a fi eliminate de organele excretoare; îmbunătăţeşte activitatea circulaţiei sângelui care duce la mutaţia elementelor anatomice din întreg organismul.

DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII.

REGIUNEA FESIERĂ. Regiunea fesieră este formată din oasele coxale care sunt în număr de 6 (3 perechi), ilon, ischion şi pubis. Muşchii regiunii fesiere formează în partea posterioară a bazinului, un relief muscular caracteristic omului. Ei sunt aşezaţi pe mai multe planuri: Sunt inervaţii de: nervul fesier inferior, nervul fesier superior şi nervul femural. Execută următoarele mişcări: extensia, abducţia, rotaţia laterală, rotaţia medială a coapsei.

1. Muşchii fesieri superficiali: Muşchiul fesier mare.

14



2. Muşchii fesieri profunzii: Muşchiul fesier mijlociu, Muşchiul fesier mic.

3. Muşchii pelvitrohanterieni: Muşchiul piriform, Muşchiul obturator intern, Muşchii gemeni superior şi inferior, Muşchiul pătrat femural, Muşchiul obturator extern.

REGIUNEA COAPSEI. Coapsa este formată din: osul femur considerat cel mai lung os al organismului. Muşchii coapsei sunt împărţiţi în trei grupe:

1. Muşchii anteriori (extensori): sunt inervaţi de nervul femural şi nervul fesier superior. Muşchiul cvadriceps femural – Are acţiune de extensie a gambei pe coapsă şi are un

rol important în statica de mers. Muşchiul croitor – Face flexia coapsei pe bazin, o rotează lateral şi contribuie şi la

flexia gambei pe coapsă. Muşchiul tensor al fasciei lata –Contribuie la abducţia coapsei şi la extensia

genunchiului.

2. Muşchii mediali (adductori): sunt inervaţi de: nervul obturator şi nervul femural. Contribuie la realizarea: adducţiei coapsei, flexia gambei pe coapsă, flexia coapsei pe bazin.

Muşchiul gracilis, Muşchiul pectineu, Muşchiul adductor lung, Muşchiul adductor scurt, Muşchiul adductor mare.

3. Muşchii posteriori (flexori): sunt inervaţi de: nervul tibial şi nervul fibular comun. Ei efectuează: extensia coapsei pe bazin, flexia gambei pe coapsă, rotaţia medială şi laterală a gambei.

Muşchiul bicepsul femural, Muşchiul semitendinos, Muşchiul semimembranos.

Inervaţia coapsei este asigurată de nervul femural, nervul sciatic şi nervul popliteu.

ABDOMENUL.

15



Cavitatea abdominală este despărţită de cavitatea toracică prin muşchiul diafragm. Muşchii peretelui abdominali se împart în 2 grupe:

1. Muşchii antero-laterali: toţi aceşti muşchi sunt inervaţi de ultimele VI perechi de nervi intercostali şi de primele 2 ramuri ale plexului lombar (nervii ilioinghinal şi iliohipogastric).

Muşchiul oblic extern, Muşchiul oblic intern, Muşchiul transvers al abdomenului, Muşchiul drept abdominal, Muşchiul piramidal.

2. Muşchii posteriori ai abdomenului: Muşchiul pătrat al lombelor – este inervat de a XII – a pereche de nervi intercostali şi

de ramuri din plexul lombar. Face flexia laterală.

Acţiunea muşchilor abdominali. Prin acţiunea lor, muşchii abdominali participă la statica şi mişcările trunchiului, la mişcările respiratorii (auxiliar) şi la realizarea presiunii abdominale. Acţionând asupra articulaţiilor coloanei vertebrale, când îşi iau punct fix pe bazin, ei contribuie la menţinerea echilibrului corpului şi la producerea tuturor mişcărilor trunchiului, cu excepţia extensiei. Flexia trunchiului o produc în special muşchii drepţi abdominali şi oblici, când se contractă bilateral. La flexia laterală participă muşchiul pătratul lombelor şi muşchii oblici, când se contractă unilateral şi de aceiaşi parte cu mişcarea.

