noŢiuni de artrologieanatomy.ro/s1/curs-1--artrologie-miologie-generala-2019--2020.pdf · oasele...

16
1 NOŢIUNI DE ARTROLOGIE Articulaţia locul unde 2 sau mai multe oase vin în contact. Prin construcţie, articulaţiile permit mişcări şi/sau asigură suport mecanic. Articulaţiile se clasifică pe diferite criterii: - structural - funcţional - biomecanic - anatomic CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A ARTICULAŢIILOR Prin această clasificare articulaţiile sunt denumite şi grupate în funcţie de modul (ţesutul) de legătură dintre componentele articulare osoase: 3 clase. Articulaţii fibroase oasele componente sunt unite prin ţesut conjunctiv dens, cu dispoziţie neregulată, bogat în fibre de colagen exemple: 1. suturile 2. sindesmozele 3. gomfozele Articulaţii cartilaginoase oasele participante sunt unite prin cartilaj articulaţiile cartilaginoase pot fi: a. articulaţii cartilaginoase primare = sincondroze oasele sunt conectate prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj ce se poate osifica cu vârsta. Se exemplifică prin plăcile de creştere dintre centrii de osificare ai oaselor lungi. b. articulaţii cartilaginoase secundare = simfize cu interpunere de fibrocartilaj, sunt prezente de regulă în planul median. Exemple: discurile intervertebrale, simfiza pubiană. Articulaţii sinoviale oasele participante sunt separate printr- o cavitate sinovială; legăturile dintre oase se fac prin capsula articulară şi ligamente (articulare) accesorii se numesc şi diartroze CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A ARTICULAŢIILOR Articulaţiile se clasifică funcţional, în funcţie de gradul de mobilitate (grade de libertate, axe de mişcare): SINARTROZE nu permit deloc sau permit foarte puţin mişcarea oaselor în articulaţie; majoritatea sinartrozelor sunt articulaţii fibroase (ex.suturile craniene). AMFIARTROZE permit o uşoară mobilitate; cele mai multe sunt articulaţii cartilaginoase (ex.discurile intervertebrale). Şi sindesmozele sunt amfiartroze.

Upload: others

Post on 12-Jan-2020

22 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

1

NOŢIUNI DE

ARTROLOGIE

Articulaţia – locul unde 2 sau mai

multe oase vin în contact.

Prin construcţie, articulaţiile

permit mişcări şi/sau asigură suport

mecanic.

Articulaţiile se clasifică pe diferite

criterii:

- structural

- funcţional

- biomecanic

- anatomic

CLASIFICAREA

STRUCTURALĂ A

ARTICULAŢIILOR

Prin această clasificare articulaţiile sunt

denumite şi grupate în funcţie de

modul (ţesutul) de legătură dintre

componentele articulare osoase: 3

clase.

Articulaţii fibroase

oasele componente sunt unite prin ţesut

conjunctiv dens, cu dispoziţie

neregulată, bogat în fibre de colagen

exemple:

1. suturile

2. sindesmozele

3. gomfozele

Articulaţii cartilaginoase

oasele participante sunt unite prin

cartilaj

articulaţiile cartilaginoase pot fi:

a. articulaţii cartilaginoase

primare = sincondroze –

oasele sunt conectate prin

cartilaj hialin sau

fibrocartilaj ce se poate

osifica cu vârsta. Se

exemplifică prin plăcile de

creştere dintre centrii de

osificare ai oaselor lungi.

b. articulaţii cartilaginoase

secundare = simfize – cu

interpunere de

fibrocartilaj, sunt prezente

de regulă în planul

median. Exemple:

discurile intervertebrale,

simfiza pubiană.

Articulaţii sinoviale

oasele participante sunt separate printr-

o cavitate sinovială; legăturile dintre

oase se fac prin capsula articulară şi

ligamente (articulare) accesorii

se numesc şi diartroze

CLASIFICAREA

FUNCŢIONALĂ A

ARTICULAŢIILOR Articulaţiile se clasifică funcţional, în

funcţie de gradul de mobilitate (grade

de libertate, axe de mişcare):

SINARTROZE – nu permit deloc sau

permit foarte puţin mişcarea oaselor în

articulaţie; majoritatea sinartrozelor

sunt articulaţii fibroase (ex.suturile

craniene).

AMFIARTROZE – permit o uşoară

mobilitate; cele mai multe sunt

articulaţii cartilaginoase (ex.discurile

intervertebrale). Şi sindesmozele sunt

amfiartroze.

2

DIARTROZE – permit mai multe

tipuri de mişcări. Toate diartrozele

sunt articulaţii sinoviale

(ex.articulaţiile umărului, şoldului,

cotului, genunchiului).

CLASIFICAREA

BIOMECANICĂ A

ARTICULAŢIILOR

În funcţie de numărul oaselor

componente, articulaţiile se clasifică în:

1. articulaţii SIMPLE: 2 suprafeţe

articulare (ex.articulaţia

umărului, articulaţia şoldului)

2. articulaţii COMPUSE: 3 sau mai

multe suprafeţe articulare

(ex.articulaţia radiocarpiană,,

art.cotului)

3. articulaţii COMPLEXE: sunt

articulaţii cu 2 sau mai multe

suprafeţe articulare care posedă

intraarticular un disc articular

(art.temporomandibulară) sau un

menisc articular

(art.genunchiului).

