nomen artis - dincolo de tăcere, nr. 14

MEMBRI DE ONOARE :

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România

Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa

Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România

Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii

Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală

Prof. univ. Elena Loghinovski – România

Mircea Aurel Buiciuc - România

Prof.dr. Terezia Filip, România

Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia

Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România

Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR

Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron

Mihai Cătrună

Mihai Păun

George Ghe. Ionescu

CASETA REDACŢIEI:

Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae

Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron

Secretar general de redacţie: Dorina Litră

Corector: Ovidiu Cristian Dincă

Redactori: Odette Mărgăritescu,

Cristian Neagu,

Marius Zincă,

Viorel Muha

COLBORATORI ASOCIAŢI :

Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -

Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –

România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York;

Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună

Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu

Editor on-line : - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : [email protected]

E-mail redactor-şef: [email protected]

Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

mailto:[email protected]


AANNUULL IIII,, nnrr.. 1144

- OOccttoommbbrriiee –– 22001122

-- NNuummăărr aanniivveerrssaarr –– uunn aann ddee llaa aappaarriiţţiiaa pprriimmuulluuii nnuummăărr --

RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS““ îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa ccrreeaarreeaa

uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu

ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..

******

ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa CCuullttuurraallăă EEsstt--VVeesstt

PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111

NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -

2012 - nr 14

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 2

„A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens,

semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea

destinului tău.”

Osho

„Toţi gânditorii, fără a căuta ce are sfârşit sau început, sculptează aceeaşi stâncă: stânca

infinită a artei.“

Victor Hugo


2012 - nr 14


Foto: Dragoş Savu

Distinsul nostru membru de onoare dl.acad.

Constantin Bălăceanu-Stolnici a împlinit de curând

venerabila vârstă de 89 de ani.

„În ciuda vicisitudinilor istoriei şi a răutăţii umane

de care m-am izbit, viaţa mea a fost o viaţă

fericită...“

„De când am trecut de vârsta de 80 de ani, acum nouă

ani de zile m-am considerat un privilegiat al soartei

deoarece depăşisem deja atunci durata medie de viaţă

de la noi, din vremurile acestea. De atunci am consi-

derat fiecare zi, săptămână sau an ce au urmat drept

un dar de la Dumnezeu pentru care îi mulţumesc. Am

avut astfel prilejul să parcurg un lung traseu prin

istoria noastră, traseu ce acoperă aproape un veac în

care am trecut printr-un regim democratic, trei

dictaturi şi un regim de tranziţie care pare a nu se mai

termina. Am avut astfel o viaţă frământată plină de

evenimente şi bune şi rele, o viaţă extrem de intere-

santă, care evident ar fi fost mult mai fericită dacă

nu se abătea asupra noastră urgia regimului comunist

care ne-a strivit venind de la răsărit dar cu îngăduinţa

cinică a celor mari din apus. Graţie celor învăţate de la

părinţii mei am reuşit să înving majoritatea greutăţilor

deoarece am fost obişnuit să duc o viaţă cumpătată,

ordonată fără excese sau derapaje spre zone extreme

şi centrată de muncă. De mic tata mi-a spus că nu tre-

buie să mă bazez pe averea noastră, căci este probabil

să vie vremuri în care aceasta nu va mai fi, ci pe pro-

priile mele puteri, dar şi pe o profesiune pe care să o

exercit cu seriozitate şi competenţă.

De când am amintiri am vrut să fac medicina, şi

niciodată nu mi-am propus o altă profesiune deşi în

familia mea erau jurişti, diplomaţi şi ingineri. Am avut

norocul să am profesori mari şi colegi de calitate, am

avut voinţa să muncesc dârz şi cu toate condiţiile care

nu au fost totdeauna bune am reuşit să devin un

neuropsihiatru şi un geriatru care s-a impus în lumea

medicală de la noi şi de afară. Nu a fost uşor, dar am

avut mari satisfacţii. Miile de bolnavi pe care i-am

vindecat şi sutele de pacienţi pe care i-am salvat de la

moarte sunt o recompensă extraordinară. De aseme-

nea şi faptul de a fi creat geriatria ca specialitate

medicală în România (nu ca un domeniu al medicinii)

este una din marile mele satisfacţii. Existenţa unei

reţele de geriatri, de spitale de geriatrie şi de

cabinete de specialitate este un dar pe care l-am

putut face bătrânilor atât de greu încercaţi din ţara

noastră. Medicina, şi mai ales neurologia, are o dimen-

siune teoretică ştiinţifică fascinantă dincolo de as-

pectele ei pragmatice. De aceea încă de la zorile

carierei mele, sub îndrumarea maeştrilor mei, cărora

le sunt recunoscător, m-am angajat şi într-o intere-

santă activitate ştiinţifică. Întâmplarea a făcut să mă

angajez pe un drum nou - acela al interpretării func-

ţiilor sistemului nervos cu ajutorul matematicilor în

contextul ciberneticii şi al teoriei generale a siste-

melor. Sutele de lucrări publicate, volumele editate,

comunicările făcute au adus clarificări noi privind

creierul uman, al funcţiilor neurobiologice şi neuro-

psihice. Participarea mea la zeci de congrese din care

pe multe le-am prezidat, toată această activitate mi-a

adus multe, foarte multe satisfacţii personale şi o

consacrare care a culminat cu intrarea mea în Acade-

mia Română. Acum la bătrâneţe nu am abandonat

activitatea mea ştiinţifică pe care o continuu în dome-

niul antropologiei alături de colaboratorii din Institu-

tul Francisc Rainer de Antropologie al Academiei

Române al cărui director onorific sunt. Cred că unul

din mijloacele de a-ţi asigura o bătrâneţe lungă şi

frumoasă este să fii mereu activ. Una din dorinţele

mele a fost să fiu dascăl. Am început încă din studen-

ţie ca preparator şi asistent, dar din motive politice


2012 - nr 14


nu mi-a fost dat să am în perioada comunistă nicio

activitate didactică. De abia după 1990 am reuşit să

reintru în această activitate în cadrul Universităţii

Ecologice din Bucureşti unde predau şi acum trei cur-

suri de neuropsihologie, genetică şi antropologie. Este

o mare satisfacţie să văd că am pregătit 22 de serii

de studenţi, de asemenea am plăcerea să conduc doc-

toranzi şi postdoctoranzi. Posibilitatea de a transmite

altora ceea ce ştii este un lucru extraordinar. Pot să

plec satisfăcut din această lume. Graţie educaţiei pri-

mite acasă am avut şi o deschidere spre orizonturile

culturii.

Cred că niciun om, oricât de performant ar fi, nu

este complet dacă nu dispune şi de o dimensiune

culturală. Nu este neapărat nevoie să fie creator de

cultură, dar este bine, chiar foarte bine, să fie un

consumator de cultură sub toate aspectele ei. Nu

trebuie să uităm că ceea ce defineşte specia noastră

este în special latura ei culturală. Din păcate, am

tristeţea să constat că trăim într-o epocă în care

cultura este neglijată, marginalizată şi înlocuită de o

kitschizare nefastă susţinută de societatea de

consumaţie şi sprijinită de autorităţi, ceea ce va duce

la o degradare a societăţii noastre. Această lipsă de

cultură, a dus la ruinarea - printre multe altele - a re-

perelor morale. Asist cu mâhnire la corupţia care s-a

întins ca o pecingine peste tot şi printre altele şi la

teribila dezvoltare a consumului de droguri care a

devenit o ameninţare pentru generaţiile tinere. Nici

autorităţile, nici societatea civilă nu sunt suficient de

motivate pentru a combate acest flagel. De aceea am

înfiinţat şi conduc o fundaţie (CIADO) care luptă cu

toate puterile de care dispune pentru a combate acest

flagel. Este probabil ultima mea contribuţie la viaţa

cetăţii. Cred că orice om de bună credinţă trebuie să

nu stea nepăsător faţă de problemele sociale.

Solidaritatea umană trebuie să fie privită ca un

imperativ pentru comportamentul omului modern, nu

ca o simplă noţiune de sociologie. Privind în jurul meu,

cred că unul dintre aspectele care întunecă optimis-

mul meu faţă de viitorul societăţii româneşti, este

diluarea orientărilor spirituale şi amplificarea secula-

rizării fie din convingere, fie din teribilism care mer-

ge uneori până la blasfemie.

Viaţa spirituală este esenţială pentru condiţia

umană. Ea a stat la baza dezvoltării istorice a popoa-

relor lumii şi a poporului român. Cred că este una din

soluţiile majore pentru a ieşi din criza noastră în care

aviditatea de bani şi de putere, şi lipsa de considerare

faţă de normele etice şi juridice sunt caracteristicile

esenţiale. Este şi soluţia pentru îngrijorătoarea des-

trămare a conceptului de familie care a stat din

Paleolitic până astăzi la baza vieţii sociale a lui Homo

sapiens. Personal am fost totdeauna un om credincios,

ceea ce m-a ajutat foarte mult în viaţă oricât de

paradoxal ar părea pentru un om al ştiinţelor exacte.

Fac parte însă dintre aceia care consideră că între re-

ligie şi ştiinţă nu există contradicţii, ci doar o com-

plementaritate.

Privind în trecut pot spune că în ciuda vici-

situdinilor istoriei, şi a răutăţii umane de care m-am

izbit, viaţa mea a fost o viaţă fericită, frumoasă,

extrem de interesantă şi deseori utilă. Am avut

noroc de părinţi excepţionali şi de o soţie admirabilă

fără de care desigur lucrurile nu ar fi fost atât de

frumoase. Sper să ajung la aceleaşi concluzii la anul,

dacă voi reuşi să ajung la vârsta de 90 de ani."

Autor: Roxana Vintilă, Jurnalul Naţional

Un sfat pentru tânăra generaţie

„OO ţţaarrăă ccaarree nn--aarree eelliittee nnuu ssee ppooaattee aaffiirrmmaa”” (interviu cu academicianul CONSTANTIN

BĂLĂCEANU-STOLNICI)1

– Stimate domnule academician, v-aş ruga pentru

început să ne relataţi o amintire semnficativă din

copilăria dumneavoastră.

– Copilăria mea a fost plină de evenimente. Nu pot s-

aleg unul semnificativ. M-am născut aici, la Bucureşti,

1 N.r.: Interviul a fost acordat regretatei poete şi învăţătoare Elena

Marin, de la Şcoala Nr. 11 „Mihai Eminescu“ Piteşti, pentru revista „Aripi“. Din motive binecuvântate, considerăm că este necesar ca interviul să fie cunoscut de cât mai mulţi.

http://www.jurnalul.ro/cautare/autor/roxana-vintila-596.html


2012 - nr 14


am crescut şi am făcut prima clasă primară tot aici.

După aceea am plecat la Stolnici, în judeţul Argeş.

Deci unul dintre evenimentele importante a fost

mutarea din Bucureşti la Stolnici. Evident că acolo, în

judeţul Argeş, m-am format, am făcut şcoala primară

şi liceul particular. Învăţam acasă şi dădeam exame-

nele la Liceul Brătianu din Piteşti. Examenele erau

foarte severe. Nu ştiu cum mai sunt acum, dar pe

vremea mea erau de o severitate excepţională.

– Cui credeţi că datoraţi calea pe care aţi ales-o în

viaţă?

– A fost un concurs de împrejurări. Cred că, în cea mai

mare parte, o datorez părinţilor mei, care mi-au dat

educaţia necesară şi exemplul lor de severitate,

precum şi tradiţiei de familie; tatăl mamei mele a fost

doctor, fratele lui a fost doctor, străbunicul meu a

fost doctor, aşa că a existat o tradiţie medicală în

familie. Deci, pe de-o parte tradiţia, pe de altă parte,

educaţia.

– Care dintre calităţile dumneavoastră înnăscute sau

dobândite v-au ajutat cel mai mult să obţineţi ce v-aţi

propus?

– Toată viaţa mea am muncit. Am fost foarte mun-

citor. Am zis că la pensie mă odihnesc. Şi abia că a-

cum muncesc şi mai mult, având şi mai multe funcţii.

Aşa că această perseverare în muncă m-a ajutat cel

mai mult.

– Care au fost şi care sunt valorile după care vă

ghidaţi în viaţă?

– Din punct de vedere moral – în general, sunt valorile

pe care mi le promovează ortodoxia noastră. Din punct

de vedere social, sigur că formulele liberale au fost

totdeauna formulele care m-au atras.

– Care credeţi că ar fi formula generală a unei exis-

tenţe de succes?

– Nu cred că există o formulă generală. Cred că exis-

tă foarte multe formule. Omul poate să-şi satisfacă

plăcerile sau să-şi îndeplinească cu o mare eficienţă

misiunea sa în această viaţă prin mai multe „tehnici‖,

prin mai multe procedee. Aşa că nu cred că se poate

da o formulă generală. „S-a deteriorat învăţământul‖.

– Se vorbeşte mult despre o criză de autoritate a

profesorului. Cum se explică şi cum credeţi că se poa-

te soluţiona această problemă?

– Criza de autoritate a profesorului se manifestă în

lumea largă, nu numai la noi. Ea ţine de mai mulţi

factori. În primul rând, ţine de un lucru care mie mi

se pare că nu este şi cel mai potrivit. Se acordă prea

multă importanţă anumitor drepturi ale elevilor:

dreptul de a contesta, dreptul de a nu fi pedepsit,

dreptul de a mobiliza opinia publică etc., ceea ce scade

foarte mult autoritatea profesorului. În al doilea

rând, lipsa de cultură din mediul familial. Cea mai

mare parte a familiilor s-au format în ultimii 20-30 de

ani, cu un orizont foarte restrâns. Acest lucru se

răsfrânge asupra copiilor. În al treilea rând, erorile

mari pe care le face corpul didactic. Întâi, pentru că

nu-şi fac toţi profesorii datoria aşa cum se cuvine.

Apoi, trebuie să recunoaştem că există în rândul

multor cadre didactice tendinţa spre corupţie. S-a

deteriorat învăţământul. Pe vremea mea, dacă făceai

un cadou unui profesor riscai să fii dat afară din toate

liceele din România. Aşa era de sever. Aproape că nicio

floare nu puteai să-i oferi profesorului, pentru că s-ar

fi interpretat ca o încercare de influenţare a lui. A-

cest lucru a dispărut şi aceasta este în detrimentul

elevilor, al profesorilor, al dezvoltării societăţii

româneşti.

– În ce spirit ar fi bine să ne educăm copiii pentru a-i

pregăti cât mai bine pentru provocările viitorului?

– Totdeauna le spun şi studenţilor mei că în primul

rând trebuie să-şi facă o profesiune. Trebuie să ai o

profesiune – indiferent care. S-o ai şi s-o faci bine.

Asta se învaţă, se pregăteşte, nu se improvizează. În

al doilea rând, se face apel la un set de valori pe care

ni-l oferă morala noastră creştin-ortodoxă, care este

o călăuză extrem de bună din acest punct de vedere.

Iar în viaţa politică eu cred că este necesar un sistem


2012 - nr 14


de referinţă pentru a ne feri de orice fel de tendinţe

totalitare.

„Un om care n-are stres nu se poate realiza.‖

– Stresul reprezintă principala problemă a civilizaţiei

actuale. Cum credeţi că se poate reduce influenţa

negativă a lui asupra copilului de vârstă şcolară?

– Nu sunt convins că stresul are un efect negativ. E

adevărat că e neplăcut, că reprezintă o perturbare a

echilibrului nervos, dar de cele mai multe ori are şi

efecte creatoare. Un om care n-are stres nu se poate

realiza. Realizarea noastră ca oameni se face tocmai

prin această permanentă solicitare a mediului pe care

trebuie s-o învingem şi care ne mobilizează toate ca-

pacităţile de reacţie. În istorie, se ştie că tocmai

acele popoare care au fost supuse la stresuri au reu-

şit. Din confruntarea fiecărui individ cu stresul la care

este supus se modelează personalitatea, se mo-

bilizează resursele pe care le are deja genetic.

– Spuneaţi că învăţământul s-a deteriorat. Cum vedeţi

dumneavoastră reforma învăţământului? Ce aţi face

dacă aţi fi ministrul Învăţământului?

– Greu de spus! În momentul de faţă învăţământul

suferă din mai multe cauze. În primul rând, sărăcia.

Infrastructurile sunt complet inadecvate: localuri,

material didactic, instrumente de care ai nevoie pen-

tru demonstraţie. Toate acestea practic nu există. Un

învăţământ modern trebuie să fie computerizat. Nu se

mai poate concepe azi să formezi (cel puţin la nivel

liceal) elev care să nu ştie să folosească un computer.

Dar acest lucru lipseşte. În al doilea rând, profesorii

sunt foarte prost plătiţi. N-au motivaţiile necesare.

Pentru ca să-şi completeze banii recurg la meditaţii

plătite, care îi obosesc, sau la alte mijloace nere-

comandabile, asupra cărora nu mai vreau să insist. În

al treilea rând, nu avem la ora actuală de la minister

indicaţii precise, Legea Învăţământului este confuză,

manualele sunt făcute uneori de oameni care nu sunt la

catedră. Şi pe vremea mea erau manuale alternative,

foarte bune. Însă toate acestea treceau printr-un

filtru de oameni foarte bine pregătiţi, profesori care

lucrau la catedră. Într-adevăr, acele manuale erau cu

adevărat instrumente de lucru. Şi o altă problemă

este lipsa de cooperare a familiilor elevilor în procesul

educaţiei. Pentru că educaţia nu se face numai la

şcoală, se face şi acasă. Un învăţământ de calitate ar

impune ca toţi profesorii să dea concurs şi să fie aleşi

numai aceia care au certe calităţi.

– O problemă la ordinea zilei: relaţia computer – carte.

V-aş ruga s-o comentaţi.

– Este o problemă foarte dificilă, pe care noi, cei mai

în vârstă, avem tendinţa să o respingem. Probabil că

acelaşi lucru s-a întâmplat şi când s-a inventat tipa-

rul. Mi-aduc aminte că, acum patru-cinci ani, într-o

bibliotecă mare din Singapore nu erau cărţi. Existau

doar computere. Îţi comandai cartea, o citeai şi dacă

aveai nevoie de anumite pagini ţi se tipăreau. Aşa că

personal sunt convins că, în următorii 10-20 de ani,

cartea va deveni o raritate. Problema este destul de

dificilă. Un computer este şi aşa destul de obositor

(oboseşte ochiul), nu poţi face adnotări. Ar trebui o

altă modalitate de contact între informaţie şi utiliza-

rea ei. Dar computerul, internetul, biblioteca pe dis-

curi pot înlocui biblioteca tradiţională, mai ales că este

şi avantajul spaţiului, computerul spre exemplu ocu-

pând un spaţiu foarte mic.

– A fost Anul Eminescu. Consideraţi că tânăra gene-

raţie percepe în alt fel poezia eminesciană?

– Eu nu ştiu dacă nu cumva această problemă este

artificial creată. Dintr-o problemă literar-artistică,

culturală a devenit o problemă de mitologie româneas-

că. Eminescu este în panteonul marilor poeţi, dar este

şi o figură mitică şi asta explică foarte mult situaţia.

Evident, poezia lui este depăşită. Generaţia mai tânără

găseşte rezonanţe mai mici faţă de înaintaşii noştri.

Aşa cum rezonanţa noastră faţă de poezia medievală

sau faţă de poezia antichităţii este mult mai dificil de

obţinut. Sigur că există un Shakespeare care persistă

şi astăzi în formă absolut acceptabilă, dar se intervine

cu o altă regie, cu o scenografie modernă, tocmai ca

să-l mai actualizeze. Aşa că fiecare generaţie îşi alege

scriitorii săi, îşi alege operele sale, care pot fi alte

valori. Nu le contestă pe celelalte. Ele rămân. Dar al-


2012 - nr 14


tele vin, se adaugă şi constituie un fel de concurenţă

pe planul aprecierilor estetice. Sigur, Eminescu ca

poet, ca scriitor rămâne unul dintre marii poeţi, nu

numai în compoziţia de poezie, dar în acelaşi timp ră-

mâne un personaj mitic. Şi aceste două lucruri nu tre-

buie confundate.

– Cum găsiţi noua apariţie „Dulcea mea Doamnă, Eminul

meu iubit―?

– Personal, găsesc o indiscreţie. Este un fel de violare

a secretului personal postmortem. Şi pot să vă spun că

nu mi-a făcut nicio plăcere s-o citesc. Ei aveau cores-

pondenţa lor personală, şi-au păstrat-o pentru că voiau

să aibă nişte amintiri. Cred că niciunul nu s-a gândit că

vor fi publicate vreodată.

– Numele dumneavoastră este legat indiscutabil de

geriatrie. Care este starea geriatriei astăzi?

– Proastă. Foarte proastă. Întâi pentru că institutul s-

a degradat complet, apoi Ministerul Sănătăţii nu i-a

acordat nicio importanţă. Eu am fost cel care a înfiin-

ţat geriatria ca specialitate, dar nimeni n-o dezvoltă.

Sărăcia enormă pe care o avem face ca spitalele de

geriatrie, căminele-spital, să fie absolut sub nivelul de

supravieţuire. „Va veni sigur şi timpul când vom opri

exodul de inteligenţă.‖

– Sunteţi extrem de solicitat. Printre altele, sunteţi

profesor la Universitatea Ecologică. Ce părere aveţi

despre tânăra generaţie? Cum putem opri exodul de

inteligenţă?

– Este o generaţie de copii buni, care încearcă să

înveţe. Bineînţeles, pădure fără uscătură nu se poate.

Din cauza aceasta avem şi noi rebuturile noastre. Pri-

vind tânăra generaţie, avem două situaţii. În primul

rând, mulţi tineri încearcă să se realizeze economic,

fără studii universitare, fiindcă e tentant. În al doi-

lea rând, cei care sunt foarte buni îşi dau seama că nu

se pot realiza în ţară şi atunci aspiraţia lor este către

străinătate. Aceste două situaţii persistă la ora

actuală la nivelul tineretului; o lipsă de motivaţie, iar

cei care sunt motivaţi în plus merg în străinătate nu-

mai pentru bani. Ei merg acolo pentru că au condiţii de

lucru. Una este când lucrezi într-un spital în care

lipsesc atâtea şi alta este să lucrezi într-un spital

unde dispui de toată tehnologia modernă, de toate

condiţiile. Sau ce poate să realizeze un inginer în in-

dustria noastră românească? Nu mai vorbesc de cer-

cetare, care este la pământ din cauza finanţării. Dacă

vrei să faci o cercetare ştiinţifică solidă în ţară, n-o

poţi face decât la limitele obişnuite, adică prin doc-

torat. Problema este ca aceşti tineri să revină în ţară.

Dar de obicei îşi fac o situaţie afară, se căsătoresc

acolo şi revin destul de greu sau nu mai revin nicio-

dată. Şi pe urmă este un fenomen pe care eu îl cunosc

foarte bine. Unii care nu s-au realizat acolo trăiesc în

mizerie, dar le e ruşine să vină şi să recunoască ade-

vărata lor situaţie. Aici este un aspect asupra căruia

merită să reflectăm. Va veni sigur şi timpul când vom

opri exodul de inteligenţă. Trebuie să scăpăm însă mai

întâi de o serie de mentalităţi, trebuie să scăpăm de o

serie de oameni incompetenţi. Apoi trebuie să ne

refacem baza economică, ceea ce este foarte greu,

mai ales că populaţia noastră s-a învăţat să nu mun-

cească. Nu poţi să refaci o ţară fără muncă. Mă gân-

desc la Germania, care s-a refăcut printr-o muncă

extraordinară, sau la Japonia, care s-a refăcut mun-

cind zi şi noapte, fără sărbători, fără concedii. Deci

trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să se

stabilească sistemul financiar-politic şi economic de

integrare.

– Un sfat pentru tânăra generaţie.

– Singurul sfat este să muncească şi să-şi facă o pro-

fesiune. Eu dacă am reuşit să înving toate greutăţile

regimului comunist, care a fost contra mea, este pen-

tru că am muncit şi mi-am făcut bine profesiunea. De

altfel, românul spune: „Meseria este brăţară de aur‖.

Şi nu-i o vorbă-n vânt. Ai o meserie, eşti independent,

poţi să construieşti după aceea şi alte domenii de

activitate. Mai apare un aspect foarte important: la-

tura culturală care vine peste latura profesională.

Într-un fel se comportă un medic fără cultură şi-n alt

fel se comportă un medic care pictează, scrie, care-şi

dezvoltă spiritul cultural. În acest sens, eu conduc

Fundaţia Excelsior, pentru „împingerea‖ înainte a co-

piilor supradotaţi pe plan cultural. Eu şi domnul Fătu


2012 - nr 14


facem acest efort. Noi, românii, avem o teribilă preo-

cupare pentru copiii handicapaţi. Foarte bine! Dar să

nu uităm copiii supradotaţi. Or, eu cred că o ţară care

n-are elite nu se poate afirma.

Prof. Elena Marin

N.R. Am mai vorbit despre „Fundaţia David

Petrovici pentru copii“, care se ocupă de copiii

supradotaţi, la care vă puteţi adresa prin

intermediul nostru!

Vasile POPOVICI

Mercantilizare

Ne vindem roua, bruma şi izvorul

şi sufletul la dracu‘ iar ni-l vindem,

cu servitutea, frate ne cuprindem,

prin noi nu se mai scurge seva, dorul.

Ne vindem sentimente prin bordeluri

şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am,

statutul de român iar preschimbat-am

şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri.

Ne scoatem ţara la mezat prin târguri,

netârguindu-ne, lăsăm din preţuri,

în oase nu avem decât dispreţuri,

din crug ne vindem sincopate pârguri.

Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri,

şi semnele heraldice din burguri.

La ceasu-mplinirii

Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci;

simt gustul salmastru de lacrimi ce dor,

mi-e dor de cărarea… de paşi pe poteci;

nu pune, iubito, iubirii zăvor!

La ceasu-mplinirii, sub zodie-stelară,

adună-te-ntreagă aevea menirii;

prin ,,ierbi‖ de şopârle aleargă sprinţară

reală, nu ca-n visul închipuirii.

Materia respiră

Materia respiră sfinţenie divină,

cu cioburi din big bang e-mpresurată sfera;

în mâini buchet să prind, ce fragedă lumină!

hiperboreecă, aceeaşi hemisfera.

Nemărginiri din capete de infinituri

din minus înspre plus, iar de la plus la minus;

grăbim pe căi lactee fără de zenituri

spre lumea energetică din punctul Terminus

Jeff Rowland


2012 - nr 14


Serghei Esenin2

Câteva date biografice

Născut într-o familie de țărani din satul

Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din

Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în

copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie

poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a

mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și

corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la

Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un

an și jumătate, ca student extern. În această perioadă

a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un

apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Goro-

detsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea

că: „Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și

Kliuev l-au învățat lirica―

În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa

carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de

Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrun-

zătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise

unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa. În

1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar

curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a

ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va

aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă

scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori,

chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit. În septembrie 1918, Esenin

și-a înființat propria editură, numită „Трудовая Артель

Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor

cuvântulului din Moscova.")

Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate

romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă

scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a

căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna

2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin

Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul

epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit

în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag. În

1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița

Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un

fiu, Constantin.

În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul

pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansa-

toarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan3, o

femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar

el nu vorbea engleza. Au reușit să comu-nice în limba

franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a

însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa

și prin Statele Unite ale Americii, dar în acest punct al

vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control.

Adesea aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în

timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus

camere de hotel sau a provocat scandaluri în res-

taurante, acțiuni care au avut parte de multă publi-

citate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a

durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors

la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Mikla-

șevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o

ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isa-

dora Duncan. Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia

s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinu-

cis la mormântul acestuia.

Se spune că după moartea Galinei compor-

tamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în

același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda

Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest

fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet im-

portant și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea

Sovietică a anilor 60, alături de Andrei Saharov și de

alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin

a devenit un matematician respectat.

Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de

rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a

continuat să scrie opere poetice de calitate. În primă-

vara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaş-

te și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna

Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încer-

cat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a

3 Despre care noi am mai „vorbit“ în numerele anterioare.(n.r.)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin


2012 - nr 14


fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea

externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a

scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a

spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei

camere a hotelului „Anglia‖ din Sankt Petersburg.

Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir

Maiakovski nota: „Cu mare greutate l-am recunoscut pe

Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitaţiile insis-

tente de a merge împreună să bem ceva, invitații în-

soțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată

ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar

seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-

ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea si-

tuație, toată lumea se mărginește la discuții.―

Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni,

ani, vieți (1961), Esenin era întotdeauna înconjurat de

sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Ese-

nin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic

de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai pla-

ce) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia

și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu

roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El

ştia cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai

ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.

Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagan-

kovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o

sculptură din marmură albă. Cu toate că a fost unul

dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte

de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale

au fost interzise de către Kremlin în timpul condu-

cerilor lui Stalin și Hrușciov, dar în 1966 operele sale

complete au fost republicate.

În zilele de demult, de pe când noi eram copii,

poeziile lui Esenin erau învățate pe de rost de elevi și

unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept

cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei

literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, pur-

tarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea

persistentă și aproape legendară a poetului rus.

Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30,

de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmă-

cirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele

dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica

universală. George Călinescu a identificat influența lui

Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia

Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar da-

că, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați

mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ila-

rie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioa-

da postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în

poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și

ale lui Adrian Păunescu.

Misterioasa şi sângeroasa moarte a poetului Ser-

ghei Esenin: sinucidere sau crimă?

Serghei Esenin Cel mai celebru poet rus al secolului XX, Serghei

Esenin, a fost descoperit mort în a treia zi de Crăciun

a anului 1925, (la vârsta de 30 de ani) într-o cameră a

hotelului Angleterre din Sankt Petersburg (pe atunci

Leningrad). Era spânzurat de tavanul camerei şi avea

mai multe crestături adânci deasupra palmei stângi.

Cazul a fost clasat drept sinucidere, însă bănuielile că

a fost de fapt o crimă mascată cu abilitate nu au dis-

părut nici în ziua de azi. E greu de distins acum între

adevăr şi mistificările născute din imaginaţia înfier-

bântată şi paranoică a personajelor care au trăit acele

vremuri. Faptele pe care le ştim cu siguranţă sunt

puţine. În 1925, Esenin era celebru atât pentru poe-

mele lui, cât şi pentru viaţa sa agitată. Proaspăt ex-

ternat din spital, unde ajunsese din cauza unei de-

presii puternice, Esenin a părăsit Moscova şi a ajuns la

Leningrad în ajunul Crăciunului. Avea gânduri mari.

Vroia să se lase de băutură şi să lucreze la un roman,

după cum îi mărturisise unei prietene.

La Leningrad s-a cazat la hotelul Angleterre, probabil

după ce a trecut pe la mai mulţi prieteni şi nu i-a găsit

acasă. Din acest moment intrăm pe tărâmul fluid al

amintirilor şi supoziţiilor. În seara zilei de 26 decem-

brie este vizitat la hotel de Wolf Erlich, un prieten

poet. Acesta îl găseşte într-o stare de adâncă agita-

ţie. Esenin i-a înmânat o hârtie pe care scrisese ceea

ce avea să fie ultima sa poezie. „E scrisă cu sânge‖, i-a

spus el prietenului, acesta bănuind că vorbeşte meta-

http://www.ideilibere.ro/wp-content/uploads/2011/08/serghei-esenin.jpg

http://www.ideilibere.ro/wp-content/uploads/2011/08/serghei-esenin.jpg


2012 - nr 14


foric. S-au despărţit cu promisiunea că se vor reîn-

tâlni dimineaţă. Văzând că nu mai apare, Wolf Erlich

se întoarce la hotel a doua zi. Află de la portar că

poetul îşi manifestase dorinţa de a nu fi deranjat.

Până la urmă, pentru că Esenin nu dădea niciun semn

de viaţă, au decis să forţeze uşa camerei sale. Scena

care i-a întâmpinat înăuntru era de groază. Esenin era

atârnat de o funie, cu mai multe crestături vizibile la

mâna stângă. Era mort de şase-şapte ore, aveau să

stabilească medicii ulterior. Hainele şi hârtiile sale

erau împrăştiate prin toată camera, ca şi cum cineva

le-ar fi răscolit. Erlich a realizat că abia atunci că

poezia pe care o primise de la Esenin, intitulată La revedere, prietene, la revedere, chiar era scrisă cu

sânge.

Poetului i s-au organizat funeralii naţionale, în-

să mulţi dintre contemporanii lui Esenin nu au crezut

în varianta sinuciderii poetului. Ştiau cu toţii de pro-

blemele pe care acesta le avusese cu puterea socia-

listă şi cu sinistra CEKA, precursoarea KGB-ului. În a-

ceste condiţii nu e de mirare că mulţi au fost convinşi

că poetul a fost ucis şi asasinatul a fost mascat într-o

sinucidere. Adrian David Jr. - Editor - Adevărul Bucureşti

POEZIA DE ADIO

La revedere, prietene, la revedere

La revedere, prietene, la revedere.

Dragul meu, în inima-mi rămâi.

Despărţirea ce se prevede

Promite o nouă revedere.

La revedere, prietene, rămân tăcut

Nu fi trist şi în sprâncene crunt –

În această viaţă, a muri nu e noutate;

Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

***

„Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere

Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,

Raza lunii fâlfâie tăcut.

Inima c-o molcomă durere

Îşi aduce-aminte de trecut.

Spulberat, omătul se despică.

Pe-aşa lună, eu, pe-ascuns ieşit.

Îndesându-mi cuşma de pisică,

Casa părintească-am părăsit.

Iaraşi sunt în locurile mele.

M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?

Stau mâhnit, ca un gonit de rele,

Reîntors la vechiul meu cămin.

Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,

Sufletul prin gânduri mi-l deşir.

De bunicii mei mi-aduc aminte

Şi de-nzăpezitul cimitir.

Toti vom fi acolo... Poţi să sameni

Viaţa ta cu râs sau cu tumult...

Pentru asta trag aşa spre oameni

Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.

Pentru asta inima mi-i moartă

Când privesc al anilor prăpăd...

Vechea casă c-un dulău la poartă,

Parcă ştiu că n-am s-o mai revăd.―

Mihai Cătrună – Amestec de gânduri


2012 - nr 14


de Adalbert GYURIS

Doamna Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în

Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi

Cinematografică - Bucureşti, secţia Arta actorului, pro-

moţia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica

Domnicăi Mihaela, născută Policrat, şi a actorului român

Amza Pellea (07.04.1931/12.12.1983). După terminarea

studiilor, în perioada 1984-1987 a fost actriţă la Tea-

trul de stat din Piatra Neamţ, după care, între 1987-

1999 a făcut parte din prestigioasa trupă a Teatrului

„Lucia Sturdza Bulandra‖ din Bucureşti. Din 1999 a

devenit liber-profesionistă. A participat la numeroase

turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia

şi Europa. Joacă în limba română, franceză, italiană şi

engleză. A primit de două ori titlul de „Cea mai bună

actriţă de teatru din România‖. A interpretat 30 de ro-

luri importante în teatru şi 20 în film. Am văzut la

televizor o discuţie cu Oana Pellea şi am fost fermecat.

Apoi am văzut un film cu dânsa şi m-am convins că are

aură. Este un OM de excepţie, o femeie frumoasă, cu

suflet curat şi o actriţă de mare clasă. ***

Adalbert Gyuris: Cum a fost copilăria cu doi oameni

minunaţi alături, părinţii dumneavoastră?

Oana Pellea: Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii

mei. Cum să fie copilăria? Rai, cu râsete multe, multă

iubire, multă căldură, soare şi cu bunici şi părinţi ideali.

Copilăria mea e contul meu de fericire.

A.G.: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau

a venit pe parcurs?

- Am mai povestit despre asta şi cine vrea să afle poate

găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de

meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu

dacă „sufăr‖ de aşa ceva. Mie mi-e drag să dăruiesc fie

pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De

drag mi-e drag de viaţă, nu neapărat de actorie.

A.G.: Când v-aţi dat seama cât de mare actor este

Amza Pellea şi ce forţă este?

- Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata! L-am

iubit ca pe un tot. Dintotdeauna pentru totdeauna. Cu

cât trece vremea cu atât îmi dau seama cât de

excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el

creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist a fost

excepţional, dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om

de-adevăratelea e ceva foarte rar.

A.G.: Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui?

- N-am realizat…, fiecare avem drumul nostru. Nici nu

pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu

vreau şi nici el n-ar fi vrut. Din când în când oamenii se

uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că îmbă-

trânind îmi regăsesc părinţii în mine din ce în ce mai

des… şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie

sunt… noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine.

A.G.: Când şi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

- Din nou e vorba de regăsire şi nu de găsire. De

readucere aminte. Am povestit în „Jurnal‖… Fiecare

cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire.

Dumnezeu - e un cuvânt doar! Fiecare are reprezen-

tarea lui despre ce înseamnă Dumnezeu. Important

cred e să-ţi recunoşti limita şi să te minunezi că există

CEVA care te conţine. E mult de discutat dar şi mai

mult de cunoscut…

A.G.: Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe

viaţa?

- Mama mi-a dat viaţa. Dar prin felul cum a ştiut să

trăiască şi prin felul cum a ştiut să moară mi-a

schimbat viaţa. Pare complicat dar nu e. Există o ştiinţă

de a trăi frumos şi o alta în a muri superb. Drumul a-

cesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de fru-


2012 - nr 14


mos. Mama aşa l-a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată,

zâmbind şi într-o explozie de spiritualitate. Aşa am

aflat că se poate şi muri superb.

A.G.: Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un

actor în general şi o actrită în special frumuseţea

joacă un oarecare rol?

- Nu sunt frumoasă în canoanele modei… dar pot deveni

superbă şi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre

noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui

om modifică „ambalajul‖. De foarte multe ori frumu-

seţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am

cunoscut această stare.

A.G.: Credeţi că trebuie un loc anume pentru reali-

zarea idealurilor artistice sau arta se poate face

oriunde?

- Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist.

Câteodată ai locul perfect de manifestare dar nu e

timpul. Altădată e timpul dar nu ai locul. Câteodată le ai

pe amândouă dar nu esti tu pregătit. Şi atunci? Ce

rămâne important? Cred că important e să realizezi că

talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine.

Realizarea idealurilor artistice depinde de deter-

minarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze

atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu.

