nt-33316-1 román olvasókönyv 2-4 beliv 2019 gl...

VIORICA OROSZ FÁBIÁN

LECTURI LITERARE

2–4

VIO

RIC

AO

RO

SZ F

ÁB

IÁN•

LEC

TUR

I LI

TER

AR

E 2

–4

Román olvasókönyv 2–4. osztályRomán nemzetiségi általános iskolák számára

Raktári szám: NT-33316/1ISBN 978-963-19-8023-3

Európai SzociálisAlap

A tankönyv TKV/1614-12/2019. számon 2019. 04. 16. időponttól tankönyvi engedélyt kapott.

A tankönyvvé nyilvánítási eljárásban kirendelt szakértők:DR. PÉTERFFY PÁLNÉ

ZARUBAY ATTILA

Redactorul prezentei ediţii: GABRIELA ELEKES

Referenţi: MIHAELA BUCIN

AURICA ISTIN

Lector: MARIA GURZĂU CEGLÉDI

Coperta şi ilustraţiile: MÁRTA MÉSZÁROS

© Viorica Orosz Fabian, Eszterházy Károly Egyetem, 2019

A tankönyv megfelel az 51/2012. (XII. 21.) számú EMMI-rendelet 10.6. melléklete román nemzetiség kerettantervének.

ISBN 978-963-19-8023-3

Ez a tankönyv a Széchenyi 2020 Emberi Erőforrás Fej-lesztési Operatív Program EFOP-3.2.2-VEKOP- 15-2016-00001 számú, „A köznevelés tar-talmi szabályozóinak megfelelő tan-könyvek, taneszközök fejlesztése és digitális tartalomfejlesztés” című projektje keretében készült. A projekt az Európai Unió támogatásával, az Európai Szociális Alap társfinan-szírozásával valósult meg.

NT-33316-1_Román olvasókönyv 2-4_beliv_2019_GL_tördelt6.indd 2 2019.06.03. 14:21:07

Európai SzociálisAlap 3

SEPTEMBRIE

Nu-i nici prea cald, nici nu mai plouă! Răsare soarele din nori … Să mergem toţi la şcoala nouă În mâini şi-n sufl ete cu fl ori!

Victor Eftimiu


4

JOCUL CUVINTELOR

Şi cuvintelor le place Câteodată să se joace!

Se adună-n grabă mare, După chip şi-asemănare,

Fac perechi-perechi de rime, După vârstă şi mărime,

(’Ncepându-şi toate şcoala Cu aceeaşi ala-bala!),

Se aşază-n versuri clare, Cu accente şi picioare,

Şi … se ţin după copii, Să le spună poezii!

Stelian Filip


5

A.B.C.

Alfabetul este bun că-ne-nvaţă toate. A – e apa cu săpun! B – e bunătate.

M – e muncă, Z – e zel.V – e voioşie. Alfabetul, doar Gigel În alt fel îl ştie:

A – e absenţă pentru el şi nemotivată. B – bomboană Caramel. C – e ciocolată.

F – fondante-ar însemna. P – ghiciţi? – Praline.Şi aşa, cum va urma: S – sunt savarine.

De la A până la zet Pentru el – se ştie –E întregul alfabet O cofetărie.

Alexandru Andriţoiu


6

JUCĂRIILE CELUI CUMINTE

Un copil, când jocu-i place, Toată lumea joc îi face; Iar el toate le pricepeŞi cu ele-un joc începe. Zice tufa de zambile:– Bună ziua, drag copile! Floarea zice: – Opreşte-ţi paşii!– Prinde-ne! zic fl uturaşii.– Eu sunt netedă şi mică,Ia-mă! zice-o pietricică.Cântă rândunica iară:– Eu de mult te chem afară!Căţeluşul şi el vine:– Hai şi joacă-te cu mine! Vrăbii zboară pe tot locul: Vezi, aşa e vesel jocul!

Patru roţi de la trăsură Strigă: – Iute alergătură! Vântul zice: – Aşa mi-e placul, Să-ndoiesc de vârf copacul! Mărul zice: – Mă voi coace,Vin-atunci pe fugă-ncoace! Toate-aşa cu drag îl cheamă Şi el vesel ia de seamă. Numai cel ursuz nu ştie Cum să-şi facă-o jucărieŞi numai posomorâtulNu-şi ştie-alunga urâtul.

George Coşbuc


7

CHIPUL CIFRELOR

Unu parcă e un băţ Şugubăţ.Poartă chipul tras, Cu cozorocul pe nas. Doi se-ndoaie uşor Pe picior, Gâtul, vezi, e cam aşa Cum îl are lebăda. Trei a fost un ineluş Pe deget învârtecuş. Meşterul l-a rupt în două Să-i dea folosinţă nouă. Patru scaun ar părea. Cu spătarul în podea Şi picioarele în sus Cine oare aşa l-a pus? Cinci, se poate să mă înşele, E o seceră de oţel. Dar, deşi unealta-i nouă,Coada ei e frântă-n două.Şase e un melc rotitÎn căsuţa răsucită

Parcă-ar vrea să se răstoarne Şi să scoată-n grabă coarne. Şapte parcă-ar fi o coasă. Nu vă temeţi, nu-i tăioasă. Are coadă lungă, Să-i ajungă. Opt e-aşa ca un colac Cu miere, cu mac. Nu-l mâncaţi că vă-nşelaţi. Nouă un cârlig să fi e? Cine ştie? Este greu de asemuit. Dar e nouă, negreşit. Zece vă trimite vestea Că s-a încheiat povestea Ş-a semnat, precum îmi pare: Un băţ c-un covrig la spinare.

Alex Sahighian


8

POVESTIRILE ANULUI

Multe luni are vezi bine Anul pentru orişicine, Luni de viaţă şi de har Cum sunt scrise-n calendar.

Trei sunt luni de primăvară La rând, lunile de vară, Trei la fel sunt şi la toamnă, Ultimele trei, e iarnă.

Primăvara-i o grădină, Pajiştile înverzesc, Zumzăie prin aer gâze, Mugurii pe crengi pocnesc.

Vara pârgul dă în rod. Am în grădini, livezi Pentru toamna strângătoare Roade cât nu poţi să crezi.

Se coboară apoi şi iarna În troiene călătoare, Aşternând peste ogoare Lungi cearşafuri de ninsoare.

Virgil Carianopol


9

ANOTIMPURI

Primăvara-i cald şi bine, Rândunica iarăşi vine. Fluturi zboară. Şi drăguţe, Fetele culeg frăguţe …

Arde câmpul vara-n muncă, Copii veseli zburdă-n luncă, Şi cu cântec, şi cu joacă Îşi petrec vacanţa toată.

Toamna plouă. Frunza cade. Se culeg roade bogate. Şcoala porţile-şi deschide. Şi te-aşteaptă şi pe tine.

Iarna-i frig. Zăpada-i mare. Oaspeţi codrul nu mai are. Copiii se-adună-n case Lângă foc, s-asculte basme.

Lucia Borza


10

ŞAPTE FRAŢI

la te uită, şapte fraţi! Înşiraţi, parcă-s soldaţi. Tot mereu se fugăresc, Nu se prind, nu izbutesc! Luni a şters-o frumuşel, Marţi se ţine după el. Miercuri, iute de picior, Uite-l, e pe urma lor. Cine vine mai apoi?

Cin’-să fi e? Este joi. Vineri iute a pornit, Sâmbătă-i şi el grăbit. Iar duminică, ehei, Vine, vine, după ei … Şi aleargă-aşa, pe rând, Nu se prind nicicând, nicicând … Nu se prind măcar de mână Şi alearg-o săptămână …

Ştefan Tita


11

TOAMNA

Îmbrăcată-n haine roşcate La fereastră toamna bate, Îţi spune că colo-n vii Se coc struguri aurii, Şi-ţi mai zice: ,,Haide, vezi, Se culeg mere-n livezi! Iute, ia un coşuleţ Urcă în pom, fi i isteţ, Strânge şi tu mere bune, În cămară ţi le pune. Mâncând merele la iarnă, O să-mbrăţişezi în taină Caldul soare de-astă-vară.“

Lucia Borza


12

UN ZVON DE TOAMNĂ

A sosit un zvon de-afară: C-au să-ngheţe şi-or să piară Flori şi fl uturi, tot ce-a fost … Rândunelele afară,Cârduri, cârduri se-nălţară, Căutând în altă ţarăCaldă, adăpost.

George TopârceanuCE TE LEGENI …

(Fragment)

Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt Cu crengile la pământ? – De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea? Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte; Bate vântul frunza-n dungă, Cântăreţii mi-i alungă, Bate vântul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe.

Mihai Eminescu


13

ZILE DE TOAMNĂ

Bate vântul, frunza cade Veştejită de pe ram, Norii se întind pe ceruri, Ploaia-ncet loveşte-n geam.

Negura din văi se-nalţăCătre ceru-ntunecos; A pădurilor podoabă Aşternutu-s-a pe jos.

Buciumul nu mai răsună, Câmpurile sunt pustii, Nu se mai zăresc pe dâmburi Cârdurile de copii.

Valurile de pe gârlăSe izbesc şi se frământ;Toamna tristă, mohorâtă,Se coboară pe pământ.

George Coşbuc


14

MOMENT DE TOAMNĂ

Pe covoru-ngălbenit din grădina somnoroasă se roteşte-ncet păunul şi e foarte fericit:

toaleta lui gingaşă – în livada veştejită,de greieri şi fl ori lipsită – acum pare mai frumoasă!

Alexandru Hoţopan


15

MĂRGICA ALBASTRĂ

Într-o seară albastră Delfi nul albastru a ieşit din marea albastră, albastră, şi sub cerul albastru în care pluteao pasăre albastră,rară somn,mi-a spus:,,Pământul pe care încap toţi oamenii, planeta noastră,e printre steleca o mărgică albastră“.O, dacă aş putea să înfăşorîn batista mea micăşi să apăr de relemărgica albastrăpe care trăim!

Lucia Olteanu


16

IARMAROC ÎN PĂDURE

Nu-i minciună, nu-i deloc, În pădure-i iarmaroc.

Lupul vinde piei de oaie, Veveriţa nuci, o droaie.

Două mierle pe-un butuc Oferă ouă de cuc.

Pupăza aduse-n saci O grămadă de colaci.

„Hai la ace mari şi mici!“ Dă de ştire un arici.

Cerbu-ar lua coarne noi, Ursul miere, cu-n butoi.

Umblă vulpea, forfota, Nişte pui ar cumpăra.

Mistreţul se târguieşte, Apoi cu ghinde plăteşte.


17

O cârtiţă ce n-ar da Pe o greblă şi-o cazma.

Iepurele-i mulţumit, Şi-a luat tot ce-a dorit.

Căprioara-i indignatăNu afl ă apă curată.

Marmota-i dârză, cumplit,Ceasul cu cuc s-a scumpit.

„Vai, vai!“ – plânge porumbelul, Ţarca i-a furat inelul.

