muriel barbery - nemira muriel barbery, romancierؤƒ francezؤƒ nؤƒscutؤƒ la casablanca,...

Download MURIEL Barbery - NEMIRA Muriel Barbery, romancierؤƒ francezؤƒ nؤƒscutؤƒ la Casablanca, Maroc, la 28

Post on 12-Jan-2020

0 views

Category:

Documents

0 download

Embed Size (px)

TRANSCRIPT

  • MURIEL Barbery

    Eleganţa ariciului

    Traducere din limba francezăIon Doru Brana

  • NEMIRA Muriel Barbery, romancieră franceză născută laCasablanca, Maroc, la 28 mai 1969. A studiat la Écolenormale supérieure de Fontenay-Saint-Cloud şi a obţinutdiploma de studii aprofundate în filosofie. A predat într-un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lô. A scris primul volumîn 2000, Une gourmandise, tradus în douăsprezece limbi.

    Eleganţa aridului, al doilea său roman, constituiesurpriza editorială a anului 2006: s-a vândut în peste unmilion de exemplare şi a fost tradus rapid în lumeaîntreagă. Succesul la public a fost dublat şi de o primireentuziastă din partea criticii, care a răsplătit volumul cunumeroase premii: Prix Georges Brassens în 2006 şi Prixdes libraires, Prix des Bibliothèques pour Tous, PrixRotary, Prix de l’Armitière de Rouen şi Prix Vivre Livredes lecteurs de Val d’Isère, toate în 2007. Romanul i-apermis să figureze în topul celor mai bine vânduţi autoriai anului 2007 la nivel internaţional, fiind adaptat pentrumarele ecran de Mona Achache, cu Josiane Balasko şiGarance Le Guillermic în rolurile principale. MurielBarbery mărturiseşte că poartă cu ea mereu un exemplardin Război şi pace, pe care nu încetează să-l recitească.Este fascinată de Japonia, unde şi trăieşte în prezent, laKyoto.

  • Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BARBERY, MURIELEleganţa aridului / Muriel Barbery; trad.: Ion Doru Brana.— Bucureşti: Nemira, 2009 ISBN 978-973-143-325-7I. Brana, Ion Doru (trad.)821.133 1-31 135 1Muriel Barbery l’Élégance du hérisson© Éditions Gallimard, Paris, 2006© Editura Nemira, 2009 ISBN 978-973-143-325-7

  • Lui Stéphane, cu care am scris această carte

  • MARX (Preambul)

    1 Cine seamănă dorinţă— Marx îmi schimbă total concepţia despre lume, mi-adeclarat azi-dimineaţă micul Pallières, care nu-miadresează niciodată vreun cuvânt.Antoine Pallières, moştenitor prosper al unei vechidinastii industriale, e fiul unuia dintre cei opt patroni aimei. Ultimă eructaţie a marii burghezii de afaceri – carenu se reproduce decât prin sughiţuri discrete şi fără vicii–, era totuşi profund încântat de descoperirea sa şi mi-oîmpărtăşea din reflex, fără măcar să-i dea prin minte căaş putea înţelege ceva din asta. Ce pot să înţeleagă maseletruditoare din opera lui Marx? Citirea ei e anevoioasă,limbajul – elevat, proza – subtilă, teza – complexă.Şi în momentul ăla e cât pe ce să mă trădez prosteşte.— Ar trebui să citiţi Ideologia germană, îi spun euacestui cretin în hanorac verde-închis.Pentru a-l înţelege pe Marx şi a înţelege de ce n-aredreptate, trebuie să citeşti Ideologia germană.Este soclul antropologic pornind de la care se vorconstrui toate îndemnurile la o lume nouă şi pe care eînşurubată o certitudine majoră: oamenii, care serătăcesc în dorinţe, ar face bine să-şi vadă de nevoile lor.Într-o lume în care hybris-ul dorinţei va fi redus la tăcere,se va putea naşte o organizare socială nouă, curăţată delupte, de opresiuni şi de ierarhiile nocive.— Cine seamănă dorinţă culege opresiune, aproape cămurmur, ca şi cum m-ar asculta doar motanul meu.Dar Antoine Pallières, a cărui respingătoare şi

  • embrionară mustaţă nu comportă nimic felin, măpriveşte, încurcat de cuvintele mele ciudate. Caîntotdeauna, sunt salvată de incapacitatea pe care o aufiinţele de a crede în ceea ce spulberă cadrele micilor lorobişnuinţe mentale. O portărească nu citeşte Ideologia germană şi ca atare ar fi incapabilă să citeze teza aunsprezecea despre Feuerbach. Mai mult, o portăreasăcare îl citeşte pe Marx priveşte în mod obligatoriu cucoada ochiului spre subversiune, vândută unui diavolcare se numeşte CGT1. Că ea ar putea să-l citească pentruelevaţia spiritului este o contradicţie pe care niciunburghez n-o concepe.— Transmiteţi-i salutări mamei dumneavoastră,mormăi închizându-i uşa în nas şi sperând că disfoniacelor două fraze va fi acoperită de forţa unor prejudecăţimilenare.