„Câte bordeie atâtea obiceiuri‖. Shakespeare a înce-put

să scrie - actor fiind - pentru că textele pe care le juca

împreună cu trupa din care făcea parte, îl nemul-

ţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta

timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiri-

tualitătii sale şi altcineva e dispus să primească darul –

arta poate exista oriunde. Şi apoi copacii înfloresc

oriunde e puţin soare. Da.

A.G.: Cum vă simţiţi când jucaţi/lucraţi în străi-

nătate?

- Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi

place foarte tare să joc în altă limbă pentru că e greu.

Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte

culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă

voluptatea limbii române îmi încălzeste sufletul. Limba

română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…

A.G.: După părerea mea cea mai frumoasă meserie

dintre toate este actoria. E grea această profesie şi

ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru

munca sa?

- E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva

îţi place nu cred că simti că ceea ce faci e greu.

Consum? Da! Până la nivel celular. Se modifică tensiunea

arterială unui actor când e pe scenă. De eşti răcit... pe

parcursul spectacolului nu mai ai niciun simptom de

boală, se modifică pulsul, etc. Nu se poate contoriza

consumul unui artist. Răsplata materială a unui artist în

România arată aşa cum arată economia României. La

pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pen-

tru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care

le poate avea un creator nu ţin nici de foame nici de

cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivă şi

susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie …

A.G.: În România filmul a făcut ca actorii să fie cu-

noscuţi, acum e la „modă” televiziunea. Ce părere

aveţi?

- Nu m-a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat

în afara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare.

Ca şi radioul. E normal ca artiştii să facă televiziune. Eu

de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia

programul de teatru tv. Atunci îl voi deschide cu mare

drag. Problema e că programele tv au prea puţini actori

sau artişti… Din păcate au alte „specii‖…

A.G.: Care a fost motivaţia de a scrie „Jurnalul”?

- Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă

uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam adică starea de

martor neputincios la boala cumplită a mamei mele şi

moartea ei. Mult mai târziu a venit din partea doamnei

Ioana Pârvulescu şi a editurii Humanitas propunerea de

publicare.

A.G.: Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit?

- Frumoasă întrebare. M-am simţit de multe ori

umilită... Până în ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi

umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul fără eu. Se

poate umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea


2012 - nr 14


complicat… Răspuns simplu - nu ştiu: dar cred că răs-

punsul complicat nu e departe de adevăr.

A.G.: Stimată Oana Pellea mă bucur că ne-am întâlnit şi

vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest inter-

viu. Vă doresc să aveţi roluri care să vă aducă doar

bucurii şi multe satisfacţii! Eu vă stimez şi vă iubesc

enorm!

***

DONA TUDOR

Când ne-am înfipt bornele în istorie, cineva ne-a pus

gând rău. Fiarele timpului au răspuns ispitei. Turlele

noastre împungeau doar cerul. Ascundeam în dangăte,

cuvinte. Raiul pentru noi părea nepotrivit. Am optat

pentru un iad util. Am stat în el, supravieţuind. Dacă mai

stăm mult, se sperie iadul. Într-o existenţă milenară, să

bagi frica în neamul lui Scaraoschi, înseamnă că nu s-a

stins candela din fiecare.

Vâlceanul Dumitru Drăghicescu, publică în 1907 prima

monografie asupra sufletului nostru naţional, în

lucrarea intitulată „Din psihologia poporului român‖:

„Din punctul de vedere al întregului neam românesc, cea

dintâi observare de făcut este că naţiunea română,

propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul

formativ al istoriei noastre nu este dus până la capăt.

Acest rol abia este jumătate isprăvit şi nu va fi pe

deplin terminat decât atunci, când neamul românesc, în

întregimea lui, va fi una, va alcătui o societate, fără

bariere şi fără graniţe despărţitoare pe întreg

teritoriul, pe care se împrăştie azi graiul românesc. Ca

şi istoria, harta noastră, este neisprăvită, înjumătăţită

şi este încă în aşteptarea statornicirii a celor de pe

urmă contururi adevărate şi naturale ale ei. Harta

noastră, care este desigur adevăratul substrat organic

al sufletului nostru etnic, este oprită în cursul creşterii

ei. Ni se înfăţişează ca ceva neechilibrat, fără bază

temeinică, ca un edificiu inform sau cu forme şovă-

ielnice. Ca atare, îi lipsesc organe temeinice, părţi

esenţiale de structură. Trecutul nostru istoric, în loc să

ne întregească, adesea ne-a mutilat. Corpul naţiunii

noastre, organismul, din care trebuie să decurgă

însuşirile sufletului nostru, fiind neterminat tot aşa ne

aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi geograficeşte şi

istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de vedere

social. Şi această primă trăsătură a istoriei şi societăţii

se răsfrânge foarte simţitor în sufletul nostru şi în

produsele lui. Toate felurile de activitate românească,

ştiinţă, literatură, arta noastră, agricultură, industria şi

comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului.

Activitatea noastră, sub toate înfăţişările ei practice şi

teoretice, în toate ramurile, se găseşte în faşe, şi se

zbate în greutăţile naşterii ei. Dacă, spre pildă, în

Franţa, toate fructele minţii şi activităţii franceze

poartă pecetea caracterului de isprăvit, al intraduc-

tibilului „fini‖, „acheve‖; la noi, toate roadele muncii

noastre se înfăţişează sub pecetea neştearsă, fatală a

neisprăvitului. A doua trăsătură mai pronunţată şi mai

caracteristică a istoriei noastre , şi care se răsfrânge

foarte simţitor în natura sufletului nostru etnic, este

pasivitatea, rezistenţa defensivă, pasivă, supusă,

înfrântă, lipsa de energie ofensivă, îndeosebi, istoria

ţărilor române, din cele din urmă trei veacuri, cu prea

rari abateri de la regulă, este o cheltuire de energie

foarte mică în acte de rezistenţă resemnată şi de

apărare pasivă, este o îndârjire de a nu ceda, a nu

capitula cu totul. Luptele contra turcilor se fac cu

pungile de bani; belşugul câmpiilor bogate înlocuie, faţă

de turci, vigoarea braţelor oştenilor lui Mircea şi

Ştefan. Reprezentanţii cei mai desăvârşiţi ai acestei

epoci sunt Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu,

care îşi apără ţara şi lungile lor domnii cu regimente de

pungi, încărcate cu galbeni şi trimise Sultanilor şi vizi-

rilor. Această notă precumpănitoare a istoriei pătrun-

se adânc în sufletul nostru etnic şi dădu o culoare

particulară înfăţişării lui în diferitele sale manifestări.

Mulţumită acestui caracter esenţial al istoriei noastre,

în firea românului nu s-a dezvoltat până acum, după cum

avem să vedem, decât însuşirile negative, oarecum

pasive şi defensive. Istoria n-a dat ocazie priincioasă

dezvoltării bunelor noastre însuşiri, calităţilor noastre

sufleteşti pozitive. ―


2012 - nr 14


D. Drăghicescu nu avea cum să-şi închipuie cum vom

ajunge noi să fim peste o sută de ani. În praful istoriei,

pe drum, am pus seminţe. Ne-a înscris Dumnezeu pe

lista cu îngeri.

Dona Tudor – realizator radio-tv.

MMAARRIIAA CCOOZZMMAA

ÎÎnnccoottrroo RRoommâânniiaa?? ÎÎnnccoottrroo ccuullttuurraa eeii??44

Atunci când ne vom trezi la acest răspuns, ne vom

apropia de Lumină. Până atunci va trebui să ne mai

târâm în neputinţa întunecimii neromânească, gândin-

du-ne la nevoia de „reacţie‖ a retoricii culturii, prin

ochiul vigilent al genezei, astfel încât să ştergem orice

„manifestare bruscă‖ a perpetuării politicii prin

incultură. Ochiul genezei, este „Intelectualul‖, care

spune Mircea Eliade, „nu se bagă în politică, fiindcă

politica este murdară‖. Şi atunci, mai bine să stea

mocirlit în mizerie, spălându-şi faţa, nu şi mâinile, doar

când trebuie să-şi lase urmele paşilor pe o pagină a

istoriei ignorată de propriul ei timp. Şi nu suntem noi

sigurul popor dezintegrat din propria lui istorie?!

Avem nevoie de integrarea poporului în istorie. Lăsaţi

de capul lor constituţional, nu s-a atras responsabi-

litatea nici politicianului, nici intelectualului. Primului,

din raţiuni de înavuţire pe nedrept şi celui din urmă,

rămas la fel, nu cel dintâi, din raţiuni de îndobitocire,

spaţiul lui de a scrie, reducându-se la placarda de

salarizare unde cu litere mari latine să putem citi tot

nărodul prin ochiul aceluiaşi televizor: Greva Foamei.

Privim cum vidul intelectual se suprapune pe cel is-

toric. Reverberaţiile vieţuirii ne separă prin tălăzuirea

bătăilor inimii de respiraţia ideii şi duhurile noastre

însufleţesc pe ruinele altor inimi de o mie de ani. De

aceea a rămas ispita un fruct cu gust de Decebal şi

păcatul devenirii născocirea unui reazem.

Când ne vom rezema de noi?

4 (Din volumul „Luminile transfigurării”, Junimea, 2007, p.142)

De nu am fi căzut pradă erorii fiinţării, poate am fi

descoperit graniţa dintre fiorii echivocului şi regre-

tului şi nu ne-am fi înstrăinat în noi înşine cu o lume

împotriva ei. Ne-am ales cu o viaţă subterană ochită în

fiinţa ta şi cu fiinţa ta ochită în subteranul lumii. Ce

rugi ne pot izvorî gândul, pentru a înmuguri cugetul să

plesnească raţiunea până polenul din ea să însămânţeze

germenii culturii pentru a înfrânge neantul, dacă între

inima şi gândul meu se întind deşerturile unei lumi

întregi?! Câtă explozie şi câtă pudoare cosmică! Ce

conştiinţe pot scoate întunecimile prezentului pentru a

face loc culturii sub ţărâna sfărmată de spaime şi

într-o explozie cosmică să faci acoperişul acestei lumi

târâtoare prin retorica culturii. Strigi fără să strigi şi

mori fără să mori într-o viaţă fără trezirea din

Cunoaştere. Până unde se poate întinde parfumul

orbirii? Când tot ce înseamnă politic va privi în ochii

tăi cu Pupila mărită de cultură, abia atunci vom simţi

cum se stinge vidul mizeriei din noi. Aş vrea să am

copite de bou şi grai de măgar, să boncăluiesc în idei

filosofice şi să rag în vers de poet:

Retorica culturii

Aş putea lumii să-i spun

decât s-alerge Pe lângă boi,

şi s-asculte cum

Vorbeşte măgarul,

mai bine să se-ntoarcă

la ale ei rădăcini, înapoi

pe Drumuri de fum,

luând cu ea Baltagul,

să taie Pădurea Spânzuraţilor,

să ajungă la Fraţii Jderi,

şi acolo Muma lui Ştefan cel Mare,

să îi vorbească cum e să fii

Cel mai iubit dintre pământeni,

care înainte de Apus de Soare,

timp ce se lăsa Sara pe deal

a trecut pe la Moara cu noroc,

să cunoască al dragostei val,

şi Ion o iubi pe Mara ... cu foc,

iar Luceafărul nestingherit

îi privi păşind pervazul ...

Amintiri din copilărie,


2012 - nr 14


au rămas Fiinţă şi neant,

în timp ce Tristeţea de a fi,

e Delirul lui Ştrengarul văilor

ajuns Pe culmile disperării,

încearcă în Iluzii pierdute

să escaladeze Pământul uitării

scufundat în noianul

Silogismele amărăciunii,

tocmai când venise tihnit

Duminica Mare a lui Grigore Vieru.

Chiar încă Nu te-ai priceput?!...

Decebal către popor strigă,

Deşteaptă-te române, cu bune şi rele

De o mie de ani pe-acest pământ

Se cântă „Somnoroase păsărele‖5.

Cu fiecare zi suntem mai singuri, cu fiecare clipă

suntem mai trişti. Până unde îşi poate întinde

îndobitocirea graniţele-i sumbre şi atât de dulci pen-

tru naivi?! Dacă am asculta cum respiră cerul; dacă am

asculta cum respiră pământul, atunci poate groaza ce

se întinde în peisajul imbecilităţii ar înălţa aburi

ahtiaţi de flăcările zvârcolirilor noastre şi fiori de

nebun beat de înălţare ne-ar mărgini teama de foame.

Şi nu teama de hrană ne-a ţinut mai bine de o mie de

ani în mediocritate? Câtă nevoie avem de a ne aban-

dona în cunoaştere pentru a ne desprinde de vieţuire!

Dar câţi dinte noi ascultă cum respiră Cerul; ascultă

cum respiră Terra din nevoia de hrană spirituală a

Culturii? Raţiunea a suferit mutaţii ontologige

detractoare şi mulţumirea căutarea de sine şi nu ai cui

să-i mai spui:

Ascultă cum respiră Cerul;

ascultă cum respiră Terra,

în timp ce se-ntinde incendiul

târând verdele din frunza-i

5 În ordinea în care sunt subliniate, titlurile reprezintă operele

scriitorilor: George Coşbuc, George Coşbuc, Corneliu Ştefanache, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Creaţie populară, Marin Preda, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai Eminescu, Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, Mihai Eminescu, Jean Paul Sartre, Emil Cioran, Marin Preda, George Coşbuc, Emil Cioran, Honore de Balzac, George Coşbuc, Emil Cioran, Theodor Codreanu , George Coşbuc, George Coşbuc, Andrei Mureşan, George Coşbuc.

ce naufragiază la orizontul firii;

vocea aurului negru e întărită-n sfârşire

şi nici nu ne putem închipui

cât de mulţi sunt sclavii

ce aşteaptă să fie dezrobiţi de fericire.

Pe un vid stingher

s-ar abandona-n cunoaşteri,

desprinzându-se de vieţuire,

prinşi în panica plăcerii cu fiecare stea pe cer.

Într-un strănut cosmic s-ar redeschide era,

şoptind rupţi de lumină-n infinit:

ascultă cum respiră Cerul;

ascultă cum respiră Terra.

Mulţi din cei care m-au cunoscut au încercat să sufle

în jăratecul vieţii mele, crezând ca pot să-mi înţe-

leagă clipa. Dar atunci când mizeria socială îţi este

risipită în sânge amorţindu-ţi gândurile, este imposibil

ca cineva să poată să-ţi înţeleagă prezenţa şi te

transformi într-o substanţă de Lumină ascunsă în

craterul unui vulcan ce pluteşte în fluidul nopţii. Şi

astfel, viaţa mea a ajuns o groapă de jăratec. Oare

câţi se vor încumeta să sufle şi vor reuşi să scoată

scânteile de care avem nevoie, să aprindem cugetul

pentru a ne regăsi în normalitatea unei veţi care să se

asemene cu cea umană?!... Mă simt străină de mine

însămi şi în mintea mea năvălesc vorbele lui Mircea

Eliade: „Mi se întâmplă uneori să mă simt «străin» de

mine însumi şi atunci mă simt pe deplin fericit. Să fie

acesta un simptom al transfigurării spre încarnarea

supraomului lui Frederich Nietzsche sau simptomul

unui confort al laşităţii?!―

Mă gândesc cu profundă amărăciune şi consternare: ne

lipseşte un partid de cultură care să dăruie alegă-

torilor carte, gratuit să scoată „Manualul de ataraxie‖,

pentru a se înlocui gustul citirii plăcerii banilor cu

gustul citirii plăcerii cuvintelor; ideologia acestui

partid să fie cea de integrare a României în istorie a

căror pagini multe dintre ele au rămas albe, ori îm-

proşcate cu o cerneală amorfă a genezei. Altfel, infer-

nul politicii sterile îşi va contura noi culmi ale neantului

şi generaţiile viitoare vor fi înţesate de tentaculele

tenebre ale aceleiaşi lumi abisale6.

6 Maria Cozma, Evadare din vidul tăcerii, Editura Junimea, Iaşi, 2005.


2012 - nr 14


După ce am adunat atâta izolare îmi este aproape cu

neputinţă să cred că se vor găsi suficienţi mizantropi

care să sfarme surghiunul ticăloşiei încropită în noi, ce

ne-a prins paşii în necuvântare, regăsindu-ne din ce în

ce mai mult printre necuvântătoare. Căci distanţa

dintre înţelepciune şi instinct se măsoară cu intro-

specţia rătăcirii. Cum se explică că am nimerit toţi

într-o junglă? Şi de ce aceasta ne ţine în obscuritate

cu frica ideii de om terorist? Am găsit explicat în

dreptul cuvântului „teroare‖ şi explicaţia: asuprire

bazată pe intimidare. Atunci Leul din junglă ce este,

dacă Elefantul îşi îmbălsămează spiritul pentru

înveşnicirea clipei căzute în privirile stinse ale unei

Rândunele ce a încetat să taie azurul?!

Incultura îţi trădează caracterul când nici nu

te-aştepţi; te dezbracă de viciile ascunse şi rămâi

golit într-o „conştiinţă murdară‖7. Încep să apară

bolile. Fiinţa din tine, inevitabil se scufundă într-un

infern al gustului morţii, fără nicio ieşire de vindecare

pentru că Mediocritatea este Mediul ei, unde deja îţi

sunt prinse rădăcinile vieţii.

De aceea consider mai mult decât necesar

un CEC în alb pentru tineri compozitori care să

„scoată la lumina zilei” Imnul Culturii Române al

cărui drapel să flamureze pe Vârful Omu din Car-

paţi, iar „Omu” să fie numit capitala lumii. Las

toată viaţa mea introspecţia azurului pentru a se

căuta cineva măcar să-l zgârie. Abia atunci vom fi

siguri că am început să facem ceva pentru a scăpa

de Mediocritate, pentru a ieşi din Agonia aceluiaşi

neant unde stăm scufundaţi scafandri laşităţii

aproape de un veac.

Viaţa mea

O groapă de jăratec e viaţa mea,

toţi ce s-au plecat să sufle,

s-au evaporat în aburi de chemare

pentru a mă găsi...

şi au sărit doar scântei de tăcere,

nu au putut în aşteptarea lor să afle

în care clipă a universului pot fi.

7 Frederich Nietzsche.

Fiindcă flăcările-mi sunt impalpabile,

nu m-au priceput ce cuget,

intuind că în adânc sunt un crater,

cineva a început să sufle mai mult,

dar când lava albastră a început să curgă,

revărsând lumini şi peste alţii,

nimic nu a mai priceput.

Şi viaţa mea rămâne în adâncul de jăratec,

vorbind pentru toţi în şoapte,

sau poate pentru alte vremuri ...

Între timp altcineva suflă sălbatic,

şi nicio scânteie nu-l trezeşte din neant,

într-o natură cu ouă clocite

nu poţi decât în propria umbră să tremuri.

Totul e să faci o introspecţie,

de vrei să te îmblânzeşti în junglă,

citind cu mai multă atenţie

te vei regăsi în aceeaşi viaţă,

şi de-a dreptul te cutremuri

conştient cum vin alţii să ţi-o smulgă.

Mihai Cătrună – Furtuna /u/p


2012 - nr 14


MMAARRIIAANNAA BBEENNDDOOUU

V-ème poésie pour Ali :

Il y a quelqu‘un

Qui a volé mon cœur.

Deux yeux noirs, visage brun

Sont la source de ma douleur.

Au voleur !

Au secours !

Crie ma pauvre poitrine.

Mais personne ne répond,

La Police fait bonne mine…

Malheureuse dépouillée,

Pourquoi commences-tu à pleurer

Et que tu n‘ose pas voler

Le voleur ?

En as-tu peur ?!

A V-a poezie pentru Ali

Există în lume cineva

Care mi-a furat inima.

Doi ochi negri, faţa brună,

Sunt durerea mea nebună.

Hoţii! Săriţi

În ajutor!

Strigă sărmanu-mi piept de zor.

Dar nimeni nu pare să audă,

Poliţia e şi ea surdă…

Ce stai aşa , nefericită,

Că ai fost prea rău jefuită?

Ia încearcă tu, hoaţă mică,

Să furi chiar hoţul…

Îţi este frică?!

Răstignire

Azi mi-aş dori sã fug departe,

Cât mai departe de voi, care

Duceţi pe limbã piper, sare

Ca sã loviţi cu mult mai tare…

Dar trupul meu, lipit de cruce,

Nu vrea nicicum sã se urneascã!

Îi pare moartea mult mai dulce

Decât o viaţã pãmânteascã.

La ce e bun sãrutul Lunii,

Cel întinat şi mincinos?

Eu stau lipit de crucea lumii

Şi nu mai pot privi în jos.

Din inima strãpunsã îmi curge

Pârâul vieţii, cald şi lin.

Rãmân aici, lipit de cruce

Cu ochii cãtre cer; amin!

Am învăţat

Am învăţat

Şi-nvăţ să ispăşesc,

Pentru trădarea mea

De nu ştiu când;

Să te răsfăţ

Minţind,

Să ispăşesc

Iar tu să nu mă porţi

În gând.

Să mă desfid,

Purtând la orişice corsete

Şi tandre plăsmuieli peste figură,

Ca izbucnind,

De după atâtea etichete,

Să mă deguşti,

Înşelătoare băutură.


2012 - nr 14


8

Cânt

Cânt ca privighetorile oarbe.

Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.

Atât de sus ne-nălţăm câteodată...

Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,

aşa arde sufletul meu.

Cred în zâne, în sfinţi şi minuni ;

prieteni, nu-mi împletiţi cununi.

Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea ;

îi bănuiesc uneori puterea,

însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit

îngerului lângă mine ivit.

Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi,

şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,

despre săraci, despre copii şi foame...

Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,

întrezăresc cuvintele de foc,

cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu

de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.

8 Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, Bucu-rești) a fost o poetă, prozatoare și publicistă română. S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași. Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici“ a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu“ din Chișinău. A fost soția lui Eusebiu Camilar. http://ro.wikipedia.org/wiki/Magda_Isanos

Dumnezeu

Oamenii bogaţi au făcut icoane,

catapitezme-aurite şi strane,

însă Dumnezeu n-a venit

în locul astfel îngrădit.

Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi

şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.

În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,

făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,

cerându-le mămăligă şi ceapă.

Era când câmpie verde, când apă.

Alteori se făcea mic

şi s-ascundea în floarea de finic,

ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,

s-ajute furnicile la muşuroaie,

să dea pământului mană şi ploaie.

Avea atâtea de făcut Dumnezeu,

şi oamenii îl plictiseau mereu,

cerând unul pentru altul rău.

Îi auzea strigând: „Pământul meu..."

Îi vedea punând semn de hotar,

ciopârţind, împărţind minunatul dar.

Atunci se supăra. Pornea furtuna.

Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind întruna, se făcea

mare

şi-nfricoşat,

ca muntele cu păduri îmbrăcat.

Până venea o pasăre la el.

Codobatura, sau un porumbel,

şi spunea : „Doamne, mi-a căzut puiul jos.

Zi să se facă iară frumos,

să răsară soarele şi să-l găsesc..."

„Facă-se voia ta, sol păsăresc..."

Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă

şi s-apuca alte lucruri să facă.

http://ro.wikipedia.org/wiki/17_aprilie

http://ro.wikipedia.org/wiki/1916

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C8%99i

http://ro.wikipedia.org/wiki/17_noiembrie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C8%99ti


http://ro.wikipedia.org/wiki/Poet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prozator

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publicist

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C8%99i

http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Medicin%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Costiujeni&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Chi%C8%99in%C4%83u

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept

http://ro.wikipedia.org/wiki/Filosofie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Ha%C8%99deu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Ha%C8%99deu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_Camilar

http://ro.wikipedia.org/wiki/Magda_Isanos


2012 - nr 14


Sărută-mă

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,

Doar sărutarea ta ar fi în stare

Să stingă focul rău ce i-a cuprins,

Să-i umple de iubire şi de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleştate

Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.

Îţi vor zâmbi din nou înseninate

Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele

Şi toate îndoielile-or să moară,

În loc vor naşte visurile mele

De viaţă nouă şi de primăvară.

Acuma cântecul s-a sfârsit

Acuma cântecul s-a sfârşit.

Nu ştiu de-i bine ori rău.

Din frunze-am cântat. Dumnezeu,

lângă mine stând, mi-a şoptit.

De fapt nu era Dumnezeu, era pom.

Şi câteodată-avea glas de om.

„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste

câmpii dezmierdate şi creste..."

Şi ca o pasăre neînvăţată

m-am apucat să cânt. Eram mirată

şi bucuroasă, şi nici n-am simţit

cum trece anotimpul fericit!

Zburaţi, cântece, zburaţi departe,

scuturaţi-mă de pământ şi moarte,

şi preamăriţi natura-n care încă

e linişte şi-nţelepciune-adâncă.

Strofele poetului bolnav

De trupu-n care mă pândeşti, durere,

m-aş despărţi cu inima uşoară,

ca să răsar într-o împrăştiere

de iarbă şi de flori la primăvară.

I-o taină pentru ce i-a trebuit

lui Dumnezeu acest clondir de sânge

(dizgraţios şi greu de mânuit),

când gândul se putea, de-o pildă, strânge,

scânteietor, pe-aripa unui flutur,

ori între două foi de trandafir,

Care-s aşa frumoase când se scutur

pe-al straturilor verde cimitir.

De câte ori îmi simt putrezăciunea

în care sufletul mi-ai răsădit,

eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,

da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.

Mihai Cătrună – Seducţie / grafică


2012 - nr 14


RRăămmaass bbuunn,, RRoommuulluuss VVuullppeessccuu!!

Autor: Victoria Anghelescu

A dispărut dintre noi unul dintre cei mai autentici şi

rafinaţi intelectuali, poetul, prozatorul, dramaturgul şi

traducătorul de elită Romulus Vulpescu. Personalitate

spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu

arta şi viaţa, navigând cu dezinvoltură între Dante şi

Rabelais. Cu mulţi ani în urmă, genialul poet Nichita

Stănescu scria despre prietenul său: „R.V. este unul

dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi

propriul lor personaj. R.V. este invenţia lui R.V., aşa cum

Don Quijote este invenţia lui Cervantes... Ceea ce fra-

pează peste tot cu constanţă e suavitatea vehementă,

puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al

unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, stri-

gătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în

parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri... Fantezia

cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic şi ab-

surdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de

melancolie‖.

Un portret complet şi complex, căruia abia dacă

i se mai poate adăuga ceva. Există în el scriitorul şi

omul, intelectualul şi personajul îndrăgostit şi rănit de

viaţă, iubitorul de cărţi, de bibliotecă şi efervescentul

implicat în viaţa breslei şi a cetăţii. Mi-l amintesc, în

anii ‗70, fermecând publicul, într-o seară, la Muzeul

Naţional de Artă, cu o fină exegeză a operei lui Omar

Khayyam şi recitând, cu voluptate „Lauda vinului‖. Mi-l

amintesc, altădată, mai recent, la Uniunea Scriitorilor,

perorând furibund împotriva agramaţilor şi intelec-

tualilor improvizaţi stâlcind citate latineşti.

Volumele lui de versuri, apărute la intervale

consi-derabile (Poezii, 1965, Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970, Arte & meserie, 1979, Armura noastră - cartea, 30 de poezii scrise şi rostite de autor, disc,

1986, Versuri (1948-1993), Vraiştea, 2004, Vechituri & novitale‖, 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul

poemelor încărcate de dragoste şi de dramatice aple-

cări asupra declinului, dar şi pentru ochi. Artistul se

implica cu talent şi originalitate asupra redactării

cărţilor sale (şi ale altora), asupra aspectului lor grafic,

într-un fel de apologie a artei tipografului. Cel care i-a

tradus ca nimeni altul pe Villon sau poeţii Pleiadei

medita în propriile scrieri asupra condiţiei umane,

asupra înstră-inării de noi înşine şi de ceilalţi.

În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deşert de disperare.

Versurile lui le-au murmurat, de multe ori fără

să ştie cine este autorul, mii de oameni care au

fredonat cântecele bardului Tudor Gheorghe. Polemi-

cile, controversele, opiniile sale, nu odată incomode, au

făcut obiectul volumelor „Zodia Cacealmalei‖ şi „Praz-

nicul puşlamalelor‖. Să mai amintim „Exerciţii de stil

(proză şi teatru)‖ şi „Procesul Caragiale-Caion (teatru-

document)‖, relevante pentru dramaturgul în care se

ascundea o veche dorinţă de a urca pe scenă, dar şi

pentru subtilul cunoscător al teatrului, dezvăluit, pen-

tru cei care nu i-au citit volumele, în spectacolul Tea-

trului Naţional din Bucureşti, „Molto, gran' impressio-

ne‖, în care Romulus Vulpescu „conversează‖ cu umor şi

nostalgie cu Costache Faca, Matei Millo şi Costache

Caragiali.

Împătimitul de limba română, ale cărei savori şi

subtilităţi le cunoştea în profunzime, mărturisea oda-

tă, într-un interviu: „M-am împăcat mai demult cu gân-

dul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poa-

te-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea:

viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de

veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Stră-

http://www.cotidianul.ro/images/stiri/0912/1348045477Romulus-Vulpescu.jpg


2012 - nr 14


daniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau

nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun

patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa - într-un fel

trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de

aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul

şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am

deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori

clasici şi contemporani, cu toţii rude ale mele din marea

familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi

rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi

sensul eternităţii ei".

Romulus Vulpescu, fascinat de scenă

Dar gloria Romulus Vulpescu a obţinut-o cu

traducerile sale. François Villon şi Rabelais, Dante

Aligheri şi Alfred Jarry, Charles d‘Orléans şi Poeţii

Pleiadei, braziliana Carolina María de Jesús sau poetul

spaniol Marcos Ana. Traduceri delicate sau savuroase,

semnate de un cunoscător imbatabil al limbilor auto-

rilor respectivi, de un scriitor pentru care limba fran-

ceză nu avea secrete, indiferent de epoca în care

fuseseră scrise operele.

Regizorul Silviu Purcărete l-a evocat pe Romulus

Vulpescu asociindu-l succeselor spectaco-lelor sale

inspirate de Rabelais sau Jarry.

„Literatură originală - poezie, proză, dra-

maturgie - au scris mulţi, mai bine sau mai prost. Eu

sunt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani,

dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată

pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu?

Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria

literaturii» sale, dar sunt şi absenţe care onorează.

Lumea însă - sper - va vrea să citească şi peste 100 de

ani şi Rabelais, şi Jarry, şi Villon. Şi atunci nu-i mai bine

să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să

dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema

mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai

scriitorul…‖, afirma acest extraordinar tălmăcitor într-

un interviu din „Jurnalul Naţional‖.

Romulus Vulpescu, cel care spera că „destrămat

în moarte,/ să mă prefac în colb de carte‖, a murit într-

o zi de septembrie. Lună pe care a cântat-o, cu acelaşi

amestec de vrajă şi nostalgie care i-a dominat opera şi

viaţa:

„Septembrie arde-n păduri aurii,

Se mistuie vara din pomi în pârjol.

Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.

Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:

Septembrie cade-n septembrie gri

Septembrie, septembrie gri

Septembrie cald, nu muri, nu muri!

Nu muri!‖

A murit un intelectual de elită, unul dintre

puţinii rămaşi de o asemenea anvergură. Cu plecarea lui,

cultura românească a rămas mai săracă.

Constanţa Abălaşei Donosă


2012 - nr 14


Bujor Nedelcovici9:

„Nu am aşteptat şi nu aştept nimic de la

ceilalţi şi cu atât mai puţin de la criticii şi

istoricii literari”

de Stelian Ţurlea - Domnule Bujor Nedelcovici, aţi publicat mult, şi

înainte, dar mai ales după ce v-aţi stablit în Franţa, în

1987. Cărţile dumneavoastră au fost premiate, aici şi în

afară. De ce credeţi, totuşi, că numele dvs. nu se află

mai mult în prima scenă? E cumva pentru că sunteţi un

om inconfortabil, mai ales pentru adepţii corectitudinii

politice?

- Între prima perioadă, când am publicat cărţile în ţară,

şi a doua perioadă, după ce am plecat în exil, există o

continuitate, dar şi o diferenţiere. Mă refer la stilul şi

maniera de a scrie romanele. În primele cărţi (Ultimii,

Somnul vameşului, Faleze de nisip) am adoptat un

„realism magic". Romanele au fost bine primite de cri-

tică şi mi s-au acordat mai multe premii literare. Înce-

pând cu romanul „Al doilea mesager" şi cele care au

urmat, am abordat utopia, parabola, alegoria, stiluri mai

puţin folosite în literatura română, care preferă o

povestire simplă şi cu personaje autentice. Îmi amin-

tesc doar de romanul utopic „Biserica neagră" al lui A. 9 Bujor Nedelcovici (n. 16 martie 1936, Bârlad ) este un romancier şi

eseist român, stabilit din 1987 la Paris, Franţa. A absolvit în 1959 Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost avocat la Baroul de Avocaţi din Ploieşti, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să muncească timp de 12 ani pe diverse şantiere şi uzine din ţară: Bicaz, Braşov, Bucureşti. A publicat mai multe romane

de succes. În 1981, romanul „Zile de nisip" este ecranizat („Faleze de nisip"), dar filmul este imediat retras în urma criticilor lui Ceauşescu. În

1982 devine redactorul-şef al „Almanahului Literar" şi şeful secţiei de

proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Romanul „Al doilea mesa-

ger", interzis de cenzura din România, apare la Editura Albin Michel de la Paris şi obţine Premiul Libertăţii oferit de PEN-Club Français. Acest roman a fost ecranizat în România de regizorul Mircea Veroiu în 1992,

pelicula fiind intitulată „Somnul insulei". Din anul 1987 alege calea

exilului, trăieşte la Paris, unde continuă să scrie. A obţinut mai multe premii româneşti şi străine.

Baconski. Am devenit „inconfortabil" după ce editura şi

cenzura (după doi ani de aşteptare) au respins romanul

„Al doilea mesager". L-am trimis pe căi clandestine la

Paris, unde a fost publicat la Editura Albin Michel şi a

primit „Premiul libertăţii acordat de PEN Clubul fran-

cez". Atunci nu era folosită sintagma „corectitudine

politică", ci aceea de sancţiune, pedeapsă. După două

şedinţe la Uniunea Scriitorilor, am fost obligat să-mi

dau demisia din funcţia de Secretar al secţiei de proză

a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ales de scriitori,

iar munca era benevolă. Toţi colegii mei au votat pentru

demisie, nimeni nu a contestat, iar unul dintre ei - după

'89 - mi-a reproşat „erou am aşteptat, laş am găsit." Solidaritate între scriitori? Nu am aşteptat nimic de la

ceilalţi şi, când am început o acţiune, ştiam că o să

rămân singur. Am fost scos şi de la „Almanahul literar"

şi mi s-a propus să public o carte. Am prezentat o cule-

gere de povestiri (Oratoriu pentru imprundenţă), mi s-a

cerut să scot o nuvelă, am refuzat şi atunci m-am ho-

tărât să plec defintiv din ţară. Un scriitor care nu

publică este un scriitor mort şi eu am refuzat să mor.

În 1987 am părăsit defintiv România şi am cerut azil

politic în Franţa.

- Romanul „Zile de nisip" din 1979, ecranizat în exce-

lentul film „Faleze de nisip", interzis expres la indi-

caţiile lui Ceauşescu, a fost una dintre cele mai bune

cărţi ale acelei perioade. De ce nici măcar acesta nu v-a

asigurat succesul printre confraţi?

- Romanul „Zile de nisip" a fost premiat de Uniunea

Scriitorilor. A ieşit pe ecrane dar, după două zile, a

fost retras din cinematografe. La „Conferinţa Ideo-

logică de la Mangalia" din 1983, când Ceauşescu s-a

referit direct la acel film, „confraţii" au tăcut din nou

şi nu am fost surprins... Nici atunci şi nici acum. Poate

chiar i-a enervat îndrăzneala mea...

- Cum aţi reuşit să vă creaţi o imagine de intransigent,

de necruţător chiar cu prietenii? S-a datorat pole-

micilor cu mulţi scriitori şi critici importanţi? Verdic-

telor dumneavoastră casante? Sau numai urmare a

dosarului de Securitate pe care l-aţi prezentat în 2003

în volumul „Un tigru de hârtie"?


2012 - nr 14


- Am făcut marea imprudenţă să cer dosarul de la

CNSAS şi greşeala s-a agravat atunci când am vrut să

scriu o carte („Un tigru de hârtie") despre tot ce am

găsit în dosar. Am crezut că după aproape 45 de ani de

comunism pot să ştiu ce se afla în „piviniţele Vati-canului securist". Am deschis „Cutia Pandorei" dar nu

m-am grăbit. Timp de doi ani am încercat să vorbesc cu

cei care dădeau rapoarte despre mine şi unii erau chiar

prieteni şi scriitori. Şi iarăşi nu m-am grăbit şi când am

publicat cartea, am scris despre informatori dar nu le-

am dat numele, ci doar iniţialele. Nu sunt „necruţător

cu prietenii" şi nici nu am dat „verdicte casante". Am

scris că nu judec şi nu condamn pe nimeni, chiar îi iert

pentru că poate au fost condiţionaţi şi şantajaţi. Am

vrut să înţeleg... neînţelesul comportamentului unora

dintre ei. Evident, au sărit la atac şi m-au acuzat,

insultat, denigrat... Nu am jignit pe nimeni şi nu am de-

păşit „linia roşie" pentru a divulga secretele din fami-

liile pe care le ştiam. Până la urmă, am „aruncat cărţile

pe faţă". Este adevărat că nu am putut să tac atunci

când s-a lansat ideea „echidistanţei şi a disocierii din-tre etic şi estetic", parcă un scriitor poate fi analizat

doar din punct de vedere estetic, iar eticul poate fi

exclus. Atitutinea „imparţial ca tot românul" trebuie

depăşită printr-o poziţie clară şi responsabilă. În anu-

mite situaţii nu există neutralitate şi nici imparţi-

alitate. Se ignoră deliberat raportul dintre „creaţie şi

creator". Scopul era foarte clar. Absolvirea scriitorilor

care au făcut „pactul cu diavolul" şi lansarea ideii că

„numai opera rămâne", idee care mai dăinuieşte cu

străşnicie şi acum. Se pleca de la premiza că un scriitor

este inocent şi nu are nicio răspundere morală, el este

„par delà le bien et le mal". În polemicile avute am fost

comparat cu Novicov, Moraru, ba chiar făcut „un Jda-nov la Paris". Am zâmbit şi m-am amuzat... Mă stră-

duiesc de douăzeci de ani să fac să se construiască un

monument pentru scriitorii arestaţi, condamnaţi şi

morţi în închisorile comuniste între '45 şi '89. Au fost

250 de scriitori. Nu am reuşit. În schimb, într-un parc

din Bucureşti, s-a înălţat recent statuia unui poet ha-

giograf care a lansat ideea cultului personalităţii. La

inaugurare, a ţinut un discurs un academician şi a fost

prezentă şi o „faţă bisericească". Sunt atitudini şi

acţiuni cu caracter de simbol şi simptom al unei epoci.