CLASIFICAREA

ANATOMICĂ A

ARTICULAŢIILOR

Articulaţiile pot fi clasificate anatomic

în următoarele grupe;

1. articulaţiile mâinii

(interfalangiene, metacarpo-

falangiene, intercarpiene,

articulaţiile încheieturii mâinii)

2. articulaţiile cotului

(humeroulnară, humeroradială,

radioulnară proximală)

3. articulaţiile de la nivelul

umărului (sau articulaţii axilare:

scapulohumerală,

acromioclaviculară)

4. articulaţia sternoclaviculară

5. articulaţiile vertebrale

6. articulaţia temporomandibulară

7. articulaţia sacroiliacă

8. articulaţia şoldului

(coxofemurală)

9. articulaţia genunchiului

10. articulaţiile piciorului

Noţiuni de dezvoltare a

articulaţiilor

Articulaţiile au origine mezenchimală,

ca şi oasele pe care le leagă între ele.

MEZENCHIMUL sau ţesutul

conjunctiv mezenchimal este un tip de

ţesut conjunctiv lax nediferenţiat care,

în cea mai mare parte, derivă din

mezoderm.

În funcţie de ţesutul care rezultă din

mezenchim, se vor forma:

- articulaţii fibroase

- articulaţii cartilaginoase

- articulaţii sinoviale

3

ARTICULAŢIILE

FIBROASE

În acest tip structural de articulaţii

legătura dintre oasele participante se

realizează prin ţesut conjunctiv dens,

reprezentat în principal de colagen.

Sunt articulaţii fixe sau imobile

(sinartroze), deoarece nu fac mişcări.

Nu au cavitate articulară.

TIPURI

- suturi

- sindesmoze

- gomfoza

SUTURILE

Localizate strict la craniu.

Suturile sunt necesare pentru creşterea

craniului: sunt în consecinţă mai bine

marcate la craniul tânăr decât la cel

vârstnic. Singura mişcare care se

realizează în suturi este la naştere când

oasele craniene se suprapun uşor pentru

a permite trecerea fătului prin canalul

pelvin. După naştere complexitatea

suturilor se accentuează (devin de

exemplu dinţate) iar mişcarea de

suprapunere a oaselor craniene este

împiedicată. După creşterea completă a

craniului oasele fuzionează

(sinostozare).

o Sinostozele rezultă prin

osificarea fie a unei

sinfibroze, fie a unei

sincondroze. Sinostoza

unei articulaţii sinoviale

se numeşte anchiloză.

Spaţiile membranoase

neosificate ale craniului neonatal se

numesc fontanele. Se află la intersecţia

unor anumite suturi, în principal la

calvarie (bolta craniană).

Dezvoltare: din mezenchimul

interpus între oasele ce vor forma o

sutură se dezvoltă un ligament sutural.

Structură: ţesut conjunctiv dens

interpus între oase – acesta se continuă

la exteriorul craniului cu periostul, iar

endocranian cu stratul fibros al durei

mater. Ţesutul fibros sutural cuprinde

fibre colagene ale lui Sharpey, ancorate

în os.

După forma suprafeţelor osoase pot fi:

- suturi dinţate (în „dinţi de

fierăstrău”) – ex.sutura sagitală

(interparietală), sutura coronală

(frontoparietală)

- sutura scuamoasă sau solzoasă –

oasele participante au marginile

tăiate foarte oblic şi se suprapun

în sutură – ex.sutura scuamoasă

(temporoparietală)

- sutura plană – margini osoase

plane, ex.sutura internazală

* schindileza = o sinartroză în care o

lamă a unui os este fixată într-o

fisură/şanţ a altui os (ex.vomerul).

NU e sutură!

4

SINDESMOZELE

Se întâlnesc între oasele lungi ale

membrelor (radius şi ulna, tibia şi

fibula). Au un anumit grad de

mobilitate (sunt amfiartrodiale).

Oasele participante sunt unite prin

membrane interosoase (a antebraţului,

a gambei).

Oase participante pot fi unite prin

ligamente (şi nu membrane)

interosoase: această situaţie este unică :

doar la nivelul articulaţiei tibiofibulare

distale (sindesmoza tibiofibulară).

GOMFOZA

Se formează prin organizarea

mezenchimului din jurul sacilor dentari

primitivi.

Gomfozele (sinfibroze „peg-and-

socket”) sunt articulaţii dentoalveolare:

leagă dinţii la alveolele dentare, în osul

maxilar şi în mandibulă. Legătura

fibroasă se face prin ligamentul

dentoalveolar sau periodontal;

terminaţiile fibrelor conjunctive

principale ale acestui ligament sunt

fibre Sharpey, ancorate în cementul

dentar şi în periostul osului alveolar.

Mişcări reduse în gomfoze. Însă în

timp se poate obţine o deplasare

importantă, prin utilizarea aparatelor

dentare.

Gomfoza poate fi considerată fie ca

sinartroză, fie ca amfiartroză. Este

singurul tip de articulaţie în care un os

nu se articulează cu alt os, ci cu dinte.

ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE

Sunt amfiartroze în care oasele participante sunt unite prin cartilaj hialin

(sincondrozele) sau prin fibrocartilaj (sincondrozele şi simfizele).

SINCONDROZELE (articulaţii cartilaginoase primare):

o sunt tranzitorii, se vor osifica

o SINCONDROZELE CRANIENE: sincondroza sfenooccipitală,

sincondroza pieselor osoase care compun osul coxal

o SINCONDROZELE STERNALE: manubriosternală, xifosternală

o cartilajele epifizare de creştere ale oaselor lungi

5

SIMFIZELE

Ţesutul de continuitate dintre oase este fibrocartilajul şi are de regulă forma unui

disc: ex.discurile intervertebrale, simfiza pubiană.

