Monica Vlad

Cătălin Botezatu - Trei Vieţi Pedeapsă. Pentru mine este debutul ca scriitor de roman, după 14 ani de presă scrisă, am decis că e momentul să încerc şi asta. Mi-a fost un pic teamă pentru că aveam în mână o mină de aur un personaj pe val, prin urmare acest roman avea să fie analizat. Interpretat în toate felurile. Mulţi m-au întrebai, când auaflat că scriu viaţa lui Cătălin Botezatu, dacă e un fel de „Omagiu” acest roman. Aş fi scris şi un „Omagiu”, dar nu asta era viziunea noastră despre biografia lui, pentru că eu cred cu putere în valoarea lui Cătălin Botezatu, îl cunosc de mulţi ani, şi spun fara reţineri că prietenia lui este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care mi le-a dat viaţa. Faptul că mi-a încredinţa: mie viaţa lui, m-a lăsat să o prezint aşa cum cred eu de cuvinţă, a avut încredere în condeiul meu, şi-a deschis sufletul în faţa mea. Înseamnă enorm pentru mine. Şi cred că pentru orice alt jurnalist obiectiv ar fi însemnat la fel de mult. Mulţumesc, dragul meu prieten! Monica Vlad.

CUPRINS: Prefaţă 1 Carcera 2 Iadul „Croitorului de cârpe” 3 Scrisori de amor 4 îngerul păzitor şi cancerul 5 Răsturnare de situaţie 6 închisoarea de tranzit 7 Alexandru 8 întâlnire cu Luana 9 Faimă, bani, huzur 10 Fugar în jurul lumii 11 Captivi în Danemarca 12 Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale 13 Dragă mamă

Prefaţă. Habar n-am dacă cineva şi-a mai scris prefaţa pentru propria carte biografică, dar, pentru că nu este scrisă de mine, am acceptat propu-nerea autoarei, Monica Vlad, să fac asta. Voia de la mine o motivaţie, voia ca

cititorii acestei cărţi să afle de ce am acceptat să apară pe piaţă primul volum din trilogia despre viaţa mea în care am să vorbesc deschis, ca la spovedanie, despre tot ce consider eu că merită vorbit, despre slăbiciunile, necazurile, depresiile, iubirile, căderile şi, în final, despre controversele mele. Ea, Monica, m-a convins că poveştile mele merită spuse. A fost într-un fel un exerciţiu, ca la psiholog, în care eşti nevoit să îţi aminteşti şi să vorbeşti despre momente crunte din viaţă, care au lăsat sechele adânci, şi de care te temi, tocmai pentru a putea să te detaşezi, să accepţi ce ţi s-a întâmplat şi să mergi mai departe. Eu am ferecat undeva în amintirile mele perioada puşcăriei, am refuzat să rememorez în aceşti ani perioada aceea neagră din viaţa mea, am încercat să mi-o scot cu forţa din minte, să nu mai existe. Dacă imediat după ce am fost eliberat ar fi existat o operaţie prin care să îmi pot extirpa din creier perioada aceea, ce am trăit şi cum am trăit acolo, cu siguranţă aşfifăcut-o. Nu pentru că mi-arfifost ruşine, nu pentru că mi-aşfi dorit ca toată lumea să uite că Botezatu ajâcut puşcărie, ci pentru că îmi făcea rău să vorbesc despre asta. Mulţi ani după eliberare, aveam frisoane, mi se făcea rău fizic când îmi amin-team câte ceva, simţeam în nări mirosul de umezeală şi mucegai din celulă de parcă mă aflam încă acolo, îmi revenea senzaţia de teamă permanentă şi, brusc, mi se tăiau picioarele. Am început să lucrez împreună cu Monica la această carte în urmă cu 11 ani, am fi uitat probabil momentul, dar ne ajută să-l reţinem Vlad, fiul ei, care pe atunci avea doar un an. Era în 1999 şi trecuseră doar doi ani de când ieşisem din închisoare. Atunci a înregistrat primele casete cu mărturiile mele, pentru ca mintea mea să nu se obişnuiască să le ascundă. Îmi amintesc că vorbeam ce vorbeam, eram în vervă, de teamă să nu omit ceva, şi dintr-o dată nu mai puteam, gata, mă opream şi o rugam să încetăm. Atâta durere, umilinţă şi frică câtă am trăit eu acolo e greu, tare greu de povestit, de înţeles. Nu mi-a fost jenă să îmi dau frâu liber lacrimilor în faţa ei, pentru că prin ochii mei, Monica a trăit alături de mine cele mai negre senzaţii şi le-a înţeles valoarea reală. Cred că numai aşa putea scrie o astfel de carte. După o perioadă de câteva săptămâni în care am muncit şi am înregistrat povestea închisorii din Italia, am decis să facem o pauză. Nici ea nu m-a mai pus la treabă, poate pentru că a realizat ce greu îmi e şi ce eforturi fac să retrăiesc coşmarul de la Cremona, toate acele întâmplări oribile, şi nici eu tiu am mai vrut. Ajost nevoie de zece ani ca să vină să-mi spună că e momentul să terminăm ce am început, că am ajuns la maturitate şi că e vârsta ideală pentru a putea să-mi pun pe hârtie viaţa, de fapt cele trei vieţi pe care eu am convingerea că le-am trăit într-una singură. Am bucuria că acum pot privi cu linişte şi uşurat în trecutul meu, că am depăşit starea de panică pe care mi-o dădea rememorarea lunilor de puşcărie. Nu-mi mai e rău fizic când îmi amintesc, dar am nişte remuşcări extreme ştiind cât de tare au suferit părinţii mei în acea perioadă şi cât de tare ne-a schimbat viaţa acest necaz. Multă lume mă judecă, mulţi spun că am trăit la vedere, că viaţa mea e o carte deschisă. Nu e nici pe departe aşa, iar cartea asta, prima din cele trei care vor apărea, le va demonstra ceea ce spun. Poate după ce vor parcurge paginile ei, unii vor spune că sunt un om slab. Le-aş răspunde că

un om slab nu se ridică din nimic, cu nimic, şi ajunge unde am ajuns eu. Am ajuns ceea ce sunt numai şi numai cu puterile mele, am fost bogat, sărac lipit şi dator şi apoi am ajuns un brand. Ştiu exact care este valoarea reală a numelui meu în acest moment. Poate cineva va învăţa ceva din experienţele mele. Faima nu o câştigi pe viaţă, e al naibii de greu să rămâi acolo, sus, poţi să te prăbuşeşti oricând şi în secunda doi nu mai contezi pentru nimeni. Biografia mea nu ştiu dacă e o lecţie de viaţă, dar ştiu că e un roman care merită citit, şi chiar dacă e roman, nu eficţiune, e bazat pe întâmplări sută la sută reale. Casetele înregistrate, scrisorile pe care i le trimiteam mamei din închisoarea din Cremona pe care le-a păstrat până astăzi, cele pe care le scriam către ziarele din ţară stau mărturie la ceea ce povestesc. Câteva menţiuni, însă: unele personaje apar identificate cu iniţiale, şi nu cu numele întregi, iar altele, a căror prezentare completă era absolut necesară, au primit nume de împrumut. Este o carte biografică, şi nu o revanşă împotriva celor care au fiăcut posibile situaţiile prin care am trecut. Sunt doar memoriile unui burlac de 43 de ani. Vă doresc lectură plăcută! Carcera. Soarele proaspăt al dimineţii pătrunde printre zăbrele, iar o rază obraznică îi atinge faţa nerasă. Nu vrea să deschidă ochii, deşi ştie că, foarte curând, va număra în subconştient, ca de obicei, paşii din ce în ce mai apăsaţi ai gardianului. Acelaşi gardian care, o dată la fix zece secunde, izbeşte puternic cu bastonul uşile metalice. Deşteptarea brutală şi deplină e o chestiune de clipe… „Alzatevi, pezzi di merda!” zbiară, acompaniat de zgomotul infernal, italianul în uniformă. „Deşteptarea, paraziţilor!”. Pentru deţinutul român Botezatu Cătălin Adrian începe o nouă zi la temuta puşcărie de maximă securitate de lângă Cremona. O clădire imensă, albă, în formă de trapez, în care nu şi-a imaginat niciodată că va poposi atât de mult. Au trecut aproape patru luni de când a intrat aici şi îşi aminteşte cu precizie fiecare clipă din acea zi. De bună voie şi nesilit de nimeni s-a dus şi s-a predat autorităţilor din Italia, ştiind că fusese dat în urmărire generală prin Interpol şi că dintr-un moment într-altul poate fi ridicat de la apartamentul din Cremona în care locuia de ceva vreme. Aflase că cei din ţară îl cred un infractor fugar, care a lăsat totul baltă, o avere imensă, o imagine la care a muncit mult, şi o casă de modă pe care o iubeşte. Vorba vine „îl cred”… Desigur, este convenabil pentru „ei” să inducă această stare de fapt opiniei publice, când în realitate este un complot teribil al oamenilor politici şi nu numai, care vor să pună mâna pe un patrimoniu uriaş şi au, din păcate, toate mijloacele ca să facă acest lucru. Ziarele din România îl criticau întruna şi zbierau că a fugit din cauza datoriilor. În fapt fugise chiar la recomandarea poliţiei, „ca să nu-1 omoare ţiganii” cărora le era într-adevăr dator, dar care furaseră de la el şi de la partenerul său de afaceri, Alexandru Răducan, mult mai mult decât sumele care li se cuveneau. La poliţia din Cremona, prima întrebare a italienilor a fost dacă cere azil politic. Nici nu îi trecuse prin cap aşa ceva, dar putea fi totuşi o idee bună. De ce nu…? Cu toate astea, a refuzat, a spus că vrea doar să ajungă în România, că el nu fuge de lege şi că poate să facă faţă oricărei situaţii.

L-au privit nedumeriţi. Nu prea înţelegeau ce e cu bărbatul spilcuit, care mirosea bine, care intrase decis în secţia de po-liţie, venise la ghişeu şi anunţase că vrea să vorbească cu un comisar cât mai repede pentru că doreşte să se predea autorităţilor italiene. Cătălin aflase că sunt pe urmele lui şi nu voia să le îngreuneze misiunea. Nu mai voia să fugă prin lume, ci să fie arestat, judecat în ţară, să poată da pe faţă, cu documente, cu martori, tot complotul odios care fusese pus la cale. Nebărbierit, cu cearcăne şi nedormit, dar cu o ţinută impecabilă, pantofi scumpi, bijuterii şi un ceas de câteva mii de dolari, o jachetă din piele moale de căprioară bej şi centură. Prada… Asta nu era genul de personaj pe care să-1 vezi în fiecare zi în sediul poliţiei, aşa că le-a făcut poliţiştilor o impresie bună de la prima vedere. Cremona e un orăşel în care nu se întâmplă foarte des infracţiuni ieşite din comun. Doar hoţii mărunte şi acte de violenţă domestică, iar poliţiştii şi carabinierii îşi cam cunosc clienţii. Este cât se poate de clar, omul care a intrat de data asta în sediul din centru al poliţiei nu face parte dintre ei. Vorbea rar, dar destul de bine italiana, îşi căuta oarecum cuvintele, dar reuşea să lege o conversaţie, era manierat, nu vobea fară să fie întrebat, şi îi privea fix în ochi, o dovadă pentru ei că omul îşi asumă pe deplin ceea ce face şi ce spune. „Numele meu este Cătălin Botezatu. Sunt român. Ştiu că sunt căutat de Interpol, aşa că am venit să mă arestaţi. Nu aş putea să vă spun exact de ce sunt căutat, pentru că nu amjejuit şi nici omorât pe nimeni, dar vreau să ajung acasă. Aşa că am venit să mă predau de bună voie şi nesilit de nimeni. Dacă veţi verifica, o să vedeţi că am dreptate. Sunt destul de cunoscut la mine în ţară, sunt persoană publică. Poliţia o să vă confirme ceea ce spun destul de repede, pentru că dosarul Botezatu e deja celebru în România şi, mai nou, în lume” Italienii nu erau însă chiar străini de aceste lucruri. Imediat ce a poposit în fata ghişeului, în spatele lui s-au aşezat doi civili încruntaţi, care au început să vorbească în italiană cu cei de la ghişeu şi au arătat nişte legitimaţii. Aşa şi-a dat seama că fuseseră pe urmele lui încă de la prima oră, supravegheat atent, şi că dacă nu venea singur, în scurt timp îl „ridicau” ei. Discursul a fost ferm, a vorbit calm şi calculat, fară pic de emoţie în glas. Carabinierul, care fusese chemat de poliţistul de la ghişeu, 1-a privit lung, uimit, 1-a studiat atent din cap până în picioare şi apoi i-a făcut semn să ia loc, „Pentru ce sunteţi căutat de Interpol? Ce infracţiune aţi săvârşit?” A zâmbit lung, amar, examinându-şi interlocutorul. Era un tip masiv, brunet şi oacheş, în uniformă. Avea două pis-toale, unul în stânga, la centură, lângă pafta, iar celălalt legat strâns pe coapsa dreaptă. Deasupra acestuia, agăţate de cen-tura din piele neagră, cătuşele din oţel. Carabinierul părea extrem de sever. A lăsat privirea în pământ şi şi-a dat seama că la întrebarea asta îi este foarte greu să răspundă. Erau luni de zile de când pierduse oarecum contactul cu realitatea, de când rătăcea ca un nebun prin lume, de când unii îi spuneau una, alţii alta, de când viaţa lui luase o turnură atât de

neaşteptată… De ce era acuzat? Ce fapte reprobabile săvârşise? Nu ştia. Ce să-i spună acestui om care stătea, încă destul de calm şi reţinut, în faţa lui? „Nu ştiu să vă spun exact, pentru că nu cunosc care sunt ca-petele de acuzare în acest moment. Iniţial, eram acuzat pentru deturnare de fonduri, acum cine ştie ce s-a mai adăugat, sunt plecat de ceva vreme din România… Dar nu e vorba de vreo crimă, nu sunt un pericol public. E mai degrabă un complot politic la adresa mea şi a asociatului meu, e o dorinţă a unora de a pune mâna pe averea noastră, care este mare. Nu vreau să vă obosesc cu istoria acestui dosar, este destul de sinuoasă şi i-am pierdut inclusiv eu şirul. O să vă spună autorităţile din România care este mai exact infracţiunea pe care am făcut-o când veţi cere identificarea mea.” Italianul a privit în gol câteva clipe, parcă fără reacţie, iar apoi a rostit, apăsat, precum în cadrul unei proceduri bine exersate: „Bănuiesc că doriţi azil politic în Italia dacă spuneţi că e un complot politic…” „Nu, nu doresc, vreau doar să ajung în ţară şi cred că dacă mă predau e mai simplu. Hoinăresc de câteva luni de zile… Am obosit!” Habar n-avea ce-o fi înţeles săracul carabinier din „depoziţia” lui, dar nici măcar nu-i păsa prea tare, pentru că omul din faţa sa nu-1 putea ajuta cu nimic. Tot ce-şi dorea era să ajungă în ţară cât mai repede. Carabinierul a continuat, imperturbabil: „De ce nu v-aţi predat în România?” „Am fost nevoit să plec de acolo, pentru că mă temeam pentru viaţa mea. Acum, apele s-au mai calmat şi cred că e bine să mă întorc. Stau în Italia de ceva vreme. Astăzi am aflat de la avocaţii mei că o să fiu dat în urmărire generală, şi cum eram la Cremona, am decis să mă predau aici, imediat. Nu fug de justiţie. Vreau doar să vă rog să îmi spuneţi… Din momentul predării, în cât timp ajung în ţară?” Vizibil încurcat de această întrebare, carabinierul a schiţat un răspuns: — Atipică situaţie… Trebuie să recunosc că nu ne intră pe uşă în fiecare zi creatori de modă care ne cer să fie arestaţi. Dar, ca să revenim la cazul dumneavoastră, dacă se adevereşte ceea ce spuneţi, în mod normal în maximum trei săptămâni se fac extrădările. În câteva zile are loc procesul de extrădare… Dar în această perioadă, nu ştiu dacă ştiţi, că nu păreţi că aţi mai trecut prin aşa ceva, o să staţi într-o puşcărie şi o să fiţi tratat ca orice alt deţinut. Sper că acum, că aţi intrat într-o secţie de poliţie de unde nu mai aveţi ieşire, conştientizaţi acest lucru!” Observase cumva o urmă de regret la matahala în uniformă care stătea în faţa sa cu picioarele răşchirate? Italianul îl privea adânc, mirat, parcă avea şi o uşoară teamă de ce o să i se întâmple acestui bărbat după gratii. Era oare conştient de ceea ce face? Realizează că o dată ce va trăi experienţa arestului, viaţa sa nu va mai fi niciodată că, înainte, că arestul nu e o lume fascinantă şi nici o experienţă extravagantă, ba din contră, e iadul pe pământ? Iar puşcăria de lângă Cremona, unde mai mult ca sigur vor fi nevoiţi să-1 trimită, pentru că este cea mai apropiată, este una de maximă securitate, unde zac toţi criminalii feroce ai Italiei, capi ai Mafiei, ucigaşi în serie, viola-tori. E chiar un loc al groazei şi nicidecum o „tabără” de tranzit uşor de tolerat, aşa cum probabil crede băiatul ăsta din faţa lui. Îşi şi imaginează ce va trăi acolo când îl vor vedea aşa arătos, cu mâini impecabile şi ţinută zveltă, delicat şi respectuos… Ce împrejurări l-au

determiat să intre ca nebunul în sediul poliţiei şi să se ceară să fie arestat? Erau doar câteva din zecile de întrebări care îi veneau în minte în timp ce îl asculta pe Cătălin Botezatu. „Ştiu foarte bine ce fac, mi-am imaginat că n-o să mă cazaţi la hotel, şi îmi asum asta!” Cătălin a zâmbit larg dar evident preocupat. Nu avea chef să intre prea mult în detalii, i se părea că pierde vremea. Voia foarte tare să grăbească lucrurile, îşi dorea puternic să nu mai fie un fugar, să îşi ia din nou viaţa în mâini după ce luni de zile o lăsase în ale altora… Ce contează că îl vor ţine o vreme în puşcărie… Măcar foarte curând va ajunge acasă, în ţara lui, acolo unde toată lumea îl ştie, unde vocea lui se poate face auzită chiar şi de după gratii… Măcar va putea să-şi susţină punctul de vedere, să scape o dată pentru totdeauna de acest coşmar care îl cotropeşte de luni de zile! Carabinierul înarmat a vorbit din nou: „Aşteptaţi aici până facem verificările, apoi voi reveni să mai stăm un pic de vorbă.” Bărbatul s-a răsucit scurt, pe călcâie, a făcut câţiva paşi şi a început să discute în şoaptă cu un alt tip în uniformă care stătea undeva, în spate. Cei doi civili de la Interpol rămăseseră nemişcaţi, în spatele lui, fără să scoată o vorbă. Din conversaţia purtată în şoaptă, Cătălin a putut înţelege că italienii deveniseră foarte curioşi în ceea ce priveşte dosarul său şi se întrebau dacă era urmărit doar pentru eva-ziune fiscală sau făcuse şi altceva, mult mai grav. Orele se scurgeau greu. A durat ceva până l-au verificat şi au aflat că trebuie să-1 trimită la comandantul secţiei… Trebuia să dea declaraţii în prezenţa acestuia şi în cea a ofiţerilor Interpol care nu-1 slăbeau din ochi, pentru că, într-adevăr pe numele lui Botezatu Cătălin Adrian, designer român, fusese emis un mandat de urmărire internaţională. Imediat ce au primit confirmarea asupra identităţii sale, l-au poftit într-o cameră micuţă, cu un singur birou, unde se afla şeful unităţii. A completat un nou formular. I-au luat actele şi l-au rugat să se aşeze, apoi i-au pus, cu gesturi mecanice, cătuşele la mâini, dar nu foarte strâns. Se uita înjur, deja pierdut, şi avea senzaţia că urmăreşte un film poliţist cu el în rolul principal. Ironia soartei… Şi-aşa îşi spunea de multe ori că, dacă nu ar fi făcut modă, actoria cu siguranţă era prima sa opţiune… Se afla într-o încăpere destul de cochetă, pe care se vedea bine ca şeful poliţiei se străduise să o însufleţească. Avea un birou mare şi negru, iar în faţa lui erau două fotolii de culoare verde-nchis. Pe masă erau multe hârtii, o lampă veselă cu dungi colorate, multe poze înrămate din care zâmbeau doi copii şi o doamnă trecută de prima tinereţe, probabil familia poliţistului, un suport de pix, confecţionat din capace metalice de la diferite băuturi, iar la fereastră, multe ghivece cu flori, toate înflorite. A poposit aici preţ de zece minute, în care i s-au scos cătuşele şi a scris declaraţii în română, apoi în italiană, aşa cum a putut mai bine. I s-a adus la cunoştinţă că este acuzat oficial de nerambursarea unor credite uriaşe, sume colosale, de ordinul milioanelor; 206 milioane lei, 8,5

milioane mărci germane şi nu se termină aici, urmau 2,6 milioane dolari şi 23,2 milioane coroane suedeze… Doamne Dumnezeule, de unde au scos sumele astea? Datoriile lui către bănci sunt mult, mult mai mici… Cu banii ăştia putea cumpăra jumătate de continent! Şocat, a cerut să fie lăsat să îşi anunţe avocatul că se află la poliţie. Prietenii din Cremona care îl găzduiseră îi puseseră la dispoziţie şi un apărător legal care urma să îi fie alături tot timpul. Aşadar, 1-a sunat şi 1-a chemat „de urgenţă” la sediul poliţiei. Şi avocatul a rămas uluit de acuzele care i se aduc clien-tului său, pentru că într-adevăr erau nişte datorii colosale. Părea incredibil cum a ajuns să aibă de dat atâţia bani, ce împrumuturi a luat, chipurile, cine i le-a dat şi ce dobânzi au acestea. I-a spus avocatului că nu este nici pe departe aşa cum se spune, şi că aşteaptă procesul de extrădare care îi promiseseră că va avea loc cât de repede se poate. Apoi, şi-au luat rămas bun şi au stabilit că se revăd la tribunal. Carabinierul 1-a condus, împreună cu doi poliţişti, într-o celulă aflată la parterul clădirii, care se învecina cu alte două celule mici. Acolo a rămas, în sfârşit, singur. In mintea lui erau sute de întrebări. De unde s-a ajuns la sumele acestea? Ce e cu ele şi de ce i le pun lui în cârcă? Nu mai înţelegea nimic. Informaţiile sale erau obţinute de la persoane din România care erau la curent cu toată povestea. Cele despre Alexandru se opreau însă în momentul în care asociatul său 1-a abandonat la Cremona, dispărând fară urmă după ce „colindaseră” împreună, în chip de fugari aproape un continent întreg. În ţară, situaţia lor scăpase de sub control. O vreme, au plătit mulţi bani ca să sponsorizeze diferiţi oameni politici care urma să candideze la diverse funcţii în stat. Fireşte, ei nu erau singurii care „cotizau” în acest fel. La un moment dat, Alexandru nu a mai vrut să efectueze plăţile, pentru că i-a „mirosit” ceva. I s-a părut că banii nu ajung la cine îşi dorea el să ajungă, şi a luat decizia să „închidă robinetul”. Şi de aici, potopul! Aproape imediat, statul le-a blocat conturile şi au rămas fără bani, iar Alexandru a împrumutat valută de la cămătari ţigani, ca să nu le moară animalele de foame, în fermele care constituiau una dintre afacerile lor profitabile. Cămătarii au început să dubleze dobânzile atunci când au văzut că Răducan nu are cum să ramburseze la timp împrumuturile. Apoi să-i ameninţe, să-i şantajeze, să le vandalieze firmele şi restaurantele, să le hărţuiască fami-liile, să-i hărţuiască pe ei înşişi, ceea ce 1-a determinat pe Alexandru Răducan să fugă din ţară pentru o perioadă. Acesta nu-şi dorea, totuşi, moartea, nu dorea nici măcar să fie nevoit să-şi dea toată averea pentru un simplu împrumut pe care nu putea deocamdată să-1 achite. Şi-a pierdut urma, lăsându-1 pe el, pe Cătălin Botezatu, să tragă ponoasele. Iar clanurile de ţigani au sărit imediat pe el, că doar era asociatul lui Răducan. Deşi a văzut moartea cu ochii la fiecare colţ de stradă, deşi era ameninţat în permanenţă, poliţia dădea neputincioasă din umeri şi-i spunea că „ţiganii sunt prea mulţi, prea periculoşi şi e greu să-1 protejeze de ei”. Înainte de a fugi din ţară, lui Alexandru îi puseseră pur şi simplu pistolul la

tâmplă şi îl forţaseră să semneze nişte acte prin care le ceda bunuri, inclusiv maşina cu care umbla el toată ziua, un Nissan frumos la care râvneau cu toţii. Ii era frică să nu păţească la fel, iar atunci când chiar poliţia i-a sugerat că „ar fi mai bine să fugă”, a ştiut ce avea să facă. A decis să plece, spunându-şi că va reveni doar când poliţia îi va „lega” unul câte unul pe „netrebnici” şi va putea trăi în ţara lui, liniştit. Dar tot nu înţelegea de unde apăruseră în dosarul lui aceste cifre incredibile, de domeniul stiintifico-fantasticului! Patru zile a stat în arestul Poliţei din Cremona, unde nu s-a bucurat de un tratament tocmai rău. A fost reţinut şi atât, iar asta până a avut loc procesul de extrădare. In dimineaţa procesului s-a trezit foarte liniştit, doar avea să plece acasă şi să dea în sfârşit cărţile pe faţă, după luni de pribegie. Numai că, o dată ajuns în faţa instanţei, unde urma să-şi pledeze cauza, a constatat cu stupoare că acuzaţiile pe care i le spusese poliţia italiană în momentul arestării erau acum cu totul altele. Nu se mai pomenea nimic de datoriile acelea atât de mari, ci doar că este acuzat de nerambursarea unui credit bancar, mult mai mic, în valoare de 350.000 de dolari, că ar fi înstrăinat banii şi i-ar fi folosit în alt scop decât cel declarat iniţial. In aceste condiţii, avocatul i-a recoi * mandat imediat, chiar în sala de judecată, să ceară lămuriri exacte de la autorităţile române asupra acuzaţiilor care i se aduc, întrucât nu are rost să se întoarcă în ţară, „în gura lu-pului” fară să ştie cu exactitate de săvârşirea cărei infracţiuni este acuzat. Abia după aceea să aibă loc procesul de extrădare, nu aşa, în necunoştinţă de cauză… Şi a acceptat. Poate a procedat bine, poate rău… Cert este că această decizie i-a marcat existenţa pentru totdeauna. Imediat după încheierea procesului, a fost invitat afară, în curtea interioară a clădirii Poliţiei, şi urcat într-o maşină împreună cu doi carabinieri înarmaţi până-n dinţi. Cu ei nu a schimbat absolut nici o vorbă, unul s-a aşezat în dreapta, celălalt în stânga sa şi aproape pe tot parcursul traseului au privit absenţi înainte. Din când în când, îi suprindea cum îl analizau discret, trăgând cu ochiul, când unul, când celălalt. Amândoi erau bărbaţi robuşti, cu statura atletică, bruneţi. Uşor amuzat, şi-a pus întrebarea dacă aceşti carabinieri „treceau” un casting la angajare, precum modelele, adică trebuia să aibă o anumită înălţime, greutate, fizio-nomie, pentru că toţi erau tipi foarte prezentabili. Abia când s-a urcat în maşina poliţiei şi a aflat că va fi dus la închisoarea de la marginea oraşului, a conştientizat ce se va întâmpla cu el… Văzuse multe filme cu puşcăriaşi, dar nu încercase niciodată nici măcar să îşi imagineze cum e de fapt după gratii. Va fi mai rău ca-n filme, mai bine? Se vor lua de el deţinuţii ceilalţi, sau străinii ca el au un regim mai aparte? Spera din tot sufletul că n-o să fie băgat cu toţi periculoşii în celulă… El avea totuşi un proces pe rol, încă nu fusese condamnat, nu era normal să fie tratat ca toţi ceilalţi. Erau doar câteva din gândurile şi întrebările care începuseră să-1 chinu-iască, şi care îi aruncau valuri de deznădejde în suflet. Oare a făcut bine ce a făcut sau o să ajungă să regrete toată viaţa? Drumul de la sediul central al poliţiei din Cremona până la închisoare nu a fost lung deşi şi-ar fi dorit din tot sufletul să fie.

Maşina poliţiei 1-a lăsat în curte la „Casa Circondariale Del Ferro” o puşcărie uriaşă căreia italienii îi spuneau „carcera”. Într-un soi de gang, era aşteptat de patru gardieni care l-au condus într-o încăpere cu trei birouri. Unul dintre ei 1-a însoţit înăuntru şi s-au aşezat amândoi pe câte un scaun, fară însă că vreunul să scoată o vorbă. Tăcerea asta a durat preţ de cinci minute, până când au intrat în încăpere doi poliţişti în uniformă, care l-au poftit să ia loc pe un scaun din faţa unui birou şi i-au dat să completeze un nou formular. Nu i-a fost greu, pentru că erau doar date de identificare, apoi i-au cerut să treacă, într-o rubrică separată, data la care a intrat în Italia şi scopul vizitei în „Cizmă”. Aici a zăbovit o vreme, pentru că nu ştia ce să scrie… „Turist” i se părea ciudat, cunoştea Italia ca-n palmă… S-a gândit o vreme, timp în care cei doi poliţişti îl fixau, contrariaţi de ezitarea lui, apoi a scris „afaceri”. A semnat, au semnat şi ei, apoi unul dintre ei i-a făcut semn cu mâna să se ridice şi săânsoţească pe gardian. Nu i-au mai pus cătuşe, aşa cum se aştepta, şi chiar se întreba dacă asta se întâmplă pentru că s-a predat singur, pentru că era evident că nu are intenţia să fugă, pentru că nu arăta ca un borfaş sau aşa procedează cu toată lumea şi e doar o chestiune psihologică… Gardianul bondoc, dar cu braţe solide şi umeri puternici, cu mustăcioară şi faţa măs-linie, 1-a prins de braţ discret, ca pe un amic, şi 1-a condus trei uşi mai încolo de biroul în care mai fusese. De această dată, aici erau trei femei şi un bărbat îmbrăcaţi în uniformă care aveau în fata geanta lui. Bărbatul s-a desprins de grup, i-a făcut control corporal şi i-a scos din buzunar guma de mestecat. Altceva nu avea asupra sa, pentru că ura să ţină obiecte în buzunare, zicea că strică aspectul oricărei haine, aşa că tot timpul purta doar o geantă în care îşi ţinea lucrurile personale. Nu l-au pus să îşi scoată brăţările şi nici lanţul de la gât, ceea ce 1-a mirat din cale-afară. Le-a scos însă singur şi le-a pus pe birou, de teamă să nu-i fie furate în celulă. La gât purta un pandativ cu iniţialele „CB” din pla-tină bătut în diamante, cadou de la o bună prietenă, iar la mână două brăţări, una cu diamante negre, de la Alexandru, şi alta simplă, din aur alb, dar cu mare valoare sentimentală. Ultima era de la mama lui. Le-a întins, şovăielnic, spre una dintre femeile de la birou şi i-a spus în engleză că ar vrea să i le pună undeva, bine. Ea a zâmbit şi i-a dat un alt formular în care să treacă denumirea obiectelor depuse. I-au lăsat în schimb ceasul, ca să aibă noţiunea timpului. Era o bijuterie pe care dăduse în jur de 2000 de dolari şi o cumpărase din America… După ce a terminat de completat hârtia, cei din încăpere i-au indicat geanta şi l-au lăsat să îşi ia din bagaj trei rânduri de haine promiţându-i că, după ce îi vor verifica geanta, i-o vor returna. Apoi, i-au dat o cafea şi l-au pus din nou să aştepte. Trei rânduri de haine! Ce ciudat… Asta înseamnă că nuţin prea mult aici, că în câteva zile îl trimit în România… S-a uitat repede printre lucruri şi a ales o bluză cu mânecă lungă şi una cu mânecă scurtă, pentru că nu ştia câte grade sunt într-o celulă, dacă e prea cald sau prea frig. A mai luat doi jeanşi, un short şi un hanorac. Nu a îndrăznit să întrebe dacă are voie să ia cu el trusa de cosmetice, ci doar a ridicat-o în mână şi a îndreptat privirea spre unul dintre poliţişti. Ca la un semn, acesta s-a apropiat de el şi a deschis borseta, din care a scos

parfumul şi cremele, lăsând doar gelul de dus, pasta şi periuţa de dinţi. Între timp, au venit cei doi din primul birou, au schimbat câteva vorbe cu ceilalţi, au mai scris câteva hârtii şi i-au dat voie gardianului să-1 ducă în celulă, după ce au studiat atent un grafic al închisorii, ca să vadă încăperile libere. Era 25 iunie 1996, o zi pe care nu avea să o uite niciodată, care în fiecare an din viaţa lui avea să-i revină în minte. Plecase din România de pe 14 februarie. Se scurseseră aşadar aproape cinci luni în care trăise atâtea experienţe ne-plăcute, fusese pus în atâtea situaţii limită, văzuse moartea cu ochii de atâtea ori, se simţise trădat, umilit, revoltat, mânios, în stare de orice, încercase sentimente pe care nu îşi imagina că le-ar putea avea vreodată. Gardianul i-a făcut semn să se ridice şi să îl însoţească. I-a dat o pungă în care avea aşternuturi de pat, o cană, o farfurie din inox şi un prosop. In drumul spre celulă, a trecut prin mai multe coridoare şi a zărit sala de mese. A putut vedea pe fereastră că închisoarea avea şi câteva terenuri de sport între care unul de fotbal şi altul de tenis. Blocul celulelor era exact cum îşi închipuise. Celulă după celulă, un culoar nesfârşit în care mirosea obsedant a supă şi a macaroane cu sos de roşii. Probabil, fusese ora mesei… În spatele lui în permanenţă era un zgomot insuportabil, întrucât culoarul lung era segmentat de porţi grele care se închideau căzând din tavan. Pe măsură ce înainta alături de gardian, porţile se închideau cu o cadenţă perfectă. Parcă erau, totuşi, prea multe… Nu înţelegea de ce îl duc într-o zonă atât de bine securizată. Pentru prima dată, i s-a făcut frică, avea senzaţia că fiecare poartă ce se zăvorăşte în urma sa este o garanţie că de acolo nu se pleacă prea uşor, că a intrat de bunăvoie într-o lume care nu-i a lui şi că viaţa sa e în mare primejdie. A rărit puţin paşii, parcă încercând să scurteze drumul, să găsească o soluţie, o cale de întoarcere. Nu mai voia să treacă prin tunelul acela lung şi înfricoşător, urmărit de zgomotul infernal de metal greu. Avea deja frisoane, ochii i se umeziseră fără să vrea, iar genunchii îi tremurau din ce în ce mai puternic. Simţea că i se face rău. Frica năprasnică îi dăduse un gust amar, de parcă mâncase tone de pelin, îşi simţea limba grea şi uscată. Era atât de urât tot ce vedea, atât de terifiant pentru un om care nu avusese în viaţa lui un conflict cu nimeni, care habar nu avea ce e aceea violenţă fizică sau privare de libertate… Nu-şi imaginase nici măcar o secundă că va ajunge într-un mediu atât de murdar, atât de greu de suportat, chiar şi trei săptămâni, cât îi spusese carabinierul că va dura până îl vor trimite în ţară. Parcă pentru a-1 înspăimânta şi mai tare, deţinuţii rânjeau ca nişte nebuni periculoşi, unii loveau cu cănile din tablă în pereţii celulelor, habar n-avea de ce, alţii zbierau după el te miri ce porcării… „Doamne Dumnezeule, ai grijă de mine şi scoate-mă viu de aici!” El era un tip fragil, delicat, nu ştia să se bată şi nici să riposteze unor astfel de indivizi, iar acum îi era evident că lumea în care a pătruns nu-1 va menaja deloc. II vor simţi ca pe un intrus în acest univers al durilor şi cu siguranţă îşi vor dori să-1 „călească”. Era pentru prima dată când îi părea rău că se predase în Italia, că nu încercase să se întoarcă în ţară. Nu-şi imaginase nici măcar o secundă că va ajunge în halul acela.

Când au ajuns în faţa celulei, gardianul a deschis poarta grea şi i-a făcut semn cu capul să intre. Apoi a trântit-o după el. Imediat, a auzit cheia răsucindu-se în broască. Era o încăpere îngustă, în care mirosea groaznic. Un amestec de fum de ţigară, cu transpiraţie şi mâncare grasă îi invadase nările. Puţea realmente a hoit. Aerul era aproape irespirabil şi a simţit instantaneu cum i se întoarce stomacul pe dos. A inspirat adânc, a înghiţit puternic în sec, gândindu-se că nu e cea mai bună intrare pe care şi-o poate face în celulă, şi nici cea mai bună atitudine în faţa celui cu care va împărţi încăperea. Şi-a aruncat discret privirea de jur împrejur. In celulă erau două paturi faţă în faţă, cu două noptiere mici, un televizor pe peretele stâng, şi o nişă de juma de metru unde erau o chiuvetă şi un wc. Încăperea nu avea, cu tot cu nişă, mai mult de „trei pe trei” era mică şi înghesuită. În patul din dreapta era un bărbat alb, pe care 1-a salutat scurt, în italiană, dar care, a aflat puţin mai târziu, cu greu, chiar de la el, era albanez. „Colegul de cameră” avea pe noptieră o farfurie împuţită, cu mâncare uscată în ea, iar lângă pat, împrăştiate, zeci de ambalaje de la dulciurile pe care le mâncase. Purta un trening slinos care cândva fusese verde, iar într-un pahar, tot pe jos, zăceau zeci de mucuri de ţigară. Nu ştia nici o limbă străină, şi-a dat seama în primele cinci minute de asta, când a încercat să intre cu el în vorbă. L-a abordat în italiană, în engleză, a încercat şi un pic de germană.,. Nimic. A reuşit să afle doar că îl cheamă Remi, sau cel puţin aşa i se spune şi că e din Albania. Mai mult i-a fost imposibil. Omul dădea oarecum jovial din cap dar bălmăjea într-o limbă ciudată din care îi era peste putinţă să priceapă ceva. Nu părea agresiv, stătea în pat, fuma întruna şi se uita la televizorul din ale cărui programe, categoric, nu înţelegea nimic. Când nu fuma, molfăia ceva cu zgomot, mai ales biscuiţi, şi arunca pe jos ambalajele de parcă asta era distracţia lui preferată. Părea un pic retardat, dar pentru că nu puteau comunica nu-şi dădea deocamdată seama dacă era doar o aparenţă. Cătălin şi-a aşezat aşternuturile pe pat şi s-a aşezat, puţin stingher, întrebându-se cum va supravieţui lângă împuţitul acela care mirosea de-i întorcea stomacul pe dos. S-a întins însă pe patul îngust şi a adormit aproape imediat. După câteva ore de somn profund, s-a ridicat, şi-a scos bluza, şi, cu gelul de duş în mână, s-a oprit în faţa chiuvetei. S-a spălat încet, pe faţă, pe gât, apoi la subraţ, parcă din dorinţa de a-1 determina pe albanez să facă la fel. Apoi, s-a aşezat pe pat şi şi-a dat cu deodorant. Albanezul s-a mărginit la a-i zâmbi paşnic în colţul buzelor. Era cât se poate de clar, nu avea intenţia să se spele. Deasupra patului, avea o policioară pe care îşi ţinea periuţa de dinţi şi un săpun într-o cană, dar existau motive serioase de îndoială că le folosise vreodată. „Colegul” avea dinţii negri de murdărie şi tutun, părul îi era lipicios, iar faţa îi lucea. Avea în schimb multe reviste cu maşini, aşa că a îndrăznit să-i ceară una. A luat-o repede, ca nu cumva să-1 atingă pe mână pe nespălat, şi s-a vârât în pat cu ea. In timp ce o răsfoia, îşi ţinea mâna la nas, încercând să scape de senzaţia de rău general care pusese stăpânire pe el, dar atent ca tipul din apropiere să nu cumva să-1 vadă şi să se simtă jignit.

Şi a venit ora mesei, când gardianul a bătut cu putere în grilaj şi le-a făcut semn să se îndrepte cu farfuriile spre uşă. Albanezul şi-a luat castronul murdar, pe care nici măcar nu intenţionase să-1 spele, 1-a întins pofticios pentru a fi umplut, apoi a început să agite zgomotos, cu lingura, conţinutul. Şi-a scos şi el farfuria metalică din punga pe care i-o dăduse gardianul şi a întins-o încet, primind „în schimb” o porţie de paste şi un măr. S-a întors în pat, a aşezat-o pe noptieră şi a început să mănânce fară grabă, de teamă să nu vomite. Mâncarea nu era rea, dar a putut să îngurgiteze doar jumătate din cantitate şi a lăsat restul pe noptieră. Nu i-a trebuit mult colegului său până să-1 întrebe, în limba sa, evident, dacă nu-i dă lui ceea ce a rămas. A dedus după gesturile lui disperate şi după semnele pe care le făcea, dar mai ales după saliva din colţul gurii, că era departe de a-şi potoli foamea. Aşa că i-a întins farfuria pe care albanezul, din fericire, a vărsat-o în a lui. La nici o oră după cină, s-a dat stingerea. Toate celulele s-au cufundat în beznă, iar pe culoar s-au aprins nişte lumini slabe, de veghe. Gardienii se plimbau nonstop şi, uneori, po-poseau minute în şir în faţa unei celule, fară să clipească. Era destul de greu să treacă ceva neobservat, pentru că încăperile în care erau deţinuţii nu aveau uşă cu vizetă ci peretele exterior, cel dinspre culoar, era format din gratii mari, iar poarta celulei se deschidea culisând spre dreapta. I se părea că, practic, ei locuiau într-un soi de vitrină. Puteau fi văzuţi în orice moment, în orice poziţie, inclusiv când erau pe wc. Pe întuneric, şi-a luat din plasă shortul, s-a dus în aşa-zisul separeu şi s-a schimbat. Apoi, s-a ghemuit încordat în pat, strângându-şi genunchii la piept şi sperând că noaptea nu-i va aduce cine ştie ce noi întâmplări groteşti. La scurt timp, 1-a auzit pe albanez sforăind groaznic, parcă vibra toată în-căperea. Nici măcar la televizor nu se putea uita, pentru că o dată cu stingerea, în celulă se întrerupea definitiv curentul electric, aşa că s-a „perpelit” toată noaptea în încercarea de a găsi o poziţie în care să adoarmă rapid. N-a reuşit să aţipească decât spre dimineaţă, dar pentru scurt timp, întrucât un zgomot metalic 1-a trezit brutal. Era gardianul, care le adusese micul dejun şi cu prezenţa matinală a căruia, a înţeles repede, trebuia să se obişnuiască. Mirosea a cafea şi asta 1-a binedispus pentru o fracţiune de secundă. Albanezul dormea tun, iar de sub pled i se iţiseră tălpile murdare… I-a luat şi lui cafeaua şi i-a aşezat-o pe noptieră. Cam după o oră, „colegul” a făcut ochi, şi-a băut cafeaua toată dintr-o înghiţitură şi s-a culcat la loc fără ca măcar să-i arunce o privire, să-i mulţumească, sau să spune ceva, orice, în orice limbă. Peste câteva ceasuri, aproape de miezul zilei, s-a întors gardianul, a deschis grilajul şi i-a făcut semn cu capul să-şi adune lucrurile şi să-1 urmeze. Altă declaraţie, alte întrebări, sau deja îl trimit acasă? Dacă 1-a pus să-şi adune obiectele de prin cameră, înseamnă că i se pregăteşte ceva şi pare că e de bine. Să fie el atât de norocos? I se părea aproape imposibil, mai ales că în ultima perioadă norocul îl cam ocolise. A străbătut din nou culoarul groazei, aceleaşi uşi şi acelaşi zgomot infernal i-au invadat simţurile, dar de data asta era optimist. Supravieţuise o noapte acolo şi acum deja veniseră să-1 ia… Senzaţia acută de teamă începuse să-1 părăsească.

După ce au părăsit culoarul scorojit, au pătruns într-un as-censor metalic foarte mare, în care era un alt gardian, şi au urcat câteva etaje. Au străbătut un alt culoar, de această dată proaspăt văruit, şi au ajuns într-un alt corp al închisorii. Nici de aici nu lipseau porţile metalice. Parcă zgomotul lor îl ur-mărea consecvent şi voia cu tot dinadinsul să-1 termine psihic. L-a întrebat pe gardian unde îl duce. Italianul s-a întors spre el, l-a privit drept în ochi şi i-a spus că îl mută într-o altă celulă, mai curată, şi că ar trebui să se bucure, că are un coleg foarte simpatic care pe deasupra e şi un bun bucătar. Cum a terminat de vorbit, s-a şi oprit în faţa unei celule unde era deja un alt om în uniformă care le-a deschis poarta culisantă. A doua celulă era un pic mai mare decât precedenta, sau era doar o senzaţie a lui pentru că aici toate lucrurile erau puse în ordine. Nu mirosea a hoit, ci doar a umezeală. Era un miros caracteristic întregii puşcării, pe care îl simţise de cum intrase în clădire. Nici nu ştia ce să facă, cum să procedeze… Noroc cu colegul de celulă, un tip masiv în halat de mătase, care s-a ridicat şi i-a întins, prietenos, mâna. „Mi chiama Maurizio!”, a spus noua sa cunoştinţă, apoi a continuat să vorbească repede, în italiană, de parcă era firesc ca orice om din lumea asta să cunoască la perfecţie limba lui. I-a arătat patul în care avea să doarmă şi 1-a întrebat dacă îi este foame. Ce să zică… Nu-i trebuia nimic de mâncare, dar putea oare să-1 refuze? Mai bine nu! Aşa că a dat afirmativ din cap şi s-a aşezat pe colţul patului. In timp ce italianul s-a îndreptat spre masă, ca să îl servească, a putut să studieze celula în voie. Era categoric mai mare, avea două paturi, o nişă oarecum intimă unde erau chiuveta şi wc-ul, aceleaşi noptiere de fier. Nu a putut să nu remarce că noptiera italianului era ticsită de borcănele, sosuri, condimente, paste în cutii de tot felul, o veritabilă bucătărie, improvizată în camera de dormit. A dedus că avea un coleg privilegiat, pentru că fusese lăsat să aducă tot felul de lucruri interzise în mod normal într-o închisoare. Abia mai târziu a aflat că, o dată la două zile, pe culoar trecea un băiat cu un cărucior plin cu de toate, şi deţinuţii din acel bloc îşi puteau cumpăra dulciuri, paste, sosuri, brânzeturi, pateu şi tot felul de alte alimente. În celulă mai era o tejghea de fier, iar pe aceasta – un reşou electric pe care se odihnea o oală plină cu spaghete. Deasupra fiecărui pat, într-un soi de colivie din metal şi sticlă securizată, era încuiat câte un televizor. Celula asta avea aşadar cam aceeaşi structură, pereţii erau tot murdari şi umezi, dar i se părea un adevărat lux faţă de încăperea ante-rioară şi companionul albanez murdar şi grobian. Patul lui Maurizio avea aşternuturi de mătase în ton cu halatul pe care îl purta, de culoare vişinie cu margini aurii, Trei Vieţi • P e d e a p s a şi patru perne, două mari şi două mici. La căpătâi, Maurizio avea o icoană cu Fecioara Maria şi un aparat mic de radio, aşezate pe o poliţă din lemn. In picioare avea papuci Versace din piele, cu stema vizibilă. La gât atârnau câteva lanţuri din aur, iar pe degetul inelar de la mâna stânga un inel mare, cu acelaşi însemn, leul de la Versace. Paturile erau aşezate în aşa fel încât îl putea studia în voie fără să îi stârnească suspiciuni. Oare ce fel de om era?

Ce făcuse de ajunsese aici? Se ruga în gând să nu fie vreun ucigaş, să fie cel mult hoţ, ăştia sunt băieţi de treabă. In timp ce gândurile îi invadau mintea, colegul lui îi punea tacticos, dintr-un bol de sticlă albastră, paste preparate de el însuşi. Concomitent, îi explica faptul că îşi poate face cumpărăturile din închisoare şi îl sfătuia să îşi gătească singur dacă nu îi place mâncarea puşcăriei, că are acest drept, ceea ce e minunat faţă de alte închisori. Aha! Deci împărţea celula cu un recidivist, dacă ştia că în alte puşcării nu ai voie să găteşti. Nici nu ştia dacă e de bine, e de rău, poate e un om temut care va avea grijă de el, îl va proteja de ceilalţi, asta era cea mai arzătoare dorinţă a lui în acel moment, să aibă o relaţie bună cu Maurizio. Şi, mai ales, să nu-1 supere cu nimic. Numai de gătit nu-i ardea lui, dar s-a arătat entuziasmat de idee, apoi a luat farfuria cu paste şi a început să mănânce încet. Era realmente un munte de paste, dar erau foarte gus-toase. In acest timp, italianul a început să-1 întrebe cum e afară, dacă e frig sau cald, dacă crede că o să plouă. El i-a răspuns rapid, într-o engleză amestecată cu italiană, ca nu cumva să pară neinteresat de conversaţie, că e frumos şi că nu crede că va ploua astăzi pentru că avusese ocazia să arunce o privire pe fereastră, în călătoria lui de la o celulă la alta. După încă un schimb de politeţuri, i-a mulţumit pentru masă şi a lăudat pastele, mai mult decât era cazul. Aproape imediat, italianul 1-a dat total uitării pentru că începuse un serial poliţist la televizor. Cătălin a mers pe vârfuri la chiuvetă, a spălat farfuria şi a pus-o uşor pe masă. I-a mulţumit mult încă o dată, fără să primească vreun răspuns, şi a început, în linişte şi cu mare grijă, să îşi aşeze lenjeria pe pat, după care s-a aşezat discret şi a început să răsfoiască o carte pe care întâi a întrebat dacă o poate lua din raft. Voia să citească în italiană, să îşi perfecţioneze limba asta ca să poată fi prietenos şi să răspundă cu promptitudine la orice întrebare. Nu voia să aibă probleme… Pe el, arta conversaţiei îl salvase de multe ori şi îl ajutase să îşi construiască relaţii bune cu mulţi oameni interesând. Italianul gurmand nu era o pacoste. Atmosfera din celulă era una calmă, liniştită, colegul lui avea preocupări foarte domestice. Se uita la anumite emisiuni ale căror ore le avea încercuite în programul tv, asculta la radio muzică pe o anumită frecvenţă, mai ales muzică napoletană veche, fuma trabuc, se spăla des şi se parfuma, ceea ce, hotărât lucru, era absolut minunat. Avea numai cosmetice bune, de la firme celebre, folosea chiar şi cremă de ochi, de mâini şi de faţă, citea ziare şi reviste, comenta ce îi plăcea, dar şi ce îl deranja, şi părea că ştie foarte mulţi oameni din cei despre care citea. Nu era criminal, nici hoţ. Era mafiot. Maurizio primea tot timpul vizite şi pachete. Avea o soţie, avea două amante oficiale, doi fraţi şi doi băieţi care acum se ocupau de afacerile lui. Deşi recunoştea că aparţine Mafiei, Maurizio avea multe afaceri curate, la vedere. Una dintre ele era producţia de gresie, faianţă şi obiecte sanitare de lux şi avea fabrici cu peste 1500 de angajaţi. Povestea cu entuziasm maxim cum în călătoriile lui prin lume, pentru că văzuse şi colindase mult la viaţa lui, cădea în extaz când descoperea la hoteluri de cinci stele băi decorate cu pro-dusele lui. Pentru el, era o satisfacţie cu adevărat nebună. Cătălin îl înţelegea perfect, şi el încerca aceeaşi senzaţie ori de câte ori vedea la un eveniment o femeie îmbrăcată cu o rochie care purta

semnătura sa. Pe lângă afacerile cu obiecte sanitare, Maurizio avea două cazinouri mici, dar care îi aduceau bani frumoşi şi mai avea o frizerie, pe care o făcuse pentru unul dintre fraţii lui căruia îi plăcea să tundă de mic. Cam atât. Locuia împreună cu ai lui într-o locali-tate mică de la marginea Cremonei, unde cumpărase un teren de 1 hectar pe care îşi construise o vilă superbă, aşa cum el însuşi o descria. „Cătălin, am o casă fantastică, în spatele ei este o vie imensă, mărginită de mulţi smochini şi lămâi, pe care am pus-o nu ca să fac vin, ci ca să mă plimb prin ea. Îmi place enorm să fac asta. Toată curtea mea arată ca o grădină a paradisului, am iazuri cu peşti, multe plante agăţătoare, tufe de trandafiri săl-batici şi peste zece soiuri de gardenii care miros dumnezeieşte. E paradisul meu acolo. Tot în spate am făcut o piscină imensă din piatră. Nu îmi plac lucrurile moderne, mie îmi place luxul ăla vechi, adevărat, nu ăsta stilizat şi rece. Lângă piscină este o pergolă cu grătar şi loc de luat masa, am şi un şemineu în aer liber care iarna încălzeşte perfect zona asta de terasă şi am făcut un sistem de geamuri pe lemn care se trag în aşa fel că se poate închide ermetic. Nu am o casă mare, dar e un mic palat care pe tine te-ar da gata! Şi e făcut după ideile mele chiar dacă nu sunt eu vreun designer”, se lăuda râzând jovialul Maurizio. Cătălin era cât se poate de amabil. „Mi-aş dori să-ţi văd casa. Poate o rogi pe soţia ta să îţi aducă un album cu poze ca să mi-o arăţi…” Maurizio era mai degrabă încântat că noul său coleg era interesat de realizările sale. „Bună idee! Am s-o sun astăzi pe Isolda să vină mâine cu al-bumul, şi dacă nu se vede bine în pozele noastre de pe la petreceri, că nu am pozat casa special, să cheme repede un fotograf ca să facă poze peste tot… Să vezi, Cătălin, ce minunăţie am făcut acolo pentru familia mea! Eu singur am desenat tot, am ales mobila, şi casa tot eu am conceput-o, aşa mi-am imaginat din totdeauna casa mea, ca asta. Bine, era o vreme când nu îndrăzneam nici să visez, dar uite că mi s-a întâmplat!” Evident, a doua zi Isolda a venit cu un album gros, ca de nuntă, în care erau fotografiate absolut toate încăperile din casă. Într-adevăr, casa lui Maurizio, deşi opulentă, era, în felul ei, frumoasă. Băi clasice cu căzi mari, îngropate, şi obiecte sanitare cu aer vechi, patinate, dormitoare cu mobilier din lemn masiv şi draperii grele de catifea, covoare în care te afundai, totul era de un lux strălucitor, clasic. Doar aparatura din casă era de ultimă generaţie. Living-room-ul era ticsit de opere de artă, de la mobilier până la statuete, vaze, candelabre, era acolo o adevărată colecţie. 7 t „E minunat, Maurizio, ai o casă superbă, absolut superbă, ai decorat-o ca un adevărat profesionist!” Atât i-a trebuit italianului mafiot! Instantaneu, a început să-şi povestească viaţa. „Ştii Cătălin, noi am fost copii săraci, dar am muncit de mici cu toţii. Stăteam toţi într-o cameră, iar când am crescut, mama ne-a făcut loc să dormim în bucătărie că se aglomerase prea tare dormitorul şi nu ne mai puteam mişca. Norocul nostru că aveam o curte comună în care stăteam până târziu în noapte cu alţi puşti de vârsta noastră, aşa că nu simţeam

prea tare lipsa spaţiului. Nici nu aveam multe haine, ne îmbrăcăm unul de la altul şi toţi de la tata. Nu am avut niciodată, în toată copilăria şi adolescenţa mea, un moment de intimitate, şi aşa de tare mi-am dorit asta! De-aia, acum am sute de cămăşi şi o mulţime de pantofi. Numai aici, la puşcărie, mi-am adus douăzeci de halate de mătase. Toată copilăria şi adolescenţa mea am avut o pereche de încălţări de vară şi una de iarnă, patru bluze, două groase, două subţiri, vreo câteva perechi de nădragi şi cam atât. Şi un costum de gală. Tata era obsedat ca la nunţi să arătăm toţi impecabil, aşa că aveam costume, dar în rest eram rupţi în cur la propriu, de cât ne spăla mama chiloţii în fiecare seară… Şi gândeşte-te că aveam prieteni cu bani, ai căror părinţi erau bogaţi… Tata ne dăduse pe toţi la o şcoală bună, căci în cartierul în care stăteam noi, deşi aveam doar o casă mică într-o curte comună, erau numai şcoli bune şi oameni avuţi. Vedeam la ei, când mergeam, că au camera lor, cu baie proprie, propriul dulap cu haine şi că părinţii băteau la uşă când intrau. Mi se părea aşa, un vis să ai camera ta, lucrurile tale, doar ale tale. Am încercat tot timpul să stau în preajma şmecherilor, să învăţ să mă descurc, să fac bani din orice. In adolescenţă, descope-risem un depozit în care se strângeau produse de lux cu defect, şi mă împrietenisem cu unul dintre cei care păzeau acolo. Luam pe datorie câte o geantă de lucruri, prosoape de la Armâni, papuci de la Dior, tot felul de prostioare, lumânări parfumate de la Lancome, halate de baie, şi le vindeam ăstora de la şcoală. Îi dădeam omului cât cerea pe ele şi îmi rămânea şi mie ceva. Apoi mi-am dat seama că aş putea să-l şarpe el dacă aş intra noaptea şi aş fura, că aş câştiga mult mai mult, şi am mai cooptat doi băieţi cu care m-am învârtit prin zonă timp de-o săptămână, ca să vedem cum am putea intra fără să fim văzuţi. Am descoperit, în cele din urmă, un burlan de aerisire mai larg, prin care ne puteam băga şi care ne scotea fix în mijlocul depozitului, prin tavan. Am făcut o lucrătură în acoperişul depozitului de nu îţi poţi imagina, era o adevărată catacombă a noastră, aveam acolo propriul depozit şi uite aşa, în câteva luni am făcut bani să mă mut de-acasă şi să dechid cu fratele mai mare o frizerie. A la îi tundea pe toţi din cartier, era mare meseriaş, şi aşa de tare îşi dorea o frizerie a lui, că i-am şifăcut-o. Tata a mirosit el că eu m-am băgat în ceva, dar nu i-am zis nimic, ci doar că muncesc noaptea la un depozit şi că am voie să cumpăr marfă de acolo mai ieftin şi să o vând mai scump. A lăsat-o aşa, nu ştiu cât a crezut el, dar se săturase la rândul lui de sărăcie şi de facturi restante şi eu îi luasem povara asta de pe cap. E mai greu la început, apoi am încropit ceva bani, m-am asociat cu nişte băieţi deştepţi, am început să facem legea în cartier, şi am evoluat pe zi ce trecea.” Nu a îndrăznit să îl întrebe cum a ajuns totuşi aici, dacă dobândise atâta influenţă, aşa cum şi mafiotul a avut de-cenţa să nu-1 chestioneze pe el. Primele zile de arest în Italia au trecut relativ repede. Cel mai dificil a fost să adoarmă în prima noapte. Dacă aţipea şi colegul lui îl omora în somn? Dacă e vreun psihopat doar aparent li-niştit, cu dublă personalitate? Temerile lui au devenit şi mai puternice când gardianul i-a adus lui Maurizio ziarele de seară. Aşa a aflat că deja a ajuns vedeta închisorii. Gardianul i-a întins ziarele italianului şi i-a spus: „Să i le dai şi lui, că scrie de el în „Corriere

della Sera„. Cică e creator de modă în România şi că e bogat, că a făcut ceva manevre în acte, are ceva probleme cu nişte bănci…” Şi a ieşit, zâmbind. Maurizio i-a arătat imediat ziarul şi i-a citit de câteva ori ştirea despre el. Scria cu litere de-o şchioapă că „un creator de modă român, Cătălin Botezatu, a fost arestat la Cremona şi se află acum încarcerat, după ce fusese dat în urmărire generală la el în ţară pentru deturnare de fonduri”. Urmau spicuiri din biografia lui şi o poză de la un eveniment din România în posesia căreia chiar se întreba cum oare intraseră jurmaliştii italieni… Maurizio l-a lăsat cu dilemele sale şi şi-a continuat lectura pe alte teme, comentând cu voce tare: „Ia uite ce tâmpenii scriu ăştia, că ăsta a dispărut de acasă de teama mafiei… Păi el e sub beton de luni de zile, şi ei abia acum anunţa dispariţia? Ce imbecili! Eu am pus să-l bage la întuneric, că i se urcase gloria la cap. Ce familie de cretini, dom-nule, n-am văzut în viaţa mea aşa ceva!” Apoi s-a uitat spre Cătălin, cerându-i, parcă, părerea: „Nu-i aşa că unii chiar merită să moară? Sunt prea proşti şi se umple lumea de ei… Mai bine îi anihilăm la timp, nu crezi? Iar ăştia deştepţi parcă se feresc să se înmulţească, de-aia am ajuns acaparaţi de cretini…” Era şocat şi speriat de ceea ce auzea. A îngăimat prudent câteva cuvinte, cu un zâmbet fals. „Da, ai dreptate, aşa e!” Imperturbabil, Maurizio şi-a continuat tirada. „Eu tot timpul i-am pedepsit pe cei care trăiau degeaba şi care se credeau deştepţi, dar ei de japt erau proşti ca noaptea. Cu băieţii isteţi n-am avut niciodată treabă. Sigur, au fost câţiva care şi-au luat nasul la purtare şi am fost nevoit să li-l tai, dar sunt bine-merci acum, sunt prietenii mei, vin la mine la masă cu nevestele, cu copiii, au învăţat ceva din asta. Chiar mult au învăţat de la mine! Şi de aici, de la carceră, îi învăţ ce să facă. Le-am botezat copiii, am peste douăzeci defini, o groază… De sărbători mi se umple casa de copii. Dar aşa îmi place… Să am familie mare, să fie aglomeraţie, să le fac cadouri. Cretinii se odihnesc unde le e locul, în iad, ca proştii! Eu de-aia am conştiinţa împăcată, că nu am pedepsit în viaţa mea un om la locul lui, ci numai imbecili. Am făcut curăţenie! Am făcut curăţenie, şi dacă mai stăteam afară, maijăceam un pic! Ar trebui să se nască mai mulţi din ăştia, ca mine” Italianul se înfuriase puţin, Şi-a încheiat „cuvântarea” cu o grimasă. De ce îi fusese frică n-a scăpat! Şi cât se rugase ca deţinutul cu care nimereşte în celula să fie hoţ… Uite că n-a avut nici măcar norocul ăsta! Dumnezeu 1-a cam abandonat în ultimul timp. Pesemne, e supărat tare pe el, şi nu ştie de ce. Seara a decurs în aceeaşi atmosferă, oarecum liniştită, cu cina pregătită de Maurizio, care cumpărase cam tot ce avea de vânzare în cărucior băiatul cu provizii. Nu că n-ar fi avut deja destule… În timp ce Maurizio făcea pe gospodina, el şi-a spălat părul la chiuvetă. După masă, au văzut împreună un film la televizor, cam plictisitor, aşa că italianul a adormit repede, cu ochii acopriţi de o mască specială. Maurizio nu suporta lumina care se răsfrângea prin nişa din usa… El a stat o jumătate de noapte cu ochii pironiţi în tavan, din nou de teama de a nu i se