Fără comentarii...

- N-aţi făcut gesturi spectaculoase de contestare a

fostului regim comunist, dar un roman al dumnea-

voastră interzis la noi a fost publicat şi premiat în

Franţa. Cum aţi trăit ca scriitor interzis de cenzura din

România?

- Am vorbit despre aventura scrierii şi publicării roma-

nului „Al doilea mesager", interzis de cenzura din

România şi apărut în Franţa. Mă întrebaţi „Cum am trăit ca scriitor interzis de cenzura din România?" Răspunsul

este simplu. Am trăit singur şi am continuat să scriu. De

fiecare dată m-am salvat în literatură şi ficţiune, ui-

tând intenţionat de realul, realitatea şi ostilitatea ce

mă înconjurau.

- Consideraţi că a fost o amăgire aşa-numita „rezis-

tenţă prin cultură"?

- Până la un punct, înţeleg această retragere în

„rezistenţa pasivă", care dorea să evite compromisul,

complicitatea şi duplicitatea cu puterea. Dar cred că

acestă perioadă trebuia depăşită printr-o „rezistenţă

activă" şi asumarea unei responsabilităţi raţionale şi de

atitudine. Sau, cum zicea cineva: „Spune-mi cât risc ţi-ai asumat şi îţi spun cine eşti". Acum a apărut un alt

concept pentru a asigura succesul unor scriitori din

ţară şi străinătate care au publicat în complicitate cu

puterea şi cenzura: „subversiunea retractilă" şi „suber-siunea activă". Noi suntem „Maieştrii cântăreţi" şi gă-

sim mereu o... găselniţă care ne poate acorda dreptul de

a cânta osanale unor scriitori care vor să fie ridicaţi pe

un podium al gloriei nemeritate. Şi s-a reuşit cu stră-

lucire...

- Aţi primit, aminteam, mai multe premii literare impor-

tante, inclusiv ale Uniunii Scriitorilor. Între ele şi pe cel

de Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres. Ce au

însemnat acestea pentru creaţia dumneavoastră?

- Am primit premii literare în România, Franţa şi

Statele Unite. Cele cinci cărţi publicate în Franţa (Le second messager, Crime de sable, Le matin d'un mira-cle, Le dompteur de loups şi Le Provocateur) au fost


2012 - nr 14


bine primite de critica de specialitate de la Paris, din

provincie şi chiar din alte ţări. Am fost comparat cu

Zamiatin, Orwell, Huxley şi alţii. Nu comentez. (…)

- În rarele dumneavoastră ieşiri în public aţi vorbit

constant de lipsa noastră de solidaritate, mai ales

printre membrii breslei scriitoriceşti. Continuă să fie

astfel? Cum credeţi că se explică?

- Înainte, când aveam „un singur adversar", am reuşit

să-i invit acasă pe mai mulţi scriitori care au semnat

memorii de protest pentru convocarea „Consiliului

Uniunii Scriitorilor". Dar după aceea... „la guerre de chacun contre chacun". Un scriitor, compozitor, pictor

este individualist, orgolios, megaloman şi îşi cultivă în

exces personalitatea. Şi în trecut şi în prezent au fost

artişti care au fost cuprinşi de un „delir de gran-

doare". Întrebarea dumnevoastră presupune o analiză

mai largă, ce ar pleca de la inconştientul colectiv, ar

trece prin actele de solidaritate care au fost de-a

lungul istoriei şi până la recunoaşterea eroilor şi a

morţilor sau a înfiinţării organizaţiilor civile de întra-

jutorare. Pe scurt, poate nu avem încă o cultură a fra-

ternităţii şi a comunităţii spirituale şi umane. Dar... să

sperăm că vom dobândi alteritatea necesară de care

avem atâta nevoie.

- Trăiţi de mai bine de 25 de ani în Franţa. De ce nu

reveniţi în România?

- După '89 am vrut să mă întorc în ţară împreună cu

fratele meu, care locuia la Geneva. După ce au trecut

câteva luni, am înţeles că puterea politică a fost

„recuperată" de cei care şi-au „schimbat şapca şi

vesta". Evenimentele care s-au desfăşurat de atunci şi

până în prezent - 2012 - m-au făcut să nu regret. Vin în

ţară de două ori pe an la „Târgurile de carte" şi îmi

este suficient...

- V-aţi păstrat ironia şi sarcasmul. Credeţi că aţi stri-

gat vreodată în deşert?

- Umorul şi ironia mi le-am păstrat, mai puţin sar-

casmul şi în orice caz nu cinismul şi am respins super-

ficilitatea care refuză să nu ia nimic în serios, grav sau

tragic şi de multe ori se transformă în deriziune şi

chiar... „băşcălie".

- Seria de Opere complete, şapte volume, publicată la

Editura Allfa, se încheie cu un masiv interviu-con-

fesiune în dialog cu Sergiu Grigore „Cine sunteţi, Bujor

Nedelcovici?" Dar chiar după acea carte, rămâne im-

presia că n-aţi spus totul. E o impresie reală? Ce n-aţi

spus şi e foarte important?

- Am avut şansa ca Editura ALLFA să publice „Opere

complete" (7 volume - 5.500 de pagini) şi cred că sunt

poate singurul scriitor în viaţă care are bucuria să

privească în bibliotecă toate cărţile care le-a scris de-a

lungul vieţii. Este o bună ocazie de a prezenta întrea-ga

mea gratitudine dlui. Mihai Penescu, directorul editurii

ALLFA şi fostului redactor-şef, Augustin Frăţilă. „Cine

sunteţi, Bujor Nedelcovici ?" este o carte de inter-

viuri care se încadrează pe linia „Jurnalului infidel"

care nu sunt confesiuni sau memorii. M-a interesat mai

puţin viaţa mea interioară cu bucuriile, iubirile şi de-

presiile inerente, şi mai mult meditaţiile asupra unor

evenimente istorice, a lecturilor şi a problemelor de

ordin teologic şi religios. În cartea amintită de dvs. am

spus ce mi s-a părut important în traseul de viaţă per-

sonală şi în acela al cărţilor pe care le-am scris. Dincolo

de toate acestea, pentru mine a fost esenţială căutarea

unei sens, a unei semnificaţii şi a unui răspuns la între-

barea: „Ce am făcut eu din viaţă şi ce a vrut Dumnezeu să facă pentru a nu-mi trăda vocaţia de scriitor?"

- Cum ar trebui să înţeleagă cineva care abia acum

începe să vă citească opera afirmaţia extrem de dură

„M-am săturat de mine şi de ceilalţi"?

- Sincer să fiu, nu mai ştiu când şi unde am scris

această frază, dar nu vă contrazic. Poate am simţit

nevoia unei detaşări, a unei desprinderi şi chiar a unei

indiferenţe în raport cu tot ce am trăit, pentru a-mi

cuceri seninătatea şi echilibrul sufletesc şi spiritual pe

care le caut de o viaţă. Şi chiar un zâmbet...

- Vă socotiţi trădat de istoria noastră literară?

- Nu-nu! Nici vorbă! Poate sunt sever cu ceilalţi, dar mai

sever până la necruţare sunt cu mine. Într-o zi l-am


2012 - nr 14


întrebat pe Marin Preda dacă poţi să reuşeşti în

literatură fără o funcţie politică. A lăsat privirea în jos,

apoi şi-a ridicat ochii spre mine şi a spus: „Dificil". Eu

nu am avut nicio funcţie politică sau socială înainte sau

după. Nu am făcut parte dintr-un cerc de prieteni care

au putut exercita influenţe şi presiuni sociale. Nu am

aşteptat şi nu aştept nimic de la ceilalţi şi cu atât mai

puţin de la criticii şi istoricii literari care au apreciat

romanele mele, dar unii au avut remarci care m-au amu-

zat, cum ar fi „un masochist al scormonirii trecutului, un intransigent gata a se răfui cu toţi şi cu toate". Da!

Mi-a plăcut să sufăr când am muncit 12 ani la munca de

jos cu o diplomă de la Facultatea de Drept în buzunar.

Mă opresc aici... şi zâmbesc din nou.

- Alex Ştefănescu scria odată că romanele dumnea-

voastră se remarcă prin „arhitectura de idei", dar şi că

aţi fi un „Don Quijote în luptă cu uitarea". Ce e mai

important?

- Amândouă ! Prima se referă la construcţia romanelor

care pleacă de la un fapt real şi cu personaje bine

conturate într-o intrigă, dar se ridică la nivel de para-

bolă sau alegorie şi tinde spre armonia unei simfonii sau

arhitectura unei catedrale. A doua remarcă se referă

la persoana mea ca scriitor care mi-am asumat anumite

misiuni şi riscuri, ca „rostitor de adevăr în plină liber-tate" în luptă cu „morile de vânt" şi fără să am lângă

mine un Sancho cu a lui Rocinantă, de care aş fi avut

multă nevoie ca să râdem împreună. „Slugă a înălţimii-voastre", cum îşi încheia Cervantes „Închinarea către contele de Lemos".

- Spuneaţi odată: „Când aşterni pe hârtie ultima pagină

dintr-o carte, simţi de parcă ai fi ieşit dintr-o maladie

dureroasă, dar şi fericită". Nu cumva e boala cea mai

dulce pe care şi-o doreşte un scriitor?

- La sfârşitul unui roman eşti puţin obosit, ca un „aler-gător de cursă lungă", fără să ştii pe unde ai alergat şi

dacă ai ajuns la ţinta cea bună. Un roman îţi cere o

muncă, zilnic, de doi sau trei ani şi, dacă eu îl rescriu de

două ori, înseamnă câteva sute de pagini... O eliberare

dureroasă, dar şi o împlinire fericită. O naştere şi o

înviere! O boală dulce, dar şi o bucurie pe care ai trăit-

o în universul ficţiunii şi al imaginarului.

- În sfârşit, ce fel de scriitor este Bujor Nedelcovici?

- Nu ştiu prea bine... „Un scriptor" care se întreabă

mereu:„Am trăit sau am scris pentru a trăi?" Stelian Ţurlea

Cosmin Ionuţ Drăghici

„PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU - DRĂGĂŞANI”,

Autor: Gheorghe A. Stroia

Surprinzătoare în abordarea unor studii ori cer-

cetări cu caracter monografic, etnografic şi istoric,

este tocmai tratarea şi dezbaterea acestora, de către

cercetători aflaţi la vârste timpurii, fapt care le aduce

prestigiu, fără îndoială. Tinerii vremurilor noastre nu

mai sunt aplecaţi spre lectură, spre cunoaşterea şi a-

profundarea variilor domenii din aria curriculară speci-

fică vârstei lor şcolare şi, cu atât mai mult, nu mani-

festă dorinţa de a se angaja în finalizarea unei lucrări

care solicită foarte multă seriozitate, atenţie la detalii,

respect faţă de adevărurile ori izvoarele istorice. Cu

atât mai mult asupra unor studii şi cercetări care au ca

tematică principală restituirea adevărului istoric, aple-

carea asupra unor perioade sau personalităţi din istoria

României, mai puţin cunoscute ori investigate.

Aceasta este şi conjunctura, fericită pentru

iubitorii de istorie, în care mult prea tânărul dar talen-

tatul Cosmin-Ionuţ Drăghici s-a aplecat asupra vieţii

unei personalităţi vâlcene, despre care se cunoşteau

puţine lucruri. Iată care este, din punctul de vedere al

autorului motivaţia sa pentru scris şi pentru demararea

acestei pertinente şi valoroase investigaţii, făcută cu

simţ de răspundere şi respectând „canoanele‖ scrierilor

monografice: „Ca elev de liceu, am fost atras de ştiinţa


2012 - nr 14


istoriei, citind cu interes din autori cu mare notorietate precum N. Iorga sau documentându-mă despre viaţa şi activitatea unor personalităţi precum Napoleon Bona-parte. Mi-au fost de folos nu numai orele de istorie, lectura, ci şi Internetul, cu ajutorul căruia am putut să iau contact cu felurite tipuri de activitate în domeniul cercetării istorice. Ca participant şi la concursuri cu tematică istorică, am decis să îmi asum răspunderea pentru dezvoltarea unei teme de interes imediat, cu substanţă istorică şi social-politică locală. Această te-mă a făcut obiectul prezentei cărţi, având în centrul atenţiei pe politicianul liberal Ştefan D. Filipescu, originar din Drăgăşani.‖

Cu eforturi susţinute şi dedicarea multor ore

de documentare în arhivele vâlcene, Cosmin-Ionuţ Dră-

ghici adună documente inedite, foarte importante des-

pre Ştefan Filipescu şi despre soţia sa, provenită prin

înfiere din familia bogatului grec Caragic, stăpân pe

întreaga comună Zăvideni. Un alt eveniment marcant din

viaţa lui Ştefan Filipescu este legat de ctitorirea

bisericii din satul Bărbuceni, care-i poartă numele de

botez - Barbu. Despre Ştefan Filipescu se ştie că a

fost în mai multe rânduri deputat şi senator de Vâlcea,

având controverse cu ruda sa bună D. Simulescu, cu

Mişu Mihalescu şi chiar cu I. Gh. Duca, toţi făcând

parte din categoria membrilor marcanţi ai partidului

liberal. Testamentul său, întocmit la 27 decembrie

1899 (dată care coincide cu ziua numelui său de botez!),

avea să stârnească polemici furtunoase din partea unor

demnitari ai acelor vremuri, deoarece unul din cele 5

puncte ale acestui testament prevedea ca atât casa din

Drăgăsani, cât şi moşia de la Podari să rămână în

stăpânirea primăriei, cu condiţia ca locuinţa să fie tran-

sformată în azil pentru bătrâni. În cuprinsul cărţii,

autorul arătă care au fost motivele pentru care această

prevedere testamentară nu a căpătat viaţă şi care au

fost urmările, terminate în defavoarea oraşului; de cu-

rând casa fiind revendicată, obţinută şi vândută de ur-

maşii lui Ştefan Filipescu unor anonimi profitori, îmbo-

gătiţi peste noapte, după 1989.

Deşi personajul central al lucrării este Ştefan

Filipescu-Drăgăşani - mai puţin cunoscut în perioada sa

decât Brătienii sau D. Simulescu, fostul prefect de Vâl-

cea - prin investigarea arhivelor, tânărul autor surprin-

de „ochiul avizat‖ prin prezentarea unor aspecte mai

puţin cunoscute ale vieţii politico-sociale a Vâlcii într-o

perioadă destul de generoasă ca întindere temporală.

Printre aspecte inedite, creionate cu grijă şi cu un in-

tens parfum de epocă, sunt prezentate lectorului rela-

ţiile politicienilor cu electoratul, moravurile şi năra-

vurile acestora, felul în care îşi rotunjeau veniturile şi

măsura în care sprijineau sau nu populaţia săracă a ţării.

O monografie, frumos scrisă, cu stil şi rafina-

ment literar, care are meritul de a prezenta succint şi

cu destulă acurateţe un adevăr istoric, îmbrăcat în aura

unei scrieri cu caracter literar evident. Autorul împle-

teşte în carte, cu suficientă precizie cele două stiluri:

exegetic (ştiintific) şi stilul literar, dovedind stăpâni-

rea unui vocabular vast, adecvat prezentării sumative a

unei astfel de lucrări. Incursiunile pe care Ionuţ Cosmin

Drăghici le face printre evenimentele ce au marcat via-

ţa personalităţii monografiate sunt făcute cu modestia

şi respectul pe care un adevărat exeget le datorează

acesteia. Reconstituirea adevărului istoric, a plauzi-

bilului istoric, ce reprezintă dimensiunea ei calitativă,

puterea de convingere a scrisului istoric, accesibilita-

tea sa în faţa cititorului de istorie, colores atque sen-

tentiae (expunerea plastică, sugestivă în discursul isto-

riografic) şi arta verbului – iată trăsăturile esenţiale

ale scrierii de faţă, o analiză istorică bazată pe prag-

matism; Să ne amintim cuvintele lui Henri I. Marrou,

care spunea că: „…cel mai mare filosof nu este cel care se situează cel mai aproape de adevăr, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma poetică cea mai înaltă‖.

Concluzionând, se poate spune – fără nicio um-

bră de îndoială – că tânărul teolog (căci între timp, după

absolvirea liceului, Ionuţ-Cosmin Drăghici a devenit

student al Facultăţii de Teologie din Craiova) are un al

şaselea simţ în „filmarea‖ realităţii istorice, nemăsluite

ci întreagă şi autentică. Prin aplecarea asupra unei

pagini inedite din istoria Drăgăşanilor, Ionuţ-Cosmin

Drăghici dovedeşte un curaj aproape inconştient, care-i

poate atrage critici nefavorabile şi puncte de vedere

(ne)unanim împărtăşite de istorici. Cu toate acestea,

nuanţele în care este prezentată scrierea, printr-o

amplă campanie de documentare şi investigare istorică,

face din „Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgă-


2012 - nr 14


şani‖ un motiv suplimentar de mândrie pentru toţi ro-

mânii, având în vedere vârsta fragedă a autorului. A-

ceasta, contrar zicerilor din ultima vreme despre ro-

mâni, ca o (re)confirmare a genialităţii şi inteligenţei

unui popor trudit - în ciuda tuturor frământărilor isto-

rice în care a fost târât fără de voie. Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgăşani reprezintă o lectură a-

greabilă, cu o notă de distincţie, fără adevăruri truca-

te ori flagrant împărtăşite, cu o cuceritoare sinceritate

şi dezinvoltură în abordarea scriiturii; o carte-docu-

ment ce poate fi folosită ca punct de plecare în efec-

tuarea unor investigaţii ori studii istorice complexe.

Prin prezenta lucrare se confirmă spusele lui

Miguel de Cervantes, conform cărora: „Istoria este emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al tre-cutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, aver-tisment al viitorului.‖

Gheorghe A. Stroia

Mihai Cătrună – Simbol şi eternitate/u/p

MIHAI ŞTIRBU

LIVIU REBREANU ŞI FANNY

(iubirile scriitorilor)

Pe cât de plină de întâmplări nefericite, care

poate l-au stimulat să ajungă pe culmile literare visate

de orice scriitor, viaţa lui Liviu Rebreanu pare, la prima

vedere, plină de tinderi spre perfecţiune doar în scris.

Era primul dintre cei 14 copii, (dintre care au supra-

vieţuit doar şase), ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai

Ludovicăi din Beclean (născută Diuganu), amândoi des-

cendenţi din familii de „grăniceri" (ţărani liberi) de pe

Valea Someşului. Nu întâmplător, tatăl său îi dorea să

ajungă cunoscut (din punct de vedere literar), ca şi

George Coşbuc.

Un rol important în viaţa sa a avut şi – se pare

– unica prezenţă feminină care l-a îndrăgit şi i-a fost

alături până-n ultima clipă. S-a căsătorit în 1921 cu

Fanny Rădulescu, care absolvise Conservatorul de Artă

dramatică. Emil Gârleanu i-o prezentase pe terasa

Oteteleşanu, în care-şi petrecea veacul boema artis-

tică a vremii. Este drept, Fanny înţelesese înclinaţia

spre scris a soţului, şi l-a sprijinit preluând tre-burile

gospodăreşti ale casei conjugale, indiferent unde ar fi

fost ea. „Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovaraşului ei‖ spunea

Rebreanu într-un interviu. Dar, chiar o fi fost vorba

de un sacrificiu? Iată ce îi scria îndrăgostitul Liviu:

„Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi multumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.‖ Despre acest sentiment unic, ome-

nesc, Rebreanu se destăinuie în „Mărturisire‖: „Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credin-ţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea


2012 - nr 14


târziu…‖ Dar, oamenii sunt oameni, de aceea se poate

aminti un amănunt anecdotic privind solidaritatea ce--

lor doi, în orice: Rebreanu ţinea, pe la 50 de ani, îm-

preună cu Fanny, şi un regim de slăbire (ca şi Maio-

rescu). Nu e niciun secret că Liviu Rebreanu a fost

unul dintre rarii scriitori interbelici care trăia – foar-

te bine - din scris, afirmându-se însă ca unul dintre cei

mai mari romancieri ai tuturor timpurilor. Dar nu de la

început, pentru că a existat şi o perioadă în care-i

scria surorii sale Livia: ,,Încă de rîndul trecut îţi spu-

sei că, în fiece lună, puteţi conta din partea-mi pe 500

lei pentru mama. Dar nu mă pot obliga la date fixe,

fiindcă nici nu am venituri la date fixe. Eu trăiesc din

ce cîştig nu lunar, ci cînd se nimereşte. N-am nicio ba-

ză lunară, ca să pot lua obligaţii la zi precisă. Obliga-

ţiile însă pe care le iau, le ţin. Dacă întîrzii, este că şi

veniturile mele întîrzie după împrejurări―. Conform ce-

lor scrise de Fanny Rebreanu, „la treizeci şi cinci de

ani va fi terminat de dăltuit, în Panteonul prozei româ-

neşti, acea durabilă coloană de susţinere: romanul ION‖.

Dar viaţa nu-i fusese uşoară: în 1900 reuşise la

Şcoala Militară austriacă din Sopron, fără dificultăţi.

A urmat examenul la Înalta Academie Militară de la

Budapesta, „Ludoviceum‖, după care a devenit sublo-

cotenent, repartizat la un regiment din oraşul Gyula,

dar se pare că nu era pregătit sufleteşte pentru

cariera militară. „Se simţea stingherit şi se sufoca în atmosfera şovină a şcolii şi a societăţii „înalte‘‘. Acest zbucium lăuntric va izbucni uneori în accese greu de stăpânit, care nu puteau fi pe placul autorităţilor‖ (austro-ungare n.a.), povesteşte Fanny Rebreanu în

cartea memorialistică intitulată „Cu soţul meu‖. Războ-

iul Mondial începea, şi-n primăvara anului 1918 când

Bucureştiul se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale, a

fost arestat de nemţi, anchetat, percheziţionat la

domiciliu de ostaşii maghiari, sub pretextul că scria

ostil la adresa puterilor de ocupaţie. Din memoriile

dedicate soţiei sale, aflăm despre un fapt de viaţă,

greu de înţeles pentru unii: la percheziţiile nemţilor

care căutau dovezi care să dovedească intenţia de

trădare a lui Rebreanu, i-au fost confiscate toate

hârtiile posibil incriminatoare. Când germanii au găsit

manuscrisul romanului „Ion―, ofiţerul german care su-

praveghea operaţiunea, văzându-l, a întrebat ce repre-

zintă acele foi scrise. Rebreanu, vizibil afectat de po-

sibila dispariţie a viitoarei cărţi, a răspuns că este un

roman. Fapt remarcabil, având în vedere contextul,

ofiţerul i-a înapoiat manuscrisul, spunând că în viaţa

civilă el este profesor universitar.

Fiind ameninţat că va fi extrădat la Budapesta

pentru a fi judecat de un tribunal militar pentru de-

zertare, a reuşit să fugă dincolo de zona de demar-

caţie dintre teritoriul ocupat şi cel liber, unde erau

trupele române. În vâltoarea evenimentelor, printr-o

şansă excepţională, Fanny Rebreanu a reuşit să salve-

ze manuscrisul romanului „ION‖, ascunzându-l în salte-

luţa fetiţei lor Puia. De la prima apariţie, monumentala

frescă a vieţii ţăranului transilvanean s-a bucurat de

un răsunător succes. În doar 59 de ani, a fost ales

vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), a

devenit preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, a e-

xercitat funcţia de director general al teatrelor şi a

asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-

1929), în ianuarie 1930 fiind instalat la conducerea

Direcţiei Educaţiei Poporului până în ianuarie 1931. A

fost director al Radiodifuziunii Române, a izbutit să

înfiinţeze, în 1942, Muzeul Teatrului Naţional. În 1929

a primit Premiul Naţional pentru literatură, şi în mai

1939 a fost ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu,

membru al Academiei Române.

A umblat prin multe locuri din ţară şi din

străinătate, dar a ales să se refugieze în ultima pe-

rioadă a vieţii (14 ani), la Valea Mare, la vreo 3 kilome-

tri de Piteşti. „Via de la Valea Mare - nota Fanny

Rebreanu, soţia marelui romancier – a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie‖. Casa aparţinuse familiei preotului Aslan,

fiind suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa.

Livada care se întin-dea pe mai bine de 14.000 mp, era

mediul potrivit pentru creaţie. Acolo avea să scrie, în

bună parte, romanele: „Răscoala‖, „Jar‖, Gorila‖ şi „A-

mândoi‖. La acea casă, „cuibul său literar‖, pe care o

considera „prima mea proprietate reală, locul unde vin să mă izolez şi să mă prepar pentru scris‖, scriitorul

ajungea, ori cu trăsura de piaţă, ori cu Chevrolletul ro-


2012 - nr 14


şu, ori cu Dodge-ul 1930. La şcoala din Valea Mare,

Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa Fanny, îmbrăcată

mereu în costum naţional, dăruia un premiu în ultima zi

a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era

sărac. Printre cei care au trecut pragul acelei case de

la ţară, a fost cumnatul Mihail Sorbul (căsătorit cu

Marioara, sora lui Fanny Rebreanu), avocatul Ionel Ră-

dulescu, fratele lui Fanny (fost prefect de Argeş) şi

fiica – Puia Florica, căsătorită din 25 octombrie, 1931

cu sublocotenentul Radu Vasilescu (la biserica Domniţa

Bălaşa din Bucureşti, cu naşi iluştri, Iuliu Maniu care

nefiind căsătorit a cununat împreună cu văduva lui

George Coşbuc, Elena). Deşi era ardelean născut la

Târlişua la 27 noiembrie 1885, şi-a petrecut o mare

parte a copilăriei la Prislop, în Bistriţa – Năsăud, sat

denumit astăzi Liviu Rebreanu în memoria scriitorului,

el nu ajunsese chiar întâmplător în Argeş, ci datorită

căsătoriei cu actriţa piteşteancă prin naştere, Fanny

Rădulescu, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Flori-

ca, pe când era secretar literar la Teatrul Naţional

din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu (1911-

1912). Potrivit nepotului scriitorului, Fanny, soţia auto-

rului, ar fi refuzat să aducă pe lume vreun fiu cu Liviu

Rebreanu, de teamă ca fiica ei să nu treacă pe planul

doi. Liviu Rebreanu a avut şi-n Bucureşti o locuinţă,

actuala.

Casă Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu‖ din

Bucureşti se află în custodia Muzeului Naţional al

Literaturii Române. Apartamentul respectiv fusese

achiziţionat de scriitor în 1934, pentru a-l dărui fiicei

sale, Puia, care şi-a dorit ca lumea să afle şi de gin-

găşia artistică a mamei sale, Ştefana „Fanny‖ Rădu-

lescu, care fusese şi scriitoare, autoare de proză me-

morialistică. Acolo se află tablouri, opere artistice –

picturi ale lui Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Jean Ste-

riadi, dar şi sculpturi semnate de Ion Jalea, Oscar

Han sau Miliţa Petraşcu. În camera fiicei scriitorului,

un întreg perete este acoperit de colecţia de icoane.

Printre obiectele care au întregit viaţa scriitorului s-a

păstrat şi lampa Aladin, cu abajurul din porţelan alb,

dăruită de Fanny cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de

ani.

Scrierile lui Ilderim Rebreanu, nepotul ro-

mancierului (fiul lui Tiberiu, cel mai mic frate al lui Li-

viu), singurul moştenitor al scriitorului, în cele două mii

de pagini concentrează saga familiei Rebreanu într-o

biografie romanţată, cu fapte, întâmplări. Însă, oame-

nii sunt oameni, obligaţi (prin funcţiile deţinute la un

moment dat) la compromisuri, sau la judecăţi contex-

tuale ale opiniei publice, prin cuvântul scris al publi-

ciştilor: „Dar importanţa teatrului ţinea şi de viaţa personală a scriitorilor, căci mai toţi erau legaţi sufle-teşte de câte o actriţă: Leny Caler e iubită de Sebas-tian, Nelly e soţia lui Ion Vinea, soţia lui Eftimiu e actriţă, Victor Ion Popa se va căsători cu Maria Mohor, actriţă la Naţional, Rebreanu însuşi e căsătorit cu o fostă actriţă, Fanny Rădulescu. Chiar înţeleptul şi în genere obiectivul Galaction e implicat, prin fiica lui Elena, actriţă, în intrigile teatrale, şi supărat foc pe Rebreanu - e drept, la al doilea directorat al acestuia, în 1941. «Amici şi cititori ai mei, pe cari vă văd ascunşi în amfiteatrul tainic al viitorului - scrie Galaction cu o mînie pe cît de naivă, pe atît de autentică - aflaţi că prietenul şi colegul meu, scriitorul meu Liviu Rebreanu, m-a jignit, în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sunt cine sunt!» Cauza este o promisiune neono-rată, că fata lui va obţine un rol într-o piesă‘‘.

Indiferent ce s-a spus sau se spune (mărturi-

sirile lui Tiberiu, aflat în permanentă dispută de moş-

tenire cu Fanny, soţia scriitorului, apoi cu Puia, câtă

vreme acestea au trăit, dar şi după aceea, au creat cele

mai multe derute de detaliu în legătură cu biogra-fia lui

Liviu Rebreanu), la lansarea publicaţiei denumită „Cuibul

visurilor‘‘ (cea mai îndrăgită metaforă rebreniană),

cuvântul inaugural a fost semnat de doamna romancie-

rului, Fanny Rebreanu. Acolo, la Maieru, unde copilărise

scriitorul din 1889, s-a înfiinţat un muzeu, îmbogăţit în

timp prin donaţiile fiicei sale, Puia Rebreanu care a

contribuit cu căldură la extinderea documentelor, impli-

cându-se şi la realizarea bustului amplasat acolo.

La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat

din viaţă, (în condiţii încă neelucidate), mama sa

supravieţuindu-i, deşi era mai în vârstă cu 20 de ani.

Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la

Cimitirul Bellu din Bucureşti.10

10 România literară 2001 Numărul 4 „Scriitori, intrigi şi sfori’’ de Ioana

Pârvulescu; Satul Natal anul IV - Apariţie trimestrială - nr. 12 – 2004,

http://www.romlit.ro/arhiva_2001_ro

http://www.romlit.ro/numarul_4_2001


2012 - nr 14


Imagine din Casa Memorială Liviu Rebreanu

Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului „Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare’’ scris de Elena Rotaru; Posted on februarie 3, 2009 by chintesenţa „Din culisele poveştilor de iubire ale scriitorilor români’’; România literară 1999 nr. 21; Cronica ediţiilor: „Jurnalul lui Rebreanu’’ de Z. Ornea; travelworld.ro – „Liviu Rebreanu’’; Ziarul Lumina „Răscoala“ unei lumi ce nu trebuie să piară Carmen Muşat - Coman Sâmbătă, 05 februarie 2011; adevarul.ro cultura - ,,Rebreanu, la proba amintirilor’’ Autor: Andra Matzal nr. 3, septembrie 2009; „Colosul de la poalele Ineului’’ de George Georgescu; Ring - reportaj ,,Mari scriitori români şi-au legat numele de Micul Paris’’ de Gelu Diaconu 27.04.2010; România literară 2007 Numărul 48 Comentarii Critice: „Capcanele rebrenologiei’’ de Ion Simuţ; Răsunetul 02.08.2010 – Cotidianul bistriţenilor de oriunde, „Acasă la marii scriitori’’ - Menuţ Maximinian.

George Ene

A r d e r e

ascultă sufletul ierbii ce vine

ascultă seva urcând în copaci

cum cheamă ploile

cum cheamă iubirile

tot aşa cum îţi ascult eu paşii

care m-au potecit în adânc

din lumina ochilor

până-n taina viselor

pune fruntea pe scrisul meu

şi-i vei simţi arderea

născând pe hârtie

cea mai pură iubire

şi iartă-mi

imaculata concepţie

B i b l i c ă

Vorbind cu Nimicul

Dumnezeu a zis:

"Să-l facem pe Om

după chipul şi asemănarea noastră,

oglindă nouă înşine,

să ia aminte şi să ne recunoască"...

...Va fi zis, nu contestăm,

pentru că-n vremurile acelea

Universul purta un singur nume:

Se numea Dumnezeu.

Poem pentru clarificarea Victoriei

Un vultur imperial clocea şapte dealuri

să scotă pui pentru Roma bătută de îndoială.

Era o nedumerire că îngheţase limbile cailor.

Îngerii coborâseră norii pe schiuri printre soldaţi

să le întindă o pană de ajutor din aripile lor moi.

http://chintesenta.wordpress.com/2009/02/03/din-culisele-povestilor-de-iubire-ale-scriitorilor-romani/

http://chintesenta.wordpress.com/2009/02/03/din-culisele-povestilor-de-iubire-ale-scriitorilor-romani/


http://conexiuni.net/autori/George%20Georgescu/pornire_George%20Georgescu.htm


http://www.romlit.ro/numarul_48_2007_ro


2012 - nr 14


– Alea iacta est!11 tună Cezar

năpustindu-se cu capul berbece

în mâinile senatorilor săi, hotărât să treacă

Rubiconul pe un fir de păinajen,

că de atâta tensiune pocniseră dealurile,

se rupseseră digurile sacrosante

şi se porni o ploaie de poeţi

care se şi înfăţişară împăratului ca ciupercile rumene,

bune de ciulama imperială.

– Acta, non verba!12 fulgeră Cezar,

la care p o e ţ i i s-au şi repezit la îngeri

să-i devasteze de pene,

încât incendiind aerul nopţii,

într-o învălmăşeală de nedescris,

înstelaţii comandanţi

ca şi neînstelaţii trăpăduşi,

care pe unde apucau

au scris cele mai reuşite poeme

pentru ROMA v i c t o r i o a s ă.

Un cercetător trăsnit, mai dinspre noi,

vroind să clarifice toată povestea,

a-ncurcat preţioasele file

şi citind invers numele celebrei capitale

a găsit, în fine,

cheia misteriosului A M O R.

A n u n ţ

Tăcerea e o insulă între cuvinte.

Cum nimeni,

de aproape un an,

nu mi-a deschis uşa,

să mă bucure cu pâinea caldă a cuvintelor,

tăcerea din jurul meu a prins crustă,

iar singurătatea mea

a devenit planetă.

11 Maxima aparţine lui Cezar şi e prilejuită de trecerea Rubi-

conului (49 î.Cr.). Potrivit legilor Republicii, niciunui comandant

roman, aflat în fruntea armatei, nu-i era admisă trecerea

acestui râu, care despărţea provincia Galia Cisalpină de Italia.

Expresia indică o decizie îndrăzneaţă, hotărâtoare, care ar

trebui să se ia după îndelungi ezitări. Numai că, o dată luată,

hotărârea trage totul după ea, ca o avalanşă… 12 (latină): „Fapte, nu vorbe!"

De ieri

mă tot chinui să scriu un anunţ

pentru presa de pretutindeni:

―Vând planetă centrală,

ultradotată.

În locul unui vagon de dolari

prefer căuşul unei mâini calde,

plină cu vorbe bune:

s-o sărut

şi să-i sorb vorbele".

Frunză-ntre frunze

Superstiţie, sau, poate, adevăr?

Vechii indieni spuneau că sufletul omului trece în frunze - de unde şi şoaptele morţilor.

Era o noapte de smoală, pustie,

Când am trecut într-o frunză târzie.

Fiinţa mea s-a pornit să-i cedeze

Capilarele, să mă-nfieze.

Doar inima-mi, nesupusă stăpână,

N-a vrut să mă urmeze, şi nebună

A-nceput să lovească cu furie

Coaja copacului liliachie,

Protestând pentru abrutizare

Şi durerea iscată-n stânsoare,

De atâta neospitalitate

Din partea celui întins peste poate.

Ascultând-o atent, trunchiul nemişcat

A răspuns rostindu-se dur, răspicat:

"Liberaţi frunza străină de noi,

Să-şi caute sfârşitul în zăvoi!"

Frunză-ntre frunze, mă-ntreb, la ce bun

Când sunt om şi ca om vreau să apun?


2012 - nr 14


DORINA ŞIŞU PLOEŞTEANU

Priveşte cum se curbează ploaia

Motto: „Peste tot există femeia chircită. Totul devine

firesc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate.

Şi normalitatea prinde contur de durere şi gust de

rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele

degete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a

viaţă şi a noi. Singurătatea devine chircită în jurul

acestei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă

chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot

universul la picioarele ei, sărutându-i existenţa.―

O cifră matură s-a urcat în spatele meu

cuprinde încruntarea

şi nu mă întreb

de ce eu

sau de ce doare

târâtă umbra se plânge

un pas

la încă un drum

o mână întinsă altui număr

mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău

poate aşa am să cuprind fericirile toate

tu priveşte cum se curbează ploaia

Să fie viaţa mea…

să fie

mereu o apă de care nu poţi vedea mai departe

sau o frunză peste care nu poţi trece

să fie

visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute

să fie

doar un anotimp

un cerc

un pas

ca un val peste nopţile promise

să fie

o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă

să fie

o mână care să-mi tacă ne-spusul

să fie

un maxim de zi

şi uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii

tăi vânduţi vieţii

să fie

aceeaşi fântână cu promisiuni ne-promise

mai stau să mai urc o scară arsă cu vise

pentru că te iubesc

şi pentru că mă trăieşti

iubirea mea

dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului,

dau clipei ce nu s-ar aştepta să vrea şi dau tot ceea ce-

mi aparţine lumii.