Simfiza pubiană: Iniţial mezenchimul dintre cele două oase coxale formează cartilaj

hialin; cu vârsta acesta devine fibrocartilaj însă suprafeţele articulare rămân acoperite

cu cartilaj hialin.

ARTICULAŢIILE SINOVIALE Diartroze.

Articulaţii mobile.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE DIARTROZELOR

1. suprafeţele articulare

2. cartilajul articular (hialin)

3. mijloace de unire:

a. capsula articulară: înveleşte diartroza şi uneşte oasele participante --- are

două straturi: (i) unul extern, membrana fibroasă, ce poate cuprinde şi

ligamente intrinseci articulare, şi (ii) unul intern, membrana sinovială, care

secretă lichidul sinovial (lubrifiant, absorbant de şocuri, nutritiv). Capsula

articulară este hiperinervată însă avasculară (nu are vase sanguine şi

limfatice, se hrăneşte prin difguziune din vasele de vecinătate).

b. ligamentele articulare: extracapsulare, intracapsulare sau intrinseci capsulei

fibroase.

4. cavitatea sinovială (articulară), cu lichid sinovial

5. ocazional:

a. formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare (fibrocartilaje de mărire,

discuri, meniscuri)

i. fibrocartilaje de mărire: lărgesc o suprafaţă articulară pentru a fi

concordantă cu cea co-participantă în articulaţie; ex.labrul glenoidal,

care lărgeşte cavitatea glenoidă a scapulei, sau labrul acetabular, în

articulaţia coxofemurală

6

ii. fibrocartilaje intraarticulare (discul articulaţiei temporomandibulare,

meniscurile articulaţiei genunchiului) – asigură concordanţa a două

suprafeţe articulare similar conformate

b. perniţe adipoase (burse adipoase) articulare

c. burse sinoviale

d. tendoane intraarticulare

TIPURI DE DIARTROZE, DUPĂ FORMA SUPRAFEŢELOR ARTICULARE

1. diartroze plane (ARTRODII)

o suprafeţele articulare sunt

plane iar mişcările sunt

reduse

o ex.articulaţia

acromioclaviculară

2. articulaţia în balama sau

trohleară (GINGLIM) (#4, vezi

mai sus)

o suprafeţele articulare

permit doar un grad de

libertate şi deci mişcare

într-un singur plan

o ex.articulaţiile

interfalangiene, articulaţia

humeroulnară

3. articulaţia în pivot sau

TROHOIDĂ (#5, vezi mai sus)

o axul unei suprafeţe

articulare convexe este

paralel cu axul

longitudinal al osului

o ex:art.radioulnară

proximală

4. diartroze elipsoidale sau

condiloide (#2, vezi mai sus)

o un condil (suprafaţă

ovoidală) pătrunde într-o

cavitate eliptică;

o sunt permise mişcări în

două planuri: flexie,

extensie, abducţie,

adducţie şi circumducţie

o ex.articulaţiile

metacarpofalangiene

5. diartrozele selare (prin

îmbinare reciprocă) (#3, vezi

schema)

o suprafeţele articulare sunt

reciproc concav-convexe

o sunt permise mişcări în

două planuri, însă nu şi

rotaţii axiale

o ex.articulaţia

carpometacarpiană a

policelui

6. diartroze sferoidale

(enartroze) (#1, vezi schema)

o diartroze „universale”,

permit toate tipurile de

mişcări, mai puţin

alunecarea

o articulaţii de tip „ball-and-

socket”

o ex.art.scapulohumerală,

art.coxofemurală

7

TIPURI DE MIŞCĂRI ÎN DIARTROZE

Între oasele care intră în alcătuirea unei

diartroze se pot efectua trei feluri de

mişcări elementare:

o alunecare (gliding of one surface

over another - slide)

o înclinare (flexie, extensie etc. -

roll)

o rotaţie (în jurul axului osului -

spin)

Aceste mişcări se combină între ele.

În timpul mişcărilor articulare

oasele/segmentele membrelor iau

anumite poziţii între ele. După felul

acestora deosebim:

- flexia şi extensia (segmentele unui

membru se apropie/îndepărtează

între ele);

- abducţia şi adducţia (membre sau

segmente de membre se

îndepărtează de/apropie de planul

median, mişcarea realizându-se în

planul frontal)

- circumducţia – mişcarea

combinată din cele patru

precedente

- pronaţie/supinaţie (radiusul aşezat

pe dinaintea ulnei, şi invers)

CONDUCEREA MIŞCĂRILOR ÎN ARTICULAŢII

Sensul mişcării ce se efectuează

într-o articulaţie este imprimat de

conformaţia suprafeţelor articulare. De

aceea se admite că ele joacă întotdeauna

un oarecare rol în ceea ce numim

„conducere articulară”. De fapt, sub

această denumire trebuie să înţelegem nu

numai sensul şi direcţia mişcării ci şi

amplitudinea acesteia. Se întâmplă

uneori ca amplitudinea mişcării să fie

determinată de suprafeţele osoase

articulare, ca la articulaţia cotului: în

acest caz se vorbeşte de conducere

osoasă. Alteori amplitudinea mişcării se

datoreşte frânării ligamentare şi în aceste

cazuri vorbim de conducere ligamentară

(de exemplu în articulaţia şoldului).

Există şi a treia posibilitate în care

mişcările articulare mai mari sunt

limitate exclusivv de acţiunea muşchilor

periarticulari: vorbim atunci de

conducere musculară.