întâmpla ceva în somn. Era aproape convins că, sub liniştea aparentă pe care i-o inducea Maurizio, se ascunde ceva groaznic. Nu îşi aminteşte când a adormit. S-a trezit buimac, când a auzit un zgomot de baston în uşă. Era gardianul, care îi amintea, în modul lui caracteristic, că este arestat. Patru luni a stat în puşcăria din Italia. Poate părea puţin pentru cei care nu au habar ce înseamnă o zi într-un astfel de loc Cu ameninţări la fiecare pas, cu ceasurile care trec al dracului de greu, cu minutele care parcă sunt zile şi cu nopţile care sunt un coşmar interminabil. Au fost patru luni în care şi-a schimbat total modul de viaţă, percepţiile despre lume, patru luni în care a învăţat să se păzească de orice, de oricine, să intuiască pericolul şi săevite. Cu Maurizio se obişnuise, ajunseseră chiar prieteni, dacă se poate spune aşa. Ii era însă în continuare teamă de el, dar nu atât de tare totuşi, pentru că observase că nu era violent cu nimeni. De ce i-ar fi făcut tocmai lui rău? Sigur, ar fi preferat să treacă peste momentele lui proverbiale de sinceritate şi să nu mai fie nevoit să asculte toate confesiunile pe care i le făcea, unele dintre ele absolut macabre. Omul ăsta avea pe conştiinţă mulţi oameni mutilaţi şi ucişi, fie de el, fie de partenerii lui, şi era convins că meritau pe deplin ceea ce li se întâmplase. Dar nici nu-1 putea opri atunci când începea „dezvăluirile”. Aşa a aflat că Maurizio făcea parte dintr-o familie de mafioţi, pe care el însuşi o clădise, fiind primul din clan care reuşise să pună la punct o reţea foarte bine organizată. I-a povestit şi că a fost arestat pentru două crime, comise prost, dar că el, în realitate, pedepsise mult mai mulţi „nenorociţi” care nu-i ascultaseră ordinele sau îi deranjaseră familia şi afacerile. I se făcea pielea de găină când îl auzea cu câtă relaxare vorbeşte, dar mai ales când realiza că nu avea remuşcări pentru ceea ce făcuse, că i se părea absolut normal să curme vieţile celor care nu jucau după regulile lui, sau ale apropiaţilor lui. Povestea cu atâta naturaleţe, încât la un moment dat se trezea că îl aprobă, deşi nici măcar Maurizio nu pretindea aşa ceva. De fiecare dată, după ce italianul îşi încheia „istoriile” simţea, invariabil, un ghimpe-n inimă. Ar fi vrut ca Maurizio să nu-i fi spus nimic din isprăvile sale. Nu e uşor să dormi ştiind că lângă tine e un ucigaş, un om care a şi uitat câţi oameni a omorât, şi care ar putea în orice moment să te suspecteze că nu-1 placi, că l-ai turnat, sau să se supere pur şi simplu pentru că vorbeşti în somn. Oamenii ca el nu mai au nimic de pierdut, aşa că nu se sfiesc să aplice propriile reguli pe oricine. Încerca să se poarte firesc, să-1 asculte când voia să fie ascultat, să mănânce când simţea că asta i-ar face plăcere şi să tacă atunci când el se uită la filme sau răsfoia ziarele comentând cu voce tare. Îşi studia fiecare mişcare, fiecare atitudine. Maurizio avea şi părţile lui bune. Era un excelent bu-cătar, care avea un adevărat ritual în prepararea pastelor. Le fierbea cu ochii pe ceas, îşi pregătea dinainte absolut toate ingredientele, pe care niciodată nu le amesteca la întâmplare. Punea cantităţi fixe, şi de fiecare dată îi ieşeau delicioase. De la Maurizio a învăţat să gătească mai toate tipurile de paste care există. Exista însă altceva care îl chinuia mult mai tare şi a făcut curând ca teama de colegul de celulă să nu mai fie atât de intensă. Şi anume, senzaţia

că va îmbătrâni după gratii, fără să apuce să vadă şi să facă lucrurile pe care şi le propusese, că viaţa lui e deja irosită. „Plimbarea” zilnică îl speria de moarte. În cele câteva ore în care erau scoşi la aer, fie trebuia să joace tenis sau fotbal, fie să desfăşoare tot felul de activităţi creative, de îndemâna-re, tâmplărie, împletituri, în săli special amenajate. Dar acolo, între „meşteşugari” nu găseai niciodată loc, erau şmecherii care îşi făcuseră un fel de abonament şi de care nu treceai. Aşadar, era nevoit să aleagă între tenis şi fotbal. Ieşirea la aer era mai întotdeauna prilej de reglare de conturi, de dispute, de răfuieli. Ştia asta de la Maurizio şi trebuia ca în permanenţă să intuiască ce se întâmplă în spatele lui. Era un adevărat spectacol „plimbarea” asta… Afară, italienii erau cei mai cocheţi, tot timpul se „geluiau” îşi aranjau părul, ieşeau cu prosoape aşezate după gât şi cu creme de plajă, se parfumau. Făceau o adevărată paradă şi umblau tot timpul în grup, aproape toţi la fel, bruneţei, cu pielea măs-linie şi puşi pe şotii. Mai erau marocanii (marocchini) care şi ei aveau gaşca lor, la fel de numeroasă ca a italienilor. Ăştia erau oameni duri, care nu zâmbeau niciodată, tot timpul puşi pe scandal. Priveau mereu războinic în stânga şi-n dreapta şi săreau repede la bătaie. Cele mai tari dispute erau fie între italieni şi marocani, fie între marocani şi algerieni, şi aceştia din urmă destul de numeroşi şi bine organizaţi. Era, cu alte cuvinte, o nebunie generală. Îi era teamă să stea, pe bară” adică să aştepte să intre în joc, şi de aceea îşi dădea toată silinţa pe terenul de tenis, ca să fie cel mai bun. În felul ăsta rămânea pe teren, iar aşa, în mişcare, era mai greu să supere pe cineva, să deranjeze. În scurt timp, a ajuns printre cei mai buni jucători din puşcărie, dar nici asta nu i-a fost de folos prea mult. Era o lume violentă, fiecare îşi demonstra supremaţia jignind şi agresând cât mai mulţi colegi de zdup. O simplă privire aruncată la nimereală putea genera un confiict-monstru, iar fiecare gest – oricât de nevinovat putea fi – interpretat în milioane de feluri. Prima dată când a văzut un puşcăriaş tăiat pe faţă, pe tot obrazul, de la ochi până la bărbie, a crezut că leşină. Cu greu şi-a găsit puterea să se prefacă indiferent, să pară că nici nu a sesizat incidentul, că are treburile lui şi că altceva nu-1 interesează. Dar în noaptea aceea nu a dormit nici o secundă, a derulat scena din curte de milioane de ori, şi a conştientizat că acolo, dacă cineva vrea să-i facă rău, el n-ar avea nici o şansă să scape. Maurizio 1-a simţit înspăimântat şi a deschis discuţia, „Am vrut să îţi spun încă de la început: să ai grijă să nu te bagi în seamă cu marocanii, ăştia sunt cei mai violenţi şi între ei şi restul naţiilor, este tot timpul o stare de conflict Afară să nu te dai cocoş, să nu te cerţi! Şi dacă sare cineva la tine, bate în retragere, că altfel poţi să mori în trei minute. Ăştia nu au mamă, nu au tată, şi ce e mai rău e că nu judecă. Ei ucid pentru că adoră să vadă sânge, nu din alt motiv, sunt nişte animale proaste şi tocmai de aceea sunt atât de periculoşi.” Botezatu nu mai încerca să-şi disimuleze consternarea. „Am văzut, am văzut cum l-au tăiat pe băiatul ăla, i-au crestat obrazul cu cuţitul, e mutilat pe viaţă… Şi ei râdeau'. Nici măcar nu mi-am dat seama ce le-a făcut, a fost totul prea repede.”

Maurizio ştia, însă secretele tuturor. Aceasta era condiţia minimă pentru supravieţuirea alături de ucigaşi şi psihopaţi. „Eh, nu le-a plătit drogurile… Marocanii bagă droguri aici şi el e dependent. Cum ăia ai lui de acasă s-au prins că se dro-ghează şi nu îi mai trimit bani, a acumulat datorii şi ăştia au luat foc. Stai să vezi! Ăsta e începutul. Până la urmă, o să-l ucidă dacă nu le plăteşte, ăştia nu se joacă şi nici nu au răbdare, în plus, mai au datornici pe listă şi ăia trebuie să vadă cam de ce sunt ei în stare dacă le trag clapa. Tu ai grijă de tine, nu te băga cu ei, nu te băga cu nimeni. Stai în banca ta, aici trebuie să înveţi să ai grijă doar de tine, atât.” Iadul „Croitorului de cârpe” | ntr-o zi, se afla, ca de obicei, pe terenul de tenis, şi juca deja j de vreo două ore. Ii învăţa pe băieţi nişte scheme de joc pe I care le găsise într-o carte, la bibliotecă. Deodată, s-a apropiat de el un tip chel, slab şi înalt, dar deosebit de agresiv pe care îl mai văzuse în diferite dispute, care se lua de toată lumea din te miri ce. Slăbănogul s-a aşezat în faţa lui, l-a oprit din joc şi l-a întrebat pe un ton agresiv de ce stă atât de mult pe teren. Nu a ripostat. Nu o făcea niciodată, strângea din dinţi şi răspundea civilizat, pe cel mai calm ton posibil. Aşa a făcut şi acum, i-a spus individului că dacă vrea să joace el pleacă, nu e absolut nici o problemă. Asta l-a supărat din cale-afară pe chelios, „Crezi că dacă eşti şmecher, creator de modă şi vedetă, eşti şi tare aici, la carceră?” Toate ziarele din regiune îi publicaseră povestea şi, cum deţinuţii nu trăiau fară ziare, ajunsese, din nefericire pentru el, celebru şi în închisoare. A răspuns calm, dar îi tremurau picioarele. „Nu, nu sunt vedetă, sunt un om obişnuit, de ce eşti aşa supărat?” Asta a fost! Atât îi trebuise individului, ca să-şi iasă din minţi, „Supăratul” a început să zbiere isteric. „Auzi… sunt supărat… Nu, nu sunt supărat, că dacă eram, tu nu mai existai încă de acum două minute, ai înţeles? Să te ferească sfântul să mă supăr eu! Ce, nu m-ai văzut niciodată supărat? Zici că eşti om obişnuit, nu eşti croitor de cârpe? E, lasă că te fac eu neobişnuit, îţi aranjez un pic mutra, să pară mai dură, aşa…” Cătălin a încercat din nou să-1 calmeze. „Dacă vrei să joci, plec. Nu vreau probleme, nu vreau un conflict, nu vreau scandal.” Fără efect. Agresorul nici nu voia să audă. „Lasă mă, stai acuma, că nu joc eu când vrei tu, joc când vreau eu, ai înţeles?” Şi, în momentul acela, a scos un cuţit mic, cu lama incredibil de subţire, şi i 1-a răsucit în faţa ochilor. Apoi a lipit lama de obrazul lui. Se şi vedea tăiat pe obraz, aşa cum îl văzuse pe băiatul mutilat de marocani. Mulţi dintre puşcăriaşi cunoscuseră cuţitul altora şi îşi etalau cu mândrie cicatricile de pe faţă, urme adânci ale disputelor pe care le purtaseră. Credeau că semnele le confereau un statut privilegiat, de bărbaţi duri, puternici. El, însă, nu îşi dorea acest lucru. Ba din contră, un astfel de semn pe faţă ar fi însemnat pentru el, bărbat pedant şi obsedat de propria-i înfăţişare, o traumă cu care i-ar fi fost foarte greu să trăiască. Parcă simţea deja sângele cald prelingându-i-se pe obraz., Şi-a dat seama că nu se poate opune, că nu poate riposta, aşa că a rămas calm în

faţa slăbănogului, fără să schiţeze vreun gest, A spus doar că a rămas pe teren pentru că învinsese de fiecare dată, atâta tot, şi că nu el făcuse regula asta, ci ceilalţi băieţi, în momentul acela, partenerii de joc, câţiva băieţi, poate şapte, poate opt, cu care formase aşa, un fel de club al tenismenilor, s-au strâns în jurul lui şi i-au zis celuilalt să-1 lase în pace, întrucât ei l-au ţinut pe teren ca să îi înveţe tenis. Individul s-a enervat şi mai tare când a auzit că „croitorul de cârpe” face şi pe profesorul, dar în cele din urmă a plecat, ameninţând. „Ne mai vedem noi pe aici, vedetol” În momentul în care l-a văzut îndepărtându-se, a realizat că îi tremurau foarte tare genunchii şi s-a temut groaznic că ceilalţi deţinuţi ar fi putut remarca asta. Nu putea să şi-i controleze, oricât încerca. Frica îi dădea nişte stări cu care nu se întâlnise niciodată. Gardienii, care priviseră conflictul detaşaţi, de la distanţă, aşa cum făceau de multe ori, au dat semnalul că e vremea să se întoarcă în celulă. A mers încet, cu capul în jos, resemnat. În celulă l-a găsit pe Maurizio liniştit, răsfoind o carte. Italianul nu l-a băgat în seamă, nu l-a întrebat nimic, ci doar a ridicat ochii preţ de o secundă de pe pagină şi apoi s-a pierdut din nou în lectură. Cătălin a intrat în „separeul” aşazis intim, s-a aşezat pe wc şi a dat drumul lacrimilor. Nu ştia dacă plânge de teamă, de deznădejde, pentru că e deprimat sau din alt motiv. Ii era milă de el, se gândea la ai lui, ce poate fi în sufletele lor, îi era silă şi ruşine şi ar fi vrut ca atunci, în acel moment, să scape pentru totdeauna de senzaţia aceea de durere sufletească. Cu price prşţ. Era o vreme când sinucigaşii i se păreau oameni labili psihic, nebuni care nu ştiu să trăiască, laşi, dar acum era prima dată când îi înţelegea, când realiza că sunt stări şi momente care te determină să scapi de tine însuţi. Colegul de celulă l-a extras dintre gândurile negre, Maurizio, mafiotul-bucătar, era vesel nevoie mare. Învăţase o propoziţie în româneşte. „Botezatu, ce face acolo tu?” Cătălin şi-a înghiţit brusc lacrimile şi a încercat să răspundă la fel de jovial. Iadul „Croitorului de cârpe” „Mă spăl un pic, am stat mult pe teren şi miros a transpiraţie” A deschis rapid robinetul de la chiuvetă, iar apa a pornit cu presiune. „Va bene, va bene!” Uşor descumpănit, italianul s-a întors la cartea sa. În seara aceea, Cătălin s-a simţit pentru prima dată extrem de rău. II durea îngrozitor stomacul, îi era greaţă, îi venea să vomite dar nu putea şi avea frisoane de îi clănţăneau dinţii. A doua zi, când gardianul a deschis uşa celulei şi le-a spus să iasă, ar fi dat orice să rămână în celulă. Noaptea, profitase de faptul că Maurizio nu prea avea somn, şi îi povestise şi lui incidentul de la terenul de tenis. Italianul s-a arătat îngrijorat şi i-a spus să fie cu ochii în patru, să aibă mare grijă că omul acela e nebun şi poate omorî pe oricine fară motiv, că e foarte violent şi că mai toţi deţinuţii se tem de el. Şi când un ucigaş spune asta despre alt ucigaş, e bine să bagi la cap. Ce grijă să aibă? Cam ce putea să

facă pentru a se apăra de un astfel de om? S-a gândit iniţial că ar putea să facă pe bolnavul câteva zile şi să nu iasă afară. Dar dacă lipsea şi nu-1 mai vedea, categoric că slăbănogul se enerva şi mai tare! Îşi va da seama că se teme de el şi apoi, când îl va prinde, va specula din plin frica lui. Dealtfel, chiar se gândea să ceară voie la cabinetul medical, pentru că în ultima perioadă se simţea slăbit, avea dureri mari de abdomen şi greţuri, stări de leşin, frisoane. Simţea că ceva este în neregulă cu el. Fie i se declanşase un ulcer pe fond nervos, fie problemele lui mai vechi cu ficatul se agra-vaseră. Cert este că erau zile în care, afară, se străduia să stea în picioare şi reuşea cu greu asta. Aşadar, s-a lăsat în mâna sorţii şi a purces vitejeşte spre terenul de tenis, unde, din fericire pentru el, în afară de individul agresiv şi dement, nu era urât de nimeni, ba din contră, băieţii, aşa ciudaţi cum erau ei, păreau că îl plac. Imediat ce a ajuns afară, a dat cu ochii de nebun. Acesta se afla alături, pe terenul de fotbal, unde era implicat într-o partidă pe viaţă şi pe moarte în care se înjura de mama focului, aşa că 1-a lăsat în pace. Şi-a închipuit că n-a uitat de el, dar are treabă, aşa că o să-1 caute mai târziu… Au trecut câteva zile liniştite, în care s-a reîntors de fiecare dată teafăr în celulă, în care „duşmanul numărul unu” nu 1-a mai băgat deloc în seamă, deşi şi-au întâlnit privirile de câteva ori. Teama parcă îi mai dispăruse. Puţin mai târziu, a aflat de la un partener de tenis că agresorul avea şi alte poliţe de plătit. Aşadar, pe el îl uitase pentru o vreme. Într-o zi, la vreo trei săptămâni de la incident, se afla afară şi, ca de obicei, juca tenis. Partenerul său era un negru. Ceilalţi deţinuţi erau, în marea lor majoritate, pe terenul de fotbal. Preocupat de jocul său, nu a privit mai deloc spre terenul de fotbal, despărţit de cel de tenis de o plasă de sârmă. Deodată, a auzit un urlet groaznic, sfâşietor. A văzut că toţi cei de pe terenul de fotbal aleargă în aceeaşi direcţie. Gardienii au năvălit în număr mare, ca la o comandă, şi au tras câteva focuri de armă în aer, urlând din toţi rărunchii ca toată lumea să se culce la pământ, inclusiv ei, cei de la tenis. Într-o margine a terenului de fotbal se zvârcolea un băiat blond, mărunţel, plin de tatuaje pe braţe. Sângele îi ţâşnea din gât ca dintr-o fântână arteziană. Cineva îl înjunghiase pe teren, în timp ce juca fotbal. Câteva zile nimeni nu a mai ieşit în curte, au rămas toţi în celule, ceea ce nu era tocmai rău. Apoi, a aflat că băiatul înjunghiat murise la scurt timp. Asasinul era chiar slăbănogul chel care îl ameninţase şi pe el. Pentru că până şi gardienii ajunseseră să se teamă de individ, acesta a fost trimis la o altă puşcărie de maximă. Iadul „Croitorului de cârpe” securitate cu un elicopter. Toţi cei de pe terenul de fotbal au fost apoi supuşi unui interogatoriu foarte dur, pentru că iniţial niciunul dintre ei nu voise să spună cine e ucigaşul, se temeau pentru vieţile lor, în cele din urmă poliţiştii i-au „convins” să vorbească, şi aşa au scăpat de deţinutul periculos. Nu că n-ar fi existat şi alţii… Dar măcar aceştia nu aveau nimic cu el. Deocamdată. Scrisori de amor. Într-una din zilele de sport în aer liber, de Cătălin s-a apropiat un băiat, un partener tradiţional de tenis şi l-a întrebat dacă ştie engleza. II mai

auzise vorbind cu alţi deţinuţi. I-a răspuns că da, şi atunci, tipul l-a rugat să-1 ajute să scrie o scrisoare pentru o fată din Irlanda, cu care el coresponda de câteva luni. Pipo era un tip roşcovan, simpatic, firav şi foarte descurcăreţ, Uşor bâlbâit şi cu privire blândă, Pipo era simpatizat de mai tot personalul puşcăriei. Putea să facă rost de orice, medicamente, dulciuri, pansament, tacâmuri, şi tot felul de alte lucruri aparent banale dar cărora le duci dorul atunci când nu le ai. „Fratello, am nevoie de ajutorul tău. Iubesc o fată din Irlanda şi trebuie să-i scriu o scrisoare în engleză.” Fireşte, Cătălin a acceptat pe loc. „Da, se face, îi scriem o scrisoare de o să te ţină minte toată viaţa. O să vezi, te cere şi de bărbat…” Pipo era cu adevărat subjugat de imaginea irlandezei. Voia cu orice preţ s-o cucerească. În scris. „Mamma mia, e superbă femeia asta! E blondă cu ochii verzi, are o privire şi un păr… Trebuie să o fac să mă iubească! Ce dacă sunt la puşcărie? Ies eu de aici, că mai am doar un an şi jumătate. Vezi tu, bagă texte, că sunt băiat bun, că am greşit şi eu o dată, m-am înhăitat cu cine nu trebuie. Asta nu înseamnă că sunt un nenorocit, că am plătit de m-a luat dracu pentru tot ce am făcut. Spune-i că e frumoasă, habar nu am ce, dar, fratello, fă-o să mă placă!” Hotărât lucru, acest băiat trebuia ajutat! Cătălin înşira deja, în gând, cuvinte şi expresii pe care le va aşterne pe misiva către fata irlandeză, „Să-mi dai scrisoarea de la ea şi poza, ca să-mi fac aşa, o idee, cam ce gen de fată este. Şi stai liniştit, că aşa o scrisoare n-a primit în viaţa ei şi nici n-o să mai primească. Mă pricep, am experienţă!” Ii era simpatic italianul. Fusese arestat pentru complicitate la omor. El, prostul, le ţinuse unora„de şase”. Unora care îi spuseseră că intră într-o vilă să fure, iar ăia i-au omorât pe proprietari. Când a auzit focurile de armă şi i-a văzut venind în fugă, a fugit şi el şi a sperat că nu va păţi nimic dacă doar stătuse la poartă. A doua zi dimineaţă, l-a luat poliţia direct din pat. Pipo era cel de-al cincilea copil al unei familii napoletane care deţine t a de 70 de ani un restaurant mic care se transmi-sese din generaţie în generaţie. Toţi fraţii lui lucrau la localul familiei, „Al Pescatore” doi găteau alături de tatăl lor, iar ce-ilati serveau împreună cu mama şi făceau curat în salon. Şi el lucrase tot acolo, deşi nu-i plăcea, avea ţeluri mai înalte în viaţă. A dat la facultate, ceea ce niciunul dintre fraţi nu îndrăznise, pentru că tatăl lor se opunea cu vehemenţă continuării studiilor. Bătrânul spunea că nu e nevoie de doctorat ca să ai grijă de un restaurant, Pipo învăţase bine în liceu, aşa că, fără să le spună, a dat la Facultatea de Ştiinţe Economice gândindu-se că se va ocupa de contabilitate la local şi nuvor mai plăti pe contabilul de 84 de ani care le ţine actele de o veşnicie. Contabilul era „moştenit” de la bunicul lor, care murise cu doisprezece ani în urmă. A intrat la facultate cu medie foarte bună, apoi s-a dus la ai lui să le spună, convins că îl vor înţelege şi că îl vor aprecia pentru ce a făcut. Îşi aminteşte şi acum că erau cu toţii în restaurant, era ora închiderii şi aveau treabă. I-a rugat să vină în salon şi să stea la o masă, a luat şapte pahare şi le-a umplut cu vin, apoi le-a spus că vrea să sărbătorească alături de ei

intrarea la facultate, că are gânduri măreţe, că afacerea lor va creşte şi că vor ajunge să aibă un lanţ de restaurante faimos în toată Italia… În pofida aşteptărilor sale, tatăl lui a făcut un scandal monstru, i-a reproşat că îi e ruşine cu propria-i familie, că nu vrea să muncească în restaurantul construit cu trudă de atâtea generaţii şi că se crede mai deştept decât fraţii lui. Doar în familia lor toţi sunt egali şi toţi muncesc la fel, iar dacă el face opinie separat nu are decât să-şi vadă de drum! Pipo a plâns ca un copil, dar a fost atât de revoltat încât a ieşit pe uşă şi de atunci nu şi-a mai văzut tatăl. S-a mutat la cămin, şi a făcut rost de un job de noapte într-un bar studenţesc. Ziua mergea la cursuri, iar noaptea muncea. Se vedea doar cu fraţii lui din când în când, iar ei îi mai aduceau mân-r ' care, haine pe şest de acasă, trimise de mama, dar bani nu a acceptat niciodată. Avea şi el ceva din tatăl lui, orgoliul şi ambiţia bătrânului principial. În noaptea cu pricina, a plecat cu băieţii de la bar către cămin. Era cu o gaşcă de studenţi mai rebeli, care nu erau neapărat prietenii lui, dar care veneau destul de des în bar şi se îmbătau cui, lăsând bacşiş bun. El îi credea băieţi de bani gata, se îmbrăcau bine, chletuiau mult, aveau gagici frumoase. Aşa că, atunci când unul dintre ei i-a arătat o vilă somptuoasă şi i-a spus că e casa lui dar că vrea să intre pe şest să-i fure lu' tac'su nişte bani, şi că-1 roagă să-i dea un bip pe telefon dacă vine cineva, a înghiţit-o. Toţi cei patru băieţi cu care părăsise barul au intrat în vilă, iar el a rămas la poartă. Nu au trecut nici cinci minute şi a auzit două focuri de armă. Apoi, s-a auzit un urlet: „Fugi!” şi au alergat care-ncotro. A doua zi dimineaţă, l-a luat poliţia din pat şi după un proces scurt şi la obiect, a ajuns la închisoare pentru complicitate la omor. Lui Cătălin îi era tare milă de băiatul ăsta, chiar i se părea un nefericit al sorţii. Era un om cu un fond bun, un tip care nu ar fi omorât nici o muscă, dar pe care închisoarea îl călise, îl schimbase. Ii înţelegea perfect drama. Tatăl lui nu venise nici la proces, şi nici la închisoare, niciodată. Nu-i scrisese în trei ani nici o scrisoare, şi asta îl durea cel mai tare, că ştia că niciodată, indiferent ce va face, nu-1 va ierta. Când se uita la Pipo, se gândea automat la propriii săi părinţi, la mama şi la tatăl care se mândreau cu realizările lui, după ce o vreme, au fost, la rândul lor, dezamăgiţi că şi-a abandonat facultatea. Tatăl, care tot timpul îi dădea mai mulţi bani decât putea, ca să poată ţine pasul cu lumea bună în care intrase, să aibă haine frumoase, să iasă în oraş la localuri drăguţe, să impresioneze fetele cu cadouri rafi-nate… Tone de flori a cumpărat pe banii părintelui său, ca să demonstreze că e crai de modă veche şi să impresioneze te miri ce doamne şi domnişoare. Iar mama, care este sufletul lui, aerul lui, persoană fară de care nu poate trăi dacă nu o are prin preajmă, la care fugea uneori şi de două ori pe zi doar ca să o vadă, să-i ducă ceva de mâncare, sau să-i lase nişte flori, prăjituri, bani, orice avea nevoie, care a investit atât de mult în Trei Vieţi * P e d e a p s a el, în educaţia lui, în formarea lui., Ii era atât de dor de ea! De câte ori se gândea la mama lui, ochii i se umpleau de lacrimi, pentru că ştia cât suferă, cât de amărâtă şi nenorocită e fără el, îşi făcea probleme pentru sănătatea ei, tare îi era teamă să nu se îmbolnăvească din cauza lui…

De aceea, povestea lui Pipo îl mişcase teribil şi şi-a spus că trebuie să facă ceva pentru băiatul ăsta, care e încă tânăr şi cu care viaţa a fost atât de nedreaptă. Măcar să îi găsească ju-mătatea… O noapte întreagă şi-a stors creierul cu scrisoarea băiatului. I-a spus fetei toată povestea lui Pipo şi i-a descris în amănunt toate stările prin care şi-a imaginat el că trecuse, stări care nu îi erau, dealtfel, deloc străine. Apoi i-a „vorbit” de viaţa dură pe care e nevoit să o trăiască Pipo, despre speranţe, singurele de care te poţi agăţa în puşcărie, despre viaţa de familie la care visează, despre durerile pe care trebuie să le ascundă ca să nu pară vulnerabil. A doua zi dimineaţă, i-a în-mânat gardianului scrisoarea ca să i-o ducă „beneficiarului”. În puşcăria din Cremona, ca în mai toate puşcăriile de maximă securitate în care condamnările se întind pe peri-oade destul de lungi, distracţia principală a deţinuţilor e să corespondeze cu femei „de afară”. E o adevărată modă şi o competiţie în acelaşi timp. Cine are mai multe corespon-dente, câte dintre acestea îi şi vizitează… Unii s-au şi căsătorit în puşcărie cu cele cărora le răspunseseră la scrisori. La fix două săptămâni după ce irlandeza lui Pipo a primit scrisoarea, a venit să-1 vadă, chiar dacă era o femeie simplă, care nu-şi permitea o astfel de „extravaganţă”. Lucra la un oficiu de cadastru, dintr-un orăşel de provincie irlandez, cum avea să afle ulterior, iar drumul pentru ea fusese foarte costisitor. Din acel moment, Cătălin a fost „scriitorul” închisorii. Vestea s-a răspândit cu viteza luminii printre deţinuţi şi toţi au sărit pe el cu scrisori de prin toate colţurile lumii, i-au spus poveşti despre zeci de femei şi l-au pus să le aştearnă pe hârtie. Italiana sa nu era însă perfectă. Se descurcă într-o conversaţie, dar îi era mult mai greu să se exprime în scris, mai ales că avea nevoie de cuvinte care nu se regăseau întrun dialog banal. Aşa că a făcut cerere la comandant pentru a i se aproba să iasă la biblioteca închisorii, unde deţinuţii nu aveau voie decât o dată pe lună, să împrumute în celulă nişte dicţionare. Şi uite-aşa, ocupaţia lui de bază în închisoare devenise scrisul… Uneori pierdea nopţi întregi ca să-şi încheie„lucrările”. Şi, cum nici un deţinut nu se mărginea să scrie unei singure persoane, era prins până peste cap în jonglerii cu suflete şi cuvinte. Efectele erau miraculoase, femeile cădeau ca muştele la picioarele ghiolbanilor de la zdup. Aceştia se temeau, atunci când aflau ca damele cer permisiunea de vizită, că nu vor şti ce să le spună faţă în faţă şi că se vor da de gol că nu ei sunt autorii minunatelor depeşe. Deţinuţii aveau pretenţii din ce în ce mai aberante, unul îi cerea să-i facă poezie, altul – să-i scrie o scrisoare de minimum patru pagini, unul voia engleză, altul germană sau italiană. „Meseria” asta îl cam obosea, pentru că ajunseseră să-i ceară să scrie nu numai iubitelor, ci şi mamelor sau su-rorilor depresive, taţilor supăraţi… Nu putea să-i refuze, pentru că asta ar fi declanşat instantaneu un conflict. Erau avantaje şi dezavantaje, dar cel mai mare beneficiu pe care l-a avut de pe urma scrisorilor miraculoase a fost că, ori de câte ori vreun nemulţumit încerca să-1 provoace, să se ia de el, se găsea cineva care să-i sară în apărare. Aşadar, avea o oarece protecţie şi asta îi dădea o stare de relativă linişte când ieşea afară, „la aer”.

În mai puţin de o lună de zile de detenţie, Botezatu era celebru în închisoare. Gardienii, infirmierele, cei de la Trei Vieţi * P e d e a p s a bucătărie, toţi îl ştiau, pentru că deţinuţii vorbeau necon-tenit despre scrisorile pe care le scria pentru ei. Femeile erau impresionate să citească, de la nişte simpli puşcăriaşi, scrisori atât de profunde şi de romantice. Multe dintre ele erau convinse că aceşti oameni s-au schimbat după experienţa arestului, au tras nişte învăţăminte… Fireşte, aici le păcălea puţin. Viaţa din puşcărie mai degrabă te înrăia decât să te facă să te căieşti, dar misiunea lui era să le mintă frumos, să le „vrăjească” şi să le aducă aproape de ei. Niciodată până atunci nu avuseseră atâta succes la femei şi nu veniseră în număr atât de mare să-i vadă. Acum se chinuiau cu toţii, din răsputeri, să se poarte corespunzător cu ele. Timpul trecea parcă mai uşor de când devenise „scribul” „cronicarul” închisorii. Ziua o pierdea afară, la tenis, seara se punea pe scris şi termina târziu, în noapte. Scria, în medie, cam zece – cincisprezece scrisori pe zi. Maurizio, care era un tip inteligent, capabil să îşi înşire singur gândurile pe hârtie, se amuza copios când îl vedea noaptea că scrie de zor, şi când uneori îi picau ochii de somn, dar se ducea la chiuvetă, îşi dădea cu puţină apă rece pe faţă şi o lua de la capăt. „Botezatu, amigo, te laşi de modă, bag de seamă şi te apuci de sens? „M-am lăsat deja de modă, nu vezi? Dacă mă mai ţin ăştia aici câteva luni nu mai ştie nici dracu de mine…” Botezatu ofta, numărând în gând săptămânile de când era închis. „Ei lasă, că nu ai comis o infracţiune gravă, o să ieşi, eu ce să mai zic, că am de stat atâţia ani… Dacă mi-a plăcut să trăiesc pe picior mare, să ajung în vârf şi să conduc pe toată lumea… Da' nu-mi pare rău, sunt convins că până şi eu o să ies de aici, trebuie să fim amândoi optimişti şi să încercăm să ne simţim bine cât stăm împreună.” Când spunea asta, şi o făcea adesea, Maurizio îl bătea pe umăr, în semn de încurajare. Relaţia cu mafiotul era din ce în ce mai bună. Era un tip prietenos, deştept, nu se băga niciodată în conflicte, chiar dacă erau implicaţi amici de-ai lui, se ţinea de-o parte deşi nu era un tip fricos, ba din contră. Era ceva ce-1 determina să facă asta şi Cătălin încă nu-şi dăduse seama ce. Dealtfel, şi lui îi spusese, încă de la început, să încerce să stea în banca lui, să nu intre în vreo gaşcă şi să nu se bage să ia apărarea cuiva, că-i va fi rău. În timp, s-a dovedit că avusese dreptate. O dată intrat într-o astfel de grupare, era greu să mai ieşi şi ajungeai să ai probleme fără să vrei, fără să faci nimic. Văzuse de multe ori băieţi pedepsiţi afară, pe teren, chiar şi cu cuţitul, pentru simplul fapt că erau prietenii cuiva care trebuia să primească o lecţie. Cu siguranţă, n-a putut evita un episod extrem de violent, petrecut cam la o lună şi jumătate de când fusese arestat… Gaşca marocanilor era destul de mare, puşcăria era plină de ei, emigrau în Italia ca să muncească şi sfârşeau prin a fura, viola, trafica droguri sau ucide. Tot ei erau principalii furnizori de droguri din puşcărie şi cum acolo, după gratii, dorinţa de a evada într-o altă lume e atât de mare,

mulţi de-t ' r ţinuţi cădeau în patima narcoticelor şi nu se mai puteau lăsa de asta. Iar pe cei care se ţineau departe şi refuzau cu îndâr-jire să se drogheze, conştienţi că e un drum fără scăpare, se chinuiau din răsputeri să-i ademenească. Când marocanii îi pedepseau că nu plăteau la timp, îi auzea noaptea pe drogaţi cum urlau şi se dădeau cu capul de gratii, cum strigau în gura mare că vor droguri, fără să le pese de gardieni, de faptul că pot sfârşi la carceră, sau că, dacă nu încetează cu urletele, vor lua pur şi simplu bătaie. Drogaţii ajungeau să facă orice pentru un pic de heroină. Acesta era drogul cel mai cerut şi cumpărat în puşcăria din Cremona, Aşa se întâmplase cu un puşti de 24 de ani, Arturo, arestat pentru mai multe jafuri la magazine de bijuterii. Tipul era hoţ de lux, făcea parte dintr-un grup de şase hoţi care nu furau decât diamante şi bijuterii scumpe. Mai apoi, aveau propria lor filieră pentru a le comercializa. Calculau în amănunt fiecare jaf şi niciodată nu se hazardau să fure fară să pregătească minuţios „mişcarea”. Au fost prinşi destul de greu, după ce jefuiseră înjur de cincisprezece magazine de bijuterii, când un ofiţer sub acoperire le-a fost prezentat drept client. Lui Arturo îi era greu să suporte regimul de detenţie, dar nici nu voia să încerce să se adapteze. Era slab, sensibil, nu-i plăcea nimic, tot timpul refuza mâncarea şi comenta, făcea referate peste referate la comandantul închisorii să se plângă ba de zgomot, ba de miros, ba de condiţii, astfel încât căzuse în diz-graţia multor deţinuţi. Cătălin îl înţelegea perfect, pentru că el însuşi se afla în această situaţie. Şi organismul lui era dărâmat din cauza regimului de detenţie, îi era tot timpul rău, avea mari probleme cu stomacul şi cu ficatul, slăbise îngrozitor, aşa că nu se mira când îl vedea pe Arturo că se vaită. Dar ştia că se vaită degeaba. Singurul motiv pentru care puşcăriaşii răi îl tolerau pe Arturo era că puştiul avea bani şi plătea oricât, pentru orice, avea mai mulţi bani decât putea cheltui cineva într-o puşcărie. Când au auzit despre el, marocanii au încercat să îl atragă de client, numai că Arturo nu era un drogat. Dimporivă, era tot timpul preocupat de starea lui de sănătate. Lua mereu medicamente, se străduia să nu mănânce chestii „nesănătoase”. Făcea în permanenţă mofturi, ba că hrana e prea grasă, are prea mult ulei, ba că e prea condimentată şi face ulcer. Tot timpul îşi făcea ceaiuri şi se îmbrăca gros în celulă să nu facă pneumonie. Era obsedat că nu cumva să se îmbolnăvească. Aşadar, era greu să cadă în plasa lor. Insă gaşca marocanilor era perseverentă, pentru că puţini erau clienţii cu bani constanţi, aşa ca el, care îşi permiteau să îşi facă toate poftele în puşcărie. Şi-au propus să-1 „câştige” cu orice preţ, chiar au pus pariuri între ei despre în cât timp va ceda şi le va cădea în plasă. Întâi, s-au băgat pe sub pielea lui şi au început să facă pe sclavii. Cum auzeau că Arturo are nevoie de ceva îi obţineau şi nu-i cereau bani pentru favor. Când un deţinut îşi bătea joc de el, că ieşea înfofolit de parcă era gerul Bobotezei, imediat îi luau apărarea. Îl lăsau să câştige la tenis, stăteau tot timpul în preajma lui şi se comportau exemplar. Astfel, la un moment dat, l-au câştigat ca prieten.

Ca orice deţinut, Arturo avea momentele lui de depresie, provocate în mare parte de teamă că se va înbolnăvi. Spunea mereu că la el în celulă sunt microbi care trăiesc în mucegaiul de pe ziduri, că va muri din cauza umezelii şi că plămânii lui sunt deja praf din cauza asta. Băiatul ipohondru devenise un coşmar pentru spitalul penitenciarului, unde cerea să meargă de cel puţin trei ori pe săptămână, inventându-şi tot felul de afecţiuni. Cu greu scăpau de el, iar asta numai după ce îi dădeau câteva pastile. Dar analizele îi ieşeau mereu foarte bine, aşa că medicii ajunseseră să nu-1 mai primească la consultaţii, sătui până peste cap de el şi de nebuniile lui. Acesta este momentul în care au intervenit marocanii, spunându-i că îi pot procura ei nişte vitamine puternice, care îi dau imunitate şi care dezvoltă rezistenţă la viruşii din puşcării. Nimeni nu a îndrăznit să-i spună băiatului că totul e o aberaţie şi nici să nu se bage în povestea asta. Aşa a ajuns Arturo să ia pastile de ecstasy cu pumnul, care îi făceau „foarte bine” şi îi dădeau o stare de „veselie” ceea ce Trei Vieţi * P e d e a p s a lui, e adevărat, îi lipsea cu desăvârşire. Treptat, l-au trecut la alte şi alte droguri, toate sub formă de pastile, ca nu cumva să se prindă că îl drogau, până când au îndrăznit să-i propună cocaină. In momentul acela, s-a declanşat calvarul. Când a aflat că marocanii îl drogau de luni de zile, Arturo a făcut o criză de nervi cum puţini îşi permiteau să facă în închisoare. A cerut imediat, urlând ca din gură de şarpe, să fie dus la infirmerie, să i se facă analizele, apoi a cerut să discute cu comandantul închisorii. Nimeni, dar absolut nimeni nu îndrăznise, ani de zile, să-i reclame pe marocani că vindeau droguri… Şi uite că un nebun a făcut, totuşi, asta. S-a dus în faţa comandantului şi 1-a ameninţat că va face o scrisoare către Ministrul de Interne căruia îi va spune ce se întâmplă în închisoare, cum tolerează vânzarea de droguri şi nu ia atitudine. Apoi, a scris o declaraţie lungă în care a povestit, cu lux de amănunte, ce i se întâmplase şi a cerut ca analizele lui medicale, care atestau că se găsesc stupefiante în organismul lui, să fie ataşate acestei declaraţii şi trimise la minister. In final, şi-a sunat şi avocatul, pe care 1-a pus să ceară transferul său la o altă închisoare, cât mai repede posibil. Acest scandal a adus o mulţime de controale pe capul conducerii iar marocanii au fost despărţiţi şi mutaţi în cor-puri diferite. Câţiva dintre ei, care au fost găsiţi cu droguri la percheziţiile de noapte, au fost bătuţi crunt şi trimişi la carceră. Gardienii aveau acum „boală” pe aceştia, că le făcuseră probleme, şi nu-i mai iertau. Cum îi prindeau cu ceva, cum îi băteau groaznic şi-i izolau. Arturo, mulţumit de ce nebunie declanşase şi simţindu-se dintr-o dată foarte important, nu a mai insistat să fie mutat şi a rămas la Cremona. Se simţea un fel de lider acum şi îi plăcea că reuşise să facă un pic de curăţenie. Numai că marocanii nu l-au uitat nici o secundă… Chiar dacă fuseseră despărţiţi şi le era greu să comunice între ei, erau la fel de uniţi. Unul singur rămăsese în acelaşi corp de închisoare cu Arturo şi pe el l-au pus să-i răzbune în cel mai groaznic mod cu putinţă. La nici o lună după ce declanşase scandalul, pe când era afară, la plimbare, a fost încercuit de câţiva tipi, care îl tot îmbrânceau şi păreau că fac glume proaste cu el. Gardienii n-au intervenit, pentru că şicane de genul ăsta se întâmplau nonstop.

Deodată, din mijlocul puşcăriaşilor s-a auzit un urlet în-fiorător. Toţi cei care îl „zgândăriseră” pe Arturo au fugit. Băiatul era întins la pământ, iar deasupra sa se afla marocanul care, încet, cu o precizie de chirurg, îi scotea ochii cu un briceag. Calm, meticulos, convins că are timp să îşi ducă fapta la bun sfârşit până ce vin gardienii. Degeaba urla şi se zvârcolea Arturo, nu a avut nici o şansă să scape. Degeaba au venit gardienii în număr mare şi au tras focuri de armă în aer ca să împrăştie deţinuţii, marocanul îşi terminase treaba şi Arturo zăcea pe jos, cu răni sângerânde în loc de ochi. După ce a fost dus de urgenţă ia spital în oraş, Arturo nu s-a mai întors niciodată la puşcărie. Nu au reuşit să afle dacă murise sau fusese transferat la alt penitenciar. A fost un episod terifiant, care l-a întors pe dos pe Cătălin, pentru o perioadă lungă de timp. Ii revenise teama faţă de cei din jur, avea senzaţia că toată lumea se uită ciudat la el şi vrea să-i facă rău, că e urmărit cu privirea. Tot timpul simţea nevoia să grăbească pasul pe culoar şi să se uite în spate, nu putea să doarmă şi avea nişte coşmaruri groaznice ori de câte ori aţipea, se trezea transpirat şi uneori urlând din toţi rărunchii. „La aer” se schimbase cam tot. Deţinuţii stăteau în grupuri mici, disparate, nu se mai îngrămădeau, o teamă generală îi Trei Vieţi * P e d e a p s a făcuse parcă ceva mai raţionali pe marea majoritate, mai te-mători, mai paşnici. Noroc cu Maurizio, care era o farmacie ambulantă şi care îi mai clădea din când în când somnifere, de regulă Valium. Erau singurele momente în care ieşea din starea de panică ce pusese stăpânire pe el, singurele momente în care mirosul acela chinuitor îl lăsa în pace. Îngerul păzitor şi cancerul. Singura persoană cu care Cătălin putea să vorbească deschis despre cât îi este de frică în puşcărie era sora, Amelia, una dintre confesoarele de la penitenciar. Sora Amelia venea în fiecare zi, de la o mănăstire catolică din apropiere cu un Mini Cooper bej, foarte şic, ca să stea, timp de câteva ore, de vorbă cu deţinuţii. Era un fel de consilier psihologic… Dat fiind că puşcăria este locul gesturilor disperate, că acolo tentativele de sinucidere sunt mai dese decât zilele cu soare, era nevoie de cineva care să calmeze spirite şi să dea speranţe. Iar singurele speranţe pentru condamnaţii cu pedepse mari erau în Dumnezeu. Doar El, printr-o minune, îi mai putea ajuta. Aşadar, când ieşeau la aer, exista opţiunea să meargă timp de un sfert de oră să se întâlnească cu sora Amelia, să-şi des-carce sufletele. Măicuţa avea înjur de 40 de ani, ochii de un albastru pătrunzător, pielea nefiresc de albă şi de fină. Era înaltă pentru o femeie şi mirosea tot timpul a pafum de lăcrămioare. Chiar dacă veşmintele ei nu lăsau să se vadă prea multe, era evident că fusese, în tinereţea ei, o femeie foarte frumoasă. Unii deţinuţi se îndrăgostiseră de ea, dar ştia perfect cum să se poarte cu fiecare în parte, pentru ca ei să nu depăşească graniţa confesiunii. Ştia să impună respect fără să facă ceva în mod special, o privire era suficientă.

La prima întâlnire s-a simţit cam stingher. Nu era obişnuit să fie pus în postura de a se confesa în faţa unei femei necunoscute. S-a dus la ea pentru că erau cincisprezece minute în care putea să fugă din junglă aia. Iar cu sora Amelia stătea fară teama că i se poate întâmpla ceva rău. Era un refugiu binevenit. Despre ea aflase tot felul de poveşti. Era un personaj important în închisoare, care născuse mai multe legende. Unii spuneau că în tinereţe iubise foarte tare un băiat şi că trebuia să se căsătorească cu el în câteva luni. Cu puţin timp înainte de nuntă, el a băut într-o seară, cu prietenii, la petrecerea burlacilor, şi cum nu bea în mod obişnuit s-a îmbătat atât de tare încât a violat o femeie de moravuri uşoare, pe care amicii lui o aduseseră să facă striptease. De supărare, dar şi ca să spele păcatul lui, ea ar fi decis să se călugărească. Cea de-a doua poveste spunea că ea însăşi fusese violată într-o seară, pe când se întorcea acasă de la o mătuşă bolnavă de care avea grijă, că grozăvia i se întâmplase exact înainte de nuntă, şi că până atunci se păstrase virgină pentru că aşa îşi dorea să intre în biserică, A fost atât de marcată de acest incident, încât a refuzat să se mai căsătorească, în ciuda insistenţelor logodnicului ei. La câteva luni după viol, s-a călugărit. Dar nimeni nu ştia în fapt povestea reală a măicuţei Amelia şi e foarte posibil ca nciuna dintre cele două legende să nu fie reală, ci să fie fabricată de închipuirea nebună a unor deţinuţi dornici să se dea interesanţi, să pară că ştiu mai mult decât ceilalţi. Îngerul păzitor şi cancerul îşi aminteşte perfect prima lor întâlnire, care a avut loc într-ci capelă mică din curtea puşcăriei. Nu era un confesional propriu-zis, ci o cameră cu mai multe icoane pe pereţi, un altar în miniatură, două scaune, o masă şi câteva suporturi pentru lu-mânări. Era un fel de bisericuţă improvizată într-o fostă anexă în care se schimbau paznicii, şi care fusese creată în momentul în care au avut loc mai multe decese ale unor deţinuţi după care rudele nu s-au înghesuit să vină. Atunci s-a amenajat această capelă ca să îi poate depune undeva, să le facă o slujbă religioasă aşa cum e omeneşte, iar responsabilii puşcăriei le-au rugat pe surori să găsească locuri de veci în cimitirele din regiune. Tot aici, se ţineau slujbe în zilele de sărbătoare, slujbe la care aveau voie doar deţinuţii cu comportament exemplar, cărora li se oferea în acest fel o recompensă pentru bună purtare. A intrat sfios, ca un elev în prima zi de şcoală, abandonat de mamă în uşa clasei, şi i-a fost jenă s-o privească în ochi pe sora Amelia. Nu ştia exact din ce motiv, se gândea probabil că femeia asta îl priveşte ca pe un infractor, îl judecă şi condamnă în gând. Ea l-a privit însă cald, i-a zâmbit şi l-a rugat să se aşeze apoi i-a spus gardianului care îl însoţea să-1 aştepte afară. „Eu sunt sora Amelia, nu pot să spun că îmi pare bine să te cunosc în împrejurările astea, dar pot să spun că aşfijericită să te pot ajuta. Ştiu că treci prin momente grele, dar nu uita un lucru, suntem oameni şi suntem supuşi greşelii. Dacă ne căim de ceea ce am făcut, o să fim iertaţi şi viaţa noastră poate reintra pe un făgaş normal. Să nu îţi fie jenă de mine… Şi eu sunt om, am şi eu păcatele mele, dacă sunt călugăriţă nu înseamnă că nu înţeleg ispitele la care suntem cu toţii supuşi, greşelile… Sunt ca tine, aşadar tratează-mă ca atare!”

Parcă îi citise gândurile această femeie! Cu toate acestea, nu-şi găsea cuvintele, era timorat şi nu ştia cum să-şi înceapă confesiunea. Trei Vieţi * P e d e a p s a „Cătălin! Aşa mă cheamă!” Atât a putut să spună şi mai apoi şi-a pierdut toate vorbele, parcă nimic nu-i mai venea în minte ca să lege o conversaţie. Sora Amelia 1-a luat de mână şi 1-a privit în ochi. Era clar că avusese de multe ori de-a face cu astfel de situaţii, în care oamenii obişnuiţi se inhibau în faţa ei şi în faţa veşmin-telor care sugerau un om fară păcat, pur, dar care ştia perfect să-i scoată din impas şi să-i facă să-şi pună sufletul în palmă. „Mie chiar poţi să-mi spui ce ai pe suflet, se vede că ai unul încărcat, chinuit Ai privirea tristă şi te simţi pierdut… Eu am să te ajut măcar cu o vorhă hună, dacă mai mult nu pot să fac pentru tine. Dar ţine minte, Cătălin, o vorhă hună e de multe ori mai importantă decât multe alte favoruri pe care ţi le poate face cineva. Nu-i aşa?” Hotărât lucru, sora ştia să comunice. Cătălin simţea că-i este aproape. „Da, soră Amelia, ai perfectă dreptate! Stau aici de mai bine de două luni… Nu am făcut mare lucru, de fapt, dacă mă în-trebi pe mine, nu am făcut mai nimic, dar cred că aşa îţi zic toţi deţinuţii…” > > Sora Amelia zâmbea. Discuţia cu ea începuse deja să-i confere o anumită siguranţă. „în faţa mea nu e nevoie de justificări. Nici nu am să te întreb ce cauţi aici. Dacă tu simţi nevoia să vorbeşti despre asta, poţi să o faci. Dacă altele sunt apăsările tale, poţi să-mi povesteşti despre ele, dacă ai temeri…” A întrerupt-o aproape brutal, de parcă atinsese un subiect tabu, care nu avea să mai fie atins vreodată. „Mi-e teamă în fiecare minut, în fiecare secundă. Am avut un trai plin de huzur, am fost un privilegiat al sorţii, soră Amelia. Eu, deşi sunt tânăr, am trăit până acum trei vieţi. Am călătorit, am văzut aproape toată lumea, am cunoscut tot felul de îngerul păzitor şi cancerul oameni importanţi, am avut ocazia să fac lucruri la care alţii nici măcar nu visează. Am fost foarte bogat, am avut o avere colosală, mi-am permis orice, şi când spun asta nu exagerez cu nimic. Am avut acces la oameni excelenţi şi locuri minunate. Dar niciodată până acum nu am interacţionat cu oameni violenţi, niciodată până acum nu mi-a fost atât de frică de ei. Nu ştiu să mă apăr violent şi nici nu vreau să învăţ. Am intrat într-o lume atât de străină mie, şi am senzaţia că n-o să mai scap de aici niciodată. „ A fost prima dată, după mult timp, când a lăsat capul pe masă şi a plâns în voie, suspinând fară teama că îl aude colegul de celulă, fară să-i fie ruşine că îşi manifestă slăbiciunea în faţa unei femei. Iar sora Amelia l-a lăsat să plângă, mărgi-nindu-se doar la a-i pune mâna pe creştet. Cătălin a simţit atunci că s-a creat între ei o legătură profundă. Amelia i-a dăruit o iconiţă la plecare şi i-a spus că atunci când simte că toată lumea l-a părăsit, să se gândească la Dumnezeu, care nu-1 va părăsi niciodată, să-1 roage în minte să-1 apere şi să-1 protejeze şi se va simţi mult mai bine. Se întâlneau cu regularitate şi îi povestea tot ce avea pe suflet, de le întâmplări care îi atrăgeau atenţia în arest, necazurile lui zilnice, până la episoade din viaţa lui trecută.