DDiiaalloogg ppooeettiicc -- DDoorriinnaa ŞŞiişşuu

PPllooeeşştteeaannuu şşii VViioorreell PPllooeeşştteeaannuu

mirarea la o masă bogată de duminică

oamenii fumează viaţa

viaţa fumează vise

şi în toate acestea există un numitor comun

mirarea

de unde vine iubirea

de unde să o apuci să o ai

de unde să o ţii să nu fugă

pe unde să te caţeri să nu cazi

pe unde să te ascunzi să nu te doară

tot acest nicăieri circulă prin mintea ta

împletind sentimente de vină

http://1.bp.blogspot.com/-fubU20wb4mc/T_MEV5TpmPI/AAAAAAAAI3k/Z90gBETSVdM/s1600/dorina+si+viorel.JPG


2012 - nr 14


pe trupul tău gol

pe mâinile tale reci

pe buzele uscate

pe picioarele ude de pământul acesta năclăios

mai lustruieşti uneori credinţa ca pe o vreme a

prezentului

nu ca pe o speranţă

sau ca o masă bogată de duminică

pentru că oamenii puternici nu fug în faţa durerii

se adâncesc în ea să o domine

devenind o exagerare de lucruri minore

Calea Lactee a adunat stele

într-o singură balanţă

degeaba cântăreşti plăcerea înaintea numelui tău

Autor Dorina Şişu Ploeşteanu

Miroase a malţ în Dublin

E un artist sărman pe Liffey, râul

ce curge-n Dublin, amintind de James;

el îşi trăieşte viaţa prea intens,

amestecând pictura cu desfrâul.

Îşi dăruieşte arta, nu o vinde;

nici n-ar putea, i-e timpul prea puţin...

acasă-i e biserica lui Flynn,

pe strada Meath, cea plină de merinde.

E seară şi miroase-a malţ în Dublin;

se-ndreaptă lumea spre un alt desfrâu...

artistul rătăceşte-n jos, pe râu,

cu mersul legănat, de Charlie Chaplin.

Autor Viorel Ploeşteanu

Femeia în alb

cuvintele nu le arunci în mare

un război de viori nu ţine de destin

feriga e o mână care te trage în jos

îţi face dungi cardinale pentru că nu accepţi

să te faci un simplu cerşetor

regele a devenit rege cerşind potopul din stropul de

lacrimi

Golgothă e respiraţia fără cuvinte şi fără să atingi

cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit

un ghiocel

iar în buzunare ai băgat nisip

nud a rămas acest loc tocit de durere

un spate prea încărcat alături de umerii goi

prea arşi de viaţă Dorina Şişu Ploeşteanu

BBOORRIISS MMAARRIIAANN

Piatră de râu

Cadavrul lui Baudelaire se descompune încet,

Nu am iubit descompunerea,

Deşi este un proces natural,

Ca şi iubirea,

Numai poeţii nu cred,

Un camion cu geamuri se opreşte brusc,

Împrăştie pe trotuar o cascadă de cioburi multicolore,

„Doamne, vitraliile‖, oftează mulţimea de gură-cască,

Din cer se prăbuşesc cu zgomot

Îngeri cu aripi şi pene uzate,

Profesorul îl prinde pe Însuşi Dumnezeu în braţe,

Nu este Dumnezeu, ci un cerşetor hâtru şi puţin

afumat,

De care nu mai poate să scape,

La fel ca Sindbad de bătrân,

Am fugit de la locul dezastrului,

Este prea mult pentru o singură zi.

„Din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului‖,

Dar dacă nu ai spaţiu, te mulţumeşti să nu zbori,

Stai şi scrii despre zborul păsării,

Te apleci pe fereastră şi strigi,

„Trecătorilor, voi treceţi pe lângă mine, nemuritorilor,

Vă vorbesc eu, cel efemer, nu-mi trebuie laude,

Ele îngroapă, vouă mă încredinţez,

Sufletul în voi îl îngrop,

Cum îngroapă un copil o comoară

În curtea şcolii sub statuia unui efor uitat

şi apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte,


2012 - nr 14


mă las gonit din cetate,

mă veţi găsi peste o mie de ani,

piatră de râu, fără semne‖.

LUMINIŢA SCOTNOTIS

ne(locul) care te locuieşte

celei ce cunoaşte calea

însetată de cer

vii să smulgi prada

din ghearele furtunii

tăinuind eternitatea

între oglinzi

deschizi ochiul zborului răpit de nouri

tăiată de focurile durerii

mâna vindecată

de cerneala albastrelor lacrimi

îţi mângâie zăpezile aşezate la tâmple

magia doare

dar şi fericeşte ne(locul) care te locuieşti

clandestin corbul

te dă sclavă în josul fierberii

pentru o clipă

pasăre cântec a toamnei

îmblânzeşti foamea de iluzii

niciodată îndeajuns

ca să-nverzeşti dimineaţa în osul alb

îţi cer să-ţi scuturi imaginea

în diamante cosmice

te dă în descompunere

sânge al pădurii în care rădăcinile dor

răspândeşti foamea celuilalt gol

călcând pe clapa înflorită a liniştei

te alergi pe liane mistice

o dată

cu deschiderea greşită înăuntru

iar pe cealaltă margine

cu privirea cursă în subconştient

să dăm luciul apelor curate

în cristalinul adevăr al cuvântului

găsindu-ne palmă în palmă

femeie din fecioară

să ne recunoaştem căderea

înainte de asfinţit

OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ

Somnul cu păsări

iubito

apele tale sunt pline de fiare

câte un peşte se zbate să iasă

din

somnul cu păsări

ce-şi caută în fire gândul rotund

în tăcerea cernută cu tipar de vis

s-a pus berzelor scrum

când timpul întârzie la masă

cu un ochi absent

secunda din casă se ascunde în

mătase.

Pasărea ce vine

În noaptea rece

din ape curgătoare

ridic năvodul cu înţelesuri

al toamnei adâncite în cuget,

să împletesc

din răscolirea vârstei

cărări iubirii

în pieptul alb al păsării ce vine

cu rod solfegiului de aşteptări

din cerul bolţilor deschise

de îngerii amăgitori şi trişti.

Cerul ca un pastel

Se zugrăvesc norii

cu bolţi de biserici

http://insemneculturale.ning.com/profile/LUMINITASCOTNOTIS?xg_source=activity

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/ne-locul-care-te-locuie-te


2012 - nr 14


În amvon cuvintele

au gust de amurg

Unduiri de argint străpung

slujbe cu sfinţi noi

Clepsidrele ard

tăcerile în poeme

Corăbier

Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină

în căutarea corăbiilor cu mateloţi înnobilaţi de îngeri

să ocupe insule cucerite de ploi târzii

în care seminţele pline dau chipul fraged al fructelor,

din furtuni să eliberez vulturi,

să colorez din iertarea mării vântul

cu cântecul sirenelor fecioare.

La întoarcerea acasă din prispă

voi face cu ochiul norilor roşii

care vor lăsa ploaia să aştepte primăvara,

apoi voi săruta o duzină de cadâne

care îşi vor face intrarea în sânul toamnei,

voi întreba cât este ora şi de ce soarele fuge

din calea vântului.

Tu, inimă, cu grabă

îmi vei găsi timpul împlinirii.

Chipul tatei

Pereţii galbeni din camera mea

sunt plini cu ochii peştilor

cuprinsi

în amurgul verde

de lacrima uitată a tăcerii

din care

chipul rămas tânăr al tatei apare

aşteptând,

ora exactă

când aripile mele prinzând contur

vor aduce mai aproape cerul cu vulturi

iar inima va aprinde

stelele

învăţând mersul aştrilor.

Zbor

Mai sus de zborul

tău, pasăre,

este cerul înălţat

sublim din speranţe,

pe norii cerniţi

cu tipar de gând

revărsat,

peste fricile gonite

din inimi îndrăgostite.

Tu, pasăre,

ca piatră în gând,

fii zbor de albastru

decupat din cuvânt!

Taina cuvintelor

Între inimă

şi camera de gardă

vocea ta aprinsă

rătăceşte stingheră drumul

în zilele în care se scot

din piept inimile

cu mâinile reci

asemeni fructelor otrăvite

din visele supuse

înecului

în somnul

alb al lunii

brăzdat de furtuni.

Mihai Cătrună -Între flori/grafică

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/chipul-tatei

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/zbor

http://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/taina-cuvintelor


2012 - nr 14


IRINA LUCIA MIHALCA

ÎN MEMORIA PIETREI, O POVESTE ...

Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,

Cărări se împletesc în lumea lor de umbre

- o curgere tandră -

Poţi privi în oglindă cerul şi pământul,

Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină?

Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă.

Un manuscris scris de divinitate eşti, un paradox pe

care

mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa.

O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei,

- o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o

fereastră îndepărtată -

Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te

redescoperi!

Asemeni fluturilor albaştri,

clipe ce zboară dintr-un timp secat,

se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul.

Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se

treptat

în albastrul zării, de unde

se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile,

fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor,

în desenul punctelor violete, albe şi indigo.

Atunci ne şoptesc florile,

traducându-ne foşnitor, parfumat, multicolor,

poveştile ce par a fi fost ale noastre.

Închide ochii,

te ating în lumina care ne inundă,

hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine,

Între cer şi pământ suntem noi - eu, tu şi universul

creat!

Aşteaptă-mă, am nevoie de tine,

am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă,

Ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea.

Să dăm deoparte norii de pe cer,

lăsând doar soarele să ne zâmbească!

La un capăt eşti tu,

la celălalt eu,

luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,

împreună,

nemuritori parcă,

strălucind şi nicicând despărţiţi,

în timp ce întunericul, mereu întunericul,

stă în ungherele morţii,

iar noi lucirea irizantă din razele curcubeului.

DAN PETRUŢ CĂMUI

metempsihoza

mi-ai trecut printre degete

un fel de nisip de aur care nu mângâie la fel

căutând trecerea timpului

în trupul tău o clepsidră perfectă

amintirile mele sunt prevestitoare de moarte

ziua în care mă prefac în abur

pe lângă tine mereu după viaţă

şi tu respiri a iarnă să mă poţi vedea

ne întâlnim pe un hol înspre sala de naşteri

oameni în alb vorbesc între ei

şi eu cu ochii năzărind un pic din sufletul tău

pe vârfuri să văd la marginea patului

venirea ta despre care nu ştie nimeni

că s-a mai întâmplat o dată

ca o transsubstanţiere de suflete lichide

cineva mă ia de mână spre infinit

şi merg fără să întreb când o să te mai văd

mă aşteaptă o copilărie mai lungă

o tinereţe în care sigur nu voi iubi

şi-apoi îmi voi aduce aminte

dintr-o dată ninsoarea fără motiv

pentru cei care ştiu semnele

respiraţia rece şi aburul care începe

http://junimeadigitala.ning.com/profile/danpetrutcamui


2012 - nr 14


să se vadă în mâini nisipul

niciodată

nu mângâie la fel

pomul vieţii

sub firul de iarbă s-a întins

amintindu-şi tinereţea

unei albine

păzeam turmele

pe câmp noaptea

în pături de lână

liniştit povesteam

fericiţi să nu ne atingem

tu mereu la spatele meu

să mă îndrăgostesc primul

la lumina de stele cu părul

despletit şi bărbia întinsă

lângă urechea mea care asculta

asculta şi tăcea

despre dumnezeu

lanţuri

îmi aduci aminte de mare

noaptea

trupul tău să-l păzesc

iarba după care am alergat atât de

înaltă şi deasă coama în

pieptul unui animal cu instincte

de leu disimulat zarea

nu deosebeşte mirosul mintea mea

operează cu cifre exacte spune-mi

câte feluri de a iubi există în tine

nu găseşti niciun loc să te aperi

graţioase şi neîmblânzite

dorinţele mele sunt nişte feline

te pândesc când ţi-e sete când somn când

mai grea beţia vinului

galben cu nume de zeu indian

simţi pe spate braţul puternic

vara o să trebuiască

să mori niciodată nu se-ntâmplă

la fel pregăteşte-mi zgomotul lumii

şi cearta unor albatroşi pentru

care valuri trag sarea coapsele tale

ieşite din apa strânsă de

umbra care a uitat să se-ntoarcă

la pielea pe care mi-ai lăsat-o

feminină şi tandră noaptea

ca un lanţ dezlegat

zornăind departe de

stele

ne strânge încă pe mână

pietre din soare

Am ales cuvinte

netezite de timpuriu,

şlefuiesc într-o apă

vântul creşte un bonsai

cu flori neterminate

mâinile lui

umbre ne înconjoară pe frunte

stele aducătoare de moarte

în formă de pietre ţi-am potrivit

ochii să fie albi încă

o noapte din tine

încearcănă mirosul elastic

de naftalină…

VVIIOOLLEETTAA DDEEMMIINNEESSCCUU

poem în alb şi fir cusut de mână

n-am văzut niciodată

pietre plângând

ştiu doar sunete venind dinspre ziduri

ca din odaia mică în care

aştepta

să moară

şedeam pe trepte

cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii

sub ştergarul cusut de mână

ascultam cum se făcea piatră

http://junimeadigitala.ning.com/profiles/blogs/poem-in-alb-si-fir-cusut-de-mana


2012 - nr 14


tinereţea i se ridicase demult la cer

când în ocol a intrat văduvia

pentru tot restul ogrăzilor miruite

îngânat pe nas

în ziua când de la biserică

se-ntorcea cu mine de mână

şi cu apă vie

ce mai însemna o poartă a durerii

ştiam că e ultima

îi sfârtecase altcineva toate

cele câteva inimi

ea vindeca mâini picioare şi

câteodată

suflete

ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri

timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir

la uscat

pe locul odăii am făcut grădină

cine-a ştiut că şi florile dor

ca atunci

în fereastra prispei

sub umbra viţei de vie

se leagănă faţa lui Dumnezeu

venit la întâmpinare.

marea nu poartă doliu

visele se ucid lent

ca dantelăria

eşarfelor mării

la ţărm

absenţele

sunt doar pescăruşi

scotocind prin copilăria

iubirii

şi caut locul

unde se duc eşarfele

atunci când vântul

se-ndrăgosteşte de gâtul subţire

al ţipătului

din visare nu demisionezi

cel mult

se moare

femeie, cireaşă amară

despletită aromă

între cerul gurii

şi-o boltă înverzită în talpă

cât să n-o striveşti

paşi în cerc

niciodată prea departe

de miezul rubiniu

al luminii

pânză deşirată

cu regrete

în aşternutul unui neajuns

de ajuns

aţă în acul nevăzătorului

de iubiri

picătura prelinsă

pe bărbia flămândă

femeie

cu gust de zeiţă

şi zâmbet de cireaşă

zdrobită

până când un sâmbure

o să spargă în dinţi

amar

ţipătul

Mihai Cătrună – Perle de lacrimi/grafică


2012 - nr 14


VIOREL MUHA

Toamnă-n apus

sunetul soarelui se aude-n linişti de seară

zările se topesc în uşor abur

copacii dezbrăcaţi sunt nuduri de fum

plete de soare şoptesc târziu

raze ruginii le însoţesc

lemnul trosneşte de prea căldură

nerostite adunate-n spre adâncuri

unduiri de freamăt de pădure se înalţă

cămările culeg lumina verii

frunze încă necăzute strâng răsărituri

şoptesc încet toamne pe alei

sălciile adună cerul în priviri şi suspină

stejarii sprijină cerul cu ochii

dorinţa-n seri târzii tresare

rugineşte pământul, florile se dezgolesc

un greiere întârziat mai taie lemne

butoaie uriaşe culeg lumina verii

zdrobită

fecioarele gustă apusuri–n fumuri, verzui

arcuiesc piciorul şi-n cânt, ele dansează

ciorchini de struguri calcă, fericite

note albe de vals, frunze magice cad

răsărit de toamnă, este încă cald

versuri de sus, cerul ne trimite

fiori simt spre seară

sunete de speranţă mă încălzesc, în noapte

adorm visându-te când începe, alt răsărit târziu

Lacrimi

rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine

mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă

apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul

de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine

ce-a mai rămas din mine, rămâne

o felie subţire de timp rătăcită

falange lungi de degete pietroase, căzute

strivesc cuiburile mele mult îndrăgite

cuiburi din adânc de aduceri aminte

de pe munţi, lacrimile încet mi se preling

prin eleştee de stalactite, cristal încrustate

iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate

sorb adâncuri de mult în mine uitate

iar eu curg încet prin lacrimile mele

izvor nesecat de aduceri aminte

în lacrimi de stânci de munte zdrobite

ANCA D. VIERE

INSULA CU PIANE - POVESTE UITATĂ -

I

A fost o vreme

când lumea era plină de piane

muzica lor se auzea de departe

în bucurie

jale

iubire.

Dar apoi

oamenii-cătuşă au hotărât

că pianele propagă sunete dăunătoare

şi le-au interzis

prin lege

le-au adunat în piaţa mare

să le dea foc

flăcările se vedeau de departe

fumul se împrăştia dens

odată cu teama.

Oamenii-cântec au încercat

să ascundă pianele care scăpaseră

şi să le ducă pe o insulă

departe.

http://ancadevieru.blogspot.ro/2012/08/insula-cu-piane.html


2012 - nr 14


Dar oamenii-cătuşă au prins de veste

au pus în lanţuri pianele

şi oamenii-cântec

au scăpat doar câţiva

care au plecat pe mare

pe corăbii grele de pianele salvate.

Unii au fost răpuşi

de furtuni

dar cei ce-au reuşit

au creat insula cu piane

un loc magic

unde cântecul era iubit

ascultat

cântat.

II

Au trecut anii

în lume

muzica era uitată

doar uneori

bunicii povesteau nepoţilor

despre vremurile de demult

despre piane

şi oameni-cântec.

Uneori

când marea era liniştită

se auzeau cântecele

din insula cu piane

iar oamenii se întrebau

ce înseamnă.

Treptat

tot mai mulţi oameni

au început să tânjească

după muzica auzită uneori

de departe

ei s-au adunat în piaţa mare

i-au înlăturat pe oamenii-cătuşă

ca să readucă înapoi

cântecul.

III

Şi oamenii-cântec

s-au urcat pe corăbii

să se întoarcă

unii au pierit în furtuni

alţii au ajuns

cu pianele negre cu coadă

şi au pornit

să-şi cânte cântecele.

Lumea se înghesuia

la concertele lor

aşteptaseră atâta cântecele

dar tot mai mulţi erau dezamăgiţi

pianele negre cu coadă

scot sunete mai grave

decât pianele noi

electrice

uşoare

la ele lumea poate să cânte

fără să treacă prin furtuni

le ascultă

fără să-şi amintească

fără remuşcări.

Doar puţini

continuă să asculte

muzica cerească

dorind

să nu uite.

Mihai Cătrună / grafică


2012 - nr 14


ANY DRĂGOIANU

Semănătorii de cuvinte

îşi arcuiau gândurile peste câmpuri

în primăveri târzii măsurând linia orizontului

se pierdeau în verdele crud

ca îndrăgostiţii îmbujoraţi după primul sărut

cu palmele aspre căutau margini de visuri

războiul nu se sfârşeşte la colţul paginii

soarele-n creştetul zilei ameninţă cuvintele slabe

o fericire de ocazie în templul cunoaşterii

sufletul răstignit pentru veşnicele curiozităţi

dincolo de satul acesta e noaptea

uneori mă tem de vecinii cu semne în frunte

ei mă caută prin celelalte galaxii

am plecat să culeg stele

de colţul nemuririi mă agăţ printr-o silabă

Cunosc îngerii

au părul de foc în inimi temple

oglinda spartă îşi trimite cioburile în cuvintele arse

erezie

se năşteau din ţărână mâinile mele

este trupul tău bolnav

eşti posedat de iubire

îţi măsor sufletul cu săruturi

în amurgul târziu

două palme la dreapta de pădurile moştenite

un greier în călcâiul crăpat de zorii unui anotimp

sunt ca soldatul trimis în căutarea unor mine capcană

explozii în artera principală

adevărul pulsează într-un ritm constant

îngerii trec deasupra stelelor

îşi construiesc palate şi le decorează cu sfinţi vii

mă închin prea târziu

cenuşă

Capcana timpului tău

treci prin vis ca un ecou atingându-mi sufletul

ai pielea tatuată cu griji

în serile cu lună cânţi simfonia regăsirii

am străbătut atâta cale prin spirala timpului

mereu legaţi de alte mâini

ne blestemam destinul

ninge cu flori de cais în partea mea de cer

cad în ţărână aşteptând un întreg ce părea imposibil

tu pe treapta a noua

eu scăpată din cel de-al şaptelea inel

pregătiţi să ne fim totul

când zmeii se înalţă în inimile noastre

albastrul colorează puţina fericire

am lutul în palmele tale nearse

rugăciunile vin să închidă tunelul

iubire atemporală

Creşteai din mine Cuvânt

Dumnezeu m-a văzut lângă fântână

aveam părul murdar de păcate şi inima plină de spini

alunecasem în prăpastie ţinând Cuvântul în braţe

ca pe unicul meu fiu străbătând universul

mă împiedicam de colţul stelei Polare

eram prietenă cu noaptea pe atunci

şi-a găsit să mă întrebe de colţul pietrei

două mii de ani lumină către apusul închipuit

se rostogolea în plămânul stâng veşnicia

copilul cu ombilicul înfăşurat de gâtul vieţii strângea

turmele rătăcite

i-aş fi dat o candelă să treacă prin deşert cu fruntea

sus

poate în iernile grele o creangă de măslin face minuni

El mă legase la gură să nu mă aud când vorbesc

animalele nu îşi părăsesc bârlogul

ele stăpânesc pământul

Mă destăinui nopţii

se zvonise că viruşii sunt programaţi să ne intre în oase

vor cripta fiecare canal colector şi rezidurile se vor

strânge în pupile

ziua vom circula ca lăcustele cu mâinile transparente

prinse de stâlpi

noaptea ne vor toca până la ultimul centimetru de calciu


2012 - nr 14


în vene circulă submarinele cu traficanţii de rugăciuni

aseară explodase ombilicul vecinului de la etajul patru

nu şi-a plătit impozitul pentru gargara cu muşeţel

eu nu cred că m-am infectat vreodată cu politica

ieftină de cartier

am ţinut pe tălpi două fire de nisip ca să pot completa

puzzelul

copiii râd când îmi leg baticul bunicii sub bărbie

poveştile nu mai au final ca pe vremuri

se strică urechile timpului şi ceasurile bat în moalele

capului

sângerând până la creier

OVIDIU OANĂ PÂRÂU

(rătăciri interioare ...) Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer,

Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn.

Peceţi aşează timpul pe frunţi sub undelemn,

Arvune vii aduse de-al morţii mesager.

Din punctul unde mirul m-a contopit cu cerul

Se scurg sudori născute de zbatere de gânduri.

Găvanele privirii sunt două reci intrânduri

Spre marea de cuvinte, iar Babel, corăbierul.

În arca renunţării, perechi de amintiri

De rău schimbat în bine, cu bine schilodit,

De-a valma aşezate pe lemn mucegăit,

Tânjesc spre Araaratul deplinei regăsiri.

Când rătăceşti prin tine, nu te ghidează faruri,

Dar te zoresc spre hăuri, cumplitele amaruri.

Baki Ymeri şi Gelcu Maksutovici

POEZIA ALBANEZĂ în limba română, în

traducerea lui Baki Ymeri

Recent, o nouă plachetă de versuri „Poeme pu-

foase‖, în colecţia Opera Omnia Poezie contemporană,

apărută la Editura Tipo Moldova, mi-a atras din nou aten-

ţia asupra scrierilor poetului Baki Ymeri, cunoscut de câ-

teva decenii bune, încă de când era student la Uni-

versitatea din Prishtina - Kosova cu o continuare a lor la

Viena şi în anii din urmă doctorand la Universitatea

Bucureşti, dar mai ales în calitatea sa de redactor şef al

publicaţiei „Albanezul‖ - organul de presă al Uniunii Cul-

turale a Albanezilor din România, publicaţie care mai

apare tocmai datorită eforturilor aproape singulare ale

acestui devotat om de cultură româno – albanez. Am fă-

cut această introducere pentru a demonstra că îi cunosc

activitatea literară de la primele sale traduceri din poe-

zia română în limba albaneză încumetându-se să se apro-

pie sufleteşte de Mihai Eminescu, Victor Eftimiu, Anghel

Dumbrăveanu, dar mai ales de Nichita Stănescu, Marin

Sorescu etc.

În ultimii ani traduce cu sârg şi talent, am putea

spune cu devotament, poeţi contemporani de la cei mai

cunoscuţi până la tinerii care încep să se afirme în

literatura română sau chiar universală. O face cu sufle-

tul curat, animat de cele mai bune sentimente. Aproape

că nu ştiu când mai are timp să se ocupe şi de propria

creaţie. Apariţia „Poemelor pufoase‖ relevă o cu totul

altă latură chiar şi a scrierilor şi traducerilor sale de

până acum. Hristu Cândroveanu sublinia odată într-o re-

cenzie că „Pentru poezie, nu ajunge doar «ştiinţa», mai e

nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet.

Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul

unui albanez adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă

şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic...‖, iar un

alt critic al scrierilor sale Florentin Popescu, completa:

„Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee,


2012 - nr 14


tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul

de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase

(se crede un soi de Victor Eftimiu în materie) el a reuşit

să se facă simpatic tuturor.‖ Am citat doar doi critici ai

scrierilor lui Baki Ymeri din multitudinea celor ce l-au

cunoscut fie ei români, albanezi sau din alte ţări. Luan

Topciu, scriitor şi publicist albanez remarca şi el, „Poezia

lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi

cursivă... îi place să vorbească puţin, dar sugestiv‖. În-

chei suita unor aprecieri despre opera lui Baki Ymeri cu o

remarcă a criticului Dan Angelescu: „Avalanşa de între-

bări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un su-

perius al rostirii poetice... Baki Ymeri posedă rafinamen-

tul decantărilor solemne... evadate dintr-un anotimp

sufletesc sans rivage‖, despre acest poet sensibil la tot

ce este frumos şi solemn în viaţa de toate zilele, dar mai

presus de orice alte consideraţii, subliniez devotamentul

său nemărginit pentru poezia română contemporană din

care a făcut numeroase traduceri în limba albaneză pu-

blicate în ţară şi străinătate. „Poeme pufoase‖ vin să

sintetizeze o parte din poeziile de dragoste, dar într-o

formă nouă de sensibilitate, filtrată nu numai literar, ci

printr-un rafinament senzual de adâncă şi reală medi-

taţie, de mixaj al simţurilor cu gândirea maturizată.

Poetul Baki Ymeri recidivează în ceea ce pri-

veşte versul pătimaş privitor la dragostea de femeie,

patrie, şi cu o francheţă nedisimulată îşi expune senti-

mentele ca şi cum ar fi într-o convorbire directă cu citi-

torul său. I-am urmărit versurile scrise încă în anii stu-

denţiei (la Prishtina şi Viena), dar mai ales după stabi-

lirea definitivă în ţara de origine a mamei sale, cu începe-

rea unui doctorat la Universitatea Bucureşti, sub prote-

guirea Profesorului universitar Grigore Brâncuş. Ne-ar fi

foarte greu să facem o selecţie în citarea unor versuri,

dar poezia „Dardania‖ se impune prin conţinutul de idei al

stării de spirit existentă de veacuri în această zonă a

Kosovei actuale şi a românilor din Timoc, poetul Baki

Ymeri sintetizând: „Vrajbă şi spaimă!/Pragul casei e

frânt/Satele ard,/Câmpiile pier,/În vreme ce noi /Ur-

căm eliberaţi/Pe colinele morţii.‖ Dar cum poetul se va

stabili la nord de Dunăre se gândeşte la un „Vechi cântec

de dragoste‖, în care: „Dunărea e foarte tulbure şi

rece,/Tu eşti frumoasă şi caldă./...Dunărea tot vine şi

trece./Ca smirna tu arzi cu miresme/Cămaşa mea

rămâne mai rece;/O piatră m-aţine de glezne.‖ (p.23), iar

împlinirea, apare şi ea, sub titlul „Te iubesc în limba ro-

mână‖, din care cităm: „Când şi când mama oftând /Ros-

tea în limba română un dor,/Albanezul de tata-i spunea:

/În limba română mi-e dor,/Auzi:/Te iubesc în limba ro-

mână!‖ dar semnificative vor rămâne versurile din poezia

„Ultimul cuvânt‖: „Aici odihneşte/ Cel care n-a fost bun

/De nimic altceva.../Decât de iubit./‖ Prof. dr. Gelcu Maksutovici

Lulzim Tafa13

KSPOZITË ME ËNDRRA – EXPOZIŢIE CU VISE

(Poezi të zgjedhura – Poeme alese)

KE FJETUR NËN HËNË KOHËT

Vetëm thonjtë mbeten thonj

Ditë e nesërme na sill diçka të re

Se me të vjetrën u përgjakëm.

KALI NË SHI

Sa pika të rrahën atë ditë

Tek ia behnin shitës të tjerë

Rrushaxhinjtë a bostanxhinjtë

Për t‘i ndërruar fatet.

13 Lulzim Tafa s-a născut (2 februarie 1970), în Lipian, aproape de Prishtina

(Republica Kosova). Aparţine generaţiei poeţilor anilor 90 din cea mai grea perioadă pentru poporul albanez din Kosova, care fusese ameninţată cu eliminarea masonică de nebuniile războaielor din Balcani. Şcoala elementară şi liceul la Lipian, iar studiile de drept şi cele ale magistraturii le-a absolvit la Facultatea Juridică în cadrul Universităţii din Prishtina. Între timp la Universitatea Publică din Saraieva, a susţinut teza de doctorat devenind doctor în ştiinţe juridice. Concomitent cu cărţile ştiinţifice, este autor şi a numeroase alte publicaţii din domeniul literaturii. Până în prezent a publicat următoarele volume de poezie: „Sângele nu devine apă” (Editura Rilindja, Prishtina, 1993); „Metafora Tristeţii” (Rilindja, Prishtina, 1997); „Planetul Babilonului” (poezie dramatizată, Rilindja, Prishtina, 1999); „Mai am încă două Cuvinte” (Editura Faik Konica, Prishtina, 2011; „Treabă de Diavol” (poeme alese, Editura Gjordan-Studio, Saraieva, 2011); „Ekspoziţie cu vise” (Amanda Edit, Bucureşti, 2012). Este tradus în câteva limbi mondiale, a fost laureat a mai multor premii literare, fiind cuprins în câteva antologii. În acelaşi timp, este cuprins în activităţi diferite din domeniul Drepturilor Omului. Scrie poezii şi piese teatrale, dar se ocupă şi cu critică literară şi publicistică. Este profesor universitar în câteva universităţi din Kosova şi străinătate. Actualmente este Rector al Universităţii AAV. Trăieşte şi crează la Prishtina.


2012 - nr 14


Ai e shihte qiellin

Dielli se ka ndërmend të perëndoj

As sot

Se shiu do të ndalet një ditë

Një ditë po se po.

Dhe thonë se shiu s‘e tret kalin

Kalin që regjet në shi e teret në puhi

KALIN PA EMËR

PA FRE

PA ZOT

KALIN E LAGUR NË SHI.

AI ADORMIT SUB LUNA TIMPURILE

Doar unghiile au rămas unghii

Ziua de mâine ne aduce ceva nou

Cu bătrâna cea de ieri ne-am însângerat.

CALUL ÎN PLOAIE

Câte picături te-au bătut în acea zi

Când veneau şi alţi cumpărători

Vânzători de struguri şi bostani

Pentru a schimba destinele.

El îşi ridica privirea spre cer

Soarele n-are de gând să apună

Nici azi

Ploaia se va opri într-o zi

Într-o zi da într-o zi.

Se spune că ploaia nu topeşte calul

Calul care zace în ploaie şi se usucă în adiere

CALUL FĂRĂ NUMĂR

FĂRĂ FRÂU

FĂRĂ DUMNEZEU

CALUL ABURIT ÎN PLOAIE.

KE FJETUR NËN HËNË

A s‘të dhimbsem

Dielli t‘i vrau sytë athua

Ke fjetur nën hijen e hënës

Dhe pa dashur të futa në këngë.

Pse qanë

Sytë s‘dhimbsen a

Do të vijë në ëndrrën tënde

Dhe do ta harroj udhën e kthimit.

Nga vaji i ligë

Nga ëndrra e zezë

Të lutem mos qaj

A s‘të dhimbsem unë vogëlushe.

AI DORMIT SUB LUNĂ

Nu ţi-e milă de mine?

Nu cumva soarele ţi-a atacat ochii?

Ai dormit sub umbra lunii

Şi nevrând te-am băgat în cântec.

De ce plângi?

Nu ţi-e milă că ochii

Vor veni în cântecul tău

Şi voi uita calea-ntoarcerii?

Din vaietul răutăcios,

Din visul cel negru,

Te rog nu plânge

Nu ţi-e milă de mine, copilo?

TË DIELAVE MOS MË THIRR

Të dielave mos më thirr më

Mund të mos zgjohem

Për jetë të rri në gjumin e vdekjes.

Mos i harro çastet e ngrira

Veç të dielës zgjidhe ditën tënde.

Për ty kur të vdes

Pas shtatë bjeshkësh të ta gjejë emrin

Ah si nuk vjen ditëve të tjera.

DUMINICILE NU MĂ STRIGĂ

Duminicile nu mă strigă

Se poate să nu mă trezesc

Pe veci rămănând în somnul morţii.

Nu uita momentele îngheţate

Doar duminica alege ziua ta.

Pentru tine, când voi muri

După şapte munţi, voi căuta numele tău.

Ah! cum de nu mai vii în celelalte zile.


2012 - nr 14


GINA ZAHARIA

DDIINN JJUURRNNAALLUULL UUNNUUII SSFFIINNXX AALLBB

Viorile plâng cel mai ades noaptea. Se rup în strunele

universului ca o răsfirare de nou peste suflul vechi al

chemării. Începutul ecoului cald se scaldă-n şapte zile-

lumină dar tot atâtea nopţi sunt ziduri înălţate instan-

taneu, ca nişte munţi uriaşi la pândă. Mă aşez pe po-

vârnişul celui mai tăcut dintre ei. Culeg stelele şi şipo-

tul izvorului. Împrejurul meu visele se lasă mângâiate

de palma aprinsă în nori sălbatici. Şi mă aplec în noap-

te, cu felinarul pe braţul drept. Se aud viorile suspi-

nând...

***

Pe pereţii gândurilor s-au aşternut deodată mii

de sunete. Multe dintre ele erau din catifea albastră,

altele din ceaţă alburie şi câteva din gând de oţel. Se

întindeau ca iedera peste câmpii polare, cu sufletul

încătuşat în necunoaştere ca un pelerin spre nicăieri. Şi

au rămas acolo, mărturie nedefinită, lacrimă confuză pe

obrazul unui zbor adevărat...

***

Azur de cremene. Ape nepăsătoare. Zbor de

linişte. Bariere de gând. Statui de armonie şi petale.

Sensul desenului din stânga. Indiciul bobului de grâu

spre lan. Şi peste toate, dansul. Muzică instantanee...

Braţul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există

o punte. Trebuie doar întinsă...

***

De zece ori câte zece care încărcate cu

nemurire trec prin poarta casei mele. Au pe umeri

străluciri de stea. Mă aşez la uşa peşterii şi le sorb

trecerea prin mine. Mi-e dantelată noaptea pe drumul

carelor, mi-e limpede picătura de întrebare care roade

nemurirea mea. Mi-e cald, mi-e lumină, mi-e dimineaţă....

***

S-au răvăşit chemările în oglinda inimii. Aleargă

nebune, în rochii de gală, cochete ca o bijuterie antică.

Trec poduri de sete, cu calendare sub braţ, fără a se

întreba dacă sensul lor e pecetluit în grupul ordonat din

care făceau, odinioară, parte. M-am lipit de fereastra

cu şoapte şi ascult. Ce risipă de incertitudini! Îmi

lasprivirile pe tavanul unde dansează şoaptele şi încre-

menesc astfel, cu o tăcere uriaşă pe suflet. De ce?...

***

Într-un ciob de adevăr clepsidra întoarce

nisipul încă ud. Lacrimile ploii a îmbrăţişat-o cu esenţă

de gând. E noapte. Pe umerii credinţei apar râuri din

timpul şi el umed. Mi-e drag să-i ascult urcuşul. Are

ceva din susurul serilor târzii ale anotimpurilor secrete.

Aroma de lumină taie ramurile copacilor goi. Rămâne

doar cântecul iernii din care se face linişte şi nemurire.

***

Aş fi dorit să cumpăr gustul dimineţilor cu un

surâs. Atât aveam la mine. În luminişul făcut de cocori

aş fi dezmierdat patul moale al ferigilor cu mult gând în

ele. La lăsarea serii aş fi adunat dune de crez şi le-aş fi

transformat într-un amestec suav de dulceţuri sălbati-

ce. Te-aş fi lăsat să aluneci spre mine, cu valuri de

îmbrăţişări. Dar nu, n-am avut mai mult de un surâs. Şi

acesta expirat a tăcere. Ca o fâlfâire de aripă...

***

Într-o zi eram pasăre şi făceam ocol prin

văzduh, a relaxare. Când m-am aşezat pe umărul tău, se

făcuse noapte. Nu se desluşea decât conturul buzelor

tale care ştiau să oprească într-o secundă orice

revărsare. M-ai transformat în petală şi m-ai ascuns în

buzunarul de la piept. Nu înţelegeam foarte bine ce se

întâmplă dar marea începuse să cânte. Am fost, pe

rând, val, zori de zi, uneori aripă. Într-o zi a început să

plouă. Se rupeau norii deasupra zărilor toate şi m-am

trezit ruptă în mii de fărâme. Purtam rochie umedă şi

aveam cercei de gânduri. Dezorientată, am măsurat

întinderi albastre, desculţă, cu pietre de moară în

inimă. Dispăruseşi.Te-am căutat în fiecare val, în

fiecare praf de nisip. Atunci am hotărât să-ţi culeg

Luna. Am îngenunchiat în lacrima ei şi am rugat-o să se

desprindă de pe cer. Apoi am luat-o în braţe. Am

început să te strig, tare, mereu mai tare. Mi-era frică

şi frig. Aveam cu mine şoaptele tale din nopţi adânci. Şi

dragostea mea toată. De atunci te caut întruna. Întinde

http://confluente.ro/Literatura--Autori/Din_jurnalul_unui_sfinx_alb_gina_zaharia_1328027987.html


2012 - nr 14


braţele... mai port încă Luna pe umeri, doar e a ta. Ia-o!

În ea este o poveste...