Vine bufniţa îndată Ca să facă judecată.

Melcu-i cel mai întristat Că el de-abia a plecat Când târgul s-a şi gătat!

Lucia Borza


18

CĂSUŢA DIN OALĂ

La marginea pădurii era o oală răsturnată. Oala era mare, mare cât un butoi.

A trecut pe acolo un şoarece. A văzut oala şi a zis: – Casă-căsuţă, cine stă aici?N-a răspuns nimeni. Şoarecele a intrat în oală. A trecut pe acolo un iepure:– Casă-căsuţă, cine locuieşte aici?– Şoarecele-şoricelul. Dar tu cine eşti?– Eu sunt iepurele-iepuraşul.– Dacă vrei, vino să locuim împreună.S-a mutat şi iepurele în căsuţa din oală.

A trecut pe acolo într-o zi, jupâneasa vulpe şi a întrebat:

– Casă-căsuţă, cine stă aici?– Noi stăm: iepurele-iepuraşul şi şoare –

cele-şoricelul. Dar tu cine eşti?– Eu sunt vulpea-vulpica. Pentru mine

nu e loc?– Da, este, intră şi tu!


19

– Mulţumesc!Şi au stat împreună multe zile.Nu ştiu de unde a venit şi ursul. Era obosit Moş Martin. Cum a văzut oala, s-a aşezat pe ea să se odihnească. Dar cum s-a aşezat, oala: trosc!S-a sfărâmat în bucăţi… şi ursul…Ce-a făcut ursul? S-a speriat. Ceilalţi au fugit.


20

POVESTEA GREIERULUI

În livezile liniştite, în fâneţele pline de soare, cum dă căldura lu-nii mai, greierul îşi începe cântecul. Iarba e fragedă, fl orile pomilor s-au scuturat. Înfl oresc salcâmii şi teii. Sfi os şi dulce îşi tremură greierul cântecul mărunt în dulceaţa primăverii. Este o melodie înceată. Parcă slăveşte liniştea şi cerul limpede, parcă tremură pe-o strună de aur.

Acest gândăcel negru-lucios, cu cap mare şi mustăţi lungi, nu face nimănui niciun rău. Nu împrumută de la nimeni nimic, nici nu răpeşte hrana altora, cum face furnica. Trăieşte şi adună, adună şi el din belşugul pământului, cât îi îngăduie vremea. Toată ziua cântă şi munceşte. Pe urmă adoarme sub o brazdă, sau sub frunze uscate. Lasă să treacă peste el zilele triste ale toamnei şi viscolele iernii.

Cine a răspândit povestea greierului şi-a furnicii, a furnicii strângătoare şi a leneşului greier, i-a făcut o mare nedreptate greieruşului.

De multă vreme cântă el împotriva acestei nedreptăţi. Uneori se aşază într-un colţ întunecos al camerei, sau sub vatra caldă şi ţârâie încet şi trist.

A cântat şi va cânta mereu,·până i se va face dreptate: cri, cri, cri!

Mihail Sadoveanu


21

PISICUŢA

Trăia odată, Ca niciodată, Într-o câmpie Cu fl ori o mie, Sub frunze late, Flori fermecate, Într-o căsuţă O pisicuţă. Ea, gospodină, Avea-n grădină

Două văcuţe Mici şi drăguţe.

Într-o zi văcuţele S-au pierdut drăguţele. Deci pisica supărată Pleacă-n grabă şi le cată. Dar zadarnic hoinăreşte, Nicăieri nu le găseşte. Bătând câmpu-n lung şi-n lat, Găseşte doar un dovleac. Pisicuţa supăratăNu mai ştie ce să facă. Tristă de atâta goană, Dovlecelul îl răstoarnă.Şi să vezi ce s-a-ntâmplat?Văcuţele le-a afl at.Pisica s-a bucurat. Povestea s-a terminat.

Lucia Borza (După Móricz Zsigmond)


22

CIOC! CIOC! CIOC!

…Demult, demult tare, când oamenii erau puţini de tot, veveriţa a dat într-o bună zi peste un pom ciudat. Acest pom avea fructele rotunde, tari, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse peste alun. I-au plăcut alunele şi ca să nu se întâmple cum se întâmplase, când a ros o iarnă întreagă coaja copacilor să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă.

Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa. Făcea planuri să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, când, într-o bună dimineaţă, calcă cu un picior într-o coajă. Caută, coajă de alună! de unde? Ea nici nu se atinsese încă de alunele strânse.

Cercetează: un sfert din alune mîncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii şi-a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea dăduse de scorbură. În scorbură alune. Şi cum e iscusită, a înţeles ea că în alune trebuie să fie ceva.

Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiecare amiază să-şi ia prânzul.

În dimineaţa când o pândea veveriţa, a sosit şi ea. Dar de abia intră în scorbură, că veveriţa se repezi la ea. Ciocănitoarea voi să fugă afară, dar veveriţa o prinse de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul…

Mai târziu, când i-a venit inima la loc şi s-a văzut rară coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură ci, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul!

De atunci ciocănitoarea mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nu capătă niciun răspuns …

După Emil Gârleanu


23

ARICIUL NEGLIJENT

Ariciul nimeri odată în livada unui gospodar şi îi plăcu atât de mult să privească merele parfumate, mari, aurii pe o parte şi roşii ca rubinul pe cealaltă, încât se hotărî să ducă unul, pe cel mai frumos, cu sine, să-şi împodobească culcuşul. Într-adevăr, se simţi atât de bine acasă în prezenţa misteriosului fruct, încât la lăsarea serii nu se mai îndura să adoarmă. În cele din urmă botul lui subţire, alungit, împodobit cu mustăţi, îi căzu între frunze şi ariciul trase un pui de somn odihnitor, plin de vise din cele mai liniştitoare.

În timpul somnului însă se răsuci de câteva ori în aşa fel, încât mărul i se înfi pse zdravăn în ţepii de pe spinare. Când se trezi în zori – ia obiectul îndrăgit… de unde nu-i! Îl căută cu sârg toată ziua; nu-l găsi nicăieri. Spre seară, îi făcu o vizită celui mai apropiat prieten al său. Acesta, cum îl văzu, îl întrebă de ce arată atât de abătut.

– Aveam un măr mare, frumos, cum n-am mai văzut niciodată, răspunse eroul nostru. Îmi împodobisem casa cu el. Dar se vede treaba că azi-noapte m-au călcat hoţii.

– Aşa?! răspunse cu mirare prietenul său. Dar în spinare ce duci?Şi adăugă: – Prea uşor îi învinuim pe alţii pentru… neglijenţanoastră.

Repovestire de Bucur Milescu


24

POVESTEA UNUI CĂŢELUŞ

Un căţeluş găsi odată un os mare. Îl luă în gură şi plecă cu el foarte mândru.

La marginea satului curgea un mic pârâu. Peste pârâu ducea o punte îngustă. Căţeluşul trebuia să treacă peste punte. Când era tocmai la mijlocul punţii, privi în apă. Şi ce văzu? Un căţeluş cu un os mare în gură.

Căţeluşul nostru, lacom cum era, începu să mârâie şi să mormăie printre dinţi:

– Măi fârtate, dă-mi osul tău mie, că de nu mi-l dai, ţi-l iau. Căţeluşul din apă îl privea ţintă, dar nu se mişca.Atunci căţeluşul nostru a început să latre de mânie. Dar lătrând,

scăpă osul în apă. Acum, în loc să aibă două oase, nu avea nici- unul.

Lacomul aşa păţeşte, pierde adesea şi ceea ce are.


25

UN PISOI ŞI-UN ŞORICEL

Un pui de mâţă (un pisoi) A prins sub pat un şoricel, Şi tot jucându-se cu el, A zis, cu coada-n sus bârzoi:

– Acuma, după câte ştiuDin moşi-strămoşi, din tată-n fi u Ar trebui să-ţi viu de hac,Dar nu ştiu bine cum să fac.

Te rog, învaţă-mă mata, Fii bun şi-mi dă măcar un sfat, Căci niciodată pân’-acum Eu şoarece n-am mai mâncat. Atunci, privind furiş la el, Răspunse bietul şoricel:

– Mă iartă, domnule pisoi,Te-aş învăţa, dar nu ştiu cum, Că nici eu n-am mai fost mâncat De altă mâţă pân’-acum!

George Topârceanu


26

CĂŢELUŞUL ŞCHIOP

Eu am numai trei picioare,Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,Râd când mă-ntâlnesc copiii,Şi mă cheamă „cuciu şchiop“.

Fraţii mei ceilalţi se joacăCu copiii toţi, dar euNu pot alerga ca dânşii,Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziuaŞi plâng mult când mă gândescCă tot şchiop voi fi de-acumaŞi tot trist am să trăiesc.


27

Şi când mă gândesc ce bineM-aş juca şi eu acum,Şi-aş lătra şi eu din poartăLa copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiiiCei cuminţi, şi cât de multMi-ar plăcea să stau cu dânşii,Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la sufletSunt urâţi, precum e-acelCare m-a şchiopat pe mine,Şi nu-i pot iubi defel…

M-a lovit din răutateCu o piatră în picior,Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahărŞi ar vrea să-mi fie bun,Şi-aş putea să-l muşc odatăDe picior, să mă răzbun,

Dar îl las aşa, să vadăRăul, că un biet căţelAre inima mai bunăDecât a avut-o el.

Elena Farago


28

LUPUL LA STÂNĂ

Într-o seară păstorii stăteau în stână, pregătind scoaterea caşului şi a urdei, iar câinii mâncau dintr-un vas zer cu mămăligă. Câinii hârâiau unul la altul, când vedeau pe câte unul din ei că apucă cu lăcomie bucăţi mai mari.

În timpul acesta oile erau culcate în staul, privind cu plăcere la mieluţii lor, care se jucau cu nevinovăţie.

Un lup flămând veni încetişor până la staul. Acolo stătu puţin şi se uită prin gard la oi şi miei. Se gândea cum ar putea sări înăuntru fără să fie simţit de cineva.

Un miel văzu prin gard strălucind ceva, ca două lumânări aprinse. El se apropie de ţocul acela, ca să afle ce-i acolo.

Atunci lupul îi zise cu blândeţe: – Bună seara, voinice! Apropie-te! Nu te teme! Eu sunt un prieten

al vostru.– Mulţumesc dumitale! Nu te cunosc. Ce cauţi?– O, dragul meu! … mai apropie-te, căci nu prea aud bine şi nu

pot vorbi tare … sunt slab şi am nevoie de ajutor …– Ei bine, iată că mă apropii de gard. Cine eşti şi ce voieşti?– Eu mă numesc lup şi aş vrea să pasc puţină iarbă verde. Du-mă,

te rog, unde-o fi iarba mai mare, căci tare mi-e foame.– A! tu eşti lup şi mănânci carne, nu iarbă verde, cum zici!– Ba! … mă jur pe părul meu că nu mănânc de fel carne! Vino cu

mine şi-om paşte împreună … O! Cât îmi eşti de drag! Vino mai iute. Iată … eu sunt gata să te îmbrăţişez!