Erau momente când, răpus de deznădejde, îi spunea că Dumnezeu l-a uitat şi că e nedrept, că uneori parcă e mai bun cu oamenii răi, iar ea îi spunea întotdeauna să nu-şi piardă speranţa. Timpul pe care îl petreceau împreună trecea mult prea repede, Ajunsese să aştepte cu nerăbdare cele două zile în care putea să o vadă. Nu i se dădea voie să se întâlnească cu ea zilnic, întrucât aveau şi ceilalţi deţinuţi nevoie de consilierea ei. Simţea că şi ea aşteaptă întâlnirile, chiar dacă el era cel care vorbea tot timpul şi despre ea nu ştia mai nimic. Trei Vieţi * P e d e a p s a „Soră, mă simt atât de bine când stau de vorbă cu tine, am senzaţia că mă întorc în lumea mea… Plec de aici mult mai liniştit, chiar dacă mediul ăla viciat distruge destul de repede tot ce câştig cu tine.” Iar sora Amelia lăsa să se înţeleagă că discuţia cu deţinutul român nu e o simplă confesiune, consiliere psihologică sau spovedanie. Ci se implică mai mult, ca şi cum ar face-o cu o persoană la care ţine considerabil„ „Eşti un om bun, Cătălin, o să ai parte de o viaţă frumoasă când vei ieşi de aici, pe tine nu te-a schimbat detenţia, ba din contră. Te-a făcut să priveşti lumea mai în profunzime şi ţi-a întărit credinţa în Dumnezeu. Când o să ieşi, ai să vezi că te vei bucura mai mult defecare zi din viaţa ta. Te vei bucura când e soare, când vei pleca într-o călătorie, când vei mânca din aceeaşi farfurie cu un prieten drag, când vei primi un dar neînsemnat sau o vorbă bună. Până acum, ai râvnit la mult prea mult şi ai uitat să te bucuri că trăieşti, că eşti sănătos, că ai ce pune pe masă, că ai oameni frumoşi şi buni lângă tine, că îţi trăiesc părinţii şi te iubesc. Astea sunt adevăratele bucurii ale unui om. Sigur, şi celelalte sunt, că ai o casă frumoasă, că poţi călători oriunde, dar în cele din urmă ai să vezi, că tot de viaţă de zi cu zi trebuie să fim mulţumiţi.” Nu de puţine ori, Cătălin s-a gândit să inverseze rolurile şi să fie el cel căruia i se confesează sora Amelia. Zadarnic., Confidenta sa întorcea întotdeauna discuţia către el. T „Te-ai gândit vreodată că te sacrifici prea mult de dragul lui Dumnezeu? Cum poţi să pierzi atâtea lucruri frumoase pe care viaţa ţi le oferă? Cum poţi să trăieşti singură, fără un partener de viaţă, să nu îţi etalezi frumuseţea, să nu petreci?” „Pentru mine nu e important nici să petrec, nici să fiu ad-mirată. Eu mă simt bine aşa, sunt fericită că Dumnezeu m-a luat sub aripa lui, cu el o trăiesc veşnic, restul se duc repede… Îngerul păzitor şi cancerul. E greu de înţeles, dar există un moment în viaţa fiecărui om, o cumpănă, care îl face să-şi aleagă drumul Eu am avut o aşa cumpănă, atunci amjăcut alegerea clară şi sunt tare mulţumită cu ea. Tu erai mulţumit cu viaţa ta? În privinţa asta, Cătălin ştia răspunsul. A replicat cu hotărâre. „Da, era exact viaţa la care visasem,.” „Ceva nu era totuşi în ordine, altfel nu ajungeai aici. A fost un moment de slăbiciune… Undeva ai scăpat fratele din mână. Să nu cauţi alţi vinovaţi. Să încerci să îţi induci ideea că, pentru lucrurile care ţi se întâmplă, tu eşti vinovatul. Aşa, vei găsi putere să depăşeşti momentele grele. Dacă încerci să dai vina pe alţii, o să ajungi să

fii măcinat de ură toată viaţa şi e cea mai mare greşeală pe care o poţi face.” Da, avea dreptate. Cel mai mare vinovat pentru situaţia în care se afla era el însuşi. Prea încrezător şi prea puţin prevăzător… „Cred că am avut prea mare încredere în oameni, sunt convins, dealtfel, că de aceea mă aflu aici. Aşa gândeam şi până să-mi spui tu, că eu sunt singurul vinovat pentru că am ajuns aici. Eu sunt de felul meu un perfecţionist, şi aşa voi rămâne. Nu caut defecte la alţii, ci doar la mine. Problema e că acum nici nu mai îmi pasă de ce sunt aici, care e motivul real, vreau doar să scap, dar am senzaţia că nimeni nu face nimic ca să mă scoată de aici. Nu înţeleg de ce stau aici de atâtea luni şi mă deranjează cel mai tare că eu nu am ce face, nu pot decât să aştept.” „O să mă rog pentru tine. Să îţi ajute Dumnezeu să treci cu bine de perioada asta grea şi să te apere…” Spre deosebire de călugăriţele ortodoxe, care se feresc să vorbească deschis despre lucruri reale, sunt reţinute şi dau tot timpul impresia că trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, sora Amelia se purta ca un pământean. Se uita Trei Vieţi * P e d e a p s a la filme, îi plăcea să călătorească, mai ales la mănăstiri din diferite colţuri ale lumii, citea presa, se uita la ştiri, comenta şi făcea politică, făcea şi glume, conducea un Mini Cooper superb, avea preocupări lumeşti. Ba chiar îi spunea deschis că viaţa la mănăstire, chiar dacă te privează de multe, nu este atât de austeră cum cred unii, „Să nu îţi imaginezi că noi stăm acolo şi ne rugăm fără pauză… Avem activităţile noastre plăcute, mergem în excursii, ieşim la cumpărături, ne decorăm frumos camerele, pictăm, plantăm flori, grădinărim… Unele surori fac echitaţie, avem şi o sală de sport, avem acces la internet, ne place să şofam, ieşim la masă în oraş, avem amici cu care ne e drag să ne întâlnim, cărora le facem daruri, la ale căror aniversări mergem cu drag, trăim exact ca oamenii normali. Dragostea de Dumnezeu nu înseamnă privarea de tot ce e frumos în viaţă. Te învaţă doar să faci selecţii, să deosebeşti mai uşor binele de rău, să laşi de la tine mai mult, să îţi iubeşti aproapele, să dăruieşti necondiţionat, să te mulţumeşti cu puţin şi să apreciezi sănătatea şi viaţa, cele mai mare daruri pe care le ai.” O privea aproape consternat. Dacă i s-ar fi oferit în acele momente ocazia de a se călugări, şi de a alege mănăstirea în locul vieţii sale de atunci, ar fi făcut-o fără să se gândească! „Ce folos dacă eşti sănătos şi trăieşti într-un cavou, aşa, ca mine… Uneori mă rog să mi se întâmple ceva rău ca să scap de aici, simt că nu mai suport nimic: oamenii ăştia, mirosul de igrasie şi umezeala pe care o simt în oase în fiecare zi. Nu mai am putere, oricât încerc să mă motivez, oricât încerc să nu mai număr zile, ore, minute, mi-egreu să cred că în viaţa mea se va întâmpla ceva bun. În utima perioadă mă simt din ce în ce mai rău. Sunt nopţi întregi în care nu dorm, am dureri mari de stomac, cred că şi ceva probleme cu ficatul, pe astea le am eu mai demult, dar acum mi-e greaţă tot timpul Am şi slăbit enorm, arăt ca un strigoi, cad pantalonii de pe mine, deşi mănânc, îmi impun să mănânc chiar îngerul păzitor şi cancerul dacă nu mi-e foame. Chiar am senzaţia, din ce în ce mai des, că moartea este cea mai hună soluţie. Dacă tot spui că Dumnezeu e bun, de ce să nu mă întâlnesc eu cu el mai repede?” Nu, ceea ce spusese nu avea cum să fie pe placul Ameliei.

Ea respingea vehement, întotdeauna, ideea aceasta, a aban-donului de sine. „Cătălin, nu-mi place să te aud vorbind aşa, să te ferească Dumnezeu să te găseşti în postura de a afla că mai ai de trăit foarte puţin, abia atunci ai putea realiza ce dar nepreţuit este viaţa. Abia atunci ţi-ai da seama că ai face orice să opreşti timpul în loc, să mai poţi trăi fericit sau dezamăgit şi chinuit încă o vreme. Viaţa e un dar atât de mare pe care numai în momentele când suntem la un pas de a-l pierde îl apreciem la adevărata lui valoare! Nu-ţi ţin predici, şi eu sunt om, am avut şi eu în viaţa mea momente bune, momente când am trăit clipe minunate, am avut şi necazuri, dureri, poate am gândit ca tine. Şi Dumnezeu mi-a demonstrat că am greşit, m-a luat de mână şi mi-a arătat calea cea dreaptă. Ştiu că acum ţi-e greu să ju-deci limpede, dar în momentele tale de singurătate, de tristeţe, gândeşte-te la ce ţi-am spus eu. Gândeşte-te ce ai face dacă ai afla că mai ai de trăit o lună sau două… Pune pe hârtie câte mai ai de făcut, pe cine laşi în urmă şi cu ce preţ, cui ai aduce suferinţă, ce planuri ai cu viaţa ta, şi încearcă să le rezolvi pe toate în cât timp ţi-a rămas. Ai să vezi că vei mai cere timp de la Dumnezeu. E o vorbă… Ai grijă ce-ţi doreşti! Nu e neapărat creştinească, dar e atât de adevărată…” Reţeta măicuţei Amelia era bună. Ori de câte ori i se > f înecau corăbiile, punea pe hârtie vise, dorinţe, scria mesaje către ai lui. Pe unele le trimitea, pe altele le rupea a doua zi. Le scria amicilor din România, ţinea un jurnal în care aşternea tot felul de gânduri, negre sau albe. Acestea îl ajutau, ce-i drept, să depăşească momentele critice. Sora Amelia i-a întărit credinţa în Dumnezeu aşa cum nimeni nu o făcuse până atunci, deşi fusese crescut într-o familie religioasă, de o bunică ce nu-1 lăsa să se culce până nu-şi spunea rugăciunile. Dar acum era prima dată când îl simţea pe Dumnezeu ca pe un prieten, ca pe un aliat căruia putea să îi spună orice. Parcă era mereu cu el, avea senzaţia că îl priveşte tot timpul şi de multe ori avea convingerea că, dacă a scăpat de un necaz inerent într-o puşcărie, el l-a îndepărtat de acolo. Senzaţia asta îl făcea să spere uneori că viaţa lui nu s-a sfârşit şi că Dumnezeu are un plan cu el. Faptul că se vedea de două ori pe săptămână cu sora Amelia îl ajuta mereu să-şi revină, era ca o gură de aer proaspăt, ca o evadare. Dar într-o zi, sora Amelia n-a mai venit. Când s-a dus la capelă să o întâlnească, aşa cum se obişnuise de ceva vreme, a găsit o altă măicuţă în locul ei. Nici nu ştia cum să reacţioneze, îi venea să întrebe ce e cu ea… Numai la gândul că îl abandonase, că nu mai vine la închisoare ci merge la un azil, sau un orfelinat, unde îi povestise că fusese de-a lungul anilor să ofere consiliere religioasă, i se făcea frică. Parcă se sfârşise lumea. A simţit o durere atât de mare de parcă pierduse pe cineva drag. Se simţea un pic trădat, părăsit. Relaţia lor fusese atât de deschisă, încât greu i-ar fi putut lua cineva locul Ameliei. „Sunt sora Sophia şi de astăzi o să poţi sta de vorbă cu mine. Îmi poţi povesti absolut tot ce doreşti, iar eu am să mă străduiesc să îţi dau cele mai bune sfaturi, să te liniştesc… Sora Amelia mi-a vorbit mult şi frumos despre tine…„ „Ce s-a întâmplat cu sora Amelia?„ îngerul păzitor şi cancerul „E bolnavă, se va opera în curând şi o să lipsească o perioadă.

Mi-a spus să-ţi transmit că se gândeşte la tine şi să te gândeşti şi tu la ea, să te rogi pentru sănătatea ei că şi ea e într-un moment în care are nevoie de rugăciunile noastre, ale tuturor.” Cătălin nu-şi masca îngrijorarea. Nu avea de ce. Sora Amelia îi devenise o prietenă bună. „Dar de ce suferă? E grav?” Sora Sophia îl privea direct în ochi. „Ţie am voie să-ţi spun, dar te-aş ruga să nu povesteşti ce-lorlalţi deţinuţi, ea e o persoană discretă, ca noi toate de altfel, asta ne caracterizează. Are cancer, ştie de câţiva ani şi a ţinut boala sub control, dar acum se simte un pic cam rău şi am dus-o la spital. Va suferi o intervenţie chirurgicală. Tumorile au re-apărut, ei… mi-e greu şi mie să vorbesc, nu e bine, nu e bine deloc. Dar Dumnezeu să sperăm că o va ajuta şi o va veghea.” Nu i-a mai ars de confesiuni, de destăinuiri, de nimic! A fost prima dată după mult timp când a realizat că problemele lui nu înseamnau mai nimic. Parcă îi era ruşine că se văitase ca un copil în faţa unei femei cu adevărat suferinde, care avea probleme reale, mult mai grele ca ale lui, şi care îl asculta cu atâta răbdare fară să spună nimic despre ce o apasă, fără să lase să se întrevadă vreo urmă de durere şi deznădejde pe chipul ei. Atunci a înţeles! De aceea, sfaturile ei despre viaţă, de aceea îi spunea că abia când va fi pus în faţa unui cronometru va înţelege ce pierde! Ea era, la rându-i, cu cronometrul în mână şi uite că, pe ultima sută de metri, încerca să îi încura-jeze pe alţii. Nici măcar supărată pe Dumnezeu nu era. Ea, care îl venera şi păşea cu el de mână prin viaţă, tocmai ea să fie răsplătită în felul ăsta? S-a ridicat şi i-a spus surorii Sophia că vestea 1-a şocat foarte tare şi că vrea să se retragă. Ea a înclinat din cap cu Trei Vieţi * P e d e a p s a calm, exact ca sora Amelia, l-a privit îngăduitoare şi înţelegătoare şi i-a spus că îl aşteaptă data viitoare. „Sănătate surorii Amelia, să-i transmiteţi din partea mea că îi doresc numai bine şi că îi mulţumesc pentru tot… E îngerul meu păzitor, să-i spuneţi că o iubesc mult şi că îmi va lipsi, aşa că să facă bine să se întoarcă cât mai repede, să nu mă lase singur aici, că nu fac faţă!” A zâmbit amar, cu lacrimi în ochi şi a închis uşa în urma lui. O vreme, nu a mai trecut pe la capelă. Ii întrebă pe ceilalţi deţinuţi dacă s-a întors sora Amelia şi ei îi spuneau că nu, că e tot Sophia, dar că e la fel de bună şi simpatică precum cealaltă. Nimeni nu-şi punea întrebarea de ce nu mai vine, tuturor li se părea firesc că fusese înlocuită. Oare doar el să-i simtă lipsa, atât de uşor era pentru oamenii ăştia de aici să schimbe un chip cu altul, un suflet cu altul? După vreo trei săptămâni în care nu simţise deloc nevoia să o vadă pe sora Sophia, s-a dus la capelă într-o după-amiază, special ca să afle cum se mai simte sora Amelia. Ii scrisese şi o scrisoare de încurajare, în care îi mulţumea că l-a învăţat, călăuzit şi ascultat şi în care îi spunea că ea a fost un interme-diar grozav între el şi Dumnezeu, special ca să o facă fericită, să vadă că mulţumită ei îl simte mai aproape. Scrisese cam tot ce intuia că ar vrea ea să audă şi a încheiat spunându-i că el se roagă pentru ea şi o aşteaptă înapoi sănătoasă. Sora Sophia stătea la masă şi citea dintr-o carte de rugăciuni.

Când a auzit uşa, a ridicat ochii şi i-a zâmbit, dar avea o privire atât de tristă, încât el a simţit imediat că ceva o apasă, deşi nu o cunoştea mai deloc. Era îmbrăcată exact ca sora Amelia, cu o fustă gri peste genunchi, cămaşă albă şi tunică neagră, avea capul acoperit cu veşmântul specific călugăriţelor catolice, iar la gât purta un lanţ lung cu un talisman cu Fecioara Maria. Îngerul păzitor şi cancerul „Buona giornata, Cătălin, ce surpriză plăcută! Nu ai mai venit de atunci. Să înţeleg că nu te simţi în largul tău să vorbeşti cu mine? Asta se câştigă în timp, dar dacă nu vrei să-mi dai nici o şansă nu am cum să te ajut…” „Nu, sora Sophia, dar mi-e greu să vorbesc cu altcineva, mi-a luat ceva vreme până m-am obişnuit cu sora Amelia. De fapt, ca să fiu sincer, de aceea am şi venit, să te întreb ce face, cum se simte după operaţie…” A urmat un moment de tăcere. Sora Sophia a încercat să vorbească la fel de calm, fără să-şi trădeze emoţia din glas, dar nu a reuşit. „A plecat dintre noi. Nu a mai apucat să fie operată, s-a stins într-o noapte, acasă. Veniseră ai ei la ea la spital să o vegheze, mereu era cineva cu ea, era internată doar de trei zile. L-a rugat pe tatăl ei să o ia acasă în noaptea aceea, că vrea să doarmă în patul ei. A urcat-o în maşină şi a dus-o acasă, mama ei aşa de tare s-a bucurat, era veselă, zâmbea. A mâncat bine la cină, urma ca dimineaţă să meargă să mai facă un set de analize, apoi să fie operată în următoarele zile. Dar dimineaţă au găsit-o fără suflare, cu cartea de rugăciuni în mână şi zâmbind. Murise zâmbind, fericită că era din nou acasă. Sora Amelia şi-a iubit foarte mult părinţii, chiar dacă locuia la mănăstire era mereu alături de ei, îi ajută, mergea să-i vadă, nu s-a înstrăinat de ei, de casă copilăriei.” Pe Cătălin l-au podidit lacrimile, dar sora Sophia s-a făcut că nu observă şi a continuat, vorbind calm. „Vezi tu Cătălin, noi nu ne temem de moarte, pentru noi moartea nu e decât o trecere spre o altă lume, pe care o cunoaştem, în care ne simţim bine, în care ne regăsim apropiaţii, e viaţa veşnică. Ce poate fi mai frumos decât atât! Şi noi am plâns după ea, deşi ştiam că e doar o despărţire temporară şi că o să ne vedem dincolo. Am plâns pentru că deja ne era dor de Trei Vieţi * P e d e a p s a ea, din egoism, ştiam că ea efericită că aplecat la timp, că nu s-a chinuit deloc cu boala, că Dumnezeu a lăsat-o să plece exact când şi cum a vrut, pentru că a iubit-o.” Nu a putut să-i răspundă nimic, a strâns tare în palmă scrisoarea până a boţit-o. Sora 1-a văzut şi 1-a întrebat ce are în mână. „Era o scrisoare pentru sora Amelia… încercam să o încurajez şi eu, aşa cum a făcut ea cu mine de-a lungul vremii… Se pare că am scris-o prea târziu…” „Dacă vrei i-o pot duce la mormânt, e înmormântată în curtea mănăstirii, aproape de noi, vorbim în fiecare zi cu ea. Sunt convinsă că s-ar bucura să i-o duc. Tare frumos povestea despre tine…” I-a întins, stângaci, hârtia boţită. „Eu o să plec acum. Poate ne mai vedem. Arrivederci, soră Sophia!” Amărăciunea îi cuprinsese sufletul, abia atunci şi-a dat seama cât de profundă fusese relaţia lui cu sora Amelia, cât de mult se apropiase femeia asta de sufletul lui, că era ca un pansament pentru toate rănile sale… Şi chiar dacă ştia că ea, de acolo de sus, îl priveşte şi s-ar putea supăra pe el

pentru ceea ce gândeşte, a simţit, pentru a doua oară în viaţa lui, că Dumnezeu face uneori alegeri greşite. Răsturnare de situaţie. Sunt deja patru luni de când numără clipele. Gardianul se apropie de celulă lui în timp ce loveşte puternic gratiile cu bastonul şi zbiară cuvinte jignitoare într-o italiană de mahala. Urmează o nouă zi în iadul de la Cremona, o nouă zi în care va face exact ceea ce a făcut şi în celelalte, îşi deschide uşor ochii, de parcă lumina dimineţii îl va orbi de-a dreptul. Aproape imediat, îi închide la loc, încercând parcă să mai fure câteva clipe de închipuire, de visare. Ar vrea să doarmă mult şi bine şi să se trezească din nou acasă, în micul lui apartament cochet, de Don Juan, din inima Bucureştilor, în patul cu lenjerie zebrată de satin şi miros de lemn de santal, unde e tot timpul cald, bine şi plăcut, unde se simte în elementul lui. Ar vrea să înceapă o zi obişnuită, în stilul său, cu ritualul său matinal. Iar acesta începe imediat ce deschide ochii. Mecanic, apucă telecomanda şi porneşte combina din perete, de unde ritmuri mai mereu orientale, de calitate, îşi fac loc, în surdină, către eter. Apoi, se ridică din aşternut, gol-goluţ, pentru că nu doarme niciodată îmbrăcat… Se îndreaptă agale spre duş, iar în drum, porneşte din reflex, cu ochii întredeschişi, maşina de cafea. De ani de zile, îşi propune să ia micul dejun acasă, să îşi impună să facă asta. E o masă peste care sare întotdeuna. Când e la hotel se trezeşte devreme să mănânce, dar acasă nu reuşeşte niciodată, chiar dacă mai mereu îi e foame. In frigider are foarte multe sticle de băutură, şampanie şi vin, fructe, care de cele mai multe ori se strică, pentru că uită să le mănânce, caviar şi nişte brânzeturi franţuzeşti, astea doar pentru că dau bine atunci când băgă în aşternut vreo damă, apă şi cam atât. Şi-a făcut provizii în repetate rânduri, decis să ia atitdine, dar de fiecare dată le-a aruncat menajera pentru că expirau fără să se atingă de ele. Duşul revigorant, cu apă nici caldă, nici rece, durează întotdeauna un sfert de oră, apoi, timp de zece minute înche-iate, îşi întinde creme speciale pe faţă, la cearcăne, pe mâini şi pe corp. Deşi urăşte din tot sufletul„ritualul cremelor” obsesia sa de a nu îmbătrâni urât îl obligă să-1 respecte. Urmează, fireşte, aranjarea părului. O face meticulos, nu lasă nici un fir la voia întâmplării. Are pe una dintre poliţele din baie peste treizeci de produse profesionale pentru păr şi cumpără continuu. Evident, foloseşte doar cutia cu gel şi rareori spumă, iar restul tronează acolo aşa, pur şi simplu, ca să se simtă el bine. Părăseşte oglinda abia când este pe deplin mulţumit de cum va apărea în public. Îşi bea întotdeauna cafeaua cu telefonul la ureche, apoi pleacă de acasă, la atelier, la fix zece minute după ce menajera intra pe uşă, pentru că femeia îl zăpăceşte de cap, îi sparge mintea cu problemele ei de cum face primul pas în încăpere… Parcă o aude: „Bună ziua şeful Aoleu am avut aşa o dimineaţă agitată, m-a enervat vaca de soacră-mea de la prima oră… Rău e să stai cu cineva, s-a trezit şi avea la mine pretenţii să-i fac cafeaua că ea stă cu curu-n sus şi tot la mine aşteaptă… Şi bărbati-miu ăsta, un pămpălău, i-au dat ăia la servici încă o tură şi el…” Şi trăncăneşte ca nebună, iar el abia apucă să o aprobe, din respect, şi să-i comunice repede, într-o pauză scurtă, în care femeia ia aer ca să poată reporni, ce şi-

ar dori să facă ea prin casă în ziua respectivă. Chiar dacă vorbeşte cam mult, menajera este o femeie excepţională. De acasă, se îndreaptă întotdeauna către atelier, unde câteva fete drăguţe abia îl aşteaptă. Aici, mai bea o cafea, sau un ness, apoi începe asaltul. Vin clientele şi toate, absolut toate, vor să vorbească cu el, să îi ceară sfatul, să îi spună păsurile, iar el trebuie să le zâm-bească. Dacă nu e el acolo, e o cu totul şi cu totul altă atmosferă. Clientelor le plouă şi le tună, nu le convine nimic. Aşa că, de cele mai multe ori, le primeşte personal şi le ascultă cu răbdare pe toate. Dacă ele i-ar vorbi numai despre rochiile pe care vor să le comande, ar fi bine… Dar la Botezatu ajung amănunte despre viaţa lor, despre neajunsurile lor, îl roagă să le ajute un văr sau o nepoată care vrea să fie model… Se plâng de soţi, de copii, de soacre, comentează ştirile din ziare şi îi cer părerea, îi spun ce mai bârfeşte lumea prin oraş, şi tot aşa… Cu toate acestea, îi sunt foarte dragi. Între timp fetele de la atelier îl strigă şi ele, ca să afle exact ce au de făcut şi cum să procedeze, de ce rochiile trebuie croite aşa şi nu altfel, şi cât material să comande. Şi mai au şi ele problemele lor, personale, iar el este un bun ascultător. Telefonul sună întruna, fie presă, fie prieteni, fie clienţi sau parteneri de afaceri îl caută neîncetat. Viaţa lui e o nebunie totală, dar e exact viaţa pe care a visat s-o trăiască. Nu-i ajung niciodată orele pentru câte are de făcut, pentru câte întâlniri ar dori să-şi fixeze. Mereu e contracronometru, mereu pe fugă. Nu şi-a luat nasul la purtare, iar acesta este atuul său. Nu se crede vedetă, şi de-aia îl plac oamenii care au de-a face cu el. Este un tip normal, care vorbeşte cu oricine, fară ifose de megastar. În jurul prânzului, încep întâlnirile în oraş, aleargă-n stânga şi-n dreapta, nu se plânge niciodată şi se amuză copios atunci când amicii îi spun că e un adevărat globetrotter. Dacă mai are răgaz, după-amiaza aranjează din nou programări la atelier şi mai fuge la o emisiune, că nici presa nu trebuie neglijată. Apoi, trece pe la ai lui, pe rând. Întâi pe la mama, ea suferă mai mult dacă nu-1 vede, şi pe urmă la tata. Şi ziua lui se termină întotdeauna, cel mai devreme, la 12 noaptea… Asta, dacă nu e invitat la vreo petrecere, eveniment monden sau cine ştie ce altă sindrofie, dacă nu are prezentare prin cine ştie ce colţ de ţară sau de lume. De aceea, i se pare că timpul trece prea repede, la cei treizeci de ani pe care îi are a făcut atât de multe, nici nu ştie când… A călătorit, a construit nenumărate afaceri, ferme, restaurante, pensiuni, hoteluri, casa de modă… A trăit trei vieţi într-una singură, din care mai are mult. Nici nu bănuia ce surprize i-a rezervat viaţa… I se pare că aceste amintiri fac parte dintr-o altă existenţă, care parcă nu a fost niciodată a lui. De ceva vreme, nu ştie când e zi, când e noapte, şi care e diferenţa dintre zi şi noapte. Pentru deţinutul Cătălin Adrian Botezatu, unica deosebire este probabil aceea că, ziua, gardienii vin mai des prin celule, să vadă care e starea de spirit a deţinuţilor, să-i cheme la vizită, la frizer, la comandant, la anchetă., El e în topul preferinţelor, doar e singurul manechin din închisoare. Altfel, fiecare zi e la fel, nimic nou, nu mai are ce să aştepte.

O vreme, a sperat că se va întâmpla ceva, că cineva va veni aici şi îl va scoate. A aşteptat o zi, apoi două, au trecut deja săp-tămâni, şi în afară de familie, care îl sună din când în când, când are voie… nimic. Are un avocat care cere o căruţă de bani, dar nu i se pare că acesta face mare lucru. Zile-ntregi, i-a îndrugat verzi şi uscate iar acum vorbele lui nu-1 mai pot convinge. Nu înţelege totuşi de ce nu e dus în România… Ce treabă are Italia cu el i De ce îl ţin acolo de atâta vreme, de ce procedurile de repatriere sunt atât de anevoioase? El e român, iar dacă a greşit cu ceva a făcut-o în România… Asta a fost şi ideea atunci când a decis să se predea, să se întoarcă acasă, chiar dacă mulţi îi spun acum că e cea mai mare greşeală pe care o poate face, şi că cel mai bine ar fi să ceară azil politic aici. Italienii l-ar fi acceptat imediat. La el în ţară are mult prea multe probleme, sunt mulţi care vor să-1 vadă mort, să pună mâna pe averea lui, şi nici nu le e greu să o facă mai ales în contextul politic actual. Când a văzut că zilele de detenţie în Italia se prelungesc nejustificat, şi-a dat seama că asta se întâmplă pentru că în România sunt alegeri, iar cazul Botezatu e bine să fie ţinut o vreme departe de ochii presei, până când iese cine trebuie. „Jegoşii! Ei habar nu au că eu n-am fost chiar aşa prost, am casete înregistrate cu ei când cer mită şi când o primesc, când se compromit în ultimul hal, marii oameni de stat… Va veni o zi când o să le scot. Nu acum, când simt lama cuţitului rece pe şira spinării, ştiu că acum le e simplu să mă pună la pământ. Ei au toate armele, eu am prea puţine din păcate… Dar va veni o zii Le-am pus bine, în mai multe colţuri ale lumii, nu las eu nimic ne-plătit pe lumea asta. Aia da bombă de presă! O să vină şi vremea mea, ei tot la ciolan o să roadă şi atunci, că sunt prea nehaliţi.” Acestea sunt gândurile care îi vin zilnic în minte. In celula ternă şi jegoasă nu prea are ce face, aşa că se mărgineşte să gândească. Invariabil, în fiecare zi îi trece prin faţa ochilor, ca o peliculă de film, viaţa de huzur pe care a dus-o. Avea mult, avea de toate, avea senzaţia că lui nimic nu i se poate întâmpla. Apoi, amintirea se transformă în revoltă. Italienii nu-i comunică prea multe, parcă nici ei nu înţeleg de ce ro-mânii nu vin să-1 ia. Ii spun doar că ei aşteaptă să-1 extrădeze şi că justiţia din România îl va pedepsi. Necazul este că în afară de partenerii de afaceri italieni, cu care a perfectat alături de Alexandru afaceri de milioane de dolari sau lire, nu poate lua legătura cu nimeni. Doar cu avocatul, şi el italian, care îi dă mereu acelaşi sfat, să ceară azil politic, pentru că este evident că autorităţile din România nu doresc extrădarea lui, nu vor sub nici o formă să grăbească lucrurile, ba din contră, parcă încearcă să le tergiverseze. Ştie că în ţara situaţia e mai mult decât neagră, că ţiganii le-au vandalizat toate proprietăţile, că ai lui sunt disperaţi, dar atât. A trecut mult timp de când nu mai are nici o veste de acasă, de luni de zile stă închis în puşcăria de la Cremona. Simte că deja face parte din decor, deşi senzaţia de teamă, de care credea că va scăpa la un moment dat, persistă. Nici măcar nu are posibilitatea să-şi facă viaţa mai frumoasă, să cumpere mâncare mai bună de la gardian, dulciuri, reviste şi ţigări, cu care să se răsfeţe, dacă asta se putea numi răsfăţ. Nu poate nici să mituiască pentru alte servicii, pentru că

nu mai are nici un ban, şi nici cine să-i dea. Se numără aşadar printre deţinuţii săraci, abandonaţi în închisoare, pe care ceilalţi îi iau peste picior. Amicii italieni îi plătesc avocatul. Le va returna banii când iese. Ei nu au, până la urmă, nici o obligaţie, iar avocaţii, aici în Italia, au nişte tarife incredibil de mari. Nu au voie să vină la el să-1 vadă, pentru că nu sunt rude de gradul unu, doi sau trei. Avocatul e deja nervos pe el şi îi spune din ce în ce mai des că e un dobitoc dacă rămâne neclintit pe poziţia lui, de a nu cere azil politic, pentru că e evident că dacă nu au cerut extrădarea lui în atâtea luni de zile, vor să-1 ţină acolo în puşcărie cât mai mult. Poate îşi dă duhul, poate îl omoară careva în vreun conflict. Poate scapă de el… Raţionamentul avocatului 1-a dat peste cap, i-a ucis şi ultima fărâmă de speranţă că poate ajunge în sfârşit acasă. A realizat că avocatul ar putea avea dreptate. Dacă cei din ţară cred că e periculos să-1 aducă şi îl ţin aici cât pot de mult, dacă vor tergiversa ani de zile, dacă se tem că cine ştie ce declaraţii dă în presă când se întoarce? Era într-o situaţie disperată, sănătatea îi era din ce în ce mai precară, regimul de detenţie în terminase fizic şi psihic, şi nu ştia încotro să o ia şi ce să facă. Aşadar, a pus mâna pe hârtie şi a scris două scrisori, una către poliţia română, şi alta către cea italiană. A încercat din răsputeri să evidenţieze totul, să facă ceva, orice, ca să atragă atenţia asupra situaţiei lui, să grăbească un pic lucrurile. Nici o reacţie,. Aşa că, după mai multe nopţi nedormite şi frământări adânci, a decis că doar greva foamei îl mai poate ajuta. A mai făcut totuşi o încercare, a scris către ziarele din ţară, şi-a strigat disperarea în gura mare, în speranţa că cineva îl va auzi, „Către Direcţia Generală a Poliţiei, Serviciul de combatere a criminalităţii economicofinanciare în atenţia d-lui maior Tanislav. Subsemnatul Botezatu Cătălin Adrian, domiciliat în Bucureşti, strada Sebastian, sector 5, născut la data de decebrie 1966 în oraşul Alexandria, judeţul Teleorman, declar următoarele: Având în vedere situaţia confuză în care mă aflu, datorită acestui arest provizoriu dispus de către oficialităţile române, arest efectuat în oraşul Cremona – Italia, doresc cât mai urgent întoarcerea mea în ţară şi clarificarea situaţiei penibile creată de nişte acuze pe care sunt în măsură să le dovedesc a fi denaturate. Având în vedere că nu există nici un motiv să mă ascund poliţiei române (am părăsit România din cauza ameninţărilor ţiganilor, nu de frica responsabilităţilor în faţa legii) doresc, cât mai urgent, rugându-vă pe această cale, să procedaţi cât mai repede posibil la demersurile necesare în-toarcerii mele. Am făcut, de asemenea, o scrisoare către po-liţia italiană, rugându-i să mă ajute să mă întorc în România. Vă rog să ţineţi cont că starea sănătăţii mele este din păcate foarte gravă, hepatită, probleme pulmonare. Am decis de asemenea, că dacă până la 15 august 1996 nu voi reuşi să mă întorc în ţară, voi începe cu data de 16 august 1996 greva foamei şi a setei pentru a protesta împotriva acestui regim nedrept ce mi se aplică. Doresc să mă întorc în România şi cred în acelaşi timp că sunt în asentimentul dvs. Drept pentru care vă rog să dispuneţi cât mai urgent venirea mea în ţară. Cu speranţa că me-sajul meu va fi luat în consideraţie,

vă asigur de întreaga mea colaborare. Aceasta este declaraţia pe care o dau şi o susţin. Cătălin Botezatu 7 august 1996, Cremona – Italia „ (scrisoarea a apărut în ziarul „Ziua” din 26 august 1996) Când i-a povestit lui Maurizio că vrea să declare „greva foamei şi a setei” italianul i-a zis că e nebun. Cum să facă aşa ceva? I-a spus că se joacă aiurea cu sănătatea lui şi l-a certat timp de câteva zile. Apoi, a sfârşit prin a-i da dreptate. „Cătălin, m-am tot gândit, mai bine faci asta, trebuie să încerci, că ăştia de aici o să se sperie, e rău dacă moare un străin în puşcăria lor, ei o să vrea să te trimită acasă dacă eşti nebun, să se spele ăia pe cap cu tine. Aici e groasă dacă moare un deţinut, ai văzut şi tu câte controale vin, cât îi freacă. De-aia stau ăştia cu ochii-n patru, putem să ne tăiem, să ne caftim, dar mai subţire cu omorâtul… Intră în greva foamei, că îi sperii şi ăştia o să-i tragă de urechi pe-ai tăi că nu vin să te ia. E foarte bună ideea ta. Deşi o să-mi cam lipseşti.” înainte de a declara greva foamei, a mai scris totuşi o scrisoare, de fapt un memoriu, către Ministrul Justiţiei din Italia, căruia i-a povestit situaţia lui şi i-a cerut să-1 ajute să ajungă în România. Incredibil, răspunsul de la cabinetul mi-nistrului a venit destul de repede, în patru zile, şi era scurt şi la obiect. Oficialul îi spunea că are două variante: fie să aştepte să fie extrădat, fie să ceară azil politic. Era stipulat şi că procedurile de extrădare pot dura şi un an şi jumătate, ceea ce 1-a descurajat şi 1-a determinat să recurgă la ultima sa opţiune. Aşadar singura soluţie rămânea greva, care nu-1 speria deloc, era evident că doar aşa putea să le forţeze mâna. În momentul în care a declarat-o, l-au mutat din celula lui, într-una în care stătea singur, pentru că aşa cere procedura italiană în cazul unei asemenea forme de protest. Era o zonă separată a închisorii, unde mai erau şi alţi oameni în greva foamei. O dată intrat acolo, i s-au luat toate obiectele personale şi a rămas doar cu două rânduri de haine. Camera era austeră, avea un pat, dar nici un alt obiect de mobilier. Nu exista televizor, nu mai avea cărţi, reviste, nu mai avea nimic. Era tot timpul urmărit, monitorizat, gardienii voiau să vadă dacă cineva îţi trimite mâncare pe furiş. Erau şi deţinuţi care declarau greva foamei şi nu se ţineau de ea, iar gardienii erau extrem de vigilenţi pentru a observa orice i-ar putea ajuta să îi trimită pe deţinuţi în celulele lor obişnuite. În fiecare dimineaţă şi seară era cântărit atât el, cât şi ceilalţi aflaţi în aripa greviştilor. Se considera că dacă nu slăbeau, era ceva dubios cu ei. Li se nota greutatea şi, dacă timp de câteva zile nu se modifică nimic, erau declaraţi scoşi din greva foamei. La amiază, greviştii nu mai erau obligaţi să iasă din celule, ca să se facă deja celebrul control. Dacă voiau să iasă din celulă era OK, dacă nu, nu-i forţa nimeni. Unii dintre grevişti, când ieşeau afară, mai primeau câte o napolitană, gardienii şi medicii din aria lor îşi dădeau însă seama imediat cine a mâncat şi cine nu. Aşadar, trebuia să fie foarte atent, să nu cedeze ispitei de a mânca ceva. Din fericire pentru el, dacă se poate spune aşa, dacă îşi punea ceva în minte, tot timpul îşi ducea iniţiativa la bun sfârşit. Încă din prima zi, s-a simţit rău, avea o stare de vertij, de ameţeală. Faptul că stătea într-o celulă în care nu avea ce face, în care nu avea nici un

fel de activitate, îi sporea şi mai tare senzaţia de foame. Dacă şi-ar fi umplut timpul cu ceva, probabil i-ar fi fost mult mai uşor să uite de ora mesei. Dar cum în închisoare ocupaţiile sunt atât de puţine, ora mesei este unul dintre cele mai aşteptate momente ale zilei. De cum s-a instalat în celulă a auzit vocea vecinului de alături: — Bună, sunt Salvatore Ceccarini şi sunt medic. Aşa că dacă ai nevoie de ajutorul meu să depăşeşti stările proaste, să-mi spui, te pot ajuta măcar cu un sfat. De ce eşti aici, ce ai păţit? În timp ce îi asculta întrebarea, încerca să creioneze în minte portretul omului. Îşi imagina că este un tip scund, cu puţină burtă, cu părul alb ca neaua, tuns foarte scurt şi cu început de chelie, ochii mici, cu ochelari fără ramă, mâini frumoase, piele albă. Un tip inteligent, dar cu dublă personalitate, care era acuzat de omor. S-a oprit din a zugrăvi în minte profilul necunoscutului şi i-a răspuns: — Sunt român, nu italian, şi vreau să ajung la mine în ţară. Stau aici de câteva luni şi nu mi-au cerut încă extrădarea. Aşa că asta e singura mea şansă să plec mai repede. — Deja nu mai poţi? Atunci nu îţi mai spun povestea mea că te deprim şi mai tare… — Cătălin mă numesc, scuze, am uitat să mă prezint. Tu ce-ai păţit? — Sigur vrei să afli? Mi-e şi greu să mai vorbesc despre mine şi necazul meu, mi se pare că am spus de atâtea ori povestea asta şi degeaba. Acum o scriu pe hârtie, măcar un roman să rămână în urma mea. Era din ce în ce mai curios de ceea ce ar fi putut spune moşul din celula vecină. Totuşi, nu voia să se vadă asta. — Nu-mi povesti dacă ţi-e greu, te înţeleg perfect, şi eu m-am săturat să spun de ce sunt aici, ce am făcut şi ce n-am făcut… La mine e simplu, sunt acuzat de deturnare de fonduri, dar nu ştiu de ce trebuie să stau arestat în Italia. Lucrurile cred că sunt mai complicate decât ţi le descriu eu, dar ăsta ar fi rezumatul pe scurt. Ar fi putut să se explice amănunţit, dar şi-a spus că de această dată îi va da întâietate vecinului. Răspunsul acestuia nu s-a lăsat aşteptat. — Eu am aproape doi ani de când sunt închis, şi mi-am pierdut toate speranţele că o să mai ies de aici, nici măcar nu m-au condamnat, ca să ştiu concret ce se întâmplă cu viaţa mea. — De doi ani, fără să se fi terminat procesul? De ce aşa mult? — E o poveste lungă şi complicată. Deşi mie mi se pare simplă. Am fost acuzat că am omorât un om, dar eu jur că nu am ucis pe nimeni. — Şi cum ai ajuns să fii acuzat dacă nu ai făcut nimic? Doctorul şi-a rostit repede povestea. Aproape pe nerăsuflate: — Soarta… Într-o noapte, m-a sunat soţia unui pacient, bolnav de inimă, destul de grav. Mi-a spus că omul se simte rău, că nu poate respira, că se sufocă şi că mă roagă din suflet să dau o fugă până acolo să văd despre ce e vorba. Voia să-i dau ceva, un medicament, îi era teamă că moare. E o zonă în care locuiesc oameni săraci, dar mie mi-era dragă familia asta. Aveau două fetiţe minunate, care învăţau bine, se străduiau cu ele să le facă un viitor. In fine, cum nu mi-era peste mână, nu aveam nici somn, m-am urcat în maşină şi am plecat către ei. Din şoseaua principală se face un drum desfundat, lat de doi metri şi jumătate, neasfaltat şi plin de

hârtoape, de aceea merg mereu cu maximum treizeci de kilometri la oră. In plus, nu e nici luminat. Am ajuns la om, l-am văzut, cred că am stat maxim douăzeci de minute, apoi am luat-o agale spre casă, mă cam ajunsese somnul,.”A doua zi după-amiază, m-am trezit cu poliţia la uşă, care mă acuză că am omorât un om şi am fugit de la locul accidentului. — Ai adormit la volan? Doctorul a slobozit un hohot, ca şi cum această întrebare i-ar fi fost pusă de sute de ori. — Nu, nici pomeneală. Pe drumul ăla fusese găsit un beţiv mort, ora decesului coincidea cu ora la care eu fusesem în zonă, în plus au găsit pe una dintre roţile mele fire de păr de la victimă, de unde concluzia că eu l-am călcat şi am fugit. Degeaba le-am spus eu că e posibil ca omul să fi fost deja mort pe drum şi eu să fi trecut peste el, să nu-1 fi văzut pentru că erau gropi, era beznă, iar farurile mele – pline de praf, dar de omorât nu am omorât pe nimeni. Doar nu mă duceam noaptea să salvez un om şi să omor altul! Sunt medic, nu pot să mă duc acasă să mă culc şi să las un om în agonie pe un drum desfundat. Dacă îl omorâseră alţii pe vreo şosea şi acolo fusese doar aruncat? Am făcut expertize peste expertize, am cerut deshumarea pentru altele expertize, şi vreau să stau acasă cât mă judecă. Nu sunt pericol public, aşa cum spun ei, ca să stau în puşcărie. Şi-aşa, anii ăştia doi petrecuţi aici m-au îmbătrânit cu douăzeci de ani, sunt om trecut de cincizeci de ani, pentru mine mediul ăsta e mai mult decât nociv. Am acasă nevasta bolnavă, umilită, amărâtă şi singură, trebuie să am grijă de ea. — Te înţeleg perfect, eu stau de câteva luni şi mi se par câţiva ani, o veşnicie,., Nu am crezut niciodată că poţi ajunge să numeri cu atâta înverşunare minutele, orele, că zilele ţi se par atât de lungi. Când eram afară, nici nu ştiam când se face noapte, atât de repede trecea o zi, mi-aş fi dorit să aibă mai multe ore… Aici e groaznic. Nu ştia de ce, dar Cătălin era sigur că doctorul din celula vecină spune adevărul. — Cu ce te ocupi, Cătălin? — Sunt creator de modă. Am şi alte afaceri, am avut de fapt, pentru că au râvnit alţii la ele şi au făcut tot posibilul ca să ne „lege” pe mine şi pe asociatul meu, ca să pună mâna pe ele. La mine e o conjunctură politică nefavorabilă, dat fiind că sunt persoană publică şi că în România e campanie electo-rală. Încearcă să mă ţină cât mai departe de casă până ajung în funcţie cei care trebuie, se tem că aş putea da cine ştie ce declaraţii presei despre nişte bani pe care i-am dat unora. Nici eu nu mai pot sta aici, nu ştiu, sincer, cum ai rezistat doi ani, e un mediu care te omoară cu zile. — Greu am rezistat, am scris romane, e singura ocupaţie care m-a ţinut întreg la minte. Bine, în primul an am luptat cu înverşunare şi am sperat la fiecare termen că mă vor elibera. Aşa mi se părea firesc, să mă judece în libertate. Mă minţeam singur că justiţia nu are cum să fie oarbă, că sunt un om care toată viaţa lui a făcut bine. Nu am cazier, nimeni nu m-a acuzat vreodată de nimic, nu beau, nu sunt viciat… De ce să stau închis pentru că se presupune că am omorât un om? Degeaba., De la un termen se dădea alt termen şi tot aşa, se audiau martori, toţi spuneau că nu cred că eu sunt cel care a ucis, dar că eu sunt

singurul care a trecut la ora aia prin zonă. Îţi dai seama, să te duci în creierii nopţii să faci un bine şi a doua zi să te trezeşti la închisoare… Păi nu îţi pierzi minţile, nu o iei razna? Într-adevăr, omul avea o situaţie mai împuţită decât a sa. Era însă genul de poveste care i s-a fi putut întâmpla oricui. — Doamne Dumnezeule, e un subiect de roman, ai dreptate, mi se pare incredibil. Şi să presupunem prin absurd că ai trecut peste el şi nu ai simţi, ai zis că e o denivelare, dacă nici lumină nu e, e vina ta că un beţiv dormea pe mijlocul străzii? — Se pare că da, aşa am zis şi eu, poate am trecut peste el dar jur că nu ştiu nimic, nu am vrut să fac asta, de ce să mă tină în arest? — Are familie omul? — Avea soţie şi copii mari, căsătoriţi, era alcoolic şi familia lui a recunoscut asta, dar şi ăia se bat acum cu pumnul în piept că le-am omorât tatăl deşi până atunci nu ştiau cum să fugă de el când venea beat şi îi ciomăgea bine. Am încercat să le spun că nu sunt vinovat, degeaba. Poliţia zice că eu l-am omorât şi am fugit de frică. Asta e marea problemă, drama vieţii mele. Şi am soţia bolnavă, în ultima vreme starea ei s-a înrăutăţit, o văd când vine aici necăjită, slăbită şi ştiu că nu e bine, o cunosc, chiar dacă ea îmi ascunde. Nu avem copii, nu are cine să aibă grijă dea ea, nu vreau să păţească ceva şi să nu fiu acolo să o ajut. Mă macină asta în fiecare noapte, Răsturnare de situaţie am cerut să mă lase acasă motivând că starea ei nu bună, degeaba. Doar greva foamei mă poate ajuta. Vocea doctorului tremura şi se ascuţise puţin. Cătălin intuia că are ochii înlăcrimaţi. — De cât timp ai declarat greva foamei, doctore? — De două zile, dar am scăzut în greutate şi asta e bine. Ai grijă, că dacă nu slăbeşti, te bănuiesc că mănânci pe furiş, că ai blat cu vreun gardian care te hrăneşte pe ascuns, şi te scot forţat din grevă. — Serios? Şi dacă am un metabolism mai lent? — Ghinionul tău! Dar bea apă, dacă te deshidratezi, chiar poţi să îţi faci mult mai mult rău! Bea cât de multă apă poţi şi când ţi-e rău strigă-mă! Te mai învăţ câteva trucuri de supravieţuire. — Nu vreau să beau apă, vreau să mă deshidratez, vreau să îmi fie rău, vreau să mor, vreau orice numai să ies de aici. Dar mulţumesc pentru sfat! — Nu declara şi greva setei, măcar în primele zile renunţă la mâncare şi mai apoi la apă. Eşti slab? Ciudat! Doctorul, care făcea el însuşi greva foamei, era preocupat de starea altcuiva. Cătălin simţea şi el compa-siune şi respect faţă de vecinul care susţinea că e nevinovat. — Am slăbit peste cincisprezece kilograme de când sunt arestat, deşi am mâncat în aceste luni… Dar am probleme cu stomacul şi ficatul de ceva vreme, de când sunt aici de fapt, cred că din cauza stresului şi mi-e foarte rău în ultima vreme. — Atunci, nu risca! Dar, în fine, tu îţi cunoşti mai bine opţiunile, dacă vrei să grăbeşti lucrurile aşa de tare, nu bea apă, o să ajungi repede la spital. Acasă la tine nu ştiu în cât timp vei ajunge, dar îţi ţin pumnii. — Da,. Grazie! E bine să auzi voce de om în hruba asta… Rt * *

Prima noapte în aripa greviştilor a fost foarte grea. Trecuseră deja douăzeci şi patru de ore de când nu mâncase nimic şi nu prea îi era bine. Ca niciodată, era o linişte mormântală. Spre deosebire de aripa cealaltă, unde majoritatea deţinuţilor ador-meau cu televizoarele aprinse, aici nu se auzea nici un zgomot, nici măcar sforăituri, pentru că nu erau nici foarte mulţi încarceraţi în acest loc. Se auzea doar apa care circulă prin ţevi, un lătrat foarte îndepărtat al unui câine, respiraţia înăbuşită a unui deţinut şi, din când în când, paşii gardienilor de planton pe holuri. Pentru că nu putea să doarmă, ar fi făcut orice să îi treacă timpul mai repede, deşi nu prea avea de ce să aştepte dimineaţa pentru că nu i se întâmplă nimic nou. Ar fi dat orice să mai lege o conversaţie cu medicul de după zid, amicul lui cu faţa necunoscută, despre care ţesea în minte tot felul de ipoteze. Dar îi era jena să-1 strige. Oare omul ăsta chiar nu-1 omorâse pe beţiv, asta e povestea lui reală sau e doar ce şi-a impus el să creadă despre drama pe care o trăieşte? Nu ştia de ce, dar avea uneori senzaţia că cel de alături îl ucisese într-adevăr pe boschetar şi s-a speriat apoi atât de tare, tocmai pentru că până atunci fusese un om fără greşeală, un bun cetăţean, care îşi ajutase semenii cu dăruire, care nu făcuse rău nimănui, încât a plecat, sperând ca nimeni nu-1 va bănui, impunându-şi chiar să gândească în sensul ăsta. Ii părea tare rău că ăsta era sentimentul lui şi se gândea că aşa cred şi despre el cei din România. Nimeni nu se mai oboseşte să se întrebe dacă e sau nu vinovat, nu mai contează asta, atâta timp cât stă de luni de zile la puşcărie. Poate că nici medicul de alături nu a făcut nimic… poate că viaţa i-a jucat o farsă, săracul om, ce ghinion pe el! — Dormi? Vocea „vecinului” a spart tăcerea absolută şi l-a speriat de moarte. Parcă îi citise gândurile şi i-a venit brusc ideea să-i răspundă. — Nu, nu pot! Răspunse el. Încerca să pară calm şi oarecum surprins că mai există un insomniac. — Tu de cât timp n-ai mâncat? — De ieri, dar mă simt de parcă nu am pus nimic în gură de o săptămână. Cred că şi din cauza faptului că nu am ce face aici, nu am o carte, televizor nimic, nu am cu ce să-mi umplu timpul şi atunci îmi aud maţele urlând. — Mie mi-a dispărut senzaţia de foame, ai să vezi că mâine e mult mai bine, apoi a treia zi deja nu mai ai nici o treabă. Dar la apă nu pot să renunţ, sunt prea bătrân, nu-mi permit, spuse medicul. Iată, o convorbire cu un „vecin” putea ţine loc de televizor, de presă, de lectură. Cătălin ar fi vrut s-o prelungească. Participa cu plăcere la dialog: — Deşi am fost model în tinereţe, niciodată nu am putut să ţin diete drastice. Sunt un gurmand de felul meu, sunt pofticios, şi am avut marele noroc să am un metabolism bun, să nu mă îngraş, Deci, am putut mereu să mănânc orice mi-a dorit inima. De-aia mi-e şi greu să rezist flămând, să dorm cu stomacul gol. — Pentru o cauză nobilă, merită! Îi replică vecinul, râzând forţat. Apoi, după o pauză scurtă, reveni: Aici nu ai voie să primeşti vizite, ai aflat nu? — La mine nu vine nimeni, nu are cine…

— Cum? Nimeni, nimeni? Şi cum ai rezistat aici fără vizite, de unde ai bani, haine, mâncare? — Bani nu mai am de mult, s-au terminat după prima lună de detenţie. Mănânc de aici, iar acum am renunţat şi la privilegiul ăsta. Dincolo, aveam un coleg de celulă foarte bun bucătar care gătea mai mereu şi mă invita la masă. Haine am avut în valiză şi mi le spăl… Cosmetice nu mai am, dar încerc să mă descurc şi cu o simplă coajă de săpun. Vezi, de aia fac greva foamei, am multe lipsuri, răspunse el pe un ton glumeţ. — Cred că ţi-e al dracului de greu, mai ales că bănuiesc că eşti un tip pedant. — Am fost odată, acum e ce-a mai rămas din mine! — La mine vine soţia ori de câte ori are voie. Ea nu poate trăi fară mine, noi nu am fost despărţiţi într-o căsnicie de de ani nici măcar o zi, mereu împreună, peste tot împreună, ea nici nu putea dormi până nu mă întorceam eu acasă noaptea, de la vreun pacient, stătea să mă aştepte. Numai la ea mi-e gândul, mă chinuie atât de tare. Ai soţie? — Nu. Mi se pare complicată instituţia asta a căsătoriei. E greu să găseşti un om exact ca tine, căruia să-i placă aceleaşi lucruri, care să nu simţi că-ţi ia aerul, că-ţi invadează universul. Dacă mă însuram pe la 20 de ani, cred că mi-era mai uşor, atunci am fost ca şi însurat timp de şase ani, am avut şi un fiu adoptiv, şi îmi plăcea, dar am ratat momentul şi acum nu aş mai face acest pas în ruptul capului. M-am obişnuit aşa, eu cu mine şi cu universul meu de burlac. Cătălin a zâmbit. Probabil că nu va reuşi niciodată săconvingă pe medicul ăsta principial, dar dialogul îi mai distrăgea atenţia de la problemele sale. — Eşti nebun, amigo! Căsnicia e cel mai minunat lucru, ce Crăciunuri sunt acelea fără cineva drag alături pentru care să te preocupi să ornezi cel cel mai frumos brad şi să găseşti cadoul potrivit? Ce e mai plăcut decât să te întorci seara acasă unde miroase a ceva bun, e cald, e bine, şi cineva îţi zâmbeşte, te îmbrăţişează la uşă şi e atât de fericit că te-ai întors? Singurătatea e o boală de care te poţi molipsi foarte uşor, dar care la bătrâneţe e mortală. Se spune că oamenii singuri sunt în topul depresivilor, ştiai? Acum nu simţi, dar va veni o vreme când vei căuta dragostea cu înfrigurare. Bine, tu eşti tânăr, mai ai timp să îţi găseşti jumătatea. Am găsit-o de câteva ori, dar mi-a scăpat printre degete. De fapt, dacă mă gândesc bine, eu am lăsat-o să scape. Mi-e frică de relaţiile stabile, îmi plăcea viaţa mea, de Donjuan, şi o vreme îmi doream să mai rămân aşa, deşi am convingerea că, dacă mai prelungesc mult burlăcia, îmi va fi şi mai greu să mă-nsor. Deocamdată însă sunt rezervat în a-mi face planuri de viitor, nu vezi că viaţa îţi poate da totul peste cap? De ce să mă mai obosesc… Crezi că mă gândeam eu acum o jumătate de an că o să ajung vreodată în puşcăria din Cremona? — Adevărul e că nici eu nu mă gândeam, nu eram pregătit pentru asta, a fost ca o lovitură de trăsnet, câteva săptămâni nu mi-am revenit din şoc, noroc că în perioada de început mai exista speranţa aia că ieşi repede de aici, şi te simţi mai bine, te preocupă asta. Mai târziu e rău, când vezi că nu se întâmplă nimic şi ai senzaţia aia că putrezeşti de viu într-un cavou din care nu ai scăpare.

De vorbă cu medicul, timpul s-a scurs mai repede. A aţipit spre dimineaţă şi s-a trezit după doar două ore cu o durere de stomac cumplită, care l-a făcut să se chircească sub pătură. In scurt timp, au venit medicul şi gardianul ca să-1 cântărească, şi l-au văzut alb ca varul la faţă. Ii tremurau mâinile, picioarele şi abia se putea ţine drept de durere. L-au întrebat ce are şi le-a spus că-1 doare stomacul, că e vechea lui problemă, pe care medicii penitenciarului o cunosc deja. Medicul închisorii l-a sfătuit, imediat, să înceteze greva foamei. Evident, Cătălin a refuzat categoric. După ce i-a vizitat pe toţi greviştii, medicul s-a întors la el şi i-a dat o pastilă care 1-a calmat. Ba chiar a adormit puţin şi a refuzat să iasă afară, tocmai pentru că i se făcuse somn, deşi şi-ar fi dorit să-1 vadă pe Maurizio, despre care ştia că se va îngrijora că nu mai dă de el. Spre seară, senzaţia de foame mai dispăruse, dar se simţea slăbit şi fară vlagă, iar mâinile îi tremurau uşor. Stresul din ultimele luni avusese efecte dezastruoase asupra lui. Era slab, avea riduri şi fire de păr alb, se simţea rău, ba culmea, i se părea că îi slăbise şi vederea din cauza scrisului şi cititului pe întuneric, sau la lumina oscilantă a televizorului. Analizele îi ieşiseră prost, avea ficatul mărit, o recidivă la o hepatită mai veche. Nici cu plămânii nu se putea lăuda, îl afec-tase umezeala din celulă,. Cea de-a doua noapte a fost la fel ca prima, lungă şi plictisitoare, cu zgomot de maţe răzvrătite care se auzea, de data asta, din mai multe celule… Numai că avea acum hârtie de scris şi pix! Medicul puşcăriei uitase la el în celulă o mapă cu mai multe fişe, de care era prins pixul şi care în erau şi multe coli albe. A vrut iniţial să-i scrie mamei, apoi a decis că mai bine ar scrie presei din România, care sigur îl făcea praf şi-1 denigra în fel şi chip. Şi-a zis că trebuie să scrie unui ziar la care are un amic, ceva, poate aşa ajung şi rândurile lui să vadă lumina tiparului. Ii era al dracului de greu să facă o sinteză a dramei lui pe câteva coli, dar trebuia să încerce, poate aşa, dacă reuşeşte să îi fie publicată scrisoarea, autorităţile se sperie de alte eventuale declaraţii şi îl aduc în ţară ca să-1 poate ţine sub control. „Stimaţi domni, Mă numesc Cătălin Botezatu şi nu cred că mai e nevoie de nici o altă prezentare, având în vedere că numele meu este asociat în ultima vreme cu cel mai mare scandal politic, reuşind în acest fel, cu ajutorul unor anumite publicaţii (cu precădere Evenimentul zilei) să fiu denigrat, terfelit moral, social, intenţionându-se de fapt anihilarea mea. Mă adresez ziarului dumneavoastră pentru prima oară, sperând că voi fi ajutat, iar aceste rânduri vor ajunge în paginile cotidianului dumneavoastră. Am fost impresionat de tenacitatea cu care ziariştii de la Ziua încearcă să scoată la iveală cele mai odioase afaceri ale unor oameni care pretind că vor binele acestei ţări. Mă bucur în acelaşi timp că toate acuzaţiile pe care dumneavoastră le faceţi sunt bazate pe adevăruri, probe şi nu bârfe. (Aşa cum fac diferite ziare care acuza de dragul de a distruge viaţa cuiva). Vă mărturisesc, fără a dramatiza, că în aceste momente fac nişte eforturi fantastice pentru a vă scrie aceste rânduri, dată fiind starea precară a sănătăţii mele (recidiva unei hepatite mai vechi, probleme pulmonare şi cardiace).