Articulaţiile cu conducere osoasă

au cel mai frecvent un singur ax de

mişcare (grad de libertate) iar mişcările

se execută într-un singur plan.

Articulaţiile cu conducere ligamentară şi

musculară au în general mai multe grade

de libertate (axe de mişcare).

Axul articular este o linie teoretică

în jurul căreia se execută mişcările unei

articulaţii. O articulaţie poate avea unul

sau mai multe axe. Cu creşterea

numărului de axe de mişcare, diartrozele

sunt mai mobile şi permit mişcări din ce

în ce mai variate.

8

CLASIFICAREA DIARTROZELOR DUPĂ NUMĂRUL AXELOR DE

MIŞCARE

1. Articulaţii UNIAXIALE – acestea permit cupluri de mişcări opuse, realizate

într-un singur plan. De exemplu flexie şi extensie în articulaţiile trohleare

(ginglimuri), rotaţia în articulaţiile trohoide.

2. Articulaţii BIAXIALE – axele sunt perpendiculare unul pe altul, ex.articulaţiile

elipsoidală şi selară

3. Articulaţii TRIAXIALE – mişcări în toate planurile spaţiului

Principalele articulaţii ale membrelor: generalităţi

Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile centurii scapulare şi umărului

Articulaţia sternoclaviculară

Este o articulaţie sinovială de tip selar, cu disc articular.

Mijloace de legătură: a. Capsula articulară se ataşează la claviculă şi la manubriul sternal şi permite mişcări de ridicare,

coborâre, protracţie, retracţie şi circumducţie.

b. Ligamente:

a. sternoclaviculare anterior şi posterior;

b. interclavicular;

c. costoclavicular.

Articulaţia acromioclaviculară

Este o articulaţie sinovială plană, cu disc articular.

Capsula articulară înconjoară articulaţia şi perimite mişcări de alunecare atunci când braţul

este ridicat şi scapula basculează.

Ligamente: - acromioclavicular

9

- coracoclavicular (ligg.conoid şi trapezoid)

Articulaţia scapulohumerală (glenohumerală, a umărului)

Articulaţie sinovială multiaxială sferoidală, cu fibrocartilaj de mărire (labrul glenoidal).

Capsula articulară înconjoară articulaţia şi permite mişcări de flexie/extensie,

abducţie/adducţie, protracţie/retracţie, circumducţie; în art.glenohumerală apar de regulă dizlocări.

Ligamente: - coracohumeral

- glenohumeral

- humeral transvers

Articulaţiile membrului superior legat

Articulaţiile antebraţului

Articulaţia cotului: complexă, formată din trei diartroze: humeroulnară, humeroradială şi

radioulnară proximală.

Articulaţia humeroulnară Articulaţie sinovială uniaxială în balama (ginglim).

Capsula articulară permite flexie şi extensie.

Ligamentul colateral ulnar (medial): în evantai, între epicondilul medial şi ulnă (pr.coronoid şi

olecran).

Articulaţia humeroradială Articulaţie sinovială (ginglim).

Capsulă articulară: între capitulul humeral şi capul radiusului.

Lig.colateral radial (lateral) leagă epicondilul lateral al humerusului de incizura radială a ulnei şi de

lig.inelar al radiusului.

Articulaţia radioulnară proximală Articulaţie sinovială uniaxială în pivot. Permite pronaţia şi supinaţia antebraţului.

Lig.inelar al radiusului se prinde la marginile anterioară şi posterioară ale incizurii radiale a ulnei şi

înconjură capul radiusului.

Sindesmoza radioulnară - membrana interosoasă desparte regiunile anterioară şi posterioară ale antebraţului.

Articulaţiile mâinii

Articulaţia radioulnară distală

Articulaţie sinovială uniaxială în pivot între capul ulnei şi incizura ulnară a radiusului. Permite

pronaţie şi supinaţie.

10

Articulaţia radiocarpiană - sinovială biaxială elipsoidală

- cu disc articular

- mişcări: flexie/extensie, abducţie/adducţie, circumducţie

Articulaţiile intercarpiene (sinoviale plane)

Articulaţiile carpometacarpiene (cu excepţia policelui) – sinoviale plane

Articulaţia carpometacarpiană a policelui (trapez/metacarpianul 1) – sinovială selară biaxială

Articulaţiile metacarpofalangiene (sinoviale biaxiale elipsoidale)

Articulaţiile interfalangiene (sinoviale uniaxiale în balama = ginglim)

Articulaţiile membrului inferior

Articulaţia şoldului (coxofemurală) - sinovială multiaxială sferoidală

Articulaţia genunchiului

Articulaţia genunchiului este cea mai sofisticată articulaţie a corpului uman, şi cea mai mare

articulaţie sinovială. Permite mişcări de flexie/extensie, alunecare şi rotaţie. Constă din articulaţia

dintre femur şi tibie (sinovială biaxială condiloidă) şi cea dintre femur şi patelă. Deoarece numeroşi

muşchi trec peste articulaţie, o serie de burse sinoviale protejează structurile subiacente.