– Ba nu! Mă strigă mama şi trebuie să mă duc!– Te strigă mama? Vino doar să te sărut şi apoi te vei duce. Neînţeleptul miel ieşi, dar … înţelegeţi voi cum l-a îmbrăţişat şi

sărutat lupul … Mielul de-abia putu zbiera puţin … Biata lui mamă, trezindu-se atunci, rămase înmărmurită când îl văzu în gura lupului.

Ion Creangă


29

PĂSTORUL MINCINOS

Ion era un tânăr păstor, care îşi petrecea toată ziua cu oile lui pe tăpşan, la marginea pădurii. Într-o zi, plictisit să mai stea atâta vreme singur, fără altceva de făcut decât să aştepte asfi nţitul soarelui, îi veni ideea să strige:

– Lupul! Săriţi! Lupul!Câţiva săteni auziră strigătul lui desperat şi săriră de îndată în

ajutor. Dar când ajunseră pe deal, Ion râse de ei şi le spuse că nu a fost decât o glumă. Sătenii îl dojeniră şi îl lăsară iarăşi singur.

A doua zi, Ion repetă jocul. De data aceasta fu dojenit şi mai tare. Dar lui i se părea că e o distracţie interesantă, aşa că o repetă câteva zile la rând.

Într-o duminică, la marginea pădurii a fost o serbare câmpenească. Ion putea să vadă totul de unde se afl a şi fu cuprins de un interes aşa de mare, încât uită de vechea lui glumă. Dar, iată, lătrară câinii! Ion se-ntoarse şi văzu trei lupi fl ămânzi repezindu-se asupra oilor sale.

– Lupul! Lupul! strigă Ion, de data aceasta cu o groază adevărată. Îl auziră toţi sătenii. Dar îşi spuseră: ,,Ei, aşa ştie el să se distreze, bătându-şi joc de oameni.“ Şi nu veni nimeni în ajutor. Ion rămase fără nicio oaie.



30

CEI DOI PĂDURARI ŞI ZÂNA

Într-o zi, un tânăr pădurar tăia un copac care crescuse pe malul unui lac adânc. Din neatenţie, scăpă toporul în apă. Neştiind ce să facă, începu să plângă de supărare. Zâna pădurii, care locuia în cas-telul ei de pe fundul lacului, îl auzi. I se făcu milă de el. De aceea ieşi la suprafaţa apei. În mână avea un topor de aur.

– Acesta este toporul tău, pădurarule? întrebă ea.– Nu, răspunse tânărul uimit.Zâna coborî din nou şi scoase la iveală un topor de argint.– E acesta cumva?– Nu, răspunse pădurarul.A treia oară zâna ţinea în mână chiar toporul pădurarului.– Acesta este al tău?– Da, mulţumesc foarte mult, răspunse fericit pădurarul.Zâna se bucură că tânărul era aşa de cinstit. De aceea îi înmână

cele trei topoare, spunându-i că toate sunt acum ale lui.


31

Un alt pădurar auzi povestea. Îi veni în cap s-o păcălească pe zână. Merse lângă lac, îşi aruncă toporul în apă şi începu să se vaiete. Zâna apăru cu un topor de aur în mână.

– Cunoşti această unealtă? întrebă ea.– Da, e toporul meu, răspunse pădurarul cel lacom.Atunci zâna se înfurie. Dispăru sub apă şi nu mai apăru deloc. Iar

pădurarul rămase ţintuit pe mal două săptămâni încheiate.

Poveste populară


32

FATA CEA CUMINTE

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi , nu s-ar povesti, a fost odată un morar. Şi avea el o fată harnică şi cuminte, de i se dusese vestea peste şapte mări şi şapte ţări. Şi auzind împăratul de cuminţenia fetei i-a trimis vorbă, că are el în pod nişte cânepă de o sută de ani, să-i toarcă din ea fi re de aur.

Fata trimise şi ea vorbă împăratului, că au ei o tufă bătrână de o sută de ani, să pună împăratul să i se facă din ea un fus de aur, şi atunci îi va toarce bucuroasă fi re de aur din cânepa din pod. Că vezi, nu poate să dorească împăratul să-i toarcă fi re de aur cu un fus obişnuit, de lemn.

I-a plăcut împăratului răspunsul, şi i-a trimis iarăşi vorbă, că are el în pod un ulcior găurit, să i-l peticească. Şi i-a trimis fata răspunsul ei: să-ntoarcă împăratul ulciorul pe dos, că nimeni n-a văzut încă să se peticească ceva pe faţă.


33

Acest răspuns i-a plăcut şi mai mult împăratului. Şi i-a trimis fetei poruncă, să se ducă la el, dar aşa, ca totuşi să nu meargă. Să-i dea bineţe ajungând înaintea lui, dar totuşi să nu zică nimic. Să-i aducă un dar, şi totuşi să nu-i aducă.

Fata ceru măgarul de la tată-său, încălecă pe el şi porni la împărat. Acasă încă a prins un porumbel, l-a acoperit cu o sită şi l-a dus cu ea. Ajungând înaintea împăratului, nu zice nimic, numai se apleacă înaintea lui, apoi ridică sita de pe porumbel, iar porumbelul zboară cât clipeşti din ochi, de nici nu-l mai vezi.

Aşadar, s-a dus fata la împărat, şi tot n-a mers, a dat bineţe împăratului, şi tot n-a zis o vorbă, i-a dus un dar, şi tot nu i-a dus.

Împăratului i-a plăcut atât de mult fata cea cuminte, că a şi luat-o de nevastă.

Poveste populară


34

OMUL ŞI PASĂREA

Omul treiera grăunţe, Păsărica mi-l zări Şi, zburând pe lângă dânsul, Începu a ciripi:

– Omule, tu ai grăunţe, Cu grămada-n şura ta, Dă-mi vreo câteva şi mie, Căci m-omoară iarna grea.

– Păsărică, zise omul,Vin’, culege ce găseşti,Dar apoi la primăvarăTu cu lucru să-mi plăteşti.

Când omizile-n grădină Vin de rod la pomi şi fl ori, Tu să zbori din creangă-n creangă, Să le strângi, să le omori.

Astfel zise treierătorul. Păsărica se-nvoi. El îi dete grăuncioare, Ea omizile stârpi.

Ion Creangă


35

ZECE MÂŢE

Zece mâţe-au fost poftite La un ceai, pe negândite. Dar, de teamă să n-o plouă, Poate şi de altă frică, Stă la uşă cea mai mică Şi-au plecat de-acasă nouă.

Nouă mâţe-ascultă-aici Un concert pentru pisici. Una sforăie pe nas Şi acuma doarme dusă. Şi din toată ceata spusă Mâţe opt au mai rămas.

Opt pisici se duc la râu Unde-i apa peste brâu Plină-n fund cu frig şi noapte. Un pisoi, cum a călcat, Că s-a dus! şi s-a-necat Şi-au rămas cu toate, şapte.

Şapte mâţe s-au jucat A un joc nemaijucat. Cărămizile, fi ind groase, Au lovit pe una-n cap, Ca o muche de dulap, Şi-au rămas, din şapte, şase.


36

Şase mâţe din grădină S-au suit într-o maşină,Şi-n târligi, ca în opinci, Una ne-ncăpând, frumos,Au lăsat-o-n drum, pe jos, Şi din şase mai sunt cinci.

Cinci pisici s-au rânduit Sus, pe mal, la pescuit. Hai, mai prinde-l, dacă poţi! Că pe unul l-a furat Racul cel răscrăcărat Şi-au rămas patru din toţi.

Patru mâţe, după peşte, Vor să-l prindă între deşte Şi cu mâna, vrei, nu vrei. Una fuge, cu un crap, Să şi-l facă la proţap,Şi-au rămas, din patru, trei.


37

O pisică de prigoană,S-a văzut că e orfană, Singuratică şi mică.Şi, bolnavă, s-a culcat. Nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat. Nu mai e nicio pisică.

Tudor Arghezi

Trei pisici, precum se ştie, S-au dus la menajerie Ca să vadă un cotoi,Însă pe cel mai drăguţ L-a luat şi l-a dus un struţ Şi-au rămas pisicii doi.

Două mâţe, chipurile, Au bătut nisipurile Toată ziua, toată luna. Dar o mâţă, mi s-a spus, A zburat şi s-a tot dus Şi-a rămas, din două, una.


38

DREPTATEA MOŞULUI ÎNŢELEPT

Era odată un om bogat. Într-o zi el şi-a pierdut punga cu cincizeci de galbeni. Un om sărac a găsit-o şi a dus-o la primarul comunei.

Peste câteva zile s-a dus şi bogatul la primar, să-l întrebe de nu i-a găsit cineva punga.

– Asta a fost? a întrebat primarul, şi i-a arătat punga găsită de omul sărac.

– Da, asta e, chiar asta! s-a bucurat bogatul, şi a întins mâna după pungă.

– Ia stai puţin, a zis primarul, mai întâi trebuie să-l răsplăteşti pe omul cinstit care a găsit-o.

Bogatul era însă de părerea, că săracul nu merită nicio răsplată. S-a hotărât deci să-l înşele. Şi-a vârât mâna în pungă, să numere galbenii.

– Aici sunt numai cincizeci de galbeni, zise el. În punga mea au fost şaizeci de galbeni! Cine a găsit punga, mi-a furat zece galbeni!

L-au chemat şi pe omul sărac. I-au spus despre ce e vorba.– Nu-i adevărat! a zis săracul. Eu nu mă ating de galbenii altora.

În pungă n-au fost numai cincizeci de bani.– Minciună! a strigat bogatul. Mă jur că au fost şaizeci de bani! Aşa s-au certat ei, şi nu s-au putut înţelege. Atunci primarul i-a

sfătuit să se ducă împreună la moşul înţelept care locuia în apropiere. Să le facă el dreptate. Aşa au şi făcut. Moşul i-a ascultat pe rând pe toţi trei, apoi, întorcându-se către omul bogat, îi zise:

– Tu ai pierdut o pungă în care erau şaizeci de galbeni. Aşa e?– Aşa! a răspuns bogatul.– În punga aceasta însă nu sunt decât cincizeci de galbeni, vorbi

mai departe moşul. Deci punga aceasta nu este a ta, se vede că a pierdut-o altcineva. Şi fiindcă nu şi-a găsit stăpânul, o vom da-o omului ăstuia cinstit, care a găsit-o. Iar tu du-te şi caută-ţi punga cu şaizeci de bani!

Poveste populară


39

POVESTEA PESCARULUI

Lângă mare, într-o colibă, trăia odată un pescar. Într-o zi, pescarul a prins un peşte mare şi frumos. – Dă-mi drumul, omule, şi îţi îndeplinesc toate dorinţele, l-a ru-

gat peştele pe pescar. Acesta i-a dat drumul peştelui în apă şi în ziua aceea, s-a întors acasă cu mâna goală.