Am fost arestat, fără a opune rezistenţă, la data de 25 iulie 1996, în oraşul Cremona. În momentul arestării, autorităţile italiene m-au informat că sunt căutat de Interpol şi că trebuie să ajung cât de urgent posibil în România. În acel moment m-am bucurat, că după patru luni, Poliţia Română s-a hotărât să facă lumină în acest caz şi să mă protejeze. (De ce protejeze? Să nu uităm că am părăsit România din cauza presiunilor şi ameninţărilor cu moartea şi, nu în ultimul rând, la sugestia poliţiei, care m-a sfătuit să plec urgent din ţară, deoarece din surse sigure ale informatorilor săi, mafia ţigănească hotărâse încă o dată să mă lichideze.) La sediul poliţiei din Cremona mi s-au prezentat acuzele ce mi se aduc. Sper că în continuare şi dumneavoastră să fiţi la fel de uimiţi (cum am fost şi eu) în momentul în care autorităţile române mă acuzau de nerambursarea unor credite, după cum urmează: 206 milioane lei, 8,5 milioane mărci germane, 2, milioane dolari S U A şi 23, 2 milioane coroane suedeze. Din păcate calculatorul meu nu poate să cuprindă pe afişaj toate aceste cifre. Vă rog să vă puneţi în situaţia mea şi vă rog în acelaşi timp să o părăsiţi repede deoarece este un coşmar. Am înţeles că trebuie să mă întorc în ţară, dar nu acuzat că aş fi luat credite care l-ar face invidios pe sultanul din Brunei. Am acceptat să fiu reţinut în arestul poliţiei din Cremona până la data procesului care confirmă extrădarea mea. După patru zile a avut loc acest proces, dar de data aceasta noile acuzaţii trimise de autorităţile române au reuşit să pună în mare dificultate judecătorii, avocaţii, poliţia italiană şi, nu în ultimul rând, pe mine însumi. La acest proces s-a prezentat o nouă acuzaţie pentru mine, şi anume un împrumut făcut la Bankcoop (350.000 dolari SUA) şi o dispoziţie de plată pe care o semnasem în favoarea lui Nae Nicolae. Această nouă ordonanţă de arest nu mai amintea nimic de acele sume astronomice cu care fusesem confruntat în momentul arestării. Poliţia italiană a rămas puţin confuză, neînţelegând de ce în decurs de numai patru zile ro-mânii îşi schimbau acuzaţiile. Dudecătorii au decis că există cu siguranţă o neînţelegere între cele două acuzaţii, având în vedere că dacă de prima oară ar fi fost prezentată Poliţiei italiene adevărata situaţie, aceasta, conform legilor, nu era nevoită să mă aresteze, cazul putând fi cercetat cu mine în stare de libertate sau, cel mult, în arest la domiciliu. Această confuzie m-a determinat pentru moment (fiind sfătuit de avocaţi şi chiar de oficialităţi), să refuz extrădarea şi să sosesc în România în alte condiţii decât cele impuse de Poliţia noastră. Aş dori acum să clarific situaţia acuzelor ce mi se aduc. Pentru acel împrumut de 350.000 dolari S U A obţinut de la Bankcoop este adevărat că el a fost gajat cu bunuri aparţi-nând SC Odobeşti şi SANCA, bunuri care nici pe departe nu sunt supraevaluate, sunt sigur că, atât ei cât şi conducerea băncii nu ar fi aprobat acest împrumut. Declar în acelaşi timp că până la plecarea mea din ţară, dobânzile acestui credit au fost plătite lunar. În momentul în care am fost nevoit să părăsesc România, era normal să nu mai pot achita faţă de această bancă. Dar acum am să vă spun exact cum stau treburile cu acest credit. Deşi este un credit personal, efectuat iniţial pentru cumpărarea unui teren la Snagov şi construcţia unei vile (terenul a fost cumpărat şi vila s-a construit în strada Puşkin) aceşti bani nu i-am folosit în interes personal ci i-

am împrumutat asociatului meu Alexandru Răducan, care a re-dactat pe loc o declaraţie în care recunoaşte că a primit de la mine această sumă (350.000 de dolari SUA) şi se obligă în acelaşi timp să achite dobânzile şi creditul integral conform înţelegerii cu banca. O copie a acestui document se află, după cum este normal, la domnul Alexandru Răducan şi alta la mine. Acest lucru se poate demonstra imediat. 2. A doua acuzaţie este că am semnat o dispoziţie de plată în valoare de 550.000.000 tei pentru dl. N. Nae. Este adevărat, am semnat acea dispoziţie de plată, dar aş vrea să precizez în ce condiţii. Aflându-mă într-una din zile în biroul domnului Alexandru Răducan (acesta era deja plecat din ţară, alături de doamna Adela Bălăbănceanu). M. Ş. şi unul dintre bodyguarzi (deci trei martori), domnul M. X a sosit ameninţând că, dacă până seara nu i se dau aceşti bani, „găsiţi” de ţigani, vor distruge cele două restaurante, vor devasta (pentru a doua oară) sediul firmei SANCA, iar viaţa mea va fi într-un real pericol, l-am spus că eu nu îl pot ajuta cu nimic atâta timp cât domnul Alexandru Răducan nu este în ţară, iar eu sunt în temă cu evenimentul respectiv, adăugând că nu am nici măcar drept de semnătură în bancă. Dar se pare că domnul M J. era foarte bine informat şi cunoştea ca eu pot semna pentru societatea comercială „Alcrev” în calitate de acţionar, iar că în contul aceste societăţi erau disponibili, la vremea respectivă, un miliard de lei (bani proveniţi din rambursarea TVA-ului pe 1995). Am încercat să-l conving că nu pot semna, dar, în cele din urmă, am cedat ameninţărilor, care puneau în pericol atât obiectivele enumerate mai sus cât şi viaţa angajaţilor care erau deja terorizaţi de evenimentele petrecute în ultima vreme. M. Ş., şi el de faţă, m-a sfătuit să semnez şi, ca să mă li-niştească, a semnat şi el, în calitate de împuternicit al domnului Alexandru Răducan. Toţi cei prezenţi au fost de acord că numai astfel se putea aplana un nou scandal cu mafia ţi-gănească, care viza, repet, cete două restaurante, firma, viaţa copiilor lui Alexandru şi nu în ultimul rând viaţa mea. Aş vrea să fac, pentru o mai bună edificare, câteva afirmaţii vizavi de acea perioadă. În perioada 9-15 februarie 1996, mă aflam într-o deplasare în Pakistan când am aflat că în România se întâmplă lucruri îngrozitoare. Nu era pentru prima dată când ţiganii îl ameninţau pe Alexandru sau pe mine (drept chezăşie sunt martori: personalul firmei SANCA, personalul clubului Transilvania, efectiv terorizat, cât şi personalul restaurantului – bar Odobeşti) dar, de această dată, se părea că gluma se îngroaşă. Aflasem că Alexandru, pentru a „n” a oară, era forţat să semneze documente în favoarea ţiganilor, iar ultimele semnate erau cele prin care îşi ceda, efectiv, auto-turismul Nissan şi, nu în ultimul rând, faimosul document de trei miliarde pentru D. U. De data aceasta, ţiganii l-au forţat cu pistolul la tâmplă. Urmau apoi terenuri, casa şi restaurantele. În acel moment, Alexandru, pentru a evita acest dezastru, hotărăşte să plece din ţară pentru o perioadă, până când apele se limpezeau. El pleacă din ţară pe 14 februarie în timp ce eu aveam să mă întorc în România pe 15 februarie, încă de la aeroport, am fost atenţionat că ţiganii au ocupat firma, iar că în seara zilei de 15 februarie, găşti de ţigani urmează să devasteze restaurantele şi firma S A N C A. Am ho-tărât să merg la firmă, dar am fost sfătuit să renunţ, deoarece ţiganii vroiau să facă acelaşi lucru şi cu mine – să mă forţeze să semnez sub ameninţări diferite

acte. O dată ajuns acasă aveam să aflu că în lipsa mea am primit zeci de telefoane de ameninţare cu moartea. Imediat după aterizarea mea pe Otopeni ţiganii au început să mă urmărească pas cu pas. În aceeaşi seară, sediul firmei este devastat de zeci de ţigani care fură documente contabile, ştampile, obiecte de artă. Pe fiecare etaj al firmei existau câte zece ţigani care îşi împărţeau bunurile imobiliare ale firmei. Din fericire, cu ajutorul lui M. Ş. care a anunţat poliţia, cele două restaurante scapă de devastarea promisă (în faţa fiecărui restaurant erau planificate să vină câte două – trei cami-oane pentru a încărca mobilierul). Toţi mă căutau, în schimb, pe mine, turbaţi de plecarea lui Alexandru. M. Ş. m-a sfătuit să nu apar în niciunul dintre obiectivele societăţii deoarece eram aşteptat, în fiecare din aceste locuri, cu ţigani înarmaţi. Aveam să simt asta pe pielea mea, mai târziu când tot timpul eram urmărit de maşini dubioase. Alături de un şofer şi un bodyguard, am fost hăituit, fiind nevoit să petrec tot timpul în maşină parcurgând sute de kilometri prin toată ţara. Ţineam legătura telefonică cu cele două restaurante şi cu firma. În seara zilei de 15 februarie, se încearcă pentru prima oară răpirea celor doi copii minori ai lui Alexandru Răducanu. Speriaţi de poliţe, însă, aceştia fug, fiind în acelaşi timp calmaţi de tatăl meu, care le promite că totul se va rezolva. După prima tentativă de răpire (orele 22.30), se încearcă pentru a doua oară răpirea celor doi minori, de data asta de către D. U., care merge la sediul firmei S A N C A, ia cu forţa un bodyguard ce se afla în serviciu, îl ameninţă, forţându-l să-i dezvăluie adresa unde se afla cei doi minori. Din fericire, operaţiunea nu a avut succes deoarece, având în vedere oră înaintată din noapte (0.30), bodyguard-ul nu reuşeşte să localizeze casa. Deşi toţi mă sfătuiau să mă ascund, am hotărât ca pe februarie 1996 să mă duc la firmă. Aveam să găsesc sediul devastat şi păzit de ţiganii lui R I. Acesta din urmă îmi propune protecţie şi se angajează să calmeze spiritele ţiganilor, care voiau să mă lichideze. Două zile mai târziu, în faţa firmei SANCA, aveau să se împuşte fraţii Benga şi Rândunică. În aceeaşi zi, R i. începe să-mi ceară bani, pretextând că Alexandru îi datora o sumă de 10.000 de dolari SUA. De asemenea, îmi declară că dacă Alexandru nu avea să se întoarcă până pe februarie, el va fi noul patron al firmei, iar eu va trebui să îl ajut să o conducă. În perioada 19-24 februarie primeam sute de telefoane care îmi aminteau că, dacă Alexandru nu avea să se întoarcă până pe data de 26 februarie, sunt un om mort. În fiecare seară mi se dădea câte un nou termen şi ultimatum în acelaşi timp, iar eu mă aşteptam, efectiv, ca în orice moment să sar în aer sau să fiu împuşcat. Mergând la secţia de poliţie de care aparţine firma SANCA, am fost sfătuit de poliţişti să fug din ţară, deoarece ei nu mă puteau proteja. Ţiganii mă verificau din oră în oră pe telefonul mobil să se convingă că nu am plecat din ţară. În această situaţie, descrisă pe scurt (amănuntele şi evenimentele mi-ar lua cel puţin o zi pentru a le relata), am fost nevoit să părăsesc ţara pe 25 februarie. În acel moment, aveam să îmi dau seama că voi sacrifica totul dar nu aveam de ales. Nu aveam dreptul nici să îmi bat joc de munca mea, nici de a lui Alexandru. Am fost acuzat, după plecarea

mea, de cele mai ordinare lucruri. Este foarte greu să te afli într-o ţară străină, într-o carceră şi să nu poţi să faci nimic pentru a te dezvinovăţi. Iar acum, am să revin la scopul acestei scrisori: după aproximativ două luni de când sunt arestat, am cerut în nenumărate rânduri să fiu dus în România pentru a mă apăra. Din păcate, formalităţile de extrădare nici măcar nu au fost demarate de către Poliţia română. Nu înţeleg de ce, dacă au nevoie de mine, nu se urgentează această acţiune. Este aproape incredibil ca un cetăţean român să se roage de autorităţile române (care l-au căutat cu Interpolul) să îl aducă în ţară. Am trimis o declaraţie cu intenţiile mele atât Poliţiei Capitalei cât şi Poliţiei italiene. Nici un răspuns. Este inuman. Doresc să mă întorc în ţară, dar nimeni nu face nimic. De aceea am recurs la ziarul dumneavoastră, care sper să mă ajute pentru a lansa un apel atât Poliţiei cât şi oficialităţilor italiene pentru urgentarea venirii mele în ţară. Am decis, cu restul vieţii mele, că începând din data de 18 august 1996, să declar greva foamei şi a setei în semn de protest. Nu pot înţelege: se doreşte sau nu întoarcerea mea în ţară? Este absurd ca eu să solicit acest lucru, iar autorităţile să nu facă nimic. Doresc să fac, la întoarcerea în ţară, o serie de declaraţii, probate de documente, nume, date exacte, în ceea ce priveşte această situaţie menită să mă distrugă din toate punctele de vedere. De asemenea, voi face o serie de declaraţii ce privesc „trata-mentul” pe care danezul K. K. mi le-a aplicat pe parcursul a două luni în Danemarca. Voi proba, de asemenea totul, având la dispoziţie, repet, nume, date, localităţi şi nu în ultimul rând, sechestrare de persoană, de care domnul K. K. se face vinovat. Este posibil ca, dacă până la sfârşitul acestei luni Poliţia Română nu va face nimic pentru întoarcerea mea în ţară (având în vedere starea sănătăţii, la care se adaugă şi pro-testul meu concluzionat în greva foamei), ca justiţia să aibă pe conştiinţă un om nevinovat. Cu speranţa că mă voi face înţeles, vă rog încă o dată să mă ajutaţi pentru că, împreună cu Poliţia Romana, să mă pot întoarce, cât de urgent posibil, în România. Cătălin Botezatu” (Scrisoarea a fost publicată în ziarul „Ziua” la 21 august 1996) După ce a terminat de scris, simţea nevoia să vorbească cu cineva, să se plângă, sau pur simplu să schimbe banalităţi. Ii era atât de dor de lumea civilizată… Medicul de alături era şi el apăsat de griji şi fară chef, a încercat să lege o conversaţie cu el, dar 1-a simţit cătrănit şi a încetat. Avusese însă în cursul serii privilegiul să-1 vadă, pentru că italianul ieşise la plimbare şi când s-a întors a trecut prin faţa celulei sale. Omul nu era deloc cum şi-1 imaginase, era zvelt, destul de înalt, cam de statura lui, dacă nu un pic mai înalt, avea părul tuns „periuţă” într-adevăr, dar nu era alb, ci gri închis. Era bine legat, fără burtă, purta ochelari, aici o nimerise, avea ochii mici şi vioi şi o privire sfredelitoare, parşivă, a unui om inteligent, care ascunde ceva, care nu poate fi citit cu

uşurinţă. Medicul s-a uitat lung la el şi i-a făcut cu mâna spunându-i din mers: — Încântat de cunoştinţă! — Asemenea! I-a replicat el zâmbind. Cum a fost afară? — Bine, te căutau nişte vechi tovarăşi… M-au întrebat dacă ai ajuns la perfuzii, că nu te-au văzut prin zonă şi le-am zis că nu, eşti doar nedormit şi ai rămas în celulă. Au zis să te salut! — Vecinii mei din aripa mâncăcioşilor… Mă gândeam că dacă nu ies, vor intra la idei, mulţumesc că i-ai liniştit. — Am ieşit cu folos, am obţinut un creion şi un pic de hârtie, aşa că am să îi scriu nevestei mele o scrisoare, am aranjat să i-o trimit mâine prin cineva când ies. Măcar să o liniştesc un pic, cred că e disperată că nu mă poate vedea. — Bravo, bună treabă, atunci vorbim mai târziu… Din nou i-a fost cumplit de rău în acea după-amiază. S-a învârtit prin celulă, s-a zvârcolit în pat în încercarea de a găsi 0 poziţie în care să se simtă mai bine. Simţea că se sfârşeşte, abia se mişca şi simţea în permanenţă nevoia să se sprijine de pereţi. Degeaba şi-a dat cu apă pe faţă, pe păr, ca să-şi mai revină un pic, a făcut şi mai rău, pentru că l-au apucat frisoa-nele şi tremura groaznic. Ii era atât de frig că nu se putea în-călzi sub nici o formă, degeaba s-a ascuns cu totul sub pătura jilavă şi şi-a tras mânecile peste palme. Aşa l-a găsit medicul închisorii, când a venit ora cântarului. A încercat cu greu să se ridice pentru operaţiune, iar când l-a văzut doctorul, i-a dat acelaşi sfat: să iasă din grevă sau să bea măcar apă sau ceai. I-a dat din nou o pastilă, dar de data asta a refuzat-o, pentru că nu voia ca starea lui să se îmbunătăţească. I-a palpat stomacul, l-a întrebat unde îl doare, apoi i-a pus termometrul. In aceste două zile slăbise 1,4 kg şi i se părea foarte puţin, dar medicului 1 s-a părut îngrijorător şi a trecut ceva în foaia lui de observaţie, apoi a pus la sfârşitul frazei trei semne de exclamare. Au urmat alte două zile crunte, în care a scăzut în greutate, iar în cea de-a patra zi de greva foamei nu s-a mai dat jos din pat pentru cântar decât ajutat, pentru că durerea de stomac era atât de atroce încât nu-1 lăsa să se mişte. Avea ulcer pe fond nervos şi medicul i-a confirmat diagnosticul pe care, de altfel, îl bănuia şi singur. In cea de-a cincea zi de grevă a foamei şi a setei, în celulă la el a venit şi comandantul unităţii, la recomandarea medicului. Comandantul era un tip gras, mic de statură, cu faţă de dur, dar roşu în obraji, ceea ce îi diminua din personalitate. Când a intrat la el în celulă, Cătălin a încercat să se ridice cu greu din pat, spriji-nindu-se mai mult în mâini, şi s-a aşezat în poziţie de drepţi, dar comandantul i-a făcut semn să ia loc şi i-a vorbit calm. — Domnule Botezatu, eu am să fac tot ce îmi stă în putere să vă trimit în ţară, dar vă rog să ieşiţi din greva foamei că nu va mai dura mult şi plecaţi. — Apreciez sfatul dumneavoastră, dar nu ies până când nu văd formele de extrădare. — Eu am să le spun că vă dau drumul pe stradă. Nu aţi făcut infracţiuni în Italia şi nu vreau să muriţi în puşcăria mea. Le forţez mâna cum pot, dar nu-mi faceţi probleme, am şi aşa destulă bătaie de cap cu needucaţii de aici, vă rog să înţelegeţi.

— Domnule comandant, şi dumneavoastră vă rog să înţelegeţi că pe mine nu mă vor în ţară, nu am ce face, stau deja de patru luni aici degeaba. Nu am făcut nimic, nu fug de lege, de ce nu mă cheamă să mă audieze, să mă judece, nu vedeţi că e totul anormal? Ce am făcut eu în Italia? Nimic! — Aşa este. Din punctul meu de vedere, în Italia nu aţi săvârşit nici o infracţiune, nu avem de ce să vă pedepsim. Dar astea sunt formalităţile, înţelegeţi? Vă rog încă o dată, abandonaţi greva foamei, haideţi în celula dumneavoastră şi în maximum o săptămână sunteţi plecat, nici eu nu vreau să vă văd în comă, sau mort. Gândiţi-vă că veţi rămâne cu sechele toată viaţa dacă nu vă opriţi la timp. Chiar slăbit, Cătălin a rămas ferm pe poziţia sa. — Domnule comandant, cu sechele rămân oricum, nu mai ies de aici ce am fost, şi ştiţi foarte bine la ce mă refer. Îmi pare rău că trebuie să vă refuz, eu nu vreau să vă fac probleme, dar înţelegeţi că nu am altă cale! Văzând că discuţia este inutilă, comandantul 1-a rugat să mai reflecteze şi a plecat. A intrat apoi la fiecare grevist în parte să vadă în ce stare se află, era evident preocupat să nu moară nimeni în puşcăria lui, ceea ce era bine. În cursul după-amiezii, gardianul i-a adus o hârtie prin care era înştiinţat oficial că în cinci zile va fi repatriat şi era rugat să renunţe la grevă. Nu a renunţat, evident, voia să le forţeze mâna cât de tare putea. Se obişnuise deja cu senzaţia de foame, nu se obişnuise însă cu durerea de stomac, asta îl chinuia cel mai tare, dar parcă zărea o luminiţă la capătul tunelului, după atât de mult timp, şi asta îl remonta, îl făcea să fie un pic mai optimist, îi dădea putere să reziste. Într-adevăr, la două zile după vizita comandantului, a fost anunţat de avocat că va pleca din închisoarea din Cremona la o altă închisoare de tranzit, de lângă Milano, unde se vor face formele de repatriere şi de unde românii vor veni să-1 ia. Stătuse în acel infern patru luni de zile. Închisoarea de tranzit. Adoua zi, dis-de-dimineaţă, un gardian a venit şi 1-a scos din celulă. Vecinul său, medicul, dormea dus, aşa că s-a mărginit doar la a-i arunca o privire, fară să-1 trezească pentru a-şi lua rămas bun. A parcurs acelaşi drum, aceleaşi culoare înguste cu miros de mucegai şi mâncare, a auzit aceleaşi porţi succesive care se închid cu zgomot greu de metal în spatele lui, a urcat în liftul de tablă cu cameră de supravehere într-un colţ, ferecată şi ea într-o cuşcă de metal, şi a ajuns la biroul de formalităţi în care mai fusese. I s-au returnat toate lucrurile, a fost pus să le inventarieze şi să semneze câteva declaraţii iar apoi a fost urcat într-o dubă, alături de alţi doi deţinuţi şi patru poliţişti, care le-au spus ferm să nu vorbească pe parcursul deplasării. Înainte ca maşina să pornească, li s-au pus cătuşe la mâini şi la picioare. Ii era în continuare rău, stomacul său era la fel de revoltat, iar cătuşele acelea parcă îi sfâşiau pielea, aşa erau de strânse. Nu mai simţea însă nimic, nu-i mai păsa, simţea că scopul lui e aproape atins, se gândea la plecarea în România ca la salvarea lui. De la Cremona până la Milano sunt mai puţin de o sută de kilometri, iar şoferul apăsa destul de serios pe acceleraţie, aşa că nu au făcut mai mult de o oră şi jumătate. Clădirea puşcăriei era mult mai mare decât precedenta, care i se păruse oricum uriaşă. Imediat, au fost preluaţi şi duşi

la un birou de înregistrare, unde fiecare a completat declaraţii şi şi-a dat geanta la verificat. De data asta, nu i-au mai scos nimic, nici măcar sticla de parfum care zăcuse în depozit la Cremona patru luni de zile. Cu bagajul întreg, l-au dus într-o celulă cu trei paturi. Pe holuri erau mai multe persoane care aşteptau, însoţite de gardieni, şi câţiva români care l-au recunoscut şi au început să urle: „Uite-l pe Botezatu! Salut Cătălineee!” In drumul spre celulă, în timp ce trecea pe un culoar, la fel de lung şi interminabil, dar parcă mai „prietenos” decât cele de la Cremona, a mai fost strigat de câteva ori, dovadă că aici erau mulţi români care aşteptau să ajungă la ei în ţară. Spre deosebire de puşcăria din Cremona, la cea din Milano nu erau nebuni, dezaxaţi şi bestii. Noua lui „locuinţa provizorie” era mai mare decât cele pe care le „ocupase” deja. Avea trei paturi, televizor şi duş, ceea ce era un adevărat răsfăţ. Băieţii cu care a fost cazat erau mai rasaţi de data asta. Unul era turc, celălalt spaniol şi amândoi vorbeau la perfecţie italiana şi engleza. Erau îmbrăcaţi frumos, arătau mai bine ca el, care venea după patru zile de foame cruntă. L-au primit bine, s-au prezentat şi l-au întrebat de unde vine. Apoi au schimbat amabilităţi, el s-a scuzat rapid şi a fugit la duş anunţându-i că va poposi mai mult sub apa caldă. Avea acum geanta lui cu haine curate, avea parfum, avea şi şampon… De luni de zile se spăla doar cu o coajă de săpun. După ce s-a spălat pe fiecare părticică a corpului, foarte atent, şi-a schimbat hainele şi s-a parfumat, a simţit brusc că i se face rău. A leşinat, fară să-şi dea seama ce i se întâmplă. S-a trezit într-o încăpere cu pereţi perfect albi, unde erau un gardian la uşă şi o fată drăguţă, îmbrăcată de asemenea în alb, la căpătâiul lui. Era legat de o mână cu cătuşe şi prins de pat, iar în cealaltă avea o perfuzie. Mai erau trei paturi în care erau, ca şi el, alţi bărbaţi cu perfuzii. Era aşadar în-căperea în care ajungeau toţi greviştii, după cum avea să-şi dea seama mai târziu, fie că vin pe picioarele lor, fie că vin pe targă, precum el. A deschis ochii, iar fata drăguţă 1-a întrebat cum se simte. El i-a răspuns că îi e somn, şi a închis ochii aproape imediat. Era o toropeală atât de plăcută… Ii era bine, era într-un pat curat, cu lenjerie. Avea o pilotă care îi ţinea cald, şi nu o pătură jilavă care intensifică senzaţia de umezeală dintr-o celulă, era curat, mirosea frumos. Era pentru prima dată, după patru luni, când putea să doarmă cu adevărat. Aşa că şi-a cufundat capul în perna moale şi a dormit adânc. S-a trezit târziu şi nu şi-a dat seama ce oră este. Afară era deja întuneric, doar o lampă de veghe aprinsă deasupra patului generând lumină în preajma sa. S-a uitat înjur şi a văzut gardianul pe un scaun, moţăind. Celelalte paturi erau goale. Când a observat că s-a trezit, gardianul s-a ridicat, a ieşit din încăpere, şi s-a întors, de data asta cu un medic, care i-a spus că îl poate trimite în celulă, dar dacă vrea să rămână până dimineaţă nu are nimic împotrivă. El a dat din cap că da, vrea să mai rămână, fericit că se mai poate lăfăi în patul ăla câteva ore. Ii amorţise mâna cu care era legat de pat şi dădea din degete pentru ca furnicăturile să dispară. Atunci, gardianul a venit la el şi i-a desfăcut cătuşele pentru câteva minute, iar medicul i-a împrospătat perfuzia. Apoi, a fost legat din nou de pat, dar într-o poziţie mai comodă şi au plecat amândoi din cameră. Nu-i mai era deloc

somn, dar se simţea bine. Durerea de stomac dispăruse ca prin minune, la fel şi cea de foame şi frig. Ii era cald şi bine. Nu-şi aminteşte când a adormit, dar s-a trezit devreme, şi a fost dus de gardian în celula sa înainte să se facă schimbul de tură, la şase dimineaţa, după cum arăta ceasul din salon. Colegii lui dormeau duşi, doar spaniolul a deschis uşor ochii şi l-a întrebat dacă e OK, dacă se simte bine, iar el a încuvi-inţat din cap că da, convins că acesta a adormit înainte să afle răspunsul. Voia să se spele pe dinţi, dar s-a gândit că face zgomot şi-i trezeşte, pentru că nişa toaletei nu avea uşă. Nici televizorul nu putea să-1 deschidă, aşa că s-a aşezat uşor în pat şi a aşteptat să se dea deşteptarea, întrebându-se încon-tinuu în cât timp îl trimit în ţară. La şapte fix, a venit gardianul, lovind cu bastonul în grilajul celulei, şi au sărit toţi din pat, inclusiv el, care, deşi era treaz, s-a speriat de zgomot. Uşa s-a deschis automat şi au fost scoşi la masă. Împreună cu colegii lui, a pătruns într-o sală imensă, unde era un fel de bufet pentru micul dejun, unde nimeni nu se îngrămădea, toţi stăteau frumos la coadă cu farfuria în mână, apoi se aşezau la nişte mese lungi, cu bănci şi mâncau în linişte. Când a intrat în sală, a auzit un murmur al românilor care îl recunoscuseră. Brusc, aceştia au venit să-1 întrebe ce vrea să mănânce, dacă vrea cafea, dacă stă cu ei. Normal că stă cu ei, de atâtea luni voia acasă, atât de dor îi fusese să audă româneşte, să afle ce se mai întâmplă prin ţara sa… Din păcate, toţi erau prin puşcăriile din Italia de mai mult timp decât el, şi habar n-aveau de cazul lui. Nu ştiau dacă presa a scris ceva sau dacă scrisoarea sa fusese publicată. Despre cazul lui aflaseră din presa italiană. I-au umplut farfuria până la refuz cu omletă, pâine, şuncă şi brânză, i-au pus o cană mare de cafea şi s-au bucurat să îl 1 închisoarea de tranzit aibă partener la masă. Colegii lui de celulă şi-au dat seama că e cunoscut la el în ţară şi s-au aşezat la aceeaşi masă, dar mai departe, să-1 lase să povestească în voie cu conaţionalii săi. Nu a putut să mănânce mult, a luat câteva înghiţituri şi a simţit că nu mai poate, în schimb s-a bucurat de cana de cafea, prima după multe zile în care aproape că îi uitase gustul. A trebuit din nou să-şi spună povestea, pe scurt. A aflat că aici, în închisoarea de tranzit, nu se stă mult, maximum o lună, dar se pleacă sigur spre ţară, iar condiţiile de detenţie sunt bune, nu sunt scandaluri, A aflat de asemenea, că există sală de ping-pong, biliard, bibliotecă, terenuri de sport şi nu e obligatoriu să ieşi din celulă dacă nu vrei. Pe drumul de întoarcere spre celulă, a simţit nevoia să ceară scuze colegilor de celulă că n-a stat cu ei. — Eşti cunoscut la tine în ţară, aşa-i? 1-a întrebat spaniolul. — Da, sunt creator de modă. — Ne-am gândit noi, se vedea pe feţele ălora cu care te-ai întâlnit că se bucură să te vadă, să stea cu tine. — A scris pe aici prin ziare că sunt arestat în Italia şi ştiau. Ei sunt plecaţi de mai multă vreme decât mine. — Aha. Deci împărţim celula cu o vedetă! Auzi, dar ce-ai făcut, ai decupat vreo fată cu foarfeca? A încercat să facă o glumă spaniolul.

Turcul nu era deloc interesat de conversaţie, a intrat în celulă şi s-a aşezat în pat, le-a întors spatele şi s-a culcat. — Nu chiar, a răspuns el râzând. Nu sunt ucigaş, aşa par? — Am văzut mulţi ucigaşi care nu par aşa ceva! — Corect, şi eu, am stat cu unul în celulă dincolo, la Cremona, un tip chiar super, n-ai fi zis… Nu, am luat nişte credite, e ceva financiar complicat, un joc murdar, un trucaj. Aveam prea mult şi trebuia să împart, n-am vrut să împart şi asta a fost, i-am supărat pe unii. — Înţeleg! Noi suntem hoţi amândoi, turcul fură prin toată lumea. E „bazat” la el, în Istanbul, şi-a făcut o avere din asta, dar uite că l-au prins, a turnat unul din reţea. Eu sparg case de şmecheri, da şmecheri mari de tot, dintr-ăia de la care nici nu se vede că furi. Şi tot aşa, prin toată lumea… Citesc despre ei în presă, mă duc acolo, studiez terenul şi dau tunul, apoi dorm o lună, două şi tot aşa. M-au prins la un italian aici la Lacul Como. A fost greşeala mea… în fine, trece şi asta. — E şi asta o meserie! — Oho, şi încă ce grea! Îţi trebuie creier, fratello, nu orice fraier dă tunuri ca noi, e complicat al dracului. Mie îmi ia mai mult până mă documentez decât actul în sine. Uite că în România nu am operat, nu ştiam că aveţi bogătaşi şi voi. — Şi ce bogătaşi! Într-o ţară care a fost comunistă, disperarea e mare să facă averi peste noapte, să trăiască occidental, pe picior mare. — N-aş opera în ţări comuniste… Cred că e o puşcărie grea la voi, nici nu vreau să mă gândesc. Aia mai au încă mentalitatea veche, lasă-mă, că am văzut câteva filme, bine, erau cu închisori ruseşti, dar tot un drac e. Nu-mi trebuie, mai bine cinci ani prin Occident decât la voi o lună, a filo-sofat spaniolul. La închisoarea din Milano a mai stat fix o săptămână. Timpul a trecut repede, pentru că după primele trei zile petrecute acolo i-au spus data exactă când va fi repatriat, aşa că şi l-a umplut frumos. A ieşit la biliard şi la tenis cu ro-mânii, în celulă s-a uitat la filme şi a râs cu turcul şi spaniolul, care erau plini de viaţă, a citit, le-a scris alor săi acasă şi lui Maurizio, la penitenciarul din Cremona. Ştia că s-ar bucura tare şi îi promisese că îi va scrie şi din ţară… După cele patru luni în care a dormit cu frica-n sân, de-tentia la Milano a fost ca o mică vacantă, în care creierul lui t t ' închisoarea de tranzit a redevenit activ, a ieşit din starea de letargie. El s-a pus pe muncă, a redescoperit plăcerea de a trăi, de a râde, de a savura un film bun, de a face glume. Şi a venit şi ziua cea mare, în care s-a îmbrăcat cu grijă, şi-a aranjat părul, deşi era neras şi încă slăbit, a încercat ca întâlnirea cu ai lui să nu fie un şoc prea mare pentru ei. Ştia că vor fi în România la aeroport. A fost încătuşat şi urcat într-o maşină alături de doi ofiţeri de la Interpol, sobri şi rezervaţi, cu care i-a fost greu să comunice. S-au deplasat pe autostradă până la aeroportul din Verona, de unde decola prima cursă comercială către România. Era toamna, era frig, nici nu realizase când s-au schimbat anotimpurile. Era data de 15 octombrie 1996 şi pleca acasă.

A fost urcat primul într-o cursă a companiei Tarom, flancat de cei doi ofiţeri, care avuseseră bunăvoinţa de a-i pune o haină peste cătuşe, ca să nu se vadă. Toţi călătorii se uitau la el, dar niciunul cu privire critică. Din contră, îl priveau cu detaşare iar unii chiar îl salutau, dând din cap pe măsură ce se urcau în aeronavă. Puţini erau cei care şuşoteau discret. La aeroportul din Bucureşti, a fost scos pe uşa din spate, pentru că în faţă era o mare de oameni, după cum avea să afle imediat ce a fost urcat în maşina poliţiei. Veniseră să-1 aştepte presa, prietenii, familia lui, sau simpli curioşi care voiau să-1 vadă pe Botezatu cu cătuşe. Insă maşina a demarat în trombă şi 1-a dus direct la Direcţia de Cercetări Penale, în arest. A doua zi, ziarele aveau să titreze: „Se anunţă dezvăluiri senzaţionale despre mafia din domeniul bancar. Cătălin Botezatu a fost adus ieri în ţară! După ce venirea sa fusese anunţată prematur cu o săptămână în urmă, Cătălin Botezatu a fost adus ieri în România, la ora 11.30 pe Aeroportul Otopeni, cu o cursă Tarom de la Verona. În holul de aşteptare al aerogării se aflau părinţii lui Cătălin şi mai mulţi prieteni. Botezatu era însoţit de doi ofiţeri din cadrul Biroului Naţional Interpol, fiind preluat de autorităţile române direct de pe pistă şi dus în arestul Direcţiei Cercetări Penale Rahova. La ora 17.30, locotenentul colonel Cazacioc şi adjunctul Direcţiei Cercetări Penale din cadrul IGP Constantin Trandafir le-au declarat ziariştilor prezenţi: „Cătălin Adrian Botezatu a fost arestat în baza unui mandat de arestare preventivă, eliberat în lipsă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, la data de 30 mai 1996. Acest mandat intră în vigoare de la data încarcerării celui în cauză”. Cătălin Botezatu este acuzat de bancrută fra-uduloasă, înşelăciune în dauna avutului privat şi este atins şi de art. 199 din Legea 30/1990, care prevede că un adminis-trator sau un director al unei societăţi comerciale nu se poate împrumuta în nume propriu de ta societatea respectivă sau de la alte societăţi controlate de această societate şi nu are dreptul să dispună că aceste societăţi să garanteze pentru bunurile proprii. Lt. col. Cazacioc a declarat: „I s-a adus la cunoştinţă învinuirea, i s-a dat un avocat din oficiu, până când acesta solicita serviciile altui apărător iar de mâine va începe anchetarea.”„ (articol apărut în ziarul„Ziua” la 16 octombrie 1996) 1 Alexandru. Cu numai câteva luni înaintea arestării sale, Bote se afla la restaurantul Odobeşti, cel mai frumos local din Bucureşti, şi serba ziua unui bun amic. Îi cumpărase acestuia un cadou scump şi îi pusese la cale o petrecere cum numai el ştie să facă, cu manechine, program artistic şi multe surprize năucitoare. Regizor înnăscut, Cătălin poate face din orice moment al vieţii un eveniment fastuos. Are tot timpul idei, viziuni, sclipiri şi adoră să aibă ocazia de a le pune în scenă. Ultimul chef de la Odobeşti a fost de pomină, ca multe altele în care„desfrâul” şi„opulenţa” erau cuvinte de ordine, cu femei multe şi frumoase, băuturi fine şi mâncare sofisticată. Petrecerea s-a terminat în zori, ca de fiecare dată, cu o reprezentaţie de dans îndrăcit pe mese. O „mare târno-seală” cum îi place lui să spună. Avea atâtea proiecte, atâtea de făcut. Venea vara, pe care voia să o petreacă la casa pe care o luase împreună cu Alexandru la Monte Carlo, aveau să se ducă la toate petrecerile de fiţe de la San Remo unde erau amicii lor italieni, cu care făceau afaceri foarte bune. Apoi, plănuia o plecare

în America, unde voia să facă un tur de forţă, să vadă cât mai mult, să îmbine utilul cu plăcutul, pentru că de acolo urma să aducă şi nişte decoraţiuni pentru cele patru vile de protocol pe care le achiziţionaseră şi care urma să intre în renovare. Atunci, la finalul petrecerii, i-a şi încolţit în minte ideea unei şederi scurte în Pakistan, după o discuţie cu un şmecher de oraş care făcea afaceri foarte inteligente, şi care aducea de acolo tot felul de mărfuri ieftine, pe care le vindea apoi cu un profit excelent. Îşi aminteşte şi acum că era îm-brăcat impecabil, şi că şmecherul, cât de tare era el, îl studia din priviri şi-1 analiza în detaliu. Nu era chiar simplu, atunci, în 1995, să rupi gura târgului îmbrăcându-te „trăsnet” de la Milano, deşi garderoba sa gemea de articole de lux, prea multe chiar pentru un singur bărbat. Hainele şi călătoriile erau viaţa lui. Nu cu mult mai devreme, îşi dăduse seama că sunt mai presus chiar şi decât femeile, pentru că e mult mai fericit atunci când îşi cumpără o haină frumoasă sau descoperă o insulă exotică, decât când cunoaşte o tipă splendidă, o „piesă” adevărată. Ideea că ar putea aduce din Pakistan tot felul de materiale, tapiserii, stofe, mătăsuri şi că ar vizita o ţară atipică şi fascinantă i se întipărise în minte. Aşadar, a doua zi nimic nu l-a mai oprit, nici măcar mah-mureala. Şi-a pus secretara să se intereseze care sunt formalităţile pentru plecarea acolo, dacă trebuie viză şi cum se obţine, şi să-i ia bilet de avion. A plecat în câteva zile. Nu bănuia nimic. La întoarcerea din Pakistan, avea să găsească toată afacerea dusă de râpă. Alexandru Răducan, asociatul său, fugise din ţară, nu-i lăsase nici un mesaj, nici un semn, iar tot felul de oameni, pretinşi cămătari ţigani care spuneau că acesta le este dator vândut, luau tot ce apucau de pe proprietăţile lor. Era un haos general, banca le pusese sechestru pe bunuri şi le blocase conturile. Şi numai el avea depozite bancare de de milioane de mărci! Pe Alexandru Răducan, cel care avea să fie asociatul său, 1-a cunoscut în 1992, la scurt timp după ce s-a întors din Italia, Fusese la Institutul European de Modă de la Milano, să înveţe să facă haine frumoase, visul lui dintotdeauna. Tot r ' atunci, se despărţise de Dana Opsitaru, o femeie pe care o cunoscuse când ea era măritată, cu care se iubise şase ani de zile, care divorţase pentru el şi pe care o rănise foarte tare. Ea alesese să-şi refacă viaţa în străinătate şi să-1 uite, deşi el nu înţelegea de ce nu vrea să-i mai dea o şansă. Funcţionaseră atâta vreme ca şi cum ar fi fost soţ şi soţie… Era, în acel moment, supărat pe toate femeile, decis să îşi trăiască viaţa la maximum şi să nu se mai implice în relaţii stabile care îi dau existenţa peste cap. Asta nu înseamnă că ar fi fost vreodată un sfânt. Chiar dacă a iubit-o pe Dana la nebunie, aşa cum nu iubise niciodată o femeie, a înşelat-o fără remuşcări, minţindu-se în sinea lui că aşa sunt bărbaţii, trebuie să înşele. A avut o perioadă de un an şi ceva în care îşi cam bătea joc de femei, nu se mai afişa cu nimeni după ce o perioadă lungă fusese văzut doar acompaniat de adevărate dive, şi atunci au ieşit primele bârfe cum că ar fi homosexual. Exact în perioada aceea se asociase cu Alexandru Răducan, despre care lumea bună şuşotea deja că are astfel de orientări sexuale. A auzit şi el, Cătălin, bârfele astea, dar abia după ce deveniseră parteneri, şi oricât de bun prieten îi era, nu putea să-1 întrebe dacă e

adevărat ce se zvoneşte sau nu. De altfel i se părea şi aiurea să abordeze cu el acest subiect atâta timp cât Răducan era căsătorit şi avea doi copii, iar fetiţa era fina lui şi o iubea la nebunie. Probabil, dac-ar fi auzit zvonurile, Alexandru nu ar fi ajuns asociatul lui, la vremea aceea gândirea sa fiind oarecum obtuză. Erau totuşi anii 1990, abia fusese Revoluţia, iar toată lumea privea homosexualitatea ca pe o mare ciudăţenie respinsă de societate şi implicit de el. Dar omul s-a purtat perfect normal, nu i-a dat nici o secundă motive să- „suspecteze” de aşa ceva. În plus, mergeau la show-uri împreună cu fete, ieşeau amândoi cu manechine, de multe ori chiar împreună, la hotel. Uneori, ameţiţi de alcool, ajungeau să doarmă în aceeaşi cameră iar fiecare venea cu ce „agăţa”. Se întâmpla să facă sex cu partenerele lor chiar în aceeaşi încăpere… Băutura le dădea un curaj nebănuit şi o poftă teribilă de neconvenţional, aşa că fiecare îşi vedea de treabă. Alexandru nu a avut niciodată vreun gest ciudat faţă de el, şi el nu era tocmai un slut. Ar fi putut să îi facă avansuri, cât de mici, să bată un apropo, să facă o încercare cât de timidă, măcar să testeze „terenul”. Având însă în vedere bârfele despre Alexandru, până la zvonul despre ei doi n-a fost decât un pas. Ce şi-au zis oamenii… „Botezatu, frumuşel, drăguţei, finuţ… sigur şi-o trage cu ăsta!” Şi s-a „aranjat” pe viaţă! Încă din 1992, subiectul este dezbătut asiduu în cercuri şi anturaje din lumea mondenă. Acum îl amuză, dar a fost o perioadă în care îi venea să se culce cu toate femeile măritate din oraş, ca să le arate bărbaţilor lor, care îl bârfeau mai ceva ca babele, cam cât de gay este el şi cât de fraieri ei. A şi făcut-o aşa, demonstrativ, şi i-a dus la disperare pe unii, când le-au zis nevestele că sunt îndrăgostite lulea de Bote. Poveştile spuse pe la colţuri nu au reuşit să-i ştirbească din farmec, ba din contră, i-au dat o aură de mister. Femeile au devenit şi mai atrase de el, parcă din dorinţa de a afla adevărul. Avea un farmec aparte, ştia să se îmbrace, să glumească, să privescă, să se mişte, era spontan, uns cu toate alifiile, aşa îl descriau majoritatea fe-meilor care au intrat în contact cu el. Orice punea pe el Alexandru se potrivea perfect, putea să se îmbrace sobru, excentric, să amestece aiurea piese vestimentare, tot bine arăta. Are tot timpul dantura incredibil de albă, manichiura şi pedichiura impecabile şi miroase a Issey Miyake, acelaşi parfum, de ani de zile. In jurul lui e o adevărată bătălie, oamenii se înghe-suie să facă parte din anturajul său, să stea la masă cu el, să se laude că sunt„prietenii lui Botezatu”. Aparent, are o mulţime de prieteni, toţi îl sună, toţi îl invită la masă, la petreceri, dar când căută în adâncul sufletului lui, sunt aceiaşi câţiva oameni pe care îi ştie de-o viaţă şi pe care îi poate număra pe degete, oameni care nu au vrut niciodată nimic de la el, care îl respectă, care văd dincolo de imagine, în faţa cărora se poate dezbrăca de secrete. Înainte de a pleca în Pakistan, îşi propusese să deschidă propria-i casă de m<ţdă. Era exact momentul potrivit, avea ceva bani, lucrase pentru Petronela Salitră, o magnată a vremii, alături de care pusese pe picioare casa de modă Europa, prima casă de modă privată din România. El şi Alexandru se învârteau în aceleaşi cercuri mondene, iar acestuia îi plăcea la nebunie să fie văzut în compania unor fete frumoase. Nimic mai simplu! Cătălin le cunoştea pe toate, că doar erau colegele lui de podium… Aşa au devenit amici, prieteni şi mai apoi asociaţi. Pe vremea aceea, modelele erau

„piese” rare, femei sofisticate, la care nu se ajungea uşor. Între timp, piaţa s-a cam„stricat” Dar atunci trebuia să fie perfecte, toate erau profesioniste adevărate, meseria lor era una res-pectată. Erau femei fascinante, cu personalitate puternică, care aveau studii reale, vorbeau cel puţin două limbi străine. Era extrem de greu pentru un bărbat să fie băgat în seamă de aceste fete. Lui Alexandru îi plăceau, aşadar, femeile frumoase, dar aproape la fel de mult îi plăcea luxul. Era„umblat” prin lume şi voia să facă nişte localuri în Bucureşti, hoteluri, restaurante şi cluburi de noapte, cum văzuse el în străinătate. Pe cine putea să coopteze în acest proiect, cine era„macho man” cel mai cizelat bărbat din lumea mondenă, dacă nu Cătălin Botezatu? L-a solicitat mai întâi să facă designul pentru restaurantul Transilvania, mai apoi pentru clubul Odobeşti, de pe Calea Moşilor, şi uite-aşa au ajuns asociaţi. Era prin anii 1992-1993. Primul local pe care l-au deschis a fost Transilvania, cel mai luxos restaurant al vremii, situat la parterul unei clădiri restaurate, construită pe la începturile anilor 1900. O casă superbă, care păstra aerul Micului Paris. Planurile lor erau măreţe. Dacă cele două localuri aveau succes, urma să ext ' tindă această afacere în toată ţara, să facă un lanţ de hoteluri, restaurante şi cluburi de lux, exact cum văzuseră în marile capitale ale lumii, să construiască mai multe branduri de lux care să devină un punct de referinţă în industria hotelieră românească. Cu Transilvania şi Odobeşti au avut un succes uluitor pentru că, la vremea aceea, erau cele mai frumoase localuri din România, cele mai luxoase, high-class. Acolo aveau loc toate recepţiile ambasadelor, toate evenimentele cu ştaif din oraş, nunţile marilor şmecheri sau petrecerile pri-vate care trebuia ferite de ochii curioşilor. A avut satisfacţia muncii, a dat din el tot ce avea mai bun, a căutat ca serviciile să fie la standarde europene, să fie totul perfect, iar clienţii să nu aibă ce să le reproşeze. După ce a decorat cele două localuri, le-a analizat în permanenţă, ca un perfecţionist care caută mereu cusururi şi care are o satisfacţie orgasmică atunci când găseşte ceva fară greşeală… Primul program adevărat de cabaret din Bucureştiul anilor '90, pentru care a făcut regia şi scenografia, deşi nu era specialist în domeniu, a avut loc la Odobeşti. Dacă nu ar fi fost atât de atras de modă, cu siguranţă asta şi-ar fi dorit să facă. Ajutat de Luana, care era şefa trupei de balet, o adevărată vedetă la vremea aceea, a plecat în SUA şi a adus pene, materiale paietate şi dantele fine şi a făcut cele mai frumoase costume de cabaret care existau la vremea aceea. Nopţi întregi stăteau amândoi şi se uitau la show-uri de cabaret pe casete video, să aleagă cele mai frumoase momente şi să poată pune în scenă un spectacol care să adune acolo, seara de seară, toată lumea bună a oraşului. Sute de ore de repetiţie a avut loc până când sincronizarea fetelor a fost fară cusur. Din păcate ea, Luana, nu a apucat să se bucure de spectacolul lor, de care erau atât de mândri şi la care munci-seră amândoi, pe brânci. • 8 • întâlnire cu Luana uana era o fată specială, puternică în aparenţă, fragilă în interior. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului _ la local. Dădea tot timpul impresia că este extrem de ocupată, dar Cătălin o surpindea de multe ori pierdută în gânduri. Nu era uşor să te apropii de ea.

Chiar dacă părea so-ciabilă, lăsa întotdeauna o barieră între scenă şi viaţa privată. Îşi va aminti întotdeauna cum s-au cunoscut. Era o zi ploioasă, în care nu-ţi venea să ieşi din casă. Oraşul era acoperit de o perdea de apă fumurie, bătea vântul şi i-a fost greu să se urnească spre local. Alexandru îl chemase să i-o prezinte pe şefa trupei de balet, trupă care avea să danseze acolo în fiecare seară. — Hai la local că trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu cineva, i-a spus Alexandru la telefon. — Cine e? — O balerină care ne poate ajuta să punem la punct trupa de balet. Ea ştie fete profesioniste, care au lucrat afară, ştiu ce înseamnă un program de cabaret, le poate face coregrafia, e foarte bună. Şi are nişte idei, auzi şi tu, mi-a zis că dacă vrem ceva nou, ea e dispusă să danseze cu ţâţele goale, ca la Moulin Rouge. E nebună, îţi zic! — Senzaţional, păi dacă are curaj să facă asta e chiar tare, nu mai face nimeni aşa ceva la noi. Dar cum arată? Să nu fie vreo urâtă, să sperie clienţii… — Eu zic că arată bine, hai s-o vedem. — Mi-e aşa silă să ies pe vremea asta… — Hai Botezatu, ce dracu, vine fata să ne arate ce poate, cu casete video cu spectacolele ei, a zis că ne dansează şi live dacă vrem, nu putem să ratăm aşa ceva, nu? — OK, hai că mă îmbrac şi vin, dă-mi o oră! — Ai două chiar. Vine la patru la Odobeşti. S-a îmbrăcat alene, fară chef, şi-a pus jeanşi şi un pulover subţire, lila, apoi a început să cotrobăie nervos după jacheta Prada de ploaie pe care menajera o pusese undeva unde doar ea ştia, cu siguranţă pentru ca el să n-o mai găsească niciodată. Nu voia în ruptul capului să îşi ia una dintre zecile de jachete din dressing. Dacă se fixa pe una, de regulă cea pe care n-o găsea, pe aia trebuia să o pună pe el! I-a mai luat ceva timp să-şi aranjeze părul, deşi ploua şi era puţin probabil să ajungă ferchezuit la local, dar era ritualul lui, peste care îi era greu să sară. S-a parfumat, a înşfăcat cheile de la maşină şi a zbughit-o pe uşă! Când a ajuns la Odobeşti, l-a zărit pe Alexandru, la o masă în spate, împreună cu o domnişoară. Era Luana. — Cătălin Botezatu, îmi pare bine de cunoştinţă, a spus el, întinzându-i mâna, în timp ce analiza din priviri bustul fetei, să vadă dacă se pretează să danseze în sânii goi. Şi se preta, nu avea sânii foarte mari, dar bluza înflorată de mătase lăsa să întrevadă că sunt exact aşa cum trebuie, rotunzi şi fermi. — Luana, a răspuns ea simplu, întinzând mâna la rându-i, fără să se ridice. Avea ceva femeia asta, nu era neapărat frumoasă, dar era specială. Emana sexualitate prin toţi porii, iar când vorbea te privea fix în ochi, fară să-i tremure privirea, fără ezitare, îşi susţinea cu înverşunare ideile şi nu ceda de dragul de a măguli pe cineva. Era specială, şi el şi-a dat seama imediat că vor face o echipă excepţională. După câteva discuţii de rutină, s-au retras în birou să se uite la casetele video pe care Luana avea înregistrate spectacole de-ale ei. Dansa dumnezeieşte, pe scenă se

transforma în alt om. Când au terminat de vizionat, ea a insistat să o lase să le arate live ce poate. Chiar dacă el şi Alexandru i-au spus că e suficient ce văzuseră pe casete, ea i-a contrazis. — Una e pe casetă, alta să vezi cu ochii tăi! Dansul are magia lui, care trebuie să-i prindă pe cei care privesc. Dansatoarea este un fel de vrăjitoare, care trebuie să-i facă să revină de fiecare dată să o vadă, trebuie să fie ca un drog. O să înţelegeţi ce spun abia după ce o să mă vedeţi dansând, eu acolo sunt alta. Se poate să merg undeva să mă schimb şi între timp să vină cineva la muzică să pună caseta asta? — Sigur că da, mergi în birou, i-a spus Alexandru, te poţi schimba acolo, liniştită. Dar nu poţi să dansezi aşa? — In blugi? A întrebat ea mirată, de parcă era o crimă. In nici un caz, cum să dansez în blugi, ce sunt la discotecă? — OK, cum spui tu, a răspuns Alexandru. Dă-mi caseta, o să stau eu la muzică pentru că în afară de noi trei nu e nimeni aici. S-a îndreptat spre geantă şi a scos o casetă şi cheile de maşină. Caseta i-a întins-o lui, iar cu cheile a ieşit afară de unde a revenit udă până la piele, cu o sacoşă mare în mână. În acest timp, Cătălin îşi făcuse o cafea şi rămăsese la masă, asistând indiferent la pregătirile de show ale fetei, îşi spunea, în sinea sa, că ea sigur are mare nevoie de acest întâlnire cu Luana job, altfel n-ar insita atât de mult să demonstreze ce poate, îi trebuie bani şi de aceea vrea să-i impresioneze. Ceea ce e bine, pentru că se vedea clar pe casete că ştie ce e acela dans de cabaret, arată relativ bine şi, uşor şlefuită, va arăta şi mai bine. Vrea să muncească, vrea bani, în concluzie e exact ce le trebuie. — Fă lumina mai mică şi dă drumul la muzică, s-a auzit dintr-un colţ al sălii. Instantaneu, şi-a îndreptat privirea într-acolo. Şi a rămas mut de uimire! Pe măsură ce ea păşea spre scenă, era şi mai fascinat de apariţie, era altă femeie. Îşi prinsese părul într-o coadă strânsă fix în vârful capului, purta ciorapi cu porţjartier, un simulacru de sutien, de fapt nişte curele în jurul sânilor, din paiete şi atât, un slip la fel de paietat şi un şal din puf negru pe umeri. În picioare, avea pantofi aurii stiletto, cu vârf ascuţit şi toc extrem de subţire şi foarte înalt. Alexandru a dat drumul casetei şi a început să curgă o muzică franţuzească, pe care n-o cunoştea. Luana s-a dus drept în mijlocul scenei şi s-a rupt de tot, de toate… Parcă era singură în sală, a dansat cu o pasiune incredibilă, cu mişcări ireproşabile, calculate, dar naturale. S-a jucat cu ei aşa cum a vrut, i-a făcut să nu îşi poată dezlipi ochii de la ea. Ciudat e că nu fizicul ei fără cusur i-a captivat, nu au stat să-i analizeze sânii, picioarele, fundul, aşa cum făceau de obicei când vedeau o dansatoare pe scenă. Doar dansul ei i-a vrăjit. Avusese dreptate, era greu să nu îţi do-reşti s-o mai vezi dansând. Când a terminat, au aplaudat-o îndelung amândoi. Ea a mulţumit uşor, înclinând capul şi a plecat în birou, de unde s-a întors cealaltă femeie, îmbrăcată sport, pragmatică. Le-a spus câţi bani vrea, cam cât o să-i coste celelalte fete şi au bătut palma. Ea s-a scuzat apoi şi a plecat rapid, motivând că mai are o întâlnire importantă. — E foarte tare gagica, a spus Alexandru, imediat ce ea a ieşit.