Articulaţiile gleznei şi piciorului

11

Elemente de miologie 1 Generalități

Miologia este partea anatomiei care are ca obiect studiul muşchilor şi al tuturor formaţiunilor

anexate lor. Miologia generală descrie particularităţile generale ale muşchilor şi ale anexelor lor şi

activitatea lor biomecanica în cadrul aparatului locomotor — miologia specială descrie în mod

sistematic fiecare muşchi în parte în ordinea grupării lor pe segmente corporale. În cadrul aparatului locomotor se studiază numai muşchii scheletici, adică muşchii striaţi care se fixează pe schelet; muşchii

orbitei, ai urechii medii, muşchii limbii, ai vălului palatin, ai laringelui şi musculatura faringelui şi a porţiunii superioare a esofagului,

precum şi muşchii planşeului pelvian şi ai perineului sunt şi ei muşchi striaţi, dar după funcţie şi aşezare aparţin organelor de simţ sau

organelor viscerale şi se studiază împreună cu acestea.

Muşchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor, spre deosebire de oase şi articulaţii

care reprezintă componenta pasivă; muşchii realizează mişcările în limita posibilităţilor date de conformaţia

anatomică a articulaţiilor sau fixează poziţiile segmentelor corporale.

Importanţa muşchilor scheletici rezultă şi din masa lor mare absolută şi relativă. La un bărbat de 70 kg

greutate corporală, musculatura scheletică reprezintă aproximativ 25 kg (30-40%) din greutatea corporală,

scheletul abia 14%. Această proporţie variază cu vîrsta şi cu starea de antrenament a individului (la sugar,

20%; la femeia adultă, 35%; la bătrîni, 25-30%; la halterofili, 50%).

Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter), adică muşchiul propriu-zis, porţiunea principală,

contractilă, şi din tendoane prin care forţa musculară se transmite oaselor. Anexele muşchilor sunt formaţiuni

auxiliare ce ajută activitatea musculară.

MUŞCHIUL ŞI TENDONUL

1. Conformaţia exterioară

Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior şi se pot clasifica după mai multe

criterii.

a. După formă muşchii pot fi:

1) muşchi lungi, care se găsesc în special la membre;

2) muşchi laţi, care se găsesc la nivelul trunchiului, unii contribuie la formarea pereţilor marilor cavităţi

(muşchii laţi ai abdomenului);

3) muşchi scurţi, ce au dimensiuni mici şi aşezare, de obicei, mai profundă (muşchii profunzi ai spatelui);

4) muşchi orbiculari, care sunt circulari şi înconjură diferite orificii avînd rol în închiderea lor.

b. După numărul capetelor de origine, muşchii se numesc: biceps, triceps, cvadriceps, în cazul că există

mai mult decît un capăt de origine.

c. După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane:

1) fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului, aproximativ în aceeaşi direcţie (muşchii laţi ai

abdomenului);

2) la majoritatea muşchilor, fasciculele musculare se insera oblic pe tendon: muşchii penaţi (pentru că seamănă

cu o pană): muşchi unipenaţi, fasciculele musculare trec oblic de o singură parte a tendonului; muşchi bipenați,

fasciculele musculare se insera oblic pe ambele părţi ale tendonului; muşchi cu penaţie complexă, fasciculele

sunt oblic întinse între mai multe lame aponevrotice, care sunt aşezate unele la suprafaţă şi altele în

profunzimea muşchiului (solearul, maseterul);

3) la unii muşchi, corpul este întrerupt şi împărţit în două porţiuni printr-un tendon intermediar: muşchi digastrici

(omohioidianul); uneori există mai multe fâşii aponevrotice transversale (intersecţii tendinoase) care împart

muşchiul în mai multe segmente (muşchiul drept abdominal).

d. După așezare există muşchi superficiali, cutanaţi sau pieloşi aşezaţi direct sub piele

(muşchii mimicii), şi muşchi profunzi, subfasciali, aşezaţi sub fascia segmentului respectiv.

e. După numărul articulaţiilor peste care trec: muşchi uniarticulari (în general, toţi muşchii scurţi); muşchii

biarticulari (croitorul, dreptul femural); muşchi poliarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor).

12

2. Modul de fixare al muşchilor, tendonul

Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremităţi cu ajutorul a cîte unui tendon:

inserţie.

În cea mai mare parte, inserţia se face pe oase determinînd creste, proeminenţe sau depresiuni pe

suprafaţa lor. Dar ei se pot fixa şi pe alte formaţiuni: pe piele (muşchi pieloşi), pe membrane fibroase

(membrane interosoase la antebraţ şi la gambă), pe porţiuni îngroşate aponevrotic ale fasciilor de înveliş

regionale, pe septe intermusculare, chiar şi pe tendoane (lom-bricalii).

Inserţia se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. Această porţiune tendinoasă, în unele cazuri,

poate fi atît de redusă încît macroscopic nu se recunoaşte; în acest caz se vorbeşte de o inserţie „cărnoasă". In

majoritatea cazurilor, tendonul este bine dezvoltat; el este necontractil şi inextensibil, de culoare albă foarte

rezistent şi de structură conjunctivă fibroasă. Unii îl consideră anexă a muşchiului. Cu toate că are altă structură

histologică, totuşi trebuie considerat împreună cu corpul muscular formînd împreună muşchiul. Forma

tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon turtit pentru muşchii lungi;

cînd muşchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită şi poartă numele de aponevroză (la muşchii laţi ai

abdomenului). Arcadele tendinoase (arcus tendineus) sunt formaţiuni fibroase, dispuse ca nişte arcuri între două

inserţii. Ele determină un orificiu care, de obicei serveşte pentru trecerea vaselor (arcada solearului).

Din cele două capete de fixare ale muşchiului, unul este considerat, convenţional, ca origine (origo), celălalt

ca inserţie terminală (insertio). Originea este aşezată proximal, iar inserţia terminală, distal.