Acasă a povestit soţiei ce s-a întâmplat cu el. Femeia i-a spus: – Întoarce-te la mare şi cere-i peştelui o casă frumoasă în locul

colibei!Pescarul s-a dus la peşte şi i-a spus dorinţa soţiei. Când a ajuns acasă, ce să vezi, îl aştepta o casă mare şi frumoa-

să. S-a bucurat mult bătrânul pescar, dar femeia i-a ieşit în cale cu o nouă dorinţă:

– Du-te la peşte! Vreau un castel!Moşneagul s-a întors la mare şi i-a spus peştelui dorinţa femeii.

Peştele i-a răspuns:– Soţia ta e tare lacomă, dar du-te acasă, are să te aştepte castelul. Într-adevăr, în locul casei stătea un castel minunat.Dar femeia nu s-a mulţumit nici cu atâta.– Vreau să fi u împărăteasă! striga întruna.Pescarul s-a dus la peşte şi i-a spus. Peştele s-a înfuriat şi a zis:– Femeia ta e nu numai lacomă, dar e şi rea. Vrea să se

îmbogăţească din munca altuia. Nu merită decât o colibă.Când a ajuns acasă, pescarul n-a mai găsit castelul. În locul lui era

din nou o colibă.Poveste populară


40

CALUL ŞI ŞOARECELE

Odată un cal s-a supărat pe stăpânul său şi de aceea l-a părăsit. Avea însă pe el căpăstrul, şi capătul căpăstrului atârna până la pământ. Cum mergea pe drum, iată că-i iese în cale un şoricel mititel. Cum vede şoricelul calul, îl prinde de căpăstru şi fugind înainte face ca şi cum el l-ar mâna.

– Vedeţi ce tare sunt? făcu şoricelul pe grozavul, eu mân calul ăsta mare!

Calul n-a zis nimic, numai zâmbea în sinea lui. Şi mergea, păşind răbdător în urma şoricelului sfătos. Iar şoricelul nu-şi încăpea în piele de mândrie. Mereu zicea:

Vedeţi lucrul ăsta mare? Eu duc calul la plimbare!

Şi tot într-un cântec o ducea şoricelul şi tot sălta şi se mândrea. Dar deodată amuţi înspăimântat. Ce se întâmplase?

Nimic altceva, decât că au ajuns pe malul unui râu mare. Acum să te vedem voinicule, cum duci tu calul mai departe!?

– Înainte, tot înainte! a zis atunci calul. De ce te-ai oprit, viteazule? Du-mă numai pe cealaltă parte, că-i apa mică şi nu ne ajunge decât până la glezne.

Dar şoricelul răspunse:

Am eu minte să nu trec. Eu nu vreau să mă înec!

– Las’ să-ţi arăt eu că nu-i adâncă apa, zise calul. Intră frumuşel în apă şi se opri cam pe la mijlocul ei.

Uite, vezi? voinic cât zece! Mai sus de genunchi nu trece.


41

– Ţie ba, dar mie da! răspunse şoricelul.

Unde-i apa pân’ la glezne Un şoricel se-neacă lesne!

Aşa se târgui şoricelul cu calul, până începu apoi să-l roage:

Hai, te rog, şi ia-mă-n spate Şi mă du de ceea parte!

– Bine, să fi e, zise atunci calul. Te trec, dar numai dacă-mi promiţi că altădată nu te mai lauzi şi nu te mândreşti.

Iată ce a răspuns şoricelul:

Trece-mă de ceea parte! … De pisică să n-am parte De mă mai mândresc vreodată! O să ştiu de altădată Că sunt doar un şoricel Şi o să mă port la fel.

– Aşa să fi e! zise calul, şi-l trecu pe şoricel de cealaltă parte a apei.


42

MĂRIUCA CEA VISĂTOARE

Măriuca era o fată harnică, dar fi rea ei visătoare îi pricinuia adesea necazuri. Într-o zi porni spre piaţă cu un coş de ouă. Aşa cum mai obişnuiesc şi astăzi femeile la ţară, ea purta coşul pe cap. În timp ce străbătea drumul din sat către orăşelul cel mai apropiat, unde era piaţa, începu să-şi facă o mulţime de planuri. „Vând aceste ouă şi îmi cumpăr câteva găini ouătoare“, îşi spunea ea. ,,Pe lângă cea pe care o am acasă, şi care e deja bătrână, găinile cumpărate vor fi cu mult mai harnice. În fi ecare zi voi umple câte un coş de ouă şi le voi vinde la piaţă. Cu galbenii pe care îi strâng astfel, îmi voi cumpăra o mulţime de rochii. Cu rochiile acelea scumpe voi arăta aşa de bine, că mi se va duce vestea. Şi atunci, feciorul judecătorului din oraş va auzi de frumuseţea mea. Şi va veni să mă vadă. El îmi va da binete, cuprins de sfi ală, iar eu voi face o plecăciune uşoară, uite-aşa!“ Şi zicând „uite-aşa“, Măriuca înclină capul şi ouăle căzură în iarbă cu coş cu tot; se sparseră şi nu mai rămase nici de-o omletă.



43

IARNA(Fragment)

Iarna-i un vestit dulgher Că ea poate, când voieşte, Peste râuri pod să puie Fără lemn şi fară cuie, Fără niciun pic de fi er Şi găteşte-aşa, deodată, Pod întreg dintr-o bucată.

Iarna-i grădinar, când vrea Pune albe fl ori pe geamuri Fără frunze şi cotoare,Fără chiar să aibă soare, Numai cum le ştie ea. Mie-mi plac, că sunt de gheaţă Dar când sufl i, pier din faţă.

George Coşbuc


44

PĂSĂRICA ÎN TIMPUL IERNEI

Iarna ninge şi îngheaţă, Frigul creşte tot mereu, Păsărica cea isteaţă Nu mai zice cântul său. Când afară viscoleşte, Ea s-ascunde tremurând Într-un dos, unde găseşte, Nu ca vara, ciripind; Ci, zburlită, şi-ntristată, Flămândă ca vai de ea, Pe la drum mâncarea-şi cată, Sărmănica păsărea. Dumnezeu care-a făcut-o Pe dânsa, ca şi pe noi, O nutreşte ş-o-ncălzeşte, El o scapă din nevoi!

Ion Creangă

NINGE

Ninge, iarăşi ninge Peste casa mea. Săniuţa zburdă Veselă prin nea.

Noi ieşim în curte, Născocim un joc, Şi venim în casă Seara, lângă foc.

Spunem glume mamei Şi în râsul ei Se aude-un clinchet Lin de clopoţei.

Elena Dragoş


45

SĂNIUȚA

Neaua peste tot s-a pus, A venit iarna, drăguţa. Hai, băieţi, pe deal în sus Să ne dăm cu săniuţa.

Câte unul, câte doi Ne suim în sănioară, Fără cai şi fără boi Săniuţa fuge, zboară.

Toţi sunt rumeni la obraz, Mulţi coboară, şi mulţi suie, Unii râd, fac mare haz, Alţii … capătă cucuie.

George Coşbuc


46

IARNA

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fl uturi albi, Răspândind fi ori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară; Soarele rotund şi palid se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare, Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare. Iat-o sanie uşoară care trece peste văi … În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Vasile Alecsandri


47

POVESTEA UNUI FULG DE ZĂPADĂ

A fost odată ca-n poveşti în înălţimile cereşti, a fost un nor nemişcător cu fulgi de-argint, strălucitori.

Norul, mama fulgilor, le spunea steluţelor: „Ţineţi-vă mână-n mână să rămâneţi împreună, că-n curând va veni timpul să încununăm pământul.“ Dar un fulg nerăbdător, legănat de-un vânt uşor, s-a despărţit din cunună,n-ascultând de vorba bună şi-a pornit singur să vadă colo jos ce îl aşteaptă.Ca un fl uturaş plutinds-a apropiat zâmbindde cuşca unui căţeljucăuş şi mărunţel.Cuţu, căţeluş pitic,văzând fl uturaşul mic,a crezut că-i jucărieşi-a lătrat de bucurieşi cu botul căldişorl-a atins încetişor…dar fulgul cu drag primit într-o clipă s-a topit.

Alexandru Hoţopan


48

SCRISOAREA

Moş Crăciune, toţi îmi spun Că eşti darnic şi eşti bun. Eu îţi scriu de mai-nainte Că-s un copilaş cuminte. Şi-ţi mai scriu, aşa să ştii Că eu nu-ţi cer jucării, Cum ţi-ar cere alţi copii. Însă nu m-aş supăra, Dacă tot mi-ai da ceva.

LA DRUM

Drumu-i rău şi-i lunecuş… Moş Gerilă nu mai poate; A pornit cu sacu-n spate Şi icneşte la urcuş.

Lung se uită îndărăt Scuturându-şi barba rară De omăt, Şi oftează sub povară:

– Greu, băiete, greu de tine!Iaca, stau şi mă socot Dacă nu cumva-i mai bine Să mă mut mai către vară, Că-s bătrân şi nu mai pot!…

Otilia Cazimir


49

UITE, VINE MOŞ CRĂCIUN

Prin nămeţi, în fapt de seară, A plecat către oraş Moş Crăciun c-un iepuraş Înhămat la sănioară.

Uite-o casă colo-n vale, Cu ferestre luminate, Moşul s-a oprit din cale, Cu toiagu-n poartă bate:

– Bună seara, bună seara!Iaca, vin cu sănioaraŞi cu daruri proaspete. Bucuroşi de oaspete?

– Bucuroşi,Bucuroşi,Strigă glasuri de copii Moşule, de unde vii?– Iaca, vin din moşi-strămoşi, Încărcat cu jucării!

Otilia Cazimir


50

MOŞ-AJUNUL

Bună dimineaţa La Moş-Ajun, Bună dimineaţa La Moş Crăciun! Daţi-ne câte-un covrig, Că tremurăm de frig; Daţi-ne câte-o nucă, Că vă dăm de ulucă;Daţi-ne câte-un măr, Că vă luăm de păr; Daţi-ne câte-o pară, Că vă lovim de scară; Daţi-ne câte-un şorici,Că noi nu plecăm de-aici; Daţi-ne măcar parale, Că luăm uşa-n spinare. Ne daţi, ne daţi, ori nu ne daţi, Că de noi nu vă scăpaţi!


51

ANUL NOU

Ninge, ninge peste sat.Fulgii cad încet, încet.Albi sunt picii de pe stradăParcă-s oameni de omăt.

Aeru-i a sărbătoare,Porţile sunt larg deschise.Peste tot miros de pâine,Peste tot lumini aprinse.

Câinii tac în noaptea asta.Gospodarii, stând în prag,Întâlnesc colindătoriiŞi le zic aşa cu drag:

– Picilor, da-ţi traista-ncoace,Să vă pună moşu-n ea,Un colac mare cât roata,Na, măi ţică, şi-o para.

V-aş ruga ca şi la anulSă mai treceţi pe aici,Doar aşa veţi ţine minteCă aţi fost odată mici…

Anul vechi de-acu se duce,Anul Nou, iată-l pe drum,De mânuţă îl aduceBunul nostru Moş Crăciun!