— Este, ştie foarte bine ce face, e profesionistă, dar ascunde ceva! E ceva în spatele imaginii ei de dură, n-ai văzut, parcă se refugiază în dans, parcă aia e o lume paralelă pentru ea, nu ţi-a lăsat senzaţia asta? — Tu cu ideile tale, cu filosofiile tale despre femei… Toate ascund ceva… De ce ne interesează pe noi asta? O să facă treabă bună, zic eu. Dacă le faci şi nişte costume mişto, cumpărăm nişte muzică bună, facem show adevărat, nu? — Categoric, o să fie cel mai tare cabaret din oraşul ăsta, adică singurul. Să-i vezi pe toţi cum o să vină aici să o vadă, să vezi tu câte inimi frânge fata asta, e senzaţională pe scenă. — Numai să nu o frângă pe a ta, i-a replicat Alexandru râzând. Povestea Luanei ocupă un loc special în mintea şi inima lui Cătălin Botezatu. Şi acum îi pare rău că n-a făcut mai mult ca să afle adevărul. Draga de Luana! În timp, uşor, uşor, cu tact şi răbdare, a reuşit să dezlege poarta ferecată a inimii ei. Presimţirile lui se adeveriseră. Văzuse şi cunoscuse atâtea femei, încât intuia perfect, de cele mai multe ori, ce e în spatele imaginii pe care ele o afişează. Aşa era şi cu ea, avea o durere mare în suflet, ceva ce o trăgea de fiecare dată înapoi. Avea o familie ciudată, o mamă care n-o iubea, dar la care ea fugea cu disperare de fiecare dată, parcă din dorinţa de a-şi face rău singură. De ceva vreme locuiau împreună în casa pe care Luana o cumpărase, în speranţa că doar aşa va reuşi să aibă, măcar la douăzeci şi ceva de ani, o relaţie mamă – fiică, pe care nu o avuseseră întâlnire cu Luana niciodată. Copilăria ei era pusă sub semnul certurilor şi scan-dalurilor, neajunsurilor şi lacrimilor. De aceea, alesese să danseze, era pasiunea ei şi singurul mod prin care se putea exprima liber şi putea fi adulată de alţii, dacă de la familie nu avea nici o şansă să primească ceva. A fost prima balerină din România care a avut „curaj” să danseze topless. Era superbă, era talentată, dar era teribil de nefericită. In spatele femeii de fier care ţi-o tăia scurt din două vorbe, care stăpânea orice situaţie, care nu se pierdea cu firea, după care plângeau bărbaţi puternici, se ascundea o mare tristeţe. Tot timpul şi-a dorit să îşi facă mama să o iubească şi a murit fără să reuşească asta. Luana a început într-o zi să se simtă rău, apoi senzaţia asta se repeta sistematic. Avea ameţeli, cădea din picioare, şi aceste stări de rău parcă puseseră stăpânire pe ea, nu-i dădeau pace. La analize, stupoare! A reieşit că suferă de leucemie. Profund afectaţi de această veste, Cătălin şi Alexandru au luat decizia să o trimită la o clinică în Italia, unde să îşi facă toate investigaţiile, iar medicii de acolo să-i preia cazul. Într-o zi, se aflau la club şi ea a pus capul pe masă ca şi cum ar fi vrut să se culce acolo, cu ei alături. Cătălin s-a apropiat de ea şi a luat-o de umeri. — Ce e cu tine, te simţi iar rău i — Mă pregătesc să mor, a răspuns ea zâmbind de sub părul lung care i se revărsase pe faţă. Şi tu, Botezatu, o să îmi faci cea mai frumoasă rochie de înmormântare, că numai costume de cabaret mi-ai făcut, doar n-o să mă îngropi în chiloţi şi-n ţâţele goale să mor de frig pe acolo… — Auzi păpuşă, eu nu fac haine pentru morţi, clar? Plus că vreau să te iau de nevastă. Mai golănesc şi eu un an doi şi după mă însor cu tine, aşa că

fă-te bine că nu vreau să mă însor cu o văicăreaţă, i-a replicat el, încercând să ducă gluma mai departe. — Tu, Botezatu, nu te vei însura niciodată, că te iubeşti prea mult pe tine şi că eşti aşa un golan că nu s-a inventat femeia care să te tină în lesă. — Ba cu tine m-aş însura, că eşti nebună ca mine, cu tine nu mă plictisesc. Lasă, că pleci în Italia şi te pun ăia pe picioare că sunt cei mai tari. Până atunci, mai stai şi tu acasă, mai odihneşte-te, nu mai umbla că nebuna toată ziua. Trece şi asta, ai să vezi. A ridicat-o uşor de pe masă şi i-a pus capul pe umărul lui, ea şi-a ascuns faţa în păr să nu se vadă că plânge, dar el învăţase deja să mimeze că nu observă când ea se află într-o astfel de stare. O mângâia uşor pe păr, o săruta pe creştet şi-i şoptea uşor că trec toate, că e doar un moment de cumpănă în viaţa ei şi atât. Ea plângea continuu, fară să facă zgomot… A urmat o perioadă în care Luana a stat numai prin spi-tale, a avut parte de cele mai bune tratamente, dar verdictul a fost că are nevoie de transplant de măduvă. Era singura ei şansă să se facă bine. Boala era însă mult prea avansată. Cu ajutorul unor parteneri de afaceri, au intrat în contact cu o clinică din America, unde Luana era pe lista de aşteptare pentru transplant, dar când au mers la ea să-i dea marea veste, să vorbească despre plecare, fata a refuzat vehement să mai meargă. I-a anunţat că nu mai poate, că vrea să moară, că mama ei îi spusese că nu are rost să se mai chinuie cu o astfel de intervenţie, că nu va rezolva nimic. Părea resemnată şi nimic nu a mai convins-o că trebuie să facă tot ce îi stă în putere să scape cu viaţă. Încercările lor de a o întoarce din drum nu păreau însă zadarnice, uneori spunea că se va mai gândi la asta, alteori refuza să comunice, nu răspundea la telefon, nu îi primea acasă. În tot acest timp, Luana trăia de fapt un coşmar, despre care Cătălin avea să afle, mai târziu, de la vecinii ei de bloc. Certurile cu mama ei erau crunte, întâlnire cu Luana aceasta îi strigă că abia aşteaptă să moară. Casa în care ele locuiau era a Luanei şi mama ei voia să pună mâna pe ea… Cătălin auzise despre raporturile dintre Luana şi mama ei, dar nu îşi imagina că sunt atât de crâncene. Odată, la club, la o oră târzie din noapte, când rămăseseră singuri acolo, cu treabă, au ajuns să golească, din vorbă în vorbă, două sticle de şampanie… — Ţie îţi place de mine l-a întrebat ea într-o doară, privindu-1 fix în ochi. — Eu te ador, sunt fânul tău numărul unu. — Numai mama mă urăşte, mă urăşte de mică, să ştii, niciodată nu m-a iubit, dar nu-mi explic de ce… — Cum să te urască? Toţi avem divergenţe cu mamele, aşa sunt ele, vor de la noi totul, să fim perfecţi. Să vezi ce-mi face mie a mea, stau drepţi şi acum în faţa ei! — Nu, Botezatu, a mea mă urăşte, zice că sunt cel mai mare blestem abătut pe capul ei, ca ea din cauza mea şi-a distrus viaţa… Dar zău dacă înţeleg, că îi dau o grămadă de bani, îi cumpăr cele mai mişto cadouri, încerc să fiu fată bună, am zis că dacă ajung o dansatoare cunoscută o să fie şi ea mândră de mine… De unde…? Mă urăşte şi mai tare. Stă cu iubitul ei la mine în casă, adică, mai mult de atât ce să fac i

— Ei lasă că-i trece, cine ştie ce dracu' are acum, n-o mai băga şi tu în seamă. Au fost şi alte discuţii, în care Luana îi spunea mai în glumă, mai în serios, că s-a bătut cu maică-sa, că vrea s-o dea afară din casă, dar că apoi i se face milă. Într-o zi, pe la ora nouă dimineaţa, a fost sunat de mama Luanei, care i-a spus că fiica ei a murit… Foarte ciudat! Luana locuia peste stradă de un spital şi a murit acasă. Mintea lui a fost invadată rapid de sute, zeci, mii de întrebări. De ce nu a dus-o nimeni la spital, cum de a murit aşa, în casă? Când a întrebat-o pe mama ei cu cine era Luana acasă când s-a stins, i-a spus că era singură, că ea, mama, era plecată la o vecină. S-a constatat mai apoi ca decesul survenise la ora patru dimineaţa. Cam ce fel de vizite făcea femeia asta, unde dracu' să te duci la ora aia la vecini? L-a rugat să aducă o rochie de mireasă şi vină să o ajute să o îmbrace, „că aşa şi-a dorit, mereu spunea că Botezatu îi va face rochia când moare”. Răvăşit, cu ochii în lacrimi, s-a dus la Casa de Modă Europa, unde era director, a luat cea mai frumoasă rochie pe care a găsit-o şi a gonit nebuneşte până la apartamentul Luanei. I-a deschis mama ei, calmă, fară să spună nimic, apoi a pornit cu paşi mici pe hol, în faţa lui şi l-a dus până în faţa uşii de la dormitor, care era închisă. A apăsat pe clanţă şi i-a făcut semn cu capul să intre. Corpul Luanei era în pat, mirosea a formol, şi el a strâmbat involuntar din nas. — Acum au terminat îmbălsămarea, o să deschid un pic geamul să nu ţi se facă rău de la miros, a spus femeia şi s-a dus către fereastră. Apoi a ieşit şi a închis uşa după ea. De cum păşise în casă, de la intrare, simţise că ceva nu e în regulă, că moartea ei nu survenise din cauza bolii. Realizase că cineva, acolo, voise să grăbească totul. S-a apropiat încet de prietena lui dragă, de parcă îi era teamă să nu îi tulbure somnul, a luat-o de mână şi a început să plângă. Lacrimile i se împreunau în bărbie, îşi spunea tot timpul că a greşit enorm că nu a luat-o de acolo cu forţa, chiar dacă ea alesese să fugă de el şi de Alexandru în ultima vreme, chiar şi de de fetele din trupa de balet, şi să stea lângă familia ei, familie care nu o voia, A început să o mângâie pe faţă, pe păr, să îi sărute ochii întâlnire cu Luana închişi şi reci, să îi spună cu voce caldă ce dragă i-a fost şi cât de mult a însemnat pentru el. I-a spus tot ce avea pe suflet, aşa cum făcea şi atunci când ea era în viaţă. Apoi, a scos din sac rochia de mireasă şi i-a arătat-o, de parcă aştepta să vadă dacă a trecut testul, dacă e mulţumită de alegere, S-a gândit să o înveşmânteze el, doar o mai văzuse dezbrăcată, dar când s-a apropiat de ea să-i scoată de la gât colierul imens, cu care mama ei o gătise deja, a observat că era vânătă în jurul gâtului. Urma nefirească fusese mascată tocmai cu ajutorul co-lierului. Era cea de-a doua constatare ciudată, pentru că, mai devreme, când i-a luat mâna dreaptă şi a dus-o la buze să i-o sărute, a văzut că avea un deget foarte umflat la încheietură, probabil rupt. S-a gândit atunci că cei de la îmbălsămare o brutalizaseră, dar când a văzut urmele de pe gât, a înţeles că era ceva în neregulă. Brusc, şi-a reamintit poveştile Luanei în care se plângea că s-a bătut cu mama ei. Dacă şi de data asta avusese loc un conflict şi femeia o omorâse?

Primul lucru care i-a venit în minte a fost că mama Luanei a grăbit moartea fetei. Se certau des, ştia de la Luana că de multe ori se îmbrânceau, se loveau şi îşi strigau vorbe imposibil de reprodus. Poate în noaptea în care survenise decesul se întâmplase ceva. Din casă lipsea italianul, tatăl ei vitreg, despre care femeia în cauză îi spusese lui Cătălin, încă de când a intrat în casă, că e plecat din ţară. Abia după înmormântare, a verificat şi a aflat că era totuşi prin oraş, nici vorbă de vreo deplasare în străinătate… Chiar dacă a simţit durere şi mânie, a încercat să elimine aceste ipoteze şi să se preocupe ca măcar pe ultimul drum, iubita lui prietenă să meargă aşa cum se cuvine, înconjurată de oameni dragi, care îi vor demonstra ce mult a însemnat pentru ei şi îşi vor lua un rămas bun din suflet. Alexandru a venit şi el la apartament, a rămas la rândul lui o vreme singur cu Luana, a plâns-o, apoi a plecat în grabă să rezolve cu locul de veci la cimitirul Bellu, şi să pună la punct toate detaliile înmormântării. Cu bani şi relaţii au reuşit să îi obţină loc în cel mai frumos cimitir din Bucureşti. Suspiciunile că mama ei nu e atât de afectată pe cât încerca să pară i s-au adeverit în noaptea dinaintea înmormântării, când la căpătâiul ei au vegheat şi au plâns el, Alexandru şi câteva fete din corpul de balet de la Odobeşti. Mama rămăsese acasă, să se odihnească. A venit abia dimineaţa, la slujbă. Ce chestie… El ar fi dat tot timpul din lume înapoi ca să mai petreacă o zi cu Luana, o zi în care să se contrazică, aşa cum făceau ei mereu, dar să sfârşească prin a râde şi a se lua în braţe, prin a face glume porcoase unul cu celălalt şi a mânca din aceeaşi farfurie în bucătăria restaurantului. Pentru o fracţiune de secundă, s-a gândit să cheme poliţia, să ceară o autopsie, să facă dreptate… Dar pe Luana n-o mai aducea înapoi, la ce bună toată ne-bunia asta? In plus, ştia că ea şi-a iubit enorm mama, altfel ar fi dat-o afară din casa ei, sau ar fi plecat ea însăşi. Luana a avut o înmormântare fastuoasă. Cortegiul fu-nerar a trecut pe Calea Moşilor, prin faţa localului în care se simţea cel mai bine, chiar mai bine ca acasă, şi în faţa căruia îi aşezaseră acum o fotografie în mărime naturală, ca un ultim omagiu pe care îl aduceau acestei femei. A fost condusă pe ultimul drum de foarte mulţi oameni, între care mulţi necunoscuţi care citiseră în presă despre tragedie. Chiar dacă a trecut ceva timp de când Luana nu mai este, Cătălin se gândeşte mereu la ea cu drag, la fata frumoasă care îl punea la zid atunci când se dădea mai şmecher decât era cazul. „Botezatu, oi fi tu vedetă, dar cu mine nu-ţi lua nasul la purtare!” Parcă o aude şi azi… Şi cât de mult îi plăcea să danseze! Tare îi e dor de ea, şi se gândeşte ce nebunii şi ce spectacole ar fi putut face astăzi întâlnire cu Luana împreună. Uite, Luana era o femeie care merita iubită. Era un caracter puternic înainte de a fi o femeie frumoasă, era combinaţia perfectă. De ce nu găseşte astăzi o „Luana” care să-1 domine, de care să se îndrăgostească, de ce are parte în jurul lui numai de femei superficiale, limitate, ale căror ide-aluri pălesc în faţa unei poşete scumpe, care visează doar să stea la braţul unui bărbat puternic şi bogat? Puţină lume ştie că între Cătălin şi Luana a fost mai mult decât o prietenie foarte sinceră. S-au iubit o scurtă vreme.

Apoi, viaţa dezordonată a fiecăruia i-a despărţit. Ea nu avea chef de relaţii stabile, se ştia bolnavă şi nu voia să se lege de cineva mai mult decât e cazul, ştia că sfârşitul îi era aproape, chiar dacă nu vorbea niciodată despre asta. Relaţia lor de prietenie a degenerat într-o aventură prelungită într-o seară, când amândoi s-au ameţit în club şi el s-a oferit să o conducă acasă. Era ziua unei directoare de la club şi s-au adunat să o ce-lebreze. Luana a întârziat puţin, iar el stătea la masă şi se întreba ce-o fi cu ea, pentru că era tot timpul foarte punctuală. A apărut, în cele din urmă, într -o rochie albastru electric, cu o singură bretea, cu părul în vânt buclat, şi purtând pantofi negri. Arăta superb. Toată seara nu şi-a putut lua ochii de la ea, deşi o cunoştea aşa de bine… Era pentru prima dată când o privea altfel. Luana era în elementul ei, râdea, glumea, îi dădea coate să-1 facă atent la discuţii… Au rămas amândoi t printre ultimii invitaţi, au mai băut un pahar, două, trei de şampanie, apoi ea l-a rugat pe unul dintre chelneri să cheme un taxi. — Te duc eu, nu mai chema taxi. — Botezatu, dar ai băut şi tu! — E, lasă. ca pe mine nu mă opreşte poliţia, şi dacă mă opreşte le spun că a fost ziua ta, te-ai îmbătat şi nu te puteam lăsa aşa, singură prin oraş pe mâna oricui, că uite ce frumoasă eşti! S-au luat de mână, aşa cum făceau de multe ori şi au pornit agale spre maşină. El i-a deschis portiera şi a poftit-o să urce, ea i-a mulţumit clipind lasciv din gene, apoi şi-a scos pantofii, i-a aruncat pe bancheta din spate şi s-a urcat cu picioarele pe scaunul maşinii. Nici nu putea să conducă, ochii îi zburau la coapsele ei frumoase care zăceau leneşe lângă el. La un semafor, Luana i-a cerut o ţigară. I-a pus-o între buze pe ultima din pachet şi i-a zis să-1 lase şi pe el, din când în când, să tragă câte-un fum. După ce ea a tras cu nădejde din ţigară, i-a întins-o şi lui, şi s-au „jucat” aşa o vreme, fără să scoată o vorba. Luana fuma cu atâta poftă, încât ţigara s-a terminat în mai puţin de două minute. Cătălin i-a şi spus, la un moment dat, glumeţ, că dacă fumează şi filtrul riscă să rămână fără buze. Parcă invitându-1, fata a împrumutat un aer adolescentin şi-a ţuguiat buzele şi l-a anunţat: — Uite, sunt arse deja. Trebuie vindecate… Cătălin nu s-a mai putut abţine. A tras maşina pe dreapta, s-a aplecat s-o sărute şi nu s-a mai ridicat preţ de zece minute. Mai departe, lucrurile au decurs firesc. Au mers în apartamentul lui, Luana i-a cerut un tricou să se schimbe, a făcut un duş, apoi au desfăcut o şampanie, au fumat şi au văzut un film vechi. Abia pe la patru dimineaţa au ajuns în pat şi au făcut dragoste, Niciunuia nu i s-a părut nefiresc ce s-a întâmplat. Amândoi erau firi libertine, nu se îndrăgosteau lulea aşa de uşor şi nici nu se jenau când se simţeau atraşi fizic de cineva. Dimineaţă, el s-a trezit şi a făcut cafea, ea a lenevit mai mult în pat la televizor, apoi a apărut în cadrul uşii şi l-a urmărit o vreme. Nu-1 mai văzuse în toiul unor activităţi domestice, şi i întâlnire cu Luana se părea drăguţ să constate cu câte dragoste îşi ştergea plantele de praf şi le uda cu stropitoarea şic, de sticlă roşie. — Botezatu, ce băiat de casă eşti, ai făcut cafea, ai udat florile…

— Să ştii că sunt! Timp nu prea am, dar îmi place, aş vrea să am o casă cu grădină mare, dar cum eu sunt numai pe drumuri, o să mi-o iau, mai la bătrâneţe. Luana a sorbit uşor din ceaşca de cafea. — E bună, te pricepi… Auzi… noi am cam comis-o astă noapte. Sper că nu mă legi de pat acum şi mă ceri de nevastă, că nu mă simt pregătită, da? — Ai vrea tu, ai trecut testul, eşti bună la pat, arăţi senzaţional goală, dar te mai testez un an, doi şi abia dup-aia te iau de nevastă, i-a replicat el râzând. — M-am liniştit! Mai vreau să copilăresc un pic, a replicat fata zâmbind ştrengăreşte. După prima noapte petrecută împreună, au mai urmat câteva. Nu se vedeau regulat, şi nici planificat. Se întâmpla pur şi simplu, venea de la sine. Nimic nu s-a schimbat între ei, nu au existat manifestări de gelozie, nici dispute verbale, ca între îndrăgostiţi. Dar când ea a văzut că apar zile în care Cătălin o sună şi insistă să vină la el, a început să bată în retragere. Simţea şi ea de ceva vreme că vrea să stea cât mai mult cu el. Chiar dacă se prefăcea că nu-i pasă, o deranja când îl sunau tot felul de femei şi el flirta cu ele la telefon. Se îndrăgostea de el şi asta nu era bine. Aşa că l-a îndepărtat, l-a lăsat să zburde în voie, el era curtat de atâtea femei frumoase, era tânăr şi celebru, nu voia să-1 facă să sufere o pierdere atât de mare. Aşa că s-a arătat nepăsătoare, libertină, şi şi-a trăit drama în singurătate. Dar l-a păstrat ca prieten. Îşi povesteau totul cu lux de amănunte, ca doi confidenţi, ţineau enorm unul la celălalt. Poate că pierderea Luanei a deschis şirul necazurilor care aveau să vină peste el ca un tăvălug. Faimă, bani, huzur. Ascensiunea lui şi a lui Alexandru Răducan a fost rapidă. După ce s-au asociat, au cumpărat ferme întregi pe care le-au populat cu porci şi vite de rasă, au cumpărat hoteluri şi vile de protocol pe care le-au renovat. Au atras în afacere parteneri străini şi aduceau finanţări imense din afara României, ceea ce pentru mulţi era inex-plicabil. Toată lumea se întreba cum de reuşesc băieţii ăştia doi să facă bani pe bandă rulantă… Au creat mii de locuri de muncă şi au adus în fermele lor cel mai bun material genetic care exista în Europa la acea oră. Era incredibil că doi tinerei ajunseseră să aibă proprietăţi în toată ţara, ferme plus multe milioane de dolari şi mărci în conturi. Un adevărat imperiu financiar! În opinia lui Cătălin Botezatu, tot ceea ce li s-a întâmplat a fost foarte bine orchestrat. Aveau bani, aveau afaceri, dar în ultima vreme refuzau să cotizeze mai mult decât cotizaseră până atunci la oamenii politici iar ascensiunea lor rapidă îi făcuse invidioşi pe mulţi şi îi speriase în acelaşi timp. După ce plătiseră în stânga şi în dreapta biruri imense pentru ca afacerile să nu le fie obstrucţionate aiurea, acum se cam sat ' turaseră să o facă. În plus, se simţeau suficient de puternici astfel încât refuzau să mai dea clasica şpagă românească. Lucrurile mergeau bine, erau în plină expansiune dar, într-o zi, s-au trezit cu toate conturile blocate. Ciudat este că banii din bănci nu erau obţinuţi din ţară, ci în marea lor majoritate erau finanţări din străinătate…

Astfel, au fost nevoiţi să ia bani împrumut de la ţigani interlopi care dispuneau la acea vreme de sume uriaşe. Aceştia îi puteau „ajuta” repede, pentru că din cauza banilor blocaţi, în ferme le mureau animalele de foame. Alexandru şi Cătălin nu voiau ca din cauza unor orgolii prosteşti pe care le aveau nişte frustraţi, care voiau să le arate că ei fac legea, să piardă tot ce câştigaseră în ani de muncă. Problemele lui Cătălin au apărut, teoretic, de la un credit contractat la o bancă din ţară pentru a construi o vilă la Snagov. Creditul respectiv a fost garantat cu terenul pe care urma să contruiască, cu o vilă de la Lacul Roşu, o vilă ce aparţinuse familiei Ceauşescu şi care acum intrase în posesia lor, şi cu alte bunuri ale companiei. Cu alte cuvinte, creditul pe care îl luase, de 350.000 de dolari, era acoperit de trei, patru ori, dacă nu şi mai mult, pentru că banca nu i l-ar fi acordat în alte condiţii. Aproape concomitent, a apărut blocarea conturilor societăţilor administrate de Alexandru şi Cătălin. Şi, foarte repede, împrumuturile pe care cei doi, rămaşi fară surse de finanţare, le-au făcut de la mafia ţigănească. În curând, s-au simţit încolţiţi din toate părţile. Parcă toată această desfăşurare de forţe menită a-i scoate din rândul marilor jucători din lumea afacerilor fusese pregătită minuţios, ca la carte. Au început tot felul de presiuni, iar Alexandru a primit ameninţări grave de la cei care îi împrumutaseră. S-a speriat şi, Faimă, bani, huzur într-o zi, a dispărut pur şi simplu, a plecat din ţară într-un loc doar de el ştiut. A fost probabil îngrozit de ceea ce îi auziseră urechile, pentru că nu era o reacţie firească, iar el nu era omul care să cedeze atât de uşor. Ii tot spusese lui Cătălin că vor să-i omoare. Susţinea că cei de la putere, pe care nu-i mai băgaseră în seamă cu „lo-vele” în ultimul timp, au făcut o operaţiune concertată prin care le vor lua toată averea, până la ultimul leu. Alexandru era sigur că nu au cale de scăpare, şi că, dacă nu pleacă, sigur li se va întâmpla ceva rău. La început, nu i-a venit să creadă că a Alexandru a fugit şi l-a lăsat singur în mâinile „prădătorilor”. Insă, atunci când la rândul său a simţit pe pielea sa ceea ce păţise Alexandru, l-a înţeles. Imediat după plecarea precipitată a lui Alexandru, a fost implicat într-un scandal groaznic. Imediat ce au aflat că Răducan a fugit din ţară, ţiganii de la care împrumutaseră bani ca să cumpere furaje au luat cu asalt tot ce ştiau că deţin ei. Au devastat ce au apucat şi au fabricat hârtii de mână care atestau că Răducan gajase proprietăţi şi bunuri în schimbul unor sume uriaşe de bani… Toate acestea s-au întâmplat sub ochii poliţiei, care nu a făcut nimic, absolut nimic. Mult timp, Alexandru Răducan a refuzat să-i spună în ce ţară este, a refuzat să accepte să se vadă cu el. Copiii lui erau ameninţaţi, la fel şi ceilalţi membri ai familiei, care rămăseseră în ţară. Cătălin s-a văzut, astfel, în situaţia în care trebuia să ia decizii în numele asociatului său. Mai târziu, Alexandru avea să acorde un interviu presei, în care a spus tot ce i s-a întâmplat. A fost un interviu absolut incendiar, dar care, din păcate, nu a reuşit să mute Carpaţii din loc, nici măcar să-i detroneze pe corupţii vremii. Deşi fugit din ţară, Alexandru s-a întors, cu riscul de a fi ucis, special ca să dea interviul acela, chiar dacă ştia că bătălia e pe jumătate pierdută. Faptul că Alexandru s-a întors în ţară pentru o singură zi, ca să dea totul în vileag, demonstrează clar că nu mai avea nimic de pierdut, că era

atât de speriat şi de hăituit încât realiza că se afla într-un pericol imens. Aşadar, mai bine spunea tot. Avocatul firmei a hotărât că în acel moment Cătălin să preia o parte din acţiuni, ca să poată rezolva problemele mari pe care le aveau. Nu i s-a părut nimic ciudat, el se simţea deja acţionar, chiar dacă nu apărea în actele acelei societăţi, şi nu voia să pierda afaceri construite greu, cu ani de muncă şi nopţi nedormite, afaceri care erau în plină dezvoltare. Nu concepea să abandoneze totul. Aşadar, a acceptat să devină acţionar pentru a salva compania. E adevărat că jafurile, la propriu, s-au oprit în acel moment. Cei care furaseră din case, sedii, hoteluri, restaurante, care spuneau că Alexandru luase de la ei sume imense împrumut, au încetat să mai fure, dar au sărit pe el ca hienele, să îi ducă la Răducan, despre care nu ştiau unde se află şi de unde vorbeşte cu presa. Dar pe Răducan ia-1 de unde nu e. In cele din urmă, a dat de el, l-a sunat o femeie din partea lui care i-a spus să vină la Istanbul să-1 vadă. De câteva zile, ţiganii stăteau pe urmele lui Cătălin zi şi noapte, îl urmăreau pas cu pas în speranţa că aşa vor da de Răducan. Încercaseră să pună mâna şi pe copiii acestuia, sunau şi ameninţau la telefon că se termină rău dacă Răducan nu apare să le dea banii. Botezatu făcea cu greu faţă acestei tensiuni, oricât de curajos şi decis să nu se lase intimidat era. „Creditorii” deveniseră extrem de faimă, bani, huzur periculoşi, iar el realiza că l-ar putea ucide în orice moment numai ca să îl sperie pe Alexandru. Într-o seară, i-au luat urma de cum a aterizat la Aeroportul Otopeni dintr-o deplasare în străinătate, şi l-au escortat până acasă, unde imediat a sunat telefonul: „Botezatu, dacă Răducan nu apare să ne dea banii, sau să semneze că ne dă proprietăţi în schimb, vă mierlim pe amândoi, e clar?” a auzit la capătul firului. A vrut să se ducă la firmă, să vadă care e situaţia acolo, dar a aflat că ţiganii ocupaseră sediul, terorizau angajaţii şi paznicii care nu le făceau faţă şi încărcau în maşini mobilier şi obiecte de artă. Atunci, s-a dus la poliţie, dar poliţia i-a spus că e depăşită, că poate să-i oprească să mai devasteze dar sincer, nu-i poate opri să-i facă rău, sunt prea porniţi, şi l-a sfătuit„omeneşte” că e mai bine să plece o vreme din ţară, ca şi asociatul lui, până se vor calma apele. Şi apoi să revină, eventual cu Răducan. Fugar în jurul lumii. Obosit, nedormit, cu capul plin de probleme şi cu toată viaţa întoarsă pe dos, fără prea mulţi bani li-chizi, a doua zi dimineaţă era pe aeroportul Otopeni şi se îmbarca spre Istanbul. Trăgea după el un troller mic, în care îşi pusese haine pentru câteva zile. Asta însemna pantaloni de zi, de seară, pulovere, cămăşi, sacou, plus cosmeti-cele care cântăreau cel puţin cinci kilograme. Femeia care îl contactase din partea lui Alexandru îi dăduse o adresă unde să meargă. S-a aşezat liniştit pe fotoliul din avion şi la scurt timp a adormit. Era frânt, dar oarecum liniştit! Aşteptase acest semn de la partenerul lui şi acum, că i-1 dăduse, se simţea mult mai bine. Faţă-n faţă îi era mult mai uşor săcalmeze, să-1 convingă că fuga nu e o soluţie, mai ales că i-au rămas în ţară cei doi copii. S-a trezit când stewardesa l-a întrebat aproape în şoaptă dacă vrea ceai sau cafea. A băut o cafea mare, amară, a mai cerut una, apoi a aţipit din nou. Şi s-a trezit la impactul dintre trenul de aterizare şi pistă, care nu a fost unul tocmai delicat. Aeroportul era foarte aglomerat. Pentru o secundă

l-a căutat pe Alexandru cu privirea prin mulţime, spera că va veni să-1 aştepte sau măcar va trimite pe cineva cu o pancardă pe care să îşi găsească scris numele, dar nu era nimeni. Aproape că nu îi venea să creadă, Alexandru era un tip care ţinea la etichetă, nu îşi lăsa niciodată musafirii de izbelişte, îi plăcea ca cei cu care intră în contact să fie impresionaţi de gesturile lui, de os-pitalitatea lui, iar cu Cătălin avea o relaţie specială. A mai poposit vreme de jumătate de oră prin aeroport, s-a învârtit fără ţintă în stânga şi-n dreapta, a căscat gura prin câteva magazine mici şi a mai băut o cafea tare. Apoi, s-a dus ţintă către un taxi, a scos din buzunar bileţelul pe care îşi notase adresa pe care femeia misterioasă i-o dictase, pe litere, prin telefon, şi a început să contempleze oraşul pe fereastră. Istanbulul i s-a părut tot timpul un oraş fascinant, excesiv de aglomerat, dar plin de viaţă. Taximetristul, un tip solid şi negricios, l-a crezut britanic şi a început să-i spună într-o engleză nu tocmai rea despre un meci de fotbal între Manchester şi nu ştiu cine. Plictisit şi fără chef, aşa cum nu este de obicei, pentru că lui îi place să intre în vorbă cu oamenii, să îi asculte, să facă glume, i-a spus că e român şi că nu ştie despre ce meci vorbeşte. N-a scăpat, taximetristul o „rupea” şi un pic pe româneşte: „Cefaci, cum eşti? Bine, bravo! Mergem amândoi!” I-a zâmbit fară chef şi l-a întrebat în ce cartier este strada pe care trebuia el să ajungă. Era undeva în zona modernă a Istanbulului, una cu multe clădiri de birouri, dar nici taximetristul nu ştia exact unde. A ajuns la un hotel mic, modern, din sticlă şi metal, s-a dus ţintă la recepţie convins că va găsi o cameră rezervată pe numele lui. Dar surpriză, recepţionerul nu avea aşa ceva. Cătălin a luat o cameră single şi a urcat plin de nervi la etajul doi al hotelului. A intrat şi a trântit uşa în urmă cu putere, înjurând printre dinţi. Nu se aştepta la o astfel de primire şi, pentru prima dată, realiză că Alexandru începe să îl scoată din pe-peni, dar rău de tot. Şi-a aruncat bagajele pe jos, s-a repezit la minbarul din cameră şi a dat pe gât o sticluţă de whisky. Apoi şi-a aruncat hainele de pe el pe jos şi s-a dus sub duş. Voia să-şi spele toată furia care se adunase în el, aşa că a popsit sub jetul fierbinte preţ de douăzeci de minute, apoi a ieşit şi s-a aşezat în pat privind cu coada ochiului spre telefonul fix de pe noptieră. „Cred că mă va suna, se gândeşte că sunt obosit şi nervos şi mă lasă să mă odihnesc, apoi, fie vine peste mine aici, fie mă sună să ieşim la cină. Să vezi ce-i fac eu tâmpitului ăstuia, face scenarii cu mine ce dracu, fuge ca un idiot de parcă fuga rezolvă ceva şi mă lăsa pe mine pradă, să spăl eu toate rufele împuţite, să mă cert eu cu toţi idioţii”, gândea el, furios. A stat în pat două ore, butonând telecomanda dar telefonul nu a sunat. Se făcuse deja târziu şi nu mâncase nimic toată ziua aşa că a pus mâna pe receptor şi a chemat la room service o friptură de vită şi un pahar de vin alb. Şi-a savurat cina singur, în linişte, a „rumegat” îndelung fiecare înghiţitură, a sorbit încet fiecare gură de vin, în ideea că aşa îşi va umple timpul. După cină, a chemat ospătarul să îi strângă masa şi a cerut o felie de tort de fragi şi o cafea tare, fără zahăr. Şi-a aprins o ţigară parfumată şi a tras adânc în piept. Cafeaua era extraordinară, prima gură parcă i-a trezit toate simţurile, i-a mai dat poftă de viaţă şi optimism. „Cred că a păţit ceva în drum spre mine, o fi avut accident, i s-o fi făcut rău, ceva s-a întâmplat că nu îmi făcea

el una ca asta, să mă cheme aici şi să nu vină. Dacă îmi spunea unde dracu' să mă duc după el, unde stă, m-aşfi dus… Ce l-ofi apucat secretomania asta?” Şi-ar fi dorit să iasă în oraş să hoinărească puţin, dar îi era teamă să se desprindă de cameră, de telefonul fix.,. Dacă venea Alexandru şi nu dădea de el? S-a dus repede până în holul hotelului, şi-a luat câteva ziare şi reviste şi s-a băgat în pat. A adormit greu, mult după miezul nopţii, cu mii şi mii de întrebări în minte. S-a trezit pe la zece, chiaun şi cu o durere de cap infernală, a răscolit în geantă după un Tylenol, l-a înghiţit cu apă rece şi s-a aruncat din nou în pat. A pus mâna pe telefon şi a sunat la recepţie să întrebă dacă în cursul nopţii îl căutase cineva sau îi lăsase vreun bilet. Nimeni! L-a rugat să verifice la recepţionerul care fusese în tura de noapte, poate a plecat în grabă şi a uitat să lase me-sajul, poate îl sunase în cameră iar el a dormit profund şi n-a auzit telefonul. Recepţionerul a revenit în circa o oră cu veşti la fel de proaste. Nimeni nu întrebase de el şi nici nu lăsase vreun mesaj la recepţie în cursul nopţii. Un nou val de revoltă l-a cuprins. I se părea că cineva i-a făcut o farsă, una dintre cele mai proaste posibile, într-un moment în care chiar nu avea nici un chef de aşa ceva. Apoi se contrazicea singur în minte şi începea la rândul lui să facă scenarii. Dacă Răducan chiar a păţit ceva, dacă ţiganii au pus pe cineva săomoare, aşa cum zicea el, dacă îl ţin închis undeva până pun mâna pe toate proprietăţile? Era deja a doua zi în Istanbul, S-a dus în faţa ferestrei şi a privit îndelung strada, în speranţa că va zări vreo figură cunoscută. Nici măcar nu stătea în zona veche a oraşului, în Sultanahmet, măcar acolo se putea bucura de spectacolul străzii, de pitorescul vechiului oraş, de priveliştea minunată către Bosfor. Aici chiar nu avea ce face. În jurul prânzului, în timp ce, resemnat, se uita la un film de acţiune şi fuma o ţigară, a sunat telefonul. După primul zbârnâit s-a aruncat pur şi simplu asupra aparatului. La ca-pătul firului era aceeaşi femeie care îl chemase la Istanbul. Aceasta i-a spus calm: — Îmi pare rău pentru acest inconvenient, o să primeşti un bilet în cursul serii cu detaliile pe care le aştepţi — Auzi doamnă, voi vă bateţi joc de mine? Ce e cu scena-riile astea de căcat, sunteţi nebuni de-a binelea? — Îmi pare sincer rău, eu nu am nici o vină, sunt doar un mesager, atâta tot, a încercat femeia să se scuze. Vei primi veşti diseară. De când vorbeşte el cu Alexandru prin mesageri? Ce naiba, femeia asta nu mai e în toate minţile? Şi-a apostrofat interlocutoarea: — Cine-l omoară dacă pune mâna şi dă un telefon? Spune-i că eu m-am săturat de filmele care rulează în capul lui! E tot ce a apucat să zică şi nici măcar nu avea garanţia că l-a auzit cineva. La capătul firului nu mai era nimeni. Măcar avea certitudinea că se va vedea totuşi cu Alexandru şi asta l-a liniştit. A ieşit pe străzi să tragă aer în piept. Era abia ora două şi a reţinut că în cursul serii va veni cineva saia, sau să-i aducă un bilet cu adresa lui Răducan. A hoinărit de nebun, s-a uitat la clădiri, la oameni, a cumpărat fructe şi le-a mâncat pe stradă, a intrat într-un restaurant şi a mâncat

singur, pierdut, plin de gânduri, dar calm. Seara, Istanbulul e splendid, mai ales pentru cei ce se plimbă pe malul Bosforului şi privesc către localurile puternic luminate, la turcii tuciurii care împing cărucioare cu porumb fiert în zona de prome-nadă, la iahturile şi vaporaşele pe care oamenii petrec zgomotos. Parcă era un pic mai liniştit odinioară… Oraşul ăsta îi era tare drag, îl cunoştea atât de bine, era printre oraşele lui favorite din Europa. Chiar dacă imediat după ce a pus receptorul în furcă era agitat şi neros, scurta plimbare prin Istanbul l-a calmat. Avea convingerea că în sfârşit vă ajunge la asociatul lui, îl va convinge pe acesta să se întoarcă în ţară, iar împreună îşi vor rezolva problemele. Viaţa lui va intra astfel pe un făgaş normal, va putea din nou să călătorească în voie şi să se minuneze de frumuseţile acestei lumi. În jur de ora şase a revenit la hotel, a întrebat din nou la recepţie dacă există vreun mesaj pentru el şi a primit acelaşi răspuns negativ, aşa că urcat în cameră şi a cerut o cafea. La ora opt, a fost anunţat că cineva i-a lăsat un plic la recepţie. A cerut să-i fie adus şi aproape l-a smuls din mâna celui care urcase la el. A împins usa cu piciorul şi a rupt repede plicul. Înăuntru era un bilet de avion cu destinaţia New York şi câteva rânduri scrise pe un bileţel: „Ne vedem la New York. Ai fost urmărit şi nu putem risca să ne întâlnim aici. Te aştept la hotel Hudson.” Dracu' se duce la New York după el! Asta e tâmpit, şi-a propus să-1 fugărească pe tot mapamondul! Mâine se urcă în avion şi pleacă la Bucureşti. Dacă e cretin nu are decât să fugă prin lume… A doua zi, stătea cuminte în aeroport şi aştepta să se facă check in-ul pentru New York. Era ultima şansă pe care i-o dădea lui Răducan. Nu mai avea nici foarte mulţi bani la el, se gândea că dacă i se întâmplă ca la Istanbul nu are nici cu ce să se întoarcă în ţară. Biletul era doar dus. Îşi spunea însă că nu are cum să-i facă una ca asta, că sigur a avut probleme dacă l-a ţinut în Istanbul degeaba două zile. Zborul a fost, deşi cu o escală, obositor şi extrem de lung. Pasagerii erau gălăgioşi, iar el nu mai avea chef să se uite la filme şi nici să lege prietenii sau să converseze. S-a făcut mai tot timpul că doarme sau a răsfoit„captivat” de zeci de ori, o revistă Vogue. Când a ajuns la New York era 9.00 seara. Nu avea bagaj de cală, iar formalităţile au decurs repede. Mai fusese de câteva ori în America, aşa că nu a trezit suspiciuni. A ieşit rapid din aeroport, s-a urcat într-un taxi şi a cerut să fie dus la Hotel Hudson. De data asta, călătoria de la aeroport spre hotel a fost anevoioasă. Aglomeraţie mare, hotel poziţionat destul de central, oră de vârf… A durat o oră şi ceva până la destinaţie. Era frânt, nu se putea acomoda cu diferenţa de fus orar şi îi era foame, deşi îl durea stomacul de vreo câteva ceasuri. Exista o cameră rezervată pe numele lui, dar s-a minunat când recepţionerul l-a întrebat cât rămâne. Cum adică? Păi nu era rezervată exact pe perioada cât trebuia să stea, de unde să ştie el cât rămâne? — Păi pe cât timp a fost făcută rezervarea? A întrebat el. — Doar o noapte! I-a replicat, calm, recepţionerul. — O să vă spun mâine dimineaţă exact cât rămân, acum chiar nu ştiu. — Nici o problemă, aveţi camera 1025, o seară bună! — La fel! Thanks!

Stătea la etajul zece şi avea o privelişte năucitoare, oraşul era luminat atât de frumos, forfota de pe străzi se vedea minusculă, parcă era un muşuroi de furnici. Iubea oraşul ăsta, era atât de viu, şi-ar fi dorit să trăiască aici, se regăsea perfect în stilul de viaţă new-yorkez. Vreme de câteva minute a zăbovit fascinat în faţa ferestrei. Era pentru a nu ştiu câta oară în acest oraş şi era la fel de încântat de ceea ce vede, precum prima dată. S-a trezit din visare repede. Şi-a adus aminte că privea străzile de pe fereastra unui hotel în care nu-1 aştepta nimeni, fară să ştie concret la ce oră are întâlnire cu Alexandru şi unde. A sunat la recepţie şi a întrebat, ca şi data trecută, dacă există vreun mesaj pentru el. Răspunsul a fost, fireşte, negativ. Toate erau complicate în viaţa lui de la o vreme. Nici nu voia să se gândească că va trăi ce a trăit la Istanbul, că va sta iar prizonier în camera de hotel, păzind un telefon care întârzie să sune, cu puţini bani în buzunar, pe care se şi temea să-i cheltuie. Cu aceste gânduri s-a luptat trei ore. Trecuse deja de miezul nopţii, când era absolut convins că nimeni nu-1 va căuta. Deja se resemnase, se învinovăţea pe el însuşi că i-a mai dat o şansă „unui nebun”. Era singura scuză pe care i-o putea găsi lui Alexandru, numai un nebun putea să îi facă aşa ceva. Era clar că o luase razna de tot şi că el, Botezatu, nu mai are alături de cine să poarte războaie. S-a trezit dimineaţă şi a coborât în restaurant să ia micul dejun, i-a spus recepţionerului că mai rămâne o zi, timp în care trebuia să găsească o soluţie şi să facă rost de nişte bani pentru biletul de avion, că de hotel avea. Convingerea că s-a păcălit din nou nu-1 părăsea nici o secundă. Se gândea ce oră e în România şi pe cine să sune să roage să-i trimită nişte bani, în timp ce muşca dintr-un croissant cu ciocolată şi sorbea din cafea. Nici n-a simţit când un ospătar s-a apropiat de masa lui, i-a spus că a fost căutat la telefonul de la recepţie şi că cel care a sunat i-a transmis că va reveni într-o oră şi îl roagă să aştepte în cameră apelul, Şi-a terminat rapid micul dejun şi a fugit în cameră, de teamă să nu cumva să rateze convorbirea. Nu mai făcea faţa acestui stres, era debusolat şi se simţea umilit că ajunsese într-o astfel de situaţie. Deodată, telefonul a sunat şi la capătul firului a auzit vocea aceleiaşi femei. A crezut că îi explodează creierul de furie. — Bună Cătălin, te sun din partea lui Alexandru. Eu am misiunea ingrată de a te anunţa că iar trebuie să schimbăm locul de întâlnire… De data aceasta, n-a mai apucat să termine ce avea de spus şi să-i închidă telefonul în nas, pentru că a„atacat-o” în timp ce vorbea: — Păsărică, dacă ai senzaţia că jucam amândoi în filme cu proşti, te cam înşeli. Să-i spui dumneata tâmpitului ăluia, că dacă nu vine să se vadă cu mine, eu mă întorc în România. Nu mai am nervi, şi nu am nici bani, şi m-am săturat de sce-nariile lui până peste cap. La celalat capăt al firului se lăsase linişte. A auzit un oftat prelung, apoi vocea caldă, liniştită, a interlocutoarei necunoscute. — Ascultă-mă puţin cu atenţie, nu a vrut nimeni să-şi bată joc de tine, tot ce şi-a dorit el a fost să te ducă cât mai departe de ţară, pentru că ştie că cineva a comandat că voi doi să fiţi omorâţi. Asta a vrut, nimic mai mult! Acum, că ţi-au pierdut urma şi eşti în afara oricărui pericol, puteţi să vă

vedeţi ca să vă rezolvaţi problemele. Habar n-ai ce ţi se putea întâmpla dacă el nu te scotea de acolo,. — Eu n-am de gând să fug toată viaţa, asta e o aberaţie, şi dacă e să-mi ia cineva gâtul n-are decât, ce să fac, să fug prin lume de nebun toată viaţa i t — Nu, Cătălin, hai să ne vedem în Danemarca la prietenii voştri şi să staţi de vorbă. Iţi fac biletul de avion şi ţi-1 trimit. Ai încredere că ce ţi s-a întâmplat a fost spre binele tău… Şi i-a închis, lăsându-1 din nou cu vorbele în aer. A doua zi dimineaţă, i-a venit biletul de avion şi la amiază a decolat, pentru a treia oară în doar o săptămână, dar de data aceasta spre Danemarca. Acum măcar ştia cu certitudine că va da de cineva cunoscut, pentru că mergea să stea la Klaus Kristofersson, unul dintre asociaţii lor din afacerea cu fermele de porci, cel care le dăduse materialul genetic cu care le populaseră. Avea mari speranţe că omul ăsta ştie mai mult, că îl va lumina, că îl va ajuta să înţeleagă această situaţie în care era pus, deşi nu-1 plăcuse niciodată şi avusese ani la rând mari rezerve în privinţa lui. Klaus era un tip închis, sobru, care te mânca din priviri, zâmbea rar şi în permanenţă avea nemulţumiri, genul care vrea să ştie cât mai mult despre oricine, în timp ce despre el nu vorbea niciodată. Nu i-a plăcut că Alexandru îl luase ca partener şi pe el, nu îi inspira încredere şi, deşi mereu se baza pe flerul lui atunci când îşi exprima părerea despre cineva, atunci nu şi-1 ascultase. Dar uite că s-a înşelat! Dacă s-a refugiat în casa lui, înseamnă că omul ăsta înseamnă ceva pentru el. Când a ajuns pe aeroportul din Copenhaga, era dimineaţă, o dimineaţă frumoasă, însorită. In aeroport îl aştepta un bărbat înalt, cu o mustaţă roşcovană, care purta o pancardă pe care scria mare: „Cătălin Botezatu”. Captivi în Danemarca. S-a urcat într-un Mercedes mare, negru, s-a instalat confortabil în spate, şi-a lăsat capul pe spătar şi a închis ochii. Se simţea groaznic de slăbit, îi vâjâia capul, îl dureau ochii, oboseala şi stresul îşi spuneau cuvântul. Uşor jenat faţă de şofer, că îl ignoră cu desăvârşire, a deschis ochii decis să-i spună că nu se simte tocmai OK, dar când a văzut că acesta se uită fix în faţă şi conduce ca un robot, i-a închis la loc. Nu ştia unde locuieşte acest asociat al lor. Niciodată nu se întâlniseră la el acasă, ci numai în oraş, de cele mai multe ori în România şi o singură dată în Danemarca. Din când în când, se uita printre gene. Şi-a dat seama că se îndreptau undeva spre periferia oraşului, probabil la câţiva kilometri de Copenhaga, unde alegeau să locuiască danezii cu stare, unde se găseau cele mai frumoase cartiere rezidenţiale. La un moment dat, au oprit în faţa unei porţi mari, metalice, care lăsa să se întrevadă prin grilaj o alee lungă, în capătul căreia se vedea o vilă cu un singur nivel, nu foarte mare, dar totuşi impunătoare prin stilul arhitectonic. Acasă, a găsit-o pe soţia danezului, o femeie aparent amabilă care l-a întâmpinat la uşă, deloc zâmbitoare, ci mai degrabă posomorâtă şi preocupată, dar care se vedea clar că se străduia să fie o gazdă bună, în ciuda faptului că nu avea chef de musafiri. Înaltă pentru o femeie, slabă şi cu sâni mari, cu faţa palidă şi pielea uşor străvezie, aducea destul de bine

cu Nicole Kidman, mai ales că avea părul roşcat şi cârlionţat, prins într-o coadă lejeră la ceafă. În faţa lui s-a deschis un living mare, împărţit în două încăperi, decorat clasic, cu canapele masive din piele verde-nchis, draperii bogate de brocart în ton cu canapelele, tivite cu franjuri aurii. Pe peretele din dreapta trona o pendulă imensă, ale cărei bătăi era convins că pot fi auzite din orice colţ al casei. În prima încăpere a livingului, se găseau o bibliotecă stil, două fotolii din lemn masiv, şi o comodă pe care erau un televizor cu ecran mare, o combină muzicală şi un videocasetofon. In casă părea că nu e nimeni în afară de femeie. Era linişte totală. Femeia l-a condus la etaj, unde erau mai multe camere, toate cu uşile închise, şi a deschis una dintre ele, spunându-i în engleză că e camera lui, dacă vrea să se odihnească. Dacă nu, îl aşteaptă jos cu o cafea şi ceva de băut. Şi-a aruncat doar geanta şi a coborât imediat cu ea. Când a ajuns la parter, acolo era Klaus, soţul ei. Nu şi-a imaginat de unde apăruse aşa brusc. Lipsea însă Alexandru, ceea ce l-a enervat teribil. A făcut o criză, aşa cum nu obişnuia să facă, de fapt, într-o casă străină. — Unde e idiotul ăla? Să nu-mi spui că nu e nici la tine… Şi că m-a trimis pe mine aici degeaba… — Cătălin, linişteşte-te, i-a spus danezul calm, privindupe sub ochelarii lui de tocilar cu rame de aur. O să vină şi el! — Aud asta de prea multă vreme şi să ştii că eu îmi bag picioarele, mâine mă duc în ţară chiar dacă se întâmplă ceva rău! Nu mai stau o secundă pe drumuri pentru el! — Mâine ajunge din Italia, nu te impacienta, vine special pentru tine. — Dacă mâine nu e aici jur că plec la amiază, jur, uită-te la mine că nu îmi arde de glume! — Vine, vine… Vrei să bei ceva? — Nu, vreau să mă duc să mă culc. A dormit neîntors până a doua zi. Când s-a trezit, într-adevăr Alexandru Răducan îşi făcuse apariţia şi stătea la taclale cu danezul pe terasa casei. Când l-a văzut, a simţit că îi curge sângele prin vene din ce în ce mai repede, apoi că i s-a oprit brusc. — In sfârşit! A fost tot ce a putut să-i zică. S-a gândit că toată furia, toată revolta şi tot amarul şi le va revărsa când vor rămâne doar ei doi, şi nu de faţă cu femeia care îi primise în casa ei, care deja era supărată, şi categoric nu avea chef de scandalul lor. Ea se străduia din răsputeri să fie amabilă. Danezul, la rândul lui, s-a scuzat că trebuie să ajungă la birou. — Nu a fost vina mea, eu am făcut exact ce trebuia, a replicat el în timp ce îşi lega şiretul la unul dintre pantofi. II enerva teribil că nu se uită în ochii lui, că parcă îi ocoleşte privirea. Apoi, Klaus i-a lăsat singuri. Imediat ce femeia a plecat la bucătărie să le aducă ceva de băut, Alexandru i-a spus: — Habar nu ai tu în ce rahat am intrat amândoi, cât de tare vor toţi să ne fure tot ce am făcut, bani, proprietăţi, ferme, hoteluri. Toţi sunt mână-n mână, poliţie, politicieni, justiţie!

Am informaţii clare că ne vor pielea-n băţ, că pentru ei cel mai uşor e să dispărem fară urmă. Au vrut să ne omoare şi încă mai vor. De ce crezi că te-am plimbat eu? De nebun? Ca să te scap de ei! Tot timpul cineva era pe urmele tale, tot timpul! Greu te-au pierdut din ochi… Captivi în Danemarca — Bine, dar tu ai în ţară familia şi cei doi copii… N-ai minte? Dacă cineva vrea să se răzbune pe tine, îţi ia copiii, chiar nu realizezi că nu e o soluţie să fugi? Tu ştii că au luat un paznic de la firmă să-i ducă unde sunt ascunşi ăia mici? Noroc că ăla a fost deştept, nu s-a pierdut cu firea, i-a dus pe o altă străduţă de vile, unde avem noi casa aia, şi s-a făcut că nu recunoaşte imobilul, că e noapte. Asta nu înseamnă că nu va „sifona” cineva unde sunt. Nu realizezi? — Măcar o vreme e bine ca noi să stăm departe. Am avut grijă şi de copii, sunt acolo dar sunt bine, nu ştie nimeni unde stau. Uite ce am eu în minte… Apoi au discutat preţ de două ore, timp în care femeia a intrat, le-a lăsat cafelele şi două pahare cu coniac pe masă şi s-a făcut nevăzută. Seara, a ajuns şi soţul ei, care i-a salutat rece, le-a spus că e mort de oboseală şi că a avusese o zi cumplită. Apoi l-a privit în ochi pe Cătălin şi i-a spus, calm, că va merge el în România să rezolve toate problemele pe care le are compania, că doar lucrează cu ei de atâţia ani şi că are toate armele cu care trebuie să lupte. Are totul, mai puţin o împuternicire din partea lor ca să îi reprezinte, în aşa fel încât totul să fie legal. În momentul acela, intuiţia lui a tresărit puternic. Klaus nu era „curat”! Avea, cu siguranţă, intenţii pe care ei nu le ştiau. In mod sigur, acestea erau legate tot de banii lor. Putea să bage mâna-n în foc că îi chemase în Danemarca tocmai pentru a-i ţine sub control cât timp el merge în România şi trece totul pe numele lui! Voia doar să aibă ambii acţionari în mână, adică tot imperiul financiar, aşa devastat cum era, şi la care râvneau toţi, la el acasă. Imediat după această scurtă discuţie, danezul s-a dus la etaj, sub pretextul că vrea să doarmă, şi le-a spus că se revăd dimineaţă la cafea. Apoi, vor pleca împreună la ambasada României să semneze procura. Rămaşi singuri, Cătălin şi Alexandru au întors problema pe toate feţele. — Eu cred că ăsta e la fel de pervers. Probabil vrea să cumpere de la noi pe nimic ce a mai rămas, că mai e destul… Sigur e ceva ciudat cu el. Nu ne-a chemat aici să ne ajute, doar speculează momentul, îţi spun, şi eu nu-i vând nimic, să fie clar, a spus îngrijorat Botezatu. — Şi eu sunt sceptic, dar nu avem ce face, avem nevoie de ajutorul cuiva influent, trebuie să încercăm să avem încredere în el, vedem noi, poate ne asociem, facem într-un fel. Nu e bine să intri în panică şi să gândeşti la cald. Întotdeauna, totul se sfârşeşte cu o greşeală, de cele mai multe ori capitală. Cătălin ştia asta şi ar fi vrut să-1 întoarcă pe Alexandru de pe drumul fară ieşire pe care-o apucase.