3. Raporturile muşchilor

Sunt foarte variate. Muşchii se aşază unul lîngă altul sau se suprapun pe planuri. În interstiţiile dintre ei se găsesc

fasciile care duc vasele şi nervii. Muşchii profunzi acoperă articulaţiile; muşchii superficiali vin în raport cu pielea prin

intermediul fasciei de înveliş a segmentului respectiv. Unii muşchi însoţesc în mod constant anumite vase sanguine,

contfactînd cu ele raporturi precise: sunt muşchii sateliţi-ai vaselor respective. Ei au o mare importanţă practică, constituind

repere preţioase în descoperirea acestora (exemplu, croitorul este satelitul arterei femurale).

Muşchii au un rol plastic însemnat. Corpul lor muscular determină prin volum, aşezare şi starea de contracţie sau

de relaxare forma exterioară caracteristică a regiunilor.

4. Numărul muşchilor

Este dat diferit în literatură, deoarece în unele cazuri este greu de stabilit dacă un fascicul poate fi

socotit un muşchi aparte sau aparţine unui alt muşchi. Pentru orientare putem să admitem cifra aproximativă

de 400.

5. Anomaliile şi variantele musculare

Sunt foarte frecvente; în cea mai mare parte pot fi explicate embriologic şi filogenetic.

13

ANEXELE MUŞCHILOR Sunt formaţiuni auxiliare cu rol de protecţie şi de uşurare a funcţiunii musculare.

1. FASCIILE MUSCULARE sunt formaţiuni conjunctive care învelesc un muşchi individual, un grup muscular

sau totalitatea muşchilor unui segment corporal. Ele au rol multiplu servind: ca membrană de protecţie pentru unul sau mai

mulţi muşchi, deoarece se opun deplasării muşchilor în timpul contracţiei; ca suprafaţă de inserţie pentru muşchi, în acest

caz ele se îngroaşă aponevrotic (fascia gambieră în porţiunea ei superioară şi anterioară); la alunecarea muşchiului în timpul

contracţiei; la menţinerea calibrului unor vene şi la favorizarea circulaţiei venoase.

Fasciile au mare importanţă practică: în chirurgie ajută la descoperirea vaselor şi a nervilor; delimitează colecţiile

purulente sau hemoragiile, sau permit propagarea lor într-o anumită direcţie.

Structura lor e aceea a membranelor conjunctive. Fibrele conjunctive au o anumită orientare în depen-

denţă de factorii mecanici (presiunea sau tracţiunea muşchilor din profunzime); de obicei, unele sunt orientate

perpendicular pe axul muşchiului, deci circulare, altele merg paralel cu muşchiul. Grosimea şi rezistenţa

fasciilor variază după forţa muşchiului pe care, îl învelesc (fascia lata a coapsei e în ansamblu mai puternică

decît fascia braţului, dar nu e uniform de groasă, avînd porţiuni îngroşate şi rezistente şi alte porţiuni cu mult

mai subţiri). Fascia unui muşchi vine în contact cu perimisiul extern; la unii muşchi ea e bine diferenţiată la

14

alţii, se confundă cu perimisiul. Prin dedublare în două foiţe, fasciile segmentelor corporale pot forma teci

pentru muşchi sau pentru vase.

Septele intermusculare sunt nişte dependinţe ale fasciilor de înveliş

regionale, care merg în profunzime şi se fixează pe oase. Ele delimitează loji osteofibroase pentru grupele musculare.

2. RETINACULELE sunt nişte îngroşări fibroase sub formă de panglică ale fasciilor de înveliş. Ele menţin tendoanele (învelite de tecile lor sinoviale) în locul unde îşi

schimbă direcţia (la gîtul mîinii şi piciorului). După aşezarea lor, retinaculele au fost numite şi ligamente inelare. Trecînd peste diferite şanţuri osoase, le transformă în canale de conducere osteofibroase.

3. TECILE SINOVIALE ale tendoanelor (vaginae synoviales tendinuum) sunt formaţiuni cu rolul

de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase. O teacă sinovială are formă de tub cilindric gol format din două foiţe: una

parietală şi alta ce se alipeşte de suprafaţa tendonului. Se poate compara cu un

sac dublu fără deschidere. Foiţa parietală tapetează canalul osteofibros. La cele două capete, foiţele se continuă una cu cealaltă; ele se pot continua şi de-a lungul tendonului formîndu-i un fel de „mezo" numit mezo-tendon (mesotendineum) prin care

trec ramuri vasculare şi nervoase spre tendon. Între cele două foiţe se delimitează o cavitate capilară în care se află un strat de lichid de alunecare.

La nivelul falangelor, tecile sinoviale ale flexorilor sunt întărite la suprafaţă de o teacă fibroasă (vagina fibrosa tendinis), care se insera pe os şi împreună cu planul osos formează un canal osteofibros. Teaca fibroasă e formată în diferitele ei porţiuni din

fascicule conjunctive cu dispoziţie fie circulară, fie oblică (pars annularis vaginae fibrosae; pars

cruciformis vaginae fibrosae).

4. BURSELE SINOVIALE (bursae synoviales) sunt nişte saci conjunctivi dezvoltate la

nivelul tendoanelor şi chiar al muşchilor în acele locuri unde aceştia sunt expuşi unor presiuni. Au rol de protecţie funcţionînd ca perne cu apă ce distribuie

presiunea. La interior au un aspect neted şi lucios şi conţin o mică cantitate de lichid. După localizare pot fi: subcutanate, subfasciale, subtendinoase (cele mai numeroase), submusculare. In mod secundar ele pot comunica cu o cavitate

articulară apropiată. Bursele sinoviale iau naştere acolo unde tendonul, muşchiul sau pielea lunecă pe un plan dur subjacent.