Emilia Plugaru


52

CU SORCOVA (Sorcovaşul)

Sorcovaşul cu colinda A pornit de dimineaţă. Un pitic e pe cărare, Mititel! O mogâldeaţă.

Cu o bâtă mare-n mână, C-o căciulă-a lui tăticu,Îşi târăşte-n picioruşeNişte cizme-a lui nenicu.

Plin de dor şi hotărâre, Merge-ntins spre tata-mare. De când vrea să-l sorcovească Şi să-i zică o urare!

Lungi şi rari, îşi duce paşii Pe zăpada îngheţată. Ei! Se-mpiedică şi cade … Da-i voinic, se scoală-ndată.

I-a căzut pe ochi căciula, Doar năsucul şi-obrăjorii Se mai văd pe dinafară, Roşii, roşii ca bujorii.

,,Ca un măr şi ca un păr“ Prichindelul tot îngână Şi-şi repetă-ncet urarea, Strângând bâta mare-n mână.


53

Când ajunse la bunicul Colo-n casă, la căldură, Şi când vru să-l sorcovească, Bâlbâi aşa din gură:

,,Sorcova vesela, Primăvară peste vară Ca săgeata să trăieşti, Ca piatra să-mbătrâneşti, Ca oţelul… ca oţelul…“

Nu mai ştie nepoţelul Nicio vorbă de urare Şi deodată izbucneşteÎntr-un plâns cu-nverşunare.

Tata moşu îl sărută Şi la pieptu-i slab îl strânge, Potolindu-l cu blândeţe: – Taci cu moşul Nu mai plânge! Că la Anul Nou ce vineAi să spui urarea bine.


54

FETIŢA CU CHIBRITURILE

Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou!

Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă, şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa şi, fi indcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricina că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn când are să aibă şi el copii.

Şi acuma, săraca fetiţă mergea desculţă, şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, fl ămândă şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea!


55

Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case; una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon.Fetiţa s-a ghemuit, strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fi indcă nu vânduse nicio cutie de chibrituri şi nu căpătase niciun bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi straşnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o fl acără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată


56

lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă. În sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să le încălzească … dar flacăra se stinse, soba pieri … şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.

A mai aprins unul şi iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetiţa văzu o odaie cu masa pusă; pe faţa strălucitor de albă erau farfurii de porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite gâscă friptă, umplută cu prune şi mere, din care ieşeau aburi. Şi ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos, legănându-se cu furculiţa şi cuţitul înfipte în spate, şi s-a îndreptat chiar către fetiţă. Dar deodată chibritul s-a stins şi n-a mai rămas decât zidul gros şi rece.

Fetiţa a mai aprins un chibrit şi flacăra a făcut lumină jur- împrejur; şi în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea, cu zâmbetul ei bun şi blând.

– Bunicuţă! a strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine! Ştiu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum au plecat şi soba cea caldă, şi gâsca cea friptă, şi pomul cel frumos!

Şi repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai ţie pe bunică-sa să nu plece. Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig, nici frică; era în cer.

A doua zi de dimineaţă, în ungherul dintre cele două case, fetiţa cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului. Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupuşorului mort, lângă care erau împrăştiate o mulţime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. ,,A vrut să se încălzească“, ziceau oamenii. Dar nimeni nu ştia ce frumuseţi văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce bucurii mari îi adusese Anul Nou!

Hans Christian Andersen


57

PRIMĂVARA

A trecut iarna geroasă, Câmpul iată-l înverzit! Rândunica cea voioasă La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară Sturzul galben, aurit; Salutare, primăvară! Timp frumos, bine-ai venit!

Vasile Alecsandri


58

A VENIT PRIMĂVARA!

– Cipcirip! Cipcirip! Priviţi, ninge! A venit iarna!Două vrăbiuţe ţopăie fericite pe o crenguţă de brăduţ. La rădăcina

brăduţului e căsuţa iepuraşului Blăniţă Albă.– A venit iarna?! îşi flutură iepuraşul urechiuşele prin ferestruică.

Ce minunăţie! În curând pădurea noastră va fi îmbrăcată într-o mantie de culoarea blăniţei mele. Eu ştiu de ce iarna alege anume această culoare.

– De ce? întreabă vrăbiuţele.– Fiindcă iarna mă iubeşte foarte mult. Mai mult ca pe alte animăluţe.– Nu ai pic de modestie, se enervează vrăbiuţele. Eşti un lăudăros.

La o adică, Baba Iarnă purta cojoc alb mai înainte de a apărea voi, ie-puraşii, pe lume! Şi dacă vrei să ştii – Iarna ne iubeşte pe toţi! Pe toţi!

– Da! Da! Se alătură celor două vrăbiuţe o veveriţă roşcată. E adevărat! Iarna ne iubeşte pe toţi!

– Bine… se dă bătut iepuraşul. Nu mai zic nimic. Şi totuşi, şopteşte el pentru sine, pe mine mă iubeşte mai mult.

– Mămulică dragă! Nu cumva ninge?! Iese în uşa bârlogului său ursuleţul Mişani.

– Ninge, Mişani! Ninge! sar bu-curoase vrăbiuţele. A venit iarna!

– A venit… Cine a poftit-o? Nu putea să stea la ea acasă? Hm… Nu pricepeam de ce mă trage la somn… Când colo… Baba e de vină. Morr, morr, morrr! Voi fi iarăşi nevoit să dorm trei luni de zile încheiate. Morr, morr, morr…

Şi Mişani se retrage în bârlog, dar peste câteva clipe revine:

– Auziţi?! Strigă el.– Pe cine strigi, Mişani? întreabă

vrăbiuţele.


59

– Pe voi, răspunde ursuleţul. Am o rugăminte. Imediat cum e primă-vară, să mă treziţi! Să nu mă lăsaţi să dorm.

– De ce să dormi atâta amar de vreme, Mişani? Nu poţi şi tu ca şi ceilalţi să dormi doar în timpul nopţii? În curând va veni Moşul cu daruri. Va fi atât de frumos.

– Eh… Aş vrea eu… Dar nu pot. Dacă rămân treaz – mor de foame. Baba îmi ascunde hrana sub gheaţă, sub zăpadă. Nu mă iubeşte bătrâ-na. Nu mă iubeşte…

Când dorm – visez că pădurea e doldora de căpşuni. Şi astfel trece vremea… Să nu uitaţi să mă treziţi… Vă rog!

– Te vom trezi, Mişani, promit vrăbiuţele, apoi zboară pe crenguţe-le lor de brăduţ.

Iarna aduce în pădure zăpadă şi multă lumină. Zile în şir cad fulgi măşcaţi şi pufoşi. Toată lumea aşteaptă Crăciunul. Crăciunul vine şi pădurea se umple de zarvă şi de veselie. Moş Crăciun împarte daruri.

– Această ulcică cu miere… zice el scotocind prin desagă, pentru cine credeţi că e?

– Pentru mine! Strigă bursucul.– Ba e a mea! Se bagă la moş vulpea cea roşcată. De altfel… Nu

mi-a plăcut niciodată mierea. Să o ia bursucul, hotărăşte ea.– Această ulcică, zâmbeşte moşul, e pentru Mişani. Nimeni nu tre-

buie să fie uitat într-o asemenea zi. Nimeni.– Mişani are prieteni? Întreabă bătrânul.– Are! Se apropie de moş vrăbiuţele, veveriţa şi iepuraşul. Noi sun-

tem prietenii lui.– Bravo, îi mângâie cu privirea bătrânul. Duceţi-i mierea. Când se

va trezi să-i spuneţi că e de la Moş Crăciun şi că e norocos cu aseme-nea prieteni.

După sărbători pădurea pare pustie. Toată lumea se odihneşte. Iepu-raşul rar îşi scoate urechiuşele pe fereastră. Vrăbiuţele moţăie somnoroa-se pe brăduţ. Veveriţa ronţăie nuci în cămăruţa sa. Uneori, veselă şi bine dispusă, sare din creangă în creangă privind cum se scutură zăpada.

– Eu ştiu de ce Iarna acoperă pământul cu o plapumă de nea! strigă ea.


60

– De ce? întreabă plictisite vrăbiuţele.– Ca să-i fie cald! Ca şi Mişani – Pământul doarme trei luni de zile.

Acolo, sub plapumă, se odihneşte iarba, se odihnesc floricelele ce vor răsări la primăvară. Iernii îi este frică să nu le îngheţe gerul pe toate.

– Gerul nu ştie de milă, oftează vrăbiuţele. Oare când va veni primă-vara?

– Nu degrabă… Iarna e abia la început. Şi veveriţa intră în scorbu-rică să ronţăie nuci.

Zilele sunt scurte, nopţile – lungi, vremea trece greu. Totuşi, într-o bună zi Iarna îşi ia aşternuturile albe şi pleacă. Ce mai bucurie!

– Cipcirip! Cipcirip! A venit Primăvara!Odată cu venirea primăverii, pădurea se trezeşte la viaţă. Peste tot

fierbe munca. Vrăbiuţele se grăbesc să-şi clădească o nouă căsuţă. Adună crenguţe, firicele de iarbă uscată, le lipesc împreună şi căsuţa e gata.

– Dar unde e Mişani? Îşi aminteşte veveriţa.– Aoleu! Am uitat! Se agită vrăbiuţele.– Cipcirip! Cipcirip! Aleargă ele spre căsuţa ursuleţului. Trezeş-

te-te, Mişani! A venit primăvara!În bârlog, nicio mişcare.– Nu se trezeşte, oftează o vrăbiuţă.– O fi păţit ceva, e îngrijorată cealaltă.– Trebuie să intrăm să vedem, propune veveriţa.Aerul din încăperea unde doarme Mişani e atât de îmbâcsit, atât de

greu încât toţi trei – mai să leşine.– Să deschidem ferestrele! Strigă veveriţa. Să aerisim, să lăsăm să

pătrundă lumina!– Slavă Domnului că e viu. Ce mizerie e

aici…Şi vrăbiuţele împreună cu veveriţa, căro-

ra li se alătură şi Blăniţă Albă, imediat se pun pe treabă. În scurt timp, locuinţa lui Mişani, e de nerecunoscut. Pe pereţii proas-păt vopsiţi, veveriţa desenează mănunchiuri


61

de căpşuni. Draperiile vechi sunt înlocuite cu altele noi, de culoare roz, cu albinuţe şi fluturaşi coloraţi pe ele. Podeaua e spălată şi acoperită cu covoraşe moi. Un scăunaş lung, de lângă perete, e învelit cu un ţol în dungi de toate culorile. Nu mai e nimic de făcut. Prietenii se aşează pe scăunaş şi aşteaptă să se trezească Mişani.

– Trezeşte-te, Mişani! Trezeşte-te! Îşi pierd răbdarea vrăbiuţele. A venit Primăvara! Nu e timp de dormit!