La mişcarea de rotaţie participă muşchii oblici, când se contractă de partea opusă a mişcării. Prin tracţiunea asupra coastelor şi sternului, ei intervin în mişcarea de expiraţie, fiind antagonişti ai diafragmului. Datorită tonusului şi contracţiei muşchilor abdomenului, se realizează presiunea abdominală.

TEHNICA MASAJULUI.TEHNICA MASAJULUI.

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate aplicate sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic sau profilactic (de prevenire). Masajul trebuie să fie executat de personal calificat şi la indicaţia medicului. Maseorul trebuie să aibă o comportare civilizată să fie atent cu bolnavul să-i vorbească cu blândeţe şi să-l încurajeze. Pentru efectuarea masajului se foloseşte:

Pudră de talc,

16



Diferite unguente (care conţin medicamente), Uleiuri, Săpun.

Se controlează starea tegumentului, eventuale echimoze. Se evită masarea aluniţelor. Masajul se execută în sensul de circulaţie venoase de întoarcere de la periferie spre centru. În obezitate masajul contribuie la uşurarea eliminării produselor rezultate din arderea grăsimilor. În obezitate trebuie executat un masaj tonifiant, se insistă cu manevrele de frământat, tapotament şi ciupit.

MASAJUL REGIUNI FESIERE. Regiunea fesieră este limitată în sus de creasta iliacă, în jos de plica fesieră. Poziţia bolnavului- este în decubit-ventral. Neteziri-se execută sub formă circulară şi pieptăne pe toată suprafaţa. Frământare-toate formele de frământări, de la plica fesieră în sus. Geluiri-pe toată suprafaţa regiuni cu degetele sau cu pumnul. Fricţiuni-cu pumni sau cu articulaţiile interfalangiene. Se execută ciupitul şi toate formele de tapotament şi vibraţiile.

MASAJUL REGIUNI COAPSEI.

Masajul se începe pe partea posterioară, pacientului fiind aşezat în decubit-ventral. Netezirea-cu ambele mâini şi mână după mână pornind de la spaţiul popliteu până la plica fesieră şi pieptăne pe tensorul fasciei lata. Frământarea-se execută cu toate formele ei (cu o mână, cu două mâini şi contratimp) pe toată suprafaţa. Geluirea-se execută pe toată suprafaţa musculară (în special pe şanţurile intermusculare). Fricţiunea-se execută pe direcţia nervului sciatic (şi la spaţiul popliteu şi plica fesieră). Tapotamentul- cu toate formele lui: căuş, cu partea cubitală şi cu pumnul. Se execută transversal pe fibrele musculare. Vibraţia- se execută cu palma întinsă pe toată suprafaţa musculară a coapsei. Se termină cu netezirea de încheiere, cu descreşterea treptată a ritmului şi intensităţi obţinându-se un efect calmant (sedativ) asupra pacientului. Partea anterioară-se aşează pacientul în decubit-dorsal. Se execută aceleaşi manevre ca şi la partea posterioară adăugându-se măngăluirea şi cernutul (se flectează piciorul la 450).

MASAJUL PERETELUI ABDOMINAL. Se execută la un interval de 2h după masă. Pacientul trebuie să aibă vezica urinară goală. Masajul se execută în sensul evacuări intestinale (în sensul acelor de ceasornic). Masajul peretelui abdominal poate fi:

Sedativ sau calmant,

17



Stimulant sau tonifiant este executat în cazul obezităţi. Pacientul este aşezat în decubit-dorsal cu membrele inferioare în uşoară flexie şi cu pernă sub cap. Netezirea-o palmă deasupra şi cealaltă dedesuptul ombilicului, se execută mişcări circulare în sensul evacuări intestinale. Deplasarea organelor interne de o parte şi de alta cu ambele mâini concomitent şi contratimp.

Frământările-se execută cu o mână cu 2 mâini şi contratimp şi circular. Ciupitul- se execută pe toată suprafaţa. Tapotamentul-toate formele. Pentru o tonifiere mai puternică a musculaturi se execută tapotamentul, pacientul având membrele inferioare ridicate la 450. Vibraţia-pe toată suprafaţa, circular. În obezitate se poate recomanda masajul general tonifiant.

GIMNASTICA MEDICALĂ.GIMNASTICA MEDICALĂ.