5. TROHLEELE MUSCULARE sau scripetele de reflexiune sunt inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite tendoane, schimbîndu-şi direcţia.

Ele funcţionează prin aceasta ca hipomohlion. Acelaşi rol pot să-1 aibă şi proeminenţele osoase servind ca punct de sprijin şi de schimbare a direcţiei unor tendoane.

Calităţile caracteristice contracţiei musculare

Forţa şi amplitudinea contracţiei sînt cele două calităţi funcţionale ale contracţiei musculare şi

reprezintă factori intrinseci ai activităţii musculare.

a. Forţa de contracţie este în raport cu numărul fibrelor musculare ce intră în compoziţia unui muşchi.

Pentru acelaşi volum, numărul fibrelor variază după organizarea internă (modul de aşezare a fibrelor faţă de

tendon). Dispoziţia oblică a fibrelor pe tendon permite acumularea unui număr mare de fibre. Astfel, muşchii

penaţi, mai ales cei cu penaţie complexă, cum sînt: cvadricepsul, solearul, pterigoidianul medial, sînt muşchi

de forţă. Secţiunea fiziologică este reprezentată de totalitatea secţiunilor transversale a tuturor fibrelor

15

musculare dintr-un muşchi, spre deosebire de secţiunea anatomică dată de toate fibrele interesate printr-o

secţiune transversală la un anumit nivel al muşchiului. Numai în cazul muşchilor alcătuiţi din fibre lungi şi

paralele secţiunea anatomică corespunde cu cea fiziologică; în muşchii penaţi secţiunea anatomică este cu mult

mai mică. Numai într-un efort maxim acţionează simultan toate fibrele existente într-un muşchi. De regulă, în

fiecare fază a contracţiei muşchiului participă activ numai o parte a fibrelor sale (secţiune fiziologică activă).

Forţa absolută este forţa de contracţie maximă raportată la 1 cm2 secţiune fiziologică. Ea variază în

funcţie de mai mulţi factori, chiar la acelaşi individ. Pentru simplitatea calculelor se utilizează în mod practic

valoarea medie de 10. O singură fibră musculară poate dezvolta o forţă de 100-300 mg. Dacă toate cele

aproximativ 250 milioane de fibre musculare existente în musculatura scheletică a omului ar acţiona simultan

şi în acelaşi sens, ar rezulta o forţă de aproximativ 50 tone. Pentru a caracteriza posibilităţile de lucru ale unui

anumit muşchi, se poate exprima cifric forţa lui maximă, înmulţind secţiunea fiziologică cu valoarea forţei

absolute. Astfel, tricepsul sural cu secţiune fiziologică de 82 cm2 are forţă maximă probabilă de 420 kg,

gambierul anterior cu 4 cm2 are forţă de 20 kg.

Spre deosebire de secţiunea fiziologică, secţiunea anatomică este secţiunea perpendiculară pe axul

muşchiului, şi nu pe cel al fasciculelor musculare.

b. Amplitudinea scurtării este înălţimea la care un muşchi în contracţie poate ridica o greutate.

Ea depinde direct de lungimea fibrelor sale. Muşchii cu fibre lungi, dispuse paralel, produc mişcări ample şi

acceleraţii mari, ei sînt muşchi de viteză. Amplitudinea depinde de lungimea fibrei, dar şi de starea de întindere

a fibrei în momentul contracţiei. O fibră musculară întinsă în prealabil se poate scurta cu 30-50% din lungimea

ei iniţială. Un muşchi în ansamblu se poate scurta cel mult cu 45-57% din lungimea lui din stare de repaus.

Într-un muşchi cu un anumit volum pot fi conţinute fie un număr mic de fibre lungi, fie un număr mare

de fibre scurte. Ambele principii de construcţie cu multe forme de trecere, sînt realizate în organism, în funcţie

de condiţiile şi necesităţile mecanice locale. Chiar şi în cadrul aceluiaşi muşchi se pot combina ambele

componente structurale (de exemplu, în tricepsul sural).

c. Lucrul mecanic (travaliul muscular). În efectuarea mişcărilor, muşchiul realizează un lucru

mecanic, care se calculează înmulţind forţa muşchiului cu amplitudinea mişcării.

Doi muşchi cu secţiune fiziologică egală dar lungime diferită, vor dezvolta o forţă egală şi un lucru

mecanic diferit (de exemplu: intercostalii - gluteul mare şi mijlociu).

Din punct de vedere fizic, un muşchi nu efectuează lucru mecanic (travaliu) decît în contracţie

izotonică; în contracţia izometrică, ne-realizînd o deplasare a oaselor pe care se fixează, muşchiul nu efectuează

nici un lucru mecanic. Totuşi se admite în fiziologie, că în toate cazurile muşchiul lucrează (efectuează

travaliu), deosebindu-se travaliul dinamic de cel static.

In afară de factorii intrinseci (reprezentaţi de proprietăţile fiziologice şi de organizarea internă a

muşchiului) efectul concret al acţiunii musculare. este în funcţie şi de o serie de factori extrinseci, care rezultă

din felul cum muşchiul fie încadrează în aparatul locomotor şi cum conlucrează cu alte forţe. Astfel se ridică

variate probleme de biomecanica musculară, care vor fi tratate în cele ce urmează.

Secţiunea fiziologică şi dispoziţia fibrelor musculare faţă de tendon.