– Ştiţi ceva? Zice o vrăbiuţă. Mă duc să-l gâdil la tălpi. Va face ochi imediat.

– Îhî, zâmbeşte pe sub mustăţi iepuraşul. Du-te… O labă de-a lui Mişani şi socoteşte că nu mai are cine-ţi cloci ouăle.

– Atunci? Ce e de făcut? Dacă aşteptăm până se trezeşte de bună voie – ne prinde iarna aici.

– Nu vă enervaţi, îi sfătuieşte veveriţa. Acuş îl trezim. Aduceţi ulci-ca cu miere de la Moş Crăciun! Puneţi samovarul. La aroma ceaiului cu miere – Mişani nu va rezista.

Aburii ceaiului umple toată încăperea.– Ce miros plăcut, deschide un ochi Mişani. Miroase a primăvară.

Aoleu! Nu cumva? A venit? Sare el speriat de pe cuptor.– A venit, a venit! Dacă mai dormi, primăvara pleacă fără să o vezi,

glumeşte iepuraşul.Mişani iese în uşa bârlogului. Îşi întinde lăbuţele, răsuflă din toţi

plămânii. Pădurea e aproape verde. Peste tot flori, zumzet de albine, ciripit de păsărele. Cerul e albastru, soarele e vesel.

– Ce minunată e Primăvara, se întoarce Mişani la prietenii lui. Cu această ocazie, nu ar fi rău să chefuim! Sunt flămând ca un lup! Apoi,

observând ulcica cu miere, o duce la gură şi nu se opreşte până nu dă de fund. Vrăbiuţele, iepu-raşul şi veveriţa se strecoară afară pe neobservate.

– Uf… L-am trezit, se bucură vrăbiuţele. Acum la treabă! Nu e vreme de chefuri! O zi de primăvară hrăneşte un an!

Emilia Plugaru


62

PENTRU TINE, PRIMĂVARĂ

Şiruri negre de cocoare Ploi călduţe şi uşoare, Fir de ghiocel plăpând, Cântec îngânat în gând,

Sărbătoare …

Zumzet viu prin zarzări. Oare Cântă fl orile la soare? Că pe crengi de fl oare pline, Nu ştii: fl ori sunt, ori albine?

Pentru cine?

Pentru tine, primăvară, Care-aduci belşug în ţară,

Care vii, Peste câmpii,

Cu bănuţi de păpădie Şi cu cântec de copii.

Otilia Cazimir

RAMURĂ CU MÂŢIŞORI

Cineva de catifea Sau ceva de galben puf Luminând în alb văzduh? Bumbişori de la comite Sau lăbuţe cu perniţe? Ce zic degetele tale Când le mângâie agale? Ce zici tu, că pot să fi e? Ciucurii de la tichie‚ Năsturaşi gălbui or fi Sau boboci de raţă vii Mult mai mici decât se poate Spune-mi, din acestea toate Adevărul care este? (Adevăr, iar nu poveste!) Ştiu – şopteşte-acuma guriţa Ştiu – râd cei doi ochişori: Asta-i semnul primăverii – Ramură cu mâţişori.

Daniela Crăsnaru


63

POVESTEA GHIOCELULUI

Gerul şi-a pierdut puterea. Pe cerul senin s-a ivit soarele. Zăpada se topeşte. Apa pătrunde adânc în pământ. Acolo se trezeşte din somn ghiocelul.

– Ah, cât am dormit! Ce-o fi afară?Îşi spală cu grijă petalele albe şi zice:– Ce frumos sunt! Ce-ar fi să ies la lumină?Îşi face loc prin pământul negru. Frunzele veştede, înghesuite

unele peste altele, îl sfătuiră să mai stea în pământ. – Cum să stau în pământ? Locul meu e afară, la soare. Trebuie să

vestesc primăvara! El trece printre frunze şi iese la lumină. Ce frig e afară şi ce urât!

Nici un fi r de iarbă, nicio fl oare! – Nu vine încă primăvara, mai bine mai stăteam în pământ,

murmura ghiocelul.Atunci razele de soare coborâră până la el: – Bun sosit, curajosule! Voios, ghiocelul îşi deschise petalele albe

şi lucioase, apoi sună în aer clopoţelul:– Vine primăvara! Vine primăvara!


64

SERBAREA PRIMĂVERII

Razele soarelui încălzesc pământul. Zilele se fac tot mai lungi şi mai blânde. Se apropie cea mai dulce serbare a primăverii: înfl orirea livezilor.

Cresc mugurii şi încep a se deschide pe rând: fl orile caişilor şi ale vişinilor, albe ca o spumă, fl orile prunilor bătând în verzui. Înfl oresc apoi părul alb ca o bătrâneţe şi merii cu dulcile lor nuanţe roz-alb şi trandafi rii.

Îndată se aud şi cucii în blândeţea zilei, şi grangurii şi pupezele.

Seara, slăvind sărbătoarea pomilor, privighetoarea, cea fără pereche, îşi începe minunatul ei cântec.

În fi ecare an, privind haina de sărbătoare a fl orilor, suntem de faţă la pornirea rodului. Şi tinereţea aceasta a anului, mereu ne încântă, mereu ne farmecă.

După Mihail Sadoveanu


65

ZÂNA PRIMĂVERII

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.Numai că această fetiţă nu avea bani ca cei lalţi copii. Fiind primăvară, trotuarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.

…

Mai rămăsese… doar un buchet…Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aştep-tat-o să iasă de la şcoală.

Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

Elia David


66

MAMEI

De dragul tău pământul De ghiocei e plin, Şi vin cocori din zare, Şi cerul e senin.

Şi-ntâiul fi r de iarbă A răsărit în prag, Şi-nmugureşte pomul Să-ţi fi e ţie drag.

Învaţă-mă ce-i bine, Fereşte-mă de rău, Iar eu voi creşte vrednic Şi bun de dragul tău.

Elena Dragoş

CEA MAI SCUMPĂ DE PE LUME

Spune-mi care mamă-anumecea mai scumpă e pe lume?Puii toţi au zis de păsări,zarzării au zis de zarzări,peştişorii de peştoaică,ursuleţii de ursoaică,şerpişorii de şerpoaică,tigrişorii de tigroaică,mânjii toţi au zis de iepe,fi rul cepii-a zis de cepe,nucii toţi au zis de nucă,cucii toţi au zis de cucă,toţi pisoii, de pisică,iară eu, de-a mea mămică.Orice mamă e anumecea mai scumpă de pe lume!

Nichita Stănescu


67

ÎNVĂȚĂTOAREA

Țin minte-un timp ce nu l-a șters uitarea,Când, lângă chipul mamei, mult iubit,Îmi apărea alăturea alt chip,Un chip frumos și blând: învățătoarea.Eram copii, vreo douăzeci, în clasă,Unii mai vrednici, alții mai poznași,Dar toți tăceam când auzeam pe salăMult așteptații, cunoscuții pași.Intra cum ar intra în casa eiȘi ne vorbea de câte sunt pe lume,În limpezi vorbe, pline de temei,Și pentru înțelesul nostru-anume.Voi ști oricând, chiar anii de-ar mai trece,De ochii ei, de părul ei bălai,De mersul, de dulceața ei din grai,De-nvățătura-i, niciodată rece.

Nina Cassian

E ZIUA TA!

E ziua ta,măicuţa mea cea bună! Dacă-aş putea,ţi-aş prinde în cununătoţi trandafi rii zărilor uşori, şi cântecele,ca pe nişte fl ori, şi razele de soare, şi de lună…Pe toateţi le-aş împleti-n cunună! Dar până cresc,nu pot,oricât aş vrea, decâtsă te sărut, măicuţa mea…

Valeria Boiculesi


68

PLANURI DE PRISOS

Toată calea către casă Într-un gând am petrecut-o: Cum să-ncep vorba cu mama Ce de mult n-am mai văzut-o,

Când cu drag ea va deschide Braţele, eu ce să-i zic? Ce ales cuvânt acelei Ce mă legănase mic?

Şi-mi veniră sumedeniiDe gândiri frumoase-n minte! Vremea parcă se oprise … Carul tot fugea-nainte.

În căscioara mică intru Şi-mi zbură în braţe mama! Mut îi atârnam de buze … Cum de pom atârnă poama …

Petőfi Sándor (Traducere de Şt. O. Iosif)

TATĂL MEU

Cum în zori de zi răsare Soarele pe bolta-albastră, Tot aşa e tata: soare Luminos în casa noastră.

Haide potriveşte-ţi ceasul După el, când vezi că trece. Iată-l construind oraşul! Nimeni râvna nu-i întrece.

Mă sărută la culcare, În priviri cu două stele. Tu, tăticule, eşti soare Al copilăriei mele.

Jánki Béla


69

ŞIREATA

Viorica, fata mamei Cea cuminte şi curată, Şi-a făcut, mâncând cireşe Pe furiş, pe şorţ, o pată.

Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge: „Doctorul e vinovat Şi c-o să mă certe mama, Şi că şorţul l-am pătat!“

Mama intră-ncet pe uşă; Ea tresare şi-ntinzând Mâinile deasupra petei, Plânge-ntruna suspinând.

– De ce plângi, fetiţa mamei?– Plâng că doctorul ţi-a spus Să nu-mi dai deloc cireşe, Şi tu în dulap le-ai pus…

– Şi tu plângi din lăcomie?Ce ruşine!…– Să mă ierți!…– Bine, dar să fi i cuminte …– Nici de şorţ nu mă mai cerţi?

– Care şorţ? întreabă mama …– Uite, ăsta: l-am pătat Lăcomia pentru careChiar acuma m-ai iertat.

Elena Farago


70

BUNICA

Cu părul nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie,

Aievea parc-o văd aici Icoana fi ravei bunici

Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus, Din zori şi până-n seară;

Cu furca-n brâu, cu gândul dus, Era frumoasă de nespus

În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând, Senină şi tăcută;

Doar suspina din când în când La amintirea vreunui gând

Din viaţa ei trecută.

Ştefan Octavian Iosif


71

FETIŢA ALINTATĂ

– Mamă, coase-mi paltonaşul!– Mamă, mi s-a rupt rochiţa…– Prinde-mi, mamă, guleraşul!S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?Mama n-are bucurii,Necăjită şi săracăŞi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,Nici să doarmă n-are când– De mi-ar creşte fata mare,Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!Dar măicuţa, supărată,A luat-o mai cu zorul:

Uite ac şi uite aţă.Nu mai eşti fetiţă mică,Ia împunge – şi te-nvaţă –Să mai coşi şi singurică!

Otilia Cazimir


72

DOI FRAŢI CUMINŢI

Noi suntem doi fraţi, în casăŞi nu ne certăm deloc,Şi suntem tăcuţi la masă,Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,Când pe-afară ne jucăm,Iar când plouă, ori când ninge,Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoaseNe jucăm tot amândoi,Pe când mama noastră coase,Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşteŞi ne mângâie duios,Iară seara ne citeşteOri ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe,Şi frumoase, stând cu noi,Şi îi place să ne-asculteCând vorbim noi amândoi…

Şi în gândul nostru-ntrunaAuzim povaţa ei:– Fiţi cuminţi întotdeaunaŞi fiţi buni, copiii mei!…

Elena Farago


73

BUNICA

Când copacii se îndoaie, Şi plouă, şi-i frig, şi ni-i frică, Fugim la bunica-n odaie, Noi: două surori şi-o pisică.