Exerciţiile fizice, prin efectul lor de ameliorare, se pot utiliza atât ca factor preventiv, cât şi curativ. Din cultura fizică medicală sunt indicate îndeosebi exerciţiile fizice active.

În prima fază se face încălzirea (pregătirea organismului pentru efort) Mers variat (pe porţiuni de 20-30m); normal, pe vârfuri, pe călcâie, pe laba externă a piciorului, cu genunchii la piept, mers lateral cu paşi adăugaţi şi paşi încrucişaţi, mers înapoi. Din mers: rotarea amplă a braţelor înainte şi înapoi, aceiaşi rotare cu coatele îndoite (executate cu ritm din ce în ce mai rapid). Din mers: două flexii cu arcuiri de braţe lateral şi două în faţa pieptului (coatele flectate). Din mers: culegerea unuei mingi imaginare cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă (din 5 în 5 paşi). Mers ghemuit: până la apariţia oboseli. Mers liniştitor, cu relaxarea membrelor inferioare. În fază următoare a tratamentului se practică exerciţii repezi şi scurte, ca alergările în ritm viu, sărituri la coardă, jocuri dinamice, exerciţiile de respiraţie.

Exerciţii de sărituri : Exerciţiul 1. Sărturi pe loc, cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sau cu forfecarea lor, unul înainte, celălalt înapoi. Exerciţiul 2. Sărituri cu coardă, pe ambele picioare. Exerciţiul 3. Din alergare uşoară, sărituri peste obstacolele mici. Exerciţiul 4. Sărituri laterale cu trecere peste ladă sau bancă. Exerciţiul 5. Săritura din elan cu atingerea unui obiect suspendat.

18



Exerciţiul 6. Sărituri combinate cu mişcări de braţe.

În faza următoare se practică exerciţii care se îngreunează treptat, devin mai lente şi de durată mai lungă; se practică exerciţii de forţă cu haltere mici, cu mingia medicinală, exerciţii de abdomen şi de trunchi, de târâre şi de respiraţie.

Exerciţii de târâre: Exerciţiul 1. Târâre pe abdomen, înaintând simultan cu braţul şi piciorul opus. Exerciţiul 2. Târâre pe coate, mutând simultan braţul şi piciorul opus. Exerciţiul 3. Târâre pe o latură. Exerciţiul 4. Târâre pe abdomen, mutând ambele braţe deodată, fără ajutorul picioarelor. Exerciţiul 5. şezând cu braţele pe şold sau întinse înainte: târâre pe şezută, mutând piciorul şi bazinul de aceiaşi parte înainte, apoi partea cealaltă. Exerciţiul 6. Şezând: târâre pe şezută, folosind călcâiele pentru tracţiune, flexând din genunchi membrele inferioare.

Căţărări la scară fixă: Exerciţiul 1. Căţărarea cu braţul şi piciorul opus, simultan, corpul apropiat de scară. Exerciţiul 2. Căţărare folosind ambele braţe simultan şi apoi săltarea pe un picior, cu schimbarea lui pe cealaltă treaptă. Exerciţiul 3. Căţărarea prin săltare , mutând ambele mâini deodată şi apoi ambele picioare deodată. Exerciţiul 4. Căţărarea prin săltare, mutând munai picioarele din treaptă în treaptă până la ghemuire, apoi întinderea lor şi mutarea braţelor din ce în ce mai sus pe scară, până la întinderea completă a trunchiului.

Exerciţii de respiraţie: mişcările se vor executa în ritm lent, cu amplitudine mare, corpul având un echilibru stabil.

Ridicarea braţelor la orizontală sau mai sus contribuie la uşurarea inspiraţiei, iar la coborârea lor, ajută expiraţia;

Răsucirea înafară şi supinaţia braţelor ajută la inspiraţie, iar răsucirea înăuntru şi înainte a lor ajută la expiraţie;

Extensiile corpului ajută inspiraţia iar flexiile, expiraţia; Ridicarea genunchilor, la piept favorizează inspiraţia, iar coborârea şi întinderea lor,

expiraţia; Îndoirea laterală a trunchiului ajută inspiraţia de partea opusă şi expiraţia de aceiaşi

parte; Poziţiile declive şi ghemuirile favorizează expiraţia.