    2 Miracolele ArteiMă numesc Renée. Am cincizeci şi patru de ani.De douăzeci şi şapte de ani sunt portăreasă la nr. 7, ruede Grenelle, o frumoasă casă boierească cu o curte şigrădină interioare, împărţită în opt apartamente de marelux, toate locuite, toate gigantice. Sunt văduvă, scundă,urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să măiau după unele dimineţi mai neplăcute, o răsuflare demamut. N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretăşi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motanmare şi leneş, care nu are nicio particularitate notabilă,decât că-i miros urât labele când e contrariat. Nici el, nici

    1 Confederation Generale du Travail, una dintre cele cinci mari confederaţii sindicale franceze (n. Tr.).

  • eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în horasemenilor noştri. Cum sunt rareori amabilă, deşiîntotdeauna politicoasă, nu-s îndrăgită, dar sunt totuşitolerată deoarece corespund atât de bine cu ceea ce înopinia generală a devenit paradigmă a portăresei deimobil,şi anume că sunt una dintre numeroasele rotiţecare fac să funcţioneze marea iluzie universală potrivitcăreia viaţa are un sens ce poate fi uşor descifrat. Şi datfiind că stă scris undeva că portăresele sunt bătrâne,urâte şi acre, e de asemenea gravat cu litere de foc pefrontonul aceluiaşi firmament imbecil că portăresele aupisici fricoase, grase, care moţăie toată ziua pe perne cuhuse croşetate.La acelaşi capitol, se spune că portăresele se uită tottimpul la televizor în timp ce pisicile lor grase moţăie şică holul imobilului trebuie sa miroasă a rasolul, supa devarză sau iahnia de fasole gătite în casă. Am însă şansanemaipomenită de a fi portăreasă într-o reşedinţă demare standing. Mi se părea atât de umilitor să trebuiascăsă gătesc aceste feluri infame, încât intervenţia domnuluide Broglie, consilierul de stat de la etajul întâi, pe care cusiguranţă a calificat-o în faţa soţiei sale drept politicoasă,dar fermă, şi care viza eliminarea din existenţa comună aacestor izuri plebee, a fost o uşurare imensă pe care amdisimulat-o cât am putut mai bine sub aparenţa uneiobedienţe silite.Asta era acum douăzeci şi şapte de ani. De atunci, înfiecare zi, merg la măcelar şi cumpăr o bucată de jambonsau de ficat de viţel, pe care o îndes în plasă întrepachetul de tăiţei şi legătura de morcovi. Etalez cucomplezenţă aceste merinde de sărăntoc, avândcaracteristica nobilă de a fi inodore, fiindcă eu suntsăracă într-o casă de bogaţi, pentru a alimenta

  • concomitent clişeul consensual şi pe motanul meu, Léon,care nu-i gras decât de pe urma acestor mese ce ar fitrebuit să-mi fie destinate şi care se îndoapă zgomotos cuafumătură de porc şi macaroane cu unt, în timp ce eu potsă-mi potolesc foamea fără perturbaţii olfactive şi fără săbănuiască nimeni nimic cu privire la propriile-miînclinaţii culinare.Mai dificilă a fost problema televizorului. Pe vremeadefunctului meu soţ, mă obişnuisem totuşi, întrucâtconstanţa cu care se uita el mă scutea de corvoadă.Zgomotele aparatului răzbăteau în holul casei şi asta erade-ajuns pentru a statornici jocul ierarhiilor sociale înprivinţa cărora, odată cu decesul lui Lucien, a trebuit să-mi bat capul pentru a le menţine aparenţa. Pe când trăia,mă despovăra de nedreapta obligaţie; mort, mă lipsea deincultura lui, indispensabil zid de apărare contrasuspiciunii celorlalţi.Am găsit soluţia graţie unui non-buton.O sonerie legată la un mecanism cu infraroşu măavertizează acum de câte ori trece cineva prin hol, făcândinutil orice buton pe care trecătorii să trebuiască săapese pentru a-mi semnala prezenţa lor, deşi sunt foartedeparte de ei. Căci în aceste ocazii stau în camera dinfund, cea unde îmi petrec cea mai senină parte din timpulmeu liber şi unde, protejată de zgomotele şi mirosurilepe care mi le impune condiţia mea, pot trăi după poftainimii, fără a fi privată de informaţiile vitale oricăreisantinele: cine intră, cine iese, cu cine şi la ce oră.Astfel, locatarii care traversau holul auzeau suneteleînfundate prin care se recunoaşte un televizor înfuncţiune şi, mai degrabă din lipsă decât din prisos deimaginaţie, îşi făceau imaginea portăresei afundate înfotoliul din faţa aparatului. Eu, închisă în bârlogul meu,

  • nu auzeam nimic, dar ştiam dacă trece cineva. Atunci, dinodaia învecinată, prin ferestruica rotundă care dă sprescări, ascunsă în spatele perdelei de muselină albă, măinformam discret despre identitatea trecătorului.Apariţia videocasetelor şi, mai târziu, a zeului DVD, aschimbat radical lucrurile în ceea ce priveşte fericireamea. Cum e puţin obişnuit ca o portăreasă să se delectezecu Moarte la Veneţia şi ca din gheretă să răzbată muzicăde Mahler, am dat iama în economiile conjugale, atât degreu adunate, şi am cumpărat un alt aparat pe care l-aminstalat în ascunzătoare. În timp ce, garant alclandestinităţii mele, televizorul din gheretă răgea, iarăsă aud neroziile pent