***

Mi-era teamă că strada s-a aprins a nou şi

revarsă paşii spre cascade. Am venit cu regulile de anul

trecut, când nu avea încă nasturi încheiaţi la cămaşa

inimii. Să ştiu sigur că zâmbetul acela sălbatic îi

aparţine şi este jumătatea serii în care am închiriat

sufletul. Ridic perna pe care dorm stejarii şi aşez ochii

mei obosiţi....

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012.

Poeme alese

Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico

(Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat

de cărţi şi de „pommedìje‖ (poveşti folclo-

rice) ascultate cu nesaţ la gura sobei.

Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13

ani: „Seara colind/ din casă-n casă/să ascult

basme/povestite de bătrâni/ în preajma vetrei/ca un

cerşetor/ce are nevoie de-o bucată de pâine‖. Pentru a ne

face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante

Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e

de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate,

aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece

de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de

Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic

militant, de fondator a trei reviste de poezie care au

căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce

anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem

în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo

Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano,

Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a

prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l‘erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci,

Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc. Poetul

şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi

„unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne‖, iar

Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus:

opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică.

Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii,

Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii

contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai

fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei

subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile

istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă

de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei‖.

O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine

a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost

supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi

universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de

importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru

literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de

poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a

celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea,

şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi

Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri

etc.

Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase

premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a

Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi.

Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegan-

tul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Edi-

tore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile

Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii

sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi

totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.

Rocco

Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea

să ordon măcar o singură zi

aş pune să fie dărâmată din temelii

această clădire care are mai bine de trei sute de ani.

E străveche, putredă, are pereţii odăilor

răniţi de mucegai, are un puţ negru

ce n-a fost nicicând curăţat.

Aş pune o roabă de trotil

în magaziile unde în haite şobolanii

s-au adunat să decidă

dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.

Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani

şi fac dulceţuri din excrementele lor.

Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut

cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,

ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,

cum ţine adesea să accentueze directorul.

Prezentare şi traducere de Geo Vasile (nr. 9, septembrie 2012, anul II), www.afroditacionchin


2012 - nr 14


ANATOL VIERE

„IUBIREA BABILONICĂ

A UNUI NEISPRĂVIT ROMANTIC“

(text bilingv româno-ucrainean)

Sunt câţiva ani buni de când a terminat facultatea, ba

chiar şi-a făcut şi masteratul la Catedra de Filologie

Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţene, cu o temă

de viu interes, dar puţin cercetată până acum –

„Microtoponimia municipiului Cernăuţi. Evoluţia hodo-

nimelor‖. Şi-a căutat de lucru în timpul liber, când nu

avea ore la facultate, ca să-şi poată plăti ultimul an de

studii. Cu banii câştigaţi din diverse munci ocazionale

şi-a publicat într-o culegere aparte lucrarea de mas-

terat, precum şi alte trei cărţi editate în anii de stu-

denţie. Astăzi Anatol Viere, tânărul care până în 2002 a

fost în buletinul de identitate Anatolii Râbca, iar până

în 1995, anul când a absolvit şcoala de nouă ani în satul

natal Colincăuţi, n-a citit nicio carte în limba română,

are scoase la lumină două plachete de versuri, trei

romane, un microroman, un volum de traduceri din crea-

ţia poetului de origine evreiască Menachem M. Falek.

Toate acestea, cu excepţia volumului „Vavilonske koha-

nnia‖ („Iubirea babilonică‖) sunt în limba română.

Ca orice profesie, ziaristica îşi are riscul şi

slăbiciunile ei. Presupun, ba sunt convinsă, că multora n-

o să le placă accentele din acest articol. Posibil că voi

trezi, dacă nu indignarea, apoi ironia, ori poate chiar

sarcasmul unor acsacali ai scrisului românesc din ţinut.

Chipurile, a găsit pe cine iarăşi să laude! Şi vor avea în-

tr-un fel dreptate. Or, Anatol Viere e departe de mă-

iestria artistică şi exprimarea armonioasă în materna

sa, de care a fost înstrăinat din pruncie. În lipsa cenzu-

rii de odinioară, care înăbuşea libera cugetare, dar nici

nu admitea ca orice scriere rudimentară să vadă lumina

tiparului şi să-şi găsească loc între coperte de carte,

astăzi oricine care leagă de rău, de bine, două-trei

cuvinte poate să-şi editeze „operele‖. Unica condiţie e

să aibă un surplus de bani pentru a-şi realiza ambiţiile

literare.

Anatol Viere, însă, n-are nici bani, nici relaţii în mediul

intelectual, şi, din păcate, nici prieteni care să-l susţină,

să-l promoveze aşa cum a fost încurajată generaţia de

literaţi crescută sub aripa protectoare a lui Vasile

Leviţchi. Mentorul său Grigore Bostan, şeful catedrei la

care şi-a făcut studiile, a plecat prea devreme ca să-i

lase un reper de orientare în pasiunile şi căutările sale

literare. De patru ani, absolventul facultăţii îşi câştigă

pâinea muncind la negru. De fapt, pentru propria-i

existenţă îi trebuie foarte puţin şi nu de dragul pâinii

celei de toate zilele se speteşte el, ci ca să-şi poată

vedea în lumina tiparului gândurile răsărite din afluxul

fanteziilor. Înţelegând că n-are perspective de pro-

sperare la oraş, s-a întors la Colincăuţi, la casa cea

nouă, construită de părinţi. A stat o iarnă la gura sobei

cu notebook-ul pe genunchi, apărând în primăvară cu

romanul „Haosiada‖. A mai muncit o vară şi o toamnă cu

sapa în mână prin grădinile şi livezile consătenilor, edi-

tând de curând o nouă carte, de data aceasta – în limba

ucraineană, ca să fie pe înţelesul fiinţei iubite care i-a

apărut în cale în chip de muză magnifică, aşa ca Marga-

rita în viaţa maestrului înveşnicit de Mihail Bulgakov.

Anatol continuă să experimenteze cu o îndrăzneală

nebunatică, noua sa carte, ca şi cele anterioare, exce-

lând prin originalitate. De la romanul e-mail („Evadam‖)

şi romanul-taximetrist („Haosiada‖), a inventat un nou

gen – romanul-integramă. Adică, cititorului i se oferă

două plăceri deodată: lectura şi rezolvarea cuvintelor

încrucişate de la începutul fiecărui capitol. Astfel,

apare şi intriga care generează interesul pentru lec-

tură, răspunsurile corecte reieşind din conţinutul fie-

cărui compartiment al cărţii, iar titlurile capitolelor de-

venind cunoscute după rezolvarea corectă a integramei.

E un joc care captivează, la fel de neordinară fiind şi

fabula recentului său roman, inspirat din focul mistuitor

al unei noi iubiri. Deja nu-i o întâmplare pentru el, ci o

predestinaţie ca aprinsele-i pasiuni să se potolească

într-un act artistic. De dragul iubirii şi-a schimbat

viziunile şi principiile pentru care până mai ieri se

arunca orbeşte în flăcări. Un rug mai mare i-a ars

cămaşa naţională, făcându-l internaţionalist, cetăţean al

unei naţiuni unice pe Pământ – cea a îndrăgostiţilor. Aşa


2012 - nr 14


afirmă autorul la începutul cărţii, însă mai spune undeva

că „toată lumea minte şi nici el nu face excepţie‖. Nu

voi povesti conţinutul, indicând doar că romanul prezin-

tă interes îndeosebi pentru tineri şi că poate fi găsit la

librăria „Bukinist‖ (cât încă n-a fost închisă) şi în

variantă electronică în reţeaua româno-olandeză Virtual

Big Bang14: Pe la finele lunii mai autorul l-a prezentat la

cafeneaua literară a librăriei de pe Piaţa Centrală în

faţa câtorva tineri. I-a invitat şi pe conaţionalii săi,

aşteptând un gest de susţinere. Dar, cu excepţia unui

tip rătăcit pe acolo, într-o stare neadec-vată pentru

dialoguri intelectuale, nimeni dintre românii noştri n-au

răspuns invitaţiei. N-au avut timp sau au considerat că-i

mai prejos de demnitatea şi valoarea lor să-i facă

cinste acestui tânăr? Oricum, în pofida răcelii, ca să nu

zic a ostilităţii, el nu decepţionează în ale scrisului,

mergând pe calea spinoasă, fără să-i pese de

înţepăturile usturătoare. Totuşi, şi-a dorit altfel prima

lansare de carte, emoţiile pregătirii către această zi

dovedindu-se până la urmă neîndreptăţite. I-ar fi fost

de folos şi o critică obiectivă din partea unor persoane

competente. Tinerii adunaţi în jurul său mi s-au părut

cam loiali, deşi au ascultat cu interes pasaje lungi în

lectura autorului, i-au adresat întrebări, aflând conţi-

nutul aproape în amănunte. A fost, mi se pare, o greşea-

lă a autorului că le-a satisfăcut pe deplin curiozitatea

potenţialilor cititori, fără a-i lăsa intrigaţi de subiect.

Cu toate acestea, am rămas cu o impresie plăcută de la

lansarea romanului, îndeosebi de maniera originală a

dialogului dintre autor şi moderatoarea Hrystea Ven-

gryniuk, doctorand la UNC. În mod surprinzător, ucrai-

neanca a demonstrat că are idee şi de conţinutul celor-

lalte cărţi. Astfel, în faţa tinerilor prezenţi, în exclusi-

vitate ucraineni, s-a vorbit mai mult despre cărţile

scrise în română şi despre drumul dificil al autorului în

regăsirea propriei identităţi naţionale. Scriind aceste

rânduri, am dat de un pasaj dintr-o scrisoare a lui

Panait Istrate: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru

alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare

nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să pără-

seşti lumea asta‖. Scriitorul, a cărui glorie era hăt îna-

inte, a încercat să se sinucidă, dar, din fericire, n-a

reuşit. Scrisoarea a ajuns întâmplător la Romain Ro-

14 http://books.corect.com/ro/carti/haosiada?back_crumb=1099

lland, care l-a încurajat şi l-a ajutat să se publice. Mai

târziu Romain Rolland l-a numit pe Panait Istrate „Gorki

balcanic‖ şi „un vagabond de geniu, care nu poate fi în-

vins‖. Fără protecţia lui, fiul unei spălătorese şi contra-

bandist grec nu avea să ajungă a fi considerat în Româ-

nia scriitor francez, iar în Franţa – scriitor român. De-

sigur, paralela este deplasată şi nici nu intenţionez să

fac o paralelă între marele scriitor român (francez) şi

situaţia tânărului care se încăpăţânează, cu orice preţ

să se numească scriitor. Mă opresc doar la aluzia că

fără protejarea unor personalităţi cu prestanţă pentru

orice om, oricât de talentat ar fi, e greu să-şi urmeze

vocaţia, chiar dacă nu este un nechemat pe drumul ales.

Edificator este exemplul cunoscutului taragotist Dumi-

tru Fărcaş, unul din protejaţii Mariei Tănase. Într-o

scrisoare primită în august 1962, la mai puţin de un an

de a părăsi această lume vestita cântăreaţă îi scria: „Se

nasc atât de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică

a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ţi ofer

„aripile‖ mele şi să te feresc să dai „piept‖ cu zidul gros

al nechemaţilor...‖. Dar, probabil, numai oamenii cu totul

deosebiţi, de mărimea talentului Mariei Tănase, şi cu o

nobleţe incomensurabilă, nu greşesc atunci când „oferă

cuiva aripile‖. Maria TOACĂ, ziaristă, critic literar.

Din ziarul: „ZORILE BUCOVINEI”, Cernăuţi, vineri, nr. 39 (14.121), 29 iunie 2012

ВАВИЛОНСЬКЕ КОХАННЯ ЗАТЯТОГО

РОМАНТИКА

Пройшло добрих кілька літ відколи закінчив

факультет, більш того навіть магістратуру на кафедрі

румунської та класичної філології Чернівецького

національного університету, з цікавою темою, але

мало дослідженою досі — „Мікротопонімія міста

Чернівці. Еволюція ходонімів‖. У вільний час працював

щоб надрукувати своє дослідження, так само і інші три

книги які були видані в студентські роки. Сьогодні

Анатоль Вієре, молодий чоловік який до 2002 року був

Анатолій Рибка, а до 1995 року не прочитав жодної

книжки румунською мовою, видав дві збірки віршів,

три романи, мікророман, монографію, збірку

перекладів з творчості еврейського поета Мена-хема

М. Фалека. Все це, за винятком останьої книги

http://books.corect.com/ro/carti/haosiada?back_crumb=1099


2012 - nr 14


―Вавилонське кохання‖, написано румунською мовою.

Як і будьяка професія, журналістика має свої

ризики і слабкі сторони. Припускаю, навіть впевненна,

що багатьом не сподобаються акценти цієї статті.

Можливо що розбуджу, якщо не обурювання, то іронію,

або навіть сарказм аксакалів румунського слова нашого

краю. Нібито, знайшла кого знову вихваляти!

Без цензури минулих років, яка душила вільне

мислення, але і не дозволяла будьякій примітивній

писанині побачити друкарське світло і знайти місце

поміж обкладинками книг, сьогодні будь хто може

видати свою „творчість‖. Єдиною умовою, щоб досягти

літературних амбіцій, є наявність надлишку грошей.

Але Анатоль Вієре немає ні грошей, ні зв‘язків у

інтелектуальному середовищі, і, на жаль, немає друзів

які б підтримували і пропагували його так само як

покоління що виросло під протекційним крилом

Василя Левіцкі. Його наставник Григорій Бостан,

завідувач кафедри де він вчився, занадто рано пішов з

життя і не встиг залишити ―основу‖ щоб він

зорієнтувався в своїх літературних пошуках. Чотири

роки як випускник факультету заробляє собі на хліб

чорноробом. Насправді, для власного існування йому

потрібно небагато, не для повсякденного хліба

надривається він, а щоб бачити виданими свої думки

що виринають з течії фантазії. Розуміючи що немає

ніякої перспективи в місті, він повернувся в село і

провів зиму у каміна з ноутбуком на колінах, а весною

з‘явився таксистський роман „Хаосіада‖. Ще одні літо

та осінь важко працював у садах і на будові, щоб

видати нову книгу, на цей раз — українською мовою,

щоб була зрозумілою коханій дівчині, яка постала на

його життєвому шляху магічною музою, так само як

Маргарита в житті майстра який був увіковічнений

Михайлом Булгаковим.

Анатоль продовжує експериментувати з

божевільною сміливостю, його нова книга, як і

попередні, виділяється оригінальністю. Від роману e-

mail („Евадам‖) і таксистського роману („Хаосіада‖), він

пішов далі і винайшов новий жанр — роман-кросворд.

Тобто, читачеві пропонується два задово-лення одразу:

читання і розв‘язування кросвордів на початку кожного

розділу. Таким чином з‘являється інтрига яка викликає

потяг до читання, правильні відповіді з‘являються на

основі вмісту кожного розділу книги а назви глав

стають відомими після правильного вирішення

кросвордів. Це гра яка затягує і зачаровує. Також

незвичною є і фабула цього роману, натхненного

пристрасним вогнем нової любові. Це вже не перший

випадок з ним, а приречення долі щоб полум‘яну

пристрасть приборкувати у художньому акті. Заради

любові змінив свої погляди і принципи, заради яких

ще вчора кидався сліпо у полум‘я. Більше вогнище

спалило його національну сорочку, зробило його

інтернаціоналістом, громадянином унікального етносу

на землі — нації закоханих.

Не буду заглиблюватися в зміст, вказуючи

лише що роман представляє особливий інтерес,

особливо для молодих людей і його ще можна

придбати в книгарні „Букініст‖ (поки її не закрили), а в

електронному варіанті в румунсько-голандській мережі

Virtual Big Bang: http:// books. corect. Com/ro / carti/

haosiada?back_crumb=1099. Наприкінці травня автор

представив роман у літературному кафе книжкового

магазину, що на Центральній площі, перед кількома

молодими людьми. Запросив і румунську громаду,

очікуючи жест підтримки. Але окрім одного

заблукавшого суб‘єкта, в стані непридатного для

інтелектуального діалогу, жоден з наших румунів не

відгукнувся на запрошення. Може в них не було часу,

або вирішили що це нижче їхньої гідності та цінності,

щоб вшанувати цього молодого письменника? Тим не

менш, незважаючи на холод, щоб не сказати ворожість,

він не розчаровується в літературі, прокладає

тернистий шлях незважаючи на пекучі ужалення.

Всеж, він бачив іншою першу презентацію

нової книги, емоції підготовки до цього дня зрештою

виявилися необгрунтованими. Була б корисною

об‘єктивна критика з боку деяких компетентних осіб.

Молоді люди що зібралися навколо нього здалися

мені занадто лояльними, хоча вони з цікавістю

слухали уривки роману запропоновані автором,

задавали питання, дізнаючись про зміст в подробицях.

Думаю це було помилкою автора, що повністю

задовольнив цікавість потенційних читачів і зняв

інтригу по цій темі. Тим не менш, у мене залишилося

добре враження від презентації роману, особливо від

своєрідного діалогу між автором і модератором


2012 - nr 14


Христею Венгринюк, аспірантом ЧНУ. Дивовижно, але

українка показала що знає зміст інших румунських

книг. Таким чином, перед присутніми, виключно

українцями, було росказано головним чином про

книги написані румунською мовою і про складну

життєву дорогу автора у пошуках власної національної

ідентичності.

Пишучи ці рядки, наскочила на уривок з листа

Панаїта Істраті: „Сьогодні починається 1921 рік, але

для інших. Для мене це початок кінця. Невже потрібно

висловитися тоді коли ти вирішив покинути цей світ‖.

Письменник, чия слава була далеко попереду,

намагався покінчити з собою, але, на щастя, це йому

не вдалося. Лист зовсім випадково попав до Ромена

Роллана, який підбадьорив його і допоміг друкуватися.

Вже пізніше Ромен Роллан назвав Панаїта Істраті

„Балканський Горький‖ і „геніальний бомж який не

може бути переможеним‖. Без його заступництва,

сина прачки і грецького контрабандиста не вважали б у

Румунії французьким а у Франції — румунським

письменником.

Звичайно, паралелі розтягнені, навіть не

пробую провести паралель між великим румунським

(французьким) письменником і впертим молодим що

нізащо не відмовиться нести хрест письмеництва.

Зупиняюся тільки натякнути, що без протекції одних

представницьких особистостей (це стосується будь-

якої людини), яким би талановитим він не був, важко

слідувати за покликанням, навіть якщо він у числі

покликаних.

Настановчим є приклад відомого тараґотиста

Думітру Фєркаш, одного з фаворитів Марії Тенасе. У

листі, отриманому в серпні 1962 року, менше року

перед тим як покинути цей світ, відома співачка

писала: „Дуже рідко народжуються люди наділені

твоїм мистецьким благородством, так що вважаю

обов‘язком артиста запропонувати тобі свої „крила‖ і

оберігати тебе від „зіткнення‖ з товстим муром

непокликаних...‖. Але, напевно, тільки дуже особливі

люди, величини таланту Марії Тенасе, з безмежною

величчю, не помиляються тоді коли „пропонують

комусь свої крила‖. Марія ТОАКЄ, журналістка, літературний критик. „ZORILE BUCOVINEI”, Чернівці, № 39 (14.121), 29

червня 2012.

DRAGOSTEA ÎN VREMEA CIUMEI

(text bilingv româno-ucrainean)

S-a întâmplat că recentul roman al scriitorului

şi traducătorului Anatol Viere (roman-integramă!) l-am

citit în paralel cu lecţiile lui Feynman de mecanică

cuantică. Imediat între aceste două cărţi a apărut un

pod mistic, un pod care formează postulatul perso-

najului principal „Femeia – e mecanica cuantică: ştii cum

să o foloseşti, dar nu o înţelegi pe ea însăşi‖ (pag. 35).

Cu toate acestea, lui Anatol Viere nu i-a fost suficient

numai de mecanica cuantică, care este o durere de cap

pentru toate frunţile luminate ale omenirii, în a şaptea

sa carte el a introdus nişte ştiinţe şi tehnologii mo-

derne, care încă se formează în stare embrională, sau

nici nu există.

Romanul nu începe cu prolog, ci cu o integramă,

pe care cititorul trebuie să o rezolve după ce citeşte

fiecare capitol (sunt patru). O astfel de simbioză

ciudată apare, probabil, pentru prima dată în literatura

universală. Deci, citind trebuie să fiţi atenţi, pentru că

fiecare propoziţie poate să conţină un fragment din

soluţia integramei. Astfel autorul parcă dialoghează cu

cititorul său, antrenând atenţia şi memoria lui.

Nucleul principal al romanului, în opinia mea, e o

confruntare între două realităţi, care sunt complet

egale între ele, şi care dintre ele este mai validă iar

care nu – va decide cititorul după gustul său, deoarece

aici se pune întrebarea fundamentală a filozofiei –

întâietatea spiritului asupra materiei sau a materiei

asupra spiritului. Aceste două realităţi, două Univer-

suri, se confruntă reciproc în planul de percepţie a

romanului de către cititor şi această luptă devine mai

clară la intersecţia (aici sunt adecvate conceptele

matematice) capitolelor al treilea şi al patrulea. Pe

lângă cursul principal al evenimentelor autorul diluează

textul cu povestiri, amintiri şi teorii proprii, împarte cu

cititorii săi concepţia despre lume prin intermediul

personajelor. Tema se învârte într-un peisaj postapoca-

liptic, care oarecum ne aminteşte de filmul „Matrix‖

regizat de fraţii Wachowski. După două mii de ani ome-

nirea va fi forţată să se retragă în subteran, fiindcă

biosfera va deveni nepotrivită pentru ea. Cu toate


2012 - nr 14


acestea, spre deosebire de creaţia fraţilor Wachowski,

roboţii nu s-au luptat cu oamenii. Totul este paşnic –

postoamenii în subteran şi roboţii la suprafaţă. Cu toate

acestea, oamenii sunt bolnavi „.. au început să moară de

hiperalergie, din cauza lumii organice‖ (pag. 16). Chiar

se presupune că e o înscenare făcută de roboţi. Dar e

nevoie de a cerceta ceea ce se întâmplă sus, a colecta

informaţii despre suprafaţă pe care maşinile nu le pot

identifica, din această cauză roboţii decriogenizează

pentru această misiune pe oamenii cei care au fost

criogenizaţi cu mult înainte de apariţia hiperalergiei.

Noul crionaut decongelat este personajul principal.

Numele personajelor principale sunt simbolice. Unul

dintre două nume ale iubitei protagonistului – Olga

(asemenea ca şi în dedicaţia romanului, astfel încât să

putem concluziona că romanul este parţial autobio-

grafic), şi un alt nume – Ema reflectă atmosfera emo-

ţională a romanului. Personajul principal în continuare se

obişnuieşte cu împrejurimile noi, se familiarizează cu

viaţa urmaşilor săi îndepărtaţi. Ar trebui remarcat

faptul că mentalitatea omenirii nu s-a schimbat prea

mult în două mii de ani. Aceeaşi decadenţă de mora-

litate. Oraşul subteran parţial poate fi numit „O combi-

naţie de Sodoma şi Gomora‖. Postoamenii fără vreo

ezitare intră în relaţii sexuale cu roboţii şi cyborgii,

fantezia lor sexuală este bolnavă şi le motivează

comiterea crimelor teribile. Omenirea e bolnavă şi din

punct de vedere moral, din această cauză, probabil,

biosferei „i-e frică‖ să le ţină la suprafaţă. Roboţii,

care sunt dominanţi pe planetă, de asemenea nu sunt de

foarte bună părere despre oameni şi, în general, despre

principiul biologic al genezei: „...ei sunt organici şi

putrezi, la fel ca toată lumea aceasta‖

Prin învăluirile science-fiction autorul strigă

către umanitate să se oprească. Pentru că, în realitate,

omenirea este deja asemănătoare celei din carte.

Singurul lucru care ne deosebeşte pe noi – sunt 38 de

grade de temperatură a urmaşilor, noi forme de per-

versiune sexuală şi purtarea costumelor protectoare, în

care ei îşi ascund corpul şi spiritul lor slab.

Printre toată hiperalergia aceasta personajul principal

întâlneşte iubirea, care este atât de asemănătoare cu

ceea ce a fost odată în îndepărtatul trecut. O fată

Ema, care apoi se dezvăluie că e aceeaşi Olga din anii

2000. Această coincidenţă, care tinde la zero şi este

unul dintre cele mai importante momente ale romanului,

unde fanii romanului poliţist vor primi argumentul es-

tetic. Cu toate acestea, această poveste de dragoste

se referă nu numai relaţiile dintre sexe, ci şi dintre

naţiuni. Acesta este motivul pentru care romanul se

numeşte „Iubirea babilonică‖. Personajul principal mas-

culin e un român şi fata – ucraineancă. Diferenţa lor

etnică pune sub semnul întrebării relaţiile dintre tineri

şi aici apare la suprafaţă momente oarecum biografice

ale autorului. Dar această iubire e cosmopolită, naţiunea

lor – Omenirea – aşa spune autorul şi personajele sale.

După o lungă despărţire îndrăgostiţii din nou sunt

împreună şi la primul plan apare iubirea, iar cyborgii,

viitorul post-apocaliptic, şi ştiinţa retrogradează pe un

plan secundar. Dragostea în vremea ciumei face mediul

lipsit de importanţă, ceţos pe fundalul de dragoste a lui

Adrian şi Olga-Ema.

Romanul ridică nişte întrebări dificile filosofice

şi religioase, care, după cum s-a menţionat mai sus, apar

între capitolele cărţii. Îmdrăgostiţii derivă între liniile

de realitate, vorbind cu Dumnezeu, pe care autorul cu

îndrăzneală l-a portretizat în ipostaza unui tânăr. Acest

misticism sau fizica multiuniversului dispar sub ame-

ţeala drogată a personajelor. Ei au ajuns în Deşertul

Sirian şi întotdeauna au fost în captivitate. Dar ambii

au văzut acelaşi vis – viitorul. Care este adevărul, ce e

realitate şi ce e iluzie – va spune doar cititorul. Apropo,

căpşunii de pe copertă au apărut nu întâmplător,

romanul-integramă „Iubirea babilonică‖ e cu aromă de

„fragi şi mure‖. Andrei Tujykov, scriitor.

КОХАННЯ ПІД ЧАС ЧУМИ

Так склалося, що новий роман письменника та

перекладача Анатоля Вієре (та що там роман! роман-

кросворд!) я читав паралельно з лекціями Фейнмана по

квантовій механіці. І одразу ж між цими двома книгами

виник невеликий, напівмістичний, місток який полягав

у постулаті головного героя «Жінка – це квантова

механіка: вмієш нею користуватись, але не розумієш її

самої» (ст.. 35). Проте одної квантової механіки, яка є

головним болем усіх вчених мужів людства Анатолю

Вієрє виявилося замало і у свій сьомий роман він


2012 - nr 14


вмістив такі галузі сучасної науки та техніки, які зараз

тільки у зародку, або й зовсім поки не існують.

Роман розпочинається не з прологу, а з

кросворду, який читач має вирішити після прочитання

кожного розділу (яких, до речі, чотири). Такий

дивний симбіоз зустрічається, напевне, вперше у

світовій літературі. Отож, читаючи, потрібно бути

уважним, бо кожне речення може містити частинку до

розгадки всього кросворду. Таким чином автор ніби

веде діалог з своїм читачем, тренуючи його увагу та

пам‘ять.

Головним стрижнем роману, як на мене, стало

протистояння двох реальностей, які абсолютно

рівноправні між собою, і яка з них є більш дійсною, а

яка ні – вирішувати автору хіба що на смак, бо тут

порушується основне філософське питання –

первинність духу над матерією чи матерією над

духом. Ці дві реальності, два Всесвіти протистоять

один одному у площині сприйняття роману читачем і

ця боротьба стає зрозумілою на границі (тут доречне

саме математичне поняття) третього і четвертого

розділу. Окрім основного ходу подій автор розбавляє

текст оповідками, спогадами та власними теоріями,

ділиться з своїми читачами світоглядом через вуста

та думки персонажів.

Сюжет обертається у постапокаліптичних

декораціях, що дещо нагадують кінофільм «Матриця»

братів Вачовскі. Через дві тисячі років людство буде

змушене опинитись під землею, оскільки біосфера

стане непридатною для них. Проте на відміну від

творіння Вачовскі роботи не вели війну з людьми. Все

цілком мирно – люди під землею, роботи нагорі.

Проте люди хворі «..почали вмирати від гіпералергії

на все органічне» (ст. 16). Навіть висувається версія,

що це все витівки роботів. Але все ж потрібно

досліджувати те, що відбувається нагорі, збирати

інформацію про поверхню, яку машини передати не

можуть, і тому роботи розморожують для цієї місії

когось, хто опинився в кріогенній камері ще задовго

до виникнення гіпералергії. Ним виявляється

головний герой. Імена головних герої символічні.

Одне з двох імен коханої головного героя – Ольга

(таке ж як і в присвяті, тому можна зробити висновок,

що роман частково автобіографічний), а інше ім‘я –

Ема перегукується з емоційною атмосферою усього

роману. Ім‘я ж головного героя віддалено перегукується з

іменем автора роману. Надалі герой звикає до нової

обстановки, знайомиться з побутом його далеких

нащадків. Слід зауважити, що менталітет людства не

сильно змінився за дві тисячі років. Все той же

декаданс в моралі. Частково підземне місто можна

назвати поєднання Содому і Гоморри. Постлюди, не

бентежачись, вступають у статеві зносини з роботами

та кіборгами, їх хвора сексуальна фантазія мотивує їх

до скоєння жахливих злочинів. Людство хворе ще й

морально, тому, можливо, біосфера «боїться» тримати їх

на поверхні. Роботи, що стали домінуючими на

планеті теж не високої думки про людей, та й

загалом про біологічне начало буття: «.. органічні та

гнилі вони, як і весь цей світ» .Автор мовчки,

вуалюючи науковою фантас-тикою, кричить про те,

щоб людство оговталось. Бо насправді воно вже таке.

Єдине що нас відрізняє – це 38–градусна температура

тіла нащадків, нові форми сексуальних збочень та

носіння спеціальних костюмів, за яким вони ховають

своє кволе тіло та дух.

Серед цієї всієї гіпералергії головний герой

зустрічає кохання, що так схоже на те, що було колись

у далекому та недосяжному минулому. Дівчина Ема,

яка потім виявляється і є тієї самою Олею з 2000-

них. Цей збіг обставин, вірогідність якого прямує до

нуля і є одним з основних моментів роману, де

отримують естетичну насолоду любителі детективів.

Проте в цій історії кохання, мова не лише про

стосунки між статями, але й між націями. Саме тому

роман отримав назву «Вавилонське кохання».

Головний герой – румун, а дівчина – українка. Їх

етнічна різниця ставить стосунки молодих людей під

загрозу і тут дещо біографічні моменти виринають у

романі. Проте кохання космополітичне, його нація –

Людство – так стверджує і сам автор і його персонажі.

Після довгої розлуки кохані знов разом і на перший

план виходить кохання, а кіборги, постапокаліптичне

майбуття та інша наука відходить на другорядний

план. Кохання під час чуми робить навколишнє

неважливим, тусклим на фоні яскравості любові

Адріана та Олі-Еми.

У романі порушується і важке філософсько-


2012 - nr 14


релігійне питання, яке, як вже зазначено вище,

виникає між розділами. Кохані дрейфують між

різними лініями реальності, розмовляючи з Богом,

якого автор сміливо зобразив юнаком. Ця містика чи

фізика мультивсесвіту розвіюється наркотичним

оп‘янінням героїв. Вони опинилися в Сирійській

пустелі та весь час були в полоні. Але ж вони бачили

однаковий для них сон, майбутнє. Де ж істина, що є

реальністю а що ілюзією – скаже лише читач. До речі

полуниця на обкладинці неспроста. В романі вона

також є. Андрій ТУЖИКОВ, письменник

BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR

MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10

Biserica domnească din Curtea de Argeş

În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea

lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp

să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne

ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Ba-

sarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă

pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele

sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol

XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie

de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albas-

tru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au în-

făţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost

migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o

ipostază aproape laică, ţinându-şi cu greu pântecul um-

flat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi

stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dez-

văluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est,

un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui

Basarab Voievod.

Pilda bogatului care şi-a făcut casă

Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi

nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de in-

trare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica

se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar con-

strucţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în peri-

oada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârşi-

tul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al

XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc

despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un vo-

ievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung,

probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implan-

taţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al

II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va

fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă

frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi

bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmboviţa ca să

inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Mol-

dovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...),

ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la

Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din le-

gende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai

locului, poate şefi cumani, poate voievozi veniţi peste

munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit

până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai

multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o

structură politică feudală, numită Ţara Românească.

Oricum, istoria „oficială‖ începe după 1310, când boierii

ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De

aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena‖ po-

vesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Ro-

bert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După vic-

toria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea

de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basa-

rabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae


2012 - nr 14


Alexandru, va ajunge să trateze cu noul rege al Unga-

riei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridică-

rii Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma

la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia

va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se

va termina zugrăveala Bisericii Domneşti), care a fost

tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la

şcoală. Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Dom-

nească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cu-

tremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi.

Pe la 1827, noii „ctitori‖ scot pardoseala de cărămidă,

considerată prea modestă, strivesc pietrele mormin-

telor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le

cade în mână, compromit zugrăveala.

Lespedea misteriosului mormânt nr. 10

Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumen-

telor Istorice‖ desemnează o echipă de savanţi, printre

care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se

mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă

şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mor-

mântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l aco-

peră nu poartă însă nicio inscripţie, ci doar un desen

straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12

colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale.

În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai

are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi

la cap o Stea a lui David!

Cavalerul cu lebădă

Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă

la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui

nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare,

strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din

mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi

acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau

haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgă-

ritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur,

amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins

cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea

cu o uluitoare pafta de aur, înfăţişând un castel cu pa-

tru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de ar-

gint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltu-

ite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale

mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile

minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva pe-

tice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi

şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.

Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie

După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat re-

licvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa

de plastic, anunţând lapidar că acolo a fost înhumat

Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cerce-

tării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie

sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că

măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie

însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care

făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate,

lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Ho-

henzollern - Sigmaringen‖. Acestor inele o să le rezerv

un articol separat, în viitorul apropiat. Radu Negru? Sau

mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, isto-

ricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei

cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând sim-

bolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi

autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii

uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparţinând scriitorului

Vasile Lovinescu.


2012 - nr 14


Floarea vieţii pe lespedea mormântului

În „Dacia hyperboreană‖, Lovinescu propune

următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P.

Haşdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea

Ţărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile

mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat

anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie,

Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală

a dacilor, „purtătorii de căciuli‖, cum îi numea scriitorul

antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după

retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în

Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat,

emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât

pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y‖-ul sacru

al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000

de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a

dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul,

au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-şi în

faţa numelui particula „IO‖, care înseamnă „Ianus‖ sau

Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR‖, o funcţie, aşa cum

noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.‖, „prof.‖ sau

„dr.‖. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o

funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest

nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara

Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu

Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub

semnul lui Saturn.

O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?15

Amelie Tănăsescu

15

Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal).

La 50 de ani de la moartea lui William Faulkner16,

Editura Polirom publică, în ediţie cartonată, un nou vo-

lum semnat de Mircea Mihăieş17, „Ce rămâne. William

Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha", o mo-

nografie dedicată unuia dintre cei mai reprezentativi

scriitori ai literaturii americane din secolul XX. Moder-

nismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al

lui James Joyce, ca model de artă romanescă.

William Faulkner, distins cu Premiul Nobel în

1949 pentru tehnica sa de creaţie profund originală,

care a revoluţionat romanul modern, este scriitorul

devenit exponent al unui loc şi al unei culturi anume,

nostalgic după acea lume pierdută, neacomodat la

valorile civilizaţiei moderne, care a reuşit să fie, vreme

de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste

şi un stilist de o incontestabilă originalitate. În studiul

dedicat marelui scriitor, Mircea Mihăieş încearcă să

determine complicata relaţie a lui Faulkner cu moder-

nitatea, având în vedere faptul că personajele sale sunt

indivizi din lumea rurală, cu un limbaj şi un compor-

tament caracteristice mediului respectiv, pe când

modernitatea e aproape prin excelenţă născută din

nevoile de exprimare ale civilizaţiei urbane. Începând

prin a ne spune o poveste, Faulkner „ajunge să ne

confrunte cu un tratat despre însuşirile - despre ce-

16 William Cuthbert Faulkner, născut Falkner (25 septembrie 1897–6

iulie 1962) http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Faulkner 17 Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză

şi literatură americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Din 2005, îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. A fost distins de trei ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom a mai publicat: „Masca de fiere" (2000), „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen" (2005), „Metafizica detectivului Marlowe" (2008), „Despre doliu" (2009), „Ultimul Judt" (2011). A scris şase cărţi împreună cu Vladimir Tismăneanu, dintre care cinci au apărut la Editura Polirom: „Balul mascat" (1996), "Vecinii lui Franz Kafka" (1998), „Încet, spre Europa" (2000), "Schelete în dulap" (2004), „Cortina de ceaţă" (2007). La Editura Polirom a apărut, în mai multe ediţii, şi romanul scris împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, „Femeia în roşu". Alte cărţi: „De veghe în oglindă" (1989), „Cartea eşecurilor" (1990), „Cărţile crude" (1995), „Atlanticul imaginar" (2002), „Scutul lui Perseu" (2003).

http://ro.wikipedia.org/wiki/James_Joyce

http://ro.wikipedia.org/wiki/25_septembrie


http://ro.wikipedia.org/wiki/6_iulie



http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Faulkner


2012 - nr 14


dările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile -

ale fiinţei umane".