— E cea mai proastă manevră pe care o facem, jur, hai să ne cărăm de-aici, nu e în regulă cu ăsta. Am fugit să scăpăm de ăia din ţară şi îi dăm ăstuia totul pe tavă? — Nu-i dăm nimic, doar o procură ca să fim la curent cu ceea ce se întâmplă în România, atât. — Îi dăm pe dracu, ăsta nu vrea doar procură… Bine, mergem pe mâna ta, dar să nu zici că nu ţi-am spus. Asta vrea să ne „facă”! N-a putut să doarmă toată noaptea. De vină era şi fusul orar. Venise din America totuşi şi era încă bulversat, chiar dacă stătuse acolo doar două zile. La şapte era treaz şi a decis să se îmbrace repede şi să coboare. Dacă ceilalţi dormeau, măcar se putea uita la televizor în living, pentru că în cameră nu avea aşa ceva. Casa era cufundată în beznă, toate draperiile erau trase, de parcă cineva de acolo avea probleme grave dacă vedea lumină, Cu grijă, ca să nu trezească pe cineva, a păşit uşor pe scări, Mare i-a fost uimirea când i-a găsit jos pe cei doi soţi, Captivi în Danemarca discutând aprins în limba lor complicată. S-au oprit brusc când l-au văzut pe scări, de parcă era vorbitor de dansk şi înţelegea ce spun ei. Femeia era agitată. Purta o rochie bej de mătase şi balerini albi. Era foarte frumos îmbrăcată, iar rochia uşor cambrată lăsa să se întrevadă o siluetă zveltă, plăcută privirii. O mai văzuse de câteva ori în compania danezului, în România, dar şi atunci fusese rezervată, tăcută. Fără să-1 privească, i-a spus „bună dimineaţa” în engleză şi s-a dus la bucătărie de unde a revenit cu o ceaşcă de cafea. S-a uitat fix în ochii lui când i-a întins-o. Pentru un moment, Cătălin a avut senzaţia că vrea să-i spună ceva şi nu ştie cum s-o facă, aşa că s-a mărginit la a-i zâmbi. Soţul ei l-a rugat să meargă să-1 trezească pe Alexandru, motivând că aveau ceva de mers până la locul de întâlnire, aşa că s-au conformat. Şi-au băut rapid cafelele şi s-au urcat în acelaşi Mercedes negru care venise să-1 ia de la aeroport, condus de acelaşi şofer lipsit de expresie. „Ne vedem acolo. Drum bun”, le-a urat gazda, după ce le-a spus că el vine cu maşina lui, că mai are de făcut o oprire. La ambasadă, lucrurile au mers repede, I-au făcut danezului o procură prin care putea să gestioneze afacerea o perioadă, apoi i-au spus că ei pleacă în Italia, unde au nişte amici, că mai stau o vreme acolo şi se întorc în ţară când se liniştesc apele. — Unde să plecaţi? Vă adăpostesc eu, am o vilă superbă la mare, care stă goală. O să vă placă acolo, e un orăşel mic şi cochet, casa e chiar pe malul mării… Ce rost are… Rămâneţi aici, eu plec diseară în România şi mă întorc în câteva zile cu veşti la voi, e mai bine aşa. Serios…, a spus danezul. Klaus s-a scuzat apoi pentru câteva minute şi s-a îndreptat către un magazin de tabac. Au rămas în faţa ambasadei, singuri. — Nici gând! Eu mă duc la gară, iau trenul şi plec, a ripostat vehement Cătălin. — De ce, măi, Cătăline, mai bine rămânem aici să vedem ce face ăsta, să aflăm veştile de acasă. Mai stăm aici o vreme şi după aia plecăm. — Să vezi tu dacă n-o păţim! Uită-te la mine, e mai şmecher decât crezi tu. Ne-o luăm, Alexandre, de ne sar capacele! Ai să vezi…

— Hai mă, mai lasă şi tu suspiciunile, stăm câteva zile şi dup-aia plecăm, promit. Dacă ceva ne pute, orice, dacă simţim că ne dă în gât, plecăm imediat, promit. Danezul tocmai revenea cu ţigările în mână şi s-a bucurat la vestea că au decis să rămână, să fie oaspeţii lui. — O să vă ducă şoferul, eu mă duc acasă, fac bagajul şi am plecat în România, că nu e vreme de pierdut! Klaus i-a salutat, cu un zâmbet în colţul gurii, şi dus a fost. După un drum destul de lung, de câteva ceasuri, pe o autostradă, au ajuns la 40 de kilometri de Odense, la Marea Nordului, unde danezul avea o casă pe malul mării, destul de izolată. Mai întâi, au trecut prin oraş, unde şoferul a coborât la un magazin alimentar şi a ieşit cu două sacoşe pline, cu pâine, cafea, câteva cutii de bere şi conserve de peşte. De asemenea, prin plasticul transparent se zăreau nişte meze-luri şi alte câteva alimente. Le-a aşezat cu grijă în portbagaj şi a pornit mai departe. Orăşelul ăsta, care părea destul de mic, avea un turn imens şi o catedrală foarte frumoasă, străduţe cochete, extrem de curate, şi multe magazine mici, de familie: brutării, magazine de fructe şi legume, de stofe, cu vitrine cu perdeluţe care completau pitorescul zonei. S-a gândit că n-ar fi rău să rămână aici măcar o zi, două. Deşi părea un orăşel cam pustiu, voia să se plimbe un pic, să cumpere câteva suveniruri pentru cei de acasă. Până la locul despre care călăuza lor le spusese că este una dintre casele de vacanţă ale „şefului” au mai mers ceva. Au intrat apoi pe un drum de ţară, cu destul de multe curbe, şi în cele din urmă s-au oprit în faţa unei case care nu era împrejmuită, o casă mare şi tristă care se uita, posacă, spre mare. Imediat ce au ajuns, şoferul i-a lăsat în faţa uşii şi a demarat în trombă, fără ca măcar să-şi ia la revedere. „Ce om ciudat”, a zis Cătălin cu voce tare. Nu era însă singurul ciudat pe care aveau să-1 întâlnească aici. Casa era construită din lemn, lemn care din cauza soarelui se decolorase şi bătea într-un gri spălăcit. Era destul de masivă, avea ferestre duble cu geamuri striate, şi era situată exact pe malul mării, pe o movilă care părea a fi ceea ce mai rămăsese dintr-un deal. Era frumoasă ca arhitectură, era pătrăţoasă şi avea acoperişul de culoarea ciocolatei, foarte înalt şi ţuguiat, ca mai toate din zonă. Undeva, în mijlocul lui, se afla un turnuleţ rotund, unde probabil era o încăpere mică în care puteai savura cafeaua privind marea. Numai că stăpânii cam uitaseră de ea, era destul de neîngrijită şi se vedea asta după buruienile crescute în voie pe aleea ce ducea spre intrare. Rondurile din piatră mare de rău care, odată, avuseseră flori, aveau acum doar o urmă de gazon, pe alocuri uscat. In faţa casei se afla o terasă mare, cu pardoseală din piatră măruntă, unde zăcea un balansoar, decolorat şi el, alături de o masă pe care erau nişte cutii de bere, ce păreau golite de curând. Ii plăcea locul ăsta, şi-ar fi dorit să aibă ocazia să-şi pună amprenta pe el, să vopsească lemnul exterior al casei în alb, şi marginile ferestrelor în albastru-verzui, aşa cum e marea, să pună gardenii în rondurile de piatră, şi nişte tufe de iasomie sălbatică, nişte perdele albe de jur împrejurul terasei. Parcă şi le şi imagina seara cum se legănau în bătaia vântului, o masă din zambilă de apă şi câteva fotolii confortabile cu perne albe… — Ce casă superbă! Poţi să faci multe din ea cu puţină fan-tezie! S-a trezit gândind cu voce tare. Mi se pare casa ideală în care să te retragi pe la 55 – 60 de ani, nu crezi? Totuşi, aici, probabil, e frig iarna şi bate un vânt

cumplit. Dacă mă gândesc mai bine, eu aş vrea să mă retrag undeva la căldură, pe o insulă. Mi-ar plăcea, de exemplu, să am insula mea, cu bungalow-urile mele, cu restaurantul meu. Să fie şi afacere, dar şi loc de petrecut cu prietenii, să fie cea mai luxoasă insulă de pe mapamond. Răducan era însă îngrijorat. Mult mai îngrijorat decât fusese cu numai câteva ceasuri în urmă. Înţelesese că situaţia lor nu era din cale-afară de bună. — Ţara arde şi baba se piaptănă! Eram la un pas să avem toate astea, chiar şi insula, dar acum tare mi-e că vom ieşi şifonaţi din rahatul ăsta. Dacă nu ne deblochează ăştia conturile, să vezi ce mâncăm untură cu pâine ca-n vârf de munte, dacă o s-o avem şi pe aia. — Din câte avem, ceva tot ne rămâne… într-adevăr, nici mie nu-mi place că ăsta ne-a adus la malul mării, între tufe şi arini, să facă afaceri cu noi! — Poate se fereşte de nevastă-sa, n-ai văzut că nu vorbeşte mai nimic în prezenţa ei? — Mie femeia aia mi se pare foarte interesantă, dar în acelaşi timp am avut senzaţia, cât am stat acolo, că tot voia să-mi spună ceva şi nu-şi găsea cuvintele, sau nu găsea momentul prielnic, prea se uita într-un fel la mine… — Poate te plăcea, Bote, cine ştie… Că pe tine nu e muiere să nu te placă. — E, da, nu era asta, ştiu cum se uită o femeie la mine când mă place şi când se uită în alt scop. Şi asta nu mă plăcea… Nu au apucat să bată în uşă sau să încerce clanţa, că brusc a apărut, în cadrul uşii, un bărbat înalt, cu o faţă aspră şi cu barba tunsă scurt, care purta un tricou roşu destul de strâns pe corp încât să se întrevadă nişte braţe musculoase, bine lucrate. I-a poftit ferm înăuntru, iar apoi a încuiat uşa în urma lor. Încăperea era un living mare şi demodat, cu mobile ce fuseseră frumoase cândva, dar acum erau ponosite, demonstrând că această casă nu fusese locuită ceva vreme. Erau acolo o masă mare cu opt scaune, cu picioarele sculptate, îmbrăcate în pluş înflorat, dar decolorat de vreme, o bibliotecă imensă, ticsită cu cărţi, dosare şi hârtii prăfuite, două fotolii şi o canapea de stofa grena, prăfuite şi ele şi descusute pe alocuri. La masă stăteau trei bărbaţi, la fel de mătăhăloşi precum primul, cu fizio-nomii ciudate, care parcă erau luptători de gherilă. Aceştia nici măcar nu i-au privit. Vorbeau între ei încet, şi îşi arătau unul altuia un ziar, pe care-1 plimbau din mână în mână. Prima matahală i-a poftit să ia loc pe fotolii, apoi s-a aşezat în faţa lor pe un scaun şi, într-o engleză execrabilă, le-a spus că o vreme vor locui împreună, că o să vină Klaus să-i ia de acolo când se întoarce din România, şi că „trebuie să fie cuminţi, ca să nu păţească nimic”. S-au uitat unul la altul, şocaţi. Atunci, cei de la masă s-au ridicat, doi dintre ei l-au luat pe el şi l-au închis într-o cameră de la parter iar ceilalţi doi au făcut acelaşi lucru cu Alexandru. Nu i-au bruscat, nici nu le-au făcut rău, probabil că aveau ordin doar să îi supravegheze strict. Mai în glumă, mai în serios, le-au povestit că ei fac parte dintr-o grupare nazistă. La nici jumătate de oră după ce i-au izolat unul de celălalt, au ieşit afară şi au bătut scânduri în toate ferestrele, de parcă era o casă părăsită,

iar pe seară le-au venit „întăriri” încă trei musculoşi cu cefe late şi priviri încrâncenate. Ştia el că nu-i a bună… Regreta amarnic că îl ascultase pe Alexandru, care nu era acum decât un individ laş care ar fi făcut orice ca să-şi scape pielea. Orice, adică şi-ar fi sacrificat familia, prietenii, asociaţii, agoniseala. Cătălin a „primit” o cameră cu tavan înalt, asimetric, ca de mansardă, care avea un pat din fier în mijloc şi două noptiere mici, din acelaşi familie cu patul, o toaletă cu oglinda îm-puşcată de vreme, dar şi extrem de prăfuită, un scrin cu mai multe sertare iar în mijloc un covor ţesut probabil manual, ale cărui culori erau doar o frumoasă amintire. Camera nu avea baie proprie şi chiar se întreba dacă or fi încuiat uşa după el sau îl lasă să iasă ori de câte ori are chef. Din lipsă de activitate, dar şi în căutarea unor informaţii care să-1 facă să înţeleagă mai bine în ce situaţie se află, a deschis primul sertar al scrinului, în care erau o mulţime de lucruri. S-a apucat să scotocească. Erau câteva poze, în rame mici, de sticlă, cu oameni pe care nu avea de unde să-i cunoască, dar cărora le-a studiat cu atenţie trăsăturile ca să găsească o asemănare cu danezul. Nu a găsit. Mai erau câteva truse cu raportoare, rigle, şi creioane, probabil ale cuiva care studiase arhitectura, a mai găsit o cutie cu scrisori vechi, îngălbenite de vreme, a căror hârtie se subţiase, dar care din păcate erau scrise în aceeaşi limbă total necunoscută lui, nasturi, un ac de siguranţă şi trei cărţi, un jurnal de călătorie al unei femei, judecând după poze, şi două romane ale unor autori de care nu auzise. Cotrobăiala îl prinsese până peste cap. Mai avea două sertare de explorat, atunci când cel care părea şeful grupului, uriaşul care le deschisese uşa, l-a interupt din activitate. Când a auzit paşi, a închis rapid sertarul şi a rămas în picioare în mijlocul camerei, aşteptând calm vizitatorul care, de cum a intrat, a umplut încăperea de miros de transpiraţie. Acoperirea ferestrelor probabil că îl extenuase, era ud fleaşcă pe tricou şi avea palmele murdare. S-a uitat fix la el, apoi i-a cerut într-o engleză stricată paşaportul. Instinctiv, a dus mâna la buzunarul din spate al jeanşilor, dar nu avea nimic acolo. Apoi şi-a căutat cu privirea prin încăpere borseta cu acte, dar nu era, şi şi-a amintit că o pusese pe măsuţa din living pentru că îl incomodase când se aşezase. Aşadar, i-a explicat asta namilei, cât a putut el de rar, ca să priceapă. Când s-a revăzut cu Alexandru în living, nu s-a putut abţine: — Ai văzut ce ai făcut, tu cu ideile tale, ţi-am zis că ăsta nu e curat… Uite unde am ajuns! — Ai dreptate! Lasă că se întoarce şi vedem noi cum facem, poate i-a pus pe ăştia să ne păzească în cazul în care năvălesc ţiganii peste noi. — Tu eşti chiar idiot, ăsta tocmai mi-a confiscat paşaportul. Nu ai minte-n cap! a tăcut chitic. Se vedea că e foarte amărât. Cătălin nu ştia ce naiba se întâmplase cu acest om, despre care toţi ştiau că era un tip foarte inteligent, care-şi construise afacerile cu fler şi intuiţie, care muncea mai abitir decât un salahor atunci când era nevoie… Mintea lui era brici, sau cel puţin aşa credea el, Cătălin. Ştia exact ce cere piaţa şi în ce să investească, ştia să cumpere pe nimic şi să vândă pe milioane, făcea din orice afacere ruinată una de succes. Marele lui păcat era doar că nu se pricepea la oameni!

A doua zi dimineaţă, Cătălin a coborât în living, unde erau adunaţi cei patru „paznici” Tot timpul îi găseau în living, unde se uitau pătrunşi la filme de război, la producţii cu crime în serie şi râdeau în hohote, grobian. Aveau zeci de astfel de filme pe casete, o adevărată colecţie. Alexandru era şi el acolo, făcea cafea pentru toată lumea, ceea ce l-a scos din minţi din nou. — Nu pot să cred că le faci şi cafea ăstora! Eu nu te mai recunosc, ce dracu' e cu tine? — Ce să fac, nu puteam să fac doar pentru noi… Eu mă duc afară să mă plimb, o iau pe jos până în orăşel să iau aer, hai şi tu cu mine. — Glumeşti, nu? — Nu, de ce să glumesc? — Îţi dai seama că nu ne lasă ăştia nici în curte… — Pe naiba, eu vreau să îmi beau cafeaua afară, la aer. Ce să-mi facă? Şi-a luat ceaşca în mână şi s-a îndreptat spre uşă, cu paşi normali, fară să i se pară că încalcă vreo regulă. În momentul în care a apăsat pe clanţă, aceasta a scârţâit, iar unul dintre paznici a sărit ca ars, urlând. — Opreşte-te, că te împuşc! S-a îndreptat spre el şi i-a pus un pistol la tâmplă. Imediat, Alexandru a făcut cale întoarsă, fară să verse cafeaua fierbinte. Alb la faţă, dar calm, s-a îndreptat spre bucătărie şi s-a aşezat jos pe un scaun. — Dacă tu crezi că noi glumim, că stăm aici cu voi că să nu va plictisiţi singuri, te înşeli. Nu ai voie afară, e clar? Nu ai voie decât în casa asta! Şi acum mişcă-te sus, să nu-ţi mai văd mutra. Cătălin rămăsese în picioare, încruntat, şi tremura la rându-i. Nu ştia dacă de frică sau de furie. Alexandru s-a temut ca nu cumva prietenul şi asociatul său să facă o scenă, să izbucnească nervos şi astfel să atragă asupra lor răzbu-narea gealaţilor scandinavi. — Cătălin, stai cuminte, i-a spus Alexandru cu privirea în pământ. era un om bun. Dealtfel, bunătatea îl adusese aici. Muncea şi dădea biruri, convins că aşa este firesc, fără să se opună, îşi adesea împărţea roadele muncii sale lui cu oameni care nu făceau nimic. Uneori, îi părea rău că nu e mai dur, mai tranşant. Toată viaţa lui încercase să se aibă bine cu toată lumea, să nu supere pe nimeni. Chiar dacă ajunsese la un nivel social la care putea foarte uşor să îşi impună punctul de vedere, mereu era conciliant, mereu lăsa de la el. De dragul lui, de mila lui, nu a ripostat nici măcar verbal, iar altfel era greu de crezut că putea s-o facă. Alexandru s-a ridicat de pe scaun şi a pornit pe scări spre camera sa. Două săptămâni au convieţuit cu matahalele. Ii scoteau din când în când în living, când aveau ei chef, le dădeau mâncare, ba chiar îi lăsau să gătească, şi mâncau cu ei la masă, ei mai plecau câte doi, reveneau şi plecau alţi doi, şi tot aşa. Zilele treceau una după alta, era groaznic de plictisitor, casa aia scârţâia din toate încheieturile. Nu făceau duş, pentru că nu aveau apă. Era o casă de vară care avea un bazin în curte, iar acesta trebuia umplut cu apă ca să se poate folosi duşul. Acum, era gol-goluţ. Aşadar nu se puteau spăla decât pe dinţi, cu apă de băut din sticle. Pentru cei patru paznici, care puţeau a transpiraţie şi a tutun, lipsa apei nu părea să fie însă o problemă.

Nici măcar la televizor nu se puteau uita, pentru că era unul singur, jos, şi ăla acaparat de indivizii pasionaţi de filme. Într-una din zile, când se aflau în living cu toţii, şi-a făcut apariţia Julia, soţia danezului Klaus. Femeia, despre care li s-a spus ulterior că în prima parte a captivităţii lor fusese plecată în Rusia, ţara ei de origine, aflase de la şofer ce se întâmplă şi venise să se convingă dacă e adevărat. Ei arătau deplorabil. Pentru că nu aveau apă nu se bărbieriseră de zile-ntregi, iar în casă mirosea, ca de obicei, groaznic. S-a aşezat calmă pe canapea, după ce i-a salutat, apoi a pus mâna pe telefon şi şi-a sunat soţul, pe care l-a apostrofat pentru că se purtase aşa cu ei. El a rugat-o să nu se amestece, că el îi protejează şi îi păzeşte de mafia din România, că nu le vrea răul. Pe un ton autoritar, Julia i-a spus că îi ia acasă la ei, că nu poate accepta să-i lase să trăiască în mizeria aia. Au plecat cu acelaşi şofer sinistru până la Copenhaga, acasă la danez, fară să aibă totuşi convingerea că acesta îi va lăsa, în sfârşit, în pace. Şi Julia se temea de el, nu putea să îi lase liberi, iar Alexandru, în naivitatea lui, încă îi mai găsea lui Klaus circumstanţe atenuante. Spunea că poate că a fost bine că i-a închis acolo sub pază, că probabil avea el informaţii că li se va întâmpla ceva şi doar aşa îi putea proteja. Cătălin nu mai avea replică, aşa că l-a ignorat cu desăvârşire. Decisese să speculeze relaţia cu Julia şi aşa să scape de acolo. După cele câteva ceasuri de rulat pe autostrada dintre Odense şi capitală, s-au oprit direct la biroul danezului ca să-1 aştepte. În câteva ore, acesta sosea din România. Era o zi senină şi caldă de toamnă, cerul era albastru şi plin de nori pufoşi. Cătălin s-a aşezat la una dintre ferestrele încăperii, un fel de sală de aşteptare decorată cochet, cu canapele mari şi măsuţe pline cu reviste, în care venise rapid şi şoferul fără expresie, şi a studiat puţin împrejurimile. Sediul fimei se afla pe o străduţă liniştită, ale cărei trotuare erau mărginite de arţari bătrâni. Pe stânga şi pe dreapta erau case vechi, cochete, cu curţi frumos amenajate, iar în fata ca-selor – numai maşini scumpe. Trecătorii erau extrem de puţini, doar din când în când, îşi făcea apariţia câte un bătrânel ferchezuit. Era o oră fără trafic intens, dar probabil că pe strada aceasta niciodată nu e îmbulzeală. A tresărit. În încăpere a intrat Julia, însoţită de cei patru paznici din casa de la mare. Cătălin o studia din priviri şi simţea că e momentul să spună ceva, să facă ceva, că nu poate să lase să-i scape această ocazie, era unica lor şansă să plece de acolo. Nu-i venea însă în minte cum s-o abordeze, ca să-i spună ca să nu dea greş. Arăta impecabil, purta, ca de fiecare dată, haine clasice, de data aceasta un compleu gri impecabil, cu taior strâns pe talie şi fusta până la genunchi, pantofi bleumarin din piele întoarsă decupaţi la vârf şi o cămaşă bleu de mătase. Purta verighetă, deasupra ei un inel mare cu diamant, o avere cu alte cuvinte, iar pe umăr o poşetă mică, Prada, cu mâner scurt. S-au aşezat toţi la masa de consiliu din colţ. Chiar dacă Alexandru şi Cătălin nu înţelegeau ce spunea, femeia părea că deţine controlul asupra băieţilor musculoşi, care evitau să o privească în ochi. Era un pic stân-jenită de situaţie pentru că, la rândul ei, evita să se uită în zona în care stăteau „captivii”. In cele din urmă, femeia şi-a aprins o ţigară şi a schimbat tonalitatea vocii. Le vorbea calm şi îi privea fix, iar ei, cei patru zdrahoni, păreau îmblânziţi, dresaţi de cuvintele ei. Cătălin a

aşteptat răbdător ca ea să-şi termine discursul, pentru că cei patru interveneau foarte rar în discuţie, apoi s-a ridicat şi s-a dus în spatele ei, moment în care zdrahonii s-au ridicat brusc în picioare căutând să o protejeze. El nu avea însă gânduri rele, iar Julia şi-a dat seama şi le-a făcut semn să se aşeze. — Iartă-mă dacă te-am speriat, dar vreau să îmi acorzi cinci minute, vreau să vorbesc cu tine pentru că nu ştiu dacă o să mai am ocazia asta. — Te ascult, a spus ea evitând în continuare să-1 privească în ochi. Nu a putut să nu observe un uşor tremur al mâinii ei pe ţigară, tremur nervos pe care l-a considerat rapid ca fiind în avantajul lui. — Nu ştiu dacă tu cunoşti situaţia noastră, noi am venit la soţul tău crezând că împreună putem ieşi din impas, dar uite că am ajuns să stăm închişi ca nişte periculoşi într-o vilă pe malul mării. Nu avem intenţia de a supăra pe cineva, avem destui duşmani în ţară ca să mai avem nevoie de alţii şi aici. Nu ştiu de ce el are atitudinea asta. De ce nu vrea să rezolvăm civilizat? Noi l-am lăsat să reprezinte afacerea noastră. De ce nu ne lasă să plecăm? Cătălin căuta în continuare să-i întâlnească privirile. Simţea că dacă reuşeşte asta, o domină şi întoarce discuţia în favoarea sa. Julia era însă abilă, îi răspundea făcându-şi de lucru cu ţigara. — Eu nu am ştiut până azi ce se întâmplă. Am făcut scandal la telefon, pentru că totuşi, aţi avut o colaborare bună şi cu toţii am câştigat bani mulţi din asta. Dar parcă e nebun, mi-e şi mie greu să îl mai temperez, să-1 opresc din goana asta nebună de a face bani cu orice preţ. El nu vrea să piardă afacerea asta din mână. — Păi acum o are. De ce ne mai ţine aici? — Aş vrea să vă pot ajuta cumva, de aceea am şi venit să mă sigur că sunteţi bine. A zis că nu v-a făcut nimic, doar v-a ţinut aici. Nu voia să pară vulnerabilă. Era evident că relaţia dintre ea şi soţul ei era mai mult decât tensionată. Cătălin s-a întrebat, pentru o secundă, dacă nu cumva danezul o şi bătea, în ciuda tăriei de caracter pe care o afişa, părea destul de speriată. Şi-a mai aprins o ţigară, apoi i-a oferit şi lui una, în timp ce se ridica de pe scaun şi păşea uşor spre uşă. — Îmi pare rău că aţi fost puşi în situaţia asta, e şi vina voastră că nu aţi ştiut să vă gestionaţi relaţiile cu partenerii. Dar e drept, de multe ori unii oameni par ceea ce nu sunt. Mare lucru nu am cum să fac pentru voi…, a spus Julia, dând de înţeles că discuţia este încheiată, Soţul ei şi-a făcut apariţia în încăpere. Julia a plecat aproape instantaneu, împreună cu secretara. Cele două femei aveau să revină după o oră. După plecarea Juliei, Cătălin şi Alexandru n-au apucat să rostească un cuvânt, că între danez şi angajaţii lui, paznicii, a izbucnit un scandal colosal. Ţipete, ameninţări, gesturi războinice, toate s-au succedat rapid preţ de-un ceas. După toate probabilităţile, matahalele transpirate revendicau o sumă mare de bani. Fie nu-i plătise, fie altele erau combinaţiile lor, cei doi români asistau la disputa verbală şi nu ştiau ce să creadă. In cele din urmă, după un schimb de replici acide, dar mai calme, danezul l-a luat de braţ pe şeful bandei şi a ieşit cu el afară.

— Julia de ce se ceartă oamenii ăştia? A întrebat-o curios Cătălin pe femeia care tocmai revenise. N-a apucat ea să-i răspundă, ci unul dintre băieţi, care vorbea binişor engleza. — Are să ne dea bani, mulţi bani, şi nu ne-a dat nimic. — Cât de mulţi? A întrebat Cătălin zâmbind şi încercând să destindă un pic atmosfera, ca să obţină cât mai multe informaţii. — Cam un milion de mărci. Ce zici, e mult? I-a replicat musculosul la fel de glumeţ. — Mamma mia, atât de mult valorăm noi? A prins glas Alexandru, care de câteva ore amuţise, de parcă îşi pierduse graiul. Nici în casă, nici în maşină nu reuşise să lege două vorbe. Era tăcut şi absent. — Păi pactul era să vă facem un dormitor la subsol în spatele casei după ce şeful rezolva treaba în ţară la voi. Dar văd că se-ntinde gluma. Acum a intervenit şi Julia şi noi nu ne mai băgăm în povestea asta. Gata! S-a lăsat tăcerea. Adică băieţii ăştia cu mecle de ucigaşi chiar erau ucigaşi şi pe deasupra unii supăraţi că nu fuseseră lăsaţi să-şi facă treaba! In sfârşit, de data asta a înţeles şi Alexandru! Nu era deloc bine, dar măcar obţinuseră o informaţie ' * t importantă. Mătăhăloşii nu mai erau dispuşi să efectueze operaţiunea pentru care fuseseră tocmiţi, pentru că interve-nise Julia, pentru că situaţia se complicase şi, indiferent ce le făcuse sau spusese aceasta în scurta vizită pe malul mării, îi făcuse să renunţe. — Mulţumesc Julia, i-a spus Cătălin, cu o voce scăzută, prinzând-o uşor de mână, gest despre care ştia că impresi-onează orice femeie. Îţi mulţumesc din suflet pentru tot şi sper să vină o zi în care şi eu să pot face ceva bun pentru tine. Ea şi-a retras uşor mâna, n-a spus nimic, s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit din încăpere. În urma sa a rămas aroma puternică a parfumului de calitate. Era evident că nu-i place să fie vulnerabilă în faţa lor, că încearcă să-şi ascundă cum poate ea mai bine sentimentele, neliniştile, tristeţile. Dar simţea că o câştigase de partea lui, că indiferent ce avea în minte soţul ei, ea le va fi un aliat, asta doar dacă nu o scotea Klaus din decor. După o vreme, cei doi soţi au revenit împreună, parcă ceva mai calmi, cu privirile mai senine, detensionaţi. — Hai să mergem la noi acasă, să stăm de vorbă în linişte, că sunt epuizat, a spus danezul calm. Trebuie iar să plec mâine în România, am venit val-vârtej din cauza Juliei, s-a panicat că nu ştiu ce vreau eu să vă fac… Eu doar vă ajut să ieşiţi din impas, ea nu înţelege asta. — OK, i-a replicat Alexandru, noi tot timpul am vrut să vorbim calm, deschis, să găsim o soluţie favorabilă tuturor, tu ai fost cel care a împins lucrurile aiurea. Nu era nevoie să recurgi la astfel de acţiuni, doar ne cunoşti de atâta vreme… — Eu recurg la ce am eu chef, i-a tăiat-o danezul scurt. Până una, alta sunteţi la mâna mea, da? Nu mai am chef de discuţii în seara asta, m-am săturat de ele, eu o să decid cum rezolv problema. Haideţi la maşină, a strigat şi a dat cu putere uşa de perete. — E nebun, jur, omul e nebun, nu-mi vine să cred ce reacţii are, am rămas fără replică, i-a şoptit Alexandru lui Cătălin, palid la faţă şi din nou îngrozit că nu a scăpat de acest coşmar.

Nici el nu ştia ce să mai zică, ce să mai creadă… Când l-au cunoscut pe danez în România, prin intermediul unei amice stabilită în Italia, părea un tip boem… Le povestea că provine dintr-o familie cu tradiţii, mai precis că face parte dintr-una dintre cele mai vechi familii din Europa. Le-a mai spus că deţine una dintre cele mai puternice companii de construcţii din Europa, cea care a construit pe vremuri Golden Gate din San Francisco, Opera din Sydney, Transsiberianul, docurile lon-doneze, care se află pe locul patru pe continent ca putere. Era colecţionar şi iubitor de artă, făcea donaţii, purta ochelari cu rame de aur şi un inel vechi pe mână, despre care spunea că s-a transmis din generaţie în generaţie. Deşi lui Cătălin i s-a părut uşor mitoman, pe Alexandru l-a dat pur şi simplu pe spate. Julia păşea alături de ei tăcută, dar liniştită. Pe chipul ei agre-abil, cu trăsături ferme, se putea vedea că gândeşte. Avea ea ceva în minte, clocea un plan şi Cătălin simţea asta, iar simţurile lui legate de femei rar dădeau greş. Avea un aliat puternic, femeia asta părea că vrea să-i plătească nişte poliţe soţului ei, iar ei erau ocazia perfectă. Când au ieşit din clădire, Klaus o aştepta în maşina lui, la volan, şi a deschis uşa făcându-i semn Juliei să urce. Ea a ezitat un moment, apoi s-a urcat în dreapta şi i-a spus lui Alexandru că imediat îi va lua şi pe ei şoferul. Acesta şi-a făcut apariţia instantaneu, cu aceeaşi maşină neagră. — Ce crezi că are ăsta în minte? A întrebat Alexandru panicat, imediat ce şi-au ocupat locurile pe bancheta din spate, dar de această dată fără paznici. — Habar n-am, deja lucrurile s-au complicat, prea multă lume ştie de venirea noastră la el, astăzi ne-au văzut angajaţii firmei, nu ne mai poate lua gâtul pur şi simplu, a ratat ocazia. Eu zic că mai e ceva de semnat, că ce am semnat noi nu e suficient, iar după aia ne dă drumul. Nu ştiu cum putem contesta noi asta în România, dar sunt convins că este o cale dacă depunem mărturie că am fost constrânşi, „ ameninţaţi, că nu am fi cesionat niciodată într-o ţară străină părţile noastre.,. Nu e aşa simplu cum crede el şi cred că şi-a dat seama, dar n-o să se lase. E în cârdăşie cu cineva din ţară, sunt sigur, nu face asta de capul lui, de nebun. — Bine, e şi miza mare, ce-i drept. Să-ţi cadă aşa o pleaşcă în mână, e ceva… Mamă, şi câţi bani a făcut ăsta cu noi de-a lungul anilor., „ Incredibil, cum sunt oamenii! Dacă cineva îmi spunea că o să ajung să fiu sechestrat de acest om, ziceam că e nebun… Ai zis tu că e ciudat, eu am crezut că na, spirit nordic, mai rece, mai calculat, dar în nici un caz borfaş şi asasin… Nu părea deloc genul. — Crezi că şoferul acesta ne duce chiar la ei acasă, sau mai avem de văzut câteva case? — Habar nu am, aşa pare, dar cine ştie când virează aiurea… Au ajuns într-adevăr la locuinţa danezului, unde, de cum au intrat au făcut cunoştinţă cu alte două namile, vărul şi nepotul lui Klaus, viitorii lor paznici, care aveau să-i supravegheze cât timp stăteau acolo, ca să nu facă„prostii” Au primit aceleaşi camere în care stătuseră iniţial, numai că acum, fiecare avea câte un „coleg” Cum au ajuns, Julia a ieşit pe terasă să fu-meze iar Cătălin a urmat-o la scurt timp, i-a cerut o ţigară şi s-a aşezat pe un balansoar de lemn. Nu a putut să vorbească nimic cu ea pentru că cei doi blonzi au apărut imediat în zonă.

Dar erau civilizaţi, oameni oarecum paşnici. — O să luăm cina imediat. E ok dacă vi-o aduce în cameră? L-a întrebat ea, cu voce stinsă. — Da, merci! Mie, unuia, oricum nu mi-e foame. — Trebuie să mănânci ceva, trebuie! Şi s-a uitat fix în ochii lui, în timp ce se îndrepta spre bucătărie. Apoi, timp de două zile de la sosirea în casă, pe Julia nu au mai văzut-o. Au întrebat menajera, care nu prea pricepea în prima fază ce vor de la ea, întrucât nu ştia o boabă de engleză, aşa cum nu ştiau nici cei doi paznici. In cele din urmă a înţeles întrebarea şi le-a făcut semn că are treabă, e plecată. Menajera venea seara târziu, când ei erau deja în camerele lor, cu companie, şi pleca dimineaţa, devreme. Menajera era cea care le punea masa pe terasa unde mâncau cu vărul şi nepotul care sporovăiau întruna între ei, fără să-i bage în seamă, sau jucau şah. La un moment dat, au cerut şi ei să participe la joc, dar au fost respinşi, le-au dat o altă tablă, ca să joace amândoi. Cu alte cuvinte, să nu amestece lucrurile, să nu creadă că ar putea să se împrietenească! In timp ce Alexandru şi Cătălin se îndeletniceau cu aceste chestiuni absolut banale, Klaus Kristofersson îşi desăvârşea opera de preluare totală a afacerii din ţară. Imediat după in-stalarea lor în casă, Klaus îi anunţase că pleacă în România şi că speră ca ăsta e ultimul drum după acte. Ei nu aveau de unde să ştie că, imediat ce a ajuns în ţară, în timp ce pe ei îi ţinea în captivitate, magnatul danez a pus definitiv mâna pe afacerea lor şi a organizat repede o conferinţă de presă, în care a simţit nevoia să explice totul, din postura de proaspăt patron al imperiului financiar. Fireşte, Klaus nu s-a referit nici măcar o clipă la încurcăturile în care Alexandru şi Cătălin ajunseseră să fie implicaţi. Şi asta pentru că toate neregulile de la societăţile comerciale, toate creditele neachi-tate independent de voinţa celor doi, toate datoriile, debi-tele, au fost lăsate însă în cârca acestora. Iar în timp ce danezul îşi atinsese deja scopul în România, făcuse pact cu diavolul şi profitase din plin de tot ceea ce ştia de la Alexandru, ei erau în continuare prizonieri în casa lui. Şi asta în ciuda faptului că el declara sus şi tare, în presa din România, că nu mai ştie nimic de Răducan de luni de zile. Ştia chiar foarte bine. Doar îl sechestrase, ca să-i împiedice orice mişcare. Nu făceau altceva decât să joace şah şi să se uite la filme sau să citească tot ce le cădea în mână. Cătălin stătea pe terasă şi răsfoia o revistă de modă mai veche, găsită prin sufragerie. Ochii îi zburau însă departe de paginile revistei, era pierdut în gânduri, aşa cum i se în-tâmpla adesea. De ceva timp, se simţea ca un prizonier de lux, dat fiind că avea un pic de libertate, mânca bine, nu era încătuşat şi nici bătut. Când eşti la închisoare ştii şi că va veni o zi în care vei putea pleca. Aici, viaţa lui parcă se oprise în loc, nu i se în-tâmpla nimic nou. Danezul ăsta era nebun, parcă se obişnuise cu prezenţa lor acolo şi părea că nu are nici un gând să îi lase să plece. In fiecare seară îşi făcea în gând planuri de fugă. Era greu, căci nu stătea în aceeaşi cameră cu Alexandru şi nu aveau cum să fugă împreună, iar el nu l-ar fi lăsat acolo.

În plus seara după ora 23 activau alarma, care ar fi făcut un zgomot infernal dacă deschidea orice geam sau uşă. Poate însă că ar fi trebuit să se străduiască mai mult… Uneori, se gândea cu groază că şi dacă le-ar da drumul, i-ar fi puţin teamă să se întoarcă acasă. Nu mai ştia nimic din ce se întâmplă acolo, nimeni nu-i pusese la curent cu evenimentele din România, nu aveau acces la ziare, la pos-turi româneşti de televiziune sau radio. Cine ştie… probabil că îl caută şi poliţia. Adică, mai mult ca sigur îl caută, pentru audieri în dosarele în care e implicat. Bani nu avea, iar ai lui nu puteau să-1 ajute. Dacă s-ar întoarce, Captivi în Danemarca autorităţile sigur l-ar înhăţa încă de la aeroport şi l-ar băga direct la închisoare ca să-i închidă gura, să nu apuce să vorbească în presă. Sau poate l-ar lăsa în pace, că tot a pierdut tot ce era de pierdut, cine ştie… Cert este că Alexandru reuşise să-i strecoare în suflet teama că Bucureştiul nu mai era oraşul în care el era rege, şi îi şi argumentase acest raţionament. Acum, din contră, pentru ei era o junglă în care ajunseseră o pradă pe care toţi voiau s-o sfâşie. Julia îşi făcuse discret apariţia pe terasă, stătea în balansoar şi fuma, cu un pahar de coniac în mână. Era îmbrăcată în blugi şi avea o cămaşă albă, cu revere late, scoasă neglijent din pantalon şi descheiată mai mult decât era cazul, astfel încât lăsa să se întrevadă dantela cupelor unui sutien lila. Şi-a întors mai întâi doar privirea spre ea, apoi s-a întors cu totul şi i-a spus încet, că numai ea să-1 audă — Bună seara… — Ce faci? L-a întrebat ea. Deşi întrebarea e considerată şi în Danemarca o formulă de politeţe, ea nu a dorit să răspundă neapărat salutului, ci voia să afle, pur şi simplu, un răspuns. — Eu? Citesc revistele tale şi mă gândesc cu nostalgie că eram şi eu cândva un băiat cu pretenţii de creator de modă, i-a răspuns râzând forţat. — Hai lângă mine, vreau să mă sfătuieşti cu ce să mă îmbrac la o petrecere simandicoasă la care o să mergem peste câteva săptămâni, poate găsim pe-acolo, prin reviste, vreun model de rochie care crezi că mi-ar veni bine. S-a mişcat spre marginea balansoarului ca să-i facă loc. era în casă şi se uită la un film de ceva vreme, iar cei doi, monştri” erau afară, la masă, jucau table de data asta. Zgomotul zarurilor arăta că stau nemişcaţi, pătrunşi de joc. Au întors un pic privirile spre ei, oricum nu înţelegeau mai nimic în engleză, apoi şi-au văzut liniştiţi de treabă. Cătălin s-a ridicat încet, cu eleganţa-i caracteristică, conştient de faptul că ea îl place, şi a păşit agale spre balansoar. S-a aşezat indiferent şi i-a înmânat revista. — Poftim Julia, sunt la dispoziţia ta. A vrut, evident, să reiasă altceva din această propoziţie aparent nevinovată. — Serios? I-a răspuns ea pe un ton răstit, vădit deranjată de atitudinea lui şi fără să guste „gluma”. Era o femeie dificilă, pe care nu ştiai cum să o iei. Nu zâmbea prea mult, îi plăcea să stea singură şi vorbea puţin, dar rareori îi scăpa ceva… Avea sânge leton şi se simţea asta, ştia tot şi îşi calcula cu minuţiozitate fiecare gest. Cât timp stătuse în casa lor nu o văzuse niciodată veselă,

radiind de fericire, ba din contră, mai mereu apăsată de probleme şi pie-dută pe gânduri, fară chef de companie, dar în acelaşi timp preocupată ca el şi Alexandru să fie trataţi bine, să mănânce la timp, să li se facă curat în camere, să aibă filme şi reviste. Chiar ea trimitea şoferul să le cumpere din când în când, publicaţiile lucioase, dovedind o preocupare excesivă pentru ca ei să nu se plictisească. Dar se ferea să petreacă cu ei mai mult timp decât era cazul. Vorbea mult la telefon şi niciodată în prezenţa altcuiva. Imediat ce primea un apel, îl transfera pe telefonul din cameră, urca şi închidea uşa, apoi răsucea cheia în yală, că nu cumva să fie deranjată. Deşi calmă şi rece, era totuşi feminină şi îi plăcea să arate impecabil. Era foarte atentă cu vestimentaţia ei, se schimba de câteva ori pe zi şi niciodată seara nu purta aceleaşi haine precum dimineaţa, chiar dacă era toată ziua plecată de acasă. Cum ajungea, urca la ea în cameră şi se schimba, abia după aceea îşi făcea apariţia. Observase că îşi cumpăra multe haine şi accesorii de la Chanel, cât mai simple şi cât mai clasice, dar avea bijuterii excentrice, mărgele mari, colorate, perle negre, coliere cu pandantive masive, pe care ştia când şi cum să le poarte. Când s-a aşezat lângă ea, i-a simţit imediat parfumul Din acest punct de vedere, se simţea un pic inferior. Plecat de ceva vreme de acasă, cu un bagaj sărăcăcios spre deosebire de alte dăţi, i se cam epuizaseră resursele. Dar în seara aceea, şi el po-posise mai mult sub duş, se bărbierise, ceea ce nu prea mai făcea de ceva vreme şi se îmbrăcase cu grijă, de parcă se ducea la o întâlnire importantă. Îşi pusese o cămaşă cu dungi subţiri, mov, descheiată mult, cu mânecile suflecate, un jeans negru mat şi pantofi sport. Îşi aranjase părul cu grijă, preţ de zece minute, se parfumase o idee, iar pe faţă îşi dăduse cu cremă parfumată, din care îi rămăsese din belşug. Nu ştia exact de ce făcuse toate astea… Poate un sentiment că o va întâlni pe această femeie, singura care îl putea ajuta, îi dăduse acest imbold. De când se afla în casa asta, în „custodia” danezului Klaus, nu mai pusese preţ pe cum arată, să mărginea să arunce pe el un tricou şi un pantalon de trening. Mai nou, îl învăţase menajera cum să folosească maşina de spălat şi îşi băga la două zile fie pantalonul scurt, fie pe cel de trening la spălat. Restul hainelor din valiză zăceau, abandonate. — Eşti supărată? A întrebat-o el cu uşoară părere de rău în glas pentru apropoul golănesc de mai devreme. Nu am vrut să te supăr. Mi-am făcut deja o idee cu ce ţi-ar veni ţie bine, hai să-ţi arăt o rochie superbă de la Valentino! A continuat el, fară să o lase să-i răspundă, de teamă ca ea să nu devină şi mai scorţoasă. Şi a început să răsfoiască repede paginile revistei, ca să ajungă cât mai repede la modelul respectiv. După ce i-a explicat amănunţit croiala veşmântului şi motivele pentru care crede el că-i va sta bine, a încercat să-i creeze Juliei o imagine completă: i-a descris coafura, încălţămintea, accesoriile pe care ea trebuie să le asorteze acelei rochii splendide. Femeia părea extrem de muţumită. Atunci, el a atacat, precum un uliu: — Auzi Julia, nu eşti fată de treabă şi în schimbul acestei consilieri mă laşi şi pe mine o oră la plimbare, în oraş? — O oră? E cam mult…

— Bine, o jumătate de oră, simt nevoia să ies să mă plimb, îl las aici pe Alexandru, garanţie, i-a spus uitându-se fix în ochii ei şi râzând. — Bine, du-te… Mi-ai arătat repede o rochie şi gata, te cari… Hai, dar nu sta mult! S-a dus repede în cameră şi a vârât într-o pungă câteva schimburi, a luat-o pe jos pe străduţă şi în circa cincisprezece minute a ajuns la gară. S-a dus la „Bagaje” şi a închiriat, contra brumei de bani pe care o mai avea, un dulap unde să-şi poată închide lucrurile. A pus punga acolo şi a luat-o la fugă spre casă, ca să nu depăşească timpul limită. era pe terasă, citea. S-a apropiat de el şi i-a spus: — Gata! Plecăm! — Cum? — O să vezi, mă milogesc eu de ea mai pe seară să ne lase la o bere. După cina pe care au luat-o cu toţii pe terasă, Cătălin s-a apropiat de Julia şi şi-a început pledoaria. — Nu-i aşa că ne laşi şi pe noi să ieşim o jumătate de oră în oraş să bem o bere şi ne dai şi bani? Că nu mai avem nimic, ştii doar… Zâmbea precum un copil care cere părintelui său o jucărie scumpă. Nu putea însă intui răspunsul. Va primi un accept sau va fi apostrofat şi urecheat? — Amândoi? Cătălin, tu te joci cu bunăvoinţă mea… A arborat, dintr-o dată, o mină serioasă. Trebuia să-şi joace bine rolul, dacă voia să aibă succes deplin. — Julia, nu avem paşapoarte, nu avem bani… Cerem la tine de două beri, ce naiba… Unde crezi că ne putem duce în altă parte decât până la colţ şi înapoi? Hai, te rog frumos! Promit solemn că în jumătate de oră suntem înapoi. Luăm şi noi o gură de aer… — Bine fie, a zis ea şi i-a întins 40 de mărci din poşetă, A ridicat privirea spre el, l-a privit drept în ochi, şi a simţit că ştie că nu o să-i mai vadă înapoi. După o vreme, Cătălin avea să afle că Julia însăşi a vrut să-i lase să plece şi a sperat din suflet că nu se vor mai întoarce. Peste timp, au rămas prieteni, iar ea a divorţat de danez şi a început o afacere în domeniul… modei. Când au ieşit pe poartă nu ştiau dacă să meargă normal sau să o rupă la fugă, au decis în cele din urmă să se com-porte firesc, exact ca doi amici care au ieşit la o plimbare de seară. Au mers la pas pe strada pavată cu dale mari, atât de liniştită, încât li se părea că paşii lor răsună în tot cartierul, tocmai ca să-i dea de gol. Imediat ce au traversat, au grăbit pasul. Străzile au devenit din ce în ce mai populate, erau deja într-o zonă pietonală, de cafenele şi restaurante. Se simţeau un pic mai bine, dar la un moment dat au început să aibă senzaţii ciudate, fie că oamenii se uita ciudat la ei, fie că sunt urmăriţi, parcă fiecare trecător ascundea ceva dubios. De atâta vreme prizonieri sau fugari, începuseră să fie suspicioşi la tot ce mişcă în jurul lor. Nu prea vorbeau între ei, fiecare era pierdut în gânduri. Scăpaseră aparent de danez, nu şi de ţara acestuia, dar ce vor face mai departe nu le era nici măcar lor clar. Ajunşi la gară, au scos din dulapul de bagaje plasa cu schimburi apoi şi-au sunat, cu banii de la Julia, amicii din Cremona, şi ei foşti parteneri de

afaceri, dar băieţi de gaşcă, despre care ştiau sigur că nu i-ar trăda. Le-au povestit rapid ce au păţit cu Klaus Kristofersson, că au fugit şi că acum nu prea ştiu încotro să o ia. Italienii le-au spus să ia un tren şi să meargă câteva ore, apoi să se cazeze undeva şi să-i sune de acolo, că e bine să se îndepărteze de Copenhaga. Aşa au şi făcut, s-au urcat în tren fără bilete. Aveau aproape 40 de mărci în buzunar, pe care nu îşi mai permiteau să le iro-sească. Au mers preţ de cinci ore şi s-au dat jos undeva, întro gară care părea pustie. Era înjur de două noaptea. Nici nu ştiau unde sunt, era un orăşel mic cu nume imposibil, dar în care văzuseră din tren un motel frumos luminat la intrare. Pe lângă asta, un controlor trecuse în vagonul lor, ceea ce îi determinase să coboare rapid, pentru că oricum i-ar fi dat jos. Era o noapte destul de rece. Nu aveau ce să pună pe ei, şi simţeau nevoia unei jachete sau măcar a unui pulover, dar în plasa luată de Cătălin erau două cămăşi, câteva perechi de ciorapi, chiloţi şi cam atât. Deşi frigul le intrase în oase, se simţeau aproape bine, relaxaţi, mergeau agale şi se simţeau pentru prima dată liberi. Era atât de pustiu înjur, încât orice idee că ar putea fi urmăriţi i-a părăsit rapid. Ajunşi la motelul care din tren părea tare drăguţ, au avut surpriza să constate că era un refugiu sordid pentru camionagii. In hol era o lumină albăstruie de neon şi un bar cu câteva mese, la care stăteau trei bărbaţi chercheliţi care vorbeau foarte tare. Era însă şi un telefon public, de la care au sunat în Italia, la amicii lor. Le-au spus unde sunt şi au decis că a doua zi să ia din nou trenul, până la graniţa cu Germania, şi să-i aştepte acolo, la un hotel, că vor veni să-i ia cu maşina. În mod sigur, numai în ceea ce priveşte drumul până în Italia, îi aştepta un calvar. După şederea la motelul din micuţul oraş, nu vor mai avea nici un chior, nici de mâncare sau telefon. Urma însă ca acolo, Captivi în Danemarca la hotelul de la frontiera cu Germania, partenerii italieni să le facă rezervarea şi plata, ca să nu mai aibă probleme. Pentru camera din „dormitorul” camionagiilor au plătit 30 de mărci, în care intra şi micul dejun. Au mai lăsat vreo două în chip de „atenţie” şi au urcat. Din fericire, recepţionerul nu i-a le-gitimat. Nu aveau paşapoarte, documentele rămăseseră la BClaus, la Copenhaga. Nu ar fi putut dovedi cine sunt, întrucât nu aveau nici un fel de act de identitate. Încăperea în care au fost cazaţi era o cameră mică. Mobilierul era vopsit în verde, dar vopseaua se scorojise şi se jupuia masiv de pe dulap şi noptiere. Dar aveau măcar lenjerie curată şi era cald. Şi-a făcut fiecare duş şi s-au întins în pat. Le era foame, dar au adormit repede, iar la şase erau deja în picioare. Nu numai ei, ci şi camionagiii, pe care i-au găsit la cafea, la barul din hol, care se transformase peste noapte în salon de mic dejun. Pe bar erau puse boluri cu ouă fierte, platouri cu şuncă, salam şi brânză, iar recepţionerul de noaptea trecută se transformase în chelner şi umplea ceştile de la mese cu cafea. Au poposit în salon cam o oră, apoi au luat-o din nou spre gara care era ceva mai animată la primele ore ale dimineţii. Nu mai aveau nici o leţcaie, deci nici cu ce să cumpere bilet. S-au dus însă la casă şi au întrebat cum ajung la graniţa cu Germania, au dobândit informaţiile şi au fost nevoiţi să aştepte

trenul mai mult de două ore. De plictiseală, au încercat să aţipească în micuţa sală de aşteptare, dar fără succes. Se gândeau că danezul ştie deja de evadarea lor şi e furios. Cine ştie ce naiba îi va mai trece prin minte… Se făcuse frig şi în sala de aşteptare, cineva deschisese un geam şi era curent. Cătălin a aţipit, în cele din urmă, şi s-a trezit cu puţin înainte să vină trenul. Nu au avut un „voiaj” cu peripeţii. Chiar dacă au călătorit destul de mult, nimeni nu a venit la ei să le ceară biletul de tren, dar tot drumul s-au chinuit să inventeze scuze care ar putea părea plauzibile pentru cel de la Căile Ferate. Toate li se păreau însă proaste. Să-i spună că sunt milionari, dar că au rămas întâmplător fără bilet de tren? Să-i spună că în urmă cu câteva luni ar fi putut să cumpere trenul cu pasageri cu tot? Făceau tot felul de glume proaste între ei, vădit nervoşi, tensionaţi şi jenaţi la gândul că vor fi prinşi fară bilet. Doamne fereşte! Faptul că nu puteau să se legitimeze, că nu puteau dovedi cine sunt în acea ţară, îi îngrozea. Au ajuns în cele din urmă în micul orăşel de la graniţa cu Germania, unde au coborât din tren şi au întrebat la „Informaţii” unde este hotelul la care aveau rezervare. Au mers pe jos circa cincisprezece minute şi se aşteptau să ajungă într-un alt stabiliment plin de şoferi. Pe o colină împădurită, splendidă, se vedea însă o clădire cu patru etaje, care arăta ca un conac. Hotelul era de un bej-auriu, cu acoperiş de lemn ars, ferestrele erau mici, şi pline de muşcate curgătoare. In holul de primire era un şemineu mare, în care trosneau lemne, iar în faţa şemineului se găseau două canapele uriaşe, moi, cu perne confortabile şi pături aruncate aiurea, o masă plină cu ziare, şi o bibliotecă cu cărţi, jocuri de şah, rummy şi domino. Recepţionerul nu stătea în spatele unei tejghele înalte, aşa cum se obişnuieşte, ci la un birou sculptat şi poziţionat într-o nişă, foarte elegant, pe care erau aşezate o lampă mare, pictată manual, şi câteva hârţoage. Era îmbrăcat cu pantaloni în carouri, cămaşă albă, scrobită şi vestă verde-nchis, de catifea. Avea pe nas ochelari mici, cu rame aurite. De cum au deschis uşa prevăzută cu un clopoţel care anunţa oaspeţii, recepţionerul scrobit s-a ridicat în picioare, zâmbitor, şi le-a urat bun venit. Aveau rezervare pentru patru zile, semn că amicii din Italia mai întârziau o vreme. Desigur, asta nu era chiar o problemă. N-ar mai fi plecat din acest loc niciodată. Înainte de a-i conduce în cameră, gazda i-a întrebat dacă vor să facă un tur al micului hotel şi au acceptat, deşi erau morţi de frig şi de foame. Probabil, aşa proceda cu toţi clienţii. La subsol se afla un SPA frumos, cu un jacuzzi mic, de piatră, o piscină nici ea foarte mare dar superbă, pavată cu bucăţi mici de sticlă multicoloră care sclipea din apa limpede, o saună uscată, unde visa să vină să-şi alunge frigul pătrunzător care îi intrase în oase, şi un salon de masaj. La parter, pe lângă salonul de la intrare era şi un mic restaurant cochet, cu zece mese aranjate ca pentru o cină romantică, iar pe fiecare masă erau candelabre cu lumânări albe, veselă de porţelan fin alb şi pahare mari din cristal. Feţele de masă erau înflorate, ca să dea viaţă încăperii, pe stânga şi pe dreapta erau ferestre mari către spre parcul ce înconjura hotelul care aveau perdele bej din dantelă fină legate cu şnururi de catifea.

Şi în cele din urmă, au ajuns în cameră, încântaţi de ceea ce văzuseră. Italienii le rezervaseră unicul apartament din hotel. Cu siguranţă, fusese ideea lui Volta, principalul lor partener din Italia… Apartamentul avea un living mic cu şemineu, în care un camerist a aprins imediat focul, mai mult pentru decor şi nu pentru că ar fi fost nevoie, o canapea albă şi un covor în care ţi se afundau picioarele. În dormitor se afla un pat dublu din lemn alb, un dulap cu două uşi, şi acelaşi covor moale şi pufos. Volta, cel care le asigurase toate aceste condiţii, era unul dintre partenerii lor de afaceri. Cu ajutorul lui, puseseră pe picioare şi utilaseră ultramodern, la standarde internaţionale, toate fermele. Era un partener de afaceri extrem de corect, care o dată ce-şi dădea cuvântul, nu şi-1 mai lua înapoi. Era opusul danezului, un tip cald, plăcut, înjur de de ani, care se purta cu Cătălin ca un tată. Italianul îi făcuse impresie bună din prima, era rafinat, educat, dar deschis ca o carte, dispus să împărtăşească din experienţa lui vastă de viaţă oricui, dornic să ajute şi să îşi facă relaţii durabile. Şi de data asta le demonstrase că se pot baza pe el, altul poate ar fi dat bir cu fugiţii, sau i-ar fi lăsat în plata Domnului. Până la urmă, era şi pentru el un risc că îi ajută. In plus, Volta avea afaceri importante în România, putea să piardă mult dacă autorităţile aflau că îi protejează pe ei, putea să o păţească şi el. Nu au avut timp să se bucure de locul acela decât o zi, dar şi atunci au stat stresaţi de teama ca cineva să nu fie pe urmele lor, aşa că s-au ascuns în cameră şi nu au ieşit deloc, nici măcar la SPA şi nici la masă. Le-a fost jenă să comande cina în cameră, pentru că nu aveau bani, aşa că au mâncat doar la micul dejun, care era inclus în preţ, şi au băut din minibar. Volta, însoţit de alţi doi amici ai lor, italieni şi ei, au venit în cea de-a doua seară de şedere şi i-au luat. Aveau două paşapoarte ale unor cunoştinţe care aduceau la trăsături cu ei şi le-au spus că atunci când trec graniţa dintre Germania şi Italia o să fie noapte, ei se fac că dorm şi n-o să-i trezească nimeni să se uite atent la mutrele lor. Au stat cu frica în sân tot drumul, dar Dumnezeu i-a protejat şi de data aceasta. Au ajuns, după un drum lung şi obositor, la Cremona, acasă la unul dintre amicii lor, unde li se asigura tot confortul. Aici puteau fi în permanentă legătură cu cei din ţară. Unii le spuneau să vină, alţii – să rămână în Italia, Casa lui de modă se vânduse şi multe dintre afaceri fuseseră preluate de alţii, în cârdăşie cu băncile. Atunci a avut din nou o discuţie serioasă cu Alexandru. F — Eu cred că e bine să ne întoarcem, ăştia sunt puşi pe noi şi ai să vezi, o să ne dea în urmărire generală. Hai să mergem! Ţiganii s-au potolit… Mie nu de lege mi-era frică, ci de ei, a spus Cătălin. — Stai liniştit, am eu oamenii mei şi aflu dacă ne dau în urmărire la timp, am „securiştii” mei care mă ţin la curent cu tot, aflăm din timp dacă avem probleme. Nu e încă momentul să ne ducem acasă. — Alexandru, am înţeles, totul a fost o aventură, am înţeles, mi-ai salvat pielea, şi de-aia am trecut prin toate astea, dar gata, nu mai pot. Dacă nu vrei să te predai, eu mă întorc oricum în România.