Acolo-i călduţ şi-i tăcere. Divanul bătrân dintre uşi, Cu vechile lui lăicere,Ne-aşteaptă cu cărţi şi păpuşi.

Bunica ne iese-nainte Cu zâmbetu-i blând de bunică:– ,,Ei, care mi-a fost mai cuminte,Fetiţele, ori tu, pisică? … “

Otilia Cazimir

SURIOARA

Ochii –Două albăstrele

Dinţii –Albe, mici mărgele

Obrăjorii –Lună plină

Părul –Soare şi lumină

Râsul –Clinchet, clopoţei

Mă topesc de dragul ei!

C. A. Munteanu

DOI FRAŢI CUMINŢI

Noi suntem doi fraţi, în casăŞi nu ne certăm deloc,Şi suntem tăcuţi la masă,Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge,Când pe-afară ne jucăm,Iar când plouă, ori când ninge,Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoaseNe jucăm tot amândoi,Pe când mama noastră coase,Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşteŞi ne mângâie duios,Iară seara ne citeşteOri ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe,Şi frumoase, stând cu noi,Şi îi place să ne-asculteCând vorbim noi amândoi…

Şi în gândul nostru-ntrunaAuzim povaţa ei:– Fiţi cuminţi întotdeaunaŞi fi ţi buni, copiii mei!…

Elena Farago


74

BUNICUL

Bunicul era slab şi bătrân. Nu prea mergea nicăieri. Doar şedea toată ziua.

Când aţipea pentru puţin timp, toţi umblau în vârful picioarelor. Odată când tata m-a întrebat ce aş dori să fi u, eu i-am spus hotărât:

– Aş dori să fi u bunic.– De ce? m-a întrebat zâmbind tata.– Pentru că bunicul nu lucrează, şi toţi îi fac pe plac.– Nici tu nu lucrezi! zice tata.– Nu, pentru că eu încă nu pot lucra.– Iar bunicul nu mai poate lucra, spune tata.La aceasta nici nu m-am gândit. Abia am aşteptat să-l îmbrăţişez

pe bunicul meu drag.După Móra Ferenc


75

BUNICA ŞI PISICA

Lângă sobă stă bunica, După sobă stă pisica. Tare-i harnică bunica! Tare-i leneşă pisica! Că bunica toarce lână, Iar pisica doar o-ngână. Şi din ce toarce pisica, Nu poţi împleti nimica. Dar din ce toarce bunica,

Multe poţi să împleteşti. Dacă stai să te gândeşti, Şi pisica, cum e ea, Tot e bună la ceva: Şoricelul dacă vine Cine-l poate prinde, cine? Nici tăticul, nici mămica, Nici bunica, ci… pisica.

Florin Iordăchescu


76

CUM SĂ FACI UN CURCUBEU

Vrei să faci un curcubeu?Nu-i uşor, dar nu-i nici greu, Fii atent, copilul meu,Fă-l aşa cum te-nvăţ eu!

Ai nevoie de culori De la fructe, de la fl ori, De la soare, cer, legume, De la ce-i frumos în lume!

Ai nevoie, dragă frate,De şapte culori surateCând le strigi să vină toateCurcubeul să-ţi arate!

Peste câmpuri şi răzoarePrima dintre surioareDe-i chemată aleargă-ndatăVeselă, îmbujorată,Cu rochiţă înfoiatăRoşie toată, minunată,Cum e macul sau bujorul,Ca tomata, ori ca mărul…

…

A patra dintre suroriV-aduce de sărbătoriBradu-nalt verde şi falnicMoşu bun-bătrânul darnic,Multe daruri, bucuriiPentru voi, iubiţi copii,Iarbă crudă mieilorFrunze noi copacilor!


77

…

Parfumată şi cochetăVine sora violetă,A şaptea dintre culori,Cea mai mică între surori.Ea ne ajută să-nălţăm,Ochii să ni-i bucurăm, Podul nostru fermecat, Curcubeul minunat!

Ai văzut, copilul meu?Dacă vrei un curcubeu, Nu-i uşor, dar nu-i nici greuCând îl faci cum ţi-am spus euŞi îţi iei ca ajutoareŞapte surioare,Fete fermecate,Culori minunate,De tine chemateCurcubeul să-ţi arate!

Silvia Miler


78

ŞOAPTELE STELELOR

Gândăceii, furnicile, fl uturele, rândunica, toate s-au dus la culcare. Numai fetiţa stă la fereastră şi priveşte cum stelele se aprind una după alta, ca licuricii.

– Eu, grăi una dintre raze, vin tocmai de la Soare. Am nimerit-o întâi pe Lună, şi de acolo m-am coborât pe vârful unui munte, am trecut prin codrii adânci; m-am luat la întrecere cu ciutele sprintene, am sărit printre crengi după veveriţe, am luminat somnul păsărelelor în cuiburi şi, în sfârşit, iată-mă aici.

– Eu, surioarelor, vin tocmai din Steaua Polară, povesti altă rază. Am lunecat întâi pe ape întinse, am argintat catarge de corăbii şi-am arătat marinarilor calea pe valuri.


79

– Sunt mulţi ani de când călătoresc, a mai şoptit o rază. Steaua mea s-o fi stins demult, şi vai! asta-i ultima mea strălucire. O dăruiesc pentru somnul fetiţei care stă la fereastră…

– Şi noi, şi noi ne dăruim razele pentru visul fetiţei, murmurară celelalte raze. Păcat însă că nu ne mai putem întoarce la stelele noastre, să afl e şi ele pe unde am trecut şi câte frumuseţi am întâlnit pe pământ.

– Nu vă-ntristaţi! Peste puţină vreme, poate am să mă duc eu să le povestesc, răspunse fetiţa, şi adormi, mângâiată de raze.

După Victor Sivetidis


80

NANI, PUI! (Fragment)

Dormi, fetiţă somnoroasă, Să-mi creşti mare şi frumoasă, Să-i fi i dragă orişicui…

Nani, pui!

Dormi cu mama, băieţel, Să-mi creşti-nalt şi subţirel Şi frumos cum altul nu-i…

Nani, pui!

Otilia Cazimir

ŢIC-ŢIRIC

Undeva, un greier mic Plânge întruna: ţic-ţiric: Căci în liniştea adâncă, Numai el nu doarme încă. În pat, doarme Ionel, După uşă, Azorel. Obosiţi, dar lustruiţi, Dorm pantofi i fericiţi. Haina, bine periată, Ştiţi cum doarme? Agăţată. Dorm tăticu şi mămica Şi bunicul şi bunica, Pantalonii, cămăşuţa, Ciorapii şi batistuţa, Numai greierele mic N-a dormit măcar un pic Ţic-ţiric, ţic-ţiric.

Elena Farago


81

O FLOARE GĂSII

M-am dus prin pădure, Alene mergând,Dar fără vreo ţintăŞi rară vreun gând.

Dar o fl oricică În umbră zării, Ca steaua de vie, Ca ochii tăi vii.

S-o rup m-aplecasem, Dar ea-ncetişor:– ,,De ce mă rupi oare, Că-atuncea eu mor.“

Şi am dezgropat-o Cu-a ei rădăcină. Am dus-o acasă, La noi în grădină.

Şi am răsădit-o De vale, în soare, Acolo tot creşte Şi iarăşi e-n fl oare.

Johann Wolfgang Goethe (Traducere de Demostene Botez)


82

PUIŞORII PĂSĂRELEI

Printre crengi, în cuibuşor Plâng amar cinci puişori.

Căscând ciocurile lor, Aşteaptă pe mama lor,

Să le-aducă în guriţe, Omizi, gâze, musculiţe,

Să le dea la fi ecare, În curând să crească mare.

Lucia Borza

DOMNIŞOARĂ RÂNDUNICĂ…

Domnişoară rândunică, Albă, neagră, mititică, Fugi spre ceruri dintr-o dată Şi dispari ca o săgeată. Până unde-ajungi aşa? Te aşteaptă vreo stea? Unde zbori aşa tăcută? Eşti cumva cosmonaută?

Dragoş Vrânceanu


83

PĂSĂRILE SUNT DESCULȚE

Of, of, of, ce necaz mare! Cizmuliţe puiul n-are, Posomorât, pe cărare, Desculţ merge la plimbare. Uitându-se-n jur, ce vede? Nici găina n-are ghete, N-au sandale gâştele,Ori galoşi, răţuştele.E fără papuci păunul,Nu-i cu pantofi nici curcanul Nu poartă bocanci cocoşul, Bată-I vina şi norocul!Nu se-ncalţă bibilica,Porumbelul, porumbiţa,Fie ceaţă, ger sau gheaţă Lăbuţele lor nu-ngheaţă.

Lucia Borza


84

NĂLUCA

Când pădurarul a adus-o din codru, era un pui mic şi fricos. Cu ochii mari şi umezi, se uita rugându-se la toţi, gata să fugă. Dar cu vremea se îmblânzi. Înțelese că nimeni nu-i voia răul.Începea să vină singură la doniţa cu lapte. Ziua stătea ascunsă în

tufi şurile de zmeură din livadă. Seara răspundea la chemarea noastră, când îi întindeam câte o bucată de zahăr.

Fiindcă fugea atât de sprinten, tata a botezat-o: „Năluca“. Iar Năluca îşi cunoştea numele.

Toate vietăţile din ogradă: câinii, păsările şi pisicile erau acum dis-preţuite de noi. N-aveam altă grijă decât de Năluca. „Ce face Năluca?“ „Unde s-a ascuns Năluca?“ „I-a dat cineva lapte astăzi?“ Aşa a crescut în mijlocul nostru.

Tata spunea chiar, că s-a îmblânzit prea repede. Parcă îi părea rău că o vede amestecându-se laolaltă cu toate animalele domestice şi că a uitat atât de repede libertatea pădurii.

E adevărat că uneori se oprea sub umbra nucilor din livadă, cu urechile ciulite şi cu nările umfl ate în vânt. Mirosea adierile aduse din poienile codrului. Atunci ochii ei erau mai umezi şi păşea mai încet, cu botul în pământ. Năluca era tristă. Nu mai răspundea la chemări-le noastre. Nici nu voia să se atingă de bucata de zahăr pe care i-o întindeam în palmă. Într-o seară, când cineva a uitat poarta deschisă, Năluca a fugit. A doua zi, culcuşul era gol.

În zadar am căutat-o toţi în grădină. În zadar am nădăjduit că poate se întoarce la doniţa cu lapte. Năluca plecase pentru totdeauna. Livada


85

a rămas tăcută. Nu mai răsuna de fuga noastră, când ne jucam de-a ascunsul cu puiul de căprioară.