Romancierul William Faulkner şi-a petrecut în-

treaga existenţă în partea de sud a Statelor Unite ale

Americii, regiunea marcându-i puternic întreaga operă

şi mai ales „ciclul Yoknapatawpha", denumit astfel după

numele ţinutului imaginar din realul stat Mississippi, pe

care prozatorul l-a populat cu personajele sale, reîn-

viind atmosfera Sudului din timpurile indienilor până la

mijlocul secolului al XX-lea. „Creatorul comitatului ima-

ginar Yoknapatawpha - cu o suprafaţă de 2.400 de mile

pătrate, locuit de 9.313 negri şi 6.298 de albi, după cum

aflăm din harta anexată la sfârşitul romanului Absalom,

Absalom! – n-a vrut să fie altceva decât raisonneur-ul

unei lumi, povestitorul cu memoria perfectă, fericit să

pună pe hârtie – distorsionându-le, ajustându-le, alte-

rându-le şi înnobilându-le - fragmentele de viaţă care

pluteau, indiferent şi iresponsabil, prin lumea de ser-

vitori negri, cultivatori de pământ, meseriaşi, bone, mici

funcţionari, trântori, predicatori, şoferi, escroci, pros-

tituate, aventurieri şi negustori în care trăise." „Aşa-

zisele confuzii ale textului faulknerian se dizolvă după

câteva lecturi. De fapt, Faulkner nu poate fi citit, ci

recitit. Niciuna dintre cărţi nu poate fi înţeleasă în mod

satisfăcător dacă nu ţii cont de celelalte scrieri ale au-

torului. Într-adevăr, totalitatea scrierilor lui Faulkner

se mişcă împreună, o povestire face referiri la alta,

personajele evoluează în timp şi spaţiu. Anumite poves-

tiri şi personaje devin mult mai expresive atunci când

întregul ţinut Yoknapatawpha ni se dezvăluie privirii, în

cercuri concentrice care se lărgesc dinspre tribunalul

din Jefferson spre casele de pe plantaţii şi lanurile de

bumbac şi regiunea sălbatică a Moşiei Francezului.

Numai Charles Dickens şi Balzac, dintre romancierii de

dinaintea lui Faulkner, au creat o asemenea varietate

de personaje." (Jay Parini)18

(Mircea Mihăieş)

18

Mircea Mihăieş. „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului

Yoknapatawpha" Editura Polirom.

Faulkner, pilot pentru contrabandiști în epoca prohibiției

Fiecare etapă din viața unui scriitor este, fără îndoială,

necesară, oricât de inutilă ar părea la o analiză superfi-

cială. În ceea ce îl privește pe William Faulkner, teoria

poate fi demonstrată fără prea mari bătăi de cap.

Willian Faulkner, în tinerețe

Înainte de a deveni un mare scriitor, Faulkner a fost,

pe rând, zugrav, librar în New York, hoinar, poștaș şi

interpret de limba franceză pentru o companie fores-

tieră. Nici chiar după publicarea primelor cărți Faulkner

nu a dus o existență livrescă. A fost fochist, scenarist

la Hollywood, alcoolic, soț, fermier și călător. O biogra-

fie tipică pentru un scriitor american, care ar fi dat

gata orice francez. Poate că doar vreun rus ar fi reușit

să trăiască astfel și, între timp, să mai scrie și o duzină

de romane apreciate ca fiind printre cele mai bune apă-

rute vreodată în orice limbă. Însă episodul meu biogra-

fic preferat este cel în care Faulkner joacă rolul unui

pilot pentru un contrabandist din New Orleans. Suntem

în plină epocă a prohibiției și americanii sunt foarte

însetați. Faulkner e tânăr, are 23-24 de ani, și nu se dă

în lături să conducă o ambarcațiune plină cu băutură

prin Golful Mexic. Principala sa sarcină: să nu fie prins

de poliția de coastă. Când ajungeau la destinație, pe o

plajă din apropierea gurii râului Alabama, ceilalți mem-

bri ai echipajului descărcau și îngropau marfa într-un

loc anume, de unde era ridicată mai târziu de alți indi-

vizi. În tot acest timp Faulkner ținea de șase să nu

apară polițiștii. Poate că nu pare mare lucru, dar pe

atunci contrabanda cu băutură era deseori mortală.

Faulkner, însă, a scăpat fără să pățească ceva, și

în scurt timp a intrat în cercurile scriitorilor din New

Orleans.

http://www.ideilibere.ro/wp-content/uploads/2011/11/faulkner.jpg

http://www.ideilibere.ro/wp-content/uploads/2011/11/faulkner.jpg


2012 - nr 14


Alicia Dujovne Ortiz

Dora Maar - Prizoniera privirii19

Viaţă, vocaţie, viziune

Întâlnirea cu Pablo Picasso, la cafeneaua Les

Deux Magots, moment în care Dora Maar îi înmânează

faimosului pictor mănuşile ei însângerate, după ce îşi

tăiase degetele cu un cuţit, îi va schimba viaţa foto-

grafei de origine argentiniană. Faimoasa relaţie dintre

Dora şi Picasso e descrisă de Alicia Dujovne Ortiz drept o

combinaţie de masochism, suferinţă şi vanitate, des-

făşurându-se în centrul vieţii mondene a grupului supra-

realist parizian, pentru care „morala‖ e cuvântul cel mai

detestat. Iată o biografie a Dorei Maar care se citeşte

cu multă pasiune. Alicia Dujovne Ortiz are un mare ta-

lent pentru biografiile de grup. Vom descoperi, astfel,

în cartea ei toată spuma lumii literare şi artistice din-

tre cele două războaie mondiale. (Josyane Savigneau,

Le Monde)

E, cu siguranţă, nevoie să fii argentinian şi ro-

mancier – altfel spus, să vii dintr-un mediu cultural

bogat şi să stăpâneşti o scriitură subtilă – pentru a

povesti, din interior, viaţa misterioasei femei care a

fost Théodora Markovitch, alias Dora Maar. Fără a

aluneca spre genul aşa-ziselor biografii în stil american,

Alicia Dujovne Ortiz pătrunde, cu delicateţe, în inti-

mitatea acestei femei stranii, intrată în istorie mulţu-

mită – sau mai degrabă din cauza, ar spune Dujovne Or-

tiz – lui Picasso, căruia i-a fost, timp de câţiva ani,

amantă şi model. (Michele Gas, Télérama). De la Coc-

teau la Lacan – aceasta e epoca pe care o înfăţişează

Alicia Dujovne Ortiz.

Pe parcursul unei investigaţii psihologice pasio-

nante, prin paginile cărţii defilează o pleiadă de artişti

ai avangardei franceze şi de figuri celebre. Cu lirism,

dar şi cu precizie jurnalistică, Dujovne Ortiz desenează

tabloul unei femei misterioase, căreia critica din zilele

noastre îi atribuie, în sfârşit, rolul care i se cuvine.

(Radio France)

19

Titlu original: Doraa Maar. Prisonnière du regard.

Alicia Dujovne Ortiz - s-a născut în Buenos Aires, Ar-

gentina. Aşa cum sugerează prenumele, originea ei

etnică e dublă: tatăl era fiul unui imigrant evreu venit în

Argentina, iar mama era o scriitoare şi feministă mili-

tantă provenind dintr-o familie argentiniană înstărită. A

studiat, timp de trei ani, filozofia şi literatura la

Universitatea din Buenos Aires şi a început să scrie şi

să publice poezie în limba spaniolă. Până în 1977

Dujovne Ortiz publicase deja trei volume de poezie şi

un roman, El buzón de la esquina. Începe să colaboreze

cu ziarul progresist La Opinión, care e cenzurat şi, în

cele din urmă, închis de junta argentiniană. În 1978,

împinsă de dictatura militară instaurată la Buenos

Aires, îşi părăseşte, împreună cu fetiţa ei de 13 ani, ţa-

ra natală şi se stabileşte la Paris. Continuă să colabo-

reze cu publicaţii prestigioase, precum La Nación (Ar-

gentina), Excelsior (Mexic), La Vanguardia (Spania), şi

cu ziarul Le monde (Franţa). Experienţa exilului şi a

dezrădăcinării e descrisă în cel de-al doilea roman al ei,

El agujero en la tierra. În 1986 primeşte Premiul

Guggenheim, iar în anii ‘80 este consilier literar al

prestigioasei edituri Gallimard. După o lungă perioadă

de exil, Dujovne Ortiz se întoarce la Buenos Aires, dar

continuă să penduleze între Franţa şi Argentina. A scris

biografii ale unor personalităţi controversate, printre

care se numără poeta argentiniană Maria Elena Walsh

(1982), fotbalistul argentinian Diego Armando Mara-

dona (1994) şi María Eva Perón (1996), cea de-a doua

soţie a preşedintelui argentinian Juan Perón. Biografia

Evitei Peron se bucură de un succes răsunător, atât în

Argentina şi în Franţa, cât şi în numeroasele ţări unde

apar traduceri. Aceste biografii au fost apreciate de

critică pentru combinarea preciziei jurnalistice cu su-

biectivismul literaturii, pentru acurateţea documentării

şi pentru stilul narativ, informal, care le transformă în

lecturi captivante. În următorul roman, El árbol de la gitana (1997), scriitoarea îşi explorează originea etnică,

viaţa ei de outsider, în anii ‘70, şi exilul în Europa. În

1998 publică Mireya, un roman despre o prostituată

franceză, model pentru Toulouse Lautrec, care va emi-

gra în Argentina. În 2002 se întoarce la Paris, iar în

2004 publică Dora Maar: Prisonnière du regard, o bio-

grafie pătrunzătoare a faimoasei fotografe de origine

argentiniană care a fost, timp de şapte ani, amanta lui


2012 - nr 14


Picasso. Alicia Dujovne Ortiz a primit, pentru întreaga

carieră, Premiul Fundaţiei Konex, cea mai prestigioasă

distincţie culturală din Argentina.

***

(fragment din cartea Aliciei Dujovne Ortiz despre

Dora Maar)20

Teatralismul continua în Parisul ocupat, unde ei

revin în cursul verii lui 1941. Rolurile voiajului de

întoarcere au fost distribuite în felul următor: Picasso

părăseşte Royan în automobilul Hispano-Suiza cu Sa-

bartés, Dora îi urmează cu trenul, Marie-Thérèse va

mai rămâne un timp cu fiica ei în staţiunea balneară

(distrusă în întregime de un bombardament din 1945).

Maşina era cu siguranţă plină de tablouri. Nu mai ră-

mâne loc decât pentru doi călători, în afara şoferului.

Dar de ce l-a ales pe catalanul miop pe post de cârtiţă?

De ce să expună o femeie singură, care purta un nume

suspect, pericolelor dintr-o ţară aflată în război, unul

dintre acestea fiind verificarea identităţii, în trenuri?

Hotărârea lui Picasso seamănă întrucâtva cu aceea a lui

Bataille, atunci când a refuzat să o însoţească pe Sylvia

Maklès, căreia îi era frică să meargă cu trenul din cau-

ză că numele său avea rezonanţe evreieşti. Distribu-

itorul de roluri dezerta, abandona. Expulzată din aceas-

tă casă care era automobilul marca Hispano-Suiza, din

nou străină, cu valiza în mână şi şalul pe cap, ca în

celebrul desen de la începuturile relaţiei lor, când o

timidă imigrantă bătea la poarta cabanei zeului, Dora se

vedea obligată să întreprindă un voiaj solitar care o

trimitea cu gândul la celălalt voiaj, cel din 1936, atunci

când a fost la Mougins prima dată, pentru a-l întâlni pe

Picasso. Diferenţa este că atunci era plină de speranţă,

în timp ce acum revenea la conştientizarea propriei

sterilităţi, ca într-o altă piesă de teatru, şi aceasta tot

spaniolă, Yerma.

În acest act al reprezentaţiei, cel mai nedorit

rol revine totuşi rivalei sale. La Paris, Dora îşi reia viaţa

cotidiană în strada Savoie. O viaţă luxoasă şi apăsă-

toare, îngreunată de plângerile mamei sale în legătură

cu problemele de aprovizionare, la a căror rezolvare 20

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae.

tatăl nu îşi aducea nicio contribuţie - cu un curaj sus-

pect, Joseph Markovitch le-a lăsat aici în plin război,

pentru a fugi la Buenos Aires - oferindu-le, totuşi, un

avantaj: casa. Arhitectul făcuse cel puţin atâta, să îşi

lase soţia sub un acoperiş. Marie-Thérèse, în ceea ce o

priveşte, nu avea altă familie în afară de mama ei, o

femeie micuţă, durdulie şi tolerantă, care nu protes-

tase în niciun fel când fiica ei, la şaptesprezece ani, a

plecat cu Picasso.

La ceva timp după întoarcerea amantului său şi a

Dorei, Marie-Thérèse revine şi ea la Paris. Petrecuse

momente grele, singură la Royan cu fiica ei, încercând

să o convingă pe proprietara imobilului Voiliers, şi să se

convingă şi pe ea însăşi, că soţia lui Picasso era ea. Însă,

spre deosebire de Dora, Marie-Thérèse nu ştia unde să

meargă. Nu mai exista ferma cu ziduri transparente în

faţa geloziei Dorei. Trecuse mult timp de când germanii

intraseră în Tremblay. Şi ea căuta un apartament la

Paris, şi a găsit chiar două, unul în strada des Grands-

Augustins, chiar vizavi. Dar Picasso îi ordonă: „Ia altul!",

şi ea îl ascultă fără să pună întrebări.

El avea motivele lui, bineînţeles. Întâlnirile în

trei în acelaşi cartier ar fi produs scântei pe trotuar.

Nu este, în acelaşi timp, un lucru sigur că intenţia lui

Picasso era aceea s-o evite. Dându-i ordinul să se

instaleze departe de el, în plină ocupaţie, împreună cu

fetiţa - ceea ce o obliga să ia metroul pentru a ajunge

în strada unde locuia Picasso, pentru a lua cărbunii pe

care el îi procura la negru - el nu i-a oferit nicio ex-

plicaţie. Ceea ce a făcut Picasso a fost să-şi exercite

puterea. Povestea care urmează dovedeşte că munca lui

de regizor avea prea puţin de-a face cu un discurs

rezonabil, şi încă şi mai puţin cu o încercare de-a cruţa

suferinţele celor două actriţe ale sale. Ca regulă gene-

rală, el le vizita pe Marie-Thérèse şi pe Maya joia şi

duminica în apartamentul din Bulevardul Henri IV, pe

care el poruncise să fie închiriat. Pentru Marie-Thé-

rèse, aceste vizite reprezentau toată viaţa ei. Nici pro-

pria fiică nu avea dreptul să pătrundă în bula fericită pe

care Picasso o crea în jurul ei. Dar această bulă, imagi-

nabilă doar într-o izolare asemănătoare cu nebunia,

rezista cu singura condiţie ca nimic şi nimeni din exte-

rior să n-o atingă cu degetul. Picasso, creator al puşcă-

riei paradisiace în care o închisese pe Marie-Thérèse,


2012 - nr 14


pentru ca ea să nu crească niciodată, oferindu-i o mică

însoţitoare pentru jocuri şi antrenând-o în iluzia că ea

ar rămâne eterna creatură de şaptesprezece ani, ştia

foarte bine acest lucru. Şi tocmai pentru că îl ştia, el îi

recomandă Dorei să-l sune joia şi duminica, la Marie-

Thérèse. Pentru acest motiv: pentru ca soneria telefo-

nului să spargă fragila suprafaţă strălucitoare pe care

el însuşi o întinsese în jurul ei. „Cine este?" întreba

prada, căzând în cursă, dându-i ocazia temnicerului său

să răspundă triumfător: „Ambasadorul Argentinei".

Triumfător, adică bucurându-se: plăcerea „perversului

narcisist" nu stă în dragoste, ci în victorie. În însem-

nările sale personale, găsite după moartea ei, Dora a

scris, gândindu-se la el: „Un prinţ nedrept urăşte

dragostea". Este fără îndoială că ghinionistul amba-

sador ar fi dat postul său diplomatic pentru o duminică

cu Picasso. Ordinul de a o deranja pe Marie-Thérèse în

bula ei îi aducea şi ei un oarecare triumf derizoriu. Dar

un triumf de femeie. Picasso nu spunea „ambasadoare".

Şi, cu siguranţă, nu pentru a evita ca cealaltă să simtă

înţepătura geloziei, ci pentru a râde de morga femeii

învinse, care continua să ridice capul; de acel fel de

virilitate care se insinua deja în alura Dorei, pentru a

compensa umilinţa (doctorul Nasio a observat pe bună

dreptate că de-a lungul anilor fiica unică ajunge să

capete, puţin câte puţin, trăsăturile tatălui, stând în

picioare ca el, cu picioarele ferm înfipte în sol, fără să

îşi plieze şoldul sau genunchiul, nici să aplece capul,

într-o atitudine aproape milităroasă), în măsura în care

înţelegea ceea ce cealaltă nu înţelegea încă: că pe

termen scurt sau mediu ele erau amândouă condamnate.

El începea să se plictisească de jocul care consta în a le

arunca una împotriva celeilalte. Era prea uşor. Dacă

victima nu mai reacţionează în niciun fel, mai este jocul

amuzant?

Poate că Marie-Thérèse se gândise, totuşi, la

acest lucru, în felul său, şi îşi spusese că singura ieşire

este să reacţioneze. Când Picasso îi face cadou o rochie

a Dorei, mica blondă se supără. Îl sună la telefon. Nu

este acolo. Ea se precipită spre apartamentul Dorei, în

strada Savoie. Picasso, ascuns, ascultă discuţia dintre

cele două femei. Un pic mai târziu, Marie-Thérèse se

prezintă la Picasso, gata să joace totul pe o carte. „Mi-

ai promis mereu că ne căsătorim, îi spune ea. Unde-ţi

este promisiunea?" În acest moment, soseşte Dora.

Ea părea chemată în scenă, ca şi cealaltă, prin

voinţa regizorului. Care trebuie să se fi simţit mai atot-

puternic ca niciodată. Avea puterea să îşi atragă perso-

najele aşa cum îi plăcea, să le facă să apară şi să dis-

pară. O simplă eroare - trimiterea unei rochii - putea să

strice această scenă magnifică. Văzând-o pe Marie-

Thérèse, epuizată şi dezumflată după ce pronunţase

cuvintele care îi stăteau de atâta timp pe limbă, Dora

pierde prim-planul. Definitiv: în pictura lui Picasso, şi în

viaţa ei. Şi se bâlbâie, exact ca blonda, şi rosteşte

exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spună:

„Dar tu pe mine mă iubeşti!" Picasso nu avea nevoie să i

se sufle replica. „Dora Maar, răspunde el, tu ştii că sin-

gura femeie pe care o iubesc este Marie-Thérèse Wal-

ter." „Ei bine, l-aţi auzit?" întreabă Marie-Thérèse, a

cărei voce lăsa să transpară un accent din popor pe

care timiditatea ei îl disimula, dar pe care victoria ei

nesperată îl făcea să înflorească. „Plecaţi de aici",

adaugă ea.

Dora se ştia superioară acestei mici proaste de

periferie pariziană. Demnitatea ei ar fi trebuit să aibă

câştig de cauză în faţa furiei, şi ea ştia, de asemenea,

acest lucru. Dacă ar fi plecat fără să zică un cuvânt, cel

puţin ar fi reuşit să deruteze. Dar nu era vorba de un

monolog, era vorba de o piesă cu trei personaje, scrisă

dinainte. Nu era singură. Era cu un manipulator care îi

dicta reacţiile, şi cu o femeie din altă clasă, dintr-un alt

mediu, primul punându-le pe ambele la acelaşi nivel, cel

de jos. Răspunsul ei nu a avut aerul că provine din fiinţa

sa intimă. Ci de la o persoană mai vulgară care o locuia,

şi care făcea deliciile lui Picasso, pentru că ea dezmin-

ţea în sfârşit aerele sale de prinţesă, coborând-o la

nivelul celeilalte, a răspuns în locul său. Şi nu numai că

nu a plecat când aleasa presupusă i-a sugerat să o facă,

dar s-a lăsat însoţită până la uşă de o Marie-Thérèse

furioasă care jubila, sărmana, de minutul său de glorie.

Scurt. Şi patetic. Dora iese pe o uşă, Marie-

Thérèse pe alta, cu un sac de cărbuni, singurul său tro-

feu. Nu, nu va avea parte de o căsătorie. Va avea parte

exact de ceea ce patronul voia să-i dea: joile, duminicile

şi o promisiune niciodată îndeplinită. Când meşa blondă

se agita, în drum spre ieşire, Picasso o cheamă pe Dora.


2012 - nr 14


Ştia să dozeze efectele, pentru a evita ca suferinţa să

o împingă să fugă fără permisiunea lui, se pricepea să o

acopere de cuvinte tandre, să-i mângâie numele, să o

adoarmă până la următoarea lovitură. Spectacolul

trebuia să continue.

Se găseşte aici tot adevărul? Desenele, cărţile

cu dedicaţie pentru ea de la Picasso şi descoperite în

apartamentul din strada Savoie ne permit să ne facem

o idee despre tandreţea pe care Picasso era capabil să

o ofere, şi care justifică cuvintele Dorei: „Dar tu pe

mine mă iubeşti!" Este evident că un simplu bădăran

indiferent nu ar fi putut să suscite aşa de mari pasiuni.

Dacă în ciuda a tot ce se întâmplase Dora putea să-şi

imagineze că este iubită, e pentru că Picasso a ştiut să

creeze o altă bulă pentru ea, la fel de diferită de cea a

Mariei-Thérèse, pe cât de diferite erau cele două

femei între ele. A alege tipuri diferite semnifică şi să

inventezi atitudini de fiecare dată diferite. Nu putea s-

o liniştească pe Dora trăgându-i o palmă, nici să-i spună:

„Tu eşti singura mea dragoste", cum îi scria aproape în

fiecare zi blondei. Ea avea nevoie de o altă hrană, pe

care el o păstra în magazinul său de fantezii.

LORIAN CARSOCHIE

Biblioteca parazit

Trăia mai demult în București un bibliotecar,

care atât de cunoscut devenise, că numele și prenumele

lui sfârșiră prin a fi ignorate, lăsând loc în mentalul

colectiv unui singur cuvânt: Bibliotecaru.

Este adevărat că acest om fusese înscris în

registrele anagrafice, atunci când fusese născut şi avea

chiar şi documente de identitate dar ce importanţă ar fi

putut să aibă numele şi documentele lui de identitate,

atât timp cât pe Bibliotecaru nu-l mai întreba nimeni

cum îl cheamă, nu-l mai legitima nimeni, nu-i cerea nimeni,

la inevitabilele controale de rutină prin trafic, buletinul

sau carnetul de conducere. Şi nu în numele vreunei dis-

criminări anume, ci fiindcă, pur şi simplu, reputaţia lui

Bibliotecaru ajunsese mai presus de lege şi de canoanele

aplicării ei.

- Cică ar fi spus Bibliotecaru că o să izbucnească

un război în Orientul Mijlociu...

Era suficient să apară un asemenea zvon, că re-

porterii se şi îngrămădeau în faţa uşii lui şi îi cereau o

confirmare a ştirii.

-Bibliotecaru a declarat că în ultima parte a

anului, deficitul bugetar trebuie restrâns la minim, căci

din cauza recoltei cam slabe şi a căderii exporturilor de

produse industriale, pe fondul apropierii alegerilor elec-

torale, s-ar putea să apară unele dezechilibre...

Reporterii se încolonau din nou în faţa uşii Bibliotecarului

şi zvonurile erau din nou confirmate de declaraţiile la

cald ale omului.

-Bibliotecaru spune că nu va exista linişte şi cre-

dibilitate în Partidul Socialist, până când promotorii

demagogi ai acestuia nu vor fi înlăturaţi şi până când

noua conducere nu îşi va fi format o cultură socialistă

autentică...

-Când? Şi când se va întâmpla? se grăbeau reporterii,

curioşii şi pierde vară să se intereseze.

-Curând... În doi, maxim trei ani. Dacă nu, nu se va mai

întâmpla în următorii douăzeci de ani...


2012 - nr 14


-Bibliotecaru spune că laicizarea asta forțată va conduce

la pierderea identității spirituale europeane...

Toate previziunile Bibliotecarului erau confir-

mate de evenimente, iar datorită prestigiului aprope

evlavic de care se bucura printre bucureşteni, şi nu

numai, niciunuia dintre sutele de angajaţi, care lucrau

prin numeroasele biblioteci ale capitalei, nu i se mai

recunoştea statutul profesional. Păi dacă exista deja

Bibliotecaru, cel care ştia tot ce se întâmplă, se întâm-

plase şi se va întâmpla, cum se putea ca celelorlalte sute

de slujbaşi de prin biblioteci, chiar merituoşi, majo-

ritatea, să li se spună la fel? Nimeni nu nega importanţa

muncii lor. Dar între a ţine contabilitatea titlurilor, a

materialelor şi a autorilor de cărți și a transforma în

ştire autentică prezentul şi trecutul... Şi mai ales

viitorul! Hă-hă! Era o diferenţă mare, mare. România

traversa pe atunci o periodă de relativă prosperitate,

aşa că printre bucureşteni, apăru, pe lângă cea veche, o

nouă pătură de îmbogăţiţi.

-Atenţie, dragii mei, la moralitatea felului în care

vă adunaţi averile, căci odată convertiţi la necinste, cu

mare greutate vă veţi întoarce pe calea cinstei, avertiza,

din când în când, Bibliotecaru. Dar, cine ştie de ce,

aceste avertismente nu se bucurau de atenția ştirilor

referitoare la o criză, la un război, la o moarte.

-Dar cine se face vinovat de necinste, Biblio-

tecarule? întreba, mai mult mecanic, decât împins de un

interes real, vreun reporter.

-Uite, atenţie la Ion, atenţie la Adrian, atenţie la

Vasilică..., enumera Bibliotecaru dar aceste precizări

veneau şi plecau din cotidianitate ca apa de ploaie.

Bucureştenii continuau să prospere iar restul

ţării împreună cu ei. Chiar dacă ar fi fost ca şi ştirile as-

tea date de Bibliotecaru să fie reale, pe cine ar fi afec-

tat un act de furt, atât timp cât nimeni nu reclamase şi

nu reclama furtul?

Timpul trecea într-o tendinţă de relativă şi

constantă prosperitate şi într-o zi programele de ştiri

ale radio-tv şi prima pagină a ziarelor anunţară plecarea

dintre vii a Bibliotecarului.

-Dar cum, chiar a murit Bibliotecaru! se mirau

increduli bucureştenii. Cum să moară Bibliotecaru!?

dădeau ei glas incredulităţii conform căreia toată lumea

era supusă legilor naturii şi lui Dumnezeu, înafara unui

om. Păi cum să se poată să moară şi cel care nu era toată

lumea, căci Bibliotecaru, chiar dacă se asemăna cu ei şi

părea om, ştia mai mult decât ei toţi la un loc şi putea

mai mult decât ei toţi la un loc. Sau putuse. Ca o boare

de vânt neluată în seamă de nimeni, printre oameni se

strecură înţelegerea: nu exista fiinţă care, odată năs-

cută, să o apuce la urmă pe un alt drum decât pe acela

ştiut de toţi, moartea.

În timp ce după înmormântarea Bibliotecarului,

primarul general al Capitalei, împreună cu preşedintele şi

cu primul ministru dezveleau un bust, chiar în faţa Parla-

mentului, închinat lui, biografii, ziariştii, politicienii şi

alde gură-cască, pătrunseră în casa pe care o locuise

acesta. Sfiala şi durerea fură în curând înlocuite de

mirare şi de resemnare. Cu toţii s-ar fi aşteptat ca Bi-

bliotecaru să fi avut standardul de trai al unei persoane

moderne dar fură dezamăgiţi. În afară de o bibliotecă

de circa o sută de cărţi de istorie a lumii, a României şi a

diferitor culturi, nu descoperiră nimic. Nici măcar

televizor, nici radio, nici ziare, nici computer, nici

conexiuni internet, nimic.

Dacă nu ar fi existat planul de sistematizare al

Capitalei, care să-i conecteze locuiţa la reţeaua de cu-

rent, la cea de gaz, de apă şi de salubrizare, Biblio-

tecaru ar fi fost în stare să trăiască în plin secol de civi-

lizaţie ca un şoarece oarecare. Şi atunci, de unde toată

omniscienţa lui? De unde capacitatea aceea profetică?

De unde analiza la bisturiu a prezentului, la un om

scufundat cu toată fiinţa în subteranele prezentului? Şi,

împărţiţi între neînţelegere şi mirare, printre bucu-

reşteni începură să apară contestatarii vieţii şi ale ade-

vărurilor rostite de el. Căci, cu aceeaşi mirare, con-

statară că Bibliotecaru nu scrisese nimic, niciodată. Nu

găsiră nici măcar un cuvânt, scris de el.

-Oare era un analfabet? îşi făcu loc în capul

cercetătorilor întrebarea.

Nu la mult timp după moartea Bibliotecarului, în

Bulgaria vecină izbucni un scandal politic, în urma căruia

primul ministru fu demis. Fără o legătură precisă cu

scandalul bulgăresc, la nicio lună după asta, acelaşi tip de

tensiune conduse la demisia cabinetului primului ministru

în Spania, după care îşi dădu demisia premierul Italiei. La

Televiziunea Română cineva se întrebă atunci ce părere

ar fi avut Bibliotecaru, dacă ar fi fost încă viu iar acea


2012 - nr 14


întrebare, fără un substrat anume parcă, atâtea valuri

de indignare stârni printre politicieni, printre oamenii de

afaceri şi printre analiştii vieţii şi ai morţii Biblioteca-

rului, că în mijlocul vacarmului creat, demisia primului

ministru de la Bucureşti trecu aproape neobservată. De

acum apăruseră mulţi specialişti, după modelul Bibliote-

carului, în studiul istoriei României şi a celei Universale

dar mai ales al prezentului însă acestora li se spunea

analişti şi spre deosebire de Bibliotecaru, cei de acum

erau conectaţi la toate sursele informaționale, prin

antene satelitare, conexiuni internet, telefonie ultraper-

formantă... Şi cu toate astea nimeni nu îşi putea explica

incapacitatea acestora nu neapărat în previzionarea

viitorului, ci chiar în observarea prezentului şi în

înţelegerea trecutului. Fără vreun motiv aparent, aveau

păreri divergente, unul faţă de celălalt iar dacă emi-

siunile tv şi de radio nu ar fi fost prevăzute şi cu sfârşit,

ar fi uitat să mănânce, să se spele, să doarmă şi să

treacă pe acasă, pe la familiile lor. Ceva se mai întâmplă:

meseria de bibliotecar se întoarse, finalmente, la sta-

tutul ei de dinaintea Bibliotecarului dar nu pentru a se

recunoaşte meritele istorice ale lucrătorilor de biblio-

tecă, ci pentru a accentua posibilele capacităţi profetice

ale acestora, după modelul Bibliotecarului. În tot acest

proces de recristalizare a raporturilor dintre realităţile

sociale şi de redesenare a ţesutului înţelegerii prezen-

tului, cineva îşi aduse la un moment dat aminte de aver-

tismentul Bibliotecarului, referitor la modul necinstit în

care Ion, Adrian, Vasilică şi alţii îşi construiau averile, în

perioada în care prosperitatea atât de apropiată le părea

oamenilor de rând, că aceştia puteau chiar să o şi atingă

cu mâna, după ce făceau un credit la bancă. Iar aver-

tismentul Bibliotecarului ar fi rămas la locul lui, în

groapă, dacă cei vreo trei mii de învăţători, care fură

concediaţi la un moment dat, văzut fiind că acum, fără

treabă fiind, aveau timp să şi gândească, nu şi-ar fi adus

aminte de vorbele aceluia.

-Bibliotecaru avea dreptate, începură ei să

murmure mai întâi, pe la colţuri de stradă.

Apoi murmurele se transformară în proteste,

odată ce de prin spitale fură concediate primele sute de

medici iar de pe şantiere primele mii de constructori.

În acelaşi timp, printre sutele de specialişti în analiză,

prezenţi pe la tv, radio, ziare şi pe la colţurile străzilor

şi prin magazine, divergenţele privitoare la originea şi la

starea prezentului atingeau cote inimaginabile. Doctorii

analiști, profesorii analiști, asistenţii analiști şi savanţii

analiști umpleau primele pagini ale cotidienelor şi ale

jurnalelor tv şi radio. Deveniseră violenţi şi necruţători,

unii faţă de alţii iar dacă exista un punct de vedere,

comun de acum tuturor acestor analişti, el era:

-Bibliotecaru a fost un impostor.

Iar părerea bucureştenilor, conştienţi de acum

că un om cu scaun la cap nu se cădea să trăiască, în plin

secol XX, ca un șoarece de bibliotecă medieval, ronţăind

paginile cărţilor lui, una câte una, nu era departe de

aceea exprimată de savanţii în analiză. Atunci când pe

micile ecrane, jurnalele tv prezentară demolarea casei

Bibliotecarului, din Tăbăcari, mulţi bucureşteni comen-

tară: „Impostorul şi analfabetul dreacu‘! Ai văzut bă,

cum trăia, nenorocitu'!―

-Da, bă, jigodia dreacu'!

Aşa că cele vreo sută de cărţi de istorie ale bi-

bliotecii lui nu lăsară nicio urmă de tristeţe printre

oameni, atunci când ei aflară că fuseseră recuperate,

topite şi reciclate. Datorită apartenenţei lor la breasla

bibliotecarilor, lucrătorii din biblioteci fură luaţi în vizor

de către omnipotenţii savanţi în analiză.

-Care este aportul acestei clase profesionale la

prosperitatea României? întrebă un ilustru savant în

analiză în timpul unei emisiuni tv de mare succes, numită

„Analiza Reală a Momentului‖.

-Niciunul, răspunseseră cei cinci colegi ai lui,

adversari dintotdeauna. Dar uite, că nu şi acum.

Atunci când fură concediaţi primii o sută de

lucrători de bibliotecă, multe sindicate organizară mani-

festaţii de protest, pentru a cere desfiinţarea acestei

categorii parazitare, bibliotecarul. După câteva săptă-

mâni, când din grila de salariaţi al noului guvern al Româ-

niei dispăru categoria de lucrător de bibliotecă, atât de

insipidă li se păru ştirea jurnaliştilor, că bibliotecarii se

alăturară şomerilor fără ca cineva să afle despre asta.

Aşa cum se procedase şi în cazul casei Bibliotecarului,

fostele biblioteci vechi fură demolate, în timp ce

bibliotecilor care funcţionaseră în clădiri noi li se

schimbă destinația de uz. Unele deveniră discoteci, alte-

le cluburi de distracţie iar altele săli de internet. Profi-

tul obţinut din conversiunea fostelor biblioteci era mare


2012 - nr 14


iar urmare a beneficiilor de bilanţ fu posibil rean-

gajarea foştilor bibliotecari pe post de chelneri, de spă-

lători de vase şi de dj. Cam acesta fu momentul în care

mulţi oameni asociară întoarcerea la prosperitate cu

providențiala demolare a bibliotecilor.

-Unde este carte este şi multă prostie, îşi

rosteau ei, întorşi, cu îndreptăţire, după depăşirea

momentului de criză, la pacea înţelepciunii.

-Cine a zis-o, nu a fost un prost...

-Păi nu.

Pe locul fostei statui din faţa Parlamentului, pe

care Ion, Vasilică şi Adrian au demolat-o acum două luni,

a fost recent inaugurat chioşcul de discuri „Mâncaţi-aş

banii‖, unde lucrează, în trei schimburi, mulţumiţi deo-

camdată, un fost profesor de istorie, un fost medic şi o

doamnă tristă, care, cine ştie de ce, se fereşte să spună

că mai înainte de criză lucra într-o bibliotecă. Cel mai

frecventat cazinò din Bucureşti s-a deschis recent în

Tăbăcari. Este Las Vegasul, văzut din avion. Douăzeci-

şipatru de ore din douăzecişipatru, miile de neoane

orbesc oamenii, gâzele şi păsările iar muzica asurzitoare

şi la modă, intră în creierele şi în venele sutelor de

clienţi cu bani ca o perfuzie. Aici toate locurile sunt

rezervate mereu iar posesorilor acestora li se spune, cu

invidie, bibliotecarii. Ei sunt elita. Provin din lumea

politică, din cea a afacerilor şi din rândul savanţilor în

analiză. De când obligativitatea scrisului şi a cititului a

fost eliminată din programa şcolară, de pe feţele copiilor

au căzut şi corsetele ultimelor constrângeri. Între cei

care au fost şi oamenii de acum, savanţii în analiză au

construit un perete, pe care scrie „Nou‖ iar după multe

seri nedormite prin redacţiile televiziunilor şi ale ra-

diourilor, au ajuns să înţeleagă că epoca asta a noului ar

fi de fapt despărţită în două nou-uri: într-un nou şi în

într-un post nou.

-Iar cu pre-noul ce facem? se făcu auzită, plină

de înţelepciune, vocea unui respectat savant în analiză.

După o pauză nefirească, de câteva zile, sosi şi

răspunsul:

-Epoca pre-noului va fi și ea luată în discuţie,

mâncaţi-aş...

Muzica modernă şi miile de wat electrocutează

muştele şi taie respiraţia păsărilor în zbor, pe deasupra

cazinoului iar miile de neoane ale firmelor luminoase

orbesc ochii şi minţile clienţilor, oricum nevăzători. Cazi-

noul „Biblioteca Parazit‖ a devenit simbolul renaşterii

orașului. Bucureştenii trec prin faţa lui, aici în Tăbăcari,

ca să îl admire, strălucitor ca soarele şi mulţi se în-

treabă, atunci când văd faţa nebărbierită a bărbatului

din firma luminoasă:

-Dar cine este ăla din reclamă, mâncaţi-aş?

-Păi cică ar fi analfabetu' ăla, de citea cărțile de

istorie... Nenorocitu'...

Atât de singular vibrează aerul şi pământul sub

bombardamentul decibelilor dezlănţuiţi, în seara asta, de

parcă ar trebui să se întâmple ceva. Dar nu se întâmplă

nimic. Câte un savant, bătrân de acum, din breasla asta a

analiștilor, se întreabă enigmatic, pe la tv și la radio:

-Ce va fi mâine? - la care unii colegi analiști

răspund: „Luni, în timp ce alţii, contrariaţi, replică: (...).

Lorian Carșochie

ARAM FRENKIAN (1898-1964)

Născut la 20 martie 1898 la Constanţa, Aram

Frenkian a făcut studiile medii în Bucureşti, la liceul

„Gheorghe Lazăr", distingându-se de pe atunci prin în-

clinaţii deosebite spre matematică şi filozofie. Pre-

gătind singur limbile elină şi latină, urmează între 1923-

1926 cursurile universitare. După obţinerea licenţei

pleacă la Paris, unde studiază timp de doi ani filosofia,

la Sorbona şi l'Ecole des Hautes Etudes. Pe lângă filo-

sofie, în preocupările sale se înscriu limbile clasice şi

orientale, printre care sanscrita. Acestea l-au ajutat în

formarea unui orizont istoric larg, a unei perspective

istorice comparative în activitatea de traducător şi

comentator, începută în jurul anilor 1930.