— Eşti nebun, o să te omoare ca să dea un exemplu cu tine, chiar nu realizezi? — Asta e, şi dacă mă omoară ce să fac, atât mi-a fost, eu nu pot să fug toată viaţa, nu mai pot. — Bine… La un moment dat, am să mă duc eu în ţară să rezolv toate problemele, tu stai aici şi te sun eu când cred că e bine să te întorci. Mai ai puţină răbdare! L-a crezut, mai ales că Alexandru aflase prin telefon de toate matrapazlâcurile danezului Kristofersson în România, aflase ce scriu ziarele despre ei, şi se înfuriase puternic. Susţinea sus şi tare că vrea să se ducă să dea totul în vileag. Dar Alexandru l-a minţit din nou. Nu a ajuns în România, ci a preferat să-şi piardă din nou urma. I-a dat răgaz vreo două zile, în speranţa că va ajunge totuşi acasă. Într-un târziu, a început să-1 caute, dar fară succes, în cele din urmă, l-a sunat chiar Alexandru, i-a spus că e la Istanbul şi că e mai bine să mai stea acolo o vreme, L-a sfătuit să mai aibă răbdare un pic, că nu e momentul să se întoarcă în România, deoarece erau încă vânaţi. Cătălin aflase însă din ţară că Interpol e pe urmele lor şi a realizat că Alexandru nu va reveni în România decât constrâns, că acesta încă se teme. După ce s-a gândit bine, a decis să se predea poliţiei. Imediat ce a aflat că Botezatu este în arest la Cremona, Alexandru Răducan a venit în România şi s-a predat şi el. Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale n zgomot de chei grele s-a auzit în uşa de la celulă, iar gardianul italian a intrat zâmbitor. Aşa făcea în fiecare dimineaţă şi, deşi el ştia că bărbatul vrea să pară jovial, i se părea totuşi că se amuză pe seama sa. Insă omul era chiar de treabă, mai ales atunci, când s-a îndreptat spre patul lui, l-a bătut pe umăr şi i-a spus, într-o română stâlcită: „Acasă, tu plec acasă a Romaniaf. Nici nu ştia dacă să se bucure sau nu. Au fost zile în care a aşteptat cu sufletul la gură vestea asta, iar atunci, când ea era o certitudine, parcă îi era un pic teamă. Era acolo de aproape patru luni, timp în care a cam pierdut contactul cu ce se întâmpla în ţară. De Alexandru a aflat doar că e arestat în Bucureşti şi cam atât. O vreme, a crezut că e mai bine în România decât aici, că dacă revine acolo are mai multe şanse să fie eliberat, dar ajunsese să aibă dubii serioase în privinţa asta. Când i s-au înapoiat hainele şi geanta, când a văzut mutrele celor care urma să-1 însoţească spre România, şi care i-au comunicat sec că poliţiştii români îl vor prelua de la aeroport, a înţeles că ceea ce va face el va fi doar să schimbe o celulă cu alta. Totuşi, un pas înainte,. Cel puţin, va fi acasă. Şi a ajuns, în sfârşit, la Bucureşti. Nu a crezut niciodată că toţi oamenii alături de care pe-trecuse, pe care îi credea prieteni, care veneau aproape seară de seară la ei la restaurant sau la club, mulţi grei ai acelor vremuri, se vor scutura de el ca de un păduche. Câte fete le-a prezentat, câte mese le-a întins… Câte favoruri le-a făcut… Şi ce prietenie veşnică îi jurau! După încă trei săptămâni de arest la Direcţia de Cercetări Penale din vecinătatea Pieţei Unirii, a realizat că în afară de t ' mama, tatăl său şi foarte puţini prieteni din vechiul anturaj, nimeni nu mai ştia cine a fost

Cătălin Botezatu, băiatul de gaşcă, frumos şi celebru, din suita căruia se chinuiau să facă parte, Ziarele vuiau că a furat milioane şi că e un hoţ care va sta minimum trei ani la închisoare, I s-a confirmat de către anchetatori ceea ce aflase în Italia, şi anume că „a deturnat fonduri” că „a luat credite pe care le-a folosit în interes propriu” că e băgat până peste cap într-un scandal cu iz politic. Românii lui i-au spus, în plus, că următorii anii din viaţă, nu se ştie câţi, dar destul de mulţi, o să-i petreacă la zdup. Sfatul lor a fost să recunoască totul, să spună tot ce ştie despre afacerile lui Răducan, că este singura şansă să scape mai uşor. El ştia că nu furaseră nimic, nu erau vinovaţi de toate faptele acelea pe care le pomeneau procurorii. Poate doar a semnat nişte acte, „ca primarul” convins că semnează ce trebuie, dar are convingerea că tot ce i s-a întâmplat a fost pentru că alţii au avut interesul. Din păcate, a realizat prea târziu că nu toţi oamenii importanţi din Bucureşti cu care stătea la cafele erau amicii lui. Bineînţeles, Cătălin Botezatu nu a făcut niciodată declaraţii incriminatoare despre asociatul şi prietenul său. Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale Era scos aproape în fiecare dimineaţă la anchetă, i se puneau aceleaşi şi aceleaşi întrebări, iar el dădea aceleaşi şi aceleaşi răspunsuri care, fireşte, nu îi mulţumeau pe anchetatori. Realizase că aceştia voiau cu orice preţ ca el să-1 înfunde pe Alexandru, să-1 scoată pe el vinovat pentru toată povestea asta şi, că, dacă face aşa, va primi în schimb libertatea mult dorită. Dar n-avea cum să îl bage în rahat, chiar dacă era supărat pe el că îl minţise, că fugise de el la Cremona, că nu îl ascultase şi din cauza asta pătimiseră atât de tare amândoi. Ce naiba, el ştia de fapt adevărul! Singura vină a lui Alexandru era că nu cotizase cât îi ceruseră, că nu a vrut să îşi doneze afacerea, şi că încerca să mulţumească pe toată lumea. Dar nu era în nici un caz un hoţ, un bandit, un nenorocit, aşa cum voiau ei să-1 scoată. El, Cătălin, aflase de la ai lui că banca îi pusese sechestru pe tot ce avea: casă, maşină, iar despre casa sa de modă, „Delphi” aflase deja că fusese înstrăinată. Milioanele de mărci din conturi se evaporaseră de parcă n-ar fi existat vreodată. Cu alte cuvinte, era sărac lipit pământului, iar toată munca lui se dusese pe apa sâmbetei. Deseori, îşi conştientiza situaţia după discuţiile cu părinţii şi apropiaţii săi. Simţea în glasul lor deznedejdea, oricât încercau să o mascheze cu mii de cuvinte de încurajare. Dacă în Italia avea multe momente de singurătate care, culmea, îi plăceau, aici nu avea cum să se refugieze în gânduri. Împărţea celula cu câţiva oameni importanţi, directori, vameşi, dar şi cu câţiva deţinuţi obişnuiţi. Toată lumea îl cu-noştea acolo şi voia să afle de la el câte ceva despre bârfele vremii, ce femei i-au trecut prin pat şi ce crede despre faptul că a fost arestat. Nu avea chef de toate astea, dar nici nu avea cum să-i ignore. Trebuia să împartă cu ei orice, şi ce avea chef şi ce nu, să vorbească atunci când voia să tacă, să râdă atunci când nu avea de ce. La puşcărie nu faci ce vrei, asta e prima regulă pe care a învăţat-o. Acolo faci ce trebuie. Nu ai nevoie de oameni cărora să le fii antipatic, ci de prieteni. Iar pentru a avea prieteni trebuie să plăteşti, cu mâncare, ţigări, ziare şi conversaţie la orice oră.

Zilele au trecut, parcă mai lungi şi mai grele, fără veşti bune, doar cu tergiversări. A mai stat câteva luni în arestul din Bucureşti, timp în care mandatul i-a fost prelungit de câteva ori complet nejustificat. A fost eliberat la jumătatea lunii martie a anului 1997. În perioada arestului la Direcţia de Cercetări Penale a scris într-un carneţel idei, frânturi de viaţă, gânduri. A păstrat o parte din ele, dar i-a fost teamă, întotdeauna, să le citească. Puşcăria a lăsat o rană deschisă, a fost pentru el o experienţă extrem de traumatizantă. A ieşit alt om, călit, rece, circumspect cu toţi şi toate, uneori confuz. Cătălin Botezatu nu poate nici acum să vorbească mult despre amintirile din închisoare fără să facă pauze, fără să ofteze îndelung, fără să cadă pe gânduri… Are tot timpul senzaţia că nimeni nu poate înţelege ce a trăit el acolo, dacă nu a fost martorul unei experienţe similare. Se remontează greu după o serie de confesiuni, fumează şi îşi frământă mâinile. Povestea îl marchează de parcă i se întâmplă din nou, aievea. Când îşi deapănă astăzi amintirile, plânge deschis, sincer, fără să-i fie ruşine. Îşi retrăieşte cu amărăciune drama şi este convins că totul a fost o pedeapsă pentru excesele inimaginabile din viaţa sa de până atunci. Însemnările unui arestat la „Cercetări Penale” „Timpul trece greu, fiecare zi e o povară. Am îmbătrânit aşteptând să se întâmple ceva cu mine, am obosit de atâtea gânduri, am vorbit atât de mult cu mine în ultima vreme, nu mai am ce să-mi spun. Oare sunt nebun, sau sunt al dracului de singur? Oare doar eu mă înţeleg, sau ceilalţi se fac că nu pricep, ca să nu fie nevoiţi să-mi dea răspunsuri pe care nu le au? Mi-e dor de mama, atât de tare am chinuit-o în ultima vreme cu frământările mele, cu drama mea, cu văicărelile mele, dar măcar în faţa ei vreau să mă arăt exact aşa cum sunt, slab şi singur, bolnav şi trist… Mă dor toate, chiar dacă o să am şansa să scap de aici m-am ales cu probleme de sănătate pentru toată viaţa, ficatul meu se îndreaptă cu paşi repezi către ciroză, am probleme cu tensiunea, ulcer pe fondul stresului, şi lista e aşa de lungă! Abia am împlinit 30 de ani, pe care i-am aniversat în închisoare. Nici nu am vrut să spun că e ziua mea de naştere, de fapt am încercat din răsputeri să nu mă gândesc la asta, dar au cerut ai mei drept de vizită şi m-am întors în celulă cu tot felul de bunătăţi pregătite de mama ca să mă celebrez cu „fast”… Doamne Dumnezeule, a fost cea mai sinistră aniver-sare a mea, în camera mică şi meschină, mâncând prăjituri în pat din farfurii de plastic, şi cu oameni necunoscuţi în jur, care ajunseseră printr-o conjunctură să facă parte din viaţa mea, cântându-mi „la mulţi ani!”. Cum să îţi cânte cineva „la mulţi ani” când eşti la pârnaie? Mi se pare hilar. Cert e că au fost cu toţii drăguţi, s-au străduit din răsputeri să îmi facă ziua mai frumoasă, au spus glume, mi-au urat din suflet de bine, au promis că ne luăm revanşa când ieşim şi că dăm cu toţii o petrecere de pomină. Când ieşim, dacă ieşim, aş vrea să îi văd pe oamenii ăştia, cred că sunt cu totul diferiţi de cum sunt aici, încerc uneori să mi-i imaginez în libertate, alături de familii, iubite, copii şi mi-e greu. Am senzaţia că după gratiile de la geam e o lume în care cu toţii ne transformăm. Am cam uitat ce e aia libertate… Sunt captiv de atâta vreme, mă simt ca un şoarece care se

învârte într-o cuşcă şi nu găseşte ieşirea. Cum ar fi să mă elibereze ăştia şi să mor? Dacă cineva îşi închipuie că, dacă eu, pentru că sunt Cătălin Botezatu am condiţii de detenţie aparte, se înşeală amarnic. Stau la fel ca ceilalţi, mănânc ce mănâncă ei, am aceleaşi probleme, cu umezeala din celulă, cu depresia care îmi dă târcoale zilnic, cu bolile care mă bântuie şi îmi fac nopţile un coşmar, cu ceilalţi deţinuţi. Trăiesc iadul pe pământ şi nu exagerez cu nimic, băga-mi-aş! Pentru un băiat care toată viaţa a avut tot ce a vrut, care a fost crescut frumos, armonios, răsfăţat, apoi a fost manechin, a văzut toată lumea, a trăit într-o viaţă cât în trei, a încercat senzaţii şi a avut experienţe la care alţii nici nu îndrăzneau să viseze, apoi a avut o avere, a trăit în lux şi huzur, puşcăria nu e ceva uşor. Aici e altă lume, o lume aparte, cu alte reguli, alte obiceiuri, alte rigori în care nu ai cum să te integrezi dacă nu ai avut niciodată stofă de golan. Întâmpin miştouri crunte de la oameni needucaţi, cărora le displace ideea că sunt vedetă, şi fac glume de căcat pe seama mea ca să îşi refuleze cumva frustrarea că ei nu au făcut mare lucru în viaţă, trebuie să mă fac că nu pricep sau să răspund zâmbind, să iau totul în glumă chiar dacă fierbe sângele-n mine. A trebuit să mă lupt să le devin simpatic, să-i cumpăr cu ce primesc în pachet, să le suport ironiile, să le câştig încre-derea încercând să par ca ei… Celula noastră se află la subsol, iar geamurile dau spre stradă, la nivelul solului, exact ca un fel de demisol de bloc. Spre deosebire de aia din Italia, care era umedă şi rece, aici e cald, excesiv de cald, pentru că trec pe sus nişte ţevi, cred că de apă fierbinte, şi miroase a mâncare şi a igrasie, aerul e umed, greu şi uneori irespirabil, ca cel din saună. Noaptea şobolanii se adună în cete la ferestrele minuscule încercând să-şi facă loc înăuntru şi râcâie cu perseverenţă în plasa de sârmă, pe care au reuşit să o rupă, şi mai apoi în gratii. Parcă le simţi respiraţia în nas, mirosul de şobolan este absolut oribil, îl simţi de la distanţă şi nu-l mai uiţi niciodată. Când chiţăiturile lor devin insuportabile, pentru că se enervează că nu reuşesc să pătrundă, unul dintre noi izbeşte cu un papuc în geam şi îi alungă pentru o vreme. Dar se întorc şi o iau de la capăt. Mâncarea este groaznică, o supă lungă şi mazăre sau mâncare de cartofi, tocană de parizer, toate fără gust, nişte zemuri scârboase, iar pachet avem voie doar din când în când depinde cum ne purtăm, ce declarăm, dacă suntem băieţi de gaşcă şi îi mulţumim pe anchetatori. Dar nu asta e cel mai rău, ci faptul că simt, pe zi ce trece, că eu aici am să mor, că sunt prizonierul unui sistem viciat, că toată lumea e împotriva mea, că toţi m-au uitat, că sunt un nimeni şi un nimic care a avut senzaţia că e stăpânul univer-sului şi de fapt e un căcat. De ceva vreme am insomnii, aşa că ascult ore în şir zgomotul oraşului. Mi-am făcut din asta o ocupaţie. Mă uit rar în oglindă, eu care am fost tot timpul obsedat de cum arăt, acum mă ignor total şi mă uit cu milă la mine, cum mă degradez. Doar asta simt, îmi e milă şi silă de mine, de cât de prost am fost. La început am avut tot felul de revolte, am dat vina pe Alexandru, pe anturaj, pe prieteni, apoi am ajuns să mă supăr doar pe mine.” Am mari probleme cu somnul, mi-e imposibil să dorm oricât de mult încerc, nu reuşesc decât să aţipesc scurt, o oră, două poate, apoi mă trezesc şi nu mai adorm orice aş face.

Îmi doresc cu ardoare să dorm, e un refugiu, e şansa mea de a trăi în altă lume, de a visa, de a fugi de aici, dar uite că nici de asta nu mai am parte. Zilele trecute, doborât de oboseală, m-am dus la infirmerie şi am rugat-o pe doamna de acolo să mă ajute, am cearcănele până la bărbie, ochii înfundaţi în cap, fata slăbită că a unui mort viu şi mi-e rău de cad din picioare. I s-a făcut milă de mine şi mi-a spus să nu îmi pierd speranţa, să am încredere că totul va fi bine, sunt tânăr şi am viaţa înainte, o să stau câţiva ani şi apoi ies şi o iau de la capăt. O să mă însor cu o fată frumoasă, că sunt destule afară care mă aşteaptă. Câţiva ani? Sunt deja luni şi am senzaţia că sunt ani, cum să stau atât? Mi-a prescris un somnifer pe seară şi asta mi-a făcut ziua foarte fericită. În sfârşit, după luni în care zgomotul înfundat al oraşului era partenerul meu de călătorii nocturne, am dormit. Şi am dormit buştean trei, patru nopţi la rând, fără să-mi mai pese de colegii mei şobolanii, de mirosul înecăcios de transpiraţie, umezeală şi igrasie, de viaţă, de mine. Nu mă trezesc mai bine, dar măcar evadez în somn. Nici măcar nu-mi amintesc ce visez, cred că nu visez nimic, somnul meu e un fel de comă indusă, dar atât de benefică. Mi-a încolţit în minte o idee, să mă sinucid. Nu e prima dată, am devenit obsedat de sinucidere, dar parcă niciodată nu am cu-rajul să pun în practică ce gândesc, ce-mi doresc, sunt laş, sau fricos, sau un pic din amândouă, deşi sunt convins că dacă aş face-o, după aia m-aş simţi foarte bine. Nu cred în reîncarnare, dar cred în viaţa de apoi şi cred că, după ce te duci, poţi să îţi răs-foieşti viaţa ca pe o carte, poţi să ai trăiri, să analizezi, să cugeţi… Avocatul a fost azi la mine, mi-a spus că ai mei au probleme serioase cu banii, că au vândut cam tot ce aveau de valoare în casă pentru a-l plăti pe el, s-au şi împurumutat de la cei la care eu i-am trimis, şi ta alţii cu siguranţă, în stânga şi-n dreapta, sume uriaşe, au tot dat bani să fie ajutaţi să mă judece în libertate şi degeaba. Mama e distrusă că nu o ajută nimeni şi plânge în fiecare zi, tata a îmbătrânit zece ani dar nu se opreşte din alergat, se zbate zilnic şi bate la toate uşile la care crede că ar putea găsi ajutor, că i se pare, sincer, că totul ne e potrivnic. Chiar a făcut o glumă, „dacă erai criminal cred că reuşeam să te scot mai uşor şi îi convingeam să te judece în Libertate”. Dar m-a încurajat, săracul, şi mi-a spus să am răbdare, că ceva bun se va întâmpla în cele din urmă, că trebuie să mă lase să plec, că el va reuşi să mă scoată de acolo în cele din urmă chit că luptă murdar cu ei… E Ajunul Crăciunului. Mi-o imaginez pe mama tristă şi plânsă lângă masa de Crăciun, e un ritual, de la care mătuşile mele sigur nu se abat, ca toată familia, indiferent de situaţie să se reunească de Crăciun. Gândul ăsta mă omoară pur şi simplu. Cum am putut să îi fac asta? Ea, care a investit atât de mult în mine, în educaţia mea, care şi-a făcut vise, speranţe, care era mândră de băiatul ei, faimosul Cătălin Botezatu. În sfârşit, reuşisem să o mulţumesc pe mama care e atât de perfecţionistă, atât de exigentă, mă mai întreb cu cine semăn… După ce că a băgat matematică şi fizică în mine cu lopata, după ce că a sperat să mă fac mare inginer, m-am lăsat de facultate şi practic m-am pişat pe toţi banii lor de meditaţii. Dar în sfârşit ajunsesem şi eu cineva cu care se putea lăuda, în sfârşit o puteam răsfăţa,

îi puteam asigura un trai lipsit de griji, fără sacrificii… Rememorez Crăciunurile frumoase de acasă, cu toţi strânşi la noi, cu bunica mea bună care nu mai prididea cu pregătirile, mirosea a friptură la cuptor şi a cozonaci, pe care abia îi aşteptam ca să îi mănânc calzi, a vin fiert cu scorţişoară şi felii de porto-cale, pentru care mătuşile mele se trezeau cu noaptea în cap ca să stea la coadă să le cumpere, nu puteam să dorm de grijă că îl ratez pe Moş Gerilă şi abia reuşeau ai mei să mă bage în pat. Toată familia se străduia să-mi ia cadouri frumoase, şi cum eram o familie numeroasă, mulţi copii mă invidiau că eu mereu primeam prea multe. Norocul meu că aveam atâtea mătuşi, unchi… Pentru că ne plictisim în celulă, colegii mei mă pun să le povestesc copilăria mea, nu e cu mult diferită de a lor, părea altfel pentru că sunt celebru, adică am fost. „Hai Bote, ia zi tu de când erai mic, ştiai că o să ajungi vedetă? Da, chiar, de unde eşti de loc, hai mă povesteşte-ne despre tine, să vedem şi noi ce ai mâncat când erai mic de ai ajuns aşa faimos, poate Luăm reţetă pentru copiii noştri!” Şi eu, exact ca un povestitor, îmi iau rolul în serios, şi retrăiesc viaţa mea pentru ei. Îmi face plăcere, pentru că, până la momentul arestării, am doar poveşti frumoase de spus… Cu mici excepţii! Lată un exemplu de povestire de celulă: M-am născut pe 2 decembrie 1966 în Alexandria. Prima parte a copilăriei am petrecut-o acolo, am făcut liceul de mate-fizică din Alexandria, unde am intrat lejer pentru că eram un tocilar îngrozitor. Mama mă caftea ori de câte ori luăm un opt, şi trebuia să iau nu ştiu câţi de zece ca să repar greşeala. A fost oribil. Am luat premiul întâi până în clasa a Xl-a, într-a XII-a am luat premiul doi. Norocul meu că nu mai putea să mă bată, că eram prea mare, dar mi-a făcut un scandal îngrozitor. Am trecut prin toate fazele, comandant de detaşament, de unitate, secretar UTC de liceu. Trebuie să recunosc că am fost un fericit al soartei, pentru că eram un puşti haios, drăguţ şi atrăgeam toate fetele. Primele mele prietene au fost cu patru ani mai mari ca mine. Când am intrat în clasa a noua eram mai ciudat, mă îmbrăcam altfel, ştiam de atunci să mixez hainele bine, şi eram şi simpatic, aşa că, imediat ce am intrat la liceu am fost agăţat de secretara UTC, Carmen Tăchescu, care era mult mai mare ca mine. M-a agăţat pur şi simplu. Am debutat bine, la doar câteva zile de când eram proaspăt liceean, mi-am luat o mare bătaie de la iubitul ei, care a venit la mine supărat că i-am furat gagica. Chiar dacă eram tocilar, excelam la toate materiile, aveam şi talente artistice, am cântat în corul şcolii, am fost în echipa de teatru, acum pare hilar dar am ajuns la faza pe ţară a Cântării României şi am luat locul întâi cu corul liceului, chiar dacă, în egală măsură mergeam la toate olimpiadele şi aproape de fiecare dată ajungeam la fazele naţionale. Mama nu m-a lăsat să fac sport până în clasa a zecea, mă duceam pe ascuns la baschet şi volei că nu-mi dădea voie, ea voia doar să învăţ şi să citesc, îmi tot spunea că trebuie să iau la liceu, apoi să iau treapta a doua, că aşa era pe vremea aia. Complicată viaţă! Citeam de-mi săreau capacele şi ce-mi plăcea şi ce nu-mi plăcea. Ca să mă pedepsească când făceam ceva aiurea, mă punea să citesc Codul bunelor maniere, aşa se face că pe la 14 ani cred că îl ştiam deja pe de rost, că îl citisem de zeci de ori, şi a trebuit să se reorienteze, să-mi schimbe pedeapsa.

Mama mea are încă patru surori. Aşadar, fiind primul nepot al familiei, fiecare făcea câte ceva pentru mine, toate se străduiau să mă înveţe câte ceva. Prima, care este profesoară, m-a învăţat de mic să scriu şi să citesc, ce-a de-a doua, care este psiholog, mă punea să ascult muzică simfonică, astfel că la patru ani puteam să recunosc cu uşurinţă multe dintre partiturile clasice, iar la cinci ani mă ducea la operă. Când eram mic îmi plăcea să mă fac paşă, era unul dintre jocurile mele preferate, într-unui dintre dormitoarele bunicii îmi puneam perne multe pe jos, mă cocoţam în vârful lor, îmi făceam turban şi stăteam acolo turceşte, băteam din palme şi dădeam ordine. Băteam din palme şi când voiam să le chem la mine, pe vreuna dintre mătuşi sau pe bunica, ea săraca se ocupa de mine cât erau ai mei la serviciu, şi îmi făcea toate poftele. În cele din urmă îmi mai şi luam palme, că deveneam enervant, nu mai conteneam cu cererile. În acest palat, mă jucam cu mătuşa mea cea mai mică, care era elevă în clasa a XII-a, „Nu te supăra, frate” şi „Piticot” şi bineînţeles că de cele mai multe ori ea ieşea câştigătoare, pentru că juca mult mai bine. Din cauza asta mătuşă-mea lua bătaie de la bunica, că nu mă lăsa să câştig, că eu sunt mai mic şi ea trebuie să facă ce vreau eu. Era răsfăţ mare pe capul meu. Bunica ar fi făcut orice, dar absolut orice ca eu să fiu fericit. Dacă la 12 noaptea îi spuneam că am poftă să mănânc chec, atunci îmi făcea chec. Am iubit-o enorm pe bunica mea. În schimb Ninei, căci ea era mătuşa cea mică, i-am făcut nişte chestii îngrozitoare în copilărie. Eu eram clasa I, ea era în ultima clasă de liceu, şi bunica nu o lăsa să iasă afară, la plimbare, decât dacă mă lua şi pe mine. Şi ea săraca, avea un iubit şi voia să se vadă cu el aşa că mă lua, iar eu îl tapam de bani pe iubitul ei. Îi spu neam „dacă o pupi o dată trebuie să îmi dai 5 Lei, dacă o pupi de două ori 7 Lei, dacă de mai muLte ori 10 Lei”. El îmi dădea, dar nu putea tot timpul şi atunci veneam şi o pâram bunicămii, şi îi spuneam „s-a pupat cu Dragoş, a ţinut-o de mână, i-a pus mâna pe picioare”, bunică-mea o caftea căci nu avea voie decât să se plimbe cu băieţi, atât. Nina se jura că nu mă mai ia niciodată cu ea în oraş, dar nu aveam cum să scape de mine, căci fără mine nu o lăsa afară. Şi uite aşa, de mic am făcut eu tot felul de nenorociri. Dacă cu Nina şi cu bunica făceam cam tot ce voiam eu, căci ele îmi tolerau comportamentul de copil răsfăţat, mama îmi dădea cele mai umilitoare pedepse care există. Eram pedepsit pentru orice greşeală, cât de mică, dacă vorbeam urât, dacă întârziam mai mult decât mi-era permis, dacă nu citeam cât îmi spunea, dacă nu mâncăm cu gura închisă etc, etc, etc. Aceste abateri de la regulament erau sancţionate cu pieptănatul franjurilor de la covor, pe care îi uram din tot sufletul, de aceea nu mi-am cumpărat şi nu îmi voi cumpăra vreodat covoare cu franjuri, sau dusul gunoiului, care mi se părea sub demnitatea mea, umplut sifoane şi alte activităţi pe care cu siguranţă mulţi copii le-au urât şi le urăsc. În liceu am avut prima mea mare iubire, cred că era cea mai frumoasă femeie pe care eu am văzut-o vreodată, Antoanela se numea, dar a murit acum zece ani, la 32 de ani, din cauza unei ciroze. După care m-am combinat cu Cora Olteanu, fiica primului secretar de judeţ, cu care am făcut cele mai mari nebunii. Apoi a urmat Flavia, care m-a iubit atât de tare încât a acceptat să facă pentru prima dată dragoste, cu mine, chiar dacă după aceea, când a realizat ce s-a întâmplat, a fost îngrozită pentru că ar fi putut

afla maică-sa că a comis o asemenea grozăvie şi că nu mai e virgină. Mama ei era foarte exigentă, aşa că, dacă ar fi aflat că s-a întâmplat asta ar fi ieşit un scandal monstru. „Doamne, o să mă omoare că nu mai sunt virgină, nu ştiu ce mă fac dacă îşi dă seama” îmi spunea tot timpul Cora, dar eu nici nu mă gândeam că ar avea după ce să îşi dea seama, doar nu-i scria în frunte că a făcut sex. Parcă a avut o premoniţie, pentru că nenorocirea a făcut ca să rămână însărcinată. Eram disperaţi amândoi, nu ştiam încotro să o apucăm, mai ales că asta se întâmpla înainte de Revoluţie, când avortul nu era permis, era foarte riscant să faci aşa ceva, nimeni nu voia să te ajute, pentru că risca puşcăria, în plus mai eram şi puşti amândoi. Norocul nostru a fost că printr-o relaţie am ajuns la un medic bun care ne-a ajutat şi aşa am rezolvat, fără să afle părinţii, această problemă care ne-a mâncat câteva nopţi. Ne-am şi despărţit de frică să nu repetăm experienţa. După ea am avut o groază de alte iubite, nici nu le mai ţin minte pe toate. Eram mare crai, aveam succes la fete, nu mă puteam plânge. O experienţă memorabilă a fost când am făcut eu dragoste primul dintre colegii mei şi prietenii de aceeaşi vârstă cu mine. Băieţii în general au aşa o chestie, se studiază la vestiare, care e mai evoluat şi era o mare chestie ca în grupul tău să fii primul care a făcut sex. Era o luptă nebună care să fie primul. Îmi amintesc că eram în clasa a opta, şi ai mei obişnuiau ca la sfârşit de săptămână să plece la munte. În oraş la noi era o fată, studentă la medicină, care venea acasă doar la sfârşit de săptămână. Am invitat-o la mine, eu eram destul de dez-voltat, destul de înalt, nu arătăm de clasa a opta, arătăm de a zecea, aşa. În mintea mea era clar voiam să fac, deşi nu ştiam mare lucru despre procedura în sine, răsfoisem şi eu câteva reviste dar atât, eram dispus să încerc. Eram virgin. Am convins-o uşor, de fapt ea m-a convins pe mine căci pentru ea era firesc să facă dragoste, se aştepta la asta de când am invitat-o acasă, nu era nimic neobişnuit. Pentru mine însă era ceva senzaţional! Eu nu am simţit absolut nimic, decât nişte usturimi îngrozitoare. După celebra partidă, am condus-o galant acasă şi am zbughit-o la propriu să dau marea veste în oraş. Săream de bucurie pe stradă, mă simţeam mare bărbat, mi-am sunat toţi amicii, i-am chemat la mine acasă şi le-am povestit cu lux de amănunte, sigur, cu înfloriturile de rigoare. După liceu ai mei îşi doreau să fac facultatea de energe-tică, să ajung să lucrez la un vestit reactor din Canada. Ai mei au băgat bani grei în meditaţii cu profesori universitari, şi-au făcut speranţe că voi ajunge un geniu al fizicii şi voi inventa formule revoluţionare, numai că eu am decis că vreau să fac teatru. Am venit în Bucureşti, am dat la Energetică, am intrat, iar în toamnă am dat la IATC ca să mă fac actor, fără ca ai mei să ştie. Acolo am cunoscut-o pe Bianca Brad, care şi ea dădea admitere ca şi mine. Şi am picat, atât eu, cât şi ea. Deşi in-trasem deja la Energetică, le-am spus că nu mă duc la şcoală, că vreau să stau un an să mă pregătesc pentru teatru. Au făcut o criză, mamă, da ce criză… Mama a zis să mă duc măcar o lună, să văd ce se întâmplă, poate îmi place. Nu a fost chip să mă convingă. Aşa că ce putea face, mi-a pus profesori care să mă înveţe ce înseamnă teatru, pe Micheta Duvara şi pe Florin Piersic, şi am început o pregătire nebunească. Am ajuns anul următor din nou la IATC, din nou cu Bianca Brad şi am picat

primul sub linie, la băieţi, pentru că erau trei locuri la băieţi, trei la fete. În schimb Bianca mi-a propus, ea era deja manechină, să particip la un concurs de modele pe care îl organiza Confexul. Aveau nevoie de trei băieţi. Mi-aduc aminte că erau 40 de manechini pe acele câteva locuri, şi foarte multe pile, băieţi de politicieni, ambasadori. M-am înscris printre ultimii, neşansă mare, chiar m-au apostrofat că m-am înscris aşa, pe ultima sută de metri. Am fost convins că nu am nici o şansă, că în acest concurs intrau şi manechini care profesau. Concursul a durat două săptămâni, în fiecare zi era câte o probă în faţa unui juriu format din ministrul industriei uşoare, ministrul de externe, coregrafi, pentru că era vorba de băieţi care să fie manechini externi, să prezinte produse româneşti în străinătate. Am dat probe de costume de baie, costume de seară, probe de dans, groaznic de lungi şi de obositoare, multe fără rost, care nu foloseau în cariera de model. Am avut noroc că în juriu era fostul ministru al industriei, domna Fluxer, care m-a plăcut foarte tare. Le-a plăcut că eu, la fiecare probă, îmi schimbăm atitudinea. Aşa mi-au spus după aceea, şi că vezi Doamne, eram singurul care aveam faţă de manechin. Când am fost la secretariat să vedem listele, că era aşa, ca la facultate, fiecare proba se nota, şi după doi ani în care mă tot văzusem sub linie, am avut surpriza să mă văd primul pe listă, cu zece. Problemele au intervenit după, pentru că eu nu le spusesem celor de acolo, când m-am înscris, că nu am buletin de Bucureşti şi atunci era o mare problemă. Chiar dacă unul dintre părinţi avea buletin de Bucureşti, eu nu aveam şi nu îmi puteam face. Când m-am dus să mă angajez şi mi-au cerut buletinul, le-am zis că nu am şi era aproape imposibil să îmi fac. Cu ajutorul doamnei Fluxer, care a ajuns în audi-enţă până la Elena Ceauşescu, cu semnătură de la ea mi-am făcut în jumătate de oră buletin de Bucureşti, care pentru mine a însemnat permisul de acces în lumea modei. Nu i-am dezamăgit pentru eforturile făcute pentru mine, la doar o lună după aceea am plecat în Germania, îmi amintesc perfect că nu au ieşit vize pentru toată lumea, trebuia să meargă patru băieţi şi am mers doar eu, trebuia să meargă zece fete şi au luat viza doar cinci. Am ajuns acolo şase manechini, care trebuia să facă un show de modă reprezentativ pentru ţara lor, aşa că am luat eu frâiele în mâna şi am făcut o regie. Erau nume sonore la vremea aceea ca Paco Rabanne, Yves Saint Laurent, Mode Comode, Cubatex, vreo 60 de creatori. Mulţi m-au văzut la repetiţii, că eram omul orchestră, şi au apreciat asta, aşa că m-au invitat să le fiu model în prezentări. Delegaţia română nu a privit cu ochi buni această invitaţie, se temeau să nu rămân acolo, motiv pentru care am avut mici probleme. La sfârşitul concursului, pentru că am intrat în foarte multe prezentări, că mă schimbam foarte repede, am fost desemnat cel mai bun şi mai rapid model al concursului. Am primit oferte de muncă cu nemţii, cu austriecii, pe care însoţitorii mei nu mi-au dat voie să le semnez pentru că mi-au spus că voi avea probleme în ţară şi e păcat, pe vremea lui Ceauşescu era greu să ieşi. În schimb au fost de treabă şi mi-au lăsat toţi banii primiţi din celelalte prezentări, în plus acolo am avut ocazia să fac o mulţime de şedinţe foto, cata-loage şi am adunat câteva mii de mărci. Mi-era şi frică când m-am întors în ţară să nu fiu prins cu atâţia bani. Din cauza faptului că eram îndrăgostit lulea, nu am acceptat să rămân în Germania, altfel, cred că aş fi făcut-o pentru că, deşi eram puşti, realizăm cam care ar fi oportunităţile

mele acolo. Dar eu eram combinat cu o femeie senzaţională şi nu puteam să trăiesc fără ea. Am stat cu ea câţiva ani, apoi ne-am despărţit. Am fost tare supărat, o perioadă de şase luni nu am vrut să ies cu nimeni, am avut doar relaţii pasagere. Mult timp am sperat că ea mă va suna şi-mi va spune că se întoarce la mine. A fost momentulân care am decis să mă dedic muncii mele şi să las femeile pe planul doi. Moda a fost ca un refugiu, am lucrat timp de doi ani la Casa de Modă Europa a Petronelei Salitră, unde eram director artistic. Am făcut prima prezentare de modă a unui creator român de după Revoluţie, la Festivalul de la Mamaia, mi-am făcut singur regia, dar şi scenografia în afară de costume, era ceva incredibil la vremea aceea. Madam Salitră avea şi nişte sentimente pentru mine. În mai puţin de şase luni, am realizat, cu o investiţie serioasă, căci avea mulţi bani, prima casă de modă privată din România, cu un sediu superb, impunător, cu profesionişti angajaţi. Am fost primii care am făcut prezentări mari de modă, la Casa Centrală a Armatei, cu regie, fiecare ieşire era gândită ca un moment artistic, am fost, ca să zic aşa, deschizători de drumuri. Am pus în scena 101 Dalmaţieni, Robin Hood, am făcut multe momente speciale, şi am fost propulsat în lumea modei ca şi creator. Apoi am plecat în Italia, am obţinut o bursă la Institutul European de Modă de la Milano, unde mi-am desăvârşit cunoştinţele, am făcut practică şase luni în atelierele Versace de la Milano. Am făcut cea mai mare greşeală că nu am rămas acolo să lucrez pentru el, mi se părea că aş fi fost un sclav, deşi el mi-a zis că m-ar fi promovat ca şi designer. E marele meu regret că nu am ales să stau acolo. Când m-am întors în ţară am renunţat la Casa de Modă Europa, care a şi căzut, a început să se axeze pe producţie de serie, şi am pus bazele primei case de modă Cătălin Botezatu, care se numea Delphi şi în acelaşi timp mă ocupăm de restaurante, Odobeşti şi Transilvania. Am făcut prezentări din ce în ce mai sofisticate, eram deja nebun să ajung cel mai tare, să fiu cel mai bun în domeniu, am început să trăiesc mai mult pentru modă decât pentru orice altceva. Era de ani de zile pasiunea mea, dar acum devenise obsesia mea. Am făcut prezentare la Palatul Parlamentului, un eveniment gran-dios, i-am adus în ţară pe Paco Rabbane, pe Olivier Lapidus, şefii agenţiilor de modele Elite, Ford Models, patru top-modele faimoase, şi aşa am reuşit să fac cel mai important eveniment de modă din ţara asta al acelor vremuri. A fost prima prezentare de modă transmisă în direct de un post de televiziune, îmi amintesc că pe vremea aceea Mihaela Rădulescu era cea care a comentat prezentarea din backstage, lucra la Tele 7 abc, care era un post faimos. Dup-aia, s-a dus dracului tot. Parcă jucam într-un film, asta era senzaţia mea. Viaţa mea de până acum a fost o nebunie dar nu a fost un compromis pentru că deja aveam tot ce voiam, eram cunoscut, aveam bani, aveam afaceri serioase… pentru ce să mai fac compromisuri? Pot să le povestesc băieţilor din celulă zile, luni, ani. Ei adoră să le povestesc viaţa mea. Deşi eram tânăr, trăisem atâtea experienţe absolut fascinante, pe care alţii nu le pot trăi într-o viaţă.

Şi uite că mai trăiesc una, sunt la mititica cu ei şi le spun poveşti cu mine de parcă aş citi un roman despre altcineva, pentru că am senzaţia că viaţa asta nu a fost niciodată a mea. Nopţile de decembrie sunt grele şi reci. Dacă în lunile calde celula e sufocantă, ca un buncăr ud şi slinos, iarna pe-reţii sunt groaznic de reci, ca de gheaţă. Afară ninge acum li-niştit, cu fulgi mari, era atât de frumos să-i priveşti. Zăpada groasă de pe trotuar ne-a acoperit geamul celulei şi nu mai puteam admira nici măcar spectacolul fulgilor de nea. În acest moment mi-aş dori să simt măcar unul căzându-mi pe obraz. E atât de linişte, nimeni nu scoate nici un sunet deşi sunt nopţi în care stăm la taclale până în zori. Dintr-o celulă de lângă noi, în care sunt închise femei, a început să se audă, mai întâi stins, apoi din ce în ce mai clar şi mai lin, un colind. E superb! Pentru prima dată, din toate celelalte celule, unde sunt numai bărbaţi, sunt Miron Cozma, Sever Mureşan, Gigi Kent, llie Alexandru, sunt tot felul de barosani, de la bănci, vamă, plus interlopi ţigani, după săptămâni în care aud doar urlete şi înjurături, am auzit plânsete înăbuşite. Toţi suntem băr-baţi, suntem mândri şi demni în faţa nenorocirilor noastre, ne mascăm zilnic durerea şi ne arătăm optimişti şi siguri pe noi. Chiar dacă în suflet suntem praf şi pulbere, în momentul în care am auzit colindul acela şi fiecare s-a dus cu mintea departe, am răbufnit, s-a dus pe apa Sâmbetei toată bărbăţia noastră, eram ca nişte copii mari care nu-şi găsiseră darurile sub brad, care erau pedepsiţi în felul acesta că nu au fost cuminţi, plângeam exact ca ei dar fără zgomot, doar cu suspine adânci, care parcă ne sfârtecau sufletele în două. Am uitat de mândrie, de orgoliu, de tot. Instinctual ne-am apropiat de geamurile de care fugim în mod obişnuit, pentru că ne sâcâiau şobolanii, ca să auzim mai bine. Femeia aceea a cântat destul de mult, probabil încurajată de colegele de celulă. A fost crunt, dar parcă era o durere plăcută, reconfortantă, eliberatoare. În cameră la mine a fost o atmosferă de înmormântare, nu se mai auzea nimic, doar din când în când suspine. Şi aşa am adormit, cu lacrimile uscându-se pe obraz şi cu un mare regret în suflet, că nu sunt acasă… Ieri am greşit grav. Mai erau două zile până la Revelion, m-a scos la raport, Din jurnalul unui arestat la Cercetări Penale la anchetă de fapt. Aceleaşi întrebări care se repetă obsesiv, aceeaşi dorinţă oarbă a idiotului din faţa mea de a da vina pe Alexandru ca să scap eu, aceleaşi manevre şi tehnici de intimidare „inteligente” pe care le ştiu deja pe de rost. Dar de data asta, spre deosebire de alte daţi când pur şi simplu îl ignoram pe cel care mă ancheta, încercam să mă gândesc la altceva şi răspundeam mecanic, din reflex, pentru că deja îmi ştiam frazele ca pe o poezie, m-am enervat, pentru că deja nu mai aveam ce să spun, şi mi-a reproşat că sunt mincinos şi că nu vreau să spun adevărul, că nu vreau să-l dau în gât pe Răducan, că dacă l-aş da situaţia mea ar fi alta. L-am răspuns, cu calm, că nu aveam ce să-i spun nou, şi nici pe cine să dau în gat, că purtam aceleaşi discuţii de atâta vreme şi că m-am săturat. Pe un ton autoritar, sărind de pe scaun, a urlat la mine ca un nebun din nou, şi m-a făcut mincinos pentru a doua oară. Ei bineîn momentul ăla am clacat, oboseala şi stresul şi-au spus cuvântul, şi dacă până atunci mă comportasem impecabil cu anchetatorii mei, acum am

sărit peste birou ta el să-l strâng de gât, să-l iau la bătaie, am văzut negru în faţa ochilor şi nu m-am mai gândit la nimic. Aânceput să urle ca descreieratul după miliţieni, care au năvălit imediat în încăpere. M-au legat la mâini şi la picioare cu cătuşe şi abia când am ajuns în carceră m-au dezlegat, pentru că fusesem agresiv şi asta meritam. A fost suficient ca să mă zgârii groaznic la glezne, pentru că nu ştiam să merg legat de picioare, şi acum rănile alea mă ustură îngrozitor. Mi-au adus apă şi atât, mi-au spus din start ca să nu am pretenţii la mâncare în ziua aia. Sincer, am văzut în ochii gardienilor că nu se simt bine nici ei că mă bagă acolo, dar că îndeplineau un ordin al unui supe-rior în faţa căruia eu greşisem rău de tot. Dacă în momentele acelea i-am urât de moarte, şi m-am abţinut cu greu să nu le trag un picior în dinţi când îmi desfăceau cătuşele de la picioare, că doar de acolo unde să mă mai ducă, dar după câteva ore, când m-am calmat, mi-am dat seama că ei nu au nici o vină. N-am mai fost la carceră până acum. Auzisem de la colegii mei mai temperamentali cum e acolo, dar nu făcusem niciodată un exerciţiu de imaginaţie să-mi închipui cum e de fapt, să nu mai punem la socoteală că nici nu-mi închipuisem vreodată că va petrece vreo zi acolo. Când m-au împins în încăpere era întuneric beznă, aşa am constatat că aici nu era geam. În scurt timp gardienii mi-au aprins lumina. Am văzut un pat, un wc în colţ şi atât. Era oribil, celula mea în care locuiesc acum mi se pare o cameră de lux. La carceră miroase groaznic a pişat şi igrasie. În plus pereţii sunt atât de reci, că ai senzaţia că rişti să faci pneumonie după cinci minute de şedere acolo. Eu m-am aşezat în pat revoltat şi timp de ju-mătate de oră m-am gândit cum să fac să scap. Apoi m-am culcat. Marele meu noroc a fost că şeful cel mare de la Cercetări Penale, domnul Pavel Abraham, a auzit că cel care mă an-chetase m-a băgat la carceră, şi pe seară m-a scos de acolo, ştia el şi care sunt mijloacele de anchetă ale distinsului domn la gâtul căruia sărisem, nu era primul incident de acest fel, aşa că, într-un fel, mă înţelegea. În schimb mi-au luat dreptul la pachet, la vizită, timp de o lună de zile. M-am întors în celulă, printre tovarăşii mei de suferinţa, şi am avut norocul de a nu sta de Revelion singur, măcar atât. Chiar dacă nu am dreptul să mai primesc nimic, până îmi revizuiesc atitudinea faţă de anchetatori, îmi pun mari speranţe că iau de la Sever câte ceva, mâncare mai bună, ţigări, ziare, ca măcar aşa să celebrez trecerea dintre ani. Sever Mureşan, care mi-a devenit amic bun şi care primea ca şi mine, pachete consistente, a fost scos din celula noastră, şi îmi pare aşa de rău! De la omul ăsta am învăţat cum funcţionează sistemul bancar, am învăţat cine controlează la noi tot acest sistem şi în ce formă, am pătruns într-o lume total străină mie, fire de artist, dar totuşi acuzat de „bancrută fra-uduloasă”, că dacă mă pune cineva să-i traduc acest termen nu sunt sigur că ştiu să îi spun cu precizie. Deja îmi lipseşte Sever, pierdeam multe nopţi stând la taclale, e un tip mişto, foarte deştept, educat, ne obişnuiserăm unul cu celălalt. Am rămas cu Titi, un hoţ, un băiat foarte de treabă, dar la care nu vine nimeni niciodată. Şi mai este un tip, despre care noi bănuim că e turnător. Titi mănâncă şi fumează de la mine. Pe lângă faptul că nu mai avem de niciunele, sunt disperat că nu mai am nici o veste de afară, căci nu

am voie să fiu vizitat, nu am nimic de mâncare, nu am nici o ţigară. Şi e seara dintre ani. În cele din urmă mi-a dat un paznic o ţigară, dar atât, că nu puteam să întind coarda cu el, dar ce să fac cu o singură ţigară când eu aş fi fumat una după alta? De Revelion am avut o cină copioasă, pâine neagră şi apă chioară. Am avut totuşi puţin noroc cu un alt gardian, schimbul de noapte, un băiat de pus la rană, pe care l-am rugat cum am putut eu mai frumos, ştiind că e de treabă şi nu rezistă, să se ducă la Alexandru şi să-l roage să-mi dea un pachet de ţigări. El e în altă celulă, în aia cu lumea bună, alături de llie Alexandru, cel cu Hermesul de la Slobozia, şi cu Gigi Kent. Viaţă pe capul lui! Ăia chefuiesc acum cu icre negre şi ţigări Kent. Iniţial gardianul nu a vrut să se ducă, că nu are voie să facă aşa ceva, că îşi pierde slujba, în cele din urmă l-am convins că nu află nimeni şi mi-a adus ţigări, un pachet întreg. La 12 noaptea se auzeau strigăte din blocurile învecinate şi bubuituri de la artificii, toată lumea urla „La mulţi ani!”, iar eu celebram venirea lui 1997 fumând cu pungaşul Titi ţigări de împrumut. Nu am crezut vreodată în viaţa mea că mă va prinde trecerea dintre ani într-o celulă mizerabilă, sărac şi cu stomacul lipit de şira spinării. Cred că am fumat tot pachetul de ţigări într-un sfert de oră. Vreau să mă sinucid. Trăiesc mizerabil. Nu mai pot să ignor acest gând şi nici să mă mai codesc. Am strâns toate somniferele pe care le-am primit seară de seară. Ştiu că asta este singura modalitate prin care pot să fac asta. Le-am pus în faţa de pernă, pentru că nimeni nu schimbă lenjeria mai devreme de o lună. Nu este pericol să fiu depistat. Am avut un comportament aproape exemplar, nimeni nu avea de ce să mă supravegheze excesiv şi să mă bănuie că ar putea face prostii. Am gândul acesta de ceva vreme, încă de când eram în Italia. Dacă până acum am ezitat s-o fac, a fost pentru că mi-am găsit scuze că încă nu am destule pilule. Şanse să fiu eliberat în primele zile ale lui ianuarie nu am, aşa că am decis să înghit tot ce am strâns până acum. Mi se pare cea mai bună idee. De ce oare n-am făcut-o mai devreme? Pastilele sunt puse frumos în colţul de la faţa de pernă. Nu le-am obţinut greu, ştie toată lumea aici că eu sufăr de insomnie. Mi le-a prescris medicul închisorii când m-am dus la cabinetul medical vânăt la faţă, cu cearcănele până la gură şi slab mort. Vreau să mor acum, de Revelion. Nici măcar să mor nu sunt lăsat… Mi-au dispărut toate pastilele din faţa de pernă. Le-am căutat după ce am făcut duş şi m-am îmbrăcat în haine curate. Nimic! Nici în faţa de pernă, nici în pat, nici sub pat. M-am gândit că mi le-au luat la vreun control, că ne scot peri-odic din celulă să vadă dacă avem ceva ascuns pe undeva, dar în ultima perioadă nu o mai făcuseră, că ne ştiau destul de liniştiţi. Pe Titi l-aş întreba, dar mai este cu noi în celulă un tip pe care toţi îl ştiam că e sifon. El de câte ori îl scot afară toarnă tot ce se vorbeşte între noi, şi am aflat. Aşa că ne ferim de el ca de dracu, mai vorbim una, alta, când iese el la duş, la frizer sau la vizită.

Cel care mi-a furat pastilele este Titi. Mi-am dat seama azi, ianuarie 1997, când am văzut că la ora 11 colegul meu de celulă doarme. El, care la 6 e în picioare indiferent la ce oră se culcă. Când l-am văzut dormind, imediat mi-a încolţit în minte ideea că el este cel care a înghiţit pastilele mele, altfel nu ar fi reuşit să doarmă atât de mult. N-am putut să spun nimic, că dădeam amândoi de belea. Am decis să-l mai lase un timp şi dacă nu dă semne că se trezeşte să cheme gardienii şi să le spună că omului îi este rău. Celorlalţi deţinuţi le-am zis că i-a fost rău pe la patru dimineaţa şi a cerut o pastilă să doarmă, aşa că să-l lase în pace. Pe la trei după-amiaza Titi a început să geamă în somn, am profitat că eram doar noi în celulă, ceilalţi erau ieşiţi la vizită şi t-am dus la wc să vomite, i-am băgat eu degetele pe gât că el era ameţit rău, apoi l-am pus din nou în pat. Nu se simţea foarte rău, zicea doar că e mort de somn şi că să-l las să doarmă. A mai moţăit o vreme, apoi a adormit din nou tun. Nu a mâncat nimic, deşi îi păstrasem şi micul dejun şi mâncarea de la prânz. S-a trezit noaptea pe la două, a băut nişte apă şi s-a culcat din nou. Eu însă, am făcut de gardă, nu am dormit deloc de teamă să nu moară cumva în somn, tot timpul am aplecat urechea spre el să îmi dau seama dacă respiră normal. De trei zile, Titi e chiaun, doarme într-una, vorbesc cu el şi deodată nu îmi mai răspunde. Ca să nu fiu luat la întrebări le-am spus gardienilor că i-a fost tare rău, să fie blânzi cu el şi să-l lase să doarmă, că doar aşa îşi revine. Au înţeles. Titi este un băiat tare simpatic şi gardienii sunt îngăduitori cu el, e tot timpul vesel şi pus pe glume, nu ai cum să nu-l placi. Este a patra zi de la incident şi Titi s-a trezit abia azi devreme, aşa cum făcea el în mod obişnuit. M-am trezit şi eu pentru că voiam de mult să-i spun că ştiu că el mi-a luat pastilele. Şi l-am întrebat: „Mâi Titi, de ce ai făcut chestia asta? Că ştiu că tu mi-ai furat pilulele din faţă de pernă. Ce a fost, mă, în mintea ta, cretinule, de ce le-ai luat? Puteai să mori!” Şi am auzit din gura lui cel mai mişto compliment pe care l-am primit în toată viaţa mea şi probabil pe care o să îl aud vreodată. M-a lăsat mască. Mi-a spus aşa: „Cătălin, eu oricum nu mai am nimic de pierdut şi vreau să mor, dacă eu muream nimeni nu plângea după mine, şi nu era nici o pierdere, dacă tu mureai nu îţi dai seama ce pierdere ar fi fost Eu te cunosc bine, am citit de tine prin ziare că eşti creator de modă, şi de ce să mori tu, de ce să le dai satisfacţie lor, e păcat zău, eşti super băiat, pe ochii mei! Vreau să înţelegi că e păcat mă, trebuie să lupţi, să le arăţi la ăştia că eşti nevinovat, că eşti mai tare decât ei, că epăcat, mă, de tine.” Dacă până azi voiam să mor, să uit de tot, să mă răzbun în felul ăsta pe cei care m-au închis, uite el m-a trezit la realitate. Din acest moment m-am decis să mă răzbun pe toţi ce care m-au băgat în rahatul ăsta! L-au mutat şi pe Titi din celula noastră. Cineva din celulă a sifonat că ne înţelegeam bine şi că pe-treceam nopţile stând la poveşti. Una dintre regulile de aici este că deţinuţii nu au voie să se împrietenească între ei, şi de asta sunt mutaţi destul de des dintr-o celulă în alta.