Acţiunea muşchilor în grupe funcţionale

În organismul viu nu există acţiuni izolate ale unui singur muşchi, ci numai o activitate de muşchi asociaţi în

grupe. Această asociere într-o acţiune comună prin grupare funcţională se poate face în mai multe feluri: grupe funcţionale

aşezate în jurul aceleiaşi articulaţii, asociere în lanţuri musculare şi grupare în chingi musculare.

a. Gruparea funcţională în jurul unei singure articulaţii. Chiar şi în cazul cel mai simplu al unei articulaţii uniaxiale

conlucrează întotdeauna un număr mai mare de muşchi aşezaţi în grupe funcţionale.

16

Sinergiştii sunt muşchii unui grup funcţional ce efectuează o mişcare de acelaşi sens într-o anumită articulaţie.

De exemplu, în cazul articulaţiei cotului, toţi flexorii între ei sunt sinergişti; de asemenea, toţi extensorii între

ei. Sinergiştii, pe lîngă acţiunea lor comună, mai posedă şi caracteristici funcţionale individuale. Prin îmbinarea

mai multor şinergişti, mişcarea devine mai nuanţată. Termenul de sinergism se foloseşte mai rar şi într-un sens

cu mult mai larg pentru toţi muşchii care conlucrează simultan sau succesiv la realizarea unui act motor mai

complex, fiecare în parte avînd acţiune diferită.

Termenii de agonist şi antagonist se referă numai la acţiune simultană (atît a unui grup întreg cît şi a unui

muşchi individual sau a unei mişcări); termenii de agonist şi antagonist sunt termeni de relaţie între două grupe

opuse şi nu desemnează o anumită mişcare concretă, de aceea ei se pot inversa în funcţie de grupul considerat.

În exemplul flexiunii în articulaţia cotului, flexorii sunt agoniştii, iar extensorii, antagoniştii lor, adică dintre

cele două grupe funcţionale opuse ale unui cuplu de mişcări, acel grup care într-un moment dat ne serveşte ca

referinţă pentru comparaţie cu grupul opus este cel agonist, iar grupul opus celui considerat, antagonist.

Antagonismul muscular are rol important în efectuarea tuturor mişcărilor, rolul antagoniştilor este tot

aşa de mare ca. şi al agoniştilor, doar că acţionează prin alt mecanism. Agoniştii şi antagoniştii acţionează

întotdeauna simultan. Revenind la exemplul cu flexiunea cotului: flexorii se scurtează învingînd rezistența

antebraţului; extensorii intervin prin scăderea gradată a tensiunii lor şi prin cedare progresivă în lungime.

Astfel, aniagoniştii controlează efectuarea uniformă și lină a mişcării. Ei au rol de frînă musculară elastică

care, de obicei, acţionează înaintea celei ligamentare sau osoase, încetinirea musculară datorită antagonistului

devine fixare sau oprire a mişcării dacă forţa antagonistilor creşte. Antagoniştii au rol de protejare; în

cazul în care funcţionează insuficient, se pot produce accidente articulare şi musculare. Antagoniştii

reglează viteza, amplitudinea şi direcţia oricărei mişcări, precum şi precizia ce rezultă din jocul

reciproc echilibrat între agonişti şi antagonişti.

Coordonarea acţiunii celor două grupe opuse se face prin mecanism nervos: inervaţie reci-

procă.

b. Lanţuri musculare. Mai mulţi muşchi se asociază prin grupare în sens longitudinal de-a lungul unui lanţ

articular (lanţ cinematic), formînd un lanţ muscular sau motor, întinzîndu-se peste mai multe articulaţii, muşchii lanţului

prin contracţia lor simultană, dar şi succesivă, solidarizează într-o acţiune comună mai multe segmente corporale, chiar

la distanţă mare.

Un lanţ cinematic poate fi deschis atunci cînd se termină liber (membrul inferior balans în timpul mersului) sau

poate fi închis, cînd ambele capete sunt fixate (de sol sau de obiect fix).

La nivelul membrului inferior muşchii se grupează în două lanţuri principale antagoniste,

acţionînd fiecare simultan asupra celor trei articulaţii mari ale membrului: lanţul triplei flexiuni şi

al triplei extensiuni. In cadrul fiecărui lanţ, muşchii au o aşezare caracteristică faţă de segmentele osoase (alternativ înainte şi înapoi). Cele două lanţuri sunt inegal dezvoltate în forţă şi volum; lanţul triplei extensiuni este cu mult mai puternic şi mai important, din cauza condiţiilor biomecanice speciale create de

ortostatismul omului. Acest lanţ acţionează preponderent antigravitaţional (la nivelul membrului de sprijin) şi cu punctul

fix aşezat distal. Muşchii principali şi cei mai reprezentativi ai acestui lanţ sunt gluteul mare, cvadricepsul şi tricepsul

sural.

c. Chingile musculare. O chingă este o altă modalitate de grupare funcţională a muşchilor; poate avea formă de

ansă sau de litera V şi este alcătuită, de obicei, de cîte doi muşchi cu inserţia distală apropiată sau chiar comună şi cu

capetele proximale divergente. Aceeaşi chingă poate acţiona după caz, cu punctul fix aşezat proximal sau distal. De

exemplu, chinga formată de peronierul lung şi de tibialul anterior cu rol în susţinerea bolţii plantare, suspendînd piciorul

ca într-o scară de şa cu punctul fix superior.

1. Papilian VV, Albu I, Bareliuc N, Georgia R, Vaida A. Anatomia omului: Aparatul

locomotor: Editura Didactică şi Pedagogică; 1982.