Întors în ţară, în 1931, îşi dă doctoratul în litere

şi filosofie cu teza „Cosmologia lui Heraclit din Efez",

notată cu „Magna cum laude". Cariera universitară o

începe în anul 1937, ca asistent de limbă elină. În 1945


2012 - nr 14


este numit conferenţiar la Facultatea de filologie din

Bucureşti. În 1957 devine profesor la catedra de filo-

logie clasică a aceleaşi Universităţi. Rodul muncii sale

universitare s-a materializat în Cursul de istoria lite-

raturii eline din perioada clasică, sec. V-IV, în care sunt

analizate cu competenţă şi profunzime cauzele econo-

mice, sociale, politice, care au stat la baza capodope-

relor eline. A fost membru al Societăţii de ştiinţe

istorice şi filologice din Republica Socialistă România, la

secţia de studii orientale şi vicepreşedinte al Societăţii

de studii clasice. În anul 1964 este numit şeful

sectorului de istorie la Institutul de logică din

Bucureşti.

În toată această perioadă, Aram Frenkian a

clădit o operă întinsă şi de valoare fundamentală pentru

filologia şi filosofia clasică. Spaţiul spiritual din Orient

şi Occident a constituit o minunată ocazie pentru com-

pletarea culturii sale, reuşind să se menţină, ca specia-

list, la un nivel elevat. El n-a aparţinut unei singure

culturi, reuşind datorită vocaţiei sale în învăţarea lim-

bilor să-şi îmbogăţească neîntrerupt cunoştinţele apro-

fundând culturile egipteană, sanscrită sau iraniană. A

fost înzestrat cu o inteligenţă vastă, susţinută de un

nesecat interes pentru cele mai diverse domenii ale

filosofiei şi ştiinţei. Prin tot ceea ce a scris, fie că e

vorba de lumea homerică, de Heraclit ori Aristotel, de

tragicii sau scepticii greci, fie că s-a aplecat asupra

unor teme din filosofia indiană, a relevat sensuri noi.

Homer şi filosofia presocratică au fost, în general, do-

meniile care i-au atras în mod deosebit atenţia. Încă

din anul 1933, a întreprins publicarea unor studii de fi-

losofie presocratică, prin care reuşeşte să precizeze în

amănunt ideile acestor doi mari filosofii.

În comentariile şi traducerile despre Diogene

Laertius, Empiricus, Plotin, Eschil, Sofocle, Euripide,

Platon, în cele peste cincizeci de studii şi cărţi, cu

probitate ştiinţifică şi cu un deosebit simţ al ierarhiei

valorilor, a abordat probleme de istoriografie filosofică

din unghiuri diverse, acordînd egală atenţie atât amă-

nuntului, cât şi viziunilor de ansamblu. Astfel, studiul

clasic a căpătat la noi şi consistenţă, dar mai cu seamă

originalitate. El a dat subtile interpretări textelor pe

care le-a studiat. Mai mult, şi-a însoţit studiile de vaste

bibliografii, modele în cercetare şi documentare.

În creaţia lui Aram Frenkian, un loc foarte

important 1-a ocupat încercarea de a descifra „înţe-

lesul" suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide. În

lucrarea cu acelaşi titlu - text de mare valoare istori-

co-literară şi istorico-filosofică, el va afirma că sensul

tragicului se află în primul rînd în raportul om-divi-

nitate, om-destin. El încearcă să ne transpună în sta-

rea de spirit de acolo şi de atunci, avertizându-şi

contemporanii asupra atribuirii unor complexe etice şi

afectice ulterioare dezvoltării antropologice.

Înclinaţiile către matematici sunt ilustrate de

numeroase studii şi articole („Le postulat chez Euclide

et chez Ies modernes" - Paris, 1940, „Studii de mate-

matică sumero-akkadiană" - Bucureşti, 1953 ş.a. Fren-

kian a adus şi o serie de contribuţii de prim ordin în

problema începuturilor logicii. În plină activitate crea-

toare, pregătind o lucrare asupra şcolii peripatetice şi

susţinând în cadrul Centrului de logică să se întreprindă

traduceri şi comentarii din Aristotel, Alexandre

d'Aphrodisias, Ammonius Simplicius, moare la 10 noiem-

brie 1964 la Bucureşti, în urma unui atac de inimă acela

care mai bine de trei decenii a scris pentru suferinţa

umanului, reprezentant de frunte al ştiinţei româneşti,

savantul şi profesorul Aram Frenkian.

În volumul „ Lumea homerică" Aram M. Frenkian

nu are în vedere poemele homerice ca o preistorie, ci

preferă să vorbească de „protofilosofie". Aceasta

indică şi anterioritatea temporală (proton - ceea ce es-

te mai înainte, în timp) dar şi pe aceea de întemeiere

(prothesis, ca proiect, protasis, ca premisă majoră în

silogism). Ca „protofilosofie" aşadar, „lumea homerică"

nu este doar ceea ce precede, dar şi ceea ce înte-

meiază, fiind astfel, în dispunere verticală, ca substrat

care, asemenea subconştientului colectiv de care avea

să vorbească Blaga, personează continuu. Nu însă ca

sistem de reprezentări, cel puţin nu în sens eveni-

menţial. Astfel, lumea (naturală) cu cerul, pământul,

aerul, cu plantele şi animalele sale, dar şi aceea a omului

(corpul, sufletul, tehnicile), ca reprezentare, sunt ale

unui timp anume, faţă cu reconstrucţiile ulterioare

putând să aducă mai curând cu elemente de imagerie

decât cu explicaţii posibile ca adevăr. Într-o istorie (ca

hermeneutica evenimenţială) „fapele" lumii homerice,

petrecute deja, aparţin trecutului ca o abstracţie, de


2012 - nr 14


îndată ce ele nu mai sunt, nici ca atare, nici ca adevăr.

Evenimenţialist nu ne putem închipui cum oamenii „lumii

homerice" chiar vor fi fost, trăind pe un pământ

înconjurat de ape, sub un cer când din bronz, când din

fier, având despre lucruri şi despre ei înşişi cunoştinţe

nici măcar verosimile. Totuşi, generic, oamenii aceia vor

fi existat şi vor fi trăit ca oameni, dincolo adică de un

timp sau altul, potrivit firii. Reprezentarile nu sunt

numai reconstrucţii (ca explicaţii) ale realului ci şi

mijloace de luare în stăpânire a acestuia ca şi de

adaptare la mecanica lui. De aceea, ele în mare măsură

sunt posibile ca adevăr din perspectiva unei istorii

antropologice, decât din aceea a uneia „veristscien-

tiste".

S-a explicat „minunea greacă", adică filosofia în

felurite chipuri, unele mai apropiate de adevăr, altele

mai îndepărtate. Frenkian alegea limba ca paradigmă,

poate ca nu singura, dar, oricum, cea mai tare, fiind cea

mai apropiată de mentalitate. „Evoluţia limbii şi evoluţia

gândirii", în pereche, sunt astfel de nedesfăcut. Recon-

stituirea „lumii homerice" aşa cum o facea Frenkian, o

probează îndeajuns.

Aparută in 1934, „Le monde homerique― din cine

ştie ce motive n-a avut, la noi, „soarta" pe care ar fi

meritat-o. Rară şi în reţeaua publică (biblioteci) de ea

vor fi luat cunoştinţă puţini. Adusă acum "acasă", prin

traducere, poate să devină o carte pentru toţi. Merită!

MMIIHHAAII PPĂĂUUNN

Judecata mea de mine

Judecă-mă cu mâna ta nemiloasă

şi fă-mă uitare subţire,

aproape inexistentă

Un fum ce nu se poate agăţa

de ramuri, de iarbă,

ci doar rătăceşte cald

deasupra lacului a cărui oglindă

nu-l vede, nu-l simte

purtându-l doar dincolo

pe malul celalalt,

pustiu.

Judecă-mă cu ochiul tău pieziş

aruncându-mă ‗ntr-o umbră

a unei forme ce nu vede lumina,

O apariţie a întunericului

ce iveşte lipsa de formă

pe un spaţiu incoerent atingerii

Acolo unde forma este un vis,

iar hotarul înceţoşat sugrumă

pulsaţia sângelui, verdele

şi toata masa de carne lăsată

în urma verdictului tău irevocabil.

Judecă-mă fără să îmi dai

explicaţii pertinente

legate de zdrobirea prematură

a celulelor ce nu respectă ordinea,

Acolo unde ordinea este o idee

în antiteza căreia respir eu,

cu secvenţele mele rupte una de cealaltă

tânjind după o alăturare omogenă

din care naşte continuitatea

aşa cum se vede ea din afară

în timp ce-şi creşte gravidă rădăcini înlăuntru.

http://mihaipaun.ro/judecata-mea-de-mine/


2012 - nr 14


27 septembrie 2012, ora 18. La Muzeul

Löwendal21, începe „Seara de cultură rusă‖, organizată

de Fundaţia Dostoevski în colaborare cu Fundaţia

Lövendal. Participă scriitori, poeţi, traducători, critici

literari, muzicieni, cineaşti, precum şi simpli iubitori de

frumos, de cultură. Cinci din cele şapte arte conlu-

crează la reuşita acestei serate muzical-literare.

Păşind în curtea frumoasei case Lövendal, eşti

cucerit de arhitectura sa în stil neoromânesc, de la

începutul secolului XX. Eleganţa albă, cu elemente

funcţional-decorative din lemn natur, a exteriorului

este desăvârşită de rafinamentul interioarelor, de

lambriurile şi stucaturile sălilor, de oglinzile străluci-

toare, de vitraliul cu princiare personaje...

Suntem într-un muzeu de pictură, prin urmare

galeria de tablouri semnate de inconfundabilul George

Lövendal ne atrage irezistibil privirile. Sala principală

de la parter este plină până la refuz. În deschidere,

Ariadna Avram Löwendal face o scurtă prezentare a

fundației pe care a înființat-o, apoi anunţă o serie de

evenimente ce vor fi organizate în cadrul muzeului,

printre care și o expoziţie de pictură a unor absolvenţi

din liceele de artă.

21 http://www.lowendal.ro/

Albert Kovács, Ariadna Avram Löwendal, Elena Loghinovschi

Albert Kovács22 precizează că, împreună cu

Elena Loghinovschi, au tradus un album despre viaţa şi

activitatea lui George Lövendal.

Funcţia de moderator al evenimentului este

preluată de Elena Loghinovschi care anunţă că, în des-

chiderea programului serii, vom asculta muzică inter-

pretată de mezzosoprana Ecaterina Ţuţu şi de pianistul

Nicolae Dumitru.

Ecaterina Ţuţu Elena Loghinovschi, Ariadna Avram Löwendal

Ne sunt oferite romanţe şi valsuri de Glinka,

Musorgski, Rubinstein. Nicolae Dumitru ne spune, la

încheierea concertului: „În cântecele prezentate sunt

multe realităţi care, la vremea respectivă, aveau anu-

mite semnificaţii, dar pe care noi, cei de astăzi, nu le

mai înţelegem; putem savura, însă, l‘air du temps‖.

22 http://www.crispedia.ro/Albert_Kovacs

http://www.lowendal.ro/

http://www.crispedia.ro/Albert_Kovacs


2012 - nr 14


Prin calde şi prelungite aplauze, auditoriul mulţumeşte

celor doi interpreţi.

În continuarea seratei noastre - ne spune Elena

Loghinovschi - vom viziona un film documentar-artistic,

semnat de Noni Cristea şi de Ioana Micescu Cristea:

„Câteva zile din viaţa sublocotenentului L. T.― Bine şi

riguros documentată, pelicula vorbeşte nu numai despre

şederea lui Lev Tolstoi la Bucureşti, în vara anului 1854,

dar şi despre personalităţile româneşti ale timpului,

constituindu-se într-un adevărat tablou sinoptic al

Bucureştiului de la mijlocul secolului XIX. Imaginile de

o nostalgică frumuseţe, pline de poezie şi respirând un

dulce parfum de epocă, descoperite şi surprinse fără

greş într-un oraş eteroclit, cum este, acum, capitala

noastră, comentariile interesante despre oamenii şi

locurile încărcate de istorie din Hilariopolis /Bucu-

reşti/Oraşul Bucuriilor sporesc valoarea acestui film de

scurt metraj, pe care îl urmărim cu bucuria de a

descoperi lucruri noi, de o mare încărcătură afectivă şi

culturală. Vizionarea filmului s-a făcut în cele „trei săli

de proiecţie― datorită publicului numeros.

Secvenţe din sală

După o scurtă pauză, se trece la următorul

punct din program şi anume: „Pentru fiecare carte – un

pahar din Vinul lui Dinescu" -, obiectiv punctat la

întâlnirile Fundaţiei Dostoievski – amfitrioană dna Elena

Loghinovski.

În primul rând se prezintă noile traduceri de

carte din limba rusă în limba română şi se subliniază

necesitatea acestora, având în vedere că limba română,

ca orice limbă de circulaţie, suferă şi ea modificări şi

trebuie actualizată, adusă pe înţelesul epocii noastre.

Doamna profesor Elena Loghinovschi vorbeşte

despre romanul „Război şi pace‖, de Lev. Tolstoi, în noua

traducere a lui Nicolae Iliescu, un adevărat eveniment

editorial. Apoi volumul „Sonata Kreutzer şi alte po-

vestiri‖, de Lev Tolstoi - traducere şi note Ana Maria

Brezuleanu, Magda Achim, Marina Vraciu şi Leonte

Ivanov, este prezentat de Ana Maria Brezuleanu,

cunoscută şi apreciată traducătoare a numeroşi autori

din literatura rusă, laureată a premiului Uniunii

Scriitorilor din România, secţia traduceri.

L. Patachi, A. M. Brezuleanu, E. Loghinovski şi L. Cotorcea

Romanul „Adolescentul‖ de F. M. Dostoievski

este prezentat de Livia Cotorcea23, semnatara unei tra-

duceri remarcabile, care, în 2011, a fost nominalizată

pentru premiul U.S.R. Fiecare vorbitor face şi aprecieri

referitoare la tehnica şi dificultăţile traducerii, la

tendinţa de „înfrumuseţare‖ a textului, în detrimentul

autenticităţii. În sprijinul acestor opinii vine şi articolul

„Romanul «Adolescentul» de F. M. Dostoievski, în traducerea Liviei Cotorcea―, semnat de A. Kovács, arti-

col apărut în „Contemporanul‖ şi din care se citesc

câteva fragmente de dna Lucia Patachi.

23 http://usriasi.ro/cotorcea.html

http://usriasi.ro/cotorcea.html


2012 - nr 14


Elena Loghinovski şi Albert Kovács – în prim plan

Urmează apoi prezentarea celor mai recente apariţii

editoriale ale membrilor Fundaţiei Dostoievski: romane,

proză scurtă, poezie…

Viorela Codreanu Tiron, Elena Loghinovski, Elena Dulgheru,

Miroslava Metliaeva – în prim plan

Miroslava Metliaeva24 ne vorbeşte despre

cartea pentru copii: Ţara ABC : „S-a pierdut

cunoaşterea vieţii de copil. Cum creşte pâinea? Ce

jocuri să jucăm?‖, este o carte ilustrată de o foarte

bună pictoriţă, se adresează copiilor, «mai mici sau mai

mărişori»‖. În continuare, M. Metliaeva îşi prezintă

romanul Jucînd puzzle şi traducerea în limba rusă a

operei lui Constantin Noica25 Şase maladii ale spiritului contemporan.

Elena Dulgheru prezintă, mai întâi, o carte de

eseuri – „Starea raiului în cinema‖:„Paradisul e în noi,

fiecare are un paradis al său: ludic, al umorului, al râsu-

plânsului (Kusturitza), al marilor întrebări existenţiale

(Tarkovski), al micii copilării. Cu cât lumea este mai

sumbră, cu atât trebuie să cultivăm mai intens în noi

ideea de paradis!‖ Ne vorbeşte apoi despre volumul său

de „Poezii‖ („debut şi integrală poetică‖ – cum ne des-

tăinuie autoarea), din care, cu o voce scăzută, pe un ton

egal, ne citeşte câteva dintre ele..

Intervine dna Elena Loghinovski care ne aten-

ţionează de venirea dnei Georgina Ecovoiu, traducă-

toare la rândul ei şi soţia scriitorului Alexandru

Ecovoiu, care ne-a adus două volume: primul fiind o

24 http://www.europalibera.org/content/article/2253961.html 25 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

traducere personală: „Rolul familiei mele în revoluţia

mondială, de Bora Šosiš26, apărută la editura Art, iar al

doilea - volumul soţului ei, care a fost prezentat şi la

târgul de carte Bookfest 2012, intitulat: „După Sodo-

ma‖. În câteva cuvinte ne convinge să citim cartea,

tradusă din limba sârbă, un roman pe care ni-l recoman-

dă ca fiind „foarte uşor de citit şi de un umor debordant.―

E. Loghinovschi: „Şi acum, o activă membră a

Asociaţiei Dostoievski: Viorela Tiron Codreanu, ale

cărei versuri au fost traduse în maghiară, ucraineană,

rusă, albaneză, franceză, germană.― Viorela Tiron

Codreanu începe cu prezentarea revistei „Nomen artis

– Dincolo de tăcere‖, unde arta este stăpână! „Am

fondat această revistă în parteneriat cultural cu

Fundaţia Est-Vest, Fundaţia Dostoievski şi editura

AmandaEdit în 2011. De ce încă o revistă? Tocmai

pentru a promova cultura românească de valoare şi

pentru a o îngloba în cultura universală, de a aminti

oamenilor de valorile noastre spirituale şi nu în ultimul

rând de a scoate în evidenţă – în acestă lume nebună,

nebună că încă mai avem valori pe care trebuie să le

amintim şi să le promovăm‖. Apoi, selectivă, exigentă,

ne citeşte numai două dintre poeziile sale, amintindu-ne

că totul se construieşte din şi cu Iubire!

Seara se încheie cu un spendid recital al dlui

Noni Cristea (voce, ghitară), intitulat Tii ce extra e natura pe șoseaua Kiseleff! Regizorul deghizat în cantautor

interpretează, cu umor și nostalgie, cântece românești

de ieri şi de azi.

26 Scriitorul sârb Bora Dosid a devenit celebru în Occident printr-un

roman cu un titlu aiuritor: Rolul familiei mele în revoluţia mondială, o replică la faptul că Iugoslavia lui Tito s-a luat întotdeauna prea în serios.

http://www.europalibera.org/content/article/2253961.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica


2012 - nr 14


Moderatoarea ne anunţă că seara s-a încheiat.

Mulţumeşte tuturor pentru participare şi îşi manifestă

speranţa că, pe viitor, vom avea cât mai multe asemenea

întâlniri.

Mihail Jora, Ariadna Avram Löwendal, Maria Dinescu

Fiecare dintre noi am petrecut câteva ore de

neuitat în aleasa companie a cinci arte: arhitectura,

pictura, muzica, filmul, poezia. Un privilegiu care ne va

ajuta, pe termen lung, „să cultivăm paradisul din noi‖.

Lucia Patachi

Viorela Codreanu-Tiron

MAI DAŢI-MI LACRIMI !

Daţi-mi lacrimi

să pot plânge sufletul meu

mort de milenii…

Daţi-mi lacrimi !

să pot spăla păcatele omenirii

şi-ale pământului… ce ne-ndură…

Daţi-mi lacrimi

să mă pot aduna din ele

în cristale de mir,

răscolind deşerturi

începute şi sfârşite

în inima unui Crist !

MĂ DOR CLOPOTELE

Mă doare piatra aprinsă

de pe tâmplele muntelui.

Mă dor păsările

şi izvoarele,

şi fluviile volburate

până la floarea-de-colţ…

Mă dor braţele

din piatră aprinsă

ce-mi sunt clopote

fără biserică

ce strigă-n pustie.

OBOSEALĂ TÂRZIE

Am venit de departe

pentru această oră târzie

să-ţi cumpăr taina cu umbre arse

pe buzele tale

din care mai răsar trandafiri

pe chipul globului

rostogolit în aceeaşi

veşnică oră,

obosită…

târzie…


2012 - nr 14


AARRTTAA CCAA TTRRĂĂIIRREE ÎÎNNTTRREE DDOOUUĂĂ BBĂĂTTĂĂII DDEE

IINNIIMMĂĂ2277

-- PPOORRTTRREETT DDEE AARRTTIISSTT:: MMIIHHAAII

CCĂĂTTRRUUNNĂĂ2288 --

Mihai Cătrună

Dintotdeauna arta, indiferent de formele sale

de manifestare, fie că este denumită literatură,

pictură, muzică, teatru, fotografie sau cinematografie,

este rezervată unor oameni dedicaţi, care au un mag-

netism special, o viziune diferită de cea comună asupra

vieţii şi, de ce nu, asupra morţii. Un artist este un om

cu totul special, care vede dincolo de forme sau culori,

ajungând până la esenţele lucrurilor, viziunea sa mani-

festându-se până la nivel celular, subcuantic. Un artist

complet este un vizionar, un deschizător de drumuri,

care se „distruge‖ perpetuu, ca apoi să se poată „rein-

venta‖. Un artist este un zeu care ţine în mâinile sale

focul sacru al creaţiei, asemănându-se cu Dumnezeu,

prin puterile pe care arta sa i le conferă. Artistul de

azi este mai valoros decât cel de ieri, dar mai puţin

valoros decât cel de mâine. Aceasta şi datorită faptului

că în fiecare zi, artistul se motivează prin arta sa,

pentru mâine.

Un astfel de artist special, dedicat artei sale, un mare

creator de frumos este pictorul bucureştean MIHAI

CĂTRUNĂ. Fire voluntară, dispus să ajute pe oricine îi

solicită ajutorul şi-i apreciază arta, Mihai Cătrună este

omniprezent în peisajul artistic scris sau virtual prin

expoziţii personale sau de grup - în ţară şi în

27 Gheorghe A. Stroia (Extras din cronica MIHAI CĂTRUNĂ – Arta ca

trăire între două bătăi de inimă, din volumul în curs de apariţie „SIAJE – Arte vizuale şi artişti români contemporani”, Ed. Armonii Culturale – Adjud, 2013). 28 (http://mihaicatruna.blogspot.ro/)

străinătate, ca ilustrator de albume de artă sau volume

de poezie, ca grafician al unor antologii culturale de

prestigiu (de proză sau de poezie). Prin absolut tot ceea

ce face şi prin disponibilitatea extraordinară pe care o

demonstrează, Mihai Cătrună are generozitatea şi

altruismul înnăscute, arta pentru el fiind o plăcere cu

izvoare adânci şi nu o obligaţie „cvasisacerdotală‖.

Spunem „sacerdotală‖, deoarece artistul este un mare

preot, slujind într-unul din templele nemuritoare ale

artei. Prin artă, sufletul creator este mai aproape de

Dumnezeu, mai aproape de veşnicie, mai aproape de

cerurile (Întâi)Stătătorului.

În galeria de artă a pictorului bucureştean

există o secţiune generoasă, dedicată poetului naţional

MIHAI EMINESCU. Să fie oare prenumele MIHAI cel

care îl apropie mai mult de Luceafăr sau romantismul

acestuia şi frumuseţea incomparabilă a poeziilor sale?

Graficele pe care Mihai Cătrună i le dedică lui Eminescu

au titlurile împrumutate din poeziile marelui romantic –

O rămâi,

De câte ori,

http://mihaicatruna.blogspot.ro/


2012 - nr 14


De ce nu-mi vii, Somnoroase de păsărele, Şi adormeam

Sara pe deal

adesea lângă izvor, Mai am un singur dor – sau „nume‖

pe care artistul le atribuie sentimentelor inspirate de

poeme –

Perla iubirii

Lumina Luceafărului, Perla iubirii, Apariţia, Teiul de aur,

Privind Luceafărul, Pietre şi ramuri, Spre Nemurire,

Luceafărul iubirii. Reprezentările grafice ale lui Mihai Cătrună au

fost premiate la numeroase saloane, expoziţii de

medalii, plachete ori vernisaje dedicate lui Eminescu,

recunoscându-li-se astfel valoarea în patrimoniul

cultural românesc.

În lucrările pictorului bucureştean, constanta

este dată de amestecul luminii şi întunericului, împle-

tirea apelor mării cu norii cerului înalt, de razele

cunoaşterii din filele cărţilor ce par răsfoite de însuşi

Timpul Nemuririi sau ramurile îndrăgostite ale copacilor

pe oglinzile mişcătoare ale apelor (Luceafărul pe cer).

Tuşele de cerneală neagră sunt fine sau consistente,

conturând atât marea agitată, cât şi spuma valurilor

unduitoare. În toate lucrările marelui artist bucureş-

tean, sinestezia este omniprezentă. Admiratorii artei

sale unice, pot savura liniştea sferelor înalte, asculta

vaietul vântului peste valurile mării, simţi teama pro-

(Dintre sute de catarge),

fundă a marinarului de pe barca plutind în derivă în

mijlocul mării aflată în plină furtună sau pot desluşi

creşterea mugurelui firav al ierbii, ca preludiu al unei

nemuritoare poveşti de dragoste ce apropie cerul de

pământ. De cele mai multe ori, linia şi punctul creează

pe „pânză‖ imaginea vieţii, fremătând de durere sau

gemând de bucurie, o agonie creativă împletită cu un

extaz al ochilor miraţi de frumuseţe.

O altă secţiune interesant abordată în creaţia picto-

rului bucureştean o reprezintă femeia şi feminitatea.

O feminitate poetică, indiferent dacă se vădeşte a fi

ludică sau heraldică, precum cuvântul de început din

cartea vieţii: „Fiat Lux!‖. În lucrările atistului femeia

este adeseori identificată cu natura, nu neapărat cu

substantivele de gen feminin, ci cu orice „nume‖ care

inspiră feminitate, tandreţe, romantism, linişte, fără

urmă de trivialitate sau indecenţă. Astfel, femeia poate

fi pe rând mare sau râu, pădure sau cer, lumină sau

lumânare, seară de basm sau lună plină, ramură în floare

sau pescăruş în zbor, fântână ce curge sau ocean de

lumină. Simţămintele pe care pictorul le împărtăşeşte

admiratorilor artei sale au nobleţea caracteristică unui

creator, a unui demiurg care, în intimitatea atelierului

său, printre cerneluri şi foi de hârtie, este vizitat de


2012 - nr 14


muză şi ajutat să transpună în imagini, eseuri-compo-

ziţionale unice, pictoriale sinestezice, exprimând doru-

rile înfocate ale muritorului, ca piese ale unui puzzle

existenţial destinat îndumnezeirii…

Pictorul Mihai Cătrună răspunde prezent oricărei

provocări, tratând cu maturitate, înţelegere şi altruism

fiecare demers artistic. Un cavaler al penelului, ce

zugrăveşte pe retina iubitorului de arte plastice, crâm-

peie de culoare, suprapunând fericirea şi împlinirea,

peste valenţele visului transpus în realitate.

Acestui Artist şi Om extraordinar, familia ARMONII

CULTURALE îi mulţumeşte, urându-i ca petalele de

timp, adunate în zâmbete şi gânduri de recunoştinţă, să curgă peste frumuseţea şi nobleţea artei sale, care – cu

certitudine – va fi „condamnată‖ la NEMURIRE!


2012 - nr 14


Arheologii au descoperit urme ale existenţei umane

în nordul Dobrogei datând din neolitic (aproximativ 5.500-

2.799 i.Hr.), în zona comunei băia (Cultura Hamangia) în

lunca Dunării (Jijila, Garvan, Vacareni, Somova, Tulcea). La

sfârşitul secolului al VII-lea, când a început colonizarea

greacă a ţărmului vestic al Mării Negre, au rămas nume-

roase vestigii ale unirii dintre poputatie geto-dacică autoh-

tonă şi coloniştii greci. Sfârşitul secolului I i.Hr., cetăţile

greceşti de pe ţărmul Mării Negre s-au unit, formând re-

gatul Pontic. Românii au devenit activi la sud de Dunăre.

neîncetatele invazii la nord de Dunăre ale celţilor, sciţilor,

sar-măţi şi bastarni, insecuritatea zonei şi pericolele ierni-

lor grele ne fac o imagime asupra vieţii în nordul Dobrogei

din acea perioadă. În anul 44 i.Hr., Burebista uneşte Dobro-

gea la statul dacic pentru o scurtă perioadă de timp. Primul

secol d.Hr. a marcat începerea dominaţiei romane în Dobro-

gea, care a făcut parte din provincia Moesia de Jos, domi-

naţie care a durat şapte secole. Invazia slavilor şi a bulga-

rilor (Asparuh, 679) a distrus fortificaţia romană, iar Pen-

insula Balcanică rămâne sub dominaţia Imperiului Bizantin a

cărui flotă a protejat gurile de vărsare ale Dunării. În seco-

lele XII-XIV, genovezii au construit fortificaţii puternice

la Chitila, Enisala şi Vişina. În secolul al XIV-lea, domnitorul

Mircea cel Bătrân şi-a extins dominaţia peste Dobrogea în

1484, după căderea Chiliei, regiunea intrând sub dominaţia

otomană, iar în secolul al XVI-lea regiunea fiind locul de

plecare spre cucerirea de noi teritorii, ca pe timpul

românilor. Nordul Dobrogei fiind din nou fortificat. O parte

din populaţie s-a refigiat la nord de Dunăre. Pământul a fost

colonizat de turci veniţi din Antalia şi de tătari din stepele

de dincolo de Marea Neagră. În timpul războaielor ruso-

turce din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-

lea, Dogrogea devine primncipalul teatru de război fiind

pustiită şi devastată, fiind numit atunci Drumul Tătarilor

sau Drumul Războiului. Otomaniii au acceptat aşezarea lipo-

-venilor, ucrainienilor şi bulgărilor veniţi din nordul Crimeii,

cât şi pe germanii din sudul Rusiei, cât şi greci, evrei şi ar-

meni aduşi aici de comerţul înfloritor. Războiul de înde-

pendenţă (1877-1878) a pus capăt a cinci secole de domi-

naţie otomană care au influenţat viaţa etnografică, numele

şi cultura locală. În 14 noiembrie 1878, armată romană a

intrat în Dobrogea, aceasta intrând sub guvernarea Statului

Roman. În 1879, judeţul Tulcea a fost format ca unitate

administrativ-teritorială (cuprinzând aproximativ teritoriul

de astăzi) având că reşedinţă administrativă oraşul Tulcea,

cea mai populată localitate din Dobrogea la acea vreme. În

1860 aici se găseau mai multe consulate roman, turc, fran-

cez, austriac german s.a. Pe fundalul autorităţii otomane şi

a interesului sporit arătat de marile puteri la gura Dunării,

Comitetul European al Dunării a fost fondat în 1853 cu car-

tierul general la Sulină. Acesta a jucat un rol important în

dezvoltarea comerţului pe Dunăre, astfel încât braţul Suli-

na al Dunării a devenit canal navigabil. Oraşul port Sulina a

înregistrat o perioadă de prosperitate, portul fiind moder-

nizat şi devenind port liber, extrem de activ până în 1930.

În 1977, zona liberă Sulină a fost reinstaurată, dar entu-

ziasmul de altă dată lispeste. Tulcea, reşedinţă adminis-

trativa a acestui judeţ, este numită şi Poarta Deltei Dunării.

Aici Dunărea se divide în 3 ramuri formând un pământ ma-

gic, Delta. Tulcea este un port de o lungă istorie construită

pe ruinele cetăţii romane Aegisus. Marginile oraşului de pe

mâlul drept al Dunării sunt ca un amfiteatru. Numele de

Tul-cea este folosit din secolul al XVII-lea. Acum, oraşul

este un oraş modern, cu o elegantă promenadă de-a lungul

Dunării. Parcurile şi floră bogată dau oraşului şi

împrejurimilor sale un aspect plăcut. Oraşul este un centru

industrial dezvoltat, dar rolul principal îl deţine Delta

Dunării şi Muzeul Deltei. Rutele turistice merg spre Macin,

Garvan şi Isaccea, regiu-nea fiind cunoscută pentru

peisajele pitoreşti. Cele mai importante rute sunt cele din

delta, regat al apelor şi al insulelor plutitoare, un adevărat

paradis al pescarilor şi vanatorilor, paradisul păsărilor şi al

florei formând un peisaj unic. Sub motto-ul „Delta Dunării

pentru noi şi pentru poste-ritate" funcţionează Rezervaţia

Biosfera Delta Dunării. În lume sunt peste 300 de rezer-

vaţii tip biosferă , iar această nu este una dintre cele mai

vechi şi nu este cea mai mare din lume, deşi suprafaţă să

este de 5.8000 kmp, reprezentand 2,5 % din suprafaţă

totală a României şi ocupă locul al 5-lea ca teren în formare

din lume şi al doilea din Europa. Deşi în lume se găsesc peste

300 de asemenea rezervaţii (în România se mai găsesc încă

două rezervaţii în zona montană, Retezat şi Pietrosul),

Rezervaţia Biosferă Delta Dunării cu sediul la Tulcea, este a

treia ca importanţă ecologică din lume. În acest sanctuar al

naturii care conţine lacuri (peste 400), insuliţe plutitoare

de trestie (19,5 kmp), „păduri" de trestie (peste 1.800.000

ha, cea mai mare întindere de stufaris din lume) şi păduri de

sălcii, paradisul păsărilor migrătoare venite din toată

Europa şi de pa alte continete, aici gasindu-se peste 300 de


2012 - nr 14


specii din care 176 cuibăresc în Delta Dunării şi 184 fiind

protejate de Convenţia de la Berna. De asemenea, în Delta

Dunării, în sutele de lauri, canale (20,25 kmp de apă) trăiesc

64 de specii de pesti, unele dintre acestea fiind în

permanenţă expansiune, altele fiind în regresiune Eforturile

Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării au fost recompensate

prin acordarea premiului „Eurosite" de către UNESCO în

1995, acesta fiind cel înalt premiu european în materie de

mediu înconjurător.

PPEERRSSOONNAALLIITTĂĂŢŢII TTUULLCCEENNEE

DDrr.. cchhiirruurrgg HHAAHHUUII CCOONNSSTTAANNTTIINN

S-a născut în anul 1952 la Tulcea, este

medic primar, chirurg la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru

copii „Maria Sklodowska Curie‖ din Bucureşti. A plecat din

Tulcea în 1971, dar nu şi-a uitat oraşul unde s-a născut, şi,

dintr-o motivată nostalgie, a iniţiat în capitală, celebrul

Club al Tulcenilor, unde, datorită lui, tulcenii stabiliţi în

marea metropolă se întâlnesc lunar să depene amintiri

despre copilăria şi tinereţea lor petrecute lângă Dunăre.

În calitate de Preşedinte onorific al Clubului, s-a dovedit

mereu un amfitrion excelent. Bunăvoinţa, amiciţia înnăs-

cută, umorul şi modestia, te îndeamnă să-l reîntâlneşti. Cât

am locuit în Bucureşti, dl. Hahui mi-a făcut onoarea să mă

numească secretar al Clubului, rol pe care l-am primit cu

bucurie (n.n.: funcţiile celor din fruntea Clubului nu sunt

remunerate). Am avut totdeauna acordul şi sprijinul dumi-

sale, să aduc la serile noastre, personalităţi de prim rang:

maestrul Albert Poch, actorii Tora Vasilescu, Radu Gheor-

ghe, Eugen Cristian Motriuc, cântăreţul Gheorghe Turda,

cantautorul ecuadorian Vladimir Pesante, scriitorul Puşi

Dinulescu, plasticianul Vasile Pop Negreştean, omul de

afaceri Mihnea Bolintineanu (strănepotul poetului) şi ma-

rea somitate a chirurgiei româneşti – Alexandru Pesa-

mosca. Aceşti fruntaşi ai societăţii noastre au devenit

prietenii Clubului şi ai dragului nostru Preşedinte. Constan-

tin Hahui a urmat cursurile Liceului nr. 2 din Tulcea. El re-

memorează cu sentiment amintiri despre anii adolescenţei

şi despre dascălii săi care iau fost modele şi i-au înrâurit

existenţa.

R.: Ce amintiri străbat acum gândurile dumneavostră

legate de perioada când aţi fost elev?

- Ei, sunt şi amintiri frumoase... şi mai puţin

frumoase. Profesorul meu preferat a fost Calenic Ce-

zar, de care îmi amintesc şi acum cu emoţie. Acest

mare pedagog îndrăgostit de literatura şi limba română,

m-a făcut să iubesc obiectul pentru care tânărul pro-

fesor nutrea un mare ataşament. Când ne vorbea des-

pre Eminescu, ne copleşea şi ne emoţiona. Şi ce înţeles

acorda versurilor eminesciene !... Practic ne deschidea

ochii, ne făcea să vedem lumina sădită de poet în opera

sa. Un alt profesor pe care l-am iubit, a fost doamna

Răileanu, care transforma orele de dirigenţie în cenaclu

literar – artistic. Aceşti doi dascăli evitau tot ce era

scolastic, rutinier . Îmi mai amintesc cu mare drag şi de

profesorul Bauman Victor. Doamne, era atât de tânăr.!...

Se purta cu noi prietenos, ca un adevărat dascăl, nu ca

un „cadru didactic‖ cum îi numeau comuniştii, „la gră-

madă‖ pe îndrumătorii învăţământului românesc. Unii

erau scoşi de la fierărie şi numiţi în învăţământ, iar

adevăraţii profesori - oameni hărăziţi cu simţ peda-

gogic - cum a fost Silvia Radu Iorgulescu, au fost înde-

părtaţi o perioadă de la catedră pe motive politice. Am

avut profesori excepţionali!... Doamna profesoară Mi-

hăileanu făcea parte dintre dascălii cu talent, detaşaţi

de mizeriile cotidianului.

Dar o deosebită importanţă pentru formarea

mea ca om, a avut-o profesorul Nicolae Gâlcă, dirigin-

tele meu. În perioada cât am fost şeful clasei, m-a

învăţat cum să mă fac respectat, dându-mi pildă

afecţiunea sa în relaţia cu elevii. La moartea lui, am

fost pus să rostesc un necrolog din partea elevilor.