Aşa am ajuns să fiu de câteva zile, spre exemplu, coleg de cameră cu Miron Cozma, un tip temperamental, care scrie mult, mai tot timpul, chiar şi noaptea, la lumina difuză. Atunci când nu îşi petrece timpul cu nasul în hârtii, face politică sau sport. Are câteva sticle de plastic pe care le umple cu apă, şi face cu ele exerciţii pentru braţe. Ieri am fost martor şi la o bătaie. Am asistat la ea tacit, fără să mişc un deget, deşi aşa ceva nu îmi stă în caracter. Se ştie că aproape în fiecare celulă e cineva care a făcut pact cu po-liţia şi care spune tot ce se discută între deţinuţi. Cozma şi-a dat seama că un tip, care e şef pe la vamă, dădea cu subsem-natul, el tot timpul e scos la televizor, dar în loc să se uite la tv scrie de-i cade mâna tot ce vorbim şi facem noi. Are me-morie, nu glumă, că nu e uşor să ţii minte toate tâmpeniile pe care le povestesc colegii de celulă. Şi ieri, când ăsta s-a întors de la televizor, vorba vine, şi s-a aşezat liniştit în pat, Miron s-a năpustit asupra lui şi l-a bătut de l-a rupt. Au intrat gardienii şi l-au scos din mâinile lui cu chiu cu vai. M-au mutat din nou. De data aceasta doar cu Sever Mureşan, noi doi într-o celulă. E linişte şi pace, dacă facem abstracţie de locul în care suntem cazaţi, aş putea spune că este o experienţă foarte interesantă. Sever e un tip foarte deştept, chiar dacă se spune că oamenii deştepţi nu ajung la puşcărie. Avem discuţii interesante despre orice, putem să stăm de vorbă ore în şir fără să epuizăm subiectele, fără să simţim că timpul trece atât de repede. A fost o zi obişnuită, ca multe altele, în care a trebuit să merg la tribunal. Chiar dacă am făcut sute de drumuri fără folos, mă bucur de fiecare dată că ies afară, văd alţi oameni, chiar dacă toţi ochii erau aţintiţi asupra mea în tribunal, chiar dacă presa era ciorchine în fata arestului, chiar dacă nu mi se întâmplă nimic şi sitiatia mea este tergiversată de la un termen la altul. Măcar fac o plimbare. Aşadar iar tribunal, iar declaraţii, audieri, oameni… din nou maşina poliţiei, arest, celulă. Sever m-a întreabat calm, cu ochii într-o carte, cum a fost, ce am făcut. N-am făcut nimic, ce dracu să fac, ca de obicei nu se întâmplă nimic… Nimic nou, aceleaşi întrebări… Un alt termen probabil, nu ştiu, au rămas avocaţii să ia pronunţarea. Nu ies eu curând de aici, deşi ăştia ai mei zic că nu mai e mult. Dar ei zic asta de câteva luni, ce dracu să zică şi ei săracii… Sever a adus ziare de la avocat, aşa că s-a aşezat în pat şi a început să te răsfoiască liniştit. Aici timpul parcă stă în loc, pentru că faci aceleaşi lucruri zilnic, cu mici excepţii. Dacă înainte, când stăteam în celelalte celule, măcar incidentele dintre deţinuţi mă mai scoteau din rutina zilnică, acum, cu Sever, era la fel fiecare zi. Noroc cu discuţiile noastre interesante, care nu se terminau zi şi noapte. AZI VOI FI ELIBERAT! Aţipisem, dar m-a bătut Sever pe umăr să mă scol. Mi-a spus că mă cheamă sus la comandant. Mi-am tras tricoul pe mine, că eram doar într-un pantalon de trening, şi m-am dus căscând şi întrebându-mă ce dracu mai vrea şi ăsta de la mine, iar. De câte ori mă duc la el se poartă foarte frumos cu mine, nu am ce să-i reproşez. Cum am intrat, mi-a arătat cu colţul ochiului scaunul, să mă aşez şi m-a întrebat ce fac, apoi dacă vreau cafea sau apă, am cerut o cafea care a venit imediat, de parcă o făcuseră din timp pentru vizita mea. „Ce faci, cum

a fost astăzi la proces?”, m-a întrebat el pe un ton prietenos, ca de fiecare dată. „Nimic nou”, am zis şi am luat o gură mare de cafea caldă, care parcă m-a mai trezit din toropeală. „Ştii ce am în mână?”, a continuat el. Avea o hârtie. „Nu!”, am răspuns eu, fără să mă gândesc vreo secundă la ce ar putea avea, că sincer, nu prea mă interesa. „Lasă că îţi spun mai târziu, hai să mai stăm un pic de vorbă”. Şi iar a început să mă tragă de limbă. Eu eram pe ultima sută de metri şi el tot încerca să scoată de la mine marea dezvăluire, să fac cine ştie ce declaraţie aşteaptă ei. Tot timpul încercau asta, fără oprire, eu oameni mai perseverenţi ca ăştia nu am văzut în viaţa mea. „Da' ce aveţi în mână, spuneţi-mişi mie până una alta…”, am zis eu pentru că nu aveam chef să o iau de la capăt cu aceleaşi, şi aceleaşi răspunsuri. „Cred că ţi-au dat drumul”, mi-a zis el zâmbind. „Uite, acum a venit hârtia de la tribunal, şi ţi-au dat drumul”. A urmat o pauză de câteva minute în care cred că am procesat informaţia, că altfel nu-mi explic de ce am reacţionat aşa întârziat. „De când sunt liber?”, am întrebat eu cu răsuflarea tăiată. „De acum două ore”. „Şi… pot să plec?”. „Da!”. Mi-a venit să-i sar de gât şi să-l pup. Am ieşit apoi şi nu ştiam ce să fac, să mă duc în celulă, să ies direct în stradă… Eram complet derutat, dezorientat şi căutam din priviri pe cineva care să-mi spună ce să fac, încotro s-o iau. „Mergi în celulă că ai acolo obiectele tale, să le strângi şi după poţi să pleci”, mi-a zis gardianul de la uşă. „Mă piş pe ele, nu mai am nevoie de nimic!”, am răspuns eu serios şi gata să rup uşa”. Când i-am spus lui Sever că mi-au dat drumul, m-am simţit un pic vinovat. Nu voiam să mă bucur în faţa lui, deşi aş fi sărit până la tavan de fericire. Ştiam că el rămâne acolo şi parcă nu se cădea. Gardienii mi-au făcut bagajele. Mari bagaje, nişte căcaturi, haine şi cărţi, un ceas, o cană, un castron, nişte cărţi de joc, săpunul şi şamponul, ce altceva să am, prostii de care nu mai am nevoie şi pe care nu mai voiam să le văd. Nu mai stau în celulă decât câteva minute, se fac formele şi am decis că până atunci termin de scris această pagină. Să nu uit! Voi ieşi alt om. Dacă înainte de a intra la puşcărie eram un băiat fin, firav, care lăsa de la el de dragul de a nu intra în dispute, acum, după ce am trecut prin atâtea, sunt capabil să mă adaptez la orice mediu, să fac faţă oricărei situaţii. Dacă mă laşi pe stradă pot să mănânc din gunoaie, dacă trebuie să mănânc şobolani morţi, îi mănânc. Şi nu exagerez când spun asta. Cine a trecut pe aici înţelege perfect, e o lume atât de dură, care aşa de tare te căleşte… Voi ieşi alt Cătălin Botezatu, care poate să taie în carne vie fără să clipească. Numai moartea mă mai poate speria, deşi, dacă mă gândesc mai bine, nici aia, nu mi-e frică de nimic, jur! Dragă mamă… J*(tm)*” (tm) xperienţa închisorii nu poate fi înţeleasă pe de-fplin decât de cei care au trecut pe acolo. E o lume 1 atât de diferită de cea reală încât fiecare zi petrecută acolo seamănă cu ultima, este lumea sinucigaşilor şi a deznădăjduiţilor, a depresivilor şi a traumatizaţilor, dar şi a durilor, a

frustraţilor şi a celor dornici să-şi demonstreze ' t > r supremaţia cu pumnii. Fiecare zi e o luptă cu tine, cu ceilalţi. Fiecare minut amplifică senzaţia de sfârşit, ucide şi cel mai lăuntric vis, cea mai vagă urmă de speranţă din sufletul celor care nu au trăit niciodată într-un astfel de mediu, înconjuraţi de astfel de oameni. Cătălin Botezatu nu se numără printre bărbaţii „tari” încarceraţi la Carcera Ca del Ferro şi nu se teme să recut f noască asta. Nu si- * a dorit niciodată să fie un dur, nu l-a inte- ' resat acest aspect. Nu a visat pectorali bine lucraţi şi nici să se afirme arătându-şi bicepşii. Nici nu şi-a imaginat vreodată că undeva, pe lumea asta, există un astfel de loc, în care forţa fizică şi limbajul abject sunt considerate calităţi, şi chiar dacă aceste informaţii îi trecuseră pe la ureche, nu s-a gândit nici măcar o secundă că ar putea ajunge acolo. Adaptarea sa la un astfel de mediu este rodul unui efort inimaginabil, pe care l-a depus în fiecare secundă. Singurul om care îi înţelegea pe deplin trăirile era mama lui, doar ei putea să-i scrie deschis, fară reţineri, fară teama că l-ar putea considera slab, că i-ar putea spune că nu e un bărbat în toată puterea cuvântului. Doar ea îl cunoştea cu adevărat, doar ea conştientiza drama lui, pentru că o trăia la aceeaşi in-tensitate. Şi doar ei îi putea repeta la nesfârşit că nu mai poate, că e demolat fizic şi psihic, doar în faţa ei putea să fie cât de slab voia el, doar în scrisorile ei găsea o vagă urmă de speranţă. Când a clacat, în Italia, mama a devenit omul în faţa căruia şi-a deschis sufletul fără reţinere, de ea s-a agăţat ca de un ultim colac de salvare. Ei îi scria chiar de mai multe ori pe zi, atunci când avea bani să pună scrisorile la poştă, şi o implora să îl ajute. Scrisorile lui erau scrisorile unui om slab, ajuns la capătul puterilor, nedreptăţit, dar demn, sincer cu el şi sincer cu cea care îi dăduse viaţă. Şi astăzi îi este alături, ca atunci, e în fiecare zi în atelierul lui de creaţie, îl ajută cu tact şi diplomaţie să îşi conducă afacerea, are grijă de el din umbră, fară să îl sâcâie. E o femeie foarte frumoasă, impozantă, elegantă, distinsă, în faţa căreia nu-ţi vine să vorbeşti ce nu trebuie, care impune respect prin simpla prezenţă. Necazurile nu au lăsat urme pe chipul ei, doar în suflet. Toată viaţa ei a fost pusă necondiţionat în slujba lui Cătălin, tot timpul l-a împins de la spate spre a face performanţă, spre a excela în tot ce face, tot timpul l-a încurajat să fie perfecţionist, chiar dacă nu a scos din el un matematician de renume mondial aşa cum visa. Nu-i place viaţa publică de aceea nu a acceptat niciodată să apară alături de fiul ei în emisiuni de televiziune sau publicaţii, ştie care este preţul pe care îl plăteşte el pentru că trăieşte la vedere şi. Dragă mamă… Încearcă să-l tempereze din când în când, atât cât poate. Ştie că fiul ei este scalvul meseriei, că iubeşte cu disperare ceea ce face şi că doar pentru asta trăieşte. S-a consolat cu gândul că nu va fi bunică şi nu-şi va duce nepoţii în parc ci va sta în fiecare an într-o sală, undeva în spate, ferită de ochii presei şi va aplaudă, cu ochii în lacrimi, o nouă colecţie de succes semnată Cătălin Botezatu. Multe dintre acţiunile lui, dintre poveştile lui de viaţă o scot din minţi şi nu sunt pe gustul ei, de aceea îi spune franc părerea, fără să-l menajeze. Mama lui este cel mai mare critic al lui, dar şi cel mai pertinent. Doamna Maria a acceptat însă, mai uşor decât se aştepta chiar şi el, ideea că se va

scrie o carte despre perioada neagră a vieţii fiului ei, puşcăria. O secundă s-a temut să nu cumva să facă dezvăluiri care să-i cauzeze neplăceri, care să dezgroape morţi îngropaţi demult, apoi a scos din sertarul amintirilor bine păzite scrisorile pe care Cătălin i le trimitea şi ni le-a dat spre publicare. 15 iulie. Dragă mamă. Mă aflu deja într-o situaţie disperată. Nu vreau să te sperii, dar nu cred că mai rezist mult. Pentru mine e suficient… Deja sunt 6 luni de când mă ascund de ceva ce de fapt nu am făcut. După ce în Danemarca am fost sechestrat de domnul K. K., ameninţaţi cu moartea timp de o săptămână, acum mă aflu după cum şi tu ştii, de o lună într-o puşcărie din Cremona. Autorităţile de aici nu pot face nimic, deoarece eu nu am făcut nici un fel de rău în Italia. Sunt arestat preventiv până când se va accepta extrădarea mea de către statul italian. Dar această extrădare poate dura luni de zile (4-5 luni) dacă autorităţile române nu vin mai repede să mă ia de aici. Îţi repet, nu vreau să te sperii, dar de această dată nu mai rezist, mă simt f rău, nu pot dormi şi nu mai rezist psihic. Deci, te rog, ia legătura urgent cu tata sau cu avocaţii lui Alexandru sau cu oricine altcineva care poate să grăbească sosirea mea în ţară. Ce trebuie să facă în acest caz tata: trebuie să meargă urgent la acel maior Stanislav de la poliţia capitalei sau la cine se ocupă de cazul meu şi să-l roage să trimită pe cineva auto-rizat aici la Cremona, care mă poate lua din arest, însoţindu-mă până în România. Aceasta este procedura care trebuie făcută în mod legal şi cu care sunt de acord autorităţile italiene. Bineînţeles, înainte de plecarea acestei persoane îm-puternicite să mă aducă din Italia în România trebuie făcute foarte repede de către Poliţia Română toate documentele necesare pentru a mă putea întoarce (documente necesare ptr poliţia italiană, şi cu care poliţia romană a stat deja de vorbă). Îţi repet, dacă treburile nu se fac în grabă, şi în maxim o săptămână cineva nu vine să mă ia de aici, sunt un om terminat, şi e de preferat să mor cel puţin în ţara mea. Aici, începând cu 20 iulie până ta 1 septembrie, toţi sunt în vacanţă şi nimeni (nici măcar autorităţile) nu au chef de lucru. Deci totul trebuie să se întâmple până cel târziu 25-30 iulie. Vorbeşte cu tata! E f important! Dacă el declară la poliţie toate aceste lucruri sunt sigur că vor veni să mă ia de aici. Situaţia e foarte delicată deoarece avocaţii pe care îi am aici au cerut eliberarea mea (având în vedere că eu nu am făcut nimic în Italia) dar autorităţile italiene au ordin din partea po-liţiei române să mă ţină în arest până la data extrădării mele. Dată care poate dura, îţi repet, luni de zile. Astfel, fără să fiu vinovat de nimic nici în Italia şi nici în România, stau într-o închisoare nevinovat. Nu e drept! Spune-i tatei (sau dacă poţi fă-o tu) să ia legătura cu avocaţii lui Alexandru şi să le explice situaţia. Poate ei au alte soluţii, poate ei pot discuta cu Alexandru, şi poate are şi el vreo sugestie. De asemenea, Alexandru chiar dacă se află în arest poate face declaraţii referitoare la mine spunând că eu nu am nici un amestec în toată această mizerie. Avocaţii lui Alexandru poate pot face ceva şi pentru mine chiar dacă eu sunt aici. Te rog fă tot ceea ce este posibil şi cât mai repede.

Dragă mamă… Te mai rog, aşa cum am mai făcut-o deja, să-mi trimiţi la fiecare 2 zile câte o telegramă, ţinându-mă la curent cu evenimentele. Ştiu că nu ai bani dar oricum fă un efort. Nu aştepta răspuns de la mine deoarece eu nu am bani să-ţi trimit telegrame. Iar o scrisoare ajunge în 8-9 zile. Aici pot să-mi scrie absolut toţi. Şi pot primi şi 10 telegrame sau scrisori pe zi. Problema este că nu le pot răspunde din lipsă de bani. Arestul în care sunt nu cenzurează nici un mesaj aşa că puteţi să-mi scrieţi orice. Aşetpt cu drag răspuns! Cu drag, Cătălin. P. S. Spune-i tatei să meargă în fiecare zi la el acasă deoarece va primi în cutia poştală o scrisoare foate importantă. Trebuie să verifice în fiecare zi cutia poştală de la el de acasă din str Sebastian. Spune-i de asemenea şi tatei să-mi scrie şi el la fiecare 2 zile câte o telegramă cu ultimele noutăţi. Măcar atât să facă pentru mine. Spune-i de asemenea că nu am bani să-i răspund la telegrame sau scrisori decât în cazuri f urgente, el însă trebuie să-mi scrie oricum tot ce se întâmplă zi de zi. Crede-mă, cred că am să înnebunesc! Dacăv-am agasat repetându-mă, iertaţi-mă dar nu aş vrea să fie nimeni în locul meu. E greu de acceptat o astfel de situaţie. Dacă făceam ceva poate ştiam pentru ce plătesc dar aşa… Pentru ce mă acuză pe mine Ş. în mass media? Dacă vorbeşti cu avocaţii lui Alex, spune-i că aş vrea să-t ajut din tot sufletul dacă aş putea, iar dacă acum eu sunt cel sacrificat şi accept acest sacrificiu este numai pentru că-i vreau tot binele din lume. Eu nu pot să uit câte lucruri bune a făcut el pentru mine şi de aceea am să fiu alături de el şi la bine şi ta rău. Sper ca perioada de „RĂU” să treacă cât mai repede. Cu drag, Cătălin. Când va avea loc un proces cu Alexandru? P. S. încearcă, în afară de telegrame (care sunt indispen-sabile) să-mi scrii o scrisoare cu un regim urgent (par avion, taxă de urgenţă, recomandată etc, întreab-o pe Stela) în care să-mi explici cu lux de amănunte tot ce se întâmplă: De ce este acuzat Alexandru şi care sunt şansele? De ce mă acuză pe mine Ş, în mass media? Ştreangă nu este de partea lui Alex? Ce acuzaţii fac H. şi O.? Ce scriu ziarele? Care este părerea oamenilor? De ce Costel este dat în urmărire? Când va avea loc procesul lui Alex? Dacă Alexandru a făcut acuzaţiile, de ce nu se fac şi probele? De ce doamna Capetti a fost reţinută? Spune-mi absolut tot şi dacă este nevoie eu am dreptul de aici să fac declaraţii la orice ziar din România interesat să afle adevărul. Consultă-te în această privinţă cu Ioana Grindean. Dacă îmi dă o adresă a unui ziar sau chiar a Ioanei, pot face absolut orice răspuns la orice întrebări îşi fac ziarele vis a vis de mine sau de situaţie în general. Pot proba orice acuzaţie mi se aduce.

Dar spune-mi, în toată chestia asta, Alexandru nu este ajutat de nimeni influent? Cine este de fapt de partea lui? În eventualitatea în care mă întorc în România, mie ce mi se poate întâmpla? 30 iulie. Dragă mamă, încep prin a-ţi repeta (fără a dramatiza) că nu mai rezist. Te înţeleg că încerci să mă încurajezi, dar din fericire nu e nimeni în locul meu. Nimeni nu înţelege prin ce trec, unde sunt ce se întâmplă aici şi toate astea fiind nevinovat. Eu aici nu sunt într-un arest ci într-o puşcărie în toată regula. Nu stau singurân celulă şi nici viaţa nu este mai roz decât în alte părţi. Sper că ai văzut destule filme… Nu ştiu dacă îţi imaginezi, dar în 6 săptămâni am ieşit afară (la aer) de 3 ori câte 2 ore. Mă sfătuieşti să mănânc şi să dorm. Ce să mănânc? Cum pot dormi când 24 de ore din 24 de ore aici cel puţin 50 de persoane urlă, ţipă, cântă nemaipunând la socoteală regimul de carceră. Spre deosebire de italieni (care pot avea în fiecare săptămână o întâlnire cu familia, iar la o lună au dreptul la 2 zile ACASĂ) eu, fiind străin nu am dreptul la întâlniri decât cu familia. Sau soţie. (în cazul de faţă…) în săptămâni am vorbit de 3 ori cu avocata, o dată la proces şi mai apoi de 2 ori când eu am cerut eliberarea sau arestul în stare de libertate (cerere la care nici acum nu am primit nici un răspuns). Încercaţi să înţelegeţi căe mai bine să mă întorc în ţară cât mai urgent. Eu pot demonstra că sunt nevinovat. De fapt sunt acuzat de 2 lucruri: primul, de acel împrumut la Bankcoop pe care l-am făcut ptr Alexandru. În acest sens te rog tu sau tata vorbiţi cu avocaţii lui Alex, deoarece Alex are o declaraţie în care el, Alex Răducan, recunoaşte că a primit acel împrumut făcut de mine la Bankcoop, obligându-se în acelaşi timp să achite toate dobânzile şi împrumutul integral. O copie a acestui document este la mine iar una la el. De ce Alex nu prezintă această declaraţie poliţiei? A doua acuză este faptul că am semnat un document de 500 mii lei ptr I. M. Dar se ştie foarte bine (am avut 4 martori) că am semnat acel document deoarece am fost forţat şi ameninţat cu moartea. De asemenea M. Ş. şi el de faţă a semnat şi el acel document în calitate de înlocuitor al lui Alex asigurându-mă că totul va fi bine. Am dat deja o declaraţie pe care am trimis-o lui tata pentru a o duce la poliţie, unde povestesc cum s-au petrecut Lucrurile, cum am fost ameninţat că dacă nu semnez până seara, firma, restaurantele şi viaţa mea sunt în pericol. De faţă au fost doi bodyguarzi şi Ş. (care a semnat şi el). Deci acestea sunt cele două acuzaţii ce mi se aduc. Dacă Alex dă Poliţiei acea declaraţie privind împrumutul de la Bankcoop, iar poliţia ia în consideraţie declaraţia mea pri-vitoare la cele 500 mii, atunci e posibil ca mandatul de arestare ptr mine să fie anulat. Asta este una din posibilităţile pentru a ieşi afară de aici. O alta este ca curtea de apel italiană să-mi aprobe cererea de arest în libertate (domiciliar), dar este puţin probabil, deoarece eu sunt străin şi nu sunt arestat pentru o culpă în Italia ci pentru a aştepta extrădarea în România. Acum, voi încerca să vă explic de ce am refuzat prima oară extrădarea. Când am fost arestat, din România sosise un mandat în care eram acuzat de credite de milioane de dolari, lei, mărci, coroane suedeze,

etc. În total reieşise că eu am făcut în România împrumuturi la bănci de cel puţin (ţine-te bine!) 32 milioane de dolari. În acest caz am crezut că e vorba de o manevră şi am refuzat extrădarea. Când a avut loc procesul, în schimbul acestor acuzaţii, au sosit din România de fapt numai cele două acuzaţii (care nici pe departe nu se comparau cu cei 32 mii dolari). Au fost surprinşi şi avocaţii de această nouă schimbare drept pentru care au decis că nu trebuie să vin în România sperând însă că voi fi liber aici. Lucru care nu s-a produs, în ceea ce-l priveşte pe Volta, el nu e obligat să mă ajute (a făcut deja f mult) şi cred că nici nu are curaj, deoarece el mi-a declarat că el are în continuare afaceri cu România pe care nu vrea să le strice din cauza acestui incident. În luna august totul este închis, mai puţin poliţia. Justiţia (curtea de apel) va lua vacanţă la 1 august până pe 3 sept. Deci în această perioadă nu se va întâmpla absolut nimic. Numai dacă Poliţia Română vine să mă ia personal de aici sau poliţia italiană mă aduce în mod oficial până la aeroportul din Bucureşti. În primul rând că totul depinde de români şi de cei ce anche-tează cazul meu ptr a grăbi venirea mea iar în cel de-al doilea caz totul depinde de Volta care poate cere poliţiei o escortă (un om care trebuie plătit pentru transport dus-întors pentru o zi) care să mă aducă în ţară. Dacă tata vorbeşte cu Volta spune-i să-i sugereze acest lucru. Te asigur că în maxim 2 săptămâni sunt un om mort. Nici măcar nu mai vreau să trăiesc. Dacă în 2 săptămâni nu ies de aici, începând cu azi, 30 iulie 1996, atunci faptul că eu am murit va fi atribuit numai nedreptăţii acelei ţări pe care o urăsc. Aş putea, dar nu vreau, să fac aici cel mai mare scandal internaţional: declarând greva foamei şi făcând o serie de declaraţii ziarelor şi televiziunilor. Dar mi-e scârbă să repet tot timpul acea mizerie în care am fost târât. Oricum, peste 2 săptămâni totul va fi terminat, îmi pare rău dar prefer să mor decât să mai suport această nedreptate. Oricum, am reuşit până la 29 de ani să cunosc gloria (şi asta numai datorită mie). E suficient! Am demonstrat că pot, că sunt bun în ceea ce fac. Câţi până la vârsta mea au realizat cât am realizat eu? Nu are nici o importanţă că acum toate s-au dus pe apa sâmbetei, important este că EU le-am făcut fără ajutorul nimănui. Dacă mai ai timp scrie-mi repede, în regim de urgenţă, o scrisoare cu ultimele noutăţi şi nu uita de telegrame. Nu uitaţi (atât tu cât şi tata) că mai sunt doar 2 săptămâni. Îmi pare rău pentru tot ce a fost şi pentru tot ce ar fi putut fi. Cătălin. Cremona, 14 august. Dragii mei, Am primit toate scrisorile (de la Ento, Mila, Silviu şi Adrian, Mioara) şi recunosc au reuşit să mă facă pentru câteva momente fericit. Dar din păcate eu nu m-am făcut înţeles. Toţi au încercat să mă îmbărbăteze, să-mi dea speranţe şi putere în viitor… Ceea ce voi toţi n-aţi înţeles este de fapt situaţia mea critică, fizică şi psihică. Îmi recomandaţi ca de obicei să am răbdare… Oare câtă răbdare să mai am? Nu este suficient că de 6 luni am răbdare? — Am fost hăituit, forţat să părăsesc România (deşi nu mă simţeam vinovat de nimic).

Mi-a fost pentru câteva clipe frică pentru viaţa mea atunci când am plecat, iar asta nu am să mi-o iert toată viaţa. Dacă nu plecam atunci, poate nu ajungeam în situaţia asta. Apoi, a trebuit să mă ascund în toată lumea (nici nu ştiam de ce?) am fost sechestrat de K. K. timp de o săptămână într-o casă de vară păzit de 6 indivizi înarmaţi aparţinând unei organizaţii naziste daneze. Apoi am fost eliberaţi de soţia acestuia care ne-a găzduit în casa ei dar cu acelaşi regim de pază. Profitând de bunătatea ei am reuşit să fugim din Danemarca scăpând astfel de K. K. care plănuise chiar să ne lichideze dacă Alexandru nu-i ceda toată firma. Am SUPORTAT acest tratament timp de 2 luni în Danemarca. Bine! A trecut. Despre faptul că K. K. era dispus să plătească 1 milion de dolari pentru a ne reduce la tăcere plus despre toate acele momente de calvar petrecute în Danemarca se poate scrie o carte. Ce uită K. K. este că eu, spre deosebire de Alex, am fost întotdeauna mai isteţ, aşa că nu am uitat să-mi notez cu cea mai mare exactitate numele celor care m-au păzit, carac-teristicile lor, locul, adresa (str, nr şi chiar multe alte dovezi). Dacă românii sunt naivi şi cred că K. K. este un „magnat” se înşală. Din păcate noi am văzut în realitate cum stau lucrurile. Este un mitoman, grandoman şi este de fapt în stadiul cel mai avansat de paranoia. Toţi prietenii săi din Danemarca şi Belgia au fost ruinaţi de el şi este căutat ca un delincvent. Deci, cum spuneam, am rezistat, mamă, celor mai drastice tratamente şi încerc să rezist şi acum, aici în puşcărie. Dar din păcate nu mai pot! Înţelegeţi că sunt bolnav, am probleme fff mari cu ficatul, cu inima, cu plămânii. Nu pot închide un ochi numai la ideea că în România se întâmplă ce se întâmplă. Am citit toată presa ce s-a scrisân intervalul 26 iunie – 27 iulie 1996. Sunt la curent cu tot până la acea dată. Volta mi-a trimis un pachet în care erau toate aceste zeci de articole. În pachet mi-a trimis şi câteva tricouri şi lucruri strict necesare. Dar din păcate nu am mai primit de la el (Volta) nici un răspuns ta scrisorile şi telegramele mele. De aprox o lună nu mai ştiu nimic din ceea ce se întâmplă cu situaţia mea aici în Italia. Avocaţii nu au venit (deşi aveam nevoie să vorbesc eu ei) din data de 19 iulie. Voiam să-i sugerez lui Volta să meargă la Poliţie să ceară ptr mine arestul domiciliar (deoarece acesta este posibil dacă cineva de aici garantează pentru tine, îţi oferă casă şi se obligă să suporte orice cheltuială de ospitali-tate). Sunt sigur că Volta m-ar ajuta în acest sens dar cum să-i spun asta dacă eu nu am cum să vorbesc cu el. Te rog spune-i de această variantă lui tata şi roagă-l să-i telefoneze lui Volta şi să-i propună acest lucru. Eu sunt de acord să aştept în Italia chiar şi în stare de arest domiciliar (sunt ca şi liber) dar nu în carceră. Dacă avocaţii de aici (care sunt nişte idioţi) făceau de la început această cerere de arest domiciliar nu stăteam în carceră nici măcar o zi. Dar aşa… Eu stau acum în carceră iar ei sunt în vacanţă. Dacă poliţia romană nu se ocupă de mine atunci de ce a ordonat arestarea mea. De ce nu se interesează să mă aducă în ţară. Oare tu ştiai că ultimul extrădat a sosit în România după un 1 an şi 6 luni? Dacă nu au bani să plătească această taxă de timbru, atunci să anuleze mandatul meu de arestare iar eu promit că mă întorc în ţară în 24

de ore, dacă ei au nevoie de mine cu adevărat. Autorităţile italiene nu mă pot pune în libertate dacă poliţia romană nu anulează acest mandat. În cazul cel mai fericit mă pot aresta la domiciliu dar libertatea totală este exclusă atâta timp cât există acest mandat. Eu de aici, văd f clar situaţia şi tocmai de aceea sunt aşa de disperat. Totul se poate prelungi la infinit iar eu nu sunt în stare să mai rezist (fizic). Am slăbit deja 9 kg, nu am poftă de mâncare şi mă simt ca un zombi. Deocamdată vă rog să nu trimiteţi nimic la Volta până nu vă spun eu. Nu aveţi cum să mă ajutaţi (pachetele nu se pot primi din străinătate, iar vizite aici pot primi numai din partea familiei – tată, mamă, frate sau nevastă şi atât!). Nici măcar Volta nu a reuşit să obţină o întâlnire cu mine. Am avut în 2 luni numai 2 întâlniri de 10 minute cu avocata. Atât! Încercaţi cu avocaţii de acolo să obţineţi anularea acelui mandat şi astfel eu sunt liber promiţând că mă întorc urgent în România. Dar asta repede. Eliberarea lui Alex şi a Anei este o iluzie, atâta timp cât situaţia e atât de încurcată şi sunt implicate nume atât de sonore. „Ei” vor face în aşa fel ca adevărul să nu iasă la iveală. Păcat că numai eu şi Alex ştim cât de mult am fost şantajaţi, ameninţaţi (de ţigani şi poiţie) în toată această perioadă (1 an) şi am tăcut pentru că nu doream un scandal de proporţii. Dar acum sunt sigur că aceştia vor încerca să-i „închidă” gura lui Alex, cu toate că el are dreptate şi chiar dovezi. Totul este pierdut, iar eu ştiu asta, dar singurul lucru pe care mi-l doresc este să pot spune şi eu adevărul şi să mă pot apăra. Dar, aşa cum spuneam, sunt sigur că nu voi avea acest prilej, având în vedere starea sănătăţii mele şi o decizie pe care am luat-o de curând. Eu, de aici, am făcut tot ce am putut dar dacă nu sunt ajutat de afară (Volta) voi rămâne aici până la sfârşitul zilelor mele (care sunt numărate din păcate). Simt din păcate că nu mai am mult. Am acea senzaţie pe care o trăiesc muribunzii înaite de moarte, lartă-mă, mamă, nu vreau să te fac să suferi dar acesta e adevărul. Aş vrea acum să-ţi spun câteva lucruri pe care până acum nu le-am clarificat. Ştiu că ai crezut că toată viaţa eu am ţinut mai mult la tata decât la tine. Dar te-ai înşelat! Nu am putut niciodată să-mi pot exterioriza sentimentele cu toate că poate tot ce am făcut până acum în viaţă, am făcut ptr a te face fericită. Visam să-ţi ofer gloria, confortul şi satisfacţia faptului că ai un astfel de fiu. Am încercat tot timpul să-l substitui pe tata, dar din păcate tu aveai nevoie de el. Aş vrea să ştii (poate acum în ultimul moment) că am ţinut la tine mai mult decât la orice pe lume, dar mi-a fost greu să ţi-o spun verbal, încercând să te fac să simţi acest lucru, folosind alte mijloace. Am încercat să-ţi ofer totul ptr a te face fericită. Dacă am reuşit, atunci sper că mă poţi ierta dacă uneori am fost nedrept (deşi întotdeauna am căutat să fiu drept şi să ajut pe cei care aveau nevoie de mine). Le mulţumesc tuturor că au rămas alături de mine, le urez lui Silviu şi Anei Maria toată bafta din lume la examenele ce le vor susţine. Să ştii că în ziua de Sf Mărie mă voi ruga ptr tine şi-ţi voi spune în sufletul meu „La mulţi ani” aşa cum am făcut-o şi pe 19 iulie. Cu drag, Cătălin. P. S. Am primit acum telegrama de la tine în care nu se înţelege nimic drept pentru care am să-ţi dau eu nr de telefon şi adresa avocaţilor mei de aici şi sper să se pună ei în contact. Deci avocaţii mei se numesc: 1.

Cristiana Speroni (numai cu ea am vorbit). 2. Giusepe Sgargi, via Covalotti nr 1, 26100, Cremona. Nr de telefon – 0039.372-20XXX şi fax 0039.372-413XXX. Vorbiţi şi cu Volta şi rugaţi-l eventual pe el să-i pună în contact pe avocaţii italieni cu cei români. Roagă-l pe avocatul român să sune el în Italia şi să vorbească cu avocaţii de aici. Poate reuşeşte (avocatul român) să convingă poliţia română că eu pot aştepta extrădarea în arest domicilar (având în vedere că are cine garanta pentru mine) şi poliţia de la Bucureşti să facă o adresă poliţiei din Cremona solicitând acest lucru. 22 august 1996, Cremona. Dragă mamă, Am primit azi scrisoarea ta iar săptămâna trecută telegrama în care îmi transmiteai venirea în câteva zile a avocatului Man în Italia. Nu ştiu ce pot să-ţi spun acum, deoarece mă aflu într-o situaţie deja critică. Fac eforturi să-ţi scriu. Mă aflu deja de câteva zile în greva foamei. Tot azi am primit o telegramă şi de la tata care mă roagă să mă adresez urgent procurorului general Drăgulin. Am făcut-o deşi nu ştiu dacă timpul îmi va mai permite să mă bucur de vreo soluţie. În ceea ce priveşte acel credit la Bankcoop este imposibil să fi ajuns la suma de 900.000 de dolari având în vedere că dobânzile au fost plătite până la plecarea lui Alex din ţară iar dobânda pe lună este în jur de 500 de dolari. Deci e imposibil! De ce Alex nu arată acel document avocaţilor lui şi dlui Man pentru a putea demonstra că aceşti bani i-a folosit el şi că în acelaşi timp el s-a obligat prin acel document să achite acest credit. De câte ori trebuie să repet că eu nu am nici un amestec în acest scandal. În ceea ce priveşte avocata de aici, eu nu am văzut-o de o lună şi jumătate, eu cred că este în vacanţă sau pur şi simplu m-a abandonat. Roagă-l pe dl Man dacă poate să reuşească să anuleze acel mandat de arestare emis de români. Numai aşa eu pot fi eliberat iar în acelaşi timp, eu promit că sunt în ţară în mai puţin de 24 de ore. În caz contrar, totul va dura f mult iar eu din păcate nu prea mai am multe zile. Lartă-mă că îţi spun atât de direct dar acesta este adevărul. Nu am înţeles ce te-a rugat Alexandru să faci şi de fapt cred că nici nu mă mai interesează. Dacă treci pe la copiii lui Alex sărut-o pe Alexandra din partea mea şi spune-i că naşu' nu a uitat-o. Creditul de la Bankcoop a fost folosit în scopulân care a fost luat chiar dacă banii i-a luat Alex. Există un teren la Snagov, cumpărat pe numele meu, cât şi o casă (vila din Puşkin pe care a vândut-o U.) pe care cu Alex am cumpărat-o pentru suma de 500.000 dolari. În ceea ce priveşte garanţiile totul a fost acoperit până peste cap. La vremea respectivă, experţii băncii au făcut evaluare f riguroasă a garanţiilor date (altfel nu era posibil să iau acest credit). Totul a fost făcut f legal şi acoperit de garanţii care azi au o valoare mult mai mare. Avocata nu va suna în România deoarece eu nu am luat legătura cu ea şi nici nu ştiu când se va întâmpla asta. Nu trimite bani la nimeni, nici la avocată, nici la Volta, şi la nimeni până când nu îţi spun eu. De fapt, nu este nevoie de nimic atâta timp cât sunt aici şi nu ştiu cât mai am de trăit… Dacă mai po {i face ceva în timp util – FĂ! Dacă nu, atunci eu îţi mulţumesc încă o dată pentru tot ce ai făcut pentru mine în toţi aceşti 29 de ani şi te rog să mă ierţi încă o dată dacă fără să vreau uneori te-am rănit, lartă-mă! Cu dragoste, Cătălin.

P. S. Avocatul Man poate lua legătura cu Volta (pe care eu nu l-am interpelat deloc în ultimele 5 săptămâni) pentru a-i da anumite informaţii. Telefonul lui Volta îl are tata. De ce românii nu vin să mă ia de aici? De ce?” 25 august. Dragă mamă, Te rog din suflet ia legătura cu avocaţii care merg la Alexandru şi roagă-i să-i dea această scrisoare lui Alexandru. Poate te ajută în acest sens Ioana. Este f urgent! Situaţia mea aici se complică din toate punctele de vedere şi simt că nu mai am prilejul de a comunica vreodată cu el. Cred că este de datoria mea, ca prieten ce i-am fost, să-l rog să mă ajute acum, pe ultima sută de metri. Trebuie să ajungă la el acest mesaj. Cât mai repede posibil, iar dacă el, cu ajutorul avocaţilor, îmi poate răspunde, atunci efectiv pot muri fericit. Azi mi-a fost f rău, dar din fericire a sosit o nouă doctoriţă care mi-a administrat ceva vitamine. De două zile am întrerupt greva foamei, urmând s-o reiau luni. Ieri am vorbit după 6 săptămâni cu avocata cu care m-am certat la cuţite spunându-i că nu mai am nevoie de serviciile ei. Tot ieri am fost audiat de un judecător care mi-a spus că nu poate face nimic atâta timp cât nu am primit nici un răspuns la memoriul făcut la Curtea de Apel de la Roma şi nu în ultimul rând atâta timp cât România nu mişcă un deget. Te rog împreună cu Ioana să faceţi o scrisoare (fax) ptr Curtea de Apel de la Roma şi pentru ministrul justiţiei care se cheamă Flick explicându-le situaţia şi rugându-i să dea o soluţie la recursul (memoriul) ce se afla la ei începând din data de 24 iulia 1996. Flick se află la Roma (adresa o poate lua Ioana prin cunoştinţele ei). Te rog să faci imposibilul să ajungă la Alex aceste rânduri şi să urgentaţi toate aceste manevre. Deja e f târziu ptr mine. Mai nou am nişte dureri groaznice de spate şi nu în ultimul rând de dinţi. Parcă totul este împotriva mea. Dacă aş putea aş urla implorându-l pe Dzeu să mă ajute dar ştiu că nu mă ajută cu nimic. Vă rog ajutaţi-mă şi faceţi ceva până nu e prea târziu. Acum datorită faptului că pentru o săptămână nu am mâncat nimic nu am voie să mănânc decât o supă (oribilă). Stomacul este închis şi poate să-mi declanşeze alte complicaţii. Oricum asta va dura doar până luni când sunt hotărât să merg până la capăt dacă nu cumva am ajuns deja la capăt. Cu dragoste, Cătălin 25 august. Dragă mamă. Azi am fost dus de urgenţă la înfirmerie în urma unei noi crize de ficat. Mi-au propus să întrerup greva foamei promiţându-mi că marţi 27 august voi avea o întrevedere cu anumite autorităţi italiene pentru a le explica situaţia mea. Nu am hotărât deocamdată ce să fac. Aş vrea să vă informez că aici NIMENI nu se ocupă de mine. Eu nu pot fi judecat după legile italiene deoarece nu am făcut nimic aici. În mod legal, nimeni nu are nimic cu mine iar italienii aşteaptă hotărârile românilor care pot fi doar două: să vină să mă ia, sau să anuleze mandatul de captură. Pe italieni nu-i interesează

acest joc politic iar în ceea ce priveşte demersurile aici (în toate sensurile) ei se mişcă de 10 ori mai încet decât românii. În ceea ce priveşte medicamentele, nu este posibil să primesc absolut nimic din afară. Deci nu cheltui banii degeaba. Aici, mi se distribuie din plin medicamente pentru stomac şi cap şi din când în când VALIUM. Îţi închipui ce tratament „bun”. Azi însă doctorul văzând starea mea a decis să mă trimită să fac o serie de analize (pe care trebuie să le plătesc, dar mai am ceva bani). Am crezut la început că cel târziu mâine voi face aceste analize, dar din păcate mi-a comunicat că rândul meu va fi peste 10 zile (pe 6 sept). Înaintea mea sunt zeci de bolnavi de SIDA sau tuberculoză. Asta e! Am început să am vedenii şi ceea ce mă uimeşte este faptul că de câteva zile îmi aduc aminte nişte lucruri din copilărie sau din viaţa mea de care efectiv uitasem. În fiecare noapte trec în revistă efectiv toată viaţa mea moment cu moment. E foarte straniu! Aceste amintiri m-au făcut să cred ce se zice că atunci când te pregăteşti să mori treci în revistă toată viaţa. E uluitor! Mi-am adus aminte cele mai mici amănunte… Uneori nici nu mai simt suferinţa, atât de mare este această durere spirituală şi fizică încât faptul că poate voi claca mi se pare normal. Acum singurul lucru care mă mai ţine în viaţă şi mă bucură în acelaşi timp sunt aceste scrisori primite de la voi. Sper că Alex să fie mulţumit pentru sacrificiul meu. Oare el ştie cât a trebuit să sufăr, cât am pierdut fără să fiu vinovat şi asta numai pentru o firmă. Calul pursânge din mine a pierdut de această dată… Cursa mea s-a sfârşit din păcate înainte de linia de sosire, dar asta nu înseamnă că nu sunt un învingător, ci că un cal pursânge nu aleargă pentru a câştiga cursa, ci pentru a-şi întreţine forma. Am fost suficient în fruntea plutonului şi am demonstrat că sunt cel mai bun. Şi voi muri cu demnitate dacă asta va fi să fie soarta mea. Dacă voi reuşi să termin însă această cursă jur că mă voi răzbuna aşa cum nimeni n-a făcut-o. Sper ca acel Dumnezeu să existe… Revenind la cele scrise în scrisoarea ta, nu ştiu ce să spun. Este clar că cineva de acolo nu doreşte întoarcerea mea. Dacă Ş. afirmă că are acele poze, aş fi curios să le văd şi eu şi chiar i-aş oferi un milion de dolari dacă ele există. Dar din păcate nu este nimic adevărat. Îţi jur că nu-mi este ruşine de faptele mele, iar dacă eu aş fi avut o astfel de relaţie nu mi-ar fi fost ruşine s-o declar. În schimb, Ş. ar putea să povestească mai bine aventurile sale amoroase cu şoferii lui sau cele con-sumate în Gara de Nord. Acolo unde am „lucrat” am avut prilejul să cunosc multe dosare şi din păcate „dosarul Ş.” îl ştiu pe de rost. Ar fi mai bine să se abţină d-l Ş. Azi am făcut o a treia cerere de extrădare adresată lui Drăguliri. Sper să se întâmple ceva. Repet, eu nu vreau să fac scandal aici, pentru că dacă aş dori asta în 24 de ore toate televiziunile de aici mi-ar lua interviu. Dar nu doresc să-mi fac de râs acea bleste-mată ţară. Avocaţii de aici nici până azi nu m-au contactat. De Volta ce să mai spun. A dispărut în ceaţă. Nu ştiu dacă venirea avocatului aici ar schimba ceva. De luat de aici nu mă pot lua decât autorităţile române (poliţie, parchet general etc). Avocatul român nici nu cred că va reuşi să intre în carceră. Aici au voie doar avocaţii italieni. Aşa mi s-a spus. Deci cei care mă pot ajuta sunt avocaţii italieni care au dispărut într-o prelungită vacanţă de mai mult de o

lună. De ce nu se spune că mi-a furat din casă până şi hainele casă nu mai vorbim de mobile, tablouri, aparate electronice. Sau se declară numai cea pierdut D O M N U L R Ă D U C A N? Dacă vrei poţi face o serie de declaraţii către Comisia ptr drepturile omului şi Crucea Roşie dar asta durează… Încearcă cu Ioana să vă adresaţi prin fax televiziunii italiene RAI1, Italial, Rete4, Canale5, care au sediul la Milano (Ioana poate afla nr de fax) spunându-le situaţia mea şi specificând cine sunt (mă refer la realizările mele în materie de modă). Ioana poate face această scrisoare pe fax care să mă carac-terizeze cerând ajutorul lor. Aici, cu ajuorul televiziunilor, au reuşit să scape din puşcărie şi cei mai mari criminali. Încearcă dar mamă, repede. Te sfătuiesc (poate greşesc) să renunţi la venirea avocatului aici. Nu cred că poate face ceva. Debitorii mei sunt mulţi dar din păcate cu marea majoritate numai eu pot vorbi. Pot lua banii de la Zorilă (4000 $), Apostol Lili (4.000.000 lei), la Dana Stanciu nu mai ştiu sigur cât are să-mi dea deoarece ea mi-a înapoiat eşalonat banii, dar poţi să-i spui elegant să-ţi dea cât a mai rămas. Sunt sigur că nu va fi nici o problemă. Cu lonescu nu am nic un debit. Eu am notate toate aceste datorii într-o agendă dar care nu se află la mine. Încearcă cu avocatul să anulaţi mandatul de arestare (asta în cazul în care nu reuşiţi să mă aduceţi în ţară) iar eu mă angajez să vin urgent (24 ore) în România. Nu am nici un motiv să rămân aici sau să mă ascund de autorităţile române. Aşa cum sper că Poliţia doreşte să facă lumină aşa şi eu doresc să pot să-mi dovedesc nevinovăţia. Necazul este că cineva acolo sus are o frică nebună de ceea ce eu voi declara. Dar mă voi rezuma numai la declaraţii ce mă privesc. Nu voi „da” în nimeni. Nici măcar nu merită atenţia mea aceste scursuri ale societăţii. Dar promit că în timp mă voi răzbuna. Şi încă cum… Te rog încă o dată dacă întreprinzi ceva fă-o repede şi fără să te umileşti în faţa nimănui. Nu uita că eşti mama unui om care a ajuns unde a ajuns cu demnitate fără să plece capul în faţa nimănui. PE mine, nimeni nu mă va îngenunchea, drept pentru care te rog să fii la fel de tare ca şi mine. Nu „cerşi” nimic! E dreptul nostru să „primim”! Iar dacă va fi să fie rău te rog să nu le dai satisfacţie cu suferinţa ta. Eu voi fi acolo sus dacă există acel Dzeu şi poate va fi mai bine pentru mine acolo decât aici. Viaţa nu înseamnă nimic pe lângă eterni-tatea care ne aşteaptă. Iar eu o merit din plin. Cu toată dragostea, Cătălin 4 sept 1996 – corespondenţă violată de autorităţile române. Dragă mamă, Am reînceput greva foamei de patru zile. De această dată am fost mutat într-o altă celulă numită „izolament”. Cred că de data asta am reuşit să cunosc iadul pe pământ. În această nouă celulă aflată la subsol sau parter (nu-mi dau bine seama) este un frig îngrozitor iar tavanul este plin de larve de ţânţari. În fiecare noapte zeci şi zeci de ţânţari trec la atac. Am reuşit în primele ore să omor cel puţin 10 păienjeni, dar este inutil, pânze de păienjeni sunt pretutindeni, iar locatarii acestora apar tot timpul. Cred că această nouă experienţă mă pregăteşte ptr in-vazia finală care probabil (mi-e frică să spun când) curând îmi vor fi singurii inamici şi

devoratori în acelaşi timp. Încerc să-ţi scriu cu greu, făcând pauze de 10 minute, deoarece nici măcar mâna nu mă mai ascultă. Fiecare muşchi al corplui mă doare, m-a părăsit orice putere. Simt cum încet încet viaţa mi se scurge părăsindu-mi corpul. Ficatul îl simt ca o rană deschisă în timp ce bătăile inimii se accelerează dându-mi rezo-nanţe în cap, gât şi piept. Efectiv am impresia că simultan îmi bat deodată 3 inimi în trei locuri diferite. Uneori (noaptea) ptr câteva clipe simt că mă sufoc, îmi lipseşte aerul, iar o gheară îmi cuprinde tot pieptul. Am încetat să tuşesc, dar acum am această senzaţie de sufocare. Înainte reuşeam să mă mai dezmeticesc puţin, făcând puţină mişcare în celulă. Acum însă, cu greu ajung până la toaletă, iar aproape tot restul zilei (dacă se mai poate numi zi sau noapte ptr mine) mi-l petrec în aşa-zisul pat. E îngrozitor de umed totul aici. Patul este veşnic rece şi plin de umezeală şi încerc efectiv cu căldura corpului să în-călzesc acel perimetru în care mi se află corpul renunţând la mişcări mutări care ar putea să depăşească acest perimetru. Mi se pare atât de straniu să pot să vă povestesc efectiv aceste ultime zile (probabil) ale vieţii mele. Te rog renunţă la tot ce ai făcut până acum ptr că din păcate cred că ai cheltuit prea mulţi bani şi oricum e prea târziu. Timpul se scurge prea repede pentru mine. Încearcă să înţelegi că indiferent de rezultat eu n-am să mai pot fi cel care am fost. Vineri va veni aici preotul. E un preot catolic şi sper să pot ajunge la el pentru a-l ruga să mă binecuvânteze şi să mă ierte ptr tot ceea ce am greşit-dacă am greşit! Oricum, cu această experienţă cred că am reuşit să plătesc păcatele cele mai mari din lume. Dacă aş fi fost cel mai mare păcătos, un criminal sau orice altceva rău şi tot nu ar fi trebuit să sufăr atât. Singurul meu mare păcat este că am avut încredere în oameni, am fost onest şi drept şi mi-a plăcut mereu să respect adevărul. Aş fi vrut atât de mult să-ţi pot vorbi, să-mi pot lua rămas bun de la toţi cei care au crezut în mine. Aş vrea să-ţi spun atât de mutte lucruri… Nu este drept… Sunt abandonat la capăt de lume, sunt singur iar ceea ce va rămâne din mine va fi doar spiritul meu nevinovat şi poate inocent. Mi-am iubit întotdeauna familia iar ptr mine, toţi cei dragi (pe care am încercat uneori să-i fac fericiţi) au fost doar rudele mele. Scrisorile primite de la ei au fost ca nişte pansamente morale care mi-au încălzit sufletul. Am ştiut întotdeauna că le sunt drag aşa cum şi ei au fost ptr mine poate cel mai important lucru. Mă simţeam bine atunci când le făceam vizite şi poate că în acele momente eram fericit. Am ştiut că nu am investit greşit sentimentele în ceea ce priveşte rudele mele. De voi, ce pot să spun – Tu ai fost fără să-ţi dai seama niciodată, lucrul cel mai esenţial din viaţa mea. Ştiu că m-ai considerat uneori inamicul tău, darte înşelai, iar eu nu aveam puterea să-ţi spun că greşeşti. Tata, cu toate greşelile lui, cu viaţa lui incertă şi plină de căutări, de fapt nu a făcut altceva ca în toţi aceşti ani să caute femeia care să te înlocuiască. Dar nu a reuşit, iar asta o ştie şi el ta fel de bine. Nu pot să nu-l iert pentru răutăţile pe care ni le-a făcut-e tatăl meu. Dzeu m-a pedepsit… Acum aş da orice să fiu pentru câteva minute cu voi toţi, cu Toma, Ioana, Mioara, toată familia mea şi nu în ultimul rând cu Alexandru şi copiii

lui care au însemnat îngrozitor de mult pentru mine. Dacă aş şti că mai am de trăit 3 zile, aş ceda zile din viaţa mea în schimbul acestor câteva minute. Dar ştiu că minunile se petrec numai în poveşti. Dar vreau în acelaşi timp ca Dzeu sau voi cei care m-aţi iubit să nu lăsaţi să fiu dezonorat şi să faceţi dreptate-pentru că eu am fost nevinovat! Dacă nu am să vă mai răspund la scrisori şi telegrame înseamnă că nu mai pot, că nu mai am putere. Efectiv starea în care mă aflu nu îmi mai permite fizic să mă mişc iar ori de câte ori încerc să vă scriu ochii mi se umplu de lacrimi şi nu pot continua. Nici măcar acum, în ultimul moment, nu-mi vine să cred că eu sunt acela căruia i se întâmplă toate aceste lucruri. Îmi impun şi vreau să cred că este doar o ficţiune, un vis urât, dar din păcate ori de câte ori deschid ochii îmi dau seama că este o realitate cruntă. În momentul acesta am primit în sfârşit o scrisoare de la Volta, care mă asigură că el este lângă mine, şi că speră ca în curând totul va fi bine. De fapt, veşnic aceleaşi promisiuni. Spune că nu mi-a dat nici un semn de viaţă în aceste ultime săptămâni deoarece şi el are probleme. Oricum, el e convins că se va termina totul f curând. Nu încreca să-mi trimiţi pe nimeni şi nimic aici. Sunt doar o pierdere de bani iar regimul pe care-l am aici nu-mi permite nici un fel de vizită, pachet, bani sau medicamente venite din exterior. Îmi este permisă doar corespondenţa. Înţelege că nu mai este nimic de făcut. E târziu! Şi eu sunt la fel de sigur că f curând se va termina (aşa cum spune Volta) dar din păcate nu bine ptr mine. El se vaită ptr problemele pe care i le-a creat această situaţie (cea din România) şi faptul că şi el a pierdut mulţi clienţi în România iar băncile i-au închis uşa în nas. Îmi scrie o scrisoare care mă face să mă simt puţin vinovat ca şi cum eu aş fi făcut afaceri cu el şi nu Alex. Dar în acelaşi timp îmi promite că el va avea grijă de mine la ieşirea din această carceră spunându-mi că suferă la fel de mult ca şi mine şi că se consideră că un tată ptr mine. Din scrisoare rezultă însă că el nu este la curent cu nimic din ceea ce se întâmplă în ţară aşa cum de fapt nu este la curent, nici măcar cu ceea ce mi se întâmplă mie aici. Absenţa de scrisori de el el mi-o motivează cu faptul că în ultimul timp a fost plecat o lungă perioadă în străinătate sau în giro prin Italia în scopul rezolvării unor afaceri. Oricum, nimic cert nu reiese din această scrisoare. Aceste au fost ultimele noutăţi vis a vis de cei care „mă ajută” aici atât de mult. Cu dragoste, Cătălin 10 septembrie. Dragă mamă, Am primit scrisoarea ta sâmbătă 7 sep dar din păcate nu am putut să-ţi răspund imediat. Îmi pare rău că scrisorite mele nu-ţi dau decât veşti triste dar ce aş putea să fac? Să-ţi spun minciuni? Nu am cui să-i vorbesc, să-i spun cu adevărat cât de mult sufăr. Te asigur că ceea ce îţi scriu ţie este numai 50 % din ceea ce se întâmplă şi mi se atribuie mie. Ieri, de exemplu, am fost mutat în altă celulă unde acum stau cu un bărbat de 25 de ani care este bolnav mintal, desenează peste tot numai zvastici şi are o privire ca atunci când mă scol dimineaţa efectiv îmi produce teamă. Azi am ieşit după mult timp la aer, dar nu mi-a fost dat să respir cu adevărat puţin oxigen, deoarece am asistat la o scenă îngrozitoare: un arab

l-a tăiat pe faţă pe un altul cu 12 tăieturi iar agenţii au ajuns efectiv la minutul oportun ptr a nu-l omorî. Aşa se manifestă aici cei puternici împotriva celor slabi sau neascultători. În acest fel am renunţat ptr totdeauna să mai ies ta aer. Oricum, aici toţi mă privesc ca pe un exemplar ciudat, ştiind că am fost arestat fără a comite vreo greşeală în Italia (unii cred chiar că sunt aici ptr a spiona alţi deţinuţi). Greva foamei i-a făcut să fie mai circumspecţi cu mine. Nu ţi-am răspuns imediat ta scrisoare deoarece în acea zi (când am primit-o) am avut o mică problemă care s-a trans-format sper într-o şansă. În dimineaţa zilei de 7 sept, în timp ce încercam să ajung la toaletă am avut o amorţeală teribilă care (ptr prima oară) mi-a amorţit complet picioarele şi capul, ocazie cu care am căzut lovindu-mă serios atât la cap cât şi la genunchiul drept. Norcul a fost că unul dintre agenţi a auzit căzătura şi m-a dus pe sus la infirmerie. Aici, fără voia mea (ptr că în cazul în care eşti în greva foamei, înainte de a ţi se oferi asistenţă mediclă, medicul trebuie să aibă permisiunea celui în cauză) doctoriţa mi-a administrat intravenos o serie de vitamine. Am rămas acolo câteva ore bune, iar când mi-am revenit doctoriţa mi-a propus ca în schimbul încetării grevei foamei, ea îmi promite că tuni îmi aduce din farmacia sa proprie de acasă (ptr că aici nu are nimic) medicamente şi vitamine ptr ficat). Mi-a explicat că această nouă grevă a mea îi pune şi pe ei într-o situaţie dificilă şi nimeni din conducerea carcerei nu-şi doreşte probleme sau decese cu un deţinut în carceră. Mi-a promis că va face totul ptr a mă ajuta. Vorbe… Astfel, de pe 8 sept am încetat greva cu toate că nu aveam intenţia asta. Până azi nu am mâncat nimic deoarece stomacul îmi este închis şi orice aş încerca să mănânc vomit imediat. De mâine voi avea un regim alimentar (scârbos). Doctoriţa este puţin preocupată pentru tensiunea mea oscilantă (când f mare, când f mică) şi pentru faptul că de la 84,500 kg am ajuns la 72. Nu ştiu efectiv ce să mă fac, nici măcar să mor nu sunt lăsat. Mai nou, am uitat să-ţi spun, că am fost nevoit să-mi dau ceasul meu (care era f valoros atât din punct de vedere sentimental cât şi material, $, pentru a avea o „viaţă mai bună”. E vorba de unul dintre agenţii de aici care oricum m-a ameninţat că dacă spun cuiva (aici) sunt terminat. Cu ocazia asta am pierdut şi ultimul lucru de preţ pe care îl posedam. Oare tu în locul meu ce ai face? Ce ai simţi? Îţi spun eu! Umilinţă, durere, suferinţă, tot răul din lume năpustit asupra unui om care se simte nevinovat şi nedreptăţit. Ce face un om în astfel de situaţie? Nu-ţi mai spun nimic începând de azi despre starea sănătăţii mele ptr că nu vreau să te fac să suferi dar vreau să încerci să te obişnuieşti cu ideea că poate într-o zi nu voi mai fi cu adevărat. Atunci poate suferinţa nu-ţi va fi atât de mare. În altă ordine de idei, luni am primit o telegramă de la tata care îmi spune că parchetul român a întocmit toate actele necesare extrădării. Dar nu-mi spune când se va produce asta. Azi am primit o telegramă de la un avocat italian angajat de tine.

Nu ştiu dacă era necesar. Nu-ţi dai seama cât costă? Un alt ob-stacol este faptul că acest avocat este de la Roma (care se află la 800 km de Cremona) şi care nu se poate deplasa tot timpul aici şi dacă o face îţi dai seama cât costă. Deci sfatul meu este să renunţi. Oricum nu mă poate ajuta cu nimic. Cei care trebuie să face ceva sunt românii – parchetul. Eu mâine voi face o altă adresă Curţii de Apel de la Brescia ptr a declara ptr a nu ştiu câta oară că vreau să fiu extrădat. Am obosit să cer acest lucru atât românilor cât şi italienilor. Nu-mi vine să cred că ţara mea nu mă vrea înapoi în timp ce italia mă ţine nevinovat în carceră. Mintea mea, poate acum uşor confuză, refuză să înţeleagă sau să dea o explicaţie plauzibilă acestei situaţii. Am început să mă rog să mor, văzând că toate rugăciunile mele de a ajunge în ţară sunt în zadar. Parcă mi-aş dori să ajung în „ţara minunilor” aşa m-am rugat să mă întorc în ţara aia de doi lei. Mi-ai scris că vrei să faci un cont umanitar. Să nu care cumva să îndrăzneşti să mă faci de râs în acest fel. Ar fi ultimul lucru ptr mine şi efectiv în acel moment aş prefera să mor decât să mă faci de râs şi cu asta. Nu-ţi dai seama ce satisfacţia ai da duşmanilor? Mai bine mor decât aşa de umilit. Te rog să renunţi la acest lucru aşa cum te rog să încetezi să mai cheltui bani cu avocaţi incapabili. Dacă va fi nevoie de un avocat, atunci când mă voi întoarce în ţară, asta este o altă situaţie. Dar până atunci… Ai trimis biletul lui Alex? Ce a spus? El ştie în ce situaţie sunt eu din cauza lui? El ştie că dacă eu TAC, o fac numai ptr a nu-i face lui rău? Ştie că tăcerea mea mă poate costa viaţa? Şi ptr cine? Îşi doreşte acest sacrificiu? Dacă da, atunci vreau să-mi spună într-un fel sau altul şi eu sunt gata să mă sacrific. Nu ptr el, ci pentru o cauză dreaptă – ptr că realitatea este că ceea ce el a făcut este cu adevărat o afacere cinstită. Dar… Întotdeauna există un „DAR”… De ce a fost eliberat din funcţie Drăgulin? Eu nu înţeleg de ce procuratura nu anulează acel mandat de arestare ptr mine. În acest caz eu aş putea veni în ţară imediat iar ei nu ar mai fi obligaţi să plătească acea sumă. De ce nu au încredere în mine? Vreau să încetezi să crezi că cineva din afară, chiar şi un avocat, îmi poate aduce aici medicamente. Şi îţi voi spune şi de ce. Datorită faptului că aici se află fff mulţi drogaţi se ana-lizează fiecare pastilă care vine din infirmerie, dar în cazul în care ar veni din afară… Nici Volta (cu toate relaţiile lui chiar aici în carceră) nu a reuşit asta. Nu este permis nici măcar cu acordul şefului statului. În cel mai fericit caz te poate transfera într-un spital, dar asta am înţeles că se întâmplă în cazulân care eşti în comă ireversibilă. Nu-ţi dai seama că nici măcar ptr bolnavii de sida (care sunt cu duiumul aici) nu se face nimic şi nici măcar nu stau în infirmerie. Stau alături de oameni sănătoşi, contami-nându-i. E oribil. Înţelege că NU ESTE POSIBIL! Renunţă la a cheltui bani. Sper, acum, ca doctoriţa să se ţină de cuvânt şi să-mi aducă acele medicamente. Poate îmi va fi mai bine. Eu te asigur că lupt cât pot, dar crede-mă că uneori nu am putere. Ceea ce m-ar face fericit ar fi să ies de aici şi să mă întorc în România. Când spun asta mi se pare atât de straniu că îmi doresc aşa ceva şi uite că nu

este posibil. Poate că eu am înnebunit, dar nu înţeleg de ce dacă românii m-au vrut la început, acum m-au abandonat. Îmi spui că sunt „LAŞ” – nu-i adevărat. Dacă eram laş, nu ajungeam aici. Nu acestea sunt „calităţile” unui laş. Nu numi laşitate faptul că sunt lipsit de putere fizică. Nu e vina mea. Acum poţi fi liniştită. Am încetat greva. Te rog renunţă la acet cont umanitar care nu ar face decât să înrăutăţească situaţia şi renunţă să cheltui bani cu avocaţi care oricum de acolo nu pot face nimic. Sunt sătul de promisiuni. Vă rog să nu-mi mai promiteţi nimic. Scrieţi-mi doar ptr a mă informa ce se întâmplă acolo (ptr că asta îmi face plăcere) şi atât. Cu dragoste, Cătălin

SFÂRŞIT