Ne-am întors iarăşi la jocul cu pisicile şi cu câinii. Iar vietăţile domestice parcă spuneau:

„Vedeţi? Tot la noi aţi revenit. Numai noi suntem credincioase casei. Oricât ne alungaţi şi ne chinuiţi, noi rămânem aci, unde ne-am năs-cut şi unde vom muri“.

Cu încetul, Năluca a fost uitată.Aseară, mă întorceam cu tata de la Prisaca

Mărgineanului, prin pădure.Ziua cernuse o ploaie măruntă. În frunze, picăturile atârnau ca

strălucitori cercei de cleştar. În razele soarelui jucau ţânţarii de aur. În afară de sunetul lor subţire de aripi, nu se auzea niciun zgomot. În toată pădurea domnea o tăcere mare şi rece, ca într-o biserică.

Deodată, în calea noastră, pe cărare, a apărut o căprioară. Am tresărit şi noi. A tresărit şi ea. Era o arătare atât de neaşteptată!

Tata a şoptit: E Năluca!Era, într-adevăr, Năluca. Fără să-mi dau seama am întins pumnul

strâns, aşa cum o ademeneam altădată cu bucata de zahăr ascunsă. Căprioara şovăi o clipă. Se apropie, cu sfială. Poate îşi amintea şi ea. Mai erau câţiva paşi. Aproape să-i netezesc botul umed. Să-i prind gâtul cenuşiu. Să-i mângâi capul mic pe care şi-1 supunea dezmier-dărilor odinioară. Câţiva paşi încă. Doi. Unul…

Şi deodată Năluca nu se mai uită în ochii mei. Privi îndărăt, în codru. Se răsuci scurt, pe picioarele subţiri, şi zvâcni în goană, spre adâncul codrului. Înaintea noastră nu mai rămâneau decât crengile tremurând. Stropii din frunze, scuturându-se ca lacrimile.

Mâna întinsă după umbra ei a căzut neputincioasă.Poteca pădurii ni s-a părut deodată atât de tristă!… Iar înserarea

parcă s-a posomorât.Cezar Petrescu


86

ROUA

În grădina casei mele Parcă este colb de stele. Străvezii, mărunte boabe Cu sclipiri ca de podoabe Picură pe fl ori în zori.

Dar pe-un fi r când să înşir Mărgeluşele rotunde, Ia-le dacă ai de unde. Cine soarbe roua oare? Cine? Razele de soare.

Mălina Cajal


87

PLOAIA

Brr! Bum! Tună! Pic, pic, plouă! Cui îi place ploaia?

– Nouă.

Raţa zice: – Mac! Îmi place, Plouă şi se fac băltoace!

Broasca zice: – O ac, oac, oac!…Bună baie am să fac!

Cade ploaia: Rop, rop, rop! Vai de noi, ce mai potop! – Of! plâng bieţii gândăcei;

Dar deodată pentru ei, Toate ciupercuţele Desfac umbreluţele!


88

UMBRELA ROŞIE

Fetiţa e foarte fericită. Mama i-a dat umbrela ei cea roşie. Dar nu plouă şi nici arşiţă nu e. Dacă ar ploua sau ar fi arşiţă, fetiţa s-ar plimba cu umbrela deschisă.

Dacă treci prin faţa casei, să nu te miri că la fereastră stă o umbrelă… şi sub umbrelă fetiţa. Stă singură la fereastră şi aşteaptă să plouă.

Copacii sunt liniştiţi. Frunzele abia şoptesc între ele, semn că vântul nici n-are de gând să vină.

– Ce faci fetiţă de sub umbrelă? întreabă un trecător.– Aştept să vină ploaia.Şi tot nu plouă.Dar, deodată… pic, pic, pic.Ei bine, deodată, a început să plouă. Au venit pe negândite nori,

au acoperit cerul şi ziua s-a întunecat puţin. Iar peste case, peste frunze, peste iarbă a început să plouă.

Umbrela roşie a dispărut de la fereastră. E acum pe scări. Acum e la poartă. Acum deschide poarta. Plouă, plouă, plouă…


89

O umbrelă roşie se plimbă pe trotuar. Singură? Nu ştiu, pentru că eu de la fereastra etajului doi, de unde privesc, nu văd decât o umbrelă roşie. Ba nu! Am văzut şi doi pantofi … Am văzut şi o mână care se întinde din când în când, parcă tot temându-se să nu treacă ploaia. Dar ploaia nu trece. Fetiţa de sub umbrelă e cea mai veselă fetiţă din lume … ! Ah! de-ar vedea-o şi prietenele ei!

Din capătul celălalt al străzii vin în fugă o fetiţă şi-un băieţel. I-a prins ploaia în parc şi acum nu ştiu cum să ajungă mai repede acasă.


90

Ploaia le-a udat părul, hăinuţele, pantofii. Fetiţa de sub umbrelă se face că nu-i vede, dar cu coada ochiului zăreşte o rochie albă, cu volanele ude de ploaie, o fundă albastră, gata desfăcută de atâta fugă şi haina de catifea a băiatului mai-mai să nu crezi că azi a îmbrăcat-o prima oară.

Fetiţa şi băiatul trec în fugă pe lângă umbrela roşie. De sub umbrelă fetiţa îi priveşte depărtându-se şi parcă-i pare rău de funda cea albastră, de volanele albe şi de haina de catifea.

– Staţi! Staţi! Veniţi sub umbrela mea.Şi cei doi intră sub umbrelă. Dar nu încap bine toţi. Fetiţa întinde

umbrela băiatului.– Ţine-o tu, că eşti bărbat!„Bărbatul“ ţine umbrela şi nu-l plouă deloc. Pe fetiţa cu fundiţă

albastră o plouă puţin pe umărul drept. Pe stăpâna umbrelei, pe umărul stâng. Dar nu se supără prea tare. Puţină ploaie, nu-i cine ştie ce!

Umbrela roşie se depărtează. Sub ea, un băiat şi două fetiţe. Când cei doi copii ajung acasă, îi mulţumesc fetiţei pentru frumoasa ei umbrelă roşie. Fetiţa dă din cap bucuroasă, apoi se depărtea- ză. Deodată la celălalt capăt al străzii, uzi de ploaie, veneau trei copii…

– Vai ce umbrelă frumoasă, spune unul dintre ei.– Poftiţi! Poftiţi sub umbrelă! spune fetiţa.Şi fiindcă nu încap toţi patru, fetiţa le întinde umbrela şi ea rămâ-

ne în urma lor cu stropii de ploaie jucându-se în păr, pe umeri…– Ce frumoasă umbrelă am! spune iar fetiţa.Şi umbrela roşie se depărtează încet…În urma ei, fără să simtă ploaia, merge o fetiţă veselă.

Titel Constantinescu


91

TÂLHARUL PEDEPSIT

Într-o zi, prin asfi nţit, Şoarecele a-ndrăznit Să se creadă în putere A prăda stupul de miere,

Roiul, cum de l-a zărit C-a intrat, l-a copleşit. Socoteală să-i mai ceară?Nu! L-au îmbrăcat cu ceară De la bot până la coadă, Tăbărâte mii grămadă,Şi l-au strâns cu meşteşug, Încuiat ca-ntr-un coşciug. Nu ajunge vreau să zic, Să fi i mare cu cel mic,Că puterea se adunăDin toţi micii împreună.

Tudor Arghezi


92

POVESTEA CURCUBEULUI

Şapte stele multicolore au alunecat într-o dimineaţă de pe boltă şi au căzut pe Pământ. Au încercat să se înalţe din nou, fl uturându-şi razele, dar zadarnic. Simţindu-se într-un loc străin şi îndepărtat, au început să plângă.

Şi lacrimile stelei albastre au colorat mările şi văzduhul iarba şi pădurea şi-au luat culoarea din lacrimile stelei verzi; fl orile au îmbinat culorile celorlalte stele. Lumea devenea tot mai frumoasă pe Pământ, dar stelele nu-şi încetau plânsul.


93

Vieţuitoarele s-au strâns toate înduioşate şi au încercat să le ajute. Păsările s-au oferit să le înalţe pe aripile lor. Dar în scurtă vreme au fost învinse de atâta înălţime. Au mulţumit pentru frumosul penaj cu care s-au ales din nobila încercare şi au cerut sfatul altor fi ințe. Împăratul Păianjenilor veni în sfârşit, după multă gândire, cu o idee.

– Numai singure vă veţi putea salva, le zise. Pentru aceasta, timp de şapte ani învăţaţi să toarceţi fi r din propriile lacrimi. Apoi, vă veţi urca pe vârful cel mai înalt şi veţi înălţa un pod de pânză subţire până la cer.

Aşa făcură. Şi când vieţuitoarele pământului văzură calea multicoloră înălţată pe cer, ştiură că stelele în sfârşit ajunseseră iarăşi la casa lor. Se bucurară, dar le păru şi rău, pentru că le îndrăgiseră foarte.

Îşi alinară părerea de rău privind culorile cu care stelele înzestraseră Pământul. Când şi când, după ce ploaia spăla văzduhul, pământenii revedeau cu nostalgie podul stelelor colorat în roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Îi dădură numele de Curcubeu, semnul apropierii dintre Pământ şi Cer.



94

VORBESC CULORILE?

Uneori, când afară plouă, iar tu stai la fereastră şi tragi cu urechea la bolboroseala de-afară, ţi se pare că lucrurile au glas. Şi atunci toate vorbesc. Vorbesc şi creioanele tale colorate, nu? Auzi-l pe cel alb cum zice:

– Eu sunt laptele, eu sunt zahărul, eu sunt zăpada.Dar nici galbenul nu tace:– Eu sunt puful bobocilor, eu sunt grâul, eu sunt Soarele. Portocaliul, şi el:– Eu sunt morcovul, eu sunt coaja portocalei, eu sunt răsăritul

soarelui.– Eu sunt macul, eu sunt focul.Verdele, de colo:– Eu sunt mugurele, eu sunt frunza, eu sunt firul de iarbă.Şi albastrul zice:– Eu sunt cerneala, eu sunt cerul, eu sunt marea.Liliachiul vorbeşte ultimul:– Eu sunt pruna, eu sunt floarea, eu sunt amurgul de toamnă.Dar ploaia a tăcut. Şi odată cu ea, şi culorile. Peste orizont s-a

întins curcubeul. Răzleţ, ici-colo, mai cad picuri de ploaie. Tot aşa cum mai rostesc şi culorile câte un cuvânt, două:

– Ia te uită! zice albul. Curcubeul sunt eu!– Şi eu! zice galbenul.– Şi eu! zice roşul.– Şi eu! zice verdele.Şi toate culorile sunt vesele. În curcubeu este şi zahărul, şi grâul,

şi portocala, şi steagul, şi iarba, şi marea, şi floarea de liliac. Toate la un loc. Semn că vremea e bună.

Mihail Stoian


nt-33316-1 román olvasókönyv 2-4 beliv 2019 gl...

Documents