Exerciţii pentru abdomen: Exerciţiul 1. Ridicarea membrelor inferioare la 900 cu genunchii bine întinşi şi coborârea lor, dar fără să fie sprijinite cu mâinile.

19



Exerciţiul 2. Decubit –dorsal foarfecarea pe verticală a membrelor inferioare; se creşte amplitudinea de forfecare. Exerciţiul 3. Blicicleta. Exerciţiul 4. Decubit-dorsal, membrele inferioare răsturnate peste cap, vârfurile degetelor picioarelor ating duşumeaua; membrele superioare se sprijină cu palmele pe duşumea, membrele superioare părăsesc duşumeaua, membrele superioare ajung la verticală. În faza de întreţinere se pratică mersul pe jos pe distanţe lungi, gimnastica igienică, exerciţiile respiratori, înotul, canotajul, ciclismul. Practica exerciţiilor fizice trebuie să se facă cu măsură progresând încet şi evitând oboseala, tratamentul va continua şi susţinut, nu se va urmări obţinerea unor rezultate spectaculoase.

4. 4. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ (TERAPIA OCUPAŢIONALĂ (Ergoterapia).Ergoterapia).

Este o metodă de reeducare activă care completează gimnastica folosind diverse activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop recreativ şi terapeutic. Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:

Mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor; Dezvoltarea forţei musculare; Restabilirea echilibrului psihic.

Bolnavul poate executa unele exerciţii cum ar fi: Urcatul şi coborâtul scărilor; Săritul cu coarda; Mersul pe plan înclinat; Mersul pe teren accidentat (deal- vale) Plimbări pe jos, prin parcuri, păduri, pe marginea unui râu, etc.

Important este ca aceste plimbări să se facă zilnic, timp de 1h – 2h, preferabil seara înainte de culcare. Aceste activităţi au un efect liniştitor asupra sistemului nervos.

Excursiile de sfârşit de săptămână au acelaşi efect, dar trebuie să subliniem că ele nu pot compensa în întregime efectele sedentarismului. Se mai pot include şi unele activităţi sportive- fără compeţii - şi sporturile individuale (unele jocuri cu mingea, patinajul, hochei, turism, nataţie, schi, înotul, canotajul, atletismul, ciclismul, etc.) toate au efecte binefăcătoare. Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională a ergoterapiei în complexele de recuperare şi readaptare funcţională.5. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (ape minerale, nămoluri)5. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (ape minerale, nămoluri)

Poate fi foarte utilă dacă: În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile asociate.

În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim urmatoarele staţiuni:

20



Băile Felix-sunt băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice; Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana-sunt băi termale si sulfuroase; Govora-sunt băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat); Bazna-sunt băi iodate şi sărate; Sovata, Amara, sunt băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate. Litoralul (Eforie siTechirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic

În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe lângă aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un deosebit rol asupra psihicului bolnavului.

Obezitatea

„de tip android” „de tip ginoid”

BIBLIOGRAFIE.BIBLIOGRAFIE.

Vasile Marcu – Masaj şi Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983.Radu Păun – Tratat de medicină internă Vol II (boli cardiovasculare şi de nutriţie), Ed. Medicală, 1997.Dr. Dr. Gerhard Venzmer – Noua carte a sănătăţii, Ed. Medicală, Bucureşti, 1970.Conf. Dr. V. Ranga, Prof. Dr. I. Teodorescu Exarcu – Anatomia şi Fiziologia Omului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1969.Prof. Dr. Gheorghe Mogoş – Mica enciclopedie de boli interne, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.Dr. Clarence Dail şi Charles Thomas – Hidrotermoterapie (tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite), Casa de Editură-Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999.Vasile Marcu – Masaj şi Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1983.

21



Dumitru Dumitru – Ghid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981.Adrian Ionescu-Dumitru Moţet – Corectarea deficienţelor la copii de vârsta şcolară, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964.Dr. Adrian N. Ionescu – Gimnastica Medicală, Ed. ALL, Bucureşti, 1994.Note de curs.

22

obezitatea masajkinetoterapie.ro

Documents