Parcă a fost ieri... îmi amintesc cum ningea... eu vor-

beam şi plângeam la căpătâiul unui om despre care nu-

mi venea să cred că n-o să-l mai văd niciodată. Gâlcă,

Răileanu şi Mihăileanu au făcut parte din vechea ge-

neraţie de profesori, veniţi la catedră înainte de 1944,

când îndrumătorii întru învăţătură şi viaţă erau aleşi

dintre adevăraţii pedagogi devotaţi profesiei, cu o so-

lidă pregătire şi blândeţe înnăscută, oameni de mare

calibru. Nicolae Gâlcă era un profesor intransigent, însă

niciodată violent. În timp ce un „cadru didactic‖ de nivel

mic, s-ar fi înfuriat, ar fi ţipat şi l-ar fi insultat, făcân-


2012 - nr 14


du-l să plângă, pe elevul delăsător; domnul Gâlcă aplica

o metodă infailibilă: „Domnule elev, îmi pare rău, dar

azi, mai mult de nota doi, nu pot să-ţi dau…‖ Tonul ,

atitudinea lui, te obligau să nu-l mai superi pe acel om

de treabă, să te pui cu burta pe carte, să-l auzi rostind

cu bunăvoinţă şi umor: „ Domnule elev, meriţi o notă

bună. Ce zici, 9 este suficient?‖. Şi vedeţi dumnea-

vostră de aici porneşte totul: Dascălul fără har tran-

sformă şcoala în infern , cel hărăzit, într-o sărbătoare.

„Cu cât mai mulţi oameni bine pregătiţi, realizaţi plenar,

vor fi în capul societăţii, cu atât Capul acela va avea mai

puţine dureri… ‖ Dacă nu aş fi avut profesori precum

cei amintiţi, care mi-au stimulat potenţialul, nu aş fi

ştiut la vreme cum să-mi organizez viaţa. De fapt asta

este menirea pedagogilor cu har: îi arată copilului că

are forţe în stare latentă ce trebuiesc provocate „îi

deschid mintea― cum se spune în limbaj popular. Mă

îndoiesc că aş fi devenit ce sunt fără acei profesori.

Învăţătura nu trebuie să fie o povară. Dacă ai norocul

ca din primele clase învăţătorul tău să-ţi arate că eşti

înzestrat cu anume calităţi, că ai capacitate mintală ce

trebuie numaidecât investită ca un fond de aur, viitorul

tău se deschide ca o floare primăvara. Un bun dascăl

găseşte între cei 30 de elevi, măcar cinci–şase, dotaţi.

El reuşeşte, prin talentul de său, să-i pregătească pen-

tru a ajunge la timp acolo unde merită să fie: în vârful

societăţii.

- Ştiu că tinerii profesori de care aţi amintit: Cezar

Calenic şi Victor Bauman urcau pe scenă ca artişti amatori,

alături de oameni fără studii superioare ? Cum judecaţi voi

, elevii, faptul acesta? În ce lumină îi vedeaţi atunci?

- Îi admiram.!... Oamenii cu un grad de inteligenţă peste

medie simt chemarea şi spre alte activităţi. Spiritul lor

superior îi îndeamnă să-şi completeze, să-şi manifeste

personalitatea, să dea un scop surplusului de energie

intelectuală. Ceilalţi, cu un grad redus de inteligenţă,

fac eforturi să-şi facă meseria, în timp ce pentru

personalităţi distincte, profesia este o joacă plăcută.

Silvia Radu Iorgulescu, Victor Bauman, Cezar Calenic,

au făcut parte dintre oamenii cu personalitate şi inte-

ligenţiă de mare acuitate.

- Aţi fost vreodată tentat să urcaţi pe scenă, să jucaţi

teatru ?

- În clasa a IX-a, doamna profesoară Silvia Iorgulescu

m-a distribuit în rolul „Mişu Felecan‖ din „Nota zero la

purtare‖, rol de care m-am ocupat cu plăcere, regizoa-

rea – un om de cultură de mare valoare - ştiind să mă

capaciteze până întratât, încât să mă determine să

trăiesc viaţa personajulului şi chiar să-mi fie drag de el

şi de mine, creând puncte comune între mine şi

personaj, uneori lăsând personajul să mă acapareze pe

mine cu totul, să mă înghită în personalitatea lui; îl

iubeam pe Mişu, aşa cum mă iubeam şi pe mine, pentru

că toţi ne iubim pe noi înşine mai mult sau mai puţin, nu-

i aşa? Şi fiindcă mi-am amintit de această doamnă a

Tulcei, trebuie să menţionez că a fost un om de mare

demnitate şi de mare curaj. Ştiţi prea bine că în

perioada cea mai rea a comunismului, oamenii proveniţi

din clasa intelectualităţii româneşti, erau consideraţi

„suspecţi‖. Regizoarea noastră nu doar că aparţinea

clasei citate, dar soţul dumneaei, fruntaş al partidului

ţărănist, fusese întemniţat. Şi pe cine băgau comuniştii

la puşcărie? Pe oamenii de valoare! îi închideau, dintr-un

motiv sau altul... nu conta! Ideea era de a le confisca

bunurile, pentru a şi le însuşi lor. Doamna Silvia îşi

găsise în Cultură un refugiu. S-a angrenat în mecanismul

cultural, fiindcă numai aşa se putea salva şi nu mai risca

să fie trimisă pe urmele soţului. Cu toate acestea,

niciodată nu a aplicat normele politicii comuniste,

dimpotrivă, le-a amendat subtil şi grăitor… pentru cine

avea ochi să vadă şi urechi să audă…

- De ce credeţi că Silvia Radu Iorgulescu, înfierată de

comunişti pentru simplul „motiv‖ că se născuse într-o

veche familie de intelectuali, cu soţul puşcăriaş politic, a

primit un ajutor neaşteptat de la directorul Grigore

Cuculis, om agreat de comunişti?

- Cuculis Grigore nu a făcut politică. Că-l chemau neis-

prăviţii din fruntea judeţului – oameni fără pregătire,

să le „aranjeze‖ cuvântările la Plenare şi Conferinţe, nu

spune nimic. O făcea din constrângere. Cuculis a patro-

nat mişcarea culturală. A făcut-o, după opinia mea, cu

demnitate. Strecurându-se printre paragrafele legii,

care interziceau orice învoială cu oameni din „duşmana


2012 - nr 14


clasă burgheză‖, el aducea, totuşi, în mişcarea artis-

tică oameni ca Silvia Iorgulerscu. Deşi nu era un om

cultivat în grad înalt, precum Iorgulescu Silvia, căreia i-

a întins mâna, lăsând-o să regizeze la Teatrul Popular,

Cuculis avea un bun simţ lăudabil şi preţuia actul

estetic. În timp ce doamna Silvia Iorgulescu devenise

un etalon al culturii tulcene, un alt „cadru didactic‖, bi-

ne înfipt pe scara socială, devenise un Dulea mai mic al

locului. Nu-i fac cinstea să-i amintesc numele, fiindcă nu

merită. S-a pus în slujba comuniştilor de bună voie, a

fost un oportunist, cum destui, din nefericire, sunt şi

acum, peste tot în biata noastră Românie.

- Personajul la care vă referiţi provenea dintre fruntaşii

lumii româneşti antebelici?

- Asta arată pervertirea sufletului. Adică pe tine se

străduiesc părinţii să te pregătească pentru o viaţă

demnă, cu respect pentru semeni, să trăieşti în cinste,

iar tu îţi trădezi părinţii, şi te dedai unei existenţe

nelegiuite. Ca medic, eu cred că această abatere de la

normalitate, este o boală. Lumea noastră a fost diri-

jată un timp de oameni bolnavi. Mai exista un personaj

cu acelaşi statut, poreclit „Prinţul Roşu‖, avocatul tu-

turor evazioniştilor politici - indivizi care nu respectau

legile ţării, fiind ca atare închişi pe la Doftana, deve-

niţi peste noapte „ilegalişti‖. Adevăratul spirit româ-

nesc te ajută să nu ajungi sub talpa altora.

- Din câte ştiu dna. Silvia Iorgulescu l-a adus la Teatrul

Popular pe doctorul pediatru Teodor Matei. Ce ştiţi

despre acest mare medic tulcean ?

- Într-adevăr, a fost un medic pediatru excepţional,

iubea copiii aşa de tare, că nu tremurau când îl vedeau

cu seringa în mână. L-am văzut prima dată la biserică,

rugându-se . Era un bărbat impunător, foarte chipeş,

îmbrăcat elegant, iar bunica văzând că-l privesc înde-

lung , mi-a spus că este un om deosebit de religios. Am

aflat că era un părinte dedicat cu totul celor două

copiliţe ale sale şi un familist exemplar.

- Care artist tulcean v-a impresionat mai tare ?

- O! Sunt mulţi, dar am să-i amintesc doar pe câţiva de

care am fost mai apropiat: Eugeniu Barău, Viorel Poia-

tă, Gasser G. Forst, dar cel mai tare Victor Giumală.

Îmi pare rău că spiritul lui de aventurier l-a oprit din

cursul ascendent al profesiunii alese. Nu şi-a cultivat

talentul şi regret nespus că nu a ajuns unde merita. Mi-

a fost coleg de şcoală. Îl cunosc bine, de aceea vă rog

să scrieţi, să menţionaţi: „Giumală este unul dintre

oamenii care m-au marcat, port marca» lui în spirit―.

- La ce vârstă aţi hotărât să vă faceţi medic ?

- La împlinirea vârstei de 16 ani, am aflat că am fost

salvat de la moarte de un medic pediatru .Când aveam

un an şi jumătate, am suferit o agravare subită a

sănătăţii . Medicii spuneau că organismul era atât de

slăbit datorită bolii, încât un tratament medicamentos

nu ar fi făcut decât să urgenteze moartea. Părinţii îmi

făcuseră şi sicriu, se pregăteau de bun-rămas. Cineva

însă, un medic despre care nimeni nu ştie nimic - a

dispărut din Tulcea, a spus că el va încerca să mă

salveze. A reuşit. Şi a dispărut în anonimatul din care

venise. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva să-mi

răsplătesc destinul, că este rândul meu să încerc ace-

laşi lucru, să înving moartea. Am intrat din prima

încercare la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi am

ales Pediatria. Între profesorii universitari, am avut

norocul să fie prof. dr. Constantin Dimoftache cunoscut

sub pseudonimul C.D. Zeletin, medic, biofizician, poet,

eseist şi traducător de poezie italiană şi franceză, cel

mai important traducător de poezie renascentistă Am

lucrat în echipa de chirurgie a Spitalului Budimex, ales

dintre absolvenţii care au intrat cu note mari la

facultate şi au absolvit secundariatul cu note mari. Pe

aceste criterii s-a făcut selecţia pentru echipa de

chirurgi. Am fost aleşi oamenii cu carte, că în medicină

nu se poate altfel, sau nu se putea altfel?!. Am lucrat în

echipa de chirurgi coordonată, o perioadă, de Alexan-

dru Pesamosca29, medicul care a marcat chirurgia

29 Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța, d. 1

septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din Ro-

mânia. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de

operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de

copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de

către ceilalți medici. Alexandru Pesamosca s-a născut la Constan-

ța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân‖. A

absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul

1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente

http://ro.wikipedia.org/wiki/14_martie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Constan%C8%9Ba






2012 - nr 14


românească. Până la el, în domeniul chirurgiei nou-

născutului şi al copilului nu se făcea mai nimic. Cu multe

sacrificii, el a adus chirurgia la nivel european şi inter-

naţional.. Dar nu pot să nu amintesc şi aici faptul că

a fost un om profund cultural, cu mulţi prieteni celebri

în lumea artistică (actori, dirijori cântăreţi). Avea o

voce frumoasă, cânta frumos, era iubitor şi cunoscător

de pictură şi muzică clasică

- Care este hobby–ul dumneavoastră ?

- Îmi place muzica anilor ‘70, îmi place sportul, însă un

chirurg are muncă nenormată, poate fi oricând solici-

tat, deci nu-şi permite luxul să dispună de timpul liber

după dorinţă.

- Aşa o fi, însă numai stăruinţa şi tenacitatea dum-

neavostră au făcut posibilă funcţionarea Clubului Tul-

cenilor din Bucureşti despre care mulţi nu ştiu că exis-

tă! Când Gheorghe Turda - prieten al lui Pesamosca şi al

dumneavoastră - moroşan din Săpânţa a fost invitat la o

serată tulceană, s-a arătat foarte surprins: „Ia uite,

dom le, noi maramureşenii, care suntem slavă Domnului!

cam mulţi pe aici prin regat, nu ne-am învrednicit să ne

Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de

3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg

pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu‖ (1957-1984)

și „Budimex‖ (actualmente „Marie Skłodowska-Curie‖) (1984), unde

face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile

declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Repu-

blica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul

chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi

care au murit (unul dintre ei, doctor, în 1993, a murit din pricina

unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din

1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie

Sklodovska-Curie‖ (fostul „Budimex‖) din București. În ultimii ani

nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care

veneau să-i ceară ajutorul. Doctorul Alexandru Pesamosca este

ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brânco-

veanu, aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie şi

președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brân-

coveni‖. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat

acolo, fiind ctitor de biserică. În vara anului 2011, el a fost

internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și

renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta

de 81 de ani.

adunăm‖. Aşadar dle. Doctor: Ce ne puteţi spune mai

mult despre acest Club al Tulcenilor? – că, de fapt – de

la el a plecat interviul nostru!

- Clubul nostru, după cum ştiţi şi dumneavoastră, nu are

încă personalitate juridică ! şi e adevărat că ne întâlnim

o dată pe lună la un pahar de vorbă, iar Clubul l-am pus

la cale împreună cu regretatul Tase Matarangă şi Con-

stantin Dospinescu, iar între oamenii de suflet ai gru-

pului nostru de tulceni-bucureşteni, sunt Constantin

Mihu, Vasile Drăgan, Dan Hornoiu. Clubul funcţionează

pe baza unei anumite stări de spirit care îi leagă pe tul-

ceni, chiar şi stabiliţi vremelnic în alte locuri. Această

stare de spirit am trăit-o şi eu când am fost departe

de casa fie în tabere, fie la facultate, în armată... şi

acum în Bucureşti când întâlnind tulceni ne-am simţit ca

acasă. Acelaşi lucru l-am auzit şi de la cei bătrâni, care

povesteau de un ataşament inexplicabil între tulceni,

mai ales în vremurile grele: pe front, în timpul foametei,

la inundaţii. Poate relativa izolare a comunităţii noastre

în istorie, mai ales a celor din Delta, solidaritatea

dintre noi, dragostea faţă de Tulcea şi tulceni, nu ţine

cont la noi, de etnie, stare socială, de vremuri, de

politică sau de ce se întâmpă în restul ţării. Gândiţi-vă

că în Tulcea există 12 biserici, o geamie şi o sinagogă,

încă din perioadă în care Tulcea avea în jur de 20.000

de locuitori. De-a lungul timpului, vicisitudinile istorice

sau politice, grijile zilnice, manipulările sau neajunsurile

la nivel naţional, nu au atins relaţiile între tulceni. Ei şi-

au văzut de familie, şi-au făcut datoria faţa de ţară, iar

Tulcea este un exemplu de coexistentă paşnică şi de

solidaritate umană. Despre românism, totul la super-

lativ... Daţi-mi voie, să va dau câteva exemple: necropola

de la Niculiţel a primilor martiri creştini la nord de Du-

năre; 14 noiembrie 1878, defilarea în Tulcea a armatei

romane la alipirea Dobrogei la patria mumă; Mihai Mo-

ruzov30, lipovean de-al nostru care a ţinut gurile Dunării

departe de ambiţiile ţariste şi otomane şi apoi a de-

venit şeful serviciilor secrete; regimentul 33 din Tul-

cea, multietnic, care s-a acoperit de glorie la cucerirea

Odessei şi a Crimeei; Ivan Patzaichin31, lipovean din

Milă 23, care a ţinut steagul României pe cel mai înalt

30 http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moruzov 31 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Patzaichin

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dude%C8%99ti,_Br%C4%83ila

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fete%C8%99ti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marie_Curie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Patriarhul_Daniel

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ctitor

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moruzov

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Patzaichin


2012 - nr 14


catarg în lumea întreaga. Leg această mică dizertaţie,

pentru că este foarte mult de discutat despre această

mirifică şi misterioasa istorie a nordului Dobrogei, deci

o leg de cum ar trebui înţeleasă relaţia specială a tul-

cenilor cu locurile lor natale, cu ceilalţi tulceni, cu Ro-

mânia. Dacă există o mândrie de a fi român, trebuie

înţeleşi şi cei care sunt mândrii că sunt tulceni.

Astfel că, în octombrie 1992 împreună cu câţiva

tulceni entuziaşti, am hotărât să ne întâlnim lunar mai

întâi în localul „Aegyssus", apoi din 2010 în localul „La

Scena", unde întâlnirile au loc şi în prezent. Ca să înţe-

legeţi mai bine această stare de spirit vă rog să poftiţi

la una din întrunirile noastre, în ultima zi de joi a fiecă-

rei luni, sau să ne accesaţi pe site-ul www. Clubul tul-

cenilor bucuresti.com, care va fi funcţional din lună

decembrie a.c.

- Câţi tulceni vin la întrunirile dumneavostră? Aţi putea

să ne daţi câteva nume de referinţă pentru cititorii

noştri?

- Nu toţi tulcenii stabiliţi în Bucuresti, vin la întrunirile

noastre, dar, dintre cei care vin, ca personalităţi i-aş

enumera pe: Viorel Drăgan - profesor Politehnică, Fa-

cultatea de Transporturi; Alexei Costache Ivanov -

fost ministru secretar de stat, în Ministerul Justiţiei;

Ioan Cuhutencu - fost prefect al Capitalei; Radu Gheor-

ghe: actor; Mircea Iosif - inginer chimist, actualmente

om de afaceri; Ion Ionascu - profesor; Alexandru Mihei

- inginer, fost director în Ministerul industriei uşoare;

Crin George Laurenţiu, Antonescu: profesor; Filip Mer-

ca: membru fondator formaţia „Mondial"; Tora Vasi-

lescu: actor; Ioan Filip: fost lucrător în Ministerul de

Externe; Dan Hornoiu - om de afaceri.

- Care este legătura dvs. cu arta? în afară de un simplu

hobby?

- Sunt născut în Balanţă, deci constant iubitor de artă.

Cu toate că meseria îmi ocupă foarte mult timp, din

când în când, sunt prezent în micul teatru din localul „La

Scena". Sunt admirator al picturilor marelui Constantin

Găvenea32, ascult cu plăcere muzică anilor '70 şi a for-

maţiei „Accent" din Tulcea. Vă fac cu greu o măr- 32 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Gavenea

turisire: în liceu, am cochetat cu teatrul, şi din când în

când chiar am pus mâna şi pe chitară. Este un „refugiu―

– dacă vreţi - pe care eu vreau să-l împărtăşesc şi

celorlaţi şi, mai ales, să le redau această unitate şi

unicitate.

- Ce aţi dori să trasmiteţi tinerei generaţii??

- Tinerei generaţiei, nu numai celei din Judeţul Tulcea -

care, din câte ştiu eu, încă nu se „bucură" de bine-

facerile occidentale, cu care ne îngrijorează tinerii din

Capitală - îi urez să nu uite niciodată de unde se trage,

unde-i sunt rădăcinole, cine le sunt părinţii, cine le sunt

prietenii, cine le-au fost profesorii şi cât sau cum le-au

influenţat viaţa, iar peste timp să le dea un telefon să

le mulţumească pentru ceea ce au devenit. Şi nu în

ultimul rând - la rândul lor - să creeze exemple demne

de urmat! Şi respectat!

- Domunle doctor vă mulţumim pentru amabilitatea de a

ne răspunde la cele „câteva întrebări‖, care s-au dove-

dit a fi mai multe! şi vă dorim tot binele din lume! Pro-

mitem să venim măcar o dată la o întrunire a Clubului

Tulcenilor şi – cu permisiunea dvs. – să mai aducem şi

alţi invitaţi care să vă poată cunoaşte mai bine!

Interviu realizat de Viorela Codreanu Tiron

şi Aurel Ifrim

Mihai Cătrună – pescar în noapte / acuarelă

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Gavenea


2012 - nr 14


Să spunem, totuşi, câte ceva despre istoria acestui oraş, în

care multe lucruri minunate s-au întâmplat înainte de „Istoria

tiparului în Râmnicu Vâlcea care începe abia în anul 1705.

Râmnicu Vâlcea este un municipiu, reședință de județ și cel mai

mare oraș al județului Vâlcea, România. Se află așezat într-un

punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a

trei importante drumuri naționale (DN7, DN64 și DN67) și unul

european (E81). Acestea fac ca muni-cipiul să fie legat direct

cu traseul București - Pitești - Sibiu - Cluj - Oradea – Buda-

pesta (E81), cu municipiul Târgu Jiu (DN67) și municipiile Dră-

gășani – Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură

națională prin ramificațiile ei, drumurile județene (DJ), leagă

reședința județului de restul localităților. De asemeni, calea

ferată face legătura cu Sibiu (la nord) și Piatra Olt (sud) și apoi

Craiova sau Caracal-Roșiori de Vede-București.

Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o

veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară

fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele

Valea Răii şi Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (cas-

tre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de

veacuri a așezării.

Prima mențiune documentară datează din 20 mai

1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia

stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei

vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I.

Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când

Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în

„orașul domniei... numit Râmnic‖.33. În centrul orașului, se

găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, pre-

zențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare;

aici a semnat documentul de atestare ajudețului Vâlcea la 8

ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din

vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar

zidurile care înconjoară parcul central, numitMircea cel Bătrân în cinstea voievodului.34[. Sigiliul orașului datează din

1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul

33

Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene,sec. XVII-XIII”,Editura Scrisul Românesc, Craiova,1981, p.39 34 Costea Marinoiu, „Inscripții în cărbune”, Editura Eminescu, 1985, p.143

dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Româ-nească‖.35

Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese şi dintr-un

document al domnitorului primei uniri a provinciilor româ-

nești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel: „orașul domniei mele la Râmnic‖.36 Tot așa, Matei Basarab menționa

că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat

pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară

(fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni. Pe dealul care

străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită

pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii

Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați. Cetățuia,

care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort

construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea

pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al

Banilor și a noii episcopii. Numeroase documente arată că

prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin

Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu

Paisie.

Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada

1718-1739, implicit și a orașului, a dus la incendierea lui și

transformarea în fortăreață de apărare. Radu cel Mare la

1504 înființează la Râmnic o episcopie numită „Episcopia

Râmnicului - Noul Severin―, fapt ce este semnalat și de Paul

de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă

atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura

completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decem-

brie 1590. Construcția nouă a Episcopiei ridicată la 1639

este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea

turcilor din 1737. Tot așa se va întâmpla și în 1847. Con-

strucția existentă a fost ridicată între anii 1850-1856, iar

picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu,

purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este

ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind

denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae‖.

La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul

dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca

episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu. În secolul al secolul al

XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate cultu-

rală, datorată cărturarului Antim Ivireanul (1705) care a

35

A.Sacerdoțeanu, „Buridava”, 1972, p.42 36 Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene”, sec. XVII-XVIII, Editura

Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 39.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_V%C3%A2lcea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/DN7



http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_european_E81


http://ro.wikipedia.org/wiki/Pite%C8%99ti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sibiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cluj-Napoca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Oradea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapesta

http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapesta

http://ro.wikipedia.org/wiki/T%C3%A2rgu-Jiu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dr%C4%83g%C4%83%C8%99ani

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dr%C4%83g%C4%83%C8%99ani

http://ro.wikipedia.org/wiki/Caracal

http://ro.wikipedia.org/wiki/Piatra_Olt

http://ro.wikipedia.org/wiki/Craiova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ro%C8%99iori_de_Vede

http://ro.wikipedia.org/wiki/Olt(r%C3%A2u)


http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n



http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://ro.wikipedia.org/wiki/8_ianuarie



http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2mnicu_V%C3%A2lcea#cite_note-2


http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul

http://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Basarab





http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_de_la_Afuma%C8%9Bi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XIV-lea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XV-lea

http://ro.wikipedia.org/wiki/Doamna_Chiajna

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu


http://ro.wikipedia.org/wiki/P%C4%83tra%C8%99cu_cel_Bun

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_cel_Frumos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Paisie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Paisie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Oltenia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Austria



http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_cel_Mare


http://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_R%C3%A2mnicului

http://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_R%C3%A2mnicului

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_de_Alep

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_de_Alep

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihnea_Vod%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembrie

http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembrie







http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Tattarescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul


http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XVIII-lea




2012 - nr 14


pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai

multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost

Tomul bucuriei și Antologhion.

Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al „Literaturii române vechi‖,

„Epoca lui Chesarie de Râmnic‖.37 Au ieșit de sub tipar în

continuare „Gramatica slavonească‖ (1755), „Trâmbița ro-mânească‖ (1769), ciclul „Mineelor‖ (1776-1780), întâia edi-

ție a „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești‖ a lui Ienăchiță Văcărescu

(1787) și multe altele.

Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Da-maschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la

românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape

întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28

noiembrie 1719 ținut la Mănăstirea Horezu (sau Hurezi),

episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: Una

românească la Râmnic și una latinească la Craiova. Tot la

Râmnic, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o

școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui

Ioan Zugravul. La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se into-

nează pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!― compus de Anton Pann38 pe versurile poeziei „Un răsunet‖

de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru

cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor liber-tății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie

1989, „Deșteaptă-te, române!‖ a devenit imnul național al

României.

La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al

poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un

rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848.

Anton Pann (despre care vom reveni în numărul viitor) a

fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința

condeierului și tipografului a fost casa în formă de culă din

actuala stradă Știrbei Vodă, azi „Muzeul memorial Anton Pann―. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile ju-dețului,

către satele care i-au oferit inspirația folclorică ne-cesară

desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pre-

gătit formația corală care a intonat pentru prima dată

„Deșteaptă-te, române!.― Au mai trecut prin oraș de-a lungul anilor, în dife-

rite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu,

Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, iar Ion Luca Caragiale,

Ghe.I. Lahovary (1838–1909), inginer, scriitor, membru de

37 Costea Marinoiu,„Inscripții în cărbune”, Ed. Eminescu, 1985, p. 145 38 Costea Marinoiu, „Inscripții în carbune“,pag.146.

onoare al Academiei Române; Mariana Târcă (n. 1950),

antrenoare handbal; Dem Rădulescu (1931–2000), actor,

comedian, profesor universitar; Nicolae Manolescu (n.

1939), academician, critic literar, editorialist, eseist, istoric

literar, politician; Eugen Negrici (n.1941), critic, istoric

literar, stilistician, profesor de literatură română

contemporană; Gabriel Liiceanu (n. 1942), filozof, scriitor;

Alexandru Papadopol (n. 1975), actor; Radu Berceanu (n.

1953), politician; Cătălin Ștefănescu (n. 1968), realizator

TV; Ion Măldărescu (n. 1941), scriitor, publicist, cercetător;

Doru Moțoc, dramaturg, prozator, poet, eseist, publicist;

Horia Moculescu, (n. 1937), compozitor; George Ţărnea,

(1945-2003), poet, jurnalist; Rodica Iliescu, (n. 1950),

pictoriță; Dorel Zugrăvescu, (n. 1930), geofizician, membru

corespondent al Academiei Române; Coca Bloos (n. 1946),

actriță; Kurtfritz Handel (n. 1941), sculptor; Emil Gaghel

(1945-1995), sculptor; George Chirca (n.1959), jurnalist,

fondatorul primului post de radio din provincie, dupa '89,

Radio Metronom!

„Observaţii sau băgări de seamă asupra

regulelor şi orânduielilor Gramaticii

rumâneşti“

225 ani de la apariţie

Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea începe în anul

1705, când episcopul Antim Ivireanu aduce prima tipar-

niţă în oraş. Aici vor fi realizate lucrări importante

pentru cultura şi istoria noastră. Astel în 1787 se publi-

că prima lucrare de gramatică din Ţara Românească de

către Ienăchiţă Văcărescu numită „Observaţii sau

băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gra-

maticii rumâneşti". Autorul, reprezentant al curentului

iluminist şi urmaş al vistiernicului Ianache de la curtea

lui Constantin Brâncoveanu39, s-a implicat la rândul său

în istoria ţării, având roluri importante în politica ex-

ternă a Ţării Româneşti. Erudit, cu vastă cultură, poli-

glot, adeptul latinităţii poporului român, resimte lipsa

unei lucrări de specialitate dedicată regulilor de scrie-

re a limbii. Lucrarea publicată la Râmnicu Vâlcea, cu

prefaţă închinată episcopului Filaret, conţine note ale

autorului referitoare la istoria românilor, precum şi

părerile despre istoria limbii române şi despre limba

39 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tipografie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga





http://ro.wikipedia.org/wiki/Ien%C4%83chi%C8%9B%C4%83_V%C4%83c%C4%83rescu





http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Horezu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Craiova




http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann

http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Mure%C8%99anu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_rom%C3%A2n%C4%83_din_1989

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_rom%C3%A2n%C4%83_din_1989

http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga


http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Odobescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vlahu%C8%9B%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_I._Lahovary




http://ro.wikipedia.org/wiki/Mariana_T%C3%A2rc%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dem_R%C4%83dulescu



http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici


http://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Liiceanu


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Alexandru_Papadopol&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Berceanu


http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83t%C4%83lin_%C8%98tef%C4%83nescu


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ion_M%C4%83ld%C4%83rescu&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Doru_Mo%C8%9Boc&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Moculescu


http://ro.wikipedia.org/wiki/George_%C8%9A%C4%83rnea



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Rodica_Iliescu&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dorel_Zugr%C4%83vescu


http://ro.wikipedia.org/wiki/Coca_Bloos


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Kurtfritz_Handel&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Emil_Gaghel&action=edit&redlink=1



http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Chirca


http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brancoveanu


2012 - nr 14


română contemporană lui. Această operă din secolul al

XVIII-lea, apărută şi la Viena, era necesară pentru

păstra-rea unităţii limbii române supuse influenţelor

balcanice şi ale imperiilor vecine. Lucrarea pe care şi-o

propunea era de întemeiere a limbii conform unor reguli

care să fie accesibile tuturor. Definiţia acordată de el

grama-ticii este:40

„Gramatica e meştesug ce-arată –alcătuire,

Şi toţi prind-însă pot verice povăţuire.

S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate

Pa toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate

Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face

Silţi-vă a o învăţa sau faceţi cum vă place.―

Cu ultimul vers al definiţiei lasă libertatea citi-

torului să decidă asupra opţiunii de utlizare a regulilor

propuse de el ca observaţii. Artistul nu impune forţat

regulile gramaticale. Cu entuziasm de poet şi cunos-

cându-şi limitele de „om plin de neştiinţă", în lipsa unei

lucrări similare, s-a simţit obligat să facă o încercare

cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea

şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun.41

În prefaţă, I. Văcărescu indică faptul că „lip-

sesc din limba noastră toţi termenii ştiinţii‖ şi alege

posibilitatea folosirii neologismelor, iar în prima parte

propune categoriile gramaticale. Contribuţia sa se con-

stituie în observaţiile pe care le exprimă, folosind în

lipsa unor termeni adecvaţi neologisme din italiană,

aceasta limbă fiind folosită ca sursă de provenienţă

pentru termenii gramaticali pe care îi introduce cu aju-

torul unor termeni slavoni cunoscuţi de şcolile româ-

neşti ale vremii, ca „nome", „pronome", „gramatica",

„sostantivu perfet şi iperfet" (perfect, imperfect),

termeni adaptaţi fonetic sau morfologic în limba

română ş.a. A dorit să alcătuiască şi cuvinte în limba

română ca „spre graiu" pentru adverb, „cădere nemu-

ritoare" pentru caz genitiv, „modă indicativă, adică ară-

tătoare sau hotărâtoare‖, „infinitivă, adică nesăvâr-

șitoare sau nehotărâtoare‖ etc., dar acestea nu au fost

acceptate pentru utilizare curentă. În partea a doua

40 Poeții Văcărești Versuri alese ediție îngrijită de Elena Piru editura

Albatros, 1974, pag 22. 41 „Dimineața Poeților“ Eugen Simion, editura Cartea Românească

1980, pag 19.

„Prozodia" enunţă reguli de ortografie, descrie semnele

de punctuaţie şi accentul. În partea a treia, „Sintaxa"

se ocupă de ori-ginea părţilor de propoziţie şi foloseşte

termeni greceşti ex diftongul, sylabe, lexis, unde iden-

tifică 15 reguli. Simplifică scrierea cu litere chirilice

acceptând doar 33 de litere din acest alfabet pentru

utilizare, pe care le subîmparte în glasnice (vocale) şi

neglasnice (consoane). El nu propune eliminarea cuvin-

telor slave din limbă si recomandă îmbogăţirea vocabu-

larului, introducând neologisme din limba greacă42.

Partea a IV-a, „Despre poetică", e dedicată

poeticii,în spirit clasic, expune principii de tehnică a

versificaţiei, pe care le susţine cu numeroase exemple,

după modelul prozodiei antice şi moderne.

Observaţiile gramaticale elaborate de el s-au

dorit un îndreptar şi ghid în constituirea unor norme

generale pentru cei interesaţi de studiul limbii.

Lucrarea sa de pionierat este de nivel mediu, dar va

reprezenta un model pentru Ion Heliade Rădulescu43

care în 1828, la Sibiu, va tipări „Gramatica româ-

nească". Aceste prime lucrări de gramatică, ale lui I.

Văcărescu si I.H.Rădulescu, orientează studiul limbii pe

latinitatea poporului român.

Ovidiu Cristian Dinică

42

Poeții Văcărești ,Scrieri Alese Editura pt literatură 1961 cu Biografie

alcătuită de Al Piru 43 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu


2012 - nr 14


SSUUMMAARR::

Citatele lunii octombrie

Constantin Bălăceanu-Stolnici - Printre gânduri şi amintiri /p.3

Vasile Popovici – poezie /p.5

Serghei Esenin - câteva date biografice /p. 9

Adrian David Jr. - Serghei Esenin /p. 10

- Misterioasa şi sângeroasa moarte

a poetului Serghei Esenin: sinucidere sau crimă? /p. 10

Serghei Esenin – poezia de adio /p. 11

Adalbert Gyuris – Dialog cu Oana Pelea /p.12

Dona Tudor – Când ne-am înfipt ghearele /p. 14

Maria Cozma – Încotro România? Încotro Cultura? /p. 15

Mariana Bendou - versuri/p. 18

Magda Isanos /p. 19

Victoria Anghelescu – Septembrie gri /p. 21

Stelian Ţurlea – interviu cu Bujor Nedelcovici /p. 23

Gheorghe A. Stroia - Cosmin Ionuţ Drăghici /p. 26

„PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU-DRĂGĂŞANI”, Mihai Ştirbu - LIVIU REBREANU ŞI FANNY /p. 28

Din ciclul „iubirile scriitorilor“

George Ene – versuri /p. 31

Incursiune în poezia română contemporană /p. 33

Dorina Şişu Pleşteanu

Dialog poetic cu Viorel Pleşteanu

Boris Marian

Luminiţa Scotnotnis

Ovidiu Cristian Dinică

Irina Lucia Mihalca

Dan Petruţ Cămui

Violeta Deminescu

Viorel Muha

Anca D. Viere

Any Drăgoianu

Ovidiu Oană Pârâu

Gelcu Maksutovici – Poezia albaneză în limba română în trad. Lui Baki Ymeri /p. 43

Lulzim Tafa /p. 44

Gina Zaharia – din jurnalul unui sfiny alb /p. 46

Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese /p. 47

Anatol Viere – proză scurtă (text biligv româno-ucrainean) /p. 48

Amelia Tănăsescu - BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR

Misteriosul mormânt nr. 10 /p. 54

Noutăţi editoriale - William Faulkner /p. 56

Alicia Dujovne Ortiz - Dora Maar - Prizoniera privirii /p. 58

Lorian Carsochie – Biblioteca parazit /p. 61


2012 - nr 14


Aram Frenkian – Lumea homerică /p. 64

Mihai Păun – Judecata mea de mine /p. 66

Lucia Patachi - O seară la Casa Löwendal / p. 67

Viorela Codreanu Tiron – Oboseală târzie /p. 70

George Stria - Portret de artist:

„Mihai Cătrună - Arta ca trăire între două bătăi de inimă“ /p. 71

Colindând prin Delta Dunării /p. 74

Personalităţi tulcene – Interviu cu dl. dr. chirurg Constantin Hahui /p. 75

Din Delta Dunării pe Valea Oltului /p. 80

Cristian Ovidiu Dinică /p. 83

*„Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti“

225 ani de la apariţie!

Sumar /p. 83

PICTURILE DIN ACEST NUMĂR APARŢIN ARTIŞTILOR:

Mihai Cătrună /p.11, 18, 20, 28 ,36, 39, 41, 78

Constanţa Abălaşei-Donosă /p. 22, 72, 73

Fotografie : Alex Ştirbu

Editura Amanda Edit – E-mail : [email protected]

NNuummăărruull 1155 vvaa aappaarree 1100 nnooiieemmbbrriiee,, 22001122

Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă !!

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.colegiul-ion-minulescu.com/admin/images/sublinks/content/biblioteca0n-line.jpg&imgrefurl=http://www.colegiul-ion-minulescu.com/8_detailNews_biblioteca_carti_reviste.html&h=265&w=400&sz=22&tbnid=PTmJxXMCva97UM:&tbnh=68&tbnw=103&prev=/search?q=biblioteca+photos&tbm=isch&tbo=u&zoom=1&q=biblioteca+photos&docid=uZIqGK4LzwjziM&hl=ro&sa=X&ei=DG-YTveMIOek4ATEvcH-Aw&ved=0CC4Q9QEwAQ&dur=2278


http://www.nomenartis.ro/

Dragi şi stimaţi colaboratori,

Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură

cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:

I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,

materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă

electronică pe adr.: [email protected]

II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care

poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS

sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea

diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!

a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau

semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit

de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă

ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice

vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară

desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste

operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe

InDesign.

ATENŢIONARE!

1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi

nici nu vor prima pentru publicare!

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail

la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor

specifica toate datele de contact !

(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii

AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii

copyro !!!!)

nomen artis - dincolo de tăcere, nr. 